ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS.

SERIES PHILOLOGICA

INFLUENŢA SLAVONĂ ASUPRA ORDINII CUVINTELOR

ÎN TEXTE ROMÂNEŞTI VECHI

drd. TOMASZ KLIMKOWSKI

Catedra de Limba şi Literatura Română, Institutul de Filologie Romanică,
Universitatea „Adam Mickiewicz” Poznań, Polonia

L’influence slavonne sur l’ordre des mots dans les anciens textes roumains analyse une des
particularités de la langue des textes roumains du XVIe siècle. Il s’agit des textes religieux traduits
du slavon dans lesquels les pronoms personnels et réfléchis atones au datif et à l’accusatif sont
enclitiques par rapport au verbe. En outre, dans les formes verbales composées (passé composé,
futur, conditionnel présent) le verbe auxiliaire devient enclitique aussi. Les textes non-traduits
préfèrent, à leur tour, l’ordre inversé qui est d’ailleurs obligatoire en roumain contemporain. C’est
pourquoi la postposition des pronoms et des verbes auxiliaires dans les textes traduits est
considérée un calque syntaxique du slavon. Ce procédé n’est jamais devenu un phénomène fréquent
dans la langue parlée, mais il s’est maintenu dans la langue écrite où il est aujourd’hui une marque
du style poétique et archaïsant.

Limbile indoeuropene, în cele mai vechi etape ale evoluţiei lor, erau limbi flexionare. Forma
însăşi a cuvântului indica funcţia lui sintetică, de aceea, ordinea cuvintelor în propoziţie era liberă,
sau, mai precis, nu trebuia să fie fixă, ca în limbile de tip izolant, în care, din cauza lipsei de
flexiune, numai topica indică funcţia sintactică a cuvântului dat în propoziţie, cuvântul însuşi
nepurtând nici o informaţie cu caracter sintactic. Totuşi, limbile indoeuropene, chiar cele care şi-au
păstrat destul de bine flexiunea, tindeau să fixeze poziţia părţilor de propoziţie (cele în care
flexiunea s-a pierdut, este evident că şi-au fixat topica). În latină, exista tendinţa de a folosi topica
S-O-V (subiect-complement-verb), care, în perioada târzie a latinei şi în limbile neolatine, s-a
transformat în topica S-V-O1. Se pare că aceeaşi evoluţie a avut loc în protoslavă şi în limbile slave:
topica S-V-O o regăsim în limbile slave moderne2, în timp ce, în primele texte în slava veche şi în
limbile slave, topica era foarte des de tip S-O-V, deşi nu se ştie dacă, în cazul acesta, nu e vorba de
influenţe greceşti sau latine. Oricum, în limbile romanice şi în cele slave, topica S-V-O este
rezultatul unor evoluţii independente. În schimb, se pare că există o interdependenţă între limbile
română veche şi slavonă în ceea ce priveşte poziţia cliticelor în propoziţie.
Cliticele, monosilabe cu caracter gramatical (mai ales pronume neaccentuate, verbe
auxiliare, particule etc.) din cauza caracterului lor redus, nu poartă un accent de sine stătător, ci
formează o unitate accentuală cu un alt cuvânt3. Locul cliticelor tinde să se fixeze şi să se păstreze
după criterii foarte strict respectate. Aşadar, în limbile slave, majoritatea cliticelor sunt enclitice4. În
schimb, cliticele în limbile romanice au, în general, un caracter proclitic5. În cadrul ambelor grupuri

1
Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 580.
2
Hanna Dalewska-Greń, Języki słowiańskie, Wydawnictwo Naukowe PWN, Warszawa, 1997, p. 452.
3
Marius Sala (coord.), op. cit., p. 100-101.
4
Hanna Dalewska-Greń, op. cit., p. 460.
5
Sanda Reinheimer Rîpeanu, Lingvistica romanică. Lexic-morfologie-fonetică, Editura BIC ALL, Timişoara-Bucureşti,
2001, p. 150.
291
 ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

de limbi, există limbi precum macedoneana, care preferă procliza6, şi portugheza, care tinde spre
encliză (cel puţin în topica pronumelor neaccentuate)7, dar acestea rămân cazuri speciale şi izolate
în sânul grupului de limbi pe care îl reprezintă.

Pronume personal şi reflexiv

În româna veche, în texte originale, poziţia obişnuită a pronumelor personale şi reflexive

(neaccentuate) este proclitică (facem aici abstracţie de verbe la imperativ, pentru care regulile de
plasare a pronumelui sunt altele):

Şi se-au dus în sus pre Dunăre. [...] Au venit un om de la Nicopoe de miie mi-au spus că au văzut cu
ochii loi... [...] Se-au prins neşte meşter den Ţarigrad. [...] I-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet
beg, pe io-i va fi voia.8

O asemenea topică este caracteristică şi limbii române contemporane. Frazele de mai sus
sună normal şi natural şi în româna de azi. Acest gen de topică este proprie şi altor limbi romanice;
spre exemplificare, putem compara traducerea acestor fraze în franceză:

Et ils se sont rendus vers le haut du Danube. [...] Un homme est venu de Nicopole qui m’a dit qu’il
avait vu avec ses yeux... [...] L’empereur lui a permis, à Mahamet-bet [de passer] par où il voulait.

În schimb, în textele neoriginale din epoca aceea (traduceri), această topică este mult mai
rară. Ea mai apare în formulare juridice, traduse din slavonă, dar în acestea survine deja o altă
topică, care se regăseşte şi în textele religioase. Acolo, mai în toate sintagmele compuse dintr-un
verb şi un pronume personal sau reflexiv la dativ ori acuzativ, topica este inversă, exact ca şi în
limbile slave şi, mai precis, în limba slavonă, din care s-au tradus aceste texte, ceea ce ne
îndreptăţeşte să vedem aici o imitare servilă a sintaxei originalului slav9:

Înainte stătură împăraţii pământului şi Prědstaše carie zemstii, i knjazi sъbrašăsja vъ

domnii adunară-se depreună spre Domnul şi kupě na G[ospod]a i na Christa ego.
pre Hristosul lui.

Cela ce vie în ceriu râde-şi de ei şi Žiwyj na n[e]b[e]sech posmětsja im, i

Dum[nez]eu râde-şi de ei. G[ospod]’ porăgaetsja im.10

Fiul mieu eşti tu, eu astăzi născuiu-te. S[y]n moj esi ty, az dъnes rodichte.11

Cu glasul mieu cătră Domnul strigaiu, şi Glasom moim kъ G[ospod]u vъzvach, i

auzi-mă den măgura sf[â]ntă a lui. uslyšamja ot gory s[vjat]yja svoeja.

Eu adurmiiu şi aţipiiu; sculaiu că Dumnezeu Az usnăch i spach, vъstach, jako G[ospod]’

6
Hanna Dalewska-Greń, op. cit., p. 460-461.
7
Sanda Reinheimer Rîpeanu, op. cit., p. 150.
8
Scrisoarea lui Neacşu (1521) [in]: Iorgu Iordan (red..), Crestomaţie romanică, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, s. 149-150.
9
Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1971,
p. 70; Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 583.
10
Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), text stabilit de Stela Toma, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1976, p. 36.
11
Ibidem, p. 37.
292
 ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

folosi-mi. zastăpitmja.12

În aceste texte, topica cu pronumele proclitic (adică diferită de topica originalului) apare mai
ales atunci când verbul este la forma negativă, la conjunctiv sau după pronume relative:

Nu mă tem de mii de oameni ce cad Ne ubojăsja ot tem ljudij, okrest

împrejurul mieu! napadajăštich na mja.13

Acesta tot fu să se izbăndească zicerea Sie že vse byst’, da sbădetsja rěčennoe od

prorocilor de la Domnul.14 Gospoda prorokom.

Ferecaţi toţi ceia ce se nădăjduiesc pre el. Blaženi văsi nadějăšteisja nan’.15

Verbul auxiliar în formele verbale compuse

Aceleaşi observaţii, făcute în capitolul de mai sus, despre locul pronumelui personal şi
reflexiv neaccentuat faţă de predicatul propoziţiei, sunt, în general, valabile pentru poziţia verbelor
auxiliare.
În limba română, cele mai frecvente timpuri şi moduri compuse sunt: perfectul compus (am
văzut), viitorul literar (voi vedea) şi condiţionalul prezent (aş vedea). Acestea sunt formaţii vechi:
perfectul compus este o moştenire după latina târzie, comună aproape tuturor limbilor romanice.
Celelalte forme sunt creaţii balcanoromanice, sau chiar româneşti. În orice caz, toate formele
acestea sunt atestate în cele mai vechi texte româneşti.
În limba română contemporană, în formele acestea, poziţia verbului auxiliar este fixă: acesta
este plasat întotdeauna în faţa participiului sau infinitivului. Faptul că este o topică veche şi normală
este confirmat de cele mai vechi texte româneşti originale. În textul Scrisorii lui Neacşu apar 13
forme verbale compuse (11 forme de perfect şi 2 forme de viitor). În interiorul lor, topica este
mereu aceeaşi. Primul este verbul auxiliar, după care urmează infinitivul sau participiul, ca în limba
română de azi:

I pak dau ştire domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofia, şi
aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la
Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniia ta
pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în
corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la
locul cela sfântul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am
auzit de boiari ce sânt megiiaş şi de genremiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui
Mahamet beg, pe io-i va fi voia, prin Ţeara Rumănească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta
că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak
spui domniietale ca mai marele miiu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniitale iară domniiata eşti
înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile voastre să vă
păziţi cum ştiţi mai bine.16

O dovadă în plus este situaţia din alte limbi romanice. În acestea, la fel ca în română,
ordinea este: verb auxiliar + verb propriu-zis: fr. j’ai dit, sp. he decho, it. ho detto. Pentru
12
Ibidem, p. 39.
13
Coresi, Psaltirea, p. 40.
14
Coresi, Tetraevanghelul (1561), text stabilit de Florica Dimitrescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 40.
15
Coresi, Psaltirea, p. 38.
16
Scrisoarea lui Neacşu, op. cit., p. 149-150.
293
 ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

comparaţie, se poate recurge numai la forma de perfect compus, celelalte forme (viitor şi
condiţional) fiind formate altfel şi neţinând, ca perfectul compus, de moştenirea latină, comună mai
multor limbi romanice.
Aceeaşi topică, ca în română, este şi în aromână: amu dzãsu. Istroromâna şi meglenoromâna
se comportă altfel (sub influenţa limbilor slave moderne, vezi mai jos).
Totuşi, în textele traduse din secolulul al XVI-lea, topica este inversă. Ordinea inversată nu
poate fi întâmplătoare. Pentru două din cele trei forme verbale compuse, există echivalente exacte
(nu numai semantice, ci şi formale) în limba slavonă. Perfectului compus de tipul am văzut îi
corespunde slavonescul viděl jesm’, iar condiţionalul aş vedea poate fi tradus în slavonă prin viděl
bich. În ambele cazuri, elementele din care se compune timpul sau modul respectiv sunt în altă
ordine decât echivalentele lor româneşti.
De aceea, este evident că în textele traduse din slavonă, traducătorul a imitat construcţiile
slavone17, inversând topica mai obişnuită şi mai naturală (atestată, de exemplu, în Scrisoarea lui
Neacşu) a elementelor componente ale formelor verbale compuse. Ca rezultat, în majoritatea
cazurilor, întâlnim forme ca aceasta, calchiată după slavonă:

Pus-ai el spre lucrul mânilor tale, toate supus-ai Postavil esi ego nad děly răku tvoeju, văsě
supt picioarele lui. pokoril esi pod nozě ego.18

A treia formă, viitorul literar (voi vedea), redă cel mai des viitorul slavon simplu (uviždă),
dar şi în cazul acesta, este sigur că topica inversată a elementelor lui se datorează imitării
construcţiei slavoneşti. Dat fiind că echivalentul slavon nu este o formă compusă, ci simplă, situaţia
aceasta trebuie explicată printr-o influenţă indirectă, care ar consta în luarea ca model a formelor de
perfect şi condiţional pentru aranjarea elementelor componente ale timpului viitor:

Adecă fata priimi-va în maţe şi naşte-va feciorul şi zice-veri numele lui Emmanuil ce se spune: cu
noi e Dumnezeu.19

Într-una dintre traducerile contemporane, s-a revenit la topica normală:

Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se
tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu.20

Concluzii

Construcţiile specifice limbii slavone, precum topica ei caracteristică, s-au transmis în limba
română nu numai în textele traduse. Sub influenţa traducerilor din slavonă, formele cu pronume şi
auxiliar enclitice apar şi în texte originale, în primul rând în comentarii la cărţi traduse. Se pare că
traducătorul, obişnuit deja cu topica slavonă, pe care a redat-o fidel în textul tradus, o folosea şi în
fragmente scrise de la început în română, utilizând, în acelaşi timp, topica proprie limbii române:

Şi învăţă ap[o]s[to]lii tremease-i în toată lumea de să spue Eva[an]gh[e]lia lu H[risto]s. Şi zise

H[risto]s ap[o]s[to]lilo[r]: cine va creade şi se va boteza ertat va-fi, cine nu va creade, nece se va
boteza perit va-fi.21

17
Alexandru Rosetti, op. cit., p. 584.
18
Coresi, Psaltirea, p. 54.
19
Coresi, Tetraevanghelul, p. 40.
20
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 1098.
294
 ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Având de a face cu nişte influenţe culte, ne-am putea aştepta că viaţa acestora nu va fi prea
lungă. Totuşi, această topică a persistat foarte mult timp, iar urmele lor sunt prezente şi în limba
română contemporană. Cu toate acestea, procedeul respectiv se limitează la unele registre ale limbii
contemporane mai puţin obişnuite, ca, de exemplu, limbajul religios şi stilul biblic. În afară de
aceasta, este folosit de asemnea pentru arhaizarea textului şi în scopuri poetice.
Luând în considerare cele spuse mai sus, precum şi caracterul limitat al fenomenului în
cauză, suntem de părere că sursele lui trebuie căutate în influenţa cultă a limbii slavone. Totuşi,
există premize care ar putea sugera o anume popularitate a acestei topici şi în limbajul vorbit. În
acest caz, ar trebui să admitem o influenţă paralelă asupra limbii române vorbite din epoca aceea
din partea limbilor slave vii, ca bulgara sau sârba. Unul dintre argumente este faptul că o astfel de
topică (mai ales dacă e vorba de poziţia auxiliarului) apare în istroromână şi meglenoromână, în
cazul cărora putând fi vorba numai de o influenţă pe cale orală. Un al doilea argument ar fi
păstrarea în română a unor expresii colocviale sau chiar vulgare, cu topica inversată. Dintre ele
cităm următoarele:

Fir-ar mama lui a dracului!

Mânca-ţi-aş...
Băga-mi-aş picioarele...
Futu-te/futu-i...
Futu-ţi ’mnezeii mă-tii!

Pentru a ne completa discursul, putem adăuga faptul că o asemenea topică nu este cu totul
neobişnuită pentru alte limbi romanice, dar, totuşi, ea este mult mai rară decât în română şi se
întâlneşte în primul rând în poezia veche. Poate, pur şi simplu, avem de a face în aceste cazuri, cu o
licenţă poetică sau poate sunt urme ale vechii topici libere latine. Exemplele provin din franceza şi
italiana medievală:

Quant ot li pedre ço que dit at la chartre,

Ad ambes mains deromt sa blanche barbe:
„E! filz”, dist il, „com dolorous message!”22

L’acqua ch’io prendo già mai non si corse;

Minerva spira, e conducemi Appollo,
E nove Muse mi dimostran l’Orse.23

În primul fragment, în loc de forma aşteptată at dit (rom. a zis), avem dit at (rom. zis-a). În
textul lui Dante, în loc de mi conduce (rom. mă (con)duce) găsim conducemi (rom. (con)duce-me).
În afară de aceasta, encliza pronumelui este obligatorie în portugheză. În cazul acesta, totuşi, nu
poate fi vorba de o evoluţie comună cu româna, pentru că în portugheză, enclitică este numai poziţia
pronumelui, nu şi cea a verbului auxiliar în forme verbale compuse precum în româna veche. De
aceea, originea fenomenului în cauză din limba română trebuie căutată în influenţa limbii slavone.

21
Coresi, Întrebare creştinească (1560), text stabilit de I. Bianu, Tiparul „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1925, p. 1.
22
La vie de Saint Alexis, LXXVIII, text stabilit de Joseph E. Price, University of Indiana, 1997, 2006,
http://www.geocities.com/Athens/Acropolis/8716/alexis2.html.
23
Dante Alighieri, La Divina Commedia. Il Paradiso, canto II, 7-9,
http://it.wikisource.org/wiki/Divina_Commedia/Paradiso.

295
 ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Bibliografie

1. Dalewska-Greń, Hanna, Języki słowiańskie, Wydawnictwo Naukowe PWN, Warszawa,

1997.
2. Reinheimer Rîpeanu, Sanda, Lingvistica romanică. Lexic-morfologie-fonetică, Editura BIC
ALL, Timişoara-Bucureşti, 2001.
3. Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
4. Rosetti, Alexandru; Cazacu, Boris, Onu, Liviu, Istoria limbii române literare, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1971.
5. Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

Texte suport

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1997.
2. *** La vie de Saint Alexis, text stabilit de Joseph E. Price, University of Indiana, 1997,
2006, http://www.geocities.com/Athens/Acropolis/8716/alexis2.html.
3. Alighieri, Dante, La Divina Commedia. Il Paradiso,
http://it.wikisource.org/wiki/Divina_Commedia/Paradiso.
4. Coresi, Întrebare creştinească (1560), text stabilit de I. Bianu, Tiparul „Cultura Naţională”,
Bucureşti, 1925.
5. Coresi, Psaltirea slavo-româna (1577), text stabilit de Stela Toma, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976.
6. Coresi, Tetraevanghelul (1561), text stabilit de Florica Dimitrescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1963.
7. Iordan, Iorgu (red.), Crestomaţie romanică, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962.

NOTĂ

Fragmentele din textele româneşti vechi scrise cu litere chirilice s-au redat cu alfabetul românesc modern, conform
regulilor ortografiei româneşti în vigoare. Fragmentele corespunzătoare din limba slavonă s-au transcris cu litere latine,
conform regulilor de transcriere adoptate în slavistică. În unele cazuri, nu s-a făcut o transcriere exactă a slovelor
chirilice, ci mai degrabă o interpretare fonetică (ţinând cont de fonetica istorică a limbii române şi slavone/bulgare),
unele semne fiind omise (cele care, conform cercetărilor, nu aveau deja nici o valoare fonetică).

296