LRC Curs nr.9 Ex: nepot surorii mele (D) vs.
Curs nr.9 Ex: nepot surorii mele (D) vs. nepot al surorii
18.04.2006
Clase de mărci cu relevanţă funcţională în
morfologie
(clasa flectivelor, alte mărci cu rol morfologic care
nu sunt flective, clasa cliticelor)
I. Flectivele – sunt mărci cu ajutorul cărora se
realizează flexiunea. Sunt de două tipuri: (a)
flective legate şi (b) flective libere / mobile
1. În categoria flectivelor legate intră: desinenţele,
sufixele gramaticale şi articolul legat.
Aceste flective sunt legate de radical, imposibil de
a se disocia sau a-şi schimba ordinea în grupul
radical + flectiv.
(a) desinenţele – intervin în flexiunea
substantivului, adjectivului, pronumelui, verbului.
- la substantiv şi adjectiv marchează genul,
numărul, cazul
- la verb marchează numărul şi persoana
- la pronume marchează cazul
(b) sufixele gramaticale – intervin numai în
flexiunea verbului şi marchează modul şi timpul
Ex: cântaseră (cânt = radical; a, se = sufixe; ră =
desinenţă, marchează solidar persoana şi nr)
Ex: cântaserăm (avem două desinenţe care
marchează separat: ră – marchează numărul, m –
marchează – persoana)
(c) articolul – în limba română, funcţionează şi el
ca flectiv legat. Intervine în flexiunea substantivului
şi a adjectivului.
- în flexiunea adjectivului apare când este antepus
(marchează cazul dar şi numărul şi genul)
- la substantiv marchează genul, numărul, cazul şi
categoria determinării.
La substantiv şi adjectiv, articolul interferează cu
desinenţele, modificând uneori statutul fonetic al
desinenţei.
Ex: casei (i = articol, care nu modifică statutul
desinenţei e)
Ex: casele (e = desinenţă, le = articol)
Ex: casa (a = articol, înlocuieşte desinenţa)
Ex: codrii (al doilea i nu apare în transcrierea
fonetică; articolul absoarbe desinenţa)
Ex: pomii (din punct de vedere fonetic avem două
silabe, în care apare un i vocalic în cea de-a doua
silabă. Articolul ataşat modifică statutul desinenţei)
2. Flective libere / mobile – au un grad de
autonomie mai mare, care se marchează astfel:
- flective disociabile de radical – separabile în
anumite limite prin forme străine, adesea tot de tip
flectiv-mobil.
Ex: am mai fost (mai = morfem liber)
Ex: a-l vedea (l = clitic)
- în anumite limite, flectivele libere permit
inversarea topicii
Ex: am cântat vs. cântat-am; voi cânta vs. cânta-
voi
Inventarul de flective libere:
(a) categoria auxiliarelor: a avea, a fi, a vrea .
Auxiliarele au devenit flective din cuvinte autonome
la origine. Gramaticalizarea lor în flective libere a
însemnat un proces lung de perturbări morfologice,
sintactice, semantice – în raport cu un cuvânt
autonom.
- din punct de vedere morfologic s-a produs o
limitare de flexiunea: nu mai apar cu flexiunea
întreagă, ci se limitează la o singură formă din
paradigmă. Ex: să fi cântat (fi = infinitiv), a scris (a
= indicativ prezent). Dar există şi o modificare la
aceste forme. Comparaţi forma de auxiliar cu
forma de verb predicativ: am cântat – am o carte,
ai cântat – ai o carte; Dar: a cântat – are o carte,
am cântat – avem o carte, aţi cântat – aveţi o
carte.
- din punct de vedere sintactic, se produce o
limitare şi o pierdere a valenţelor specifice verbului
autonom. Distribuţia formei se reduce foarte mult
până la a limita forma la un singur element vecin.
Ex: am căutat (cere vecinătatea unui participiu); aş
cânta (cere vecinătatea unui infinitiv).
- din punct de vedere semantic, auxiliarele pierd
capacitatea de a atribui roluri tematice.
Nu toate auxiliarele au acelaşi grad de
gramaticalizare. Este o diferenţă între a avea din
paradigma perfectului compus şi a avea din
paradigma viitorului. Diferenţa apare la nivel
morfologic:
Ex: am avut (perfect compus) – păstrează din
flexiunea verbului autonom 3 forme: am, ai, au
Ex: am să scriu (viitor) – păstrează toate formele:
am, ai, are, avem, aveţi, au
Chiar paradigma prezentului poate fi substituită cu
o formă de imperfect
Ex: aveam să cânt (viitor în trecut) – auxiliarul are
paradigmă completă. Construcţia de viitor cu a
avea este mai nouă grad de gramaticalizare mai
mic.
(b) articolele nelegate
- articolul genitival - asigură distingerea cazuală a
G de D, dar nu întotdeauna
originară: în cazul cliticelor pronominale, ele
mele (G)
- articolul demonstrativ – asigură marcarea
superlativului relativ (cel mai) şi a cazului la
numeralul cardinal (cartea celor trei) şi la
numeralul ordinal (cartea celui de-al al doilea)
- articolul nehotărât – marchează (simplu sau
asociat cu desinenţa) cazul. Ex: cartea unui
elev / unei eleve.
(c) anumite utilizări ale prepoziţiilor a, de
- a intervine în marcarea infinitivului
- de intervine în marcarea supinului
a – fapt că a ajuns morfem liber de infinitiv este
dovedit de mai multe lucruri:
 a apare şi în poziţia de SB
a infinitivului (a cânta e o plăcere) sau în
situaţia de infinitiv predicativ (a nu se călca pe
iarbă). În aceste exemple, a nu este necesar /
cerut sintactic
 în alte construcţii, se poate
vorbi de ambiguitatea mărcii a, în sensul că ea
e în acelaşi timp marcă morfologică
(marchează infinitivul) şi marcă sintactică
(asigură legarea infinitivului de regent, la fel ca
prepoziţia)
de – tinde şi el să devină o marcă morfologică /
flexionară pentru a marca această formă
nepersonală. De - apare în poziţia unui supin-
subiect: rămâne de văzut (rămâne =
impersonal, de = SB); este important de spus
(este important = impersonal, de = SB). În
poziţie de SB, de nu este cerut sintactic.
Este însă mai puţin clar statutul lui de din
construcţii de tipul: apt de plecat, vrednic de
numit, se satură de, se apucă de, se lasă de
fumat. Aici, de îndeplineşte simultan două
funcţii:
 e şi marcă a supinului
(funcţie morfologică)
 e şi conectiv prepoziţional,
selectat de regimul regentului (verb sau
adjectiv)
(d) conjuncţia – însă doar în anumite apariţii ale
ei
să – din conjuncţie subordonatoare, ajunge
marcă morfologică / modală pentru conjunctiv.
E obligatorie pentru persoanele 1, 2, 4, 5;
Apare şi în situaţii în care conjunctivul e
prezent în principală (Să ne vedem sănătoşi).
În alte apariţii, se poate vorbi de ambiguitatea
acestei mărci. Marcă sintactică: doresc să
învăţ; vreau să reuşesc. Limba tinde să rezolve
această ambiguitate, adăugând o marcă de
subordonare: ca…să (păstrează pe să pentru
morfologie).
(e) la acest inventar de flective trebuie
adăugate şi adverbele care apar în categoria
comparaţiei şi a intensităţii: mai, foarte – care
s-au transformat din lexeme adverbiale în
morfeme libere pentru marcarea acestei
categorii de tip analitic.
foarte – a avut ca efect modificarea topicii: din
bolnav foarte, s-a ajuns la foarte bolnav. În
exemplul lucrează foarte – avem restrângerea
distribuţiei.
Statutul cliticelor
Cliticele – sunt o clasă de forme prezente în
anumite limbi, caracterizate printr-o poziţie
intermediară între cuvinte autonome şi flective.
Ele manifestă simultan trăsături de cuvinte
autonome şi de forme lipsite de autonomie.
Pierderea autonomiei se manifestă în grade
diferite, de la un tip de clitic la altul, prin
perturbări de comportament:
(a) toate cliticele au nevoie de un suport:
fonetic şi sintactic. Uneori, suportul fonetic şi
cel sintactic coincid. Ex: l-am văzut, văzându-l
(verbul este şi suport fonetic şi sintactic). Dar,
în exemplele: unde-l pui (unde = suport fonetic,
pui = suport sintactic); şi-l învaţă (şi = suport
fonetic, învaţă = suport sintactic).
(b) îşi pierd accentul fonetic independent şi se
grupează prozodic cu suportul
(c) se îndepărtează de la regulile de topică,
caracteristice cuvintelor autonome, ajungând la
nişte reguli de topică foarte precise în raport cu
suportul. În limba română, unde regulile de
topică sunt relativ libere, cliticele pronominale
şi cele adverbiale sunt cazuri de topică fixă.
Comparaţi: îl văd vs. *vădu-l; văzându-l vs. *l-
văzând; am văzut-o vs. *o am văzut.
(d) capacitatea dislocării în anumite situaţii a
formelor flexionare compuse prin intermediul
cliticelor. Ex: văzutu-l-am (l = clitic pronominal);
am mai spus (mai = clitic adverbial)
(e) uneori, cliticul ataşat poate să schimbe
flexiunea regentului: cliticele ataşate formelor
de imperativ schimbă forma. Comparaţi: (tu)
Treci la loc! (omonimia 2 imperativ = 2 indicativ
prezent) vs. Trece-l! / Trece-mă clasa!
(omonimia 2 imperativ = 3 indicativ prezent). Alt
exemplu: Plângi! vs. Plânge-l!
(f) formele clitice s-au îndepărtat de la formele
autonome, pierzându-şi parţial autonomia.
Totuşi, şi-au păstrat ceva din autonomia
Presupoziţia: (a) ar fi trebuit să vină mai multe
ocupă poziţia sintactică pe care le-o atribuie
verbul / suportul. Suportul le atribuie formă de
caz şi rol tematic (Reţineţi! - auxiliarele îşi pierd
capacitatea de a avea rol tematic).
Există caracteristici care pun în evidenţă
păstrarea unor trăsături de autonomie.
Criterii de clasificare a cliticelor
1. după poziţia în raport cu suportul avem: (a)
enclitice, (b) proclitice, (c) intraclitice.
- articolul românesc, până a devenit flectiv, a
fost într-o fază anterioară de enclitic
- articolul demonstrativ, în raport cu suportul
substantival (omul cel bun) funcţionează azi
clitic şi apare în poziţie de enclitic în raport cu
suportul nominal. Comparaţi: omul cel bun vs.
omul acela bun.
- articolele nehotărâte sunt proclitice
- exemple de intraclitice: datu-v-am; gânditu-s-
a.
2. după clasa morfologică distingem:
(a) cliticele pronominale (forme atone de
pronume)
(b) clitice adverbiale (semiadverbele)
(c) clitice prepoziţionale (în mod prototipic,
prepoziţia funcţionează ca un clitic; şi-a pierdut
autonomia parţială; are nevoie de suport
pronominal; are o accentuare prozodică;
permite disocieri limitate ale grupului nominal).
În ce priveşte poziţia, în limba română,
prepoziţia precedă poziţie de proclitic. Totuşi,
există câteva situaţii în care prepoziţia apare ca
enclitică:
Ex: deosebit de / teribil de interesantă – tipare
de gradare superlativă
Ex: suficient de / destul de – tipare de gradare
nesuperlativă
Ex: douăzeci de – tipare cu numeral
(d) clitice conjuncţionale (prezente în limba
latină)
(e) clitice posesive (cele din vecinătatea
numelor de rudenie) Ex: maică-mea, taică-său,
soră-sa. Există semne ale pierderii autonomiei:
se ataşează la substantive fără articol (maică-
mea) şi uneori participă la flexiune (maică-si)
(f) clitice demonstrative (prezente în limba
română populară) – apar în vecinătatea unor
substantive temporale (az-noapte), dar numai
cu realizare fonetică.
(g) clitice verbale – unele forme de prezent ale
verbului a fi din româna populară şi colocvială.
Ex: mi-i dor, mi-s frumos.
3. după raportul cu termenul autonom
(a) clitice fără corespondent autonom
(prepoziţiile)
(b) cliticele care au corespondent autonom
(restul; ex: cliticele pronominale au drept
corespondent formele accentuate).
Unele clitice apar numai ca manifestare
fonetică (demonstrativele). Altele au
semnificaţie mai profundă (cliticele adverbiale
şi pronominale).
1. Cliticele pronominale – au importanţă în
planul sintaxei: ele participă la toate
mecanismele sintactice ale grupului verbal – la
mecanismul dublării, la mecanismul
reflexivizării şi al reciprocizării, la mecanismele
de avansare din subordonată în regentă (ex: l-a
făcut să plângă; l = obiect direct, avansat din
SB).
Cliticele pronominale sunt importante şi pentru
extinderea lor în limbă. Ele apar în limba
română în raport cu categorii care cunosc
categoria cliticelor. Cliticele pronominale apar
atât în organizarea grupului verbal, cât şi a
celui nominal şi prepoziţional.
Exemplu de clitice cu suport nominal: în viaţa-
mi, în cartea-ţi, în frumoasa-ţi viaţă
Exemplu de clitice cu suport prepoziţional:
contra-mi, asupra-mi, înainte-mi.
2. Cliticele adverbiale (semiadverbele) – puţin
discutate în gramatici. Sunt discutate sub
aspectul distribuţiei: pun în evidenţă exact
cauzele pentru care le considerăm altceva în
raport cu adverbele autonome.
- din punct de vedere sintactic, cliticele
adverbiale au nevoie de suport. Acest suport e
mult mai divers decât în cazul adverbelor
autonome. Poate fi substantiv (nici Ion, chiar
Ion, şi Ion), adjectiv (chiar frumos, numai
frumos nu era), verb (nici învăţând nu trece
clasa).
- în raport cu suportul, regulile de topică sunt
foarte fixe – antepus suportului (în timp ce
adverbul autonom are topică liberă). Topica
fixă e un semn de pierdere a autonomiei.
- semiadverbele nu permit disocierea de
suport, în schimb ele pot disocia forme
compuse.
- din punctul de vedere al analizei semantice şi
pragmatice, semiadverbele sunt declanşatori
de presupoziţii. Ex: Nici Ion nu a venit.
persoane şi (b) mă aşteptam să vină mai mulţi.
Clase de mărci cu relevanţă sintactică
(relativele, prepoziţiile, conjuncţiile, mărcile de
actanţă, complementizatorii)
1. Relativele
- funcţia lor comună: sunt conective frastice de
tip subordonator (asigură legarea a două
propoziţii şi aşezarea celei de-a doua într-o
poziţie de subordonare).
- relativele funcţionează şi ca proforme,
substituind un nominal din subordonată, mai rar
din regentă
- din punct de vedere morfologic, relativele sunt
eterogene pentru că pot să fie şi pronominale,
şi adverbiale, şi adjectivale. Toate participă la
fenomene sintactice comune: la fenomenul
avansării din subordonată în regentă, ajungând
la disocierea relativelor – într-o propoziţie e
marcă de subordonare, dar integrarea
sintactică se face în subordonarea
subordonatei.
Ex: copilul pe care credeam că-l cunosc (pe
care se integrează sintactic după verbul
cunosc)
- toate relativele se pot integra şi în regentă
(mai rar), în construcţii de tipul:
Ex: se gândeşte la / depinde de cine l-a ajutat
Ex: se gândeşte la cine ar fi bine să-l ajute
(cine se integrează simultan în 3 propoziţii:
 în prima / regentă – prin
regimul prepoziţiei la
 în a doua – e marcă de
subordonare
 în a treia – se include
sintactic, având poziţia de obiect direct
2. Clasa mărcilor de actanţă
- au rol de a lega clasa complementelor de
verb, indiferent de realizarea acestor
complemente şi au rol de a diferenţia
complementele între ele
- variază în limba română de la un verb la altul,
de la un complement la altul, de la un tip de
realizare la alta a aceluiaşi complement
- realizările prototipice pentru complemente
sunt cele nominale. Mărcile de actanţă în cazul
complementelor sunt cazul şi prepoziţia
- ca echivalente funcţionale ale nominalelor, pot
să apară formele verbale nepersonale şi
propoziţiile conjuncţionale
- mărcile de actanţă specializate pentru formele
verbale nepersonale sunt prepoziţiile
- mărcile de actanţă specializate pentru
propoziţii sunt conjuncţiile sau
complementizatorii
Pentru complementele realizate nominal,
specifică limbii române este trăsătura pendulării
între mărci de actanţă cazuală şi mărci
prepoziţionale. Între aceste două realizări, apar
fie variante (aruncă mâncare la păsări vs.
aruncă mâncare păsărilor), fie distribuţie
complementară (trimite cartea la doi copii –
doar asta merge)
Pentru complementul direct, selecţia apare fie
în distribuţie complementară (vede filmul vs.
vede pe Ion), fie variante (îl întâlneşte pe
student vs. întâlneşte studentul). Numai în
cazul complementului prepoziţional apar mărci
de actanţă prepoziţionale, nu şi cazuale (ex:
simpatizează cu, se repercutează asupra).
Pentru complementele realizate prin formă
verbală nepersonală, se specializează unele
mărci prepoziţionale pentru legarea acestor
specii de complemente: pentru infinitiv – a;
pentru supin – de. Gerunziul apare rar
complement, şi nu are marcă prepoziţională.
Participiul nu apare.
Pentru complementele realizate propoziţional,
apare clasa complementizatorilor. Limba
română nu are de complementizatori şi distinge
3 complementizatori: dacă, că, să
- dacă – în utilizarea cea mai frecventă, e
specializat pentru transpunerea interogaţiei
totale în vorbirea indirectă.
 Subiectivă: se verifică
dacă; nu se ştie dacă
 Obiect secundar: l-am
întrebat dacă; eu vreau să ştiu dacă
 Completivă prepoziţională:
se gândeşte dacă; nu se dumireşte dacă
 Nume predicativ:
întrebarea e dacă
- că, să – există verbe care acceptă numai pe
că, verbe care acceptă numai pe să, verbe care
acceptă şi pe că şi pe să (cu o diferenţă
modală). Ex: mă bucur că vs. mă bucur să.