Structura morfologică a părților de vorbire flexibile

1.   Părți de vorbire flexibile

Totalitatea formelor sub care un cuvânt apare în comunicare constituie paradigma sau
flexiunea lui.
Conceptele de structură morfologică și segmentare morfologică sunt strict legate de clasele
de cuvinte flexibile (substantive, pronume (nu toate), adjective, verbe, numerale).
Cuvintele flexibile au următoarele trăsături:
a.   Există și funcționează în vorbire ca mulțimi de forme, obligatoriu mai multe decât una.
b.   Au paradigmă.
Membrii paradigmei se află în raporturi paradigmatice (de tipul disjuncției logice sau…,
sau…) și se presupun și exclud reciproc.
În procesul vorbirii, emițătorul nu construiește, ci selectează (alege) din paradigma
lingvistică deținută (prin competența lingvistică) și combină, în plan sintagmatic, pentru
a crea enunțuri.
c.   Variația formală a cuvintelor flexibile este legată de exprimarea unor sensuri lexico-
gramaticale.
În opoziție cu acestea, cuvintele neflexibile (adverbe, interjecții, conjuncții, prepoziții) sunt
reduse la o singură formă, posibilitatea selecției în comunicare fiind zero; acestea nu au
structură morfematică.
Structura morfologică vizează părțile constitutive ale cuvintelor flexibile și relațiile dintre
acestea.
2.   Segmentarea morfematică
Stabilirea structurii morfologice se realizează prin segmentare morfematică, realizată pe
baza opozițiilor (pe verticală și orizontală, între formele cuvântului).
Astfel, în analiza pe orizontală sunt comparate mai multe cuvinte din aceeași clasă lexico-
gramaticală, cu aceeași semnificație gramaticală și cu terminație identică.
Ex.: or-ă, student-ă.
Analiza pe verticală vizează formele flexionare ale aceluiași cuvânt, comparate apoi cu cele
ale altor cuvinte:
Ex.: or-ă, or-e, or-ei; student-ă, student-e, student-ei.
Orice cuvânt flexibil se segmentează binar (în două componente) – partea lexicală =
radical și partea gramaticală = flectiv.
Aceste două unități pot fi sau nu, fiecare, segmentabile și în continuare.

  1
 Reprezentarea grafică a acestei segmentări se poate face linear sau în constituenți imediați
(în arbore).
Ex.:
Reprezentare lineară: student-ă = reprezentare lineară;
Reprezentare în arbore: studentă

student- -ă

3.   Radicalul
Trăsături:
- reprezintă partea relativ constantă a unui cuvânt, obligatoriu prezentă în toată paradigma
acestuia;
- exprimă sensul lexical al cuvântului;
- nu admite realizare zero (Ø) – nu există cuvinte (flexibile) fără radical.
La cuvintele nederivate, radicalul este identic cu rădăcina cuvântului (numită de
structuraliști morfem lexical independent - MLI)
În cazul cuvintelor derivate, radicalul este format din rădăcină și afixe derivative (morfeme
lexicale dependente - MLD) – prefixe și sufixe lexicale.
Ex. în-ne-bun-it-ă:
în- = MLD, prefix lexical; înnebunită
-ne- = MLD, prefix lexical;
-bun- = MLI, rădăcină; R(adical) F(lectiv)
-it- = MLD, sufix lexical; înnebunit- -ă
înnebunit- = radical;
(-ă = desinență/flectiv) în- -ne- -bun- -it

Radical variabil vs. radical invariabil

Teoretic, R este invariabil.
Practic, în flexiune, multe cuvinte evidențiază schimbări ale radicalului, numite variații.
Acestea pot fi:
a.   variații parțiale: R este format dintr-o parte constantă și una variabilă, formele sale
constituind alomorfe ale lui R.

  2
 Alternanțele fonetice produse nu sunt aleatorii, ci se încadrează într-un sistem, fiind
condiționate de flexiune (formele F(lectivului)). Ele reprezintă o flexiune secundă
internă, dublantă celei realizate la nivelul F și repetând, redundant, informațiile acestuia.
Ex: floar-e/flor-i; culoar-e/culor-i.
b.   variații totale: Formele supletive (complet diferite) ale lui R se datorează unor
schimbări fonetice explicabile diacronic. De regulă, acestea impun neregularități și la
nivelul F(lectivului). Atari cuvinte neregulate se lasă, de regulă, nesegmentate
morfematic.
Ex.: a fi – sunt, ești…; a lua – iau, luăm…; pronumele personal: eu, tu, el/ea…

4.   Flectivul
F se definește negativ ca fiind unitatea rezultată dintr-o primă segmentare a cuvântului care
nu conține R (informații lexicale).
Trăsături:
- este format doar din morfeme gramaticale, unul sau mai multe, toate dependente.
- atunci când este format din mai multe morfeme, se analizează/segmentează în continuare;
- poate avea realizare pozitivă sau negativă – zero (Ø);
- poate fi de natură segmentală sau suprasegmentală (accent, intonație).
Clasificări:
a.   În funcție de numărul afixelor componente:
- monomorfematice;
- plurimorfematice.
Numărul morfemelor din F depinde de clasa lexico-gramaticală (partea de vorbire) și
categoriile gramaticale actualizate.
b.   În funcție de poziția afixelor față de R:
- sintetice (continue):
Acestea au o poziție enclitică față de R, fuzionează grafic și fonetic cu acesta.
Succesiunea este în ordine fixă (R + F), nedisociabilă (nu pot fi inserate alte elemente
între R și F), neinversabilă.
Ex.: flor-i-lor.
- analitice (discontinue, întrerupte):
F are cel puțin două afixe – unul enclitic, altul proclitic (poziționat înainte lui R,
nefuzionat cu acesta, permutabil și disociabil prin inserarea altor elemente.

  3
 În flexiunea verbală, este cazul modurilor și timpurilor compuse, iar la substantive,
marcarea analitică a cazurilor (genitivul și dativul analitic) sau substantivele articulate
nedefinit.
Ex.: ai (mai) vis-at – (ai = aux., -it = sufix gram.)
o student-ă

5.   Structuri morfematice:
a.   la substantiv:
Categoriile gramaticale reflectate la nivelul flectivului sunt numărul și cazul (realizate
printr-o singură desinență (sincretică), cuprinzând sincretic cele două informații
gramaticale) și determinarea (afix/morfem determinativ).
La substantiv, genul nu este categorie de flexiune (substantivul are gen fix, nu își
schimbă forma după gen, iar substantivele de tipul student/studentă nu sunt forme
flexionare ale unuia și aceluiași cuvânt, ci cuvinte diferite, cu intrări distincte în DEX!).
Structuri și exemple:
o   R + desinență Ø: loc-Ø
o   R + desinență pozitivă (de număr și caz): loc-uri
o   R + morfem al determinării definite: țar-a, arbitr-u
o   R + desinență (de număr și caz) + morfem al determinării definite: student-e-le,
student-e-i
o   morfem al determinării nedefinite + R + desinență pozitivă (de număr și caz): o
student-ă
o   morfem al determinării nedefinite + R + desinență negativă (de număr și caz): un
student-Ø
! La substantive se observă și următoarele două tipuri de desinențe, ambele din rațiuni
fonetice:
- desinență suprimată: cas+ă+a (R + des. + art.) > cas-(ă-)a > cas-a
- desinență catalizată: student+l (R + des. zero + art.) >student-ul

b.   la adjectiv:
Categoriile gramaticale reflectate la nivelul flectivului sunt numărul, genul și cazul
(realizate printr-o singură desinență, cuprinzând sincretic cele trei informații
gramaticale).
Ex.: (flori) alb-e; tremurând-e; iubit-e.

  4
 c.   la pronume:
Nu toate pronumele au flexiune.
La cele flexibile, structura morfematică poate cuprinde, în F(lectiv) fie o desinență de
gen și o alta de număr și caz, fie o singură desinență (de gen, număr și caz), la care se
poate adăuga particula deictică –a, un amplificativ pronominal (deci nu la adjectivele
pronominale!).
Pronumele personale nu se analizează morfematic (a se vedea mai sus – forme supletive
ale radicalului).
La pronumele personale - cu categoria persoanei -, aceasta nu se regăsește în flectiv, ci
este conținută în R(adical).
Ex.: alt-e-i(-a); alt-or(-a).

d.   la verbe:
Verbele au cea mai amplă extensiune a F(lectivului), cuprinzând (unul sau două) sufixe
(gramaticale!) modal-temporale și (una sau două) desinențe de număr și persoană.
Acestea apar întotdeauna în ordinea R+sufix(e) (mod+timp) +desinență(e)
(număr+persoană).
Ex.:
o   indicativ prezent: R+sufix modal-temporal (Ø) +desinență:
(eu) cânt-Ø-Ø; (tu) cânț-Ø-i; (el) cânt-Ø-ă;
o   indicativ imperfect: R+sufix modal-temporal+desinență(e):
(eu) cânt-a-m; (tu) cânt-a-i; (el) cânt-a-Ø; (noi) cânt-a-ră-m;
o   indicativ, perfect simplu: R+suf.+des. bimorfematică (nr.+ pers.):
(eu) cânt-a-i; (el) cânt-a-Ø;
o   indicativ, mai-mult-ca-perfect (cea mai amplă extensiune): R+suf. bimorfematic
(modal+ temporal+des. bimorfematică (nr.+ pers.):
(eu) cânt-a-se-Ø-m; (el) cânt-a-se-Ø+Ø; (noi) cânt-a-se-ră-m; (ele) cânt-a-se-ră-Ø;
o   indicativ viitor: (eu) voi cânt-a;
o   perfect compus: ai cit-it;
o   infinitiv: a cânt-a; a iub-i;
o   participiu: cânt-at;
o   gerunziu: cânt-ând.

  5