Flexiunea verbală

- verbele auxiliare care ajută la formarea timpurilor compuse (indicativul perfect compus am
lăudat,

viitorul simplu voi pleca, viitorul anterior voi fi lăudat, condiţionalul-optativ prezent aş lăudat,

condiţionalul-optativ perfect aş fi lăudat, conjunctivul perfect să fi lăudat, infinitivul perfect a fi

lăudat) şi a diatezei pasive (formată din verbul auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat: este

lăudat, era lăudat etc.)

- conjuncţia să pentru formarea modului conjunctiv: să laud

- prepoziţia a pentru formarea infinitivului prezent: a lăuda

Flexiunea nominală

a. prepoziţia a pentru exprimarea genitivului unor numerale şi substantive precedate de numerale:

tată a trei copii

b. prepoziţia la pentru exprimarea dativului unor numerale : dau cărţi la trei copii

c. articolul hotărât proclitic pentru exprimarea genitiv-dativului nume de persoane masculine: lui
Mihai; articolul nehotărât este de asemenea un element de flexiune analitică: unei fete, unor băieţi

d. prepoziţia pe care ajută la exprimarea acuzativului: îl văd pe Ion e. adverbele şi locuţiunile

adverbiale pentru exprimarea comparativului şi a superlativului, însoţite şi de articolul demonstrativ
cel, precum şi de prepoziţia de care le leagă de cuvântul comparat: mai bun, la fel de bun, mai puţin
bun, cel mai bun, foarte bun. Aceste mijloace nu ajută doar la flexiunea adjectivului, care este o
flexiune nominală, ci şi la flexiunea adverbului

3. influenţa morfologiei asupra sintaxei se observă şi din subiectul inclus; în limba română, verbul are
forme de persoană clar diferenţiate, ceea ce face ca exprimarea subiectului pronume de persoana I,
şi a IIa, singular şi plural să nu fie necesară: în pleci, desinenţa i exprimă persoana a II-a, numarul
singular, nemaifiind necesară folosirea pron. subiect tu

- fenomenul acordului; astfel, unele nume de localităţi ca Bucureşti, Iaşi au formă iniţială de plural, şi
înţeles de singular, astfel că acordul atributelor şi subiectelor acestor substantive se făcea fie la
plural, după formă (Iaşii în carnaval, toţi Bucureştii), fie la singular, după înţeles (Iaşii are o privire
veneţiană), ceea ce era perceput, pe bună dreptate ca un dezacord. Pentru evitarea dezacordului, s-
a construit o formă de singular articulat, formă pe care o utilizăm în limba română contemporană:
Bucureştiul, Iaşul

Libertate a topicii în limba română, fenomen datorat următoarelor fapte de limbă:

 a. substantivul, pronumele, adjectivul au forme flexionare deosebite pentru exprimarea
cazurilor, de aceea se evită prin topică doar posibilitatea de confuzie a formelor identice:
nominativ-acuzativul şi genitiv-dativul
b. nominativul poate fi diferenţiat de acuzativ, precum şi prin utilizarea prepoziţiei: pe Ion l-am
văzut şi iar utilizarea pronumelor personale, forme neaccentuate, reiau acuzativul
complement direct
c. c. articolele posesive şi demonstrative, fiind variabile, pot marca legătura cu substantivul
determinat, chiar dacă atributele sunt aşezate mai departe: caietul frumos şi îngrijit al
copilului
d. a. articularea cu articol hotărât a substantivului sau adjectivului dintr-un grup format dintr-
un substantiv+adjectiv se face în funcţie de poziţia acestora;
e. părţile secundare de propoziţie se definesc prin raportare la termenul determinat, calificat
din punct de vedere morfologic: atributul determină un substantiv (pronume),
complementul determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie
f. atributul se clasifică în funcţie de partea de vorbire prin care se exprimă: substantivale,
pronominale, adjectivale, verbale, adverbiale; atributul adjectival cuprinde, în afară de
adjective, şi alte părţi de vorbire ca de exemplu numerale cu valoare adjectivală
g. conjuncţiile, care sunt părţi de vorbire, ajută la exprimarea raporturilor sintactice
interpropoziţionale, iar prepoziţiile locuţiunile prepoziţionale la exprimarea raporturilor
intrapropoziţionale

Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul părţilor de vorbire sau al claselor

lexicogramaticale, criterii de clasificare (lexical sau semantic, morfologic, sintactic, structural,
etimologic, valoric).

Părţile de vorbire sau clasele lexico – gramaticale au fost grupate de gramatica tradiţională în zece
clase şi clasificate, după mai multe criterii:

1. criteriul lexical sau semantic: - părţi de vorbire cu sens lexical autonom sau autosemantice:
substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul şi interjecţia. Ele exprimă
substanţe (substantivele), procese (verbele), cantitatea (numeralele) etc. - părţi de vorbire fără sens
lexical sau sinsemantice (care exprimă raporturi între noţiuni, cu rol de instrumente gramaticale):
prepoziţia, conjuncţia, articolul, verbele auxiliare, verbele copulative, unele adverbe neintegrate
sintactic, unele interjecţii

2. criteriul morfologic (flexionar)

- părţi de vorbire flexibile (au paradigmă, mulţime de forme): substantivul, articolul,

adjectivul, pronumele, numeralul şi verbul

- părţi de vorbire neflexibile (nu au paradigmă, deoarece au formă/realizare unică):

prepoziţia, conjuncţia, interjecţia

Alte părţi de vorbire neflexibile sunt adjectivele calificative invariabile (adjective-nume de culori:

mov, grena, maro, gri, turcoaz, adjective mai vechi: ferice (folosit mai ales în sec. al XIX-lea),
otova,

ditai, sadea, adjective împrumutate recent, cum sunt cele în e: atroce, eficace, locvace, propice
etc.)
3. criteriul sintactic (funcţional):

- părţi de vorbire cu funcţie sintactică determinată, în cadrul propoziţiei (părţi de

propoziţie): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul,

interjecţia

- părţi de vorbire fără funcţie sintactică determinată în cadrul propoziţiei, dar cu rol

sintactic, cu rol de cuvinte ajutătoare sau de instrumente gramaticale (ajută la

realizarea unor relaţii gramaticale): articolul, prepoziţia, conjuncţia; exprimă raporturi

între părţi de propoziţie (prepoziţia) sau între propoziţii (conjuncţia). Sunt numite şi

părţi de vorbire auxiliare, instrumentale sau relaţionale[3] sau cuvinte invariabile

relaţionale[4]

. Cuvinte afuncţionale sunt şi verbele auxiliare, verbele copulative,

adverbele neintegrate sintactic (cele care intră în structura gradelor de comparaţie,

adverbul mai etc.), pronumele reflexive care ajută la formarea diatezei reflexive

4. criteriul structural:

- părţi de vorbire simple (cuvintele-radical, cuvintele derivate prin derivare progresivă,

regresivă, parasintetică)

- părţi de vorbire compuse (prin alăturare cu sau fără cratimă, contopire, abreviere prin

iniţiale, prin fragmente de cuvinte, prin iniţiale şi fragmente de cuvinte)

- locuţiuni sau grupuri de cuvinte unitare semantic, structural, funcţional, sintagme

Legate

criteriul etimologic:

- moştenite: rămasă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucişat pentru a da

naştere unei limbi noi[5] şi anume din latină (substantive: casă,frate etc.; numerale:

trei, zece etc.; adjective: bun, dulce etc.; pronumele: eu, al meu, acesta, cine, nimeni

etc.; prepoziţii: cu, de etc.; interjecţii: vai, zău etc.; conjuncţii: că, să etc.) sau din

substrat (barză, mânz, aprig, sterp, cruţa, răbda, pururi)

- împrumutate din slavă (muncă, mândru, razna), maghiară (oraş, viclean, cheltui), turcă

(basma, murdar, halal), neogreacă (dascăl, nostim), germană (cartof, fain), italiană

(bravo! basta!), franceză (explica, milion, or)

- formaţii create pe terenul limbii române prin derivare, compunere, conversiune, din
elemente moştenite sau împrumutate; compunere (treisprezece, dânsul, dumneata,

însumi), derivare (orbeşte, morţiş), conversiune (Doamne!)

FLEXIUNE

marcarea flexionară a categoriilor gramaticale sau mijloacele folosite în exprimarea

categoriilor:

- flexiune sintetică realizată în interiorul cuvântului cu ajutorul desinenţelor, al

sufixelor, al prefixelor, al articolului hotărât enclitic, care fac corp fonetic comun

cu radicalul (ex. cânt (radical)+a (morfem sufix de perfect)+se (morfem sufix de

mai mult ca perfect)+m (morfem desinenţă), precum şi cu ajutorul accentului (áră-

arằ), al intonaţiei (diferenţiind N: Andrei de V: Andrei!)

- flexiune analitică (realizată în exteriorul cuvântului, cu ajutorul prepoziţiilor, al

conjuncţiei să, al articolelor proclitice nehotărâte şi al articolului hotărât proclitic

lui, al articolelor demonstrative, al adverbelor de exprimare a comparaţiei şi a

intensităţii, al verbelor auxiliare, al pronumelor reflexive etc.) ex. mai bine

- flexiune mixtă (realizată prin utilizarea concomitentă a mijloacelor sintetice şi

analitice): mai bună

2. părţile de vorbire:

- flexiune nominală (substantivală, adjectivală) sau declinare. Flexiunea nominală

este caracteristică substantivului, adjectivului şi numeralului, şi se realizează în

funcţie de categoriile de gen, număr, caz, determinare. Înainte, flexiunea

pronominală era considerată o variantă a flexiunii nominale; astăzi se vorbeşte

distinct de flexiune pronominală, datorită statutului pronumelui de a se flexiona în

comparaţie cu substantivul.

- flexiune pronominală, caracteristică pronumelor şi adjectivelor pronominale, în

funcţie de gen, număr, caz şi uneori de persoană (pronumele personale, reflexive,

de întărire, posesive);

- flexiune verbală sau conjugare, caracteristică verbelor, în funcţie de mod, timp,

diateză, persoană, număr şi accidental de gen (verbele la participiu);

3. caracteristicile paradigmatice:

- flexiune regulată cuprinzând clasele decuvinte care prezintă un radical constant în

cursul paradigmei, de ex. substantive neutre cu afix –uri e plural (car, foc, tablou,

dulap etc), feminine cu radical terminat în vocală accentuată şi afix Ø la singular

(basma, para, baclava, sarma etc.), adjective invariabile (ferice, eficace), adjective cu

trei forme flexionare (dulce, mare, rece, tare), verbe cu radical invariabil (verbe cu

sufix de prezent în –ez, -esc)

- flexiune neregulată sub aspectul desinenţelor (cap-capete, om-oameni, soră-surori),

sub aspectul omonimiilor (paradigma subst. tată, care cuprinde trei forme distincte:

tată-tatei-taţi), sub aspectul accentuării (sóră-suróri, nóră-nuróri, radió-radióuri), sub

aspectul variaţiei radicalului (mână-mâini; un caz special de neregularitate îl constituie

substantive care pot fi analizate: rândun-ică sau rândunic-ă şi rândun-ele, rândunel-e

rândune-le); adjective neregulate sub aspectul flectivelor (roşu) sau al radicalului

(rău), verbe cu variaţii aberante ale radicalului (a da, a sta, a bea, a vrea), verbe cu

radical total variabil (a fi, a lua)

[2]

4. paradigmă:

- flexiune completă (în funcţie de toate categoriile gramaticale specifice)

- flexiune incompletă (parţială): substantive defective (miere, icre, câlţi) sau verbe

defective (a ploua, a ninge, va, a desfide), adjective care nu sunt compatibile cu

categoriile comparativului şi superlativului analitic fie pentru că sunt vechi

comparative sau superlative (major, inferior, ultim, suprem), fie pentru că nu pot fi

supuse comparaţiei (mort, viu întreg, oral) etc.

5. locul de manifestare a modificărilor formei cuvântului, adică în radical sau în flectiv:

- internă (care constă în modificarea radăcinii sau a temei cuvântului cu ajutorul

alternanţelor fonetice), flexiune foarte bogată în limba română;

- externă (care constă în modificarea terminaţiei cuvântului cu ajutorul articolului

hotărât enclitic, al sufixelor şi al desinenţelor[3]