ACORDUL DINTRE SUBIECT SI

PREDICAT

ACORDUL DINTRE SUBIECT ŞI PREDICAT

1. ASPECTE DEFINITORII

Acordul este manifestarea relaţiei sintactice dintre două cuvinte, constând în repetarea informaţiei
gramaticale de la un cuvânt la celălalt. Relaţia este orientată: dintre cele două cuvinte legate prin acord, unul
impune restricţia de formă, iar celălalt se supune ei. De exemplu, se repetă, cu direcţia subiect – predicat,
informaţia gramaticală de persoană şi număr: eu citesc, tu citeşti, noi citim.
Reiterarea informaţiei gramaticale prin acord nu este marcată în toate contextele. Acordul poate fi
blocat din anumite cauze sintactice şi morfologice. Pe de o parte, există forme în paradigma verbală care nu
marchează repetarea informaţiei gramaticale. De exemplu, formele verbale nepersonale pot avea subiect, dar
nu se acordă cu acesta: Am plecat înainte de a veni mama., Am auzit sunând telefonul. Pe de altă parte,
subiectul unic, atunci când nu este realizat printr-un nominal, nu transferă nici el informaţii predicatului: E
uşor a scrie versuri.
Prin acord, verbul-predicat preia de la subiect informaţiile gramaticale de număr şi persoană, iar numele
predicativ realizat adjectival, informaţii suplimentare de gen. Caracteristicile de acord ale adjectivelor nume
predicative se regăsesc şi la participiile pasive.
Acordul în număr priveşte variaţia de formă a predicatului combinat cu un subiect exprimat prin
substantiv sau prin substitutele sale. Verbul are forma indusă de nume (dacă subiectul este unic): nume
singular – verb singular, nume plural – verb plural: Copilul ştie adevărul., Nimeni nu era îngrijorat.,
Discuţiile au fost concludente., Aceştia au fost acceptaţi ca martori ai apărării.
Acordul în persoană priveşte predicatele al căror subiect este un pronume personal. Subiectul unic
(eu, tu, noi, voi) impune verbului-predicat forma de persoană corespunzătoare:
Voi ştiţi ce trebuie să faceţi, eu vreau să plec la facultate.;
Tu plănuieşti o masă în familie, dar noi am cumpărat deja bilete pentru spectacolul de diseară.
Dacă subiectul este un pronume de persoana a III-a, un substantiv sau un substitut al acestuia, verbul
are formă de persoana a III-a (El ştie ce vrea., Ioana pleacă la munte., Soarele s-a ascuns printre nori., Ai
mei au fost mulţumiţi de rezultatul concursului).
Acordul în gen apare marcat numai în forma numelor predicative exprimate printr-un adjectiv sau a
participiilor pasive care, prin natura lor, permit reiterarea acestui tip de informaţie gramaticală:
Medaliile au fost oferite sportivilor celor mai buni.;
Dialogurile au devenit interesante după intervenţia noastră.;
Clădirea conacului era luminată stins şi părea semitransparentă. (M. Cărtărescu, Travesti).
Numele predicative realizate prin substantive moţionale, deşi coreferenţiale cu nominalul subiect, nu se
caracterizează întotdeauna prin corespondenţă de gen:
 Angela M., care ar putea deveni [...] prima femeie cancelar din istoria Germaniei, este un creştin-
democrat atipic care, chiar dacă nu s-a făcut iubit de membrii partidului său, şi-a atras totuşi respectul
acestora. (EZ, 2005);
Animalul captiv era un pui, o leoaică tânără.

O situaţie particulară este reprezentată de acordul dintre un pronume de persoana a III-a sau
numeral şi predicat. Acestea primesc de la substantivul pe care îl reprezintă în discurs genul (întotdeauna)
şi uneori numărul. Ca proforme (reiau informaţiile gramaticale şi echivalează termenii), pronumele şi
numeralul permit un tip de „acord referenţial” (Vezi I, Pronumele):
(S-a întors Mara.) Ea nu era deloc supărată.;
(Am cumpărat mere.) Două erau stricate, unul era bun.

2. ABATERI DE LA REGULA ACORDULUI

În limba actuală se înregistrează numeroase situaţii care nu se conformează regulilor gramaticale ale
acordului. Uzul permite foarte multe variaţii de acord, structuri care reprezintă ezitări ale vorbitorilor.
Acestea sunt manifestări ale acordului prin atracţie sau după înţeles şi nu sunt excluse întotdeauna de
normele limbii literare.
Acordul prin atracţie constă în transferarea către verbul-predicat a unei informaţii gramaticale de
către un constituent al enunţului nelegat sintactic de predicat, dar aflat în vecinătatea acestuia, sau de către o
parte componentă a subiectului multiplu. Intercalarea între subiect şi predicat a unor adjuncţi ai nominalului-
subiect determină distanţarea în succesiunea liniară a termenilor corelaţi (care ar trebui să se acorde) şi
constituie o circumstanţă favorabilă încălcării regulilor gramaticale (Fiecare dintre cei trei oameni purtau
insignă.).
Acordul după înţeles este acordul care se orientează după sensul nominalului subiect. Dacă subiectul
are formă de singular, dar înţeles de plural (de exemplu, când este exprimat printr-un substantiv colectiv),
predicatul se acordă formal, la singular (Majoritatea a votat împotrivă.). Varianta de plural este admisă de
normele limbii literare, dacă vorbitorul are în vedere componentele ansamblului denotat de entitatea
colectivă (Majoritatea au fost trimişi acasă.).

Graniţa dintre abaterile de la normă acceptate şi greşeli este oscilantă. De exemplu, acordul greşit
dintre subiect şi predicat (dezacordul) poate produce enunţuri nongramaticale numai în raport cu regulile
limbii actuale. Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, omonimiile în cadrul flexiunii verbale
erau mai extinse: 3=6 (el cânta – ei cânta, el au plecat – ei au plecat) sau 1=6 (eu zbor – ei zbor, eu cobor
– ei cobor). Dinamica morfologiei verbale explică prezenţa numeroaselor situaţii de „dezacorduri” din
limba operelor literare. De la sfârşitul secolului al XIX-lea însă, noi forme morfologice se impun în limba
literară, iar fenomenul se interpretează mai departe la nivel sintactic, în termenii acordului (dezacordului).
La nivelul graiurilor populare, regula generală de acord dintre subiect şi predicat variază în funcţie
de particularităţile flexionare ale verbului în fiecare grai. În sistemul graiului muntean, omonimia singular
– plural la persoana a III-a este generalizată (el vede – ei vede). Prezenţa acestor forme este considerată o
manifestare de regionalism morfologic şi nu o greşeală
de acord.
3. ASPECTE ALE ACORDULUI IMPUS DE REALIZĂRILE PARTICULARE ALE SUBIECTULUI

Subiectul poate da naştere unor situaţii speciale de acord, după cum poate fi realizat prin substantive
colective, expresii partitive, nume proprii, pronume relative, pronume de politeţe, propoziţii, forme verbale
nepersonale sau termeni în metalimbaj.

3.1. Subiectul este un substantiv colectiv

În funcţie de tipul de substantive colective şi de poziţia pe care o ocupă acestea în grupul nominal,
acordul gramatical este frecvent concurat de acordul după înţeles sau de cel prin atracţie. Un substantiv
colectiv la singular, aflat în poziţia de subiect, selectează forma de singular a verbului, conform acordului
gramatical: Un grup a sosit la aeroport., Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte. (M. Eminescu,
Strigoii).
 Forma de plural, corespunzătoare acordului după înţeles, se datorează semului [+ Pluralitate], trăsătură
inerentă, necontextuală: Au venit o grămadă. (vezi I, Substantivul, 4.3.2.5). De asemenea, prezenţa unui
adjunct substantival care explicitează sensul termenului colectiv favorizează acordul prin atracţie: Un stol de
păsări apar la orizont.
Fenomenul acordului nu afectează în acelaşi mod cele două subtipuri de substantive colective: cele
care îşi specifică direct elementele componente (armată, popor, tineret etc.) şi cele care au nevoie de un
adjunct, substantiv individual la plural, pentru actualizarea membrilor colecţiei respective (un morman de
hârtii, o mulţime de probleme, un grup de studenţi., vezi I, Substantivul, 4.3.1.2).

3.1.1. Substantivele colective care îşi specifică membrii

Substantivele care exprimă o colectivitate şi precizează direct, prin forma însăşi a termenului,
elementele componente ale acesteia, impun predicatului un acord gramatical:
Armata se pregătea pentru un eventual conflict.;
Studenţimea a fost, în sfârşit, răsplătită.;
Târziu şi toamna a plecat / Frunzişul tot e răvăşit. (G. Bacovia, Ecou de romanţă).

Impunerea acordului gramatical la acest tip de substantive colective este rezultatul unui proces
istoric, de evoluţie lingvistică. În limba textelor din secolul al XVI-lea sau în cronicile secolului al XVII-
lea, acordul după înţeles este extins şi în aceste situaţii: Ţara vor vrea să-şi apere ale sale.
În utilizări metaforice, aceste substantive colective primesc adjuncţi şi permit şi acordul prin atracţie:
O armată de furnici şi-au făcut apariţia. (vezi I, Substantivul, 4.3.2.5).

3.1.2. Substantivele colective care nu îşi specifică membrii

Substantivele colective care nu îşi specifică direct membrii admit două ipostaze sintactice responsabile
de două tipuri diferite de acord – un acord gramatical şi un acord după înţeles şi prin atracţie:
Ceilalţi intelectuali [...] se pun şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă istoria celui de-al
doilea război mondial. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii);
Un grup de tineri şi-au cerut drepturile.
Acordul numelui predicativ sau al participiului pasiv poate avea în vedere, de asemenea, fie forma
numelui subiect, fie sensul substantivului colectiv sau informaţia gramaticală a adjunctului acestuia:
În cadrul TIB 2005 [...] va fi expusă o gamă complexă de centrale telefonice. (JN, 2005);
Un grup de studenţi au fost trimişi cu bursă la Paris.;
O grămadă de cărţi erau aruncate pe jos.
Ştergerea adjunctului nu influenţează variaţia de acord (chiar nelexicalizat, adjunctul se deduce din
contextul anterior):
Tinerii şi-au făcut planurile. Un grup a / au plecat deja.;
Avea foarte multe cărţi. O grămadă s-a / s-au pierdut.;
Toţi copiii sunt aşteptaţi la spectacol. O mulţime este prezentă. / O mulţime sunt prezenţi.
(a) Acordul gramatical (O mulţime de oameni a fost atent cercetată.)
În prima ipostază sintactică a numelor colective care nu îşi specifică membrii, acestea, în calitate de
centre de grup, impun acord formal. Accentul cade pe substantivul colectiv înţeles ca o entitate unitară şi nu
pe ideea de număr, pe valoarea de cuantificare (un grup). Prezenţa articolului hotărât sau a unui adjunct
adjectival întăreşte statutul centrului:
Mulţimea a părăsit piaţa.;
O serie de cuvinte a intrat deja sub tipar.;
Mulţimea toată pare violetă / Oraşul tot e violet. (G. Bacovia, Amurg violet).
 (b) Acordul după înţeles şi prin atracţie (O mulţime de oameni au fost strânşi în curte.)
În cea de-a doua ipostază sintactică, acordul predicatului se face cu substantivul oameni, interpretat
drept centru de grup, în timp ce colectivul anterior este doar cuantificator. Centrul de grup poate fi şters şi
atunci numele colectiv îl înlocuieşte şi funcţionează ca o proformă care îşi procură referinţa anaforic sau
cataforic: (Dintre elevi) o mulţime mi-au răspuns., O mulţime (de elevi) mi-au răspuns. Echivalentul
semantic al acestui tip de substantive colective este cuvântul mulţi (multe), cu valoare pronominală:
O serie de texte noi au fost introduse în programele şcolare.

Atunci când substantivul colectiv se află în poziţia unui complement direct sau indirect, prin
fenomenul dublării clitice se reia adjunctul, ceea ce subliniază statutul special al acestuia în cadrul
construcţiei, nu numai în ceea ce priveşte acordul dintre subiect şi predicat: Pe o mulţime de studenţi i-am
revăzut mai târziu., *Pe o mulţime de studenţi am revăzut-o mai târziu., Majorităţii elevilor li s-au
respins contestaţiile., *Majorităţii elevilor i s-au respins contestaţiile.
Dominaţi de hipercorectitudine, vorbitorii de limbă literară optează de multe ori pentru un acord strict
gramatical cu numele colectiv, dar şi varianta cu acordul după înţeles şi prin atracţie este foarte frecventă,
pentru că reflectă exact coerenţa mesajului.

3.1.3. Substantivele contextual colective

Substantivele comune concrete, percepute ca substantive cu valoare cantitativă, pot primi o accepţie
colectivă, atunci când se referă la o mulţime de obiecte sau persoane (o căruţă de proşti, o găleată de bani, o
avalanşă de aplauze, o căciulă de bani, un cerc de soldaţi etc.) şi favorizează acordul după înţeles:
O căciulă de bani sunt pe masă., O avalanşă de aplauze au încheiat reprezentaţia., Un cerc de soldaţi au
fost desfăşuraţi în curte.
În anumite construcţii cu adjective substantivizate, acordul formal poate fi concurat de acordul după
înţeles. Dintre variantele: Grosul forţelor acestui corp de armată a fost împins / au fost împinse înapoi., cea
cu verbul la plural apare ca fiind semantic mai adecvată. De asemenea, concordanţele semantice prevalează
în raport cu regulile formale ale acordului dintre subiect şi predicat în construcţiile în care centrul grupului
nominal subiect este substantivul „amar”: A / Au trecut atâta – atâţia amar de ani. În aceste grupări,
adjectivul substantivizat „amar” şi-a redus contribuţia semantică la o evaluare cantitativă, informaţie proprie
cuantificatorilor.

3.2. Substantivele de tipul: fel, tip, soi, specie, rasă

Substantivele menţionate sunt însoţite de un substantiv la plural, de aceea nu mai transmit verbului-
predicat informaţia de singular care le este proprie în context (Au apărut un fel de musculiţe., Între sintaxă
şi lexic nu se stabilesc niciun fel de relaţii., O categorie de spectatori au fost în mod deliberat neglijaţi.).
Deşi au determinanţi proprii numelui (adjunct adjectival, articol), aceste substantive au în context mai
mult o valoare adjectivală. Efectele diminuării statutului substantival în asemenea îmbinări sunt mai clare la
cuvântul „fel”, parte constitutivă a locuţiunilor adjectivale astfel de, fel de fel de: Astfel de oameni reuşesc în
viaţă., Fel de fel de oameni au venit.
Spre deosebire de substantivele colective care nu îşi specifică membrii (cu care au o serie de
asemănări), substantivele avute în vedere, în lipsa determinativului prepoziţional la plural, nu mai pot fi
coocurente cu un predicat la plural (*Acest tip [...] nu reuşesc în viaţă.).

3.3. Subiectul este inclus într-o expresie partitivă

Relaţia partitivă se exprimă, în limba română, cu ajutorul prepoziţiilor dintre, din şi de. Dintre
presupune apariţia unui substantiv numărabil la plural, care poate influenţa acordul. Din selectează un
substantiv ai cărui membri nu sunt individualizaţi, de exemplu un colectiv (o parte din clasă), iar de selectează,
de multe ori, un masiv (o parte de apă, o parte de ulei). Prezenţa substantivului de pe poziţia a doua, care
reprezintă întregul, sau însuşi sensul elementului aflat în poziţia de subiect favorizează apariţia structurilor cu
acord prin atracţie sau după înţeles.

3.3.1. Tipuri de construcţii partitive

 Pe poziţia subiectului inclus într-o expresie partitivă poate apărea fie un substantiv (o jumătate, un
sfert, o parte, o pereche, o duzină, o multitudine, o cantitate etc.), fie un cuantificator nedefinit, negativ sau
numeric (fiecare, vreunul, toţi, nimeni, niciunul, doi).
În cadrul construcţiilor partitive, acordul corect este cel formal, predicatul având numărul şi persoana
impuse de subiect:
O parte dintre cursanţi va merge la mare, iar cealaltă parte este condusă în campus.;
Echipele reprezintă 11 localităţi din România, iar o treime din participanţi provine din Bucureşti. (EZ,
2005);
Fiecare dintre noi are un scop în viaţă.;
Mulţi dintre voi sunt îngrijoraţi de soarta partidei.
Componentul al doilea al grupului sintactic, care nu este în nominativ, poate fi însă, din punct de vedere
semantic, mai adecvat statutului de subiect, ceea ce favorizează acordul verbului-predicat, al numelui predicativ
sau al participiului pasiv cu acesta. Acceptarea construcţiilor cu predicatul la plural – a acordului cu adjunctul
grupului nominal subiect – presupune reorganizarea semantică şi sintactică a grupului nominal: substantivul în
nominativ, sărăcit semantic, se reinterpretează ca un determinativ cantitativ, iar poziţia dominantă în grup
revine substantivului / pronumelui (atribut) la plural, a cărui informaţie gramaticală este repetată morfologic în
forma predicatului, a numelui predicativ sau a participiului pasiv:
O parte dintre cei convocaţi nu s-au prezentat.;
Jumătate din bani au fost cheltuiţi fără folos.;
Majoritatea clienţilor din cafenelele bancare urmăresc evoluţia acţiunilor cotate la bursa din
Bucureşti. (EZ, 2005);
O treime dintre studentele admise vor plăti o taxă suplimentară.;
Fiecare dintre copiii tăi vor pleca.;
Fiecare dintre noi avem la un moment dat nostalgia copilăriei.;
Unii dintre noi am învăţat devreme ce înseamnă maturitatea.;
Mulţi dintre voi cunoaşteţi deja regulile concursului.
Acordul semantic se situează la graniţa dintre corect şi incorect: Un sfert din sală au plecat deja.
Ca şi în cazul pronumelor, numeralele pun problema unui acord special, „referenţial” pentru numele
predicative şi participiile pasive, funcţionând ca nişte termeni intermediari între acestea şi substantivele pe
care le reprezintă: Patru (dintre fete) au fost trimise la Iaşi, iar două au fost aduse la Bucureşti., Am multe
veşti: doar primele sunt bune.

Numeralale mai mari decât unu nu selectează predicatul la singular, ceea ce permite acordul cu
adjunctul din grup. Intervertirea rolurilor gramaticale sub dominanţa relaţiilor semantice dintre elementele
componente ale grupului este favorizată de statutul lingvistic al acestor unităţi lexicale, care se înscriu
semantic în seria cantitativelor numerice. Fenomenul afectează toate numeralele compuse în care sunt

incluse numerale substantivale simple: Aproximativ 62 de milioane de germani sunt aşteptaţi [...] la urne
pentru a alege un nou parlament în unul dintre cele mai importante state ale Uniunii Europene. (EZ, 2005).

Efectele acestui mod de reinterpretare sintactico-semantică afectează şi acordul altor componente

din grupul nominal, în care cuantificatorul este reprezentat printr-un numeral compus (cei două sute de lei
– *cele două sute de lei). În aceste situaţii, când numeralul este asociat substantivului prin de,
componentul dominant, centrul semantic şi sintactic al grupului – cel care impune prin acord reiterarea
anumitor informaţii gramaticale – este substantivul (vezi I, Numeralul, 2.5.1.1; II, Grupul nominal,
2.4.4).
Forma numelor predicative şi a participiilor pasive înregistrează, de multe ori în limitele aceluiaşi
enunţ, ezitările vorbitorilor între acordul gramatical şi cel după înţeles sau prin atracţie:
 Primiţi în rate, o parte din banii pentru descărcarea de sarcină arheologică este cheltuită pentru a
asigura salariile acestor lucrători. (JN, 2005);
M. a mai spus că în buget erau prevăzute 300 de milioane de dolari pentru acest proiect, dar care la
rectificare au fost mutaţi către alte ministere. („Ziua”, 2005).
Dacă subiectul nu este însoţit de adjuncţi, este recomandabil acordul gramatical: Fiecare va şti ce are
de făcut., Fiecare a fost odată tânăr (tânără)., Câţiva (unii, mulţi) au fost pedepsiţi., Câteva (unele, multe)
au fost menţionate în raport. Absenţa atributului nu împiedică decodarea sa în cadrul enunţului, ceea ce
permite o nouă variantă de acord în număr, persoană şi, în cazul numelui predicativ sau al participiului pasiv,
în gen. Variante cu acord după înţeles pot fi, cu uşurinţă, reperate la nivelul limbii literare: Fiecare vom şti
ce avem de făcut., Fiecare am fost odată tineri (tinere)., Câţiva (unii, mulţi) am fost pedepsiţi., Câteva
(unele, multe) aţi fost pedepsite.

3.3.2. Construcţiile restrictive

Expresiile partitive pot fi însoţite de un adverb sau un adjectiv cu nuanţă restrictivă. Acesta
accentuează calitatea de centru a primului component, de aceea este mai adecvat acordul formal: Doar o
treime dintre studenţi vine., O mică parte dintre studenţi a dat un răspuns bun., Numai o parte dintre
studenţi a dat un răspuns bun.
Mai puţin prezent în aceste contexte, acordul după înţeles nu este, totuşi, exclus: Numai un sfert dintre
soldaţi cunoşteau experienţa războiului., O mică parte dintre paginile manuscrisului au rămas necitite.

3.4. Subiectul este un nume propriu

Subiectele exprimate prin nume proprii (nume de persoană, de opere, de asociaţii, titluri, nume de
localităţi, de instituţii) nu se supun unor reguli foarte stricte de acord. Neconcordanţa dintre formă şi
conţinut favorizează, de multe ori, acordul după înţeles.

3.4.1. Antroponimele
Numele de persoană cu o formă specială de plural şi înţeles de singular impun predicatului un acord
după înţeles: Şaptefraţi (Poalelungi, Holdemulte) lipseşte azi., Ochialbi a scris un articol foarte interesant.
Numai dacă numele proprii au formă de plural şi înţeles tot de plural, acordul se face conform regulii
gramaticale (Şaptefraţi erau doi copii de vârste apropiate., Popeştii veniseră la teatru.).
Numele predicative şi participiile pasive primesc din context informaţia suplimentară de gen, indiferent
de forma substantivelor proprii care impun acordul: Popa este absent, dar Chivu este prezentă. De
asemenea, prenumele cu aspect feminin (terminate în -a), dar înţeles de masculin se dezambiguizează tot prin
acordul adjectivului: Luca a fost desemnat să participe la un concurs de retorică., Toma este foarte
telegenic. În contextul prenumelor hipocoristice, care nu sunt specializate pentru masculin sau feminin,
claritatea mesajului este asigurată de asemenea prin acord (Vali este harnic / harnică., Gabi e tânăr /
tânără.).

3.4.2. Toponimele
Toponimele aflate în poziţia subiectului reprezintă dau naştere unor structuri mai complexe, pentru că
prezenţa articolului hotărât poate influenţa acordul.
Numele proprii cu formă de singular favorizează acordul gramatical: Sibiul ne-a primit cu braţele
deschise. Şi informaţia de gen se transmite numelui predicativ sau participiului pasiv, în general conform
regulilor gramaticale: Luxemburgul este mic., Tot Braşovul e treaz în noaptea asta., Mexicul este
ameninţat de furtuni puternice., Franţa este deja implicată în conflictul european.
Un toponim nearticulat, cu formă de plural, impune predicatului acordul după înţeles, la singular:
Galaţi este un oraş pe Dunăre., Iaşi este un mare centru cultural., Cotnari are faima vinului bun.
Articularea numelui propriu la plural nu schimbă raportul în favoarea acordului gramatical; prevalează
informaţia semantică (localitatea denumită este una singură): Hotarele are nevoie de o şcoală nouă.,
Pietrele era zugrăvit în roman ca un sat mic, dar foarte viu., Adunaţii Copăceni a fost inundat de ultimele
ploi. Contextele cu predicatul la plural, în care toponimului i se adaugă articol, sunt marginale şi, în general,
evitate: Şi-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau aşa un sat de oameni fără căpătâi. (I. Creangă,
Amintiri), Hârtoapele se aflau la 5 kilometri. Aceleaşi structuri sunt deliberat create în stilul jurnalistic, cu
intenţie stilistică:
Bucureştii arătau ca Parisul în timpul revoluţiei. (JN, 2005);
Şi ca arhitectonică Iaşii au destule de oferit, şi ca împrejurimi. (Internet, 2005).
Pluralul se explică numai dacă numele denumeşte referenţi diferiţi: Crişurile străbat partea de vest a
ţării.
Pentru toponimele nearticulate cu formă de plural vorbitorii preferă, de multe ori, articolul de singular,
ceea ce rezolvă, morfologic, contradicţia dintre formă şi conţinut (Ploieştiul, Galaţiul, Iaşiul).
Şi abrevierile pot constitui surse ale unor variaţii de acord. Prin citirea grupului de inţiale care
reprezintă numele unei ţări ca şi când ar reprezenta expresia sonoră a unui cuvânt obişnuit, se poate pierde
din vedere pluralul numelui simbolizat, de unde utilizarea predicatului la singular: S.U.A. aveau resursele
financiare pentru a depăşi criza., SUA admite genocidul armean. („Ziua”, 2005).

3.4.3. Titlurile
Titlurile de opere literare, ştiinţifice, muzicale, de ziare, filme, numele unor asociaţii politice, culturale
sau sportive sunt substantive proprii care, în poziţia de subiect, impun predicatului acord gramatical, dar
permit şi variante cu acord după înţeles: „Lumi virtuale” a / au produs senzaţie printre amatorii de
calculatoare., „Alge” a strâns în jurul său suprarealiştii vremii.
În ciuda unicităţii de conţinut, titlurile cu formă de plural pot impune, în anumite situaţii, acordul
gramatical: „Craii de Curte Veche” sunt un poem al metaforei., „Moromeţii” au reprezentat un moment
important în istoria literaturii române.
Prezenţa articolului hotărât în structura numelui propriu, la singular sau la plural, susţine, în general,
acordul gramatical: „Gemenii” lui Mircea Cărtărescu redau o atmosferă aparte., „Fordul” este frumos şi
rentabil. vs „Craii de Curtea Veche” ţine în chip necontrolabil de poezie.
Norma acordului este mai puţin fermă, iar uzul oscilează între formă şi înţeles, în cazul apariţiei unui
nume predicativ sau a unui participiu pasiv („Rapidul” a fost învins / învinsă pe teren propriu.), mai ales
dacă numele propriu este de provenienţă străină sau o siglă:
Cu siguranţă IKEA este interesat de piaţa românească, a declarat M.L., reprezentantul dezvoltatorilor
proiectului Băneasa. (JN, 2005);
MasterCard, sub sigla căreia se află majoritatea cardurilor din România, a fost fondată în 1966. (EZ,
2005);
Publicaţia „Daily Telegraph” a observat că „Everton este în şoc după ce a fost sfâşiată de Dinamo”.
(EZ, 2005).
Pentru dezambiguizare este preferabil să se folosească un substantiv generic (operă, lucrare, creaţie,
culegere, volum, piesă, echipă, motto etc.) fie înaintea subiectului, fie înaintea numelui predicativ:
Dintre publicaţiile mondene de actualitate, „Avantaje” este (o revistă) foarte cunoscută.;
(Romanul) „Femei”, al lui Mihail Sebastian, este preferatul meu.;
(Echipa) „Dinamo” a fost învinsă pe teren propriu.;
(Poezia) „Litere”, de Ana Blandiana, a fost aleasă de Ioana pentru serbare.
Similar titlurilor se comportă unele citate:
Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză a fost o catastrofă;
libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu totul altceva. (N. Steinhardt, Jurnalul
fericirii).

3.5. Subiectul este un pronume relativ

Caracterul eterogen al construcţiilor cu pronume relative se reflectă şi în fenomenul acordului şi este
indus, în mare măsură, de absenţa sau prezenţa antecedentului şi de natura acestuia.

3.5.1. Relativele fără antecedent

Pronumele relative fără antecedent în enunţ se comportă la fel ca în ipostaza de interogative, în ceea ce
priveşte acordul în număr. Cine şi ce selectează singularul verbului-predicat, câţi, câte selectează pluralul, iar
care admite ambele forme de număr:
Nu ştiu cine va merge., *Nu ştiu cine vor pleca.;
Să vedem ce s-a întâmplat., *Să vedem ce au fost cumpărate.;
Nu ni s-a comunicat câţi / câte pot veni.,*Nu ni s-a comunicat câţi / câte poate veni.
Vreau să ştiu care are / au cont deschis la BCR.
Pronumele cine, ce selectează verbul la persoana a III-a. Regulile privind acordul în persoană sau,
pentru numele predicative şi pentru participiile pasive, în gen sunt mai puţin rigide pentru relativele câţi /
câte, care:
Mă interesează câţi (câte) sunt / suntem / sunteţi pe listă, cine / ce este pe listă.;
Mă interesează câţi sunt admişi / câte sunt admise.;
Vreau să ştiu care este nou / nouă.
Pronumele relativ compus ceea ce, cu valoare neutră, selectează forma de masculin singular (Ceea ce
este interesant e că a reuşit singur.). O situaţie similară apare şi pentru pronumele demonstrativ cu valoare
neutră (Asta e frumos din partea ta.). Enunţuri ca: Asta e de la sine înţeleasă. sau Asta era ştiută., în care
demonstrativul are valoare neutră, sunt considerate greşite.

3.5.2. Relativele cu antecedent

Prezenţa antecedentului presupune inducerea unui dublu acord. Relativul preia informaţiile
antecedentului şi le transmite verbului predicat: Infirmiera care vrea să îl vadă este foarte drăguţă.,
Asistentele care îl ţin sub observaţie sunt foarte atente. Care este construit succesiv cu persoana a III-a
singular şi plural, în virtutea relaţiei anaforice cu antecedentul: infirmiera, respectiv asistentele.
Subiectul preia, aşadar, informaţiile de persoană şi număr de la antecedentul său şi le transmite
verbului. Acest dublu transfer de informaţie gramaticală ţine seama de funcţia sintactică a antecedentului, de
realizările sale sau de caracterul multiplu al acestuia.
3.5.2.1. Funcţii sintactice ale antecedentului

Dacă antecedentul pronumelui relativ este subiect în propoziţia regentă, transmite relativului şi,
mai departe, predicatului informaţia de persoana a III-a:

Aceia care au răbdat de foame au înţeles greutăţile vieţii.;

Cei care l-au cunoscut vor fi dezamăgiţi de evoluţia lui.
Numai cu valoare inclusivă, antecedentul transmite predicatului forma de persoana I sau a II-a:
Toţi care se găseau acolo erau îngrijoraţi. / Toţi care ne găseam acolo eram îngrijoraţi.;
Cei care au fost pe listă să vină în faţă! / Cei care aţi fost pe listă să veniţi în faţă!
Dacă antecedentul este un nume predicativ, acesta poate impune acordul: Tu eşti acela care se pleacă
înaintea lui., Eşti un om care luptă.
Pronumele relativ şi predicatul său nu preiau consecvent informaţia de persoană a antecedentului,
orientându-se adesea tot după subiectul regentei. Dată fiind echivalenţa semantică dintre subiecte şi numele
predicative ale regentelor din enunţurile menţionate, orientarea după un fals antecedent este permisă, acest
tip de acord fiind foarte frecvent: Deoarece eu sunt singurul care activez alarma, nu voi pleca., Eu nu sunt
omul care să cred în minciuni., Eşti un om care lupţi.
 Numele predicativ poate fi însoţit de un atribut la plural care, de obicei, impune acordul: Eşti unul
dintre oamenii care au luptat pentru dreptate. Acordul cu subiectul regentei este marginal şi are drept
consecinţă modificarea formei de număr şi persoană: Eşti unul dintre oamenii care aţi luptat pentru
dreptate. Existenţa acestei variaţii de acord este legată de modul în care vorbitorul raportează conţinutul
relativei la numele predicativ din regentă sau la subiectul regentei.
3.5.2.2. Realizări speciale ale antecedentului
Antecedentul poate fi un substantiv aflat într-o construcţie partitivă şi propagă, prin intermediul
relativului, informaţia de număr: Unul dintre romanele care au făcut epocă a fost „Adela”.
Greşeli pot apărea din cauza ideii de singularitate pe care unul o exprimă
atât de pregnant (*Am vizitat unul dintre muzeele care cuprinde colecţii impresionante.). Predicatul trebuie să
stea la plural, fiind un plural impus de logica enunţului şi a realităţii reflectate în mesaj.
O situaţie aparte o reprezintă antecedentul substantiv în vocativ. Ca orice pronume personal care indică
alocutorul, impune persoana a II-a: Oltule, care ai fost martur vitejiilor trecute... (Gr. Alexandrescu, Umbra
lui Mircea).
Pronumele nedefinit poate apărea în ipostaza de antecedent al unei relative şi permite variaţie de acord.
Predicatul poate primi o formă de persoana a III-a: Ca unul care a colaborat la acest proiect, îşi asumă
consecinţele. Când se referă la emiţător sau la receptor, pronumele este controlat de subiectul regentei, iar
predicatul este utilizat la persoana I sau a II-a:
Ca unul care am colaborat la acest proiect, îmi asum consecinţele.;
Ca unul care ai colaborat la acest proiect, îţi asumi consecinţele.
Dacă antecedentul este un pronume personal, relativul preia informaţia de persoană şi de număr a
acestuia, impunând-o predicatului din subordonată: Ea, care cunoaşte adevărul, va interveni. Informaţia de
gen, absentă la pronumele personale de persoana I şi a II-a, este recuperată contextual în forma numelor
predicative sau a participiilor pasive:
Mie, care am fost căutat / căutată de toţi, mi s-a întâmplat asta.;
Pe tine, care eşti cel mai talentat / cea mai talentată, te vor susţine.
Dacă antecedentul este un pronume posesiv, relativul preia informaţia gramaticală a componentului
„al”: Ai mei, care au mers împreună, s-au bucurat., Dintre toate soluţiile, tocmai a noastră, care era cea
mai bună, a fost ignorată.
3.5.3.3. Antecedentul multiplu
Dacă antecedentul este multiplu, relativul transmite predicatului informaţia de plural (Cruzimea,
tensiunea care pluteau mă oboseau foarte tare., Eu şi Maria, care eram acolo, ne simţeam bine., Tu şi Ion,
care aţi fost invitaţi, v-aţi declarat mulţumiţi.).

3.6. Subiectul este un pronume personal de politeţe

Contradicţia între formă şi înţeles apare şi în construcţiile cu pronumele personal de politeţe. Partea
adjectivală a predicatului şi participiul pasiv, spre deosebire de verb, care se pune la plural, se acordă corect
după înţeles, la singular şi la genul corespunzător cu sexul interlocutorului: Domnia sa este însoţit / însoţită
doar de două persoane., Dumneavoastră sunteţi dispus / dispusă la program prelungit. Acceptarea formei
de plural, conform formei subiectului, se referă numai la un plural real: Dumneavoastră sunteţi dispuşi /
dispuse la program prelungit.
Două variante de acord apar şi în mai vechea construcţie cu Măria Ta, în care se folosesc alternativ
persoanele a II-a şi a III-a: Măria Ta ştii adevărul. (acord după înţeles, după referentul indicat de persoana
adjectivului posesiv), Măria Ta ştie adevărul. (distant, livresc – acord formal).

3.7. Subiectul este o propoziţie sau o formă verbală nepersonală

Se poate extinde conceptul de acord şi asupra construcţiilor în care subiectul este o propoziţie sau o
formă verbală nepersonală. Verbului principalei i se impune acordul la persoana a III-a singular:
 Că încearcă să reuşească la examen e clar. (propoziţie asertivă);
De ce voia să plece era un mister. (propoziţie interogativă);
A nu informa vecinii era o gravă greşeală. (infinitiv);
Se aude tunând. (gerunziu).
Deşi frecvent în limba vorbită, acordul în gen este greşit în contextele: Este oprit staţionarea pe săli.,
Este interzis aruncarea gunoaielor., E interzis parcarea bicicletelor pe alee. Vorbitorii sunt influenţaţi de
unele expresii cu caracter fix, de tipul: Este oprit / interzis fumatul în sală. sau Nu e permis să se consume
băuturi alcoolice.

3.8. Subiectul este un termen în metalimbaj

Vorbitorul nu mai are în vedere forma sau conţinutul termenului în contextul unor secvenţe citate cu
funcţie metalingvistică. Dacă nu constituie un subiect multiplu, acestea transmit predicatului informaţia de
persoana a III-a singular şi genul masculin pentru numele predicative sau participiile pasive:
În construcţia „Majoritatea elevilor au plecat”, „elevilor” este responsabil pentru acordul
predicatului.;
„După 20 de ani” era gravat pe peretele clădirii vechi.;
„Casele albe ca nişte fantome” este o comparaţie.

4. ASPECTE ALE ACORDULUI IMPUS DE TIPURILE DE SUBIECT

În funcţie de tipul de subiect: exprimat (simplu, multiplu) sau neexprimat (inclus, subînţeles sau
nedeterminat), acordul gramatical este respectat sau substituit de variante cu acord după înţeles şi / sau prin
atracţie.

4.1. Subiectul multiplu

Subiectul unui enunţ poate fi realizat prin mai mulţi constituenţi coordonaţi. Fiecare constituent are un
conţinut referenţial distinct de celelalte, de aceea acordul gramatical se face la plural:
Elena şi Rareş sunt în curte.;
Secretul este să ne purtăm aristocratic; numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au
haz. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii);
Nicio floare, nicio pasăre, nicio prismă şi niciun soare din univers nu puteau atinge splendoarea
dumnezeiască a fiarei. (M. Cărtărescu, Travesti).
Acordul predicatului cu un subiect multiplu ţine seama de informaţia gramaticală a elementelor
componente, dar şi de tipul relaţiei de coordonare dintre acestea.

4.1.1. Reguli ale acordului impus de subiectul multiplu

Termenii subiectului multiplu se află, adesea, într-o relaţie de coordonare copulativă. Raportul
semantic dintre aceştia este de asociere, prin urmare acordul cu predicatul se face la plural: Mama şi sora
mea se întorc acasă., Pasagerii din autobuz, pietonii şi cine mai era prin zonă au fost audiaţi ca martori.
Nuanţă copulativă, de asociere, are şi raportul disjunctiv care nu presupune excluderea unuia dintre
termenii subiectului multiplu, de aceea acordul predicatului se face tot la plural:
Mama sau tata pot înţelege situaţia, dar eu nu.;
Arghezi sau Eminescu sunt clasici ai literaturii noastre.;
Numai subiectiva sau completiva directă îi puneau probleme de interpretare.
Coocurenţa mai multor pronume de persoane diferite prin care se realizează subiectul multiplu
presupune respectarea unei ordini a acordului în persoană: persoana a II-a are prioritate faţă de persoana a
III-a şi persoana I are prioritate faţă de celelalte:
Tu şi el nu aţi vorbit niciodată.;
Noi şi voi am vrea să plecăm în vacanţă mai repede.;
Ion şi cu mine scriem un articol.;
Lucrul de care ne dăm seama şi el şi eu este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu
cale să numim „fenomenul românesc”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii).
În cazul acordului cu numele predicativ realizat adjectival sau cu participiul pasiv, regulile de acord nu
sunt foarte stricte. Norma permite oscilaţii, variaţii de formă în funcţie de genul, numărul şi referentul
componentelor coordonate ale subiectului multiplu, iar uzul înregistrează multe ezitări.
Dacă termenii subiectului multiplu sunt nume de fiinţe şi unul dintre aceştia este de genul masculin,
acesta are prioritate:
Tata şi mama sunt îngrijoraţi.;
Colegele şi colegii mei sunt invitaţi la petrecere.;
Şi Elena şi căţelul ei sunt obosiţi.
Subiectul multiplu poate conţine atât nume de fiinţe, cât şi nume de lucruri; în acest caz, se face
acordul cu genul numelui de fiinţă:
Opera (operele) şi autorul (autorii) ei (lor) au fost uitaţi de istoria literară.;
Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost uşoare.
Postpunerea subiectului multiplu cu termeni de genuri diferite poate influenţa acordul numelui
predicativ şi al participiului pasiv, favorizând acordul prin atracţie, cu primul termen (Erau surprinzătoare
greşelile şi autorul (autorii) lor.).
Regulile de acord în gen sunt mai rigide pentru subiectul multiplu alcătuit numai din nume de lucruri:
(a) Dacă termenii sunt de genul neutru şi feminin, acordul se face la forma comună de feminin plural:
Para (perele) şi mărul (merele) sunt coapte.
Valea (văile) şi dealul (dealurile) sunt împădurite.
(b) Dacă numele de lucruri sunt de de genul masculin şi feminin, regula variază după numărul la care
se găseşte substantivul masculin. Substantivul masculin la singular nu impune constrângeri, iar numele
predicativ şi participiul pasiv preiau forma de feminin plural:
Roşia (roşiile) şi morcovul sunt proaspete.;
Valea (văile) şi muntele sunt împădurite.;
Morcovul şi roşia (roşiile) sunt proaspete.;
Muntele şi valea (văile) sunt împădurite.
Substantivul masculin la plural poate impune acord prin atracţie, numai dacă este substantivul cel mai
apropiat de verbul predicat:
Morcovii şi roşia (roşiile) sunt proaspete.;
Munţii şi valea (văile) sunt împădurite.;
Roşia (roşiile) şi morcovii sunt proaspeţi.;
Valea (văile) şi munţii sunt împăduriţi.
(c) Dacă numele de lucruri sunt de genul masculin şi neutru, regulile depind de asemenea de numărul
la care se găseşte substantivul masculin. Apariţia unui substantiv masculin la singular nu impune acord, iar
numele predicativ sau participiul pasiv preiau forma de feminin plural:
Morcovul şi mărul (merele) sunt proaspete.;
Muntele şi dealul (dealurile) sunt împădurite.;
 Mărul (merele) şi morcovul sunt proaspete.;
Dealul (dealurile) şi muntele sunt împădurite.
Dacă substantivul masculin e la plural şi substantivul neutru la singular, numele predicativ şi participiul
pasiv păstrează forma de masculin (indiferent de apropierea de predicat a unuia dintre termeni):
Morcovii şi mărul sunt proaspeţi.;
Munţii şi dealul sunt împăduriţi.;
Mărul şi morcovii sunt proaspeţi.;
Dealul şi munţii sunt împăduriţi.
Dacă substantivul masculin şi cel neutru sunt amândouă la plural, numele predicativ şi participiul pasiv
se acordă în gen cu termenul cel mai apropiat:
Morcovii şi merele sunt proaspete.;
Munţii şi dealurile sunt împădurite.;
Merele şi morcovii sunt proaspeţi.;
Dealurile şi munţii sunt împăduriţi.

4.1.2. Excepţii de la regulile acordului impus de subiectul multiplu

Se înregistrează o serie de excepţii, situaţii în care, deşi subiectul este multiplu, predicatul rămâne la
singular:
(a) dacă termenii subiectului multiplu, la singular, sunt coordonaţi negativ prin „nici”, acordul
gramatical, la plural, este frecvent concurat de acordul prin atracţie, cu ultimul termen:
Nici el, nici ea n-au / n-a venit.
Numai dacă ultimul temen este la plural, acordul este obligatoriu la plural:
Nici George, nici fraţii săi nu vor veni.
(b) în cazul disjuncţiei, termenii se exclud, numai unul este selectat, iar acordul se face la singular:
Profesorul sau elevul a greşit.;
Sau George, sau Paul va elimina restul.
Ocurenţa unui termen la plural impune acord la plural:
Profesorul sau elevii au greşit.
(c) dacă subiectul multiplu este postpus, e tolerat acordul prin atracţie cu primul termen al subiectului:
Se aude ploaia şi vântul.;
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un porc, un concept, o agenţie
de publicitate şi MTV. (JN, 2005);
E-un nu ştiu cum şi un nu ştiu ce.;
Mă doare capul, burta, ficatul.;
Drag mi-e cântecul şi jocul.;
Acolo-i puterea şi viitorul nostru.;
Acolo e lumina şi suferinţa.
(d) dacă termenii subiectului multiplu, la singular, sunt substantive (masive sau nume abstracte)
nearticulate, se admite acordul la singular:
Ploaie şi vânt a mai fost şi până acum.;
Era şi aur, şi argint.;
 Carne şi brânză se găseşte.;
Şi sănătate, şi fericire este!
(e) dacă elementele componente ale subiectului multiplu se comportă ca un bloc semantic, ca un
compus, predicatul se acordă la singular:
În martie 1939, C. îi spune M. B.: va fi război; praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. (N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii);
De când îi lumea şi pământul, aşa se scurg zilele.;
Punctul şi virgula desparte fraza.;
Limba şi literatura română este specialitatea surorii mele.
(f) dacă unul dintre constituenţii subiectului multiplu, ambii fiind la singular, este reliefat prin expresii
de tipul: mai ales, mai cu seamă, în special, mai întâi, în primul rând, îndeosebi etc., i se dă prioritate,
favorizând acordul la singular al predicatului:
Frumuseţea şi mai cu seamă blândeţea ei şi-a spus cuvântul.;
Venea cu Vitoria Lipan nu numai crâşmarul, ci şi judeţul satului, ş-un străjer. (M. Sadoveanu,
Baltagul).
(g) dacă predicatul e impersonal, indiferent de structura subiectului multiplu, rămâne la singular:
E uşor de citit şi de scris.;
A ierta prostia ori urâţenia şi a condamna răutatea este explicabil, dar nu filozofic.

4.1.3. Falsul subiect multiplu

Structura subiectului multiplu este similară altor construcţii cu statut sintactic diferit, ceea ce
favorizează apariţia unor confuzii şi, prin urmare, a unor greşeli de acord.
4.1.3.1. Subiectul şi circumstanţialele
Subiectul unic poate fi urmat de o construcţie cu circumstanţial sociativ susceptibilă de a fi confundată
cu termenul secund al unui subiect multiplu. În această situaţie, acordul predicatului la singular reprezintă o
modalitate de dezambiguizare a structurii: Această observaţie corelată cu cele anterioare duce la concluzia
că situaţia trebuie reevaluată., X, împreună cu y, a vizitat muzeul. (vezi Circumstanţialul sociativ, 4).
Prepoziţia cu poate exprima acelaşi raport semantic ca şi conjuncţia şi (asociere), cu toate că ambele
conective aparţin unor clase diferite şi au regim distinct. Adeseori, cele două elemente se întâlnesc combinate
în structura subiectului multiplu (şi cu), exprimând mai puternic ideea de asociere (Ana şi cu mine eram la
masă când a sunat telefonul.).
Şi cu explică utilizarea pluralului în exprimarea operaţiei aritmetice de adunare (Unu şi cu unu fac doi.).
Prin analogie, s-a impus acest acord la plural şi în exprimarea operaţiunilor de împărţire, înmulţire, scădere,
unde şi cu nu mai apare, fapt care face ca forma de plural să-şi piardă justificarea (Patru împărţit la doi fac
doi., Trei înmulţit cu doi fac şase., Cinci minus doi fac trei.).
Un aparent subiect multiplu este şi structura formată dintr-un subiect unic însoţit de un circumstanţial
instrumental: Eu cu tine o să fac o avere. Antepunerea circumstanţialului, cu un evident rol emfatic, poate
crea confuzii, dar acordul la singular clarifică statutul elementelor. Un subiect multiplu ar presupune acord la
plural al predicatului: Eu cu tine o să facem o avere. (vezi Circumstanţialul instrumental, 4).
4.1.3.2. Subiectul şi construcţia comparativă
Subiectul poate fi urmat şi de o structură comparativă, redată prin „ca şi”, construcţie apropiată de cea
cu subiect multiplu: El, ca şi ea, a înţeles., El ca şi ea au înţeles. Complementul este pe acelaşi plan cu
subiectul, de aceea se interpretează adesea, greşit, ca al doilea constituent al unui subiect multiplu (Şi el, ca
şi mine, trăim bine. în loc de Şi el, ca şi mine, trăieşte bine.):
Suportul primit necondiţionat, ca şi stăpânirea de sine l-au ajutat să traverseze criza.
4.1.3.3. Subiectul şi atributele sale
 Subiectul poate fi însoţit de adjuncţi adjectivali sau substantivali care pot genera perturbări ale
acordului. Forma corectă a predicatului este de singular: Atitudinea corectă şi colegială îl face simpatic.,
Spiritul de disciplină şi de colegialitate îl face simpatic., Dezvoltarea ştiinţei şi culturii se impune.
Subiectul mutiplu presupune apariţia pronumelor coordonate cel sau al: Spiritul de disciplină şi cel de
colegialitate au învins., Consimţământul mamei şi al tatălui nu au întârziat să apară., Mama lui Ion şi a lui
Gheorghe sunt aici.
Similară este construcţia: Limba română şi franceză fac parte din familia limbilor romanice., în care
subînţelegem cuvântul limba în faţa atributului franceză, sau pronumele cea în faţa celui de-al doilea adjectiv:
limba română şi (cea) franceză (vezi Atributul, 4.3.1).
4.1.3.4. Subiectul însoţit de o apoziţie
Dacă subiectul este unic la singular şi este însoţit de o apoziţie, acordul nu se face la plural, intonaţia şi
punctuaţia fiind dezambiguizatoare (Profesorul, prietenul tău, n-a venit.).
Baza şi apoziţia se află uneori într-o aparentă relaţie de coordonare copulativă sau disjunctivă, dar
acordul predicatului la singular şi coreferenţialitatea termenilor infirmă ipoteza subiectului multiplu:
Mama şi (totodată) profesoara mea m-a învăţat să scriu şi să vorbesc franţuzeşte. (este vorba despre o
singură persoană, deci de identitate referenţială);
Câinele meu sau prietenul meu cel mai fidel se numeşte Max.;
Clorura de sodiu sau sarea de bucătărie este o substanţă necesară oricui.;
Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşu’ vostru. (I. Creangă, Harap-Alb).
În actul explicit de redenumire, predicatul poate primi o formă de plural: Fratele meu şi moşul vostru
sunt o singură persoană.
În cazurile în care subiectul multiplu este reluat printr-o apoziţie rezumativă, acordul predicatului este
decis de numărul apoziţiei, pentru că aceasta se plasează în imediata vecinătate a predicatului (acord prin
atracţie):
Niciun obstacol, nicio interdicţie, cu alte cuvinte niciun examen nu se mai impune publicului.;
Tunetele, fulgerele, furtunile, ploaia, zăpada, totul a contribuit la pierderea optimismului său.;
Băutura şi mâncarea, asta-i plata lor.
4.1.3.5. Subiectul dublu exprimat
Subiectul poate fi dublat într-o structură emfatică de doi termeni (vezi Subiectul, 3.1.3); acordul nu se
face la plural, ca în cazul subiectului multiplu, ci la singular (Vine ea, mama., Omul avea şi el nişte
pretenţii.).
4.1.3.6. Coordonarea adversativă prin ci
Raportul de coordonare adversativă nu apare între componentele unui subiect multiplu, ci semnalează o
structură bipropoziţională şi presupune realizarea acordului gramatical cu subiectul simplu în propoziţia cu
predicatul exprimat (vezi I, Conjuncţia, 4.2.1):
Nu el / ei, ci ea a venit.;
Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit. (I. Slavici, Moara cu noroc).

4.2. Subiectul absent

Neexprimarea subiectului reprezintă o situaţie în care predicatul cunoaşte un acord special (vezi
Subiectul, 3.2).

4.2.1 Subiectul inclus

Acordul cu un subiect inclus permite recuperarea formei acestuia din informaţia de număr şi persoană a
predicatului:
 Priveam de foarte aproape coaja brazilor, cu câte o semilună de iască, adunam de jos vreo frunză
uscată şi-i contemplam rugina şi fărâmiţarea, ridicam câte o piatră lată şi descopeream o forfotă de furnici.
(M. Cărtărescu, Travesti);
Închide ochii, dormi şi tu, / Lasă-ţi pleoapele să cadă / Ca un cuţit de ghilotină / Pe gâtul lumii din
afară. (A. Blandiana, Cântec de leagăn).
În stilul administrativ: „Subsemnatul / semnatarul / contractantul / expeditorul”, se preferă tot acordul cu
subiectul inclus (Subsemnatul, XY, declar...). Utilizarea la plural a termenilor menţionaţi impune pluralul
(subsemnaţii... avem...).
O construcţie similară apare în anunţuri publicitare de tipul (Student caut cameră., Profesor de
matematică dau meditaţii.).
Lipsa subiectului poate provoca o confuzie între acesta şi alt constituent al enunţului (Toţi / toată
lumea / cu toţii am contribuit. (acordul se face cu subiectul inclus „noi”), Amândoi plecaţi la mare. (acordul
se face cu subiectul inclus „voi”).
Numele predicativ şi participiul pasiv recuperează şi în situaţia subiectului inclus informaţia de gen:
Eram sigură că mă voi face respectată de colegii mei.
Te-ai fi aşteptat să fii trimisă în delegaţie, dar ai fost trecută pe o listă de rezervă.

4.2.2. Subiectul subînţeles

Subiectul subînţeles se recuperează anaforic, din context (Ion începe să înveţe., El citeşte, mănâncă, se
joacă.). Verbul primeşte forma de persoana a III-a: Ştia că trebuie să plece din acel oraş şi se gândea că mai
poate prelungi puţin sejurul., Se gândea că ar putea fi selectată pentru concurs, dar era oricum
entuziasmată de experienţa pe care o trăise.

4.2.3. Subiectul nedeterminat

Subiectul poate fi nedeterminat în construcţii cu verbul la persoana a III-a, singular sau plural ( Spune
la radio despre tine!, Bate la uşă.).
De asemenea, verbul poate avea formă de persoana I sau a II-a, dacă subiectul este generic:
Singur în odaia încinsă, poţi coborî în fine în lumea ta, în tot ce există adânc şi enigmatic în tine, dacă
eşti în stare să-ntâmpini cu acelaşi curaj abjecţia şi sublimul, dezastrul şi mântuirea, arhanghelul şi
estropiatul. (M. Cărtărescu, Travesti);
Bine faci, bine găseşti!;
Ai carte, ai parte!;
Vrem, nu vrem, viaţa merge înainte!

4.2.4. Construcţii speciale ale subiectului

O situaţie particulară o reprezintă cea în care subiectul nu este exprimat, dar apare în enunţ un adjectiv
substantivizat urmat de un adjunct prepoziţional:
Prostul de mine am sperat să câştig.;
Deşteptul de tine ai crezut că vei reuşi.;
Nemernicul de el a încercat să fugă.;
A! Bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii).
Sintagma subiect este concepută global, ca o construcţie prin care referentul este numit şi calificat în
acelaşi timp. Pronumele personal din aceste structuri impune, fară excepţie, acordul verbului. Dacă sintagma
include un substantiv în locul pronumelui, predicatul primeşte forma de persoana a III-a (Biata de soră-mea
n-a venit.).
 5. PROBLEME DE TOPICĂ

Construcţiile canonice pot fi modificate, intervertite.

5.1. Reorganizări sintactice

O construcţie partitivă poate fi transformată prin avansarea subiectului (fostul atribut din construcţia
iniţială) şi are ca rezultat reorganizarea sintactică a grupului. Dacă în construcţia iniţială erau posibile mai
multe tipuri de acord (Fiecare dintre studenţii admişi a / au primit premii., Fiecare dintre noi a / am avut un
scop.), în construcţia transformată, subiectul, aflat pe prima poziţie, impune acord gramatical: Studenţii
admişi, fiecare, au primit premii., Noi fiecare am avut un scop.
Construcţiile proporţionale cu numerale şi expresii partitive presupun şi ele mai multe posibilităţi de
exprimare; schimbarea topicii restrânge posibilităţile de acord la cel formal (Un procent important din
studenţi va fi chestionat / vor fi chestionaţi., Dintr-o sută de studenţi, unul va fi chestionat., Un student
dintr-o sută va fi chestionat.).

5.2. Modificări de statut al verbelor impersonale

Avansarea subiectului poate produce unele schimbări de statut asupra verbelor, schimbări care
afectează şi acordul. „Personalizarea” unui verb iniţial impersonal, ca efect al avansării subiectului în poziţie
preverbală, apare frecvent (vezi Subiectul, 5.3): Ei trebuiau / vor trebui să citească aceste cărţi., Cărţile
s-au dovedit interesante., Studenţii mi s-au părut extrem de revoltaţi.
A fi cu valoare modală de posibilitate în trecut poate apărea utilizat greşit în construcţii personale,
sinonime cu cele impersonale (Aşa-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos în lume?, Tocmai eram să vă
întreb de unde le aveţi?).

5.3. Rolul acordului în distingerea subiectului de numele predicativ

Subiectul este echivalent cu numele predicativ, fapt demonstrat şi de marea mobilitate a topicii (Vezi
Subiectul, 4, Numele predicativ, 4):
Fetele erau pasiunea lui cea mai mare.;
Pasiunea lui cea mai mare erau fetele.;
Furia şi curajul nu-i acelaşi lucru.;
Furia şi curajul sunt totuşi două lucruri extrem de diferite.
Asocierea celor doi factori – echivalenţa semantică în context şi libertatea de topică – provoacă
dificultăţi în identificarea subiectului şi în acordul corect al verbului: Iată vine nunta-ntreagă / Vornicel e-un
greierel. (M. Eminescu, Călin – file din poveste). Alături de intonaţie, articolul poate funcţiona ca marcă de
dezambiguizare a subiectului (Profesorul e doctorand., Doctorandul e profesor.).
Într-un context în care numele predicativ este angajat într-o relaţie partitivă, forma de gen a acestuia
este corespunzătoare adjunctului din construcţia partitivă, şi nu subiectului:
Acolo era conacul; am fost fericit şi fermecat când l-am văzut, căci nu era decât una dintre clădirile
mele din Bucureşti, nu se ştie cum ajunsă aici. (M. Cărtărescu, Travesti).
Criteriul acordului în distingerea celor două poziţii sintactice realizate prin nominale în nominativ
devine ineficient în situaţiile în care cele două nume sunt reprezentate prin cuvinte aparţinând aceloraşi părţi
de vorbire şi cu aceleaşi caracteristici gramaticale (Ţara este poporul., Puterea este presa.). Diferenţa dintre
cele două unităţi se poate face numai prin topică (de obicei subiectul are o poziţie preverbală, iar numele
predicativ una postverbală) sau prin intonaţie, prin accentuarea emfatică a termenului considerat subiect .
Construcţiile simetrice pot include pronume, diferenţierea poziţiilor sintactice fiind realizată doar prin topică
(Tu eşti tu şi eu sunt eu., El este acela.).