Sunteți pe pagina 1din 3

ÎN CĂUTAREA TĂCERII

TĂCEREA CARE COMUNICĂ

La prima vedere, titlul acestui eseu poate părea paradoxal, prin alăturarea tăcerii cuvântului “comunicare”.
Este îndeobşte cunoscut că spiritul uman (gândurile sale, atitudinile etc.) nu poate fi accesibil celorlalţi decât prin
comportament, fie el verbal sau nonverbal. Plecând de la faptul că, în esenţă, comunicarea este un proces de
transmitere de informaţii, fie prin mijloace verbale sau nonverbale, constatăm că, la limită, întregul comportament
uman este un proces de comunicare, individul comunicând şi comunicându-se în acelaşi timp, făcâdu-şi „spiritul”
accesibil celorlalţi.
Tăcerea, printre multe alte entităţi comportamentale, este, deci, un proces de comunicare ce poate transmite
ea singură un anumit mesaj sau poate să nuanţeze o anumită comunicare.
Mai mult decât atât, putem vorbi, în cazul tăcerii, de o condensare din punct de vedere stilistic a
mijloacelor de comunicare, proces ce are loc concomitent cu o expansiune şi o îmbogăţire a semnificaţiilor.
Astfel, putem face o primă distincţie între tăcerea castă, pură, neîntinată de vorbe, de cuvinte, de vocea
umană, o tăcere care se află peste tot şi este atotgrăitoare:
“Limba nu e vorba ce o faci.
Singura limbă, limba ta deplină,
stăpână peste taine şi lumină,
e-acea în care ştii să taci.”
(Catren)
şi tăcerea profanată, descompusă prin cuvinte:
“Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul ce-l rostesc.”
(Psalm)
Legat de această distincţie se poate vorbi de dihotomia rostire vinovată – tăcere sacră, evidentă, de
exmplu, în nuvela lui Mircea Eliade, La ţigănci, unde este observată o trecere gradată de la locvacitatea iniţială a
personajului la şoaptă în momentul intrării la ţigănci pentru a ajunge la tăcere în trecerea sa spre moarte. Această
gradaţie corespunde etapelor trecerii profanului în sacru.
Adesea, în operele scriitorilor citaţi surprindem o “voce de dedesubt”, o voce care încearcă să sesizeze
cuvântul de sub cuvinte; aceştia caută, aşadar, o paradoxală tăcere grăitoare, o voce a tăcerii ascunsă “dedesubtul”
cuvintelor şi lucrurilor.
“În fiecare lucru tăcut, auzul descifrează o şoaptă […] Adie piatra, cântă lemnul, şuieră
huma, de o dospire interioară. Ţi se pare că sunt leneş; ascult […] Un glas nu mai tare decât
al scrumului rupt, mai mic decât o furnică; mişună pe dedesubt…”
(Sămburii din miezuri)
Referindu-se la acest text, Nicolae Bolotă vorbea despre “vocea infinitizimalului” “care trece din lucru-n lucru, din
muţenie în muţenie, din pământ în floare, din floare în nimic…”
La cei mai mulţi dintre autori şi cu precădere la Tudor Arghezi, cuvântul se
deşteaptă din tăcere şi piere în tăcere, astfel încât întreaga dramă a cuvântului se desfăşoară într-o vastă sferă a
tăcerii. Figurile tăcerii sunt, mai ales în opera arghziană, imaginile golului, expresiile neantului. Şi în acest sens
amintim legenda alegorică din volumul Ce-ai cu mine vântule: Ulcica de porţelan, un poem închinat micului vas de
porţelan care închipuia “un văz al lucrurilor pe miezuri.” Această creaţie în proză este semnificativă pentru
înţelegerea mai apropiată a perspectivelor argheziene asupra raportului dintre cuvântul poetic, tăcere şi cuvinte.
Sunetul pe care îl dă porţelanul purta în miezul său tăcerea, iar Ben-Araba, fericitul posesor al acestei opere de artă
sfărâmă vasul de porţelan. În gestul său recunoaştem gestul profanator al Poetului:

“Sfărâmă Cuvântul:
Cuvintele-s goale.”
(Inscripţie pe Biblie)
Această “sfărâmare” a cuvintelor, această anihilare a verbului datorită secătuirii lui de sensuri şi semnificaţie este o
dovadă în plus a preferinţei pentru exprimarea fără cuvinte, sau cu ajutorul “cuvântului fără glas”; tăcerea devine,
astfel, un limbaj universal:

“… grăieşte mâna cuvântul fără glas


Că gestul, în tăcere, acoperă şi are
Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare”
(Adame)
Se constată o neputinţă de a da grai trăirilor prea intime, o anume anihilare a confesiunii, aceasta venind
dintr-o trăire intensă a limitelor cuvântului. Dincolo de cuvinte este, aşa cum s-a precizat deja, tăcerea mai expresivă
şi cu o putere mai mare de comunicare, decât cuvintele însele, dar pentru ca tăcerea să exprime este nevoie de “har”
după cum afirmă Tudor Arghezi: ”Lucrurile se înţeleg la marginea cuvintelor şi cuvintele nu sunt de ajuns ca să le
înţelegi: e nevoie de har”. (Robul)
Astfel sprijinit de un astfel de har, poetul a pornit în căutarea unor emanaţii verbale mai aproape de condiţia tăcerii
decât a vorbirii:
“Ia uită-te la mâna lui făcută
Pe flaut, pe cimpoi şi alăută
E-o floare […]
E mută când vorbeşte tăcut”
(Mâna lui)
Când toate cuvintele sunt zadarnice, mâinile găsesc vorbele şi gândurile trebuincioase.
Observăm că până şi monologul Psalmistului, al acelei voci glăsuind în pustiu se prezintă pe sine ca o rugă
a tăcerii, în tăcere:

“Ruga mea e fără cuvinte,


Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas”
(Psalm, Ruga mea e fără cuvinte)
Calea negativă pe care o urmează poetul – psalmist străbate cuvintele, le neantizează. Nostalgia lui e aceea a unei
tăceri prin cuvinte, a unei tăceri în care vocile s-au pierdut, în care graiul se înmormântează.
“Tăcerea vocile şi le-a pierdut,
Care-o făceau pe vremuri să răsune”
(Arheologie)
Poetul din creaţia blagiană se exprimă, de asemenea, într-un spaţiu de interferenţă între tăcere şi cuvânt,
anonimat şi nume, increat şi creat, interior şi exterior, adânc şi înalt. El se exprimă existând; nu rosteşte cuvinte, ci
înfăptuieşte cuvinte, transmiţând, printr-o mimodramă expresivă sugestia unui soi de coincidenţă magică între verb
şi realitate.
“Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt
un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.
Vorbind, sunt multe. Prin evii ce se nasc şi mor
Cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult […]
Şi tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor,
Ca apele ei tac …”
(Poeţii)
Astfel în poezia lui Lucian Blaga, cuvântul se înscrie întotdeauna pe un fel de fundal de tăcere, iar verbul apare
situat în miezul protector al “muţeniei” şi este hrănit de ea. Iată, de exemplu, celebrul autoportret al poetului:
“Lucian Blaga e mut ca o lebădă
În patria sa
Zăpada făpturii ţine loc de cuvânt
Sufletul lui e în căutare,
În mută, seculară căutare,
De totdeauna,
Şi până în cele din urmă hotare”
(Autoportret)
Există un fel de teamă în faţa desprinderii şi a distanţării cuvântului de mediul securizant, astfel încât
rostirea el şi-o va voi cât mai intim legată de această tăcere; vorbei răspicate i se va prefera, astfel şoapta, “cuvintele
stinse”.
“Şoapta […] e untdelemnul candelelor sfinte” (Tainul meu)
Un fel de “dedublare” prin tăcere, de exprimare prin “necuvântare” a unui adevăr inexprimabil prin cuvinte
se observă şi în paginile rebreriene, în speţă în Pădurea spânzuraţilor unde sub masca durităţii şi a impersonalităţii,
tăcerea scoate la iveală umanitatea personajelor. Astfel, după ce îl prinde pe Bologa, care încercase să dezerteze,
locotenentul Varga, un individ rece, sumbru, care acţionează “din convingeri” în slujba statului austro–ungar, se
gândeşte să-l admonesteze, făcând uz de legitima forţă şi superioritate a învingătorului: “Se gândea să-l umilească
“dar o chemare dinăuntru dictează altceva : “Şi-i zice deodată cu glas moale:
― Vezi Bologa ?… Îţi aduci aminte când te-am prevenit în tren şi pe urmă şi… Rău îmi pare că …”
Vocea aceasta, care divulgă altceva decât felul de a fi obişnuit al locotenentului Varga este esenţa unei umanităţi
primare:
“Întâlnindu-i privirea obosită şi buimăcită, ultimele cuvinte i se încurcară într-un simţământ
de nelinişte. Făcu un pas spre el, să-i întindă mâna. Îşi luă seama brusc şi tăcu fără să-l mai
privească. Şi ieşind, tuşi ca şi cum ar fi vrut să-şi cureţe din inimă unele înduioşări … “
Şi în celelalte romane ale lui Liviu Rebreanu şi, mai ales în cele în care tratează problema ţărănească ,
tăcerea este preferată cuvintelor. “Oamenii glăsuiau puţin şi domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăţi de plumb.”
Majoritatea ţăranilor din romanele şi nuvelele lui Rebreanu tac, tăcerea fiind atitudinea lor caracteristică, dar de cele
mai multe ori tăcerea lor poartă nenumărate şi diferite sensuri pe care ei le înţeleg şi le respectă. Astfel ţăranii “topiţi
de munca zilei, mănâncă lacom şi tac “, ostaşii din nuvela Hora morţii“merg tăcuţi , parcă s-ar duce la
înmormântare “, personajul feminin principal din Cântecul lebedei “era tăcută şi plăpândă ca o floare sfioasă “.
Acelaşi lucru este observat şi la Ioan Slavici, în nuvela Moara cu noroc: “Sămădăul e, mai presus de toate, un om
tăcut”, “Pintea era om aşezat şi tăcut la fire”.
Foarte interesant şi acest punct de vedere, al tăcerii care comunică mai mult decât sute de cuvinte, al
gesturilor sau mimicii mai expresive decât orice vorbe este un text din Moromeţii în care Moromete îşi disimulează
foarte bine sentimentele şi este foarte expresiv în comunicare prin tăcere:
“― Ce mai faci Moromete ? Ai terminat, mă, de sapă ? […]
―Da, am terminat … Tu mai ai, mă, Bălosule?
― Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui
Ţugrulan … Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmul acela?
Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el în drum şi nu răspunse la
întrebare. « Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! [..]» părea el să spună.
Păi de ce zici că nu vrei să- mai dai, Moromete? Că voiam să ţi-l plătesc …
Drept răspuns, Moromete începe să se uite cer.
- Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta o să fac o grămadă de
grâu, Tudore!
Bălosu nu mai zise nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba:
- Mă întâlnii pe la prânz cu Albei. Zicea că mâine dimineaţă o porneşte prin sat
după fonciire.
Moromete rămase nemişcat.
Zicea că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l ia … Că cine are de achitat
fonciirea şi n-are s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorâ dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe
stănoagă şi sări spre poartă.”
Aici tăcerea devine o moditate de exprimare. Este observabilă o repetare a tăcerilor, astfel încât fiecare
replică este urmată de o tăcere sugestivă.
Acest joc de “nu răspunde la întrebare”, “nu mai zise nimic” sau “drept răspuns Moromete începu să se
uite pe cer” comunică foarte multe lucruri: relaţia tensionată dintre cei doi vecini, iritarea pe care i-o produce lui
Moromete cererea repetată şi insistentă a salcâmului, îngrijorarea pe care i-o dă vestea că a doua zi se va umbla după
fonciire unde datoriile erau mari.
De asemenea, poveştile de dragoste din operele citate sunt învăluite în tăcere şi adesea cei doi îndrăgostiţi
comunică prin tăcere. Astfel puterea de expresie a tăcerii văzibilă şi în poeziile eminesciene, cum ar fi Pe-aceeaşi
ulicioară:
“Şi lăsându-te la pieptu-mi
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.”
Acesta este şi cazul poveştii de dragoste dintre Titu Herdelea şi Lucreţia:
“Titu făcea ce făcea şi se întâlnea cu Lucreţia. Atunci roşau amândoi, vorbeau despre mersul
lumii, roşeau şi tăceau. «Tăcerea spune mai mult decât toate frazele», îşi zicea Titu.”
Acest lucru am încercat să demonstrăm noi prin aceste pagini, şi anume că tăcerea, deşi pare paradoxal,
este mult mai grăitoare decât cuvintele, decât comunicarea verbală.