Vocativ / nominativ

A. STRUCTURI-TIP:
(1) Ion, mai cant la pian!
(2) Ion mai cant la pian.

B. SOLUII:
(1) Ion= vocativ
(2) Ion = nominativ

Greeala cea mai frecvent este confundarea acestuia cu nominativul, iar consecina acesteia este
interpretarea eronat a substantivului drept subiect. n principiu, exist dou cauze, una legat de form
i alta, de ineles.
Vocativul se individualizeaz n foarte mic msur prin desinene proprii. Acestea (- (ul)e, -o,
-lor) caracterizeaz un numr restrans de substantive, in timp ce majoritatea au form identic la
vocativ i nominativ.
Cauza propriu-zis a confuziei vocativ / nominativ (V / N) se afl la nivelul inelesului.
(1) Fiind in esen o form de adresare direct, persoana denumit de substantivul in vocativ se
constituie in interlocutor al celui care vorbete, adic, din punct de vedere gramatical, pe poziia
persoanei a II-a i substituibil cu aceasta:
Ioane, du-te la culcare! (Ioane = tu)
Ce mai facei, fetelor? (fetelor = voi).
Cand verbul-predicat este la persoana a II-a, avand deci ca subiect un pronume de persoana a II-a (tu,
dumneata, voi, dumneavoastr), apare o persoan identic la vocativ i subiectul propoziiei:
Mria, unde mi-ai pus ochelarii? (Mria tu)
Copii, s fii mai ateni cu avutul obtesc! (copii - voi).
(2) n majoritatea cazurilor, subiectul pe lang un predicat (verb) la persoana a II-a nu se exprim, el
fiind "inclus" i totdeauna acelai (tu, dumneata, voi, dumneavoastr). ntalnirea
celor dou fapte de limb aici discutate - un vocativ (interpretat ca persoana a II-a) i un verb la
persoana a II-a (interpretat greit ca lipsit de subiect) are ca rezultat interpretarea greit substantivului
drept ... subiect, respectiv identificarea greit a cazului - nominativ in loc de vocativ.
(3) In situaia in care predicatul este la alt persoan decat a doua i, prin urmare, vocativul nu
coincide ca ineles cu subiectul propoziiei, probabilitatea interpretrii greite a vocativului drept
nominativ (subiect) este mai sczut:
Carmen, unde s-au dus colegii ti?
Stimai colegi, adunarea noastr a luat sfarit.
Interpretarea vocativului ca un caz fr funcie sintactic - deci nici subiect - se bazeaz, pe
urmtoarele:
(1) Virgula, in vorbire pauza, constituie semnul izolrii gramaticale, al lipsei unui raport intre vocativ
i predicat, iar in lipsa relaiei sintactice nu se poate vorbi de funcie sintactic.
(2) Identitatea de ineles a vocativului cu subiectul nu este obligatorie:
Ioane, i-au rmas la noi ochelarii (Ioane (V) & ochelarii (subiectul)).
(3) Faptul c vocativul, ca ocupant al poziiei de persoana a II-a, apare cu un verb nu numai la
persoana a doua (imperativ sau nu), ci i la alte persoane, arat c nu se poate pune problema unui
acord al verbului (predicat) cu vocativul. In situaia in care vocativul apare cu un verb la persoana a IIa,
subiectul este inclus (pronumele tu, voi, dumneata, dumneavoastr).
Gradul de probabilitate a confuziei vocativ / nominativ este dependent de mai muli factori:
identitatea sau nonidentitatea formal a vocativului cu nominativul, modul verbului din propoziie i,
poate, in primul rand, identitatea sau nonidentitatea de sens a substantivului in vocativ cu subiectul
propoziiei. Ca atare i identificarea vocativului in text se poate face dup mai multe criterii, de altfel
complementare.
1.1. Dac vocativul are desinen specific (- (ul)e, -o, -lor)14, alta decat a nominativului (articulat sau
nearticulat), elementul formal este suficient pentru recunoatere:
Las-ma in pace, omule!
Ce faci acolo, stimabile?

(Prezint mai mic importan aici faptul c e vorba de o desinen propriu-zis (-e, -o) sau/i de un
articol hotrat enclitic (-/-, -lor), al crui rol tot de tip desinenial este, adic de semn (= morfem) al
cazului vocativ.)
Dac desinena nu este specific, ci comun cu a nominativului (omonime desineniale sau desinene
omonime), vocativul se pune in eviden prin urmtoarele:
(1) vocativul este form de adresare direct, fapt uor de sesizat de la prima
lectur a textului, datorit intonaiei. (Vocativul este dublu marcat: prin desinen (identic sau nu
cu cea a nominativului i prin intonaie ascendent asociat obligatoriu cu un accent mai puternic.)
(2) vocativul nu este subiectul propoziiei.
n identificarea subiectului i, implicit, separarea lui de vocativ, in funcie de persoana (i numrul)
verbului-predicat avem urmtoarele situaii mai importante:
(a) Dac verbul este la persoana a IlI-a, in mod normal subiectul este exprimat sau uor dedus din
context:
Petric, au sosit ziarele? (subiect = ziarele).
(2) Dac verbul este la persoana I, subiectul este sau inclus, sau exprimat prin pronumele eu, noi (de
aceeai persoan cu verbul):
Ioane, plec in ora (subiect inclus = (eu)).
Prin urmare, substantivul cu form de NV rmas, ca unul ce este pe poziia persoanei a Ii-a (tu, voi), nu
mai poate fi subiect i nici nominativ. (Predicatul pretinde in principiu subiect la aceeai persoan, in
spe, aici, de persoana I.)
(3) in cazul in care verbul este la persoana a II-a, frecvent imperativ, dar nu obligatoriu, i exist deci
identitate de ineles intre vocativ i subiect, pauza, in scris virgula, care separ

verbul-predicat de substantivul in discuie, este semnul sigur c

acesta din urm nu este subiect i deci nici nominativ, cci
subiectul nu se desparte de predicat prin virgul (pauz) :
Gigel, du-te la culcare!
Gigel, ce-ai fcut cu pixul meu?
Excluzandu-se nominativul, din nou, nu mai rmane decat vocativul fr funcie sintactic.

Pauza, in scris virgula, care separ verbul-predicat de substantivul

in discuie, este semnul sigur c acesta din urm nu este subiect i
deci nici nominativ, cci subiectul nu se desparte de predicat prin
virgul (pauz).