ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Perioada interbelică se distinge printr-o imensă efervescență spirituală, concretizată în

plan literar printr-o extraordinară diversitate de direcții și formule estetice. Apărătorilor
fervenți ai tradiționalismului li se opun susținătorii modernismului sau ai avangardei. În
aceeași epocă, unii prozatori uzează de tehnica balzaciană în vreme ce alții adoptă formule
narative moderne care amintesc de André Gide, Marcel Proust și uneori de James Joice.
În acest climat literar, Camil Petrescu se afirmă deopotrivă că poet ("Ideea. Ciclul
Morții", "Transcendal"), prozator ("Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război",
"Patul lui Procust", "Un om între oameni") și dramaturg ("Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act
venețian"), nuvelist("Turnul de fildeș") ori publicist.
Preocupat în permanență de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu, a scris
articole, a susținut conferințe. El este unul dintre promotorii înnoirii literaturii care trebuie să
fie ​sincronă cu filozofia epocii​și cu celelalte domenii ale cunoașterii. Camil Petrescu îi
amintește pe Berson și Hustler care "​ pun accentul pe această ​privire în noi​ ​înșine​", ​ceea ce
înseamnă că cunoașterea absolută este posibilă și este de natură psihologică. De aceea, în
romanele sale accentul cade pe trăiri intime​​lumea exterioară e pusă în paranteză​​și totul
devine rasfrangere, oglindire în sine. Că și la Proust timpul este subiectiv, iar romanul este
înțeles ca experiență interioară. Prezentul nu este decât "o curgere de stări interioare, de
reflexii", de îndoieli, totul se reduce la ​experiența intimă a protagonistului. ​De aici și aspirația
spre autenticitate "artistul povestește lumea văzută prin el, existând prin el și introspecție". În
"noua structură și opera lui Marcel Proust" el afirmă programatic: "să nu descriu decât ceea
ce văd, ceea ce aud , ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu [...] din mine
însumi eu nu pot ieși [...] eu nu pot vorbi onest decât la persoana I".
Noului roman i se cere, deci, timpul prezent și subiectiv și folosirea persoanei I, ceea
ce actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute, înglobându-le în cele prezente. Astfel,
"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un lung monolog interior în care
eroul comunică și se autoanalizează, alternând sau interferând planul interior al reflecțiilor,
trăirilor și sentimentelor,cu cel exterior al lumii (cu oamenii, relațiile, faptele și întâmplările ei).
Romanul apare ​în 1930​, în ceea ce privește geneza lui trebuie amintit faptul că în
1929, C. Petrescu anunța că va publica un volum de nuvele inspirate din realitățile
războiului. Cum însă una dintre aceste nuvele s-au întins mai mult, autorul a hotărât să-i mai
adauge câteva zeci de pag. pt. a o transforma în roman.
Noutatea, autenticitatea și originalitatea prozei lui C. Petrescu s-a bucurat, încă de la
apariție, de aprecierea criticii literare. Șerban Cioculescu remarca: "nervozitatea neobișnuită"
a stilului, Perpessicius îi elogia "însușirea de film analist", iar Pompiliu Constantinescu
apreciază că este "primul scriitor român care descrie războiul ca o experiență directă".
​Titlul​însuși sugerează structura compozițională a romanului: prima parte este
relatarea iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa Ela, iar a doua este romanul eroului aflat
pe frontul WW1. Unii dintre contemporanii săi i-au reproșat autorului că nu a separat cele
două romane, al dragostei și al războiului. Totuși chiar dacă cele două părți au o existență de
sine stătătoare ele sunt complementare. Eroul trăiește o dublă experiență existențială și
astfel se revelează în autenticitatea lui. Gheorghidiu mărturisește: "căutam o verificare și o
identificare a eului meu", astfel că evenimentele pe care le trăiește îl implică în ele

1
clarificându-l: "În fața morții și în dragoste, omul apare în autenticitatea lui", mărturisește C.
Petrescu, justificând opțiunea pt cele două ipostaze ale eului și deci pt cele două părți ale
romanului. Ele sunt unificate de prezența unei construcții formată de conștiința lui
Gheorghidiu și un artificiu de compoziție (scena de la popota ofițerilor când eroul se află
concentrat că sublocotenent).
În ceea ce privește structura interioară a romanului putem identifica în plan subiectiv
descrierea monografică a unei iubiri și în plan obiectiv, fundalul pe care se desfășoară drama
de cunoștință.
Romanul este conceput la pers I ca o amplă și lucidă complexiune a lui Ștefan
Gheorghidiu. Ca și la Proust memoria involuntară reînvie întâmplări trecute, dar la C.
Petrescu, conștiința selectează faptele esențiale, le explică și le sistematizează.
"U.N.D, Î.N.R." este o "monografie a îndoielii", cum observa Constantin Ciopraga.
Romanul începe și se sfârșește cu aceeași stare de incertitudine. "Eram însurat de doi ani cu
o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”, notează eroul de la început, iar la
sfarsit în ciuda scrisorii anonime se gandeste: “Dar dacă nu ma inseala? Dacă din nou am o
serie greșită de asociații?”.
În cercuri concentrice, afirmația se reia și se complica prin . Nu este
propriu-zis o înregistrare a evenimentelor, ci a mișcărilor interioare ale lui Gheorghidiu.
Importantă nu este istoria cuplului ci ​drumul lăuntric al personajului​.(conflictul interior)
Rememorarile protagonistului filtrate prin trecerea timpului confera imaginea unui
mariaj sărac, dar împlinit sufletește. Student la filozofie casatorit cu o studenta de la Litere,
Gheorghidiu are o viata conjugala armonioasa. De altminteri totul se pune la erou în termenii
unei probleme de cunoaștere. Studiind filozofia, iubirea ilustrează aspiratia spre absolut al lui
Gheorghidiu, care cauta in aceasta lume etaloane de echilibru, puritate, adevăr, frumos.
Nenumăratele atentii si dovezi de iubire sunt pt Ștefan un început de așezare a lumii.
Mostenirea unei averi considerabile schimba modul așezat de viață al cuplului. Uimit, Ștefan
descoperă că soția sa devine preocupată de bani, se lasa atrasa în lumea mondenă,
participă cu plăcere la distracții nocturne sau escapade în afara Bucurestiului. Eroul suferă
din cauza acestei flagrante contradicții între viziunea lui despre iubire și realitate. El trăiește
intends situații penibile, este frământat de incertitudini, analizează cu hiperluciditate
amănunte pentru a descoperi dovezi ale infidelitatii Elei. Aceste detalii așezate sub lupa
conștiinței sunt însă prea sărace, stârnesc doar ecoul, atitudini externe. Dragostea se
transforma “într-o luptă neîntreruptă”, care presupune veghe permanentă, simțul veșnic la
panda. Chinurile eroului provoaca o tensiune care urca si coboara, in funcție de îndoială
care-l împinge sau îl retrage ca pe Hamlet, în fața gestului.
Peste aceasta drama torturanta a incertitudinii se va suprapune, însă, în curand
drama combatantului. Iminența războiului face ca drama personajului să se estompeze.
Eroul este asemenea autorului, participant activ al războiului. C. Petrescu i-a împrumutat “de
altfel propriul jurnal de campanie astfel încât romanul dezvăluie cu autenticitate individul în
război. Spiritul polemic al autorului, transferat personajului descoperă realitatea
combatantului de rând: Nu atacuri vitejești la baionetă, nu strigăte neînfricate de "Uraaa!", ci
ordine anapoda, marșuri lungi și istovitoare și mai ales conștiința morții care pândește în
fiecare clipă. Prozatorul demitizează imaginea războiului. Nu sunt descrise bătălii mari și
atitudini eroice, ci sunt surprinse și analizate frica, superstiția, panica dar și spiritul de
camaraderie, curajul, solidaritatea. În loc de eroism și fapte mărețe, Gheorghidiu descoperă

2
încăierări neînsemnate, cadavre anonime, gesturi fără înțeles și se întreabă mereu: “Acesta
este adevăratul război?”.