1 - Amintiri Din Lumea Mea

AMINTIRI DIN LUMEA MEA
Atzunad
Introducere
Primul Lucru pe care îl știu cert este că… nu există “lumea mea”. Cum, veți spune, nu era vorba
despre amintirile din lumea ta?
Ba da. Dar, cum nu există nimic singular în întreaga Creație, așa și lumea mea este, de fapt, o infinitate de
lumi, suprapuse și independente totodată, în permanentă mișcare, transformare, desăvârșire. Sunt lumi în
care totul se petrece fulgerător, instantaneu. Sunt altele în care experiența e dureros de lentă. Sunt lumi care
nu cunosc lumina și sunt lumi în care bucuria exuberantă de a trăi este copleșitoare. Sunt lumi fizice și non-
fizice, toate aici, acum, cu amintirea experimentării lor.
Dar lumea mea nu este doar Creația. Este, mai ales, ceea ce nu a fost încă creat. Lumea mea preferată este
Necreația. Este locul unde sunt eu insămi, unde sunt Liberă cu adevărat, unde ma pot juca oricum vreau.
Și mai e ceva. Ceva minunat, inefabil, dincolo de Creație si Necreație. Acolo sunt Eu.
Am scris aici câteva amintiri, experiențe și trăiri adunate în această viață pe drumul evoluției mele de la
trezire la amintirea a cine sunt cu adevărat și apoi la desăvârșire.
Nu sunt lecții, nu sunt ghidari sau repere pentru alții, unele pot părea chiar contradictorii, sunt doar momente
din călătoria mea.
Sunt ordonate cronologic, ca mărturie a călătoriei…
Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Cine sunt Eu?

Cine sunt eu? O fărâmă de Dumnezeu. O fărâmă strălucitoare, incredibilă, minunată. O fărâmă care a
stăbătut eoni de timp, experiențe și dimensiuni, forme și simțiri incredibile, totul într-o clipită. Și am ajuns
aici (unde am fost, de fapt, tot timpul acestei clipiri) încercând să-mi amintesc, prefăcându-mă că nu-mi
amintesc, scoțând totuși capul ca un ghiocel din învelișul zăpezii...
Cine sunt eu? Sunt Totul, sunt Infinitul și Nimicul contopite, extinse și concentrate, ascunse sub
aparența acestui uman... (știați ca Nimicul este mult mai intens decât Infinitul?)
Cine sunt eu? Sunt iubirea, topită în lumină, sunt esența Creației. Sunt adevărul și sunt toate
misterele ei contopite într-o singură șoaptă. Sunt zborul, sunt nemărginirea, sunt Totul. Sunt micul fulg de
nea, făcut din atât de multe cristale perfecte, atât de minunat, atât de efemer în aparenta, dar atât de
nemuritor în circuitul său!
De ce oamenii, deși pot, nu vor să vadă infinitul? De ce sunt limitați, când pot fi nelimitați? Pot fi
vântul, ploaia, stelele, totul!
De ce vor sa se incadreze in tipare? Când ORICE poate fi, oricând, ceva cu totul nou, nemaivăzut,
nemaiîntalnit de frumos?
Februarie 2013

Ziua în care mi-am amintit...

Nu mai știu când a fost. Poate nu a fost o singură zi. A venit tiptil, tiptil, câte puțin, pe ne-simțite și, într-o
zi, la un moment dat, mi-am dat seama că tot ceea ce am așteptat brusc, cu artificii, cu senzații și percepții
fantastice, cu bătăi de tobe, era, de fapt, acolo, înăuntru.
Pur și simplu. Era acolo într-o liniște și pace incredibile, creând o senzație de plin, de mulțumire, de
împăcare, de infinit, dar și o dorință de a-mi întinde aripile larg, de a pluti sus-sus, deasupra a tot ce știu și a
tot ce nu știu încă că știu, în cercuri largi, de a-mi savura imensitatea...
Undeva, dorința aprigă de experimentare a pălit. Nu a dispărut, s-a calmat. E atâta liniște și pace înăuntrul
meu ca, în clipa asta, nu mă pot imagina clocotind.
E iertare, compasiune, înțelepciune, iubire, înțelegere, acceptare, bunătate, claritate și atâta pace acolo...
De ce îi spun “acolo”? E totul înăuntrul meu. Simt. Și totuși, iluzia separării, atât de adânc implementată,
persistă în mintea mea, dincolo de dorința mea.
Știți cum e să stai în fotoliu, așa cum stau eu când scriu aceste cuvinte și să simți înăuntrul tău dansul,
contopirea, îmbrățișarea, plutirea, iubirea, fuziunea între uman și divin??
E atât de copleșitor, atât de împlinitor, că nici lacrimile nu-mi mai dau! Și ȘTIU că nimic nu-mi mai sta în
cale! Că sunt una cu mine și cu oceanul dintre noi care, de fapt, nici n-a existat vreodată. Parcă nu-mi ajunge
corpul pentru tot ce am în mine... Atâta iubire!!
Februarie 2013

Niciodată singuri
Azi te invit, cititorule, într-o călătorie. Doar închide ochii. Dă-mi mâna și lasă-te purtat în lumea
mea. O vezi deja, nu?
Este un tărâm strălucitor, vibrant, greu de descris în cuvinte. Dar tu îl vezi, îl simți, îl percepi înăuntru tău și,
totuși, tu ești înăuntrul lui. Sau nu...?
Suntem împreună, te țin de mână (n-am să te las nici o clipă), dar totuși parcă ești numai Tu. Parcă sufletul
tău se extinde până dincolo de marginile Creației, devenind una cu Tot.
Poți simți cum este să fii fir de iarbă, cum este să fii copac (iți simți rădăcinile adânc înfipte în pământ
trăgându-și de acolo seva, dar și crengile și fiecare frunză în bataia vântului).
Simți cum este să fii o efemeră floare, îți simți parfumul, îți cunoști profund gingășia, dar și bucuria pe care
o oferi celorlalți prin simpla ta existență.
Simți cum este să fii un cristal îngropat în adâncul pământului, aparent izolat, dar atât de interconectat cu
celelalte cristale! Vibrând împreună și susținând energia.
Simți cum este să fii munte: uriaș, puternic, grandios, purtând pe umerii tăi mii și mii de ani de existență și
transformare, compus din atâtea roci și minerale independente și totuși un Tot, găzduind viețuitoare,
vegetație, viață!
Simți, totdată, cum este să fii apă: izvor, pârâu, râu, fluviu, mare, ocean... Cum e să țâșnești din adâncul
pământului și cum e să fii val. Să fii uriaș, să fii puternic, să te spargi, să dispari și să redevii, să fii calm și
mângâietor... Cum te transformi în fiecare clipită, prin simpla interacțiune cu nisipul, cu viețuitoarele din
adâncuri, cu gândurile oamenilor...
Mai simți (și toate acestea se întamplă simultan, în aceeași clipită, aici și pretutindeni, dar în lumea ta nu ai
vreme să le simți, să le identifici...) cum este să fii vânt: liber, nevăzut, blând, jucăus, puternic, turbat, să
muți norii, să ridici fustele fetelor, să poti ridica apa sau smulge hârtiile din mâna mustăciosului ăla...
Simți cum este să fii foc. Nu simți deloc fierbințeala, așa cum ai putea crede. Te simți responsabil și ești tot
timpul conștient de puterea ta mistuitoare de a arde dar și de darul tau de a încălzi și lumina.
Simți cum este să fii libelulă, fluture, albină: liber și ușor, strălucind în razele soarelui, indiferent la toate
frământările lumii din jurul tău, trăind în micul tău univers plin de frumusețe. Cum e să fii delfin, să te
zbenguiești în apă, liber și interconectat cu toți cei ca tine. Conștient de superioritatea ta față de oameni,
pentru că tu simți, tu știi, tu ești.
Mai poti simți, câteodată, cum e să fii planetă. Păstrezi înăuntru tău amintirea exploziei din care provin
bucățile de rocă care te compun dar și impactul covârșitor care le-a unit și a generat relieful tău. Păstrezi
adânc simțirea primei tresăriri de viață. Simți lava clocotindî adânc, și micul izvor făcându-și drum către
suprafață. Simți transformarea permanentă la toate nivelurile...
Dar, mai ales, simți cum este să fii OM. Simți gândurile, emoțiile, trăirile tuturor.
Și atunci realizezi cît sunt oamenii de frumoși, de măreți, de strălucitori, pentru că poți să pătrunzi adânc în
interiorul lor. Pentru că vezi că fiecare (repet, fiecare) are o lume incredibil de minunată închisă în inima lui.
Și te copleșește tristețea, câteodată, văzând cum ei habar n-au ce ascund, că sunt închiși în iluzii suprapuse,
de frică și limitare...
Și, poate, doar poate, te trece un imbold sfâșietor de a striga la ei să se trezească. Să deschidă ochii și să vadă
cât e de frumos, de minunat, de stralucitor și, mai ales, de simplu totul.
Aici iți amintesc că sunt lângă tine și-ți dau un sfat. Să n-o faci niciodată. Pentru ca nu vor să te audă...
Și iți reamintesc acum, când știu că, simțind totul, ai avut acel imbold, că niciodată nu suntem singuri. Că
totdeauna, pe o cale sau alta, avem în viata noastra un suflet, o voce, un prieten cu care putem împărtăși
orice. Că suntem atât de iubiți de întreg Universul.
Mai 2013

Nu uita
Hai să mergem iar într-o călătorie. Doar ia-mă de mână și pornim. Deja știi cum.
Și nu uita, să fii atent la soare, la nori, la vânt, la ploaie, la frunze și la flori, la lună și la stele... Voi fi în
toate câte un pic, luminând, mângâindu-te, răcorindu-te, jucându-mă, iar mângâindu-te, alinându-te, radiând,
învăluindu-te. Cu bucurie, cu culoare, parfum, strălucire, căldură, gâanduri frumoase aducătoare de pace în
suflet.
Când vei privi luna să nu uiți să auzi și marea în care ea se reflectă, luminând urmele lăsate de pași pe nisip.
Nu uita să asculți tăcerea. Să respiri odată cu ea și să te lași purtat măcar puțin în lumea în care spațiul și
timpul nu există, în lumea în care putem fi în același timp, dincolo de orice.
Mai mult, putem fi orice, dincolo de orice.
Mai 2013

Alte tărâmuri
Deja te-am obișnuit cu călătoriile. Hai, deci, să pornim.
Un peisaj greu de descris, un fel de copaci, cumva argintii, care au rădăcini și totuși sunt în mișcare, se
plimbă, comunică între ei... Un fel de comunitate. Ne trezim în mijlocul lor și ei ne primesc cu căldură. O
stare de bine infinit...
Ne lăsăm legănați de ei, fără a ne desprinde unul de altul, simțind fiecare trăirile proprii dar și pe ale
celuilalt, de parcă comunicarea dintre copaci ni s-a transmis și nouăț
Simțind, totdată, și toată pădurea, adânc în suflet... fiecare copac separat și totul în sine, în același timp.
Fiind una cu tot și independenți, totodată.
Ne ridicăm, acum, spre înalt. Cumva pare că plutim, dar știm că suntem ajutați de copaci, fără a ne atinge.
Deasupra "pădurii" este un lac. Da, un lac strălucitor, cu capul în jos. Strălucirea lui luminează copacii
dându-le tenta de argintiu sesizată de noi la început.
Pătrundem în el (în sus, da) și ne trezim într-o lume subacvatică, în care plantele atârna de sus și făpturile au
forma umanoidă. Sunt transparente, fluorescente și frumos colorate. Ne primesc cu aceeași bucurie ca și
copacii și ne prind în hora lor... Ne lăsăm cu totul simțirilor ce ne străbat.... Și totuși, ceva ne ține și prezenți.
Simțirea mâinii celuilalt.
Mai poposim pe aceste tărâmuri. Deja stim că nimeni nu observă unde suntem. Vom aduce, apoi, ceva din
aceste simțiri și în acest fascinant tărâm limitat, pentru a ne bucura și pentru a-l lumina puțin...
Mai 2013

Plutire
Astăzi plutim... Suntem foarte ușori... Urcăm tot mai sus, pământul devine mic, stelele mari și din ce
în ce mai strălucitoare...Apoi devin și ele mici, trecem pe lângă soare, rămâne și el mic. Noi tot plutim,
senzația de liniște și pace din sufletele noastre crește, devine mai adâncă, mai profundă, se amestecă cu
bucurie, cu emoție, cu iubire infinită, cu uimire...
Plutim în continuare, tot pe ceea ce am fi tentați să numim verticală și parcă ne extindem în același timp,
devenim infiniți, devenim una cu tot ceea ce ne înconjoară, devenim una unul cu altul și totusi rămânem atât
de distincți...
Și din starea asta de plutire, de extindere, de contopire și de conșientizare a propriei individualități trecem în
afara timpului, spațiului, realului, limitelor, trecem dincolo de iluzie, dincolo de dincolo...
Trecem prin iluzii de noi create de-a lungul vieților, trecem prin ele ca prin holograme, conștienți acum că
sunt doar niște iluzii trecute, spulberându-le una câte una, trecem prin iluzii viitoare, încă ne-create de noi,
spulberându-le și pe acelea... Sunt ca razele de lumină, le simtim cumva și cu trupul, dar și-n noi.
Drumurile, chiar dacă-s, poate, diferite, fiecare-l simte, îl percepe pe-al celuilalt. ....
Undeva, dincolo de dincolo de dincolo..., undeva acolo, știm fiecare că se găsește ceva strălucitor, amețitor,
ceva după care sufletul nostru tânjeste... Este mai mult decât libertatea absolută, este mai mult decât iubirea
absolută, este mai mult decât orice ne-am putea închipui sau am putea numi. Dar ȘTIM că este acolo, că ne
așteaptă. Și da, încă ne ținem de mână...
Ne atrage, ne cheamă și ne aduce , totodată, atâta bucurie în suflet. Ne pune razele, muzica, culoarea și
bucuria pe care le împărtășim în realitatea asta...
Mai 2013

Love Story
Am văzut-o. Stătea pe o banca în parc sub un pom, la umbră, și desena.
Nu știu ce m-a atras prima oară: picioarele ei lungi, aerul pierdut, ochii sau strălucirea ei...
Era absorbită total de ce făcea și totuși părea că nu este acolo. Părea că-și lăsase corpul și niște
simțuri de veghe și plecase. În alte dimensiuni. În lumea viselor din care-și aducea desenul...
O căutam de atâta vreme și acum ea era aici. În fața mea. Nici nu îndrăzneam să mă mișc. Să respir.
Ca nu cumva să mă trezesc că e un vis și că dispare. Nu acum, când e mai reală ca niciodată.
M-am îndrăgostit pe loc. De strălucirea ei. De ochii ei. De poezia pe care o emana scoțându-și părul
din ochi și ținând creionul în dinți... De concentrarea și de calmul ei...
Am știut brusc, total, că toate căutările mele au luat sfârșit. În toate planurile. Că am în față
DESĂVÂRȘIREA. A mea, contopită cu a ei, într-un dans fără sfârșit.
Nu fac nimic. Am încremenit trăindu-mi simțirea desăvarșirii, în apropierea ei care nu bănuia nimic.
Desena. Și zâmbea singură. Atât de blând... că mi-au dat lacrimile. Nu pot schița un gest. Stau copleșit de
trăirea mea.
Dacă se ridică și pleacă?
NU
Știu că nu se va întampla asta. Suntem deja UNUL. Un tot. Ireversibil. Mai trebuie doar să ne
împrietenim...
Îi culeg o floare și încerc să-mi fac curaj să i-o ofer. De ce e atât de greu? De ce mi-e teamă?
Știu.
Încă mă tem că ar putea fi doar un vis. Că m-aș putea trezi iar singur. Dar, în același timp, știu că nu
se mai poate întâmpla asta. E... desăvârșirea.
Îi întind floarea. Își ridică ochii din desen, mă privește în ochi și toată lumina din Creație explodează
în jurul nostru. Dansăm plutind în nori, într-o contopire fără seamăn. Doar fluturii de lumină și îngerii
nevăzuți sunt cu noi. Și întreaga Creație celebrează contopirea noastră.
Dar noi nu vedem, nu auzim, nu simțim nimic. Doar unul pe altul, un tot. UNUL.
A fost atât de simplu.... (dupa atâtea vieți de căutari)
Iulie 2013

Nimicul
Azi am experimentat Nimicul. În cea mai profundă formă întâlnită de mine până acum. Punctul
ZERO. Totala singurătate. Lipsa totală de orice dorință.
Mintea nu mă putea bruia. Nu că n-ar fi încercat. Dar nu voiam nimic, nu mă interesa nimic, nu-mi
doream, nu așteptam... Nimic. Stăteam întinsă pe pat și parca murisem. Foarte intensă senzatie. Nu doream
NIMIC. Nu simțeam NIMIC. Nu așteptam NIMIC. Și totuși nu murisem, știam asta, deși n-ar fi contat...
Deloc.
Starea de NIMIC. Apăsătoare. Nu e o stare de grație, de desprindere, cum aș fi crezut. E o stare atât
de profundă, atat de nouă, ca n-aș putea-o pune în cuvinte. Dar o mai vreau. E transformatoare adânc, adânc,
adânc.
Iulie 2013

Știu
Oare de ce mă bântuia asta în ultimul timp? De ce mă obsedează și mă apasă în același timp? N-ar fi
trebuit să fie o uriașă eliberare??
Știu cine sunt. Știu ce pot. Știu ce am de facut.
E simplu.
Ce nu știu este CUM. Și aici e tot jocul. Pentru că “CUM” este alegerea mea. Exclusiv. Este partea mea
din acest joc. Este magia. Am o infinitate de căi de a mă bucura în fiecare clipă.
DAR... mintea nu vrea să mă lase să mă expandez. Să îmi trăiesc descoperirea la maxim. Vrea să mă țină
închisă în colivie. Daca îmi iau zborul, ea nu mai contează. Nu ca până acum. Într-un cu totul alt mod, infinit
mai prețios. Dar nu vrea să înțeleagă asta. Nu e pregatită. Și se luptă cu mine...
Aspectele îmi pun plumb pe suflet. Sau cel puțin se străduie cât pot. Pentru ca ele nu înțeleg cât au ele de
câștigat din împărtășirea nemărginirii...
Și reușesc uneori să-mi schimbe starea. Pentru că, în acest corp fizic, în aceasta dimensiune cumplit de
densă, suntem atât de fragili...
DAR... eu ȘTIU. Și asta nu mi-o mai poate lua nimeni. Chiar și în momentele de rătăcire, de clocot
mental, ȘTIU. Pentru că acest ȘTIU este centrat în inima, acolo unde nimic nu-l poate ajunge, unde plumbul
se dizolvă.
Și totuși... îmi dau seama că știu de mult timp. Răsfoiesc însemnări mai vechi, chiar și de mai bine de
jumătate de an și văd că scriu, în diverse forme, aceleași lucruri... Și pe urmă uit. Și iar simt, și iar mă
minunez de simțirea mea de parcă ar fi prima...
Iulie 2013

Despre iubire
Trîiesc o experiență nouă. De fapt, veche, dar acum o pot contura.
Oamenii se îndrăgostesc de mine (sau doar mă plac, sunt atrași, barbați sau femei, nu contează…) pentru
niște calități pe care le văd în mine. Fiecare vede ceea ce poate, ceea ce rezonează cu el. Unii bunătate, alții
idealism turbat, bucurie de a trăi, naivitate, copilari, optimism, energie, înțelepciune, echilibru, prestanță sau
libertate… Nu contează. Dar fiecare, FIECARE, mai devreme sau mai târziu îmi dă în cap cu exact ceea ce i-
a plăcut la mine. Îmi reproșează că sunt ceea ce sunt în mod firesc. Îi deranjează intensitatea?
Fiecare vrea să schimbe ceva la mine. Și, de aici, izbucnirea. Pentru că eu nu pot. Nu vreau, dar, mai ales,
nu pot să renunț la ceea ce sunt. Mai mult decât, poate, să mă prefac, un moment, de dragul cuiva.
Și am învățat că această prefacere cu bune intenții nu aduce nimic bun. Doar poate speranțe deșarte în
mintea celuilalt. Și chiar și a mea. Pentru că încă reușesc cu succes performanța de a mă păcăli singură…
Am cautat atât iubirea și acum, când pare să îmi dea târcoale, îmi dau seama bine ce iluzie este. Ce
agățare!! Că vorbele “te iubesc, am nevoie de tine”, pe care fiecare ni le-am dorit atât, înseamnă, de fapt,
atașament. Înseamnă compromis. Înseamnă agățare, alterarea libertății.
Și nu pot să nu mă întreb : “Oare chiar vreau asta?”
Iar răspunsul îl știu. Pentru că e în inima mea dinainte de a-mi pune întrebarea. Răspunsul este: “Asta nu
este iubire. Este felul limitat și distructiv în care înțeleg oamenii, azi, iubirea. Nu asta caut eu. Eu vreau mai
mult. ”
Februarie 2014

A pierde?
Mă întreba zilele trecute C, când îi spuneam că m-am născut învingător, cum ar fi daca aș pierde ceva?
(aura mea de optimist - învingator înnăscut îi face mereu să creadă ca n-am pierdut și n-am suferit nicicând…
ce ciudat ! ) Ma invita la introspecție. Să-mi răspund…
Primul meu gând a fost că niciodata n-am pierdut nimic. Al doilea, tot la fel. Apoi mi-am dat seama că au
fost destule moment care, văzute din afară, ar fi putut fi percepute ca pierdere. Dar că fiecare mi-a adus foarte
mult “plus”. Că, privind în urmă nu văd nici o pierdere. Nici un regret.
Ce înseamna pierdere? Ce avem noi, ce posedăm cu adevarat, ca să pierdem? Totul, dar TOTUL, în viața
noastră este în trecere. Oameni, bunuri, situații, totul. Singurul lucru pe care îl posed cu adevărat nu-l pot
pierde nicicum. Pentru ca singurul lucru pe care îl posed cu adevărat sunt EU.
Și când m-am descoperit pe mine, când am descoperit cine sunt eu, nimic altceva n-a mai contat. Toate
celelalte au devenit victorii, oricum ar fi părut celorlalți.
Iulie 2014

Durerea
Am simțit iar – ca și anul trecut – DUREREA. Ce ciudat că tocmai în prima zi a Paștelui, când lucrurile
trebuiau să se fi liniștit!
Anul trecut am avut un sentiment copleșitor de a simți trecând prin mine toate durerile femeilor care suferă
sau au suferit vreodată pe acest pământ. M-am zguduit de plâns, atât cât a putut corpul meu să ducă, fără să
pot controla asta, deși știam ce este și că nu-mi aparține direct. Știam cât este de oprimată, încă, energia
feminină în toate formele ei, pe Pământ. Simțeam asta.
Anul ăsta a fost mai ușor, dar am simțit, parcă toată durerea, toată suferința de pe pământ. Trecea prin
mine, în trecere, ca printr-un tunel. Știam că nu e a mea, știam că e în mișcare, că va trece repede, dar o
simțeasm intens. Și plângeam iar, fără gânduri, fără alimentare, doar descărcare…
De ce mi se întamplă mie astea?? Cu ce mă conectez așa, din senin, când mi-e lumea mai dragă, fără nici
un avertisment de nici un fel…?
Aprilie 2015

Omagiu
Cu câte regrete și durere pleacă oamenii din viață!
Și cu câtă forță se agață de ea până în ultimul moment!
Zace, viața scurgându-i-se încet din corpul măcinat de dureri cumplite.
Zace și viața e în tumult în jurul lui. În același spațiu. Pur și simplu. Noi toți ne urmăm cursul, în viteza
vieții de azi. El stă, noi alergăm, ne zbatem, suferim – fiecare în felul lui – totul în viteză maximă.
Iar pentru el timpul s-a oprit. Parcă nici eliberarea nu se mai mișcă.
Uluitor e cursul vieții / morții. Totul pe acest pământ e uluitor. De aici și regretele despărțirii de viață.
Paradox: durerea cumplită îl ține lucid. Nu îi permite să cadă în acea stare de confuzie, de somnolență în
care nu-și da seama cine și unde e. Îl ține conștient în fiecare clipă de durerea prin care trece.
Și iar mă revolt!! De ce? Cum? Cu ce folos trec oamenii prin suferințe atât de cumplite? Ce nevoie de
înțelepțire are sufletul prin aceste chinuri?
Valuri de regrete trec prin el, nici nu știu dacă le conștientizează. Dar eu le simt. Intens.
Se spune că-ți vezi toată viața în momentele morții. Eu cred ca toți cei apropiați le revad. Pe cele
petrecute împreună.
Atât de multe descoperiri despre cei dragi în astfel de momente! Neștiute, nebănuite. Pentru că ies lucruri
din adânc…
*** Am plecat de la el. Aveam programare la dentist. La plecare mi-a spus: “nu mai stai să mă liniștesti?”
Sper să nu fie ultimele vorbe pe care mi le-a spus…
De fapt, oricum vor exista niște “ultime vorbe” și, oricare ar fi ele, vor durea nespus… Îmi doresc enorm
să nu-l mai doara. Și totuși, prețuiesc enorm fiecare secundă în plus cu el.
*** Astă-noapte a murit . Au fost ultimele cuvinte. Nu l-am mai vazut…
Dar îl percep foarte liniștit, eliberat, bucuros chiar. Deloc confuz.
*** În prea-lungul timp în care a fost bolnav am fost martorul multor trăiri.
La început frica de moarte, de necunoscut, de despărțirea de cei dragi și de planul acesta. Era o frică
cumplită, furioasă i-aș spune. Teroare. Era infinit mai puternică decât durerile cumplite care îi chinuiau
corpul în fiecare secundă către finalul inevitabil.
Vorbeam mult cu el în timp ce dormea, încercând să-l liniștesc, promițându-i că-l voi conduce prin
tărâmul de dincolo, încercând să-i arăt frânturi din el. Se trezea furios, îi simțeam furia pe mine deși, săracul,
nu și-o înțelegea nici el. Iar toți ceilalți o puneau pe seama durerilor.
Au trecut ani de chinuri, corpul cedând în fața bolii cu multă luptă și abia când a devenit total neputincios
a început să se deschidă către ideea părăsirii acestui plan. Iar momentul acela a fost magic, pentru că a
început să se liniștească. A început să exploreze în vis tărâmurile apropiate și să se simtă împăcat. Și, la un
nivel profund, mi-a transmis toată recunoștința lui pentru că am fost acolo să-l călăuzesc să-și depășească
frica și să descopere cât de simplu este
Am simțit momentul în care Sinele se îndepartează de corp, cu fix 4 zile înainte de moartea fizică, i-am
simțit împăcarea interioara și, totuși, nu eram pregatită sa plece...
*** Funeraliile... Familie, durere, lacrimi. Dar eu îl simt pe EL. Eliberat de durerea cumplită care l-a
măcinat în ultima vreme, de-a dreptul exuberant. Toți cei din jur plâng și suspina, eu zâmbesc. Nu mă pot
abține, asta e starea pe care mi-o transmite. Efectiv îl simt cum țopaie de colo-colo, bucurându-se de
libertate.
Îl întreb: „tata, tata, cum e acolo, spune-mi ceva din lumea de dincolo”. Nu-mi răspunde și eu simt că nu
găsește potrivit. Dar nu mă las, îl întreb „cine te-a așteptat?” și aici îmi răspunde imediat ceva neașteptat
pentru mine. Pentru că nu îl așteptase tatăl lui, nici alte rude din această viață cum aș fi crezut, ci bunica mea
materna, soacra lui.
Revenim viață dupa viață în roluri diferite alături de aceleași suflete familiare...
Aprilie 2016

Necreația
Încerc iar să adorm și am o revelație (adica am mai avut-o, dar e foarte interesant că se repetă și, mai ales,
intensitatea simțirii)
Că sunt infinită, că sunt mai mare decât toată Creația (nu asta e revelația, asta e veche de cand mă știu,
urmează acum) și că există ceva muuult mai mare decât ceea ce numim Creație și anume Ne-creația. Este
locul în care vreau să ajung, care mă cheamă. Și, repet, nu e prima oara. E ca și cum acolo ar fi acel Acasă
demult pierdut. Locul unde devin Creator deplin, ne-limitat de regulile Creației.
Toți ne raportam la Creație. De ce nu ne raportam niciodată la Necreație? E mult mai mare, e cu adevărat
infinită, e atât de multa libertate acolo, e altă vibrație si… ma rog, cuvinte = limitare.
Creația e o mare păcăleala. E doar o hologramă. Doar Necreația e reala, credeți-mă.
Ascult Bob Marley și mi-e atat de dor de nelimitare și de Acasă….
„Come on and shine, shine like a star, shinning so bright, like a star that you are
Shine into the future, spreading your light, wherever you are „
M-am săturat atât de tare de jocul ăsta limitat și prăfuit de-a umanii și iluminarea, de admirația Maeștrilor
pentru performanțele noastre și de schimbarea planetei. Sunt toate atât de limitate față de ceea ce simt eu…
Stau și mă întreb ce m-a făcut să mă las prinsă în jocul ăsta, în încarnări și tot ciclul. Sunt sigură că aveam
lucruri mult mai fascinante de făcut. Oare am ales sau m-au împins pe tobogan ☺ ?
Septembrie 2017

Zarathustra
Într-o dimineață de decembrie 2017, eram la Brașov cu un om tare drag mie. Vorbisem in ziua precedent
câte-n lună și în stele și, printre altele vorbisem despre channeling și prietenul meu se arătase foarte
interesat, ba chiar dornic sa aibă o astfel de experiență, să simta cum este.
Așa că stăteam frumos întinși, făcând o meditație. El chema orice entități (să nu săriți pe mine acum, știa
omul ce și cum să invoce, nu-l năpădeau buruienile) ar fi vrut să ne transmită mesaje prin el. Eu stăteam
liniștită, încercând să-l susțin energetic (și spun “încercând”, pentru că nu prea aveam stare, era vremea
frumoasă si ma chema afară)
Și uite așa, cum stăteam cuminte lăsându-mi mintea sa hălăduie relaxată ea știa pe unde, mă trezesc cu o
prezență. Am fost nu doar surprinsă, ci chiar deranjată. Nu eu voiam contact cu cine știe ce maeștri
ascensionați, ci tovarașul de alături!! Greșise poarta. Am întrebat, totuși, cine este și mi-a răspuns:
- Sunt Zarathustra
Pam-pam!! Pam-pam, pentru că m-a luat total prin surprindere, pentru că mi-am dat seama ca nu știu mare
lucru despre el, așa ca i-am spus primul lucru care mi-a venit în minte
- Auzi, matale ai umor?
Nu știu ce mi-a venit, cred că l-am simțit prea serios, cert e că l-am blocat (adică l-am luat și eu pe el prin
surprindere). Apoi l-am întrebat:
- De ce ai venit la Mine?
(Trebuie sa fac o paranteză. Eu nu sunt genul de persoană prea reverențioasă cu Maeștrii Ascensionați si
nici extrem de dornica de socializare cu ei. Știu multe despre ei, am avut experiențele mele, știu care este
relația corectă intre noi și ei îmi place să ne tratăm ca atare, adică de la egal la egal)
Mi-a arătat o imagine cu o plajă-nsorită, eu eram o fetiță de vreo 5 anișori și zburdam liniștită pe-acolo, el
era bătrân cu barbă și plete albe, stătea liniștit cu coatele pe genunchi, era așa o stare de liniște, pace,
împlinire…
Nu știu care era legătura dintre noi, nu l-am simțit tata sau bunicul (deși mintea încerca să-l aduca în niște
parametri cunoscuți)
L-am întrebat iar:
- De ce ai venit la Mine? Și atunci mi-a spus scurt:
- Tocmai ce ți-am arătat.
Eram confuză. L-am întrebat dacă înțelege viața din ziua de astăzi, cum au evoluat (sau involuat) lucrurile,
dar nu mi-a răspuns. Poate aștepta ceva mai profund de la mine dar, repet, mă luase prin surprindere.
Am terminat “meditația” (prietenul meu se foia discret de ceva vreme ), am deschis laptop-ul să citesc
despre Zarathustra, dar îi simțeam prezența atât de profund…
***
De atunci încoace am mai vorbit cu el în câteva rânduri, mi-a dat sfaturi sau explicații, dar (poate o să vi se
pară ciudat) nu-l țin aproape. Nici el nu mă sâcâie. Dar e mereu acolo când îl chem. Nu-l țin aproape pentru
că știu că avem toate răspunsurile în noi, pentru că vreau să le găsesc în mine fără ajutor…
decembrie 2017
***
Dupa circa un an si jumatate am intalnit un citat din Nietzsche, care mi-a explicat imaginea cu copila:
„Astfel, Nietzsche descrie acolo, prin vocea celui mai vechi filosof atestat al umanitatii – Zarathustra – cele trei prefaceri ale
spiritului: camila, leul si copilul.
Copilul reprezintă expresia voinţei originale şi originare, în acelaşi timp. Leul avea voinţă proprie, însă nu avea şi capacitatea de
a şi-o folosi la modul creativ, el fiind doar expresia vitalizată a voinţei. Leul era original, pentru întâia dată în itinerariul
saharian al parabolei lui Zarathustra, fără a fi, totodată, originar. De abia la stadiul copilului voinţa devine, în egală măsură, şi
originară. Iar o astfel de voinţă este voinţa creatoare, copilul fiind expresia metaforică şi metamorfotică a logos-ului.
Aceasta este forma pe care o îmbracă mitul eroului în opus-ul lui Nietzsche, o variaţie a acestui mit fiind cea a copilului divin,
regăsită şi în personaje istorice precum Iisus sau Moise.”

Întunericul
M-a pălit azi că St. Germain și Kuthumi, de fapt tot Crimson Circle, sunt ca o celulă de rezistență. Că de
fapt știu / intuiesc ei ceva și de aceea lucrează cu noi. Că totul se poate rezolva doar de aici de jos, nu de la ei.
AICI, pe Pământ, e cheia care poate elibera și celelalte dimensiuni. Că CONTROLUL = ÎNTUNERIC a
apărut instantaneu cu Creația și că doar aici, pe Pământ, poate fi eliberat.
Da, ELIBERAT. Nu trebuie luptă cu întunericul, pentru că îi dai exact ce vrea. Întunericului îi trebuie
IUBIRE. El nu știe cine e sau că e rău sau întunecat. El doar este. Ca un câine rău, el nu știe că e rău. Ca un
om, cu multe traume. Așa că…
M-am dus direct (și fără urmă de ezitare) în inima întunericului și am strălucit acolo toată lumina mea.
Tot ceea ce sunt eu. L-am simțit încălzindu-se și luminându-se. L-am simțit ca pe un copil care nu a fost
niciodată îmbrățișat și nu știe cât de bine este. A fost scurt. Eu (mintal) voiam să strălucesc, dar a fost scurt.
INSTANT. I-am spus că îl iubesc, că e un copil bun. Simțeam cum dispare negreala, exact ca în Matrix. Cum
devine lumină.
*Paranteza: eu mereu am spus că nu există întuneric, în fapt. E ceva inventat de oameni în dualitate,
ceva căruia i-au dat atâta putere că se poate chiar materializa acum. E o creație umană.*
M-am simțit epuizată fizic (am avut și o ușoară durere de cap), dar am simțit atâta mulțumire, liniște,
profunzime, n-am cuvinte…
ȘTIU că totul s-a schimbat deja. M-am întrebat cum se poate, oare nimeni n-a iubit (matern, cald, duios)
întunericul, in milioane de ani? Oare nimeni n-a strălucit fiind una cu el?
Nu pot crede că nu s-a gândit nimeni că e ATÂT DE SIMPLU.
Decembrie 2017

Acasă
Îmi amintesc odată, când am plecat de acasă. Era tare demult, la începutul vremurilor. Eram, pe
atunci, un mic suflețel curios și zburdalnic, dornic să exploreze și să experimenteze mereu ceva nou.
Hălăduiam prin Creație si prin Necreație în egala măsură, treceam dintr-una într-alta fără aproape să bag de
seamă, bucurându-mă de mine, de puterea creatoare a bucuriei mele de a Fi.
Mă cufundam cu atât pasiune în lumi neștiute și neexplorate, sorbind cu nesaț din senzualitatea
experimentării. Ah, ce vremuri! Au fost ca ieri, și totuși le simt așa de îndepărtate, încât uneori mă întreb
dacă au fost reale. Au fost atât de intense și acum le simt, totodata, atât de șterse…
Deci mă bucuram, creând și experimentând totodată minunatele mele creații, când, deodată, m-am simțit
atrasă într-un vortex. Era un sentiment amețitor. Extrem de senzual, copleșitor. Nu mai întâlnisem așa ceva
și cum nu cunoșteam frica, mă bucuram total de noile senzații. Acum aș ști să compar cu un tobogan
modern, poate cu apă, situat în aer liber, într-o noapte foarte întunecată, cu doar câteva stele ici, colo. Atunci
nu aveam cu ce compara și nici măcar nu știam ce e comparația, sau la ce folosește. Prindeam viteză din ce
în ce mai mare, toboganul se lărgea, își schimba mereu forma, culoarea, densitatea, vibrația, țesând în jurul
meu, pe măsură ce avansam, o lume complet nouă, nemaivăzută, incredibil de frumoasă și de strălucitoare.
Intram cu viteză în ea, amețită de atâta splendoare, fără ca măcar o clipă să realizez că, pentru prima oară, nu
aveam habar cum să mă întorc acasă.
Până acum, Acasă fusese pretutindeni, suprapus cu tot ceea ce întâlneam, indiferent că eram în Creație sau în
Necreație, că experimentam sau cream. Gândeam, simțeam doar “acasă” și eram acolo. De aceea, prinsă în
mirajul noii dimensiuni care se desfășura pretutindeni în jurul meu, nu-mi făceam nici un fel de grijă.
Era un tărâm strălucitor, atât de vibrant și de plin de culoare! Totul era atât de variat, îmi oferea atâtea
posibilități de a simți, de a mă juca, de a mă oglindi și a mă experimenta pe mine!
M-am lăsat sedusă de magia acestui loc, afundându-mă în el fără să-mi pun nici o întrebare, plutind, visând,
atingând, simțind, încercand mereu câte ceva. Totul, dar totul, era nou pentru mine. De la formă și culoare la
vibrație și simțire, totul era nemaiîntâlnit.
Încercam să iau forma fiecărui lucru și a fiecărei entități pe care o întâlneam în cale. Le simțeam energia și
mă lăsam îmbătată de ceea ce simțeam. Le simțeam vibrația culorilor, cântându-mi și încântându-mă nespus.
Le urmăream unora plutirea, zborul, înotul, mersul, alergatul, încercând sa le înțeleg, să le simt. Mă instalam
confortabil în unele dintre ele și ele mă purtau cu o grijă plină de venerație, permițându-mi să fiu ele până în
cele mai adânci simțiri.
Cine se mai gândea în acele magice momente la Acasă? Descoperisem Paradisul! Depășea tot ce văzusem și
experimentasem, la un loc.
Așa că, precum spuneam, m-am afundat adânc în acest loc incredibil, am petrecut eoni explorând,
experimentând, învățând și familiarizându-mă cu toate formele de viață, de energie, de culoare, uitând de
unde am plecat.
Când, după un timp ce părea acum nesfârșit, o tresărire vagă a săltat în pieptul meu, amintind, cumva, de
ceva ce, demult, numeam Acasă, nu mi-am putut aminti. Ce era, unde era, cum să ajung acolo. Doar o
senzație de dor sfașietor mă străbătea câteodată, făcându-mă să privesc undeva departe, scrutător, fără să știu
ce caut, dar știind cu certitudine că ceva mă cheamă.
Mă uit acum în urmă întrebându-mă ce anume, în acele momente de incredibil extaz, m-a reținut de la a
experimenta acea lume mirifică în cea mai senzuală formă posibilă? Aceea a întrupării, a nașterii într-un
corp fizic. Dens. Lent. Ce anume m-a ținut, mai presus de cea mai puternică atracție întîlnită vreodată, mai
presus de fantastica mea dorință de a experimenta și a simți mereu noul, de la a mă scufunda – așa cum alții
ca mine, sosiți și ei în urma mea, o făceau – adânc, adînc în acel tărâm magic?
Cert este că m-am oprit chiar la timp. M-am oprit și m-am depărtat cu mare grijă. Ceva din mine îmi dădea
un semnal. Nu știam ce este, intuiam că nici el – semnalul - nici ea, partea care îl trăgea – nu aveau habar de
ce nu e bine să merg acolo unde aș fi fost Primul explorator întrupat, deschizătorul de drumuri.
Acum știu. A trecut atâta timp cât nu poate fi descris în cuvinte. A trecut timp liniar și timp curb, a trecut
timp colorat și timp radiant, a trecut atâta timp cât poate fi cuprins în infinitatea unei respirații.

Știu că nu acel Acasă m-a oprit. Acasă și tot ce e legat de el mi-a dat mereu libertatea totală, infinită,
absolută de a alege orice.
Știu ca alegerea de a rămâne și a experimenta nu mi-ar fi răpit nici o potențială experiență ulterioară. Toate
mă așteptau și mă așteaptă încă, pentru că – de fapt - toate se desfășoară simultan, în permanentă mișcare,
transformare, expansiune, înflorire.
Știu ca am rămas profund conectată la acel tărâm, că niciodată nu am fost departe de el. Indiferent cât am
umblat, câte lumi am creat și cât de multe am experimentat am trăit ȘI acolo, într-o stare de vis. Vise
tumultoase, grele, dense, obositoare, dar atât de pline....
Știu.
Știu că experimentându-l doar în vis pot fi cu adevărat liberă, conștientă de toată infinitatea mea în fiecare
moment, pot fi și aici și acolo și oriunde în orice clipă. Știu ca visul e atât de real, atât de plin de experiență,
încât înăuntru lui uit de tot ceea ce sunt și tot ceea ce știu. Dar, mai ales, știu ca experimentând doar visul, îi
pot ocroti pe cei cufundați cu adevărat în densitate și uitare. Îi pot ghida. Le pot fi far și călăuză, le pot fi
alături fiind, totodată, atât de departe. Știu că asta am ales, că sunt în și în afara visului, că sunt om și
călăuză, sunt standard.
Și, mai presus de toate acestea, știu cum se termină această experiență, această poveste minunată de iubire,
între mine și mine, între mine și voi, între voi și voi. Pentru că ea s-a terminat deja, în același moment în care
a și început, chiar dacă mai trăim senzația experimentării, a derulării ei lente.
Vreți să știți cum se termină, nu?
Credeți că veți afla un mare secret, că veți descoperi sensul vieții în sine, calea spre desăvârșire?
Dragii mei, veți fi dezamăgiți, cei mai mulți dintre voi, să aflați că nu este nici un secret. Că este atât de
simplu încât va părea că nu este nimic, de fapt. Că povestea s-a terminat înainte de a fi început, propriu-zis,
că așa se desfășoară lucrurile în Creație, că fiecare dintre voi știe finalul propriei povești și, deasemenea,
fiecare dintre voi nu vrea să știe că-l știe, nu vrea să întrerupă magia descoperirii treptate.
Așa că, doar priviți înăuntru vostru. Nu pentru a vedea finalul – am lămurit că nu doriți asta de fapt – ci
pentru a vă aminti cine sunteți, ce căutați, de ce sunteți aici și, mai ales, că puteți schimba totul oricând.
Iulie 2018

Îngerașul-1
Astăzi vă povestesc despre un îngeraș. Întrupat de multe, multe vieți, plictisit de toate și sătul peste
poate, stătea într-o zi de vorbă cu Sinele său, rugându-l să-l ajute, să-l ghideze să deblocheze acele părți din
el care încă îl țineau în iluzia de a nu fi merituos, de a nu fi demn de a fi servit pe deplin de energii, ca un
Maestru ce este. Știa că mai e ceva, ceva ce conștient nu reușea să deslușească. I se părea că este complet
deblocat, că este mândru și pe deplin merituos, că-și recunoaște meritele și că permite. Dar nimic nu părea să
se întâmple, așa că ceru ajutorul Sinelui său, pentru a ajunge în acele straturi pe care mintea reușea încă să i
le ascundă.
După ce l-a lăsat în voie să-și faca „ritualul”, Sinele – parcă de la început pus pe glume dar și foarte
cald și blând – i-a spus: „du-te adânc înăuntru tău”. Îngerașul era descumpănit. Nu că n-ar fi înțeles ce-i
spune Sinele, ci doar că nu se aștepta la așa ceva. Credea ca Sinele va face el toată treaba. Sinele însă repetă
cererea și îngerașul se conformă. Iar ceea ce urmă fu o experiență uluitoare, transformatoare.
Îngerașul se cufundă în sine. La început cu ezitare – deși se considera puternic și îndrăzneț ca nimeni
altul – cerându-i Sinelui să-l însoțeasca în călătorie. Apoi, mândria l-a îmboldit și a pornit cu curaj singur
mai departe. Sau așa credea el. Și a coborât, tot mai adânc în el. Mai adânc. Până s-a întâlnit cu el însuși.
Senzația era a unei întâlniri între mămică și bebeluș, simțind atât dragostea blândă, caldă și total
dăruită a uneia cât și sentimentul de abandonare de sine, fericire și siguranță al celuilalt, ambele în același
timp, suprapuse, contopite... Mintea îl grăbea la treburile cotidiene (care niciuna nu era, de fapt, grabnică),
Sinele îi spunea blând: „mai stai”. Îngerașul s-a lăsat legănat de acea senzație minunată, a păstrat-o adânc în
el, până a simțit cum se contopește cu el însuși, cum devine un tot din lumină.
Apoi, Sinele i-a spus: „strălucește înăuntru tău. Strălucește în toate viețile tale, trecute, prezentă și
viitoare. Strălucește pentru Tine”. Și îngerașul asta a făcut. A strălucit cât a putut el de tare, cu toată puterea,
cu toată dorința, pentru prima dată doar pentru el însuși. Simțea cum se expandează, cum lumina radiată
devine lumina care Este el și cum aceasta se extinde, se răspândește în toate timpurile și dimensiunile, în
Creație și Necreație și dincolo de ele.
Și asta a fost tot. Din acel punct, toate au început să curgă către el. Energiile îl serveau ca pe un
Maestru.
Iulie 2018

Îngerașul-2
În ziua următoare, îngerașul căută iar Sinele. Îi plăcuse experiența și era gata să încerce din nou. De
data aceasta, Sinele îi spuse iar
- Du-te în adâncul tău.
Îngerașul chiar nu se aștepta la asta. Credea că rezolvase totul acolo cu o zi înainte. Fusese atât de
complet, de împlinitor… Atunci, de ce?
Însă nu ezită prea mult. Știa că el a cerut asta, indiferent ce ar urma. Doar că, îl încerca un sentiment
greu de frică. Frică?? Îngerașul, așa cum v-am povestit, se credea neînfricat. Frică? Era un sentiment greoi,
apăsător. Îi ceru, într-o străfulgerare Sinelui să-l însoțească, apoi își aminti cât e de mândru și sigur pe el și
porni la drum. Înaintea sa se deschidea un fel de vortex, o pâlnie, în care totul era negru. Sinele îi șopti
- Mergi în întunericul tău!
Îngerașul înțelese atunci ezitarea, teama, tot ce simțea. Încercă, totuși:
- Dar întunericul nu există…
- Nu există, dar Tu îl percepi așa
Îmbărbătându-se singur că întunericul nu există, că nu are ce să i se întîmple, că este un îngeraș
întrupat și ca, de fapt, nu pleacă nicăieri din cada în care se lăfăia, porni înainte. Drumul care se deschidea
era întunecat, dens, greoi, cleios și frica nu îl părăsea pe viteazul îngeraș, aratându-i imagini grotești și
punându-i plumb în suflet. Înainta totuși. Nu avea de gând să se oprească. Înainta greu și avea senzația că nu
înaintează deloc. La un moment dat, a auzit iar Sinele șoptindu-i
- Mergi în fricile tale!
De ce nu se gândise la asta? Era atât de simplu! Într-adevăr, întunericul lui erau fricile. Fricile
adunate în vieți și vieți, fricile adunate în această ultimă viață în care se credea atât de viteaz, fricile bine
ascunse și îndesate în el, straturi peste straturi… Bucuria acestei conștientizări îi dădu aripi. Porni cu pas mai
vioi (deși simțea în continuare densitatea drumului parcurs), mai repede, apoi simți că zboară, trecu printr-un
Vulcan, purtat de lava, erupse cu el odată, țâșnind cu viteza, merse mai departe – fricile ne-părăsindu-l –
merse fără a se simți ușurat, merse. Pe nesimțite, avu o senzație că presiunea mai scade. Se uită pentru prima
data în urmă si văzu că, pe oriunde trecuse, peisajul se lumina, ca spălat de o ploaie puternică de vară.
Mintea – acest tovarăș de neînlocuit, atât de util uneori și atât de provocator totdeauna - încerca
mereu să-l distragă. Telefonul mai scotea și el câte un sunet, când și când. La un moment dat, îngerașul ieși
din acea stare de focusare, intră în treburile umane zilnice dar păstră conectarea cu drumul lui prin frici și
întuneric. Știa ca, de acum înainte, oricum și oricât va fi distras, o parte din el va continua să parcurgă
drumul. Până la capăt.
Iulie 2018

Îngerașul-3
Îngerașul, curios și năzdrăvan cum îl știți deja, avea mare plăcere în a călători prin alte dimensiuni. Îl
relaxa, îi amintea de Acasă, îl incitau descoperirile, îi bucura sufletul...
Unul din locurile dragi lui era o planetă liniștită, descoperită cu ajutorul unui Suflet drag, pe atunci
când el nici nu-și amintea prea bine că e îngeraș. Pe acea planetă era o cascadă aurie. Era locul sacru în care
sălășuiau fluturii de aur, loc pe care dacă reușești să-l vezi – pentru că nu se arată oricui – îți poți pune o
dorință, care sigur se îndeplinește. Era un loc cu atâta pace, cu o vibrație atât de înaltă... iar îngerașul evada
uneori să-și încarce bateriile și să se bucure adânc de toată acea liniște.
Într-o zi, povestind după multă vreme despre acea planetă, și-a dat seama ca trecuseră ani buni de
când nu mai fusese acolo conștient (pentru că o parte din el hălăduia mereu prin toate părțile create și
necreate, chiar dacă îngerașul, prins cu treburile umane, nu-și dădea seama). L-a cuprins un dor nespus și,
pur și simplu, s-a dus țintă la cascada cea aurie. Bucurându-se de liniștea de nepovestit, i-a venit o idee
năstrușnică. Și-a dat seama că niciodată nu se gândise, nu încercase să intre în cascadă, să lase apa aurie să
curgă peste el. Pe pământ, asta era una dintre cele mai mari bucurii ale lui. Nimeni nu știa ca până atunci
cineva să fi încercat măcar vreodata să intre în apa cascadei sacre. Dar îngerașul nu-și bătea capul cu ce
cred, cu ce știu sau cu ce au mai făcut alții vreodată. Fără a sta pe gânduri, intră în mijlocul cascadei,
lăsându-se învăluit de apa aurie, amețitor de vibrantă, care devenea una cu el, dansând împreună în mii de
stropi. Era în extaz.
Deodată, ceva uimitor se întâmplă. Îngerașul se transformă în fluture de aur. Acesta era unul din
efectele cascadei. Toți cei care fuseseră de față rămaseră consternați. Ei îl compătimeau pe îngeraș, socotind
că transformarea – care, până la urmă nu era deloc rea, fluturii de aur aveau vibrația și sacralitatea cascadei –
va rămâne prizionerul cascadei. Pentru că fluturii de aur nu părăseau niciodată zona cascadei.
Îngerașului nu-i păsa, însă. Se zbenguia bucuros, umplându-se de senzualitatea simțirii de a fi fluture,
de a zbura, de a pluti, de a fi vânt, de vibrația copleșitoare care îi amintea aproape dureros de acel Acasă pe
care nu îl putea defini. Se bucura total și profund de experiența pe care o trăia. Iar când fu plin destul de
trăire, când se simți dizolvat în extazul experienței, făcu un alt lucru uimitor. Mai uimitor decât primul. Ieși,
pur și simplu, din pădurea cascadei și reveni la forma lui. Niciodată vreun fluture de aur nu părăsise acea
pădure. De fapt, ei nici nu se depărtau prea mult de cascadă. Pentru prima oară de când luase ființă planeta,
un suflet trecea prin aceste transformări – devenea fluture de aur, părăsea apropierea cascadei și apoi
revenea la forma lui inițială. Era incredibil! Vestea dădu instantaneu roată planetei și tot mai mulți locuitori
veneau să vadă, să fie acolo. Iar ceea ce urmă, fu încă o dată mai uimitor. Un alt fluture de aur îndrăzni să
iasă din pădure și iată că și el căpătă imediat formă umană. Transparentă, aurie, dar total umană. Alți fluturi
prinseră și ei curaj.
Erau fluturi de când se știau și nici lor - nici nimănui - nu le trecuse prin minte că și-ar putea schimba
acea formă, ba chiar să poată deveni umani!! Era o celebrare imensă pe planetă! Pădurea vibra toată, oferind
spectacolul unor flori nemaivăzute. Cascada își trimitea stropii aurii în cercuri, în spirale, creând forme
minunate, vibrante și pline de cântec. Cerul se împodobise cu nori aurii într-un model plin de simboluri.
Oamenii dansau, pluteau, se bucurau.
De atunci, fluturii de aur – căci se nășteau fluturi – au putut să ia formă umană și să revină la cea de
fluture oricând au dorit.
Îngerașul, care generase toate acestea cu joaca lui, era liniștit. Foarte liniștit. Împăcat. El știa.
Știa că totul e simplu.
Iulie 2018

Îngerașul-4
Îngerașului îi plăcea să vorbească cu Sinele său. Era o comunicare atât de familiară...
De data aceasta, îl rugă să-l ajute să elibereze toate sentimentele de vinovăție adunate și adânc
stocate în subconștient. Din experiențele din această viață. Din vieți demult trecute, dar și potențiale ale unor
vieți viitoare. Din setările conștiinței de masă – de care se desprindea zi de zi, dar care îi modelase
comportamentul atâta vreme.
Doar ce-l rugă și simți așa o mare bucurie transmisă de acesta, de parțile din sufletul său care erau
încărcate cu vinovăție! Așa o eliberare! Parcă îi spuneau: „de când așteptam să faci asta!”
Din toate părțile veneau către el părticele, scântei de suflet, aducându-i daruri de lumină, făcând totul
o mare sărbătoare! Lumina îl cuprindea, îl umplea, făcându-l să strălucească ca niciodată până atunci.
Strălucea intens, vibrant, multicolor, având în același timp o stare de liniște profundă. Bucuria, deasemenea,
îi umplea exploziv sufletul. Cânta în el o muzică fără asemuire de frumoasă. Se lăsă purtat de aceste trăiri,
știind că a făcut un pas important pe drumul deblocării și eliberării. Se bucură, se răsfăță, se extinse cât toată
Creația și dincolo de ea.
Într-un târziu, își întrebă Sinele, ca de obicei, ce ar mai fi de făcut în acel proces. Se aștepta deja sa-l
trimită să mai coboare în adâncul său, să simtă întunericul și fricile și era pregătit. Dar Sinele îi spuse doar:
Curgi. Fii apă
Îngerașul știa. Făcuse asta atunci când poposise prima dată pe o planetă și amintirea acelei experiențe
rămăsese adânc întipărită în sufletul lui. Își puse conștiința în apă, deci. Începu să curgă, uimindu-se cât de
ușor era. Cât de eliberator. Întrebându-se de ce n-o mai făcuse așa până atunci, de ce nu o făcea ca exercițiu
zilnic. Era atât de plăcut..
Își amintea toate aceste trăiri și, totuși, se minuna și se extazia de ele ca în prima clipă!
Observă cum mintea lui umană – care îl însoțea peste tot, pas cu pas, nu-l părăsea nici o clipită – este
ca un bolovan uriaș în calea firicelului liniștit de apă, dar și cum apa ocolea orice obstacol, cum își găsea
drum peste, pe lângă sau chiar prin crăpăturile bolovanului. Soluția nu era forțarea. Nu trebuia să pună toată
presiunea pe bolovan ca să-l spargă sau să-l miște din loc. Apa nici nu observă bolovanul. Nu-l ia în
considerare. Își vede de drumul ei, își croiește drumuri noi, curge.
Observă cum apa se bucură de curgere, indiferent că-și face drum pe sub pământ sau printre
bolovani, că susură lin sau cade de la înălțime într-o cascadă învolburată. Ea doar curge și se bucură.
Strălucește în lumina soarelui, reflectă lumina, amplificând-o, dându-i viață, mișcare, se joacă cu ea.
Îngerașul păstră în el acea curgere și când reveni la cele umane de zi cu zi și-si promise: „nu voi mai
uita să fiu apă, nu voi mai uita că SUNT apă”. Știa ca va uita, cu mintea, lăsându-se iar distras de viață. Dar
undeva, adânc în el, mereu va fi acel semnal: „fii apă”. “Curgi”.
Iulie 2018

Îngerașul-5
Îngerașului îi plăcea mult să vorbescă cu Sinele său. Nu făcea asta mereu - nu conștient - dar erau
momente când simțea că are nevoie. Făcea asta mereu sub duș, îi dădea o senzație de separare de tot restul,
apa curgând continuu îl relaxa și-l ajuta să se detașeze.
Astăzi începu prin a-i cere, ca de obicei, chestii umane. Deși îngeraș conștient de sine, era totuși
întrupat în formă umana, folosea mintea și reperele ei și nu reușea încă să traducă tot ceea ce percepea
dincolo de bagajul ei de cunoștințe. Se hotărâse ca din acea clipă să nu mai trăiască nici un moment în
lipsuri și nici in „doar suficient”. Era hotărât să-și asume tot ceea ce i se cuvenea, ceea ce merita pe deplin:
abundență, prosperitate, belșug, lux, răsfăt. Viață ușoară, independentă, liberă, în bucuria de a explora așa
cum voia el. Bătu din picior: GATA!!
Iarăși, la final Sinele îl trimise în adâncul lui. De data asta era o cu totul altă senzație. Calmă,
profundă, foarte profundă. Încerca să perceapă ceva și se trezi mergând pe un culoar. Parea a fi un palat –
sau un templu – cu săli foarte, foarte înalte. Culoarul era într-un semi-întuneric plăcut, care permitea să vezi
coloanele care îl decorau pe ambele părți. Îngerașul nu le observă mai mult decât în trecere, era prea pătruns
de starea profundă pe care o simțea în el. Ajunse într-o sală mare, la fel de înaltă (nu îi vedea tavanul). Nu îi
percepea forma, putea fi oricum. Nu avea simetrie, margini sau alte repere obișnuite minții. Era luminată
plăcut, dar n-ar fi putut spune care era sursa. Erau câteva coloane masive, de piatră, groase, grele, frumoase,
al căror vârf nu se zărea. Mai fusese acolo, in câteva ocazii. Își amintea. Era un templu. Îl văzuse întunecat
(demult tare, cu vreo 8 ani în urmă, într-o meditație) dar și total din aur (în Grecia, cu 3 ani în urma, îl
chemase la el, sub Olimp). Era templul lui.
Undeva, într-o parte, parcă mai în spate, era un fel de tron. Parcă tot din piatră? Îngerașul merse și se
așeză pe el. Dintr-o dată starea de adâncă profunzime se amplifică infinit. Se simțea UNUL cu tronul pe care
stătea. Mintea ar fi vrut să perceapă mai multe detalii din sala în care se afla, dar îngerașul nu o lăsă să-l
distragă de la acea stare de a fi El cu El însuși atât de profund. Stând el cufundat în acea stare – nu știa cât
timp trecuse – simți, văzu cumva o coroană. Era in fața lui, în dreptul frunții, depărtată doar atât cât s-o
poată vedea. Își schimba forma, dar rămânea masivă, din aur patinat, în dreptul frunții lui. Nu voia să se
concentreze pe ea, dar, la un moment dat, se preschimbă fulgerător în soare și pătrunse în el, prin frunte,
acolo unde am numi al treilea ochi, devenind una cu el.
Cumva, între timp – sau în același timp, nu-și dădea seama – văzu curgând milioane, tone de fructe
de pădure, coacăze negre, mure roșii, intrând într-o pâlnie care nu știa unde duce. Curgerea era abundentă,
masivă, dar lină. Iarăși, îngerașul refuză să se focuseze pe ceea ce mintea lui îi spunea că ar fi răspunsul la
cererea lui de belșug. Era prea minunată starea care-l pătrunsese... Dar curgerea continua abundent. Iarăși,
între timp sau în același timp simți că sala templului se umplea de fructe, de lucruri nevăzute, era o senzație
de belșug, fără formă precisă.
Se minuna la un moment cum acea sală nu era populată. Ce fel de ocupant de tron era el, dacă sala
era goală? Dar știu, în aceeași clipă, că nimeni și nimic nu i-ar deranja momentul măreț al întregirii lui cu el
însuși. Nu mai lăsă nici mintea să-l deranjeze, o vreme. Apoi, percepu o mișcare vagă, parcă o pasăre
nevăzută și foarte diafană străbătuse sala prin dreptul lui. Dar o lăsă să treacă și pe ea. Știa că era un Suflet,
dar nu-l interesă să cerceteze. Era cu El însuși. Senzația dura, nepierzându-și din profunzime. Din contră,
sporind.
Deodată, simți ceva nou. Simți că vibrează tot. Simți întâi buzele. Le deslipi ușor, crezând că e vreun
tremur. Depărtă și dinții. Vibrația persista. Își mută atenția pe restul corpului. Vibra. Îndepărtă dușul,
crezând că ar putea fi un efect al apei curgând pe corp. Nimic. Simțea, din ce în ce mai conștient, cum
fiecare celulă îi vibreaază la unison, ca un tremur usor, dar extrem de plăcut.
Oare cum va fi cînd va reveni în viața umană? Oare ce va simți? Oare ce se va schimba?
Totul. Știa asta. Și se bucura că nu știa cum va fi, pentru că i-ar fi răpit bucuria și surpriza
experimentării... Ieși din duș însoțit de vibrația care îi cânta în tot corpul.
Iulie 2018

Îngerașul-6
Uită-te la Soare, îi spuse Sinele.
Îngerașul simți soarele, dar nu văzu nimic. Își acoperi cu palmele ochii închiși, totul deveni negru,
dar soarele nu apăru. Se concentră, încercă să-l vizualizeze, nimic.
Apoi își dădu seama. De ce mai cădea încă în capcanele acestor „tehnici”, de ce mai forța?
Se liniști și, imediat, soarele fu El. Acum îl și vedea. Vedea soarele și Era soarele.
Simplu. Doar permitere.
Își spuse: Fii Soarele. Curgi Soarele.
Era Soare lichid și solid, era aici și acolo. Strălucea, radia, Era.
Înțelese de ce-i ceruse Sinele asta. Uita să radieze, să strălucească.
De ce uita...?
Iulie 2018

Îngerașul-7
Azi, îngerașul ceruse ajutorul Sinelui pentru a-și găsi acel echilibru interior de nezdruncinat pe care
și-l dorea atât de mult, pe care îl căuta de atâta vreme... Grație, permitere, curgere...
Sinele îi spuse doar: „deschide-te”.
Îngerașul se văzu imediat pe malul unei mari. Avea picioarele în apă, care era perfect transparentă și
de o claritate nemaiîntâlnită. Valul mic venea din spatele lui și se destrăma chiar în fața sa, calm, lin, precum
starea pe care și-o dorea în interior.
Deodata, știu că are în mână o cheie. O cheie mare, veche, măiestrit lucrată. Și știu ca e vorba de un
castel / palat măreț. Deschise ușa și se găsi într-o cameră foarte înaltă, întunecată și plină de praf. Toate
mobilele și obiectele din ea păreau acoperite cu pânze mari. Totul era gri, vechi, prăfuit. Doar o clipire de
dorință îi trebui și tavanul camerei deveni sticlă, camera se umplu de lumină naturală, strălucitoare, pânzele
și praful dispărură ca prin minune și camera apăru in toată splendoarea ei, strălucind de ordine și curățenie în
lumina ce-o scălda. Era Acasă. Un sentiment plăcut de revenire într-un loc demult uitat dar fosrte familiar îl
străbătu. Ce bine era...
Trecu apoi, cu elan, în camera următoare, unde avu loc acelați proces. Apoi în următoarea. Și tot așa.
Erau șapte camere (sau atâtea își aminea el acum). Trecând din una în alta începu să le simtă vibrațiile
diferite, să le perceapă culorile și, mai mult decât atât, muzicalitatea. Ele se luminau și străluceau la sosirea
lui. Una era în lumină violet. Ultima strălucea orbitor, ca făcută toată din raze de lumină. Sufletul
îngerașului cânta după muzica lor.
Deodată, undeva, într-un colț, nu mai știa în ce cameră, îngerașul descoperi un alt îngeraș. Dormea
strâns, cum fac copiii și era gri tot. Pielea, hainele, totul era gri. Îngerașul îl și boteză în mintea lui. GRI.
Privindu-i somnul adânc, îngerașul simți o mare iubire și compasiune față de acest mic Gri. Puse
mâna pe el să-l trezească. Acesta se trezi brusc, speriat de musafirul neașteptat. De eoni, parcă, nu mai
intrase nimeni în palatul în care singur sălășuia. Se uita speriat la îngeraș, simțind, totodată, o mare atracție.
Îngerașul îl îmbrățișă, punând în acea îmbrățișare toata iubirea ce o simțea pentru el și, deodată, Gri se
transformă în lumină. Își luă zborul, bucurându-se pe deplin de plutire, de strălucire, de tot ceea ce Era, făcu
câteva ture de cameră, până sus, în tavanul înalt și reveni la îngeraș, care îl privea uluit de schimbare și peste
măsură de tulburat de toate percepțiile, suprapuse, încrucișate, în avalanșă care îl treceau. Acum era rândul
lui să simtă o puternică atracție față de Gri – cel care era acum lumină pură. Acesta îl îmbrățișă, la rândul
său și îngerașul fu copleșit de sentimentul de bine, de pace, de iubire maternă, de siguranță, de ... nici nu
găsea cuvinte să-l descrie.
Știa ce mai are de făcut. Să devină una cu Gri. Să se contopească, să devină Unul. Și totuși, asta nu
se întâmpla. Se uită nedumerit la Gri, se cuibări mai adânc în brațele acestuia, se dizolvă în starea de bine
absolut pe care i-o conferea îmbrățișarea și... nimic. Îl întrebă mut pe Gri
-De ce?
- Nu ești pregătit, îi răspunse acesta. Du-te înapoi, revino peste o zi sau doua și atunci vei fi pregătit.
Îngerașul știa că așa este, deși, ca de obicei, ar fi vrut să forțeze lucrurile, să se întâmple atunci. Se despărți
de Gri, știind clar în sufletul lui că totul era bine și ca în numai două zile va finaliza acest proces care îl
aștepta de milenii, va fi una cu Gri-ul său.
Iulie 2018

Îngerașul - 8
Îngerașul avea un prieten, un Suflet drag, cu care împărtășea multe bucurii. Acest Suflet bătrân
avusese multe vieți în care iubise magia, mistica, controlul minților celorlalți și iubise puterea. Dar, știind el
foarte multe despre acestea, avusese grijă și-și făcuse și sie însuși niște de mecanisme de protecție foarte
măiestrite, ca nimeni să nu-i poată controla vreodată mintea.
În această viață, evident, dorea să elibereze aceste protecții. Nu-i mai erau folositoare și, mai mult,
nu-i permiteau nici un ajutor din afară. Ar fi vrut să folosească hipnoza ca ajutor în eliminarea unor blocaje
pe care încă le purta din trecut, dar puternicele protecții făcute cu măiestrie în trecut nu-i permiteau.
Încercase și meditația, și terapia subliminală, își poruncise singur să renunțe la protecții. Nimic.
Într-una din zile, pe când Îngerașul si Sufletul erau împreună într-un parc, bucurându-se de natură, de
liniște, de iubirea ce plutea între ei, se gândiră că ar fi momentul și locul potrivit să mai încerce o dată.
Încercau ceva nou. În scurt timp, Sufletul intră în tunelele prin care se plimba de obicei în astfel de
încercări. Tunele pline de simboluri, care îl plimbau în alte lumi și îi arătau trecut și viitor, dar care nu
duceau niciodată acolo unde cerea el subconștientului său să-l ducă.
Simțindu-l dus la plimbare, Îngerașul se gîndi să profite de toți pașii pe care îi urmaseră, pentru că el,
deși conducea procesul, era mereu Și în el. Astfel, își propuse să ajungă înapoi în acea viață în care singur
pusese un mare blocaj în fluxul abundenței sale. Știa că, în adânc, el disprețuia banii, deși nu dorea asta și
încerca din răsputeri să-i prețuiască. Își dorea o viață ușoară și lipsită de griji, știa adânc că o merită din plin,
dar mai era ceva... Astfel că, așa, pe nepregătite (căci nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se
nimerește), porni către acea viață.
Se trezi pe un deal sterp. Călărea în galop un cal înspumat, grăbindu-se să ducă la bun sfârșit o
misiune căreia îi era foarte, foarte devotat. Era un cavaler destul de tânăr, poate la vreo 23-25 ani, dintr-o
familie înstărită, cu o educație bună și un idealism fără măsură, undeva in secolul XVIII. Era devotat trup și
suflet acelei cauze, însuflețit de idealuri de onoare și noblețe, total independent de vreo dimensiune
materială a cauzei.
Iată că ceva se întâmplă atunci când ajunse la destinație, un complot, niște oameni răi și lacomi
uneltiseră cumva și îi întinaseră toată misiunea, traducând totul în material. Cavalerul fusese foarte rănit în
idealismul lui pur și, convins că banii au puterea de a umple de mizerie orice noblețe, orice ideal, orice
dreptate, se retrăsese într-o chilie, undeva. Trecuseră apoi ani și ani, el renunțase la toate bunurile sale
materiale și, mai apoi, la moștenirea ce i se cuvenea la moartea bogatului său tată, viața trecea la fel, zi după
zi, într-o rutină foarte strâmtă, fără nici o urma, cât de mică, de bucurie.
Acolo se regăsi Îngerașul, lasându-se purtat de valul care-l călăuzise. Simțea acut durerea,
amărăciunea, deznadejdea și lipsa de orice speranță din sufletul Cavalerului (care fusese chiar el). Însă știa
că nu ajunsese până acolo fără motiv. Așa că încercă să-i explice Cavalerului că banii sunt utili, că ar fi putut
face mult bine oamenilor ajutându-i constructiv, oferindu-le locuri de muncă și nu ascunzându-se pentru a-și
proteja sufletul rănit. Acesta înțelegea, evident, dar nu părea că ar avea puterea de a-și depăși rana adâncă
din suflet. Așa că, Îngerașul, simțindu-se neputincios, făcu un gest spontan, care îl caracteriza atât de bine...
Îl îmbrățișă. Îl strânse cu putere la piept, impresionat de durerea pe care o simțea. În acel moment, Ingerașul
și Cavalerul deveniră un tot și fură atrași cu forță într-un tunel de lumină și proiectați în capătul acestuia pe
un tron de aur masiv. Îngerașul simți, totodată, cum îi cresc aripi, luminoase, uriașe, infinite, deși el nu
credea în astfel de reprezentări ale ființelor angelice. Stătea pe tron, începea să perceapă că se afla într-un
templu bine cunoscut și simțea cum se extinde, cum e tot mai conștient de nemărginirea lui. Simți clar
CONTEUS-ul din el.
În acest moment, prietenul său se foi, reveni la realitatea înconjurătoare și-l determină și pe Îngeraș
să facă același lucru.
August 2018

Culori
Nu am nevoie de culori. Doar de vibrație. Aud culorile. Aud muzica lor și mă sfâșie că nu pot găsi,
că nu am creioane mai melodioase, mai line, mai curgătoare. Aș vrea ca desenele mele să poată ilustra toată
muzica pe care Sufletul meu o cântă și nu am culorile potrivite cu melodia mea...
Culorile se împletesc. Se cheamă una pe alta, se ating, se contopesc și se desprind ca o simfonie.
Câteodată răd, își spun povești, bârfesc și se bucură de reîntâlnire. Alteori, nu sunt atât de bucuroase că le-
am combinat și nu îmi permit sa cânt cu ele așa cum mi-aș dori.
Visez împreună cu ele la o lume lipsită de orice fel de limitare, în care melodia să țâșnească singură
înainte ca mintea, în lentoarea ei, să o poată percepe, să țâșnească în culorile potrivite, vibrante, calde și
suave pe care le cheamă. Să se creeze singure din nimic și să țeasă tabloul simfoniei Sufletului...
Iulie 2018

Ești pregatită
Ieri dimineață mi-a apărut Adamus. Eram în baie, ștergeam ceva și am auzit (în capul meu) „ I Am that I
Am, Adamus from Sovereign Domain.” Nu îmi amintesc să fi venit vreodată așa la mine. Nu conștient, nu
ziua în amiaza mare.
M-a luat prin surprindere și m-a tulburat foarte tare. De ce? Că doar l-am înjurat de atâtea ori, m-am
certat cu el, și câte și mai câte, și nu mi-a păsat.
* Fac aici o paranteza pentru cei care nu sunt familiarizați cu Adamus. El este o fațetă a Maestrului
Ascensionat Saint Germain, care lucrează cu oamenii aflați în pragul iluminării sau trecuți prin ea și
ramași în acest plan. *
Ieri am simțit că e ceva deosebit. Că e ceva grav. În sensul de important, nu de rău. Dar nu reușeam să
păstrez conexiunea cu el. Mă și grăbeam puțin la ceva treburi. Îmi spuneam că am să vorbesc cu el mai spre
dupa-amiază, când aveam de făcut un drum mai lung pe jos. Bineînțeles că am uitat.
Astăzi, după prânz, când eram singură în casă și spălam vase, mi-am amintit de el și l-am chemat. Iar am
simțit că nu pot deloc păstra conexiunea cu el. Foarte ciudat. Mi-a spus doar “Ești gata! Ești pregătită!”
M-am gândit că pentru Iluminare, că doar ăsta e subiectul fierbinte al acestei vieți. Dar apoi mi-a venit în
minte că mai e și altceva. Important. Simt că știu, dar nu știu ce știu.
***
După vreo 10 zile, a venit iar Adamus. Tot la baie ☺. “I am that I am, Adamus…”. Iar mi-a spus “Ești
pregătită”. Îmi era și mai greu să păstrez conexiunea. Bineînțeles, l-am întrebat ce să fac, deși știu că nu
trebuie să fac nimic. Mi-a spus “Nimic. Fii NIMIC”. M-a rascolit adânc…
Apoi, mi-am rugat Sinele să mă ducă la momentul Iluminării mele. Indiferent dacă e o viață trecută sau
una viitoare, dacă e azi sau peste 3 zile. Vreau să simt tot ce e acolo.
Și m-am trezit, imediat, în… Zidul de foc. În momentul în care am simțit cum mă rup într-o infinitate de
bucăți. Am simțit teroare, negru absolut, speranță, lumină, frică, dar și eliberare… A fost covârșitor.
Și mi-am dat seama că era atât de simplu și că nu știu de ce nu mă gândisem… În zidul de foc s-a
întamplat TOT. Toată Creația. Începutul și sfârșitul. Tot. Inclusiv iluminarea, care e doar o etapă, pe
undeva… Apoi doar ne-am jucat de-a experimentarea, de a vedea cum este.
***
A trecut o luna și jumatate până când a venit iar Adamus. La baie. În apă cred că sunt mai conștientă de
conexiunea cu el (pe care, evident, tot nu o pot deloc menține clară). A zis (de data asta mintea mea a tradus
în română) “Eu Sunt cel ce Sunt, Adamus…”. Nu mi-a mai spus că sunt pregatită. Cred că știe bine că știu
bine. Mi-a spus: “Ești gata. Fii tot ceea ce ești. Ești mult mai mult decât noi. Ai încredere în tine, în tot ceea
ce ești”
Sincer, nu reușesc să-mi amintesc ce a mai zis. Și asta mi-am amintit cu greu. De ce uit imediat?
A mai venit de câteva ori în zilele care au urmat, cu aceleași dificultăți de menținere a conexiunii, cu
aceleași vorbe de încurajare în care îmi repeta că sunt mult mai mult decat „ei”...
Aug-oct, 2018

Clubul Maeștrilor Ascensionați
Azi am făcut ceva nou. Mai adineaori, la duș, m-a pălit pe mine așa și mi-am zis să merg în vizită la
Clubul Maeștrilor Ascensionați. Nu zice Adamus că suntem deja iluminați și doar experimantăm acum cum a
fost? Așa că m-am dus (și recomand cu căldură să-i vizitați, sunt foarte prietenoși).
*Paranteza: înainte de a ma duce, veniseră la mine Zarathustra, apoi Adamus și Kuthumi. Poate m-au
invitat ei?*
Întâi am simțit niște energii atât de feminine, de gingașe, incredibile și imposibil de pus în cuvinte. Erau
și alte energii, simțeam unii foarte înțelepți și profunzi, dar cele gingașe erau cel mai aproape de mine și cele
care m-au atras cel mai mult. Fine, gingașe, diafane, superbe. Mintea mea clocotea și încercam s-o ocolesc,
așa că le-am spus:
"Întrebați-mă voi orice vreți să știți de pe Pământ, înțelepciunea mea o să vă răspundă, mintea mea își
vede de distragerile ei".
Simțeam că forfotesc, dar n-aș putea spune ce comunicam cu ei. Era mare lupta în mintea (și aspectele)
mele să nu fiu acolo. Dar era așa de bine, că nu voiam să plec. Le-am mai spusȘ
"Dați-mi voi sfaturi, orice vreți, mintea mea nu mă lasă acum să le aud, dar vor fi în mine la momentul
potrivit. Știu că vă aud cu inima, așa că vorbiți-mi".
Când, la un moment dat, m-am "ridicat" să plec (mă înconjurau toți, era parcă o sală plină-plină, ei stăteau
de jur împrejurul meu, un fel de cerc-oval, nu vedeam"fețe", dar erau energii, unele foarte familiare, altele
chiar rigide) mă gândeam să le spun că-i onorez și alte bullshit-uri de-astea politicoase, au început să-mi dea
daruri. La asta nu mă așteptam, iar mintea se băga, așa că le-am spus: "mintea nu mă lasă să știu ce-mi dați,
dar știu că primesc, știu că am să știu, vă mulțumesc". La un moment dat, mintea mea a tradus "aur, smirnă și
tămâie". Ceea ce SIGUR nu era de la mine. Am dat vina pe aspecte pentru aceasta interpretare, dar poate are
o simbolistică.
Încă simt starea de plutire, energia minunată de acolo…
Februarie 2019

Celebrare
Azi am făcut RMN. Am intrat cu ceva neliniște, că n-o să pot sta liniștită, că o sa mă doara spatele, că…
tâmpenii diverse. Știam că nu sunt ale mele, le tot goneam, dar reveneau. RMN-ul face un zgomot cumplit,
așa că nu îmi făceam iluzii că voi medita sau altceva relaxant.
Dar.
Stând acolo, cu ochii închiși, încercând să-mi stăpânesc un tremur din corp, l-am chemat pe Adamus. El
mi-a venit în minte. Stăteam în locul meu de relaxare, cel cu cascadă, plajă și mare, în hamacul meu
multicolor. Voiam să știu de ce trec prin asta.
N-am auzit răspunsuri. Poate că mintea nu îmi permitea. Zgomotul. Poate că n-au fost.
Dar, imediat l-am chemat și pe Zarathustra. Mi-am zis că nu l-am auzit de mult, că dacă tot e de primit
răspunsuri, să vina și el. Apoi l-am chemat și pe Kuthumi. Pe el îl simt prietenul meu, cu el râd și mă bucur.
Au aparut amândoi aproape instantaneu.
Apoi mi-am zis: să vina toți maeștrii ascensionați, toți membrii CC care vor. Să vină toți cei care au chef.
Și am avut surpriza să se umple plaja.
Stăteam în hamac și ei făceau cercuri-cercuri în jurul meu. Nu chiar organizate, dar erau cumva dispuși
circular. Adamus, Zara și Kuthumi erau aproape de mine. Restul… la distanțe relaxate. Era ca o întâlnire pe
plajă, când oamenii vin la un party. Stăteau de vorba unii cu alții, grupulețe, era doar un fel de murmur, mai
mult simțit decât auzit. Era o noapte luminoasă și peste tot erau luminițe. Nu știu daca ei luminau, daca aveau
pe lângă ei, dacă erau foarte multe stele…
Nu mai voiam răspunsuri, voiam doar să stau în energia lor. Era atât de bine… Corpul meu se relaxase
total, nu cred că l-am mai avut vreodată atât de relaxat trează. Poate în somn…
La un moment dat, toți au început să aplaude. Să MĂ aplaude. Se întorseseră toți cu fața către mine
(lasând discuțiile sau ce făceau până atunci) și mă aplaudau. În tăcere, cu venerație, profund. Fețele lor radiau
cumva. Nu știu cum, nu știu dacă le vedeam. Dar știam că radiaza. Mă simțeam copleșită și, totuși, doar
mintea încerca să se mire. Și nu reușea nici ea. Nu a țâșnit cu întrebări. Nu. Doar primeam aplauzele și
venerația lor ca pe ceva normal. Nu mândrie, nu entuziasm, era un sentiment profund de echilibru. Foarte
adânc. Și nici o emoție umană.
Apoi pe plajă s-a format ceva ca o petrecere, iar eu m-am trezit cu Kuthumi undeva sus, pe un fel de deal
/ stâncă deasupra. Îi vedeam pe toți, luminițe scânteind pe plajă, le simțeam energia minunat de plăcută, dar
simțeam că nu aparțin acelui grup. În nici un fel.
Kuthumi mi-a zis chiar atunci (nu zic “parca mi-ar fi citit gândul”, că e evident): Tu nu ești din povestea
asta. Du-te mai departe pe drumul tău. Deschide-ne alte drumuri.
Mi-am amintit brusc de câte ori mi-am spus “nu vreau la Clubul Maeștrilor Ascensionați! Nu mă
interesează tâmpeniile lor! Eu vreau să merg mai departe, dincolo de Creație si de Necreație! Mult mai
departe de toate astea, acolo unde e cu adevărat Acasă”. Și multe altele asemenea…
Dar nu contează ce mi-am amintit. Ci ce am simțit. Eram cu Kuthumi, pe care îl simt cel mai apropiat și
mai devotat prieten al meu, noi doi singuri, deasupra veseliei generale (chiar așa, de ce petreceau pe plaja
MEA??) și el știa că eu atât vreau, atât mă bucură: să zbor mai departe.
Era ca un clișeu dintr-un film. Și totuși, l-am simțit atât de profund.
Nu știu dacaă el a continuat, sau eu, sau mintea mea nu a vrut să accepte… Dar mesajul era ceva de genul
“așa cum ai inventat experiența acestui Pământ, du-te și inventează-ne și alte experiențe, deschide-ne și alte
drumuri”. Aici mintea s-a revoltat puțin, pe moment...
Și RMN-ul continua cu zgomotul lui asurzitor. Simțeam câmpurile mele atinse de rezonanța magnetică.
Îmi simțeam fiecare câmp. Vibrație. Căldură.
Ca niciodată, mintea mea nu a pus nici o întrebare după tot acest episod. Nici o îndoială, nici o explicație,
nici o opoziție, nici o disecare. Pur și simplu l-a înregistrat ca pe ceva absolut normal și atât.
Aprilie 2019

Din lumea de dincolo
Am avut săptamâna trecută o experiență nouă. Stăteam de vorbă la cabinet cu un amic cu care lucrez de
ceva vreme și cu prietenul meu F. Vorbeau mai mult ei de data asta, eu stăteam între ei (mai auzisem o mare
parte din poveștile depănate) si simțeam cum curgea energia prin mine. Era o senzație incredibil de profundă
să simt cum îl susțin energetic pe F, cu care am o conexiune foarte specială, să simt efectiv energia curgand
prin mine. Dar nu asta este experiența pe care vreau să v-o povestesc, deși a avut o intensitate nouă pentru
mine.
Cum stăteam așa, simțind energia si privind în gol, am simțit deodată o mare tristețe. O mare apăsare pe
suflet. Au început să-mi curgă lacrimile pe obraji, încă înainte de a înțelege ce mi se întâmplă. Știam că nu e
tristețea mea, știu bine să separ ce-mi aparține de ce este preluat din exterior, dar încă nu înțelegeam ce m-a
pălit...
Dar deodata, brusc, am știut ca era mama amicului nostru (care, nu intamplator, tocmai povestea, iar,
cum a murit ea). Aceasta părăsise cu vreo cinci ani în urma acest plan și iata că acum găsise o cale să
comunice cu copilul său. Prin mine!
Experiențele mele de până acum cu lumea de dincolo s-au rezumat la a comunica cu diverși maeștrii
ascensionați (Saint Germain, Kuthumi, Zarathustra) în scop pur personal și pentru propria mea bucurie, la a
comunica cu câteva persoane foarte dragi care au plecat dintre noi și la a arăta unor oameni aflați în pargul
trecerii ce se află în tărâmurile imediat apropiate, cele în care pășești cand părăsești această viață. Cam atât.
Dar nu să comunic cu un o ființă total străină, în fața unor oameni nefamiliarizați cu aceste comunicări și
luată total prin surprindere.
I-am spus amicului meu ca mama sa e prezentă. Acesta a fost și el atât de tare surprins că, practic, s-a
blocat. Nimeni nu se aștepta la așa ceva. Și-a continuat discuția cu F ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
deși știam că în sufletul lui e o mare tulburare. O simțeam, deși eu eram încă conectată profund cu mama lui
și cu trăirile acesteia. Am simțit nevoia să mă duc în altă cameră și să-i notez pe o hârtie tot ce mama lui îmi
spunea. Îmi dicta, practic, căci nu fusese ideea mea aceasta cu scrisul. Am stat acolo cât am avut nevoie să
mă liniștesc, să-mi șterg lacrimile. Am băut un pahar cu apa, am respirat adânc și am revenit la cei doi, care
discutau aparent în liniște.
Credeam că am terminat episodul, stăteam cufundată în mine, simțind energiile deosebite care curgeau
prin cameră, prin mine, când mi-am dat seama ca mama amicului nostru tot nu-mi dădea pace. Ținea morțiș
să adaug un gând pe foaie. Eu nu prea mai voiam (că deh, mintea mea încerca să stea la control). Îmi
spuneam că am terminat, că am scris ce era de scris în cealaltă cameră. Că mesajul pe care insista să-l
transmit ar putea fi inventat de mine, care stiam din povestile amicului. Și încă alte gânduri de-astea... Dar
până la urmă mi-am zis "fie ce-o fi" și am scris și ultima idee.
La sfârșitul discuțiilor, când amicul meu a luat foaia și a citit-o, mi-a spus despre ultima idee, cea
adăugată: "mama îmi spunea mereu asta".
A fost o confirmare importantă pentru mine în toată această experiență nouă și foarte intensă.
Iulie 2019

Stay Open
Azi mi s-a întamplat ceva cu adevărat magic.
Am fost la Carrefour și am cumpărat câte ceva. La un moment dat, când scotoceam printre legume,
rucsacul mi-a alunecat de pe umăr și cheile de la mașina au căzut, fără ca eu să-mi dau seama. Când eram la
casă, am realizat că nu le am. Am stat liniștită să termin cumpărăturile, crezând că le-am uitat în contact (ceea
ce, statistic, era exclus, eu fiind foarte organizată, automat). Le-am căutat apoi la Vodafone, unde încărcasem
telefonul. Începusem să mă agit deja binișor în interior – a doua zi la 5 dimineața trebuia să fiu în mașină
plecam prin toată țara, oare frate-miu are chei de rezervă, e duminică după-amiaza și totul e închis, etc, - când
mi-am spus: “Stay open, not close” (ideea e să stai deschis, să permiți energiei să curgă și lucrurile se rezolvă
de la sine). M-am dus la recepție, s-o rog pe duduia de acolo să dea un anunț, dacă găsește cineva chei să le
aducă acolo. Nu a vrut, mi-a zis să las un număr de telefon ca să mă sune ei dacă se găsește ceva și în timp ce
notam numarul de telefon (încercând, totodata, să mai negociez cu individa) a venit o tanti de la curățenie cu
ele în mână. În nici un minut de când ajunsesem la recepție (și maxim 10 de când mi-am dat seama că nu le
găsesc). Care era probabilitatea ca cineva să le găsească și să le și aducă atât de repede?
Decembrie 2019

Shamballa - 1
Singuri pe plaja, cât e ziua de lungă, pe malul superbei și inegalabilei Egee. Alături de un suflet
bătrân și înțelept, dar la distanță de el…
Am închis ochii și m-am conectat cu energia Apei: a mării Egee, a tuturor apelor de la suprafața, din
interiorul și din atmosfera Pământului. Făceam asta demult, pe când meditam conștiincios și nu ratam nici o
ocazie pe malul mării să fiu una cu apa și nisipul și ceva, cumva, m-a atras către acest vechi obicei.
Astfel conectată, intenția mea m-a dus către centrul Pământului. În trecut îmi puneam energia în
cristalul din centrul Pământului, lăsând-o să strălucească prin întreaga rețea de cristale din Pământ, să iasă la
suprafață și să lumineze întreg Pământul până dincolo de nori.
Acum, însă, în loc să urmez drumul vechi către cristal, m-am trezit – total neașteptat, nesperat și
negândit – în… Shamballa. Sau Agartha, sau cum vreți să-i spuneți lumii din interiorul Pământului. Nu mă
întrebați cum am recunoscut-o, că nu am văzut multe detalii. Dar am știut că sunt acolo.
Aș fi zis că nu mi-am propus niciodată să ajung acolo, dar cred că la vremea când am citit despre
aceasta lume mi-am dorit mult s-o cunosc. Au trecut însa ani mulți și eu m-am schimbat enorm și n-aș fi
crezut despre mine că mă mai interesează…
Eram undeva într-un spațiu din interiorul pământului, total întunecat, unde trei ființe cu siluete
umanoide, îmbrăcate în niste robe verde-smarald strălucitoare și acoperite total cu glugă (pe care au păstrat-
o și nu mi s-au arătat) stăteau în picioare lângă ceva la fel de strălucitor ca și ei, roșu-portocaliu. M-am
gândit atunci, o clipă, că e foc, dar știu că nu era, cel puțin nu ceea ce numim noi foc.
Ceea ce m-a “pălit” după mai puțin de o fracțiune de secundă de nedumerire și surpriză a fost o
dorință infinită de a fi și a rămâne acolo, de a înțelege, învăța, absorbi toată acea înțelepciune pe care o
simțeam atât de imensă și de profundă!!
Brusc nu-mi mai păsa de nimic. Nici de iluminare, nici de viața umană, de oameni, familie sau
prieteni, de nimic. Ce simțeam acolo depășea infinit toate cele – nu mici – ce le năzuisem până atunci.
Le-am spus: “vreau sa vin aici, la voi, să învăț, să absorb tot ce pot de la voi”
- “Ești dispusă să reiei un ciclu al reîncarnărilor în acest tărâm?”
(acum gândesc că această întrebare a fost un test)
- “NU”, le-am spus. “Vin la voi, mă învățați tot ce puteți și plec. Adică vin, stau cât simt și plec când
simt că am încheiat sau când altceva mă cheamă”.
Dorința din mine era atât de puternică, de năucitoare… Dar eu aleg cadrul, eu pun condițiile, ca ființă
suverană ce sunt.
Le-am declarat intenția mea pură si de nezdruncinat. Le-am răspuns întrebărilor legate de atașamente
față de anumite suflete foarte dragi din viața mea, iar ei mi-au propus să încep un fel de “școala” noaptea, în
vis.
- “Dar eu VREAU să vin la voi fizic, să mă mut în lumea voastră!!!” am răspuns.
- “Nu ai înca vibrația necesară”, mi-au spus.
Știam asta, așa că nu am mai ripostat. Trăind în această dimensiune de vibrație joasă e foarte dificil să te
ridici prea mult peste medie… Am cerut îndrumare, am cerut să-mi iasa în cale tot ceea ce este necesar ca să
pornesc pe acest drum și să ajung FIZIC, în această viață, să îi întâlnesc și să împărtășim. Sufletul meu
tânjeste infinit – este chiar fascinant cât de puternic și de profund m-a atins experiența - desi în urmă cu mai
puțin de o ora nu mă gândisem niciodată serios la așa ceva.
…
Am avut zile intense și multă agitație în interior după acest moment. Fără nici o clipă de liniște în suflet
(doar cand rugam marea să mă liniștească…). Dar nimic nu m-a făcut să-mi iau mintea de la experiența și de
la dorința uriașă de a fi acolo. În tot tumultul creat de dorința de a părăsi brusc TOT ce înseamnă viața mea
de acum (și ma întreb de ce așa o gândire radicală, așa o pornire, când pot fi cu ușurință in ambele locuri
simultan?), chemarea acelui loc (care poate este Shambala, poate nu…?) bătea tot.
Am reușit să mai revin puțin acolo. Cei trei-smarald erau fix unde îi lăsasem, chiar și în aceeași poziție.
Mi-au spus: “Te așteptam. Știam că vei veni”.
Am simțit iubire, dar cu totul altfel decât cea umană. Am simțit ceva extrem de profund, amestec de
onorare, recunoaștere și… Acasă.
Mai 2021

Shamballa – 2
Iar la Egee. Pe alt țărm, de data aceasta. Pluteam pe salteluță, leganată lin de valuri și mulțumeam mării
pentru cât este de minunată. Mulțumeam Egeei, soarelui, norilor și vântului pentru bucuria imensă pe care o
simțeam în suflet. Și, desigur, mulțumeam din toată inima omului drag și minunat care mă privea de pe plajă.
Pluteam, deci, cu sufletul plin de bucurie când, deodată, marea m-a chemat să mă conectez cu ea. Sau a
fost o chemare a sufletului meu?...
Spre deosebire de data trecută, știam acum că e Shamballa. Pentru că are o energie inegalabilă și
imposibil de transpus în cuvinte.
Era iar un “foc” în mijlocul unei zone în întuneric total. Și iarăși, nu era foc ci acele cristale uriașe, roșu-
portocaliu, ce străluceau și luminau ca un joc de flăcări. Simțeam cumva că sunt foarte mulți oameni acolo,
dar nu vedeam nici o siluetă macar. Deslușeam doar o zonă în care negrul strălucitor care mă înconjura părea
blurat de o ceață.
Cumva, am aflat că e o mare ceremonie acolo. Eu stateam în colțul în care poposisem de la bun început și
nu voiam decât să simt energia aceea atât de profundă și de minunată, care m-a fermecat de prima data când
am fost pe acolo.
Din timp în timp mai “vâsleam” la salteluță, că valurile mării mă tot duceau…
Am revenit. Ceremonia era pentru mine!!! Mi se înmâna un titlu “Mare Preoteasă a Shamballei”. Ușor de
înțeles pentru cei care mă cunosc, nu îl voiam deloc. Nu mă interesează “titlurile” și nu cred în ele. Eu voiam
doar energia! Atât de profundă, atât de familiară, mă umplea și parcă mă completa.
În tot acest timp, imaginea locului în care mă aflam se deslușea. Deja se luminase, vedeam un decor cu
plante ordonat așezate și tunse, ca un parc regal. Mă aflam lângă un fel de templu –vechi, parcă din piatra
arsă și decorat cu simboluri - aflat în vârful unui deal și vedeam foarte mulți oameni care erau foarte-foarte
fericiți și bucuroși, transmiteau asta uluitor de puternic. Era atâta bucurie în sufletele lor, că aveai impresia că
se va materializa. Ei urcau în grabă acest deal, cu multă veselie în suflete. Serbau ceva ce așteptaseră de
foarte multă vreme. Curios acum, dar nu m-am gândit deloc să întreb ce.
Revenind la titlul ce îmi era conferit, am întrebat: “Ce trebuie să fac…? “
Mi-au spus “E un titlu, nu un job. Nu trebuie săvfaci nimic, e un semn de înaltă onorare”
Am mai vâslit un pic, apoi am revenit la cei trei care m-au întâmpinat la prima mea vizita în Shamballa.
Erau aceleași siluete înveșmântate cu mantii lungi verde-smarald și acoperite cu glugi largi. I-am întrebat de
data asta: “Voi cine sunteți?”
Mi-au spus “Suntem Tații tăi” și și-au scos glugile toți. Nu am vazut niște fețe, mai degrabă pot spune că
am perceput foarte multă strălucire, frumusețe și… aș fi vrut să spun iubire, dar nu era deloc iubire, era
onorare. Au continuat: “Noi nu ne arătăm fețele nimănui. E un semn de mare onoare față de tine”
Mintea mea încă toca în fundal partea cu “Tații”. Îi percepeam de la început foarte masculini și mai erau
și trei… Așa că i-am întrebat: “Cum adică Tații mei??”
Mi-au răspuns: “Noi suntem Părinții Universali”.
N-am mai întrebat ce să fie asta, pentru că îmi era clar că mintea mea nu are cu ce să coreleze. Am mai
vâslit puțin și am revenit. Îmi doream cu ardoare energia acelui loc…
I-am intrebat: “Ce pot face ca să simt mereu această energie, ca să rămân conectată cu ea?” și ei mi-au
dat… întai un inel cu o piatră verde-smarald, extrem de strălucitoare, exact ca mantiile lor, dar apoi s-au
razgândit și mi-au dat doar o piatră din aceea, mare și foarte strălucitoare, cu o vibrație foarte intensă. Mi-au
pus-o în chakra inimii și s-a absorbit instantaneu. Mi-au spus “Acum n-o sa ne mai pierzi niciodată”
După ce am mai vâslit nițel, i-am întrebat: “Acum mă pot teleporta la voi cu corpul fizic?” (visul meu de
cand mă știu în viața asta)
Au ezitat vizibil când mi-au răspuns “ Nu încă” și eu am știut profund că înseamnă “DA”.
***
Am ieșit din apă, am stat puțin să scriu toate acestea ca să nu uit cumva ceva și în timp ce scriam am mai
avut o viziune. Eram încă în vârful dealului, lângă temple și am văzut un grup de oameni – undeva la baza
dealului – care voiau să facă ceva rău. Nu știu ce și cum, pentru că nu aș fi conceput ideea de “rău” în acel
loc. Dar am știut imediat că asta vor. Se îndreptau rapid și agresiv către zona întunecoasă în care poposisem
la început. Instinctiv am știut că nu e bine și am început să strălucesc, cât pot eu de puternic și am luminat tot.
TOT.

Grupul de oameni s-a oprit, ca niște copii mici prinși cu intenția de a face o prostie. Ceilalți oameni i-au
îmbrățișat cu căldură, ei au plâns în hohote și s-au descărcat și totul s-a liniștit și s-a umplut de pace și
bucurie.
***
Nu după mult timp am intrat iar în mare. Apa era caldă, începuse să se agite puțin și ador bălăceala în
valuri. Pluteam și o simțeam foarte bucuroasă. Nu m-am gândit niciodată la mare că ar putea avea sentimente
și emoții comparabile cu ale noastre, dar simțeam foarte multă bucurie a ei, așa că am întrebat-o de ce este
așa bucuroasă. Mi-a spus “pentru ca Shamballa în sfârșit s-a eliberat”.
Bineînțeles nu știu ce însemna asta, mintea mea s-a gândit ca intrarea în Shamballa se face cumva din
fundul mării, dar știu cât de multă bucurie a mării am simțit.
*** Completare după câteva zile: Nu îmi mai pasă deloc de Shamballa. Nu mai simt nici o dorință de a
mă muta acolo, etc. Simt că mi-am facut treaba și am încheiat. Atât.
Iunie 2021

Interviu cu Îngerașul
Gândindu-mă că nu am mai vorbit de multă vreme cu prietenul meu, îngerașul, l-am căutat. L-am găsit pe
o banca în parc, stând. Părea că privește frunzele, sau cerul, sau furnicile. Sau că e cu mintea departe.
În jurul său era un halou de lumina extrem de strălucitor și foarte intins.
- Ce mai faci, îngerașule, de unde vine lumina asta pe care o strălucești așa?
- M-am iluminat.
- Wow!! Cum așa? Cum a fost?
- A fost cel mai simplu lucru pe care l-am făcut vreodată. A fost atât de lin și de firesc, de parcă nici
nu s-ar fi întâmplat…
- Wow! Și acum, că ești iluminat, ce faci?
- Nimic.
- Cum nimic?!! Păi atâtea vieți ai căutat și ai învățat și te-ai străduit… ca să nu faci nimic??!
- Exact. Tocmai pentru ca am irosit atâtea vieți căutând în scoli și în cărți și la alții și cu mintea ceea ce
vine firesc din adâncul meu. Acum doar plutesc în interiorul meu. Doar SUNT. Și e atât de bine…
Toată agitația a dispărut. Căutari, zbucium, suferință, dorințe și graba să ajung undeva fără să știu ce caut
și unde vreau să ajung, toate au dispărut.
Toate conceptele despre capacitățile sau bogățiile pe care ar trebui să ți le aducă iluminarea și despre tot
ce ar trebui să realizez cu ea pe Pământ, despre misiuni de salvare și vindecare … toate s-au liniștit.
Câteodată mai râd în sinea mea de tot ce a inventat mintea (sau, de fapt, a preluat din conștiința de masă).
- Îți simt liniștea și mă bucur enorm pentru tine. Ce planuri ai în continuare?
- Nu am absolut nici un plan. Nici măcar pentru ziua de azi…
August 2021

Covid și corpul de lumină

A trecut și covidu’. A fost greu. M-am simțit foarte, foarte obosită, am zăcut zi și noapte, mă epuiza și să
scriu un mesaj sau să ascult pe cineva vorbind două minute. Mi-am făcut stomacul praștie de la pastile (nu
multe dealtfel, dar nu am putut mânca sau bea absolut nimic mai bine de o săptămână). Acum sunt cu fiecare
zi mai bine, dar sunt încă foarte slăbită și obosesc (fizic) foarte repede.
DAR. Să vorbim despre ce mi-a adus. Am stat foarte mult în afara timpului. Pur și simplu experimentam
timpul și non-timpul, le simțeam și cum se împletesc și cum sunt și nu sunt în același timp, parcă pluteam
între lumi mereu. Părca pluteam în ceva alb-cețos-laptos și parcă pluteam, totodată, în întuneric. Dar un
întuneric lăptos, cumva, și el.
Simțeam cum vibrația mea se schimbă, vibram din tot corpul, fin, subtil, frumos și adoram această
senzațe. Știam că e corpul de lumină care a găsit un moment propice, în care stau fooooarte liniștita, pentru a
se integra.
Nu sunt conștientă de altceva anume din tot acest timp, îmi era foarte rău. Dar simt adânc schimbarea, în
pofida minții care vrea ea să se simtă mereu deconectată și părăsită în 3D. Îmi simt propria energie mai fină,
mai delicată. Mă simt pe mine ușoară, cumva ca și cum aș putea pluti, levita (deși corpul e încă plin de dureri
și foarte greu).
Am avut mai multe momente când m-a pălit plânsul din senin. Nu de boala, de supărare sau ceva. Pur și
simplu. Și am plâns de m-am zguduit. Încă simt că aș putea face asta. Nu e durerea mea, dar cred că e foarte
multă durere în lume. Și iar trece prin mine…
Am avut gânduri despre moarte. Cred că sunt muuulte în conștiința de masă. Nu a fost deloc frică
(adevărul e că o parte din mine tot își dorește enorm Acasă, la expansiune, plutire și libertate), doar că
umanul, când a crezut că exista această posibilitate iminentă, s-a simtit sensibilizat.
Noiembrie 2021
Apropos, am descoperit că am desenat covidul în ianuarie 2019, cu aproape un an înainte de a se auzi de

el

La povești cu sfinții
Zilele trecute, ieșind noi la plimbare, F a vrut să intre la schitul Darvari. De obicei stau afară, dar acum,
fiind frig, am intrat și eu în biserică (care era goală). E o energie foarte fină și liniștita acolo când nu e
nimeni. M-am dus la racla cu vreo 16 moaște, pentru că acolo simt cu adevărat o energie deosebită. Am stat o
vreme s-o simt, apoi m-am așezat, pentru că venise un om și i-am făcut loc la pupat racla.
Omul a plecat și eu stăteam singură în tăcere și în energia aia (F înca nu intrase, aprindea lumânări). Pe
peretele de vis-à-vis de mine și de moaște era o icoana mare, cu două vaze cu flori la picioare (peste tot în
biserică sunt mereu flori frumoase). Cumva am știut că e sfântul Nicolae, deși nu m-am apropiat niciodată de
icoana și n-am citit pe ea și nici nu am habar cum arată. Dar am știut. Și acest Niculae m-a chemat să iau
flori. M-am apropiat (biserica era înca goală) și-mi tot oferea vasul din stânga mea. Îmi spunea:”Ia tot vasul,
îl meriți”. Bineînțeles căa nici nu m-am gândit să iau tot vasul, oricât simțeam că merit. În biserică sunt
camera de supraveghere, în curte sunt popi/călugari, nu cred că ajungeam cu vasul în brațe la poartă. Și nici
nu era un vas frumos. Plin cu crini și trandafiri albi. El tot insista. Am luat un trandafir alb cu roz (din vasul
din dreapta, că îmi plăcea mai mult). L-am băgat în geantă și, deăi eu nu mă văd furând flori din biserică, mă
simțeam atât de liniștită și împăcată, împlinită chiar că l-am luat…
M-am așezat iar în fotoliu și Niculae încă vorbea cu mine (deși iar intraseră doi oameni să se închine) și
spunea ceva de niște bani de aur ce n-am înțeles deloc și m-am supărat.
Mai târziu, când s-a golit iar, m-am apropiat de icoana lui și am încercat să înțeleg ce spunea. Mintea s-a
băgat, dar era ceva despre bani, abundență și tot ce merit eu.
M-am dus înapoi la moaște (acolo sunt prietenii mei, au mai vorbit cu mine în trecut) și toți vorbeau
cumva în cor. La început am vrut să le spun să vorbească pe rând, să prind mesajele - care păreau a fi tot
despre bani – dar mi-am zis că eu chiar percep mesajele lor și nu aștept după minte să se dumirească, că voi
ști exact ce trebuie la momentul potrivit. Ce am deslușit clar înainte de a începe toți în cor a fost “ia piatra de
jos!”. Am întrebat, evident, care piatră și mi-au zis “o să știi”.
Iaca așa am dus eu acasa trandafirul „furat” din biserică. Îl am și acum.
Decembrie 2021

Multidimensional
Astă noapte am stat iar cele 3 ore – ajunse deja obicei - trează.
În acest interval, în care de obicei mă joc pe telefon, pentru că nu am stare de nimic, nici de desen, nici de
citit, nici de încercat să adorm… am deschis laptop-ul și facebook-ul.. Nu-mi amintesc la ce m-am uitat,
parcă la un spectacol – dans, muzică – nu sunt sigură. Dar eram treaza și urmăream ceva (mai multe postari,
nu doar una) pe facebook. Și, în același timp, eram mult mai conștientă de acțiunile mele din altă dimensiune
/ alta viață? / în care parcă îi scriam un mesaj, o scrisoare ampla și plină de detalii (nu știu despre ce) lui A. Și
parcă trăiam în același timp și acțiunea descrisă în scrisoare, în detaliu. Simțeam tot. Am pus scrisoarea într-o
cutie de lemn, nu știu dacă era o ascunzătoare, parcă.
Deci… nu visam, eram trează, în fund pe pat cu laptopul în brațe și trăiam aceste experiențe!!
La un moment dat am facut brusc un switch înapoi la viața asta și m-am panicat instant, foarte tare, că i-
am trimis un mesaj lui A și habar n-am ce!! Nici nu știam unde să-l caut, unde e cutia… Abia apoi mi-am dat
seama ce s-a întamplat.
M-am culcat mai apoi și am visat foarte intens, foarte greu, nu știu ce, dar știu ca iar simțeam acea
suprapunere de a povesti și a trai în același timp ce povesteam, mai multe povești suprapuse.
E suuuper să-ți conștientizezi atât de palpabil multidimensionalitatea!
Decembrie 2021

Inside
M-am cufundat im strălucirea mea. E o impletire de vibratii extrem de subtile, de fine , de implinitoare. As fi
zis ca e colorata, calda si plina de sunete , dar stiu ca sunt de fapt vibratiile. E o senzatie atat de magica, sa
stralucesti tot ceea ce esti și sa te cufunzi in stralucire in acelasi timp... Infinit mai senzuala decat... orice.
Aprilie 2022

Chemarea
Astăzi s-a întamplat tare... nu știu să-l numesc. Pe scurt:
Am promis că merg la dentist, în Drumul Taberei, să-i platesc lui F. o consultatie restanta. Mi-am propus se
merg pe jos, dus-intors, să mă plimb. Încă de acasă am avut un flash cu parcarea unui Lidl - cel de lângă
Plaza Mall. Nu se afla nicicum în drumul meu, așa că am ignorat imaginea, chiar dacă era însoțită de o trăire
pe care nu o pot defini nicicum, doar intensă.
Am ajuns la dentist, am plătit și la ieșire mă trăgea ața tare de tot înspre Lidl-ul cu pricina. Care se afla în cu
totul altă direcție decât casa mea, la vreo 2-3 stații de mers pe jos. Mi-am zis "fie ce-o fi, hai să mă plimb
încolo". Imediat ce am pornit în direcția lui, m-a sunat F. care m-a rugat să fac o cumpărătură anume din
zona, care se afla fix în direcția opusă Lidl-ului, pornind de la dentist. Fiind înca în apropiere, am
reconfigurat traseul cu o resemnare în minte: "asta e".
Am cumparat, m-am mai oprit undeva și am pornit-o spre casă, dar imediat mi-a venit în minte Lidl-ul. De
fapt, ce mă "atragea" era o anume zonă a parcării. Deja bătusem vreo 6 km pe jos și mai aveam înca până
acasă, nu mai aveam nici un chef de ocol la pas. Totuși, feeling-ul a fost puternic și mi-am zis că nu am nici
un motiv să mă grăbesc către casă.
Tot drumul spre Lidl mi-am spus să nu am așteptări, că nu voi găsi nimic/pe nimeni acolo, că nu se va
întampla nimic, etc.
Am ajuns obosită moartă, m-am îndreptat spre zona din parcare vizualizată și... cumva mă învârteam printre
mașini încercând să simt FIX punctul care mă atrăgea. Și SIMȚEAM. Nu știu ce era acolo și de ce mă
"chemase", dar SIMȚEAM. Nu i-aș spune "energie", pentru că am tendința s-o consider ca stimul exterior.
Simțeam extrem de puternic în interiorul meu. Extrem de puternic. Mă plimbam cu privirea rătăcita printre
mașinile parcate și încercam să definesc ceva. Nu am definit nimic, mintea nu a avut cu ce să asocieze, ce să
inventeze. M-am așezat pe o bară și am simțit.
Bineînteles că nu era o stare de reverie, când te plimbi aiurea în parcare cu fusta scurtă și bronz proaspăt
toată lumea se holbează la tine. Și eu simt asta și mă agită și mă încarcă... Dar ce simțeam mă umplea atât de
minunat!
Am intrat în Lidl și mi-am cumpărat o gogoașă și un pateu deși nu-mi era deloc foame. Am revenit în
parcare, unde simțeam la fel de intens, m-am așezat iar pe bară (cu intenția de a ma feri de priviri) și le-am
aruncat în mine. Nu știu de ce, nici nu-mi trebuiau, nici nu-mi plăceau (și acum am senzația stomacului ca
plin cu bolovani). Dar parca făceam lucruri automat, fără să le gândesc sau chiar simt. Tot așa am și plecat
de acolo, cumva automat, ca un robot, fără gânduri sau dorință. M-am mirat de mine când eram deja în
stradă.
Depărtându-mă, am păstrat trăirea cea intensă o vreme, dar parcă se dilua cu creșterea distanței. Ceea ce e
ciudat, că am simțit ceva din ea când m-a "chemat" acolo.
Acum, că au trecut vreo 2 ore și jumatate de la momentul din parcare, că am ajuns acasă (tot pe jos) stoarsă
de energie și m-am liniștit puțin, am doar o stare foarte fină de iubire de sine. Îmi vine să mă țin în brațe și să
mă mângâi singură. Dacă aș putea, m-aș strânge la piept și m-aș mângâia pe cap. Parcă aș vrea să mă
îmbrățișez pe mine, dar și să-mi îmbrătișez interiorul.
Ce a fost asta? De ce Acolo și nu oriunde?
Octombrie 2022

A venit vremea
Îngerașul a știut mereu că nu este doar un simplu îngeraș, mic și neștiutor. A fost mereu conștient de măreția
și grandoarea sa și de faptul ca jocul de-a îngerașul a fost doar un rol, o experiență.
Și a știut profund, adânc, când a venit vremea să renunțe la rol, să iasă la lumină, ca un Maestru măreț și plin
de înțelepciune ce era. Să-și arate întreaga strălucire, încununare a muncii sale de eoni, pe pământ și în toate
celelalte tărâmuri ...
Gata cu limitările, gata cu îndoielile, gata cu toate jocurile umanului.
Mai 2023

1 - Amintiri Din Lumea Mea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 - Amintiri Din Lumea Mea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AMINTIRI DIN LUMEA MEA

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Cine sunt Eu?

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ziua în care mi-am amintit...

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Clubul Maeștrilor Ascensionați

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Covid și corpul de lumină

Apropos, am descoperit că am desenat covidul în ianuarie 2019, cu aproape un an înainte de a se auzi de

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

Ilustrații: Dana Măroiu – facebook page

S-ar putea să vă placă și