Marta Onu

Pagini cu litere

Nona
Marta Onu (Cocîrță), născută la Tîrgu Neamț în 1988. A absolvit, în 2010, Facultatea de
Litere și Arte a Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu. În urma unei burse de studiu în
Danemarca, în anul 2008, a obținut licența în teoria educației, pedagogie (Bachelor of
Education). În prezent, este profesoară de limba engleză la Liceul Tehnologic ,,Vasile
Conta” din Tîrgu Neamț.
 Gânduri preliminare

Cartea aceasta a apărut în urma unor exerciții de a înțelege lumea prin cuvânt. Totul a
început în anii de studenție, când mă îndepărtam de atmosfera discretă și contemplativă a
orașului Tîrgu Neamț și mă apropiam de bibliotecile Sibiului și, ulterior, de cele ale orașului
Odense, Danemarca. Jorge Luis Borges își imagina paradisul sub forma unei biblioteci.
Desigur, atunci când lumea insidioasă te golește de sens, trebuie să te retragi într-un spațiu
care să-ți ofere o anumită igienă spirituală. Lectura însăși este o formă de igienă spirituală,
care eliberează omul de apăsarea cotidiană și de căderea în obsolescență. Paradisul acesta al
eliberării l-am trăit intens în apartamentul cu frumoasa bibliotecă a părinților mei, în
impresionanta bibliotecă Astra a Sibiului și în cea din centrul Odense-ului.

În biblio-paradis, am găsit Lichtung-ul lui Heidegger, spațiul strâmt, plin de lumină al

lui Doinaș, cercul strâmt al lui Eminescu, rostirea lui Noica, hierofaniile lui Eliade. Toate
ofereau un unghi de lumină... și am început să scriu. Textele acestei ediții au reprezentat o
formă de a intra în rost, de a mă hrăni, de a asimila, de a tăcea și de a mă ruga.

Datorez mulțumiri și dedic această carte părinților mei, Elena și Gheorghe, soțului
meu, Octavian și fiului meu, George, a căror frumusețe intelectuală și spirituală m-a inspirat
întotdeauna.

De asemenea, datorez alese mulțumiri doamnei Prof. Univ. Dr. Ana-Karina

Schneider, a cărei finețe intelectuală, elitism cultural și competență riguroasă au reprezentat
un real model cultural pentru mine. Mulțumiri aduc și scriitoarei și prietenei mele, Georgiana
Frangulea, a cărei cultură, receptivitate artistică și sensibilitate intelectuală au însemnat un
adevărat reper pentru mine.
III.

AUGUST is the cruellest month…

Căci îţi trimite gândurile spre cearta cu lucrurile şi spre pilde greu de-nţeles…

… lucrătorii viei… am auzit astăzi despre ei…

i-au ucis pe trimişii Lui şi, mai cu seamă, L-au ucis pe unicul Său Fiu…

şi mă întrebam aşa, din pătrăţica mea de viaţă: cum mă pot raporta eu la via lumii?

La via aceea din care curge vinul sacru-al Impărtăşaniei, la via aceea dătătoare de viaţă şi de
frumuseţe?

Știi? Frumuseţea aceea de neasemuit a lumii, ce-ţi pătrunde-n celule şi-n propria-ţi trăire…

…omul nu e niciodată pregătit să înţeleagă mâna de pământ… Si cum să înţelegi, bunăoară,

teama de pământ?

Cum să fii un lucrător bun? Cum să dai roade? Roadele acelea care sunt menite să fie stoarse
în teascul dătător de sfinte Taine…

Acum nu-mi mai doresc decât ca roadele mele să ajungă-n teascul Fiului ucis de om şi să dea
vin dulce…
...o zi dintr-un an… un an dintr-o viaţă… o viaţă dintr-o veşnicie… o veşnicie dintr-o
imagine…

Aş vrea să ascult o poveste şi să ies din mine.

Să aud cum personajele plutesc prin viaţa de hârtie, cum totul se retrage din real şi cum viaţa
mea e departe de mine. Ar fi altfel, nu?

Dacă ai putea să te îndepărtezi pentru o vreme din viaţă ca s-o observi în linişte…cât vrei tu –
o zi, o lună, zece, un secol….oricât…numai să o observi, să o asculţi ca pe o poveste şi să te
întorci apoi şi să ştii cum să-i trăieşti timpul.

E greu să ştii dinainte cum să-ţi trăieşti timpul, aşa, din mers…ca şi cum ai învăţa să mergi
pe bicicletă – cazi de o mie de ori până înveţi. Ce bine ar fi să ştii dinainte, aşa cum ştiu
animalele să înoate din instinct!

Şi totuşi continui aşa, fără să ştii… ca pe o cărare despre care nu ştii unde te duce. Sau ca o
imagine despre care nu ştii nimic, decât faptul că e o imagine şi o poţi privi. Ce altceva mai
ştii despre viaţă decât că e viaţă şi că poţi să o trăieşti?

Şi totuşi imaginea te fascinează, e plină de ulicioare şi de copaci, de verdeaţă şi de glod, de

cer si de nori, de frunze uscate şi de frunze ce dau să înverzească; totul pare un hău de cu
culoare închisă … şi totuşi deschisă dacă te uiţi în sus. Dacă te uiţi… dacă…te…uiţi.

Să nu uiţi!
…dor de timp…

cât de mult dor de timpul acela calm,

scump, fără de păcat, fără de ceaţă.

Să se vadă totul clar, mai clar decât însăşi lumina soarelui,

să se simtă liniştea unui început,

şi să nu fie sfârşit.

Şi să nu se trăiască în lacrima timpului,

ci întru bucuria lui.

Toţi căutăm să cumpărăm bucurie – cu orice preţ…

Câţi dintre noi oferim bucuria gratuit?

...I miss that time...

I miss it so much, that calm time,

precious, sinless, clear.

I wish I could see it all transparent, more transparent than the sun light itself.

I wish I could feel the tranquility of a new beginning,

a beginning without end.

And I wish I could live not in the tears of time,

but through its joy.

We are all trying to buy joy – at all costs...

But how many of us offer joy freely?

Dor

…dorul s-a născut din Neascultarea aceea de la început, îţi aminteşti?

Când totul era întru Lumina aceea de nesuportat de ochiul căzut,

când bucuria era aproape de noi,

iar iubirea întreagă.

Acum totul s-a micşorat,

noi suntem mici, bucuria s-a dispersat în timpul devorator,

iar iubirea s-a înjumătăţit.

Omul a căzut, îţi aminteşti?

…noiembrie...

- Când ai ascultat ultima dată vocea Lui? Nu ţi-e dor de Ea?

- Ba da.

- De ce nu te întorci ca s-o auzi?

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că nu face parte din mine.

- Când ai dat-o afară din tine?

- Nu mai ştiu, am uitat.

- De ce ai uitat?

- Pentru că e mai uşor să uiţi.

- De ce cauţi uşorul?

- Nu mai pune întrebări.

- Vocea Lui e surdă pentru noi, fiindcă Neascultarea e uşorul nostru. Şi totuşi e atât de
uşor să asculţi…ascultând, nu mai cari greul neascultării pe umeri. Până şi umerii se
vestejesc de neascultarea ce atârnă greu…
I.

Acum câteva luni în urmă, visam să scriu despre fericire…

Chiar am spus cuiva că voi scrie despre fericire, că am întâlnit-o, că ea există, că eu o

trăiesc… chiar o trăiam… o trăiam? Da, o trăiam.

Până m-am hotarât însă să încep a scrie, am pierdut-o… pur şi simplu… din câteva vorbe…
nu a fost necesar prea mult timp, nu au fost necesare prea multe cuvinte, nu… câteva vorbe şi
totul s-a destrămat… lumina s-a stins, pământul s-a clatinat, străzile s-au dilatat, semafoarele
şi-au înmiit secundele de aşteptare, începutul s-a transfigurat în sfarşit, culorile sufletului meu
s-au înnegrit sub povara dilatărilor de tot felul… dilatările mi-au răcit picioarele, mâinile,
degetele, urechile, ochii, buzele… au îceput să crească bucăţi de gheaţă pe sub piele… mi-e
aşa frig în luna lui Cuptor…

Acum nu mai ştiu ce să scriu, nu ştiu cu ce litere să încep…

Pagina vieţii era plină cu vise, planuri, bucurii, tristeţi, temeri, fericiri…

Acum pagina e goală şi nu ştiu cum să o umplu, nu ştiu cu ce bucurii să o adap.

Despre durere nu ştiu cum să scriu, pentru că ea e mereu prezentă.

Stau sub semnul unui exerciţiu al distanţei… încerc să mă acomodez cu distanţa… mi-era
dragă apropierea, mi-era aşa dragă, încât distanţa pare acum ceva monstruos…

Trebuie să iau distanţa ca pe o metodă… exerciţiul ei n-ar trebui să fie mai dificil decât unul
de logică.

Şi totuşi… logica nu a reuşit niciodată să mă explice…

…aş vrea să pictez o floare galbenă şi o pară dulce, zemoasă, adusă de luna lui August.
II.

…cu ani în urmă, căutam cioburi de cer şi găseam în ele bucuria…

…acum caut picături de soare, care să-mi lumineze bucuria şi s-o transforme-n viaţă.

… viaţa să se transforme-n lumină dumnezeiască,

iar soarele ce azi îl văd trist şi roş să se transforme-n limbi de-nţelepciune,

care să-mi topească necredinţa, neputinţele, limitele, durerile şi temerile.

…picăturile de soare să-mi arate că teama nu stă in a handful of dust,

ci ea creşte-n necredinţă…

… Pământul nu e decât un aminte-aducător că moartea poartă cu sine posibilitatea bucuriei

de la-nceput.
Univers lingvist

Aş vrea să mă joc cu noi culori!

Aş vrea să mă re-inventez în stil cubist

Şi să lipesc fragmente de viaţă pe sufletul meu..

Aş vrea şi iar aş vrea umbre şi lumini pentru noi orizonturi

Nu-mi ajung cuvintele şi nici culorile!

Fragmentele sunt prea puţine, iar motanul meu vrea mereu noi înţelesuri!

Cum să-i explic că gheruţele lui sunt prea mici ca să poată înţepa universul lingvist?
Imagini de tot soiul…

…imagini blânde, calde, făcute din culori deschise…

…imagini dulci, încărcate de-un sunet rar - cel al iubirii…

…imagini ale copacilor îmbătrâniţi şi…

mâna ta creând umbre mişcătoare…

…imaginea capului meu sprijinit de umărul tău…

…imaginea tactilă a mâinii tale…

Toate acestea şi-au găsit loc înlăuntrul meu.

…să iubesc…

Te-aş învăţa să mergi pe deasupra ploii, aşa, tiptil, ca să nu se rupă norii.

Te-aş învăţa să-ţi numeri picăturile de ploaie de pe buze.

Te-aş învăţa cum să citeşti în nori mii de geometrii.

Te-aş învăţa să vezi în soare stropi mari de lumină.

Te-as învăţa cum să atingi cu degetele de la mâna dreaptă oglindirea jucăuşă a cerului în apă.

Un singur lucru ţi-aş cere-n schimb:

Să mă-nveţi să-nvăţ cum să iubesc.

Timp

Aş fura o bucată de timp şi aş lipi-o pe umbra ta…

Tu mi-ai cânta o melodie,

iar eu ţi-aş scrie versuri.

S-ar crea, astfel, două umbre distincte.

Timpul însă le-ar uni.

Prințul fericit

Şi totuşi drumul acesta al meu nu e decât o trecătoare,

duce spre tot soiul de deschideri….

Cu toate acestea, o singură deschidere interesează: cea de dincolo de pământ.

Restul deschiderilor sunt suportabile şi… lipsite de lumină.

Lumina cade doar pe acele deschideri care o atrag,

căci, în fond, prinţul fericit nu a gustat fericirea decât după ce aurul de-l acoperea a început să
hrănească atâtea guri înfometate.
Too much love

They say too much love will kill you…every time.

Others say 'Tis better to have loved and lost/ Than never to have loved at all.

So run the quotes, but what am I?

A child whose tears are running down his cheeks?

A grown-up whose struggle is impossible to endure?

I am just the shadow of the time whose tears are the evidence of its existence, and whose
struggle kills it every time.
Picături de soare

…încă mai caut picături de soare…

Nu găsesc însă decât cioburi, bucăţi de timp şi întuneric.

Le-aş căuta-n lumina de toamnă, dar ea n-aduce decât struguri copţi pe jumătate.

Le-aş căuta-n privirea ta, dar ea nu reflectă soarele.

Le-am văzut pentru o clipă ieri, pe fruntea ta, dar au dispărut rapid, întocmai dispariţiei
licornei din lumea aceasta.

Poate-ar trebui să caut o licornă, poate mi-ar împrumuta, măcar pentru o oră, o picatură de
soare.
Dialog

- Nici măcar la moarte nu am dreptul…

- Licorna e de negăsit, iar soarele e din ce în ce mai trist şi mai roş.

- Moartea ar fi o posibilitate, dar e şi ea de neatins.

- Încotro?

- Nu ştiu. De ce? Tu ştii?

- Ştiam cândva, acum e totu-n ceaţă, ca-n piesele lui Beckett.

- L-ai citit pe Beckett?

- Da, când eram în facultate…am văzut chiar şi pe scenă o piesă de-a lui.

- Hmm… săracu’ Beckett… săracu’ Joyce!

- Da…să-i lăsăm cu-ale lor…

- Ce facem? Mergem?

- Mergem, dar unde?

- Să căutăm licorna.

- De unde-ncepem căutarea?

- De la celălalt capăt al pământului, uite, vezi, de-acolo de unde se-ngână ceva solid cu
ceva vaporos.

- Da… Hai!

- Hai!
O lacrimă de pământ

Am găsit o lacrimă de pământ într-un măr parfumat.

Şi-am înţeles, pentru o clipă, că adevărul se oglindeşe-n ea.

Soarele însuşi se descarcă-n pământ şi-n mărul meu.

Prin urmare, adevărul se autoreflectă, iar spaima mea e fără temei,

Căci mărul parfumat ascunde-n el sămânţa mirabilă de la-nceput.

Licorna

Am întâlnit licorna!

Mi-a spus că eternitatea e acolo unde cercuri perfecte se formează în jurul lunii,

Şi unde se aşază lumina jucăuşă din refracţia soarelui.

Totuşi, ochiul meu uman nu e pregătit să perceapă cercul perfect ori lumina jucăuşă.

Şi, atunci, cum să-l hrănesc spre o asemenea creştere?

Unde găsesc eu seminţele cele bune care au căzut pe pământ roditor?

Cum fac eu din pământul ochiului meu un pământ roditor, pe care să se aşeze sămânţa
luminii jucăuşe şi deasupra căruia să crească-un cerc perfect?
Căutare

Soare, lumină, cărţi, oameni, dureri, doruri adânci, şi iar soare….

Mi-e dor de lumini şi de imagini calde, ce descriu frumos hăuri abisale…

Mi-e dor de gânduri bune şi de luminişuri…

Mi-e dor de simetrii structurale şi de cer senin cu ploaie…

Mi-e-atat de dor, încât ochii mei se pierd printre imagini dulci şi limpezi, neatinse de glodul
existenţei…

…caut şi mă caut şi te caut…

17.

Spune-mi, dacă m-ai vedea într-o zi înfăşurată-ntr-un Cuvânt,

Ce-ai spune?

Şi dacă-ntr-o zi aş merge pe apă şi nu m-aş teme de-adâncimi,

Şi dacă-ntr-o noapte ţi-aş aduce-n mâini o picătură din soare,

Şi dacă-ntr-o vară ţi-aş aduce o lacrimă de lumină şi ţi-aş aşeza-o pe umăr,

Ce mi-ai spune?

Şi dacă-ntr-o zi ţi-aş spune că sunt mamă,

Ce-ai crede? N-ai creşte ca o sămânţă pe-un pământ roditor?

N-ai da mulţumire Cuvântului?

18.

Ţi-aş aduce acum un strop de ploaie

Şi ţi-aş cere să-l ţii strâns în pumni.

Apoi, ţi-aş acoperi pumnii cu mâinile mele,

Şi pe umărul tău drept mi-aş lipi buzele.

Cu genele ţi-aş mângâia obrajii,

Iar cu picioarele m-aş încolăci în jurul tău.

Cred că nu mi-ar mai fi frig.

Ţi-aş mai aduce şi-un grăunte de nisip

Şi ţi-aş cere să-l ascunzi sub palme.

Ţi-aş acoperi, apoi, mâinile cu mâinile mele,

Şi de umărul tău stâng aş lipi pleoapele mele.

Cu părul ţi-aş mângâia tălpile,

Iar cu degetele te-aş cânta.

Cred ca ţi-aş pătrunde-n suflet.

19.

Mă mişc printre ruine şi fragmente.

Mă întreb mereu şi mereu dacă ştii.

Caut întregul şi nu-l găsesc nicăieri.

Cândva găseam întregul în tine, dar

Nu eşti aici, iar singurul punct de referinţă este fragmentul.

E greu să te opreşti din mers pe drumuri stâncoase.

Nu găseşti nici măcar apă de băut,

Iar viaţa aceasta provoacă sete.

Dacă te opreşti printre ruine, găseşti suferinţa lui Sisif,

Care e, până la urmă, un întreg.

20.

Când a fost tăcerea mai dureroasă decât acum?

Privind printr-o inimă de sticlă, văd părul ud

Şi nervii contorsionaţi şi umerii plecaţi spre pământ.

Nu pot vorbi, iar ochii sunt injectaţi cu cuvinte.

Le văd plutind şi formând adevăruri ce trebuie aflate,

Le văd salvându-mi inima şi părul şi nervii şi umerii şi ochii.

De ce se reduce, în final, totul la tăcere?

Eu vreau să-mi rostesc şi să-mi rostuiesc povara!

21.

Buzele mele sunt arse de dor,

Iar vocea mea tremură.

Trupul meu tânjeşte după atingerea unor spaţiu imaterial,

Iar picioarele mele caută urmele paşilor tăi.

Puteam vedea eternitatea de acolo, din urma paşilor tăi,

Iar din urma atingerilor tale, puteam vedea răsărind izvoare.

Trupul meu e, într-un fel, înfăşurat în mirosul tău,

Iar peste inima mea s-au aşezat stropi mari din lumina ochilor tăi.

Şi-am început, deodată, să-mi măsor viaţa-n calde-mbrăţişări.

22.

My love, I can feel the scent of your touch.

My love, I can see the miraculous glance of your eyes,

And I can breathe the flavour of your being.

My darling, I imagine myself standing on a cliff overlooking

the foaming waters of a beautiful sunset. And I

imagine you breathing the salty air of a new light.

Let us stay here, listening to the roaring of the time!

Let us stay here for a moment and reborn together!

Let us feel the youth in our wrists and the ethereal sounds of our spirit!

My love, let us re-invent ourselves!

24.

Îmi văd umbra într-un asfinţit de soare

Şi simt valurile cum mi-o deformează

Şi mi-o adâncesc în mare.

Razele lui bătrâne colorează ceru-n roş

Şi se adâncesc în apă şi-o-nroşesc.

Se pierde umbra-n întuneric şi

Aştept un alt răsărit al aceluiaşi bătrân,

Care să mă contureze iar şi care

Să mă ridice din mare, pentru ca,

Mai tarziu, să mă adâncească iar, într-o continuă re-venire.

25.

There’s a river, a sweet river between us.

Can’t you see it? And the stones in it?

You’ve just picked up a little stone from our river.

It’s the river of an angelic joy.

You are staying on its right side,

And I am on its left side.

The ultimate joy is that it is the same river,

And that we can touch our hands.

Time can only make us flow

Like the pure waters of this divine river.

And you hold my hand tight,

And I give myself to you,

And the river embraces us evermore.

Simfonie

“Ce credeţi despre tăcerea de după încetarea unei simfonii?”

Cred că e un sunet asurzitor înăuntrul meu, care

nu se poate auzi din cauza viscerelor.

Aş vrea să aud sunetul iubirii din pronaosul unei simfonii.

Tăcerea ar fi, apoi, acalmia ce mi-ar potoli fiorul.

Tăcere

Aş vrea să te simt înlăuntrul meu şi să-mi auzi tăcerea.

Aş vrea să-mi asculţi suflarea, plăcerile şi durerile, simetriile şi asimetriile.

Să-mi auzi anxietatea şi dialectica adevărului meu.

Să mă auzi, iar nu să mă asculţi.

Să mă auzi, să mă auzi, să mă auzi şi să fii înlăuntrul meu.

28.

I was walking on a boulevard of pebbles

And my steps followed an unknown trace.

I was looking for a particular drop of rain.

“Oh, how I wish I could find it,” were the words

that could be heard in the mind.

The drop of rain must have hidden itself under the tiny particles of dust.

And still my feet could have also annihilated it,

And the sun rays could have melted it,

And the air itself could have absorbed it

Or the earth could have subsumed it in the deep chambers of the underworld.

“Swallow, swallow, little swallow, where shall I find my rain drop?

You, my sweet little swallow, you, that fly over the cities of the world,

Have you ever seen such a resplendent rain drop?”

“Yes, I have seen one once when I was in the Northern islands of the world.”

“Is that true? And where is it now?”

“I remember an old unicorn who told me that the exquisite rain drop has hidden itself high
above the atmosphere of the world, where the human eye cannot reach it.”

“Is there any chance for me to see it?”

“I’m afraid there isn’t… unless…”

“Unless… Tell me, my sweet little swallow, enchant my ears and my tired soul, do not leave
me in the gloomy days of my ignorance.”

“Well, you know, you must never forget the ethereal nature of your soul. The material world
has suppressed the initial and celestial dimension of humanity. And your tired soul is looking
for its sacred nature. The rain drop will only be seen if you remember and regain yourself, as
you were in your mother’s womb.”

“Yes, I do remember. He told me once:

Truly I say to you, unless you are converted and become like children, you will not enter the
kingdom of heaven.

Farewell, my sweet little swallow! And Blessed be thy words!”

29.
Sometimes there are clouds and dark storms in between,
and the town is covering me with its streets, and pedestrians and lights and cars.
My heart is full of dust,
and the waves and the cliffs and the salty air.
Sometimes my cat tells me the truth,
life is like his wiskers, white and frail.
And sometimes the nights...
they feel so cold...
I miss you in my heart!
30.
Well, the prerequisite dimension of love is intelligence.
Sometimes you can call it wisdom, but wisdom depends on the intellect.
Still, love belongs to the heart.
And the heart depends on the mind.
How can one hold the guard rail without feeling it in his hands?
And how can my heart understand love without the intellect?
The hectic world out there will always terrify me.
And the sea will always kindly speak to my heart.
And this is the staggering truth: we have to live everything.
31.
Time runs through our hands, and my desire is like a neverending crawling dream.
The sea in your eyes floods my flesh, and your thousand mirrors hide my desert.
The scent in your skin defines my presence in this air of our eastern space.
The fire in your hands veils my intensity, and completes my essence.
My desert lies beneath your sea in the rapture of a flame.
I dream of your feet running through my sand.
I dream of my feet descending in your sea.
I dream of rose gardens in the sand.
I dream of castles under the sea.
Your sweet perfume encircles
My fall into the deep sea of
Your untamed intensity.
I dream of you as time is running through my hands.
32.
I was walking unhindered into the open, clean air.
And you were there, beneath my steps, beneath my existential desert.
And I was there, above your senses.
Remember the stones? They were in our hands and underneath our clothes.
Remember the sea? It was so salty and prevailing.
... grains of sand and drops of sea water...
... my hair and your skin...
... our thousand times, a thousand more and our single flame...
... on and on our mysteries begin...
And my heart is like a never tiring horse,
It continually awaits for your return.
... want... want... want ... you... you... you... a thousand years... a thousand years... and more...
33.
There’s a chapter of gold flickering my sight,
And there’s some ink that never dries.
I think this never ending ink
writes the book
of my time.
The pages reflect the light of a beating heart,
And the lines give shape to every breath.
I think I see you in the pure
reflection of my tears
on the pages.
Your image is built out of a resplendent maze,
I think I feel your sweltering hands
writing my life lines
on the sands
of my desert.
34.
I cannot see the Moon.
And it is the only element that we can both see.
It is such a thrilling night!
My hands are longing to touch you,
but there are so many clouds in between that I cannot reach you.
And there are so many boulevards between us that
my heart cannot endure the distance.
I need you, I need you, I need… you…you…you!
35.
This is a very hard to deny matter: I miss my cat!
I miss him so much that words are not enough to tell!
His name was Tom: I named him after the famous Tom from Tom and Jerry, because
He had a grey and white fur, and his claws were so sharp that he actually left a sign on my
left hand.
And he used to spread out his whiskers out of pride!
And he used to win all the fights with the other cats in the neighborhood! (He was very brave
and assertive all at the same time!)
And the most important matter: I could tell him the truth about my early perceptions on the
world, and he always gave me the sign that he completely understood me: he touched my
nose with his right paw, and he profoundly contemplated my eyes together with my glasses!
I wish I could talk to him right now! His whiskers would certainly understand the ever-lasting
need of my heart: finding heavenly fragments!
RED
Yesterday there was a red stain on my sole.
You saw it, I think, when you were walking behind me.
It’s the red stain that produces pain every time I walk on the desert sand of our present;
and it’s the same stain that produces joy every time I see the future.
A new distance

Today I feel the touch of a new distance

I wish love and your scent were in my way.

The road is green and the stones are yellow.

I think the trees are more beautiful than ever.

You agree with me.

There is an immortal fragrance in the air,

and there is a sentiment inside that says this

would last till the end of time.

Time time time time time time time

Man endures and prevails.

Time tastes us day by day.

And still this road tastes great!

Uriaşul de fier

G. şi cu mine aşteptăm.

Gândurile noastre se izbesc de fiecare port şi de fiecare val peste care tu treci.

Sub tălpile tale nu sunt decât uriasul de fier şi oceanul.

Sub tălpile noastre e pământul de care ţie ţi-e dor.

Deasupra noastră sunt bucăţi de cer cu soare.

Între noi sunt mii de paşi.

Tu te lupţi cu valurile, cu lipsurile de tot felul, cu străinii, agenţii, hoteluri şi zboruri

nesfârşite.

Noi trăim sub povara aceloraşi pereţi, străzi, oameni şi anotimpuri.

Şi aşteptăm... aşteptăm... aşteptăm să vii cu poveşti noi de pe marea ce ţi-e prietenă sacră.

G. creşte asteptându-te…

Eu merg prin timp, certându-mă şi împăcându-mă cu el.

Viaţa ta curge sub semnul uriaşului de fier, care pluteşte pe mări şi oceane,

Iar viaţa noastră stă atârnând de-acelaşi continent imens al aşteptării.

Pe inima mea e o pată albastră, ca marea, ce se şterge când vii şi reapare când pleci.

Curând, va mai apărea o pată, aceea a întrebărilor şi a dorului lui G. despre tatăl lui,
navigatorul.
38.

Here I am shaking hands with time…

I think I can - at least - pretend that I live the present instead of our future.

I can I can I can…

Live live live the present

Enjoy enjoy enjoy the present

That time when we were crossing all the streets of Wien

We had so much to say, yet we said too little…

Like we could lose something as we had enough.

Back then we were so young…

And the clock ticks on even now, when you are crossing the Atlantic.

I want to see you at the middle, where the waves are rolling, rolling, rolling

And where the spring winds are blowing gently.

I’m still praying I can be there, on your ship that crosses the Atlantic.

Come home, baby!

And my mind is free from all impediments

Nori gri închis,

Tunet strălucitor,

Picături de apă,

Miros de ploaie şi de vară.

În toate mă văd

Şi toate-mi măsoară viaţa.

Reflexia, în nori şi-n tunet şi-n apă şi-n miros, se vede clar ca printr-o lentilă moale de
contact.

Şi simt cum mă ridic din ploaie şi cum lentilele se topesc sub pleoape şi ochii mei văd,

Văd dincolo de timp şi de pământ, dincolo de nori şi de soare, dincolo de tot ce e.

Văd inefabilul.
 Octombrie

Bănci maro, trotuar gri-prăfuit cu furnici agonisitoare,

Frunze galbene, căruţ verde,

ghetuţe maro cu blăniţa albă, şireturi lungi şi fermuar scurt,

Mânuţe mici, care ţin strâns degete mari de părinţi,

Castane proaspăt ieşite din coaja ca un arici,

Copaci înalţi şi coloraţi, parc singuratic,

Somnic dulce, vânt adietor,

Voci dulci de părinţi,

Panza de păianjen ce-l supără pe tata,

Treceri de pietoni cu semafor,

Oameni mulţi, magazine, cumpărături,

Şi-napoi acasă la joaca-joaca cu Franklin şi Tweety şi Donald şi Ursuleţul Călător.

Ne e drag Octombrie cu soarele lui blând şi aspru at the same time.

În fond, tot ce contează atât pentru trecut, cât şi pentru prezent, este clipa de acum.

În ultimele zile, am trăit foşnetul auriu al lui Octombrie.

G. a facut primii lui paşi cu ghetuţele printre frunzele mirosind a toamnă.

N.O. şi cu mine am trăit totul sub cerul îmbibat de o lumină rarisimă.

Octombrie, Octombrie, Octombrie, timp bogat,

Timp în care totul a-nceput.

Timp de acum şi timp de anul trecut.

Şi mereu revine o structură simetrică:

“Anul trecut pe vremea asta….”

“acum 14 ani pe vremea asta…” când mama mi-l cumpara pe Tweety, care se joacă acum cu
G.

Lumina rarisimă sub care am tot trăit noi trei, lumina asta de Octombrie pătrunde-n carne şi-n
suflet şi stă sub semnul Semănătorului, care se bucură de seminţele roditoare, căzute pe
pământul cel bun.

Ne e drag Octombrie,

E roada şi bucuria Cuvântului.

Plânsul tău

Plânsul tău, copile drag,

Se aude de dincolo de timp

Și întruchipează sunetul omului de la-nceput.

Da, acesta este sunetul omului – plânsul.

Și-n plânsul acesta se aud curgând lacrimile...

...protopărinților.
Frecvențe noi

Ceasul bate, lovește și vremea stă, vremuiește. (Proverb românesc)

Există frecvențe noi în creierul meu.

Vin de dincolo de Beta, Alpha, Theta, Delta și Gamma.

Vin tocmai de la marginile Ființei, de unde vremea stă, vremuiește.

Vin de acolo de unde lumina face ca lumea să devină infinită.

Vin dintr-un timp sideral, ce vestește că realitatea e doar o imaginație a trecerii.

Trecerea indică infailibila schimbare.

Schimbarea e mișcare, deci viață.

În viață, nimic nu revine, totul trece și se transformă.

Transformarea aceasta axiomatică e spiralată, nu lineară.

Noi nu mai suntem cei de ieri, lăsăm loc nouă, celor de mâine.
Liniște

Cum să devii un zero matematic, așa încât cu orice te-ai înmulți să rămâi tot zero?

Iar în zero-ul acela, să nu te tulbure nimic, să fii un ocean de liniște.

Să fie ordine, disciplină, calm, iubire și echilibru.

Let it be...
Firicele de apă

Și totuși până și stâncile sunt sortite schimbării.

Firicele de apă își fac loc prin materia dură.

Ajungând la lumină și, deci, străbătând piatra,

Firicele subțiri de apă curg continuu dintr-un izvor nesecat.

Degețele mici de băiețel încearcă să le prindă ca pe niște fire de ață.

...doar că ele alunecă ușor, lăsând în palme umezeala

și urma că la început a fost Cuvântul ce dat naștere apei.

Băiețelul râde și-n ochii lui mari se oglindesc firicele vesele de viață.
Declarație de dragoste

,,Caută-mă în inima ta, eu nu plec nicăieri!”

Și s-a așezat lumea mea într-un nouă matcă a firii.

Și frecvențele creierului meu au atins o acalmie de neasemuit.

Și se văd noi orizonturi cu sens și libertate.

... libertatea aceea în iubire,

Căci nu ești nicicând mai liber decât în timpul iubirii.

... iubirea aceea care-și are rădăcinile în spații ce transcend posibilul,

spații albe, diafane.

Lumina aceasta, care se vede acum, strânge laolaltă toate oceanele lumii

și continentele le-adună, ca-n timpuri ancestrale,

când dragostea era transparentă.

Și dacă toate sunt adunate și închegate de-o lege a luminii noi,

atunci și noi doi suntem hic et nunc, întru o deschidere imuabilă

a Luminișului alb.
Ger

Cerul e pe jumătate senin.

Gerul stă la geam și ascultă Beethoven.

Băiețelul râde la sunetele ludice ale simfoniei,

iar gerul desenează, cuminte, steluțe pe geamul înghețat.

Degetele lui mici se plimbă printre desenele simetrice ale gerului,

iar păsările îndrăznețe zboară parcă pe ritmurile simfoniei lui Beethoven.

Noi suntem de-o parte a geamului,

iar gerul și păsările, de cealaltă parte.

Beethoven cu simfonia lui e adevărul transatlantic.

Apele pământului

În apele acestea infinite-ale pământului, s-au scufundat împărății, corăbii și vapoare,

iar în apa de băut, se văd vibrațiile marinarilor de demult.

Le aud cântecul și lacrimile picurând pe punte,

Le simt mâinile trăgând de parâme și sudoarea curgând pe frunte, scurgându-se pe prova

și-ajungând în mare și de-acolo peste toate apele pământului.

Simt, în apa din pahar, rugina de pe fundul vapoarelor neîngrijite și exilate de companiile
indolente.

Simt cercuri de apă încărcate cu lupta și foamea răbdată a marinarilor.

Simt pești și nisip și pietriș și sare și dulceață,

iar pe tine te simt cel mai mult, e un gust proaspăt de sudoare, acela de pe fruntea ta, căzut în
apa din paharul meu.

Ceața și ploaia nu fac decât să aducă miros de pe vaporul tău,

iar noi suntem făcuți din apă și pământ.

La mijlocul zilei

Adam a luat din mărul oprit la mijlocul zilei.

Tot la mijlocul zilei, a fost răstignit Hristos ca să-l scoată pe Adam cel vechi din noi.

Iar noi, în exilul nostru din noi înșine, unde ne aflăm la mijoc de zi?

În grădini ale neînțelegerii și-ale luptei?

În cele ale minții și-ale legilor lui Hermes?

În cele ale fructelor pământului, pline de seva cunoașterii și-a libertății?

Suntem acolo unde ne-am adunat comori...

Lui George, firește...

Între două bătăi de inimă, se aude o altă inimă, jucăușă și sprintenă.

Se aude venind dintr-o altă lume, din lumea aceea în care sufletul e el însuși.

Sunetul ei divin și miraculos e singura hierofanie care mă scoate din hăul meu de existență

și care-mi bate în burluiul sufletului și-mi zice: ,,Șterge-l! Ca să te văd clar!”

Lumina inimii jucăușe s-a rezemat de burlui și eu strălucesc iar.

Din ea, se văd ieșind cercuri de energie peste tot în univers.

Și crește pe zi ce trece și se umple cu sânge și apă și aer și hrană.

Devine maestru pentru două trupuri, unul vechi și altul nou.

Simte tot, înțelege tot și vine pe pământ cu toată cunoașterea de la-nceput.

Și după aproape 40 de săptămâni dintr-un timp ce nu există, respiră aer terestru.

Cunoașterea rămâne în umbra undei Theta, lăsând loc pentru învățarea de aici și de acum.

Învățăm cuvinte, culori, nume și tot ce credem că-i real.

E real? Sau e doar un vis pământesc trăit sub cupola convențiilor și-a unităților de măsură?

Și totuși, Hristos vine în visul pământesc, și-l asumă și lasă în urmă Teascul Mântuirii.
Sfârşit de Februarie…

Unde ne e bucuria?

Când te-am privit azi-dimineaţă, ochii ţi-au alunecat spre podea…şi tot mai credeam că îţi vei
ridica privirea spre cer. Speranţele mele s-au risipit însă atunci când ochii ţi s-au
închis…parcă…sub povara unui păcat numai de tine ştiut. Aş fi vrut să-ţi vorbesc…dar cum?
Cum, de vreme ce nu-mi mai rămăseseră decât nişte cioburi de cer în mâinile zdrobite şi ele
de un glas înăbuşit, ce-mi striga prin vene : ,,Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber!’’. Cum să-
ţi arăt cerul destrămat în mii de feluri tocmai de sinistrul existenţei noastre? Pentru o clipă,
totuşi, ţi l-aş fi arătat aşa, plin de cioburi, dar m-am oprit, gândindu-mă că ochii ţi-ar rămâne
atârnaţi undeva la mijocul drumului, presărat de aparenta frumuseţe a păcatului. Am preferat
să-ţi aduc un ciob de cer sub privire, eliberându-te, astfel, de greutatea căutării de unul
singur…şi …ai schiţat un zâmbet oripilant, încercând să refuzi regăsirea cu El. Ţi-am
admirat, apoi, dorul, de pe parcursul unei vremi îndelungate, de a te recompune. Ai trecut de
la eu nu merit aceasta, la e atât de frumoasă iertarea, ca să ajungi, spre final, la întreaga-mi
fiinţă e îmbrăţişată de o iubire desăvârşită.

Te-am întrebat apoi, dragul meu prieten, unde ne e bucuria? Bucuria aceea ca o ploaie de
toamnă, care stinge arşiţa verii, care nu ştie nimic despre pământul peste care se aşază şi întru
care pătrunde…bucuria aceea capabilă să facă din fiecare lucru o sărbătoare şi din fiecare
regăsire o adunare, un noi. Mi-ai răspuns că bucuria ne e întru acele cioburi de cer şi că
numai iubind putem reconstrui cerul şi ne putem înrobi ca să fim liberi. M-am minunat de
întalnirea cu tine tot astfel cum m-am minunat de adunarea cu clopotele bisericii, care mi-au
punctat timpul în seara aceasta, înainte de a te vedea. Am ajuns aici fără să ştiu bine dacă
cerul s-a întregit sub privirea ta…şi…te găsesc pe tine însuţi întregit întru lumina cerului. Iată
aici bucuria şi sărbătoarea de a fi revenit la noi, de a ne fi redeşteptat unul altuia durerile,
nevoile, visele, dorurile; ne regăsim unul pe altul în acel timp al pregătirii vremii frumoase,
întocmai spuselor filosofului: ,,Dumnezeu a facut mai întâi ceaţa şi norii, apoi ploaia. La
urmă a făcut vremea frumoasa. Eşti – în ce ani? ai ceţii? ai ploii? întreb prieteneşte.
Pregăteşte-ţi, ca demiurgul, vremea frumoasă.’’ (Constantin Noica, Jurnal de idei,
Hmuanitas, Bucureşti, 2007, p.369)
…Mijloc de Martie…

O întâlnire cu imposibilul

Înainte de a ne întâlni aseara, credeam că totul va decurge la fel, că nu mă mai poate mira
nimic, că pot da socoteală de toate ale mele, că lucrurile au intrat într-o stagnare de neasemuit
şi că întreaga mea indolenţă se aşază perfect peste ele… de îndată ce am ieşit din casă, cerul
m-a îmbraţişat cu asfinţiul său… şi mirosul acela jucăuş, ce transformă seara-n noapte, a
început să-mi absoarbă nepăsarea şi să-mi lase fiinţa atârnată de chinul neîncrederii. Toate
senzaţiile – mirosul, lumina roşiatică, liniştea cu care vântul mişca firele de iarbă – mă făceau
să văd cât de lipsit de sens este gândul că frumuseţea şi bucuria s-au dus de la noi.

Am continuat să merg spre punctul de întâlnire cu tine fără să ştiu cum am scăpat de sub
apăsarea neîncrederii şi a înfrângerii întru care mă aruncase irealizabilul meu.

Ne-am întâlnit, apoi, acolo, în locul îndrăgit de noi şi ai început să-mi vorbeşti despre
neputinţa a ta de a fi aici, de o anume plăcere a ta de a te îndepărta de tot ce înseamna hic et
nunc…mă întrebai cum să revii aici, cum să fii iarăşi întru lucruri şi ţi-am răspuns că şi eu,
întocmai ţie, m-am întâlnit cu imposibilul meu…cu imposibilul de a concepe bucuria, cu
imposibilul de a fi eu aici şi acum…cu imposibilul ce-mi frângea eul de sine şi mă arunca în
nimicul uitării…nu e oare hăul uitării un infern ? M-am ascuns după o tăcere de câteva clipe
şi ţi-am vorbit despre o deschidere a inimii spre spaţiul plin de frumuseţe, unde fiecare lucru
devine şi se pierde pe sine spre a fi regăsit… căci numai o asemenea deschidere voită te poate
aduce pe tine la tine însuţi…

A stăruit cu noi, pentru un timp, fericirea neverosimilă, că suntem chemaţi să ne înfrângem

acest amar imposibil. Reunirea cu noi, cei exilaţi de eternitate, e reunirea cu noi înşine, e
adunarea cu cele ale noastre… regăsirea cea bună cu tine, dragul meu prieten, e întru
bucurie…
…Incă mijloc de Martie…

Spre ce ne îndreptăm ?

Astăzi totul a venit ca o scădere…şi ne-am retras unul din celălalt cu priviri amare… Ne-am
risipit, dragul meu prieten… nu mai ştim să ne adunăm nici între noi şi nici cu iubirea sau
frumosul…

…nici dor, nici durere… doar gustul amar că n-am stăruit în noi… Există, oare, un timp
potrivit pentru a iubi? Când ar trebui să fie? Cum să-ţi ,,programezi’’ fiinţa să iubească?

… căutam ceva mai adânc decât ,,programarea’’ unei apropieri… s-o numim dragoste.

… m-am întâlnit iarăşi cu imposibilul meu şi cu înfrângerea lui inerentă, ce-mi frângea eul de
sine… Cum încolţesc atâtea contradicţii în noi înşine de vreme ce dorurile nostre sunt
aceleaşi? Sau poate că am uitat cum să ni le re-deşteptăm, cum să ni le re-inventăm…

… noaptea m-a cuprins cu aceleaşi întrebări, care mă adânceau parcă tot mai mult în
neîncredere. Mă strângeau şi mă şifonau toate gândurile şi se încolăceau în jurul firii mele,
lăsându-mă în stagnare şi inutilitate. Am pierdut rostul… dar… a fost de ajuns un singur
surâs ca totul să re-capete sens şi să mă scoată din neputinţa de a fi. Un surâs ce a luat materia
unui sunet drag, aşezându-mă în ordine şi dându-mi o cale posibilă. Apoi, s-au văzut toate
mai curate, mai suportabile…

… un sunet al vieţii…cum se poate reduce totul la un sunet? Cum e cu putinţă să revii întru
adevăr printr-un sunet… să simţi viaţa după ce te-ai întors la locul de lângă care te-ai
îndepărtat… căci, orice îndepărtare înseamnă o moarte…

… care e cel mai frumos sunet pe care l-ai auzit vreodată? Spre ce te-a îndreptat ?
… sfârşit de Martie…

And the rest is silence…

Dacă ceasul s-ar opri din bătăile lui ce devorează, poate că ai auzi vremea cum stă, cum
vremuieşte. Ce ai simţi atunci, dragul meu prieten? Eternul? Iubirea? Fiinţa?
Aprecieri:

Poezia confesivă a Martei Onu glisează cu naturalețe între două limbi, între două literaturi,
între două lumi, stând de vorbă cu Dumnezeul Ortodoxiei și citând din John Donne și T.S.
Eliot. Ni se dezvăluie un univers de bucurii simple și angoase subite care, deși personale, își
află sorgintea într-o spiritualitate ancestrală ce răzbate în râsul copilului autoarei ca și în
accesele de tulburare și îndoială. Să nu ne lăsăm înșelați de titlul timid: izvorâte din
preaplinul unei sensibilități erudite, paginile acestea sunt mărturia unei căutări – a imaginii,
a expresiei, a limbii – și astfel a dorinței de a face literele să cânte.

Ana-Karina Schneider, Assciate Professor, Lucian Blaga University of Sibiu

Poezia care te duce acolo, scrisă din suflet, a cărei formă se explică prin faptul că sufletul nu
are măsură și nu vorbește în rime. Poezia fiecărei zile, cu tot ce nu știai că ți se pare sau nu
știai cum să-i spui.

Aici, credința în Dumnezeu este aceea coborâtă cu picioarele pe pământ, pentru că i s-a
găsit un loc rațional într-o viață și, împreună cu credința în lucruri (fericire, neliniște, iubire,
imagini, dor, concret, pesimism, tot ce e inexprimabil...), îți dă puterea să te ridici. Până la
urmă, ,,o singură deschidere interesează: cea de dincolo de pământ./ Restul deschiderilor
sunt suportabile” (Prințul fericit).

Sensibilitatea literelor este de-a dreptul senzorială, dacă le citești brusc, se ascund; cuvintele
se deschid în fața ochilor și colorează peisaje.

Și încă mă gândesc cum să răspund la: ,,…care e cel mai frumos sunet pe care l-ai auzit
vreodată? Spre ce te-a îndreptat?” (…Incă mijloc de Martie…Spre ce ne îndreptăm?)

Georgiana Frangulea, autoarea volumului de poezii Vis de lumina, Târgu-Jiu, 2004