Schimbarea La Fata PDF

Zorin Diaconescu
SCHIMBAREA LA FAŢĂ
© Editura EIKON, 2009
Cluj-Napoca, str. Bucureşti, nr. 3A
Redacţia: tel/fax 0364-117246; 0728-084801
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro
ISBN 978-973-757-227-1
Coperta: Sorin LUCA

Editor: Vasile George DÂNCU
Tehnoredactare: Francisc BAJA
Zorin Diaconescu
Schimbarea
l a faţă
E I K O N
2009
4 • Zorin Diaconescu
Schimbarea la faţă • 5
Credem: numai că adevărul mai presus de

raţiune și minte există, neîndrăznind nicidecum
să cercetăm, sau neputând să înţelegem ce și cum
și care este și unde și când, evitând impietatea
iscodirii. Iar din cele supuse simţurilor, pe cât ne
e cu putinţă, primind numai prin cugetare raţi-
unile descărnate, ca trepte ale cunostinţei despre
Dumnezeu, spunem că El e toate câte L-am cunos-
cut din făpturile Lui în calitate de cauză.
Tâlcuire la Schimbarea la Faţă
de Maxim Mărturisitorul
„Mai bine să mori în picioare decât să trăiești

îngenuncheat.”
Ernesto „Che” Guevarra
Acest reportaj ar fi trebuit să se intituleze 1989, dar

mi-a luat-o înainte Orwell cu 1984. Cât despre Cioran,
îmi fac mai puţine probleme. Schimbare la faţă îi apar-
ţine în măsura în care și-a însușit-o. Morala creștină ne
eliberează să facem ce știm mai bine din ea.
Așadar..
Nu știu până azi dacă 1989 a fost sfârșitul răului și
începutul binelui sau invers.
Nu sunt nostalgic.
N-am pierdut nimic, în schimb am câștigat multe.
Cu toate acestea nu sunt sigur că nu am nimerit, de
fapt, din lac în puţ...
Uimiţi?
Nu uitaţi că aceste secvenţe sunt o confesiune, iar
mărturisirile sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin
tâmpite.
Începem?
Doi... unu, doi... probă de microfon... mă auzi?
Vezi că ieri cablul ăsta băga brum. Să nu ne facă iar
figura.
Merge?
„Cum credeţi dumenavoastră că a început totul, așa, din
senin sau a fost ceva pregătit din timp?”
„Nu vă grăbiţi să răspundeţi, avem timp, dacă vreţi,
întrerupem, mai beţi puţină apă, sau o cafea, nu suntem în
direct...”
1.
La început au fost, ca de obicei, zvonurile.

Ele au circulat întotdeauna, de data aceasta pre-
vesteau ceva nemaivăzut.
Când au apărut primele semne, în 1987, la
Brașov, D.D. avea să-mi spună: De acum, nimic nu
va mai fi ca înainte. A avut dreptate. Ar fi exagerat să
scriu că o „lume nouă” (care lume nouă?) s-a născut
din zvonuri. Exagerat și tâmpit. Nu s-a născut nici
o lume nouă altundeva decât în retorica noastră, în
acel imperiu al cuvintelor care de la Caragiale încoa-
ce știm că ne înlocuiește vieţile. Noi ne-am mutat,
cu sacoșe și soacre, conduși de zvonuri, pe altă orbi-
tă, cu prejudecăţile și tot calabalâcul nostru. Ultima
transhumanţă, o performanţă – bine regizată în
aparenta ei dezordine – pe timpul căreia am reușit
să fim înainte de toate ridicoli, dar am evidenţiat
valenţele estetice ale categoriei: fabulospiritul, de la
bubele, mucegaiul și noroiul lui Arghezi la puturoa-
sa moare de varză a „tranziţiei”.
La urma urmelor, nu e chiar atât de rău să
fii ridicol, pe unii îi prinde, îi face de-a dreptul
simpatici.
Amicul R.S. îmi spunea mereu: Cel mai mult
mă tem de ridicol. El era un orgolios. Pentru mine,
e mai grav să fii sadic, să omori oameni lipsiţi de
10 • Z o r i n Diaconescu
apărare sau să înșeli bătrâni neputincioși. Un tor-

ţionar nu e niciodată ridicol, dar tocmai exemplul
lui este unul din cele care mă fac să văd ridicolul cu
alţi ochi.
Dacă tot dau cu zahăr pudră pe text: de eram
ceva mai puţin orgolioși, poate că lumea nu ne con-
sidera iremediabil ridicoli, poate ar fi avut bunătatea
să observe că în joc mai era și ceva ignoranţă, o fire
fundamental labilă, ceva ghinion și mult fatalism
oriental cu forme specifice de oblomovism.
Nu mă pun cu cei care au trăit grozăvii în acele
zile, în care au murit oameni, cu rost sau degeaba,
nu e treaba mea, iar în faţa morţii eu am învăţat să
mă descopăr și să tac.
Eu n-am trăit astfel de evenimente și-i las pe cei
care au trecut prin ele să le povestească.
E povestea lor.
Povestea mea e a tîrgului cu treizecișiopt de mii
de suflete unde în iarna aceea oamenii au murit doar
de moarte bună – câtă înţelepciune e în expresia
asta! Oamenii n-au murit, în târg, nici de gloanţe
și nici de frică, chiar dacă ani de zile am auzit acest
cuvânt, care parcă devenise explicaţia universală.
De aceea nu cred că vreau să scriu, vreodată,
un studiu despre frică. Nu e cazul. Mă mulţumesc
cu câteva observaţii bazate pe experienţe proprii
pe care încerc să le sistematizez, fără să exagerez
cu ordonarea, atât cât cred eu că e necesar pentru
ca ele să devină lizibile – fără să-și piardă totuși
prospeţimea – sau pentru a reuși eu însumi să le
înţeleg.
N-am încotro: după 1990 am auzit suspect de
des cuvântul frică în legătură cu conduita românilor
în era Ceaușescu.
M-am tot întrebat când și cum s-a manifestat
această frică?
Întrebarea este motivată prin faptul că am trăit
„din plin” – ca să vezi că unii reușeau să trăiască din
plin și pe vremea aceea, depinde ce înţelegem prin
asta – epoca cu pricina fără să fi dat peste mani-
festări individuale sau colective de frică pricinuite
de autorităţile ceaușiste. Eu am rămas cu impresia
că acele autorităţi au izbutit, cu trudă dar și cu mult
talent, să submineze orice formă de autoritate și, în
consecinţă, inspirau orice, numai frică – nu.
Doar în poveștile părinţilor generaţiei mele mai
apăreau acei tovarăși crânceni, născuţi direct din
lupta de clasă, ca toţi românii din Traian și Decebal,
educaţi cu secera și cu ciocanul, care te „ridicau” –
așa se numeau cică, arestările – noaptea și te înfun-
dau într-o mașină militară sovietică și dus erai, nu
mai știa nimeni de soarta ta. Am cunoscut întâm-
plător câţiva astfel de brontozauri ai bolșevismului,
dar, fiindcă erau la pensie, nu mai corespundeau cu
modelul epic.
Schimbul următor de activiști era crescut la
„Ștefan Gheorghiu” și era alcătuit preponderent din
muieri supraponderale, trăitoare din plin a dramei
sfâșierii între familia eșuată și cariera tot mai greu
de întreţinut cu lingușeli și multe atenţii consistente
către șefii ierarhici, și din tovarăși, colegii lor, tot
mai agramaţi și mai alcoolici, ca dovadă a schim-
bării „stilului și metodelor de muncă” din școala de
partid – citat aproximativ din limba de lemn.
Am întâlnit, în schimb ironie și răutate, prostie
patetică și ignoranţă abisală, complicitate și promis-
cuitate și multe ale flori alese ale comportamentului
uman, – dar de frică, mărturisesc aici în scris, n-am
avut parte. Prima manifestare seriosă a relaţiei cu

oficialităţile, pornită aparent din frică, am trăit-o în
compania tatălui meu și ea m-a îndemnat pe par-
cursul anilor la fel de fel de speculaţii.
Întâmplarea a avut loc în casa „bătrânului” meu,
cum îi spuneam, un apartament de bloc, cum erau
toate în vremea aceea, adică o expresie materială a
austerităţii și egalitarismului ce se doreau atribute
ale „omului de tip nou”. Modestul pensionar, care
la vremea aceea își petrecea zilele între piaţa alimen-
tară și cozile de la puţinele și sinistrele magazine,
un fel de centre de distribuire ritualică a raţiilor de
supravieţuire, acest personaj grotesc în vremuri nor-
male și normal în acele vremuri grotești – tata –, s-a
apucat într-o zi să vorbească doar în șoaptă.
Am crezut că avea ceva necazuri cu gâtul și l-am
întrebat dacă n-are nevoie de niște medicamente.
Tot în șoaptă, exagerând până la caricatural – bătrâ-
nul domn își mișca doar buzele și trebuia să ghicesc
cuvintele ca surzii, mi-a explicat că cei de la securi-
tate ascultă tot ce se vorbește în casă, chiar dacă tele-
fonul e închis. Atunci am observat că obiectul acela
de plastic cu formă pătrată, vechiul nostru telefon,
era acoperit cu o pătură peste care erau așezate două
perne mari.
În primele clipe am crezut că bătrânul o luase
razna. Senilitate etc. După câteva zile de reflexie și
mai ales după ce am încercat să-i explic că era cu
neputinţă, – dacă securitatea îl supraveghea pe fi-
ecare deţinător de telefon le trebuia, la trei ture de
supraveghere pentru fiecare locuinţă, un personal
de câteva milioane de supraveghetori, adică mai
mult decât toată forţa de muncă a României – și
după ce bătrânul a refuzat cu încăpăţânare aceste
argumente, mi-am dat seama că nu era vorba de
supraveghere sau de teamă.
Ce putea vorbi un biet pensionar în cele două
camere ale sale încât să merite supravegherea? Și ce
consecinţe putea avea această supraveghere? Și apoi,
bătrânul se contrazicea, deoarece asculta cu evlavie în
fiecare seară „Actualitatea Românească”, programul
transmis de „Europa Liberă”, care era de la o vreme
mai degrabă un pamflet anticeaușist decât o emisi-
unea politică – iar tata nu pierdea nici un program,
dar cum Diaconescu senior era și cam surd, ca toţi
bătrânii, radioul său marca VEF bubuia de se auzea
până la vecinii de la parter. Ăla nu se înregistra?
Ce-l determina, totuși, pe acest om, altminteri
normal, să se preteze la circul cu ascultările? Nefiind
prea inteligent, mi-a trebuit destul de mult timp
până să pricep că era unica formă de importanţă
care i se dădea bătrânului meu tată, chiar dacă
era vorbă de o importanţă iluzorie, deoarece nu a
avut niciodată parte de un semn palpabil că temuta
supraveghere avea loc cu adevărat.
Tras pe dreapta, suspendat între plasele de rafie
cu care colinda prăvăliile și își făcea veacul pe la cozi,
salutat tot mai rar de foștii elevi care se răspândiseră
prin toată ţara, omul, neglijat probabil și de mine,
se agăţa cu disperare de ideea că era urmărit, psihoză
care devenise măsura atenţiei sociale de care visa că
se mai bucură la bătrâneţe.
A fost prima mea experienţă care m-a învăţat că
frica, în anumite împrejurări, chiar mimată, poate
fi o dovadă că mai vrei să fii în viaţă și se poate ase-
măna mai mult cu speranţa decât cu anxietatea, sau,
dacă vreţi, devine o expresie a anxietăţii de a nu mai
avea nici o speranţă.
Sincron
Libertatea transformă frica din instinct în sentiment, o

umanizează.
Am tăit prima lecţie de libertate în 1986, când m-am
lăsat subit și consecvent de fumat. Pînă atunci treceam în fie-
care dimineaţă pe la tutungerie, unde eram nevoit să întreţin
o falsă relaţie de promiscuitate morală (de fapt, promiscuitatea
e imorală...) cu vînzătoarea, ca să primesc rîvnitele „Carpaţi”
de Sf. Gheorghe, considerate cele mai bune – și nu atrocităţile
de Tg. Jiu – iar pachetul de Sf. Gheorghe să nu fie mucegăit,
cum era adesea. Făceam concesii peste concesii, promiteam
note mari unor analfabeţi aflaţi sub protecţia muierii de la
tutungerie și mă umileam fără jenă în fel și chip pentru „a
mă pune bine” cu ea, în numele filosofiei după care românul
se descurcă...
Au trecut trei săptămâni și eu, nefumătorul, am desco-
perit un sens fundamental al libertăţii: într-o zi s-a deschis
ușa tutungeriei și individa a luat-o literalmente la goană după
mine, probabil pentru a-și onora una din pilele printre anal-
fabeţii cu pretenţii la diplomă de bacalaureat.
„Mă grăbesc,întârzii la ore”, i-am luat-o înainte.
„Dar... n-aţi mai venit să vă dau ţigări...”
Era derutată și totodată contrariată de atitudinea mea.
„Nu mai fumez...”
Iată una din descoperirile mele cu privire la sensul cuvîn-
tului „libertate”.
Rememorez incidentul cu gândul la graba, adesea ridico-
lă, cu care am renunţat la libertate mai târziu și din cu totul
alte motive, identice până la urmă ca semnificaţie cu pachetul
de „Carpaţi” de Sf. Gheroghe.
Dacă Ţarul Nicolae ar fi avut inspiraţia să-i dăruiască
lui Lenin un domeniu și o înaltă dregătorie, de pildă prin
Ohrana, poliţia secretă, nu am mai fi învăţat la școală despre
Revoluţia din Octombrie și, în loc de „Republică, Măreaţă
Vatră”, am fi cântat „Trăiască Regele!”.
„Mai tragem un rând, mai tragem o brazdă”...

„Nu e puţin în contre-jour?”
„Să ne întoarcem în timp...”
2.
1989.
La ce speram noi în acele vremuri?
Nimeni, printre cunoscuţii sau prietenii mei, nu
spera că în România se va schimba vreodată ceva.
În acel punct crucial din tiparul nostru de gândi-
re se regăsea toată structura de rezistenţă a sistemului:
prejudecata că nimic nu putea fi schimbat – alături de
ideea clară că sistemul era unul iraţional, ineficient
și pe alocuri, criminal.
O jumătate de secol românii au crezut că pen-
tru ei singurele alternative erau „fuga” în occident
sau alcoolul. Nota bene: că involuntar asociam pe
atunci emigrarea cu un sentiment de vinovăţie, dar
în același timp vedeam în evaziune singura soluţie și
în beţie chiar o performanţă pe care o admiram.
Îmi amintesc de întâlnirea cu un turist neamţ,
pe care l-am cunoscut pe plajă, la Mamaia, care
mi-a spus la un moment dat: voi nu vedeţi că to-
tul e putred? Nu i-am răspuns, dar eram convins
că habar n-are ce spune. Da, totul era putred, dar
ne obișnuisem să credem în veșnicia putregaiului.
Sau pur și simplu nu mai doream să credem altceva?
Ne mulţumeam să vorbim despre putregai lângă o
cafea, ore în șir, în timp ce consideram putregaiul
veșnic și inevitabil.
Este oare adevărat că la un moment dat pușcă-
riașul se simte bine doar în pușcărie? Am mai auzit
așa ceva și dacă e adevărat, generaţia mea ar fi trebu-
it să rămână undeva într-un spaţiu în care timpul ar
fi fost îngheţat – prin 1989 – și toţi am fi scăpat de
mult stress și de multe dezamăgiri.
Câţi dintre colegii mei de generaţie și-ar asu-
ma această mărturisire și ar continua să se simtă
confortabil?
Nu știu.
Ne-am obișnuit să fim prudenţi, să lăsăm de-
claraţiile pe seama politicienilor și a purtătorilor de
cuvânt. Păcat.
Fiindcă „nu trebuia să se întâmple așa cum s-a
întâmplat” – sunt cuvintele unui scriitor german
care a trăit în R.D.G. (acum fosta R.D.G.). Oare
de ce nemţii făceau, nu mai prea fac, fiindcă nu mai
prea este cazul, – făceau atâtea trimiteri la „Statul
Muncitorilor și Ţăranilor”, cum se definea R.D.G.,
în timp ce noi vorbeam de balaurii trecutului, dar
nu ne refeream niciodată la entitatea statală, care a
fost, totuși, Republica Socialistă România?
Oare renunţarea atât de pripită la P.C.R. – singu-
rul partid din România în decembrie 1989 – și la crea-
ţia acestuia, R.S.R. a constituit un avantaj indiscutabil
pentru felul în care a evoluat societatea după 1990? Nu
pune nimeni la îndoială că dispariţia partidului și a en-
tităţii statale pe care a creat-o erau necesare, problema
rezidă în felul în care s-au petrecut lucrurile.
Am aplaudat întâmplările din 1990, ca prostul,
aș zice acum, fiindcă atunci eram cuprins de o eufo-
rie pe care n-am mai trăit-o niciodata.
De pildă I. Iliescu ne anunţa: Toate structurile
ceaușiste au fost dizolvate.
Aplauze.
Întreb azi: Cine le-a desfiinţat?
C.P.U.N.?
F.S.N.?
Care era legitimitatea lor?
De unde rezultau aceste organizaţii?
O știm prea bine: ele au fost create prin metoda
emanaţiei. Aţi mai auzit undeva pe planetă să rezul-
te o putere politică la cârma unui stat produsă prin
metoda emanaţiei? Nu era mai cinstit să spunem și
noi ca oamenii „lovitură de stat”? Personal n-aș fi
avut și n-am nimic împotriva unei lovituri de stat
care să-l înlăture pe Ceaușescu de la putere. Vorba
unui coleg cu care păzeam elevii duși cu trenul la
Cluj, să-l aplaude pe tovarășu’: bă, dacă-l împușcăm
pe ăsta, nu trebuie să ne ascundem mai mult de
două zile, că pe urmă ne caută să ne decoreze.
Nu știu de ce n-am vrut niciodată să admitem
lovitura de stat. Chestiunea e complicată, de fapt,
acum ce mai contează dacă am făcut noi revoluţie
cu mâinile goale împotriva Ceaușeștilor – și a mai
cui? Că armata a fost (în cele din urmă cu noi), se-
curitatea nu s-a băgat, miliţia a stat cuminte până
s-a făcut poliţie... deci, am luptat doar cu teroriștii.
Oare Bush știe că războiul împotriva terorismului a
început la București în 1989 și nu cum crede dom-
nia sa, în S.U.A. după 11 septembrie?...
Înapoi, în 1989. Unde erau totuși speranţele
noastre în acel an, care avea să fie ultimul al unui
capitol din manualul de istorie și care a trecut, fără
să bănuiască cineva, până în ultima clipă, că trăiam
sfârșitul unui regim?
Privit prin experienţa acumulată între timp,
orizontul nostru de așteptare în 1989 era unul de-a
dreptul pueril. Un pachet de ţigări, sau o cutie de
cafea solubilă se transformau în simboluri ale lumii
„de dincolo” – erau de pe un alt tărâm, despre care
noi aveam viziunile pe care copiii și le fac în legătură
cu Moș Crăciun.
E jenant să te gândești acum că atâţia adulţi se
comportau ca niște copii în faţa unor fleacuri doar
fiindcă o hotărâre administrativă făcuse ca aceste
fleacuri să dispară de pe piaţă – sau, mă rog, ceea ce
ţinea locul pieţei.
Imaginea pe care o aveam despre occident nu
era doar caraghioasă. Era de-a dreptul subversivă.
Occidentul era o lume imaginară în care fiecare își
transfera iluziile și frustrările, un fel de confederaţie
a castelelor din Spania, nocivă pentru mentalitatea,
care nutrea niște fatasme și îi făcea pe oameni să-
și dorească cu adevărat așa ceva. Occidentalii ni se
păreau fabulos de bogaţi și bogăţia a devenit pentru
noi un reper canibal care le înghiţea într-un proces
absurd, dezumanizant, pe toate celălalte.
E foarte greu de demonstrat că în această men-
talitate denaturată se găsește cel puţin una din rădă-
cinile debusolării despre care facem azi atâta vorbi-
re, dându-i adesea interpretări la fel de fanteziste ca
ideile noastre „libere” din 1989.
Eu cred că absolutizarea puterii de cumpărare,
exagerarea fără măsură a importanţei acesteia, i-a
pregătit pe oameni pentru stadiul în care au devenit
capabili să facă orice pentru bani și nimic fără ei.
Speranţa vector. Termenul e aiurea, dar îmi pla-
ce. Îmbogăţirea fără măsură ca vector al speranţelor
din 1989. Mulţi au reușit. Preţul pe care l-au plătit
e mare. Preţul pe care l-au plătit alţii, care nu s-au
îmbogăţit, e poate și mai mare. Avem impresia că o
ducem mai bine. Se poate demonstra cu cifre: nivel

de trai, putere de cumpărare...
Ar trebui să fim de două, trei ori mai fericiţi ca
în 1989. Oare suntem?
Răspunsul nu e unul simplu. Va fi nevoie să
parcurgem mental, de mai multe ori, toţi acești ani
ca să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat.
Sincron
Satana nu a existat niciodată. Este o invenţie a omului,

rezultatul minciunii și al slăbiciunii. Responsabilitatea nu se
asumă cu plăcere, ci eventual de nevoie. Scuzele, gen ispitirea,
sunt întotdeauna binevenite..
„Încearcă să-l încadrezi mai strâns, vreau prim

planuri și multe planuri detaliu.. hai, că e destul de
expresiv..”
3.
1989 a fost un an pe care cu greu îl pot așeza în
amintirile mele sub semne terifiante.
Dimpotrivă, sub multe aspecte, a fost un an al
relaxării. Dictatura nu mai era ce-a fost odată.
La liceul unde lucram s-au întâmplat lucruri de
neimaginat doar cu câţiva ani în urmă.
Ne-am trezit chemaţi la un consiliu profesoral
unde a apărut un personaj îmbrăcat într-un costum
gri, în dungi și cu vestă, care-l făcea să pară ca scos
dintr-un film după unul din romanele lui Dickens.
Nu știu de ce m-am gândit la Uriah Heep.
Ciudatul personaj s-a prezentat cu destulă
stângăcie ca fiind din partea... securităţii, n-a folosit
cuvântul, pe care se tot străduia să-l ocolească, uti-
lizând tot felul de eufemisme care dintre care mai
caraghioase, de parcă rostirea cuvântului securitate
ar fi avut, pentru noi, efectul pomenirii Satanei în-
tr-o mânăstire.
În fine, nu pentru exerciţii lingvistice venise
personajul la școală.
Ne-a comunicat, destul de agramat, tot felul de
chestiuni din care rezulta fie că vorbește unor oligofreni,
fie că suntem un fel de pușcăriași aflaţi la reeducare.
Pe scurt, puţinele idei ale discursului erau: re-
ligia ortodoxă era oarecum acceptată de statul ateu
și noi, ca educatori, eram chemaţi să combatem
prioritar influenţa „sectelor” – așa erau numite în
vremea aceea cultele neoprotestante – și... mai fra-
pant pentru mulţi dintre noi, se admitea existenţa
„unui post de radio condus de un evereu din
Turda pe numele Noerbeg” – adică se vorbea pen-
tru prima dată la o ședinţă convocată de comuniști
despre Europa Liberă, mesajul fiind unul destul de
transparent: Dacă tot nu vă puteţi abţine, tovarăși,
ascultaţi cât vreţi, la voi acasă, dar nu colportaţi in-
formaţiile pe care le transmite acest post.
L-am urmărit uimiţi, eram vreo șaizeci de das-
căli adunaţi în sala de festivităţi a liceului și nimeni
n-a zis nimic.
Emisiunile de la Europa Liberă, mai ales
„Actualitatea Românească” a lui Neculai Constantin
Munteanu erau subiect de conversaţie zilnică în
cancelarie.
Cu câţiva ani în urmă, lumea se mai ferea, se
șoptea despre turnători și provocatori, dar în 1989
nimănui nu-i mai păsa de așa ceva, cum nu mai era
băgat în seamă dascălul de socialism, un personaj cu
multiple frustrări, care dorea să iasă în evidenţă cu
orice preţ.
De Înviere, acest personaj umbla bezmetic pe
la biserici, să-i noteze pe elevii prezenţi la slujbă,
îi incitase pe cei mai slabi de înger să-l informeze,
contra unor note mai bune și probabil nemeritate,
despre „preocupările” religioase ale colegilor și se
erija într-un fel de campion al ateismului în școală,
poziţie de pe care ne vorbea la ședinţe, de parcă ar fi
fost reprezentantul unui for superior și nu un coleg
oarecare. La începutul anilor optzeci intervenţiile lui
erau primite cu o nuanţată nervozitate, mai ales din
partea șefilor, cărora le încurca socotelile, ei dorind

să apară cu școala „lacrimă” în faţa inspecţiilor și nu
cu tot felul de probleme cu „misticismul”, iar zelul
ciudatului personaj îi deranja vizibil, dar nimeni nu
îndrăznea să-l pună la punct, dimpotrivă era tratat
cu multă circumspecţie.
În 1989, nimănui nu-i mai păsa de peroraţiile
sale, din ce în ce mai rare și din ce în ce mai dispe-
rate, lumea mai degrabă se amuza pe seama acestui
zelot, colegii se ridicau și plecau pur și simplu când
începea cu tiradele, compromiţând disciplina de
ședinţă și așa aflată într-o stare precară.
Frica devenise un sentiment care nu mai avea
de-a face cu societatea, iar aceasta dădea tot mai
multe semne de relaxare, de destrămare.
Teama fusese înlocuită de sentimentul oportu-
nităţii, de a face sau a nu face anumite lucruri, în
folosul „carierei”.
Congresul 14 trebuia să aducă schimbări, nici-
decum de sistem, dar de șefii mai mărunte sau mai
mari (cu excepţia vârfurilor inamovibile ca însuși
sistemul), așa că zelul unora era vizibil și întreve-
deam în spatele acestei agitaţii pe noii noștri șefi
care încă nu știau că aveau să piardă, cu toţii, trenul
în decembrie, ceea ce nu înseamnă că au rămas, în
grup, pe un peron într-o gară uitată.
Sincron
Lupii tineri ce făceau în vremea aceea? Chefuri în că-

minele de la „Ștefan Gheorghiu” în așteptarea zilei în care
aveau să ajungă șefi. 1989 le-a grăbit cariera. Majoritatea au
nimerit mai bine decât se așteptau. Câţiva au eșuat. Pierderi
colaterale.
„Hai să schimbăm cadrul.. ne trebuie puţină

mișcare..”
4.
Tot în 1989 s-a mai produs o breșă în men-
talităţile celor din jurul meu, nu știu cum au in-
terpretat ceilalţi evenimentele, dar pentru mine a
fost ceva nedefinit, o senzaţie de parcă aș fi scăpat
dintr-o strânsoare care mă impiedicase să respir și în
sfârșit trăgeam o gură de aer.
Între noi fie vorba, gura de aer a devenit pe
urmă atât de insistentă încât era să mă sufoce cu
preaplinul ei. Cum tot ascultam, ca mai toată lu-
mea, cu excepţia celor loviţi de apatie generală sau
a ignoranţilor, aproape zilnic „Europa Liberă”, am
tresărit electrizat la auzul unui nume cunoscut;
era vorba de un medic din localitate, care trimi-
sese prin cine știe ce mijloace (bănuiesc că nu s-a
dus de-a dreptul la poștă și a scris pe plic: pentru
Radio „Europa Libera”) o scrisoare – scrisoarea era
mai degrabă personală decât politică – cu tot felul
de nemulţumiri la care autorităţile românești nu
reacţionaseră.
Reamintindu-mi acel moment, nu pot să nu
remarc natura stranie a demersului.
M-am obișnuit să gândesc pragmatic și văd cu
alţi ochi actele motivate doar emoţional. Scrisoarea
adresată „Europei Libere” n-avea nici un rost, – în
afară de rating-ul pe care îl făcea postului de radio.
Problemele autorului nu aveau cum să fie re-
zolvate din străinătate. Autorităţile românești nu
deveneau nici într-un caz mai înţelegătoare după un
astfel de demers. Deci, scrisoarea nu era justificată
decât emoţional și văzută cu mentalitatea de azi, era
un nonsens.
Atunci, în 1989, un astfel de nonsens avea un
impact uriaș.
În primul rând, ni se părea un act de curaj ieșit
din comun. Scrisoarea nu încălca nici o lege scrisă,
însă orice dictatură este deosebit de sensibilă la ges-
turile, chiar minore, de contestare a puterii absolute
a dictatorului. De pildă, o cerere de azil politic în
occident era un gest calificat în mod curent drept
trădare. Ridicol.
Care trădare? Era azilantul deţinător al unor se-
crete militare sau de altă natură, importante pentru
naţiune? Nici vorbă.
Atunci în ce consta trădarea?
În sustragerea respectivei persoane de sub
autoritatea dictatorului, un gest care producea de
fiecare dată enervare din partea celor aflaţi în slujba
autorităţii.
Cu atât mai delicat era cazul înfruntării acestei
autorităţi pe teren propriu, adică protestele de din-
coace și nu de dincolo de cortina de fier.
Medicul semnatar al scrisorii deschise locuia în
continuare în același oraș cu noi, nici măcar nu folo-
sise, ca atâţia alţii, un pseudonim și o adresă fictivă.
Dacă am fi avut mintea mai liberă de prejude-
căţi, ne-am fi dat seama atunci că trăiam începutul
sfârșitului vizibil al dictaturii.
Dar în vara aceea a lui 1989 eram captiv men-
talităţii formate în 25 de ani de ceaușism (e vorba
totuși de un sfert de veac, chiar dacă sună patetic!...)

și, în consecinţă, vedeam lucrurile într-o lumină
artificială, cu umbre și nuanţe condiţionate ca refle-
xele pavloviene.
Așteptam să se întâmple o grozăvie.
Consideram că trebuia să urmeze arestarea
medicului, o detenţie incertă, nebuloasă, măsuri
drastice de izolare a familiei.
Nu îmi trecea prin gând că cei din slujba auto-
rităţii aveau să accepte un asemenea afront.
Și totuși, așa s-a întâmplat.
Pe scurt, medicul despre care vă istorisesc nu a
păţit nimic.
S-a pensionat, dar legăturile dintre pensionare
și gestul său de frondă erau pur speculative, fiindcă
omul era de fapt la vârsta limită a pensionării.
Astăzi cred că acest eveniment făcea parte din-
tr-un scenariu bine orchestrat, care urmărea com-
promiterea ceaușismului pe plan intern, în vederea
includerii României în altă schemă geopolitică.
Operaţiunea nu pare dificilă și cred că celor
implicaţi nu le părea dificilă nici atunci, în 1989,
deoarece puterea din România acelor vremuri se
baza pe atitudinea duplicitară a populaţiei și era, în
ultimă instanţă, ineficientă în a se proteja.
Nu e foarte diferit nici azi, doar că între timp
sau mai schimbat regulile jocului. Atunci, în „epo-
ca de aur”, Ceaușescu singur își submina autori-
tatea îngăduind diminuarea privilegiilor de care
se bucurau cei din serviciile sale de propagandă și
supraveghere.
Or, în vremurile pe care le trăim, nici Dumnezeu
nu e slujit pe gratis și nici nu e slujit ca lumea.
Sincron
România nu e o ţară, este o meserie.
„Ne trebuie niște cadre cu orașul.. Mai vine

cineva?”
5.
În schimb dictatura mai era slujită, în 1989 și din
prostie, așa cum se mai întâmplă și azi, când facem
lucruri tâmpite doar fiindcă nu știm să facem altceva.
Nu era stultiţia în stare pură, adică incapacita-
tea de a înţelege ceva.
Era ignoranţa cultivată cu grijă de echipa de
propagandă.
O seamă de oameni făceau ceea ce făceau fiind-
că nu știau că există și un alt mod de viaţă.
Așa s-a întâmplat și cu cazul medicului citat la
„Europa Liberă”. Dacă securitatea l-a „iertat”, oa-
menii nu au știut ce să facă cu acest element nou
din viaţa lor socială. Majoritatea au continuat să
„mărșăluiască” pe drumul bătătorit al „societăţii
socialiste multilateral dezvoltate”.
Medicul aparent ignorat de securitate s-a trezit
evitat de cunoștinţele care odinioară îl salutau, s-a trezit
ocolit cu grijă chiar de prieteni, fiindcă nu prea se gă-
seau, printre aceștia, persoane dispuse să „se expună”.
Iată cât de bine funcţiona „cultura” și mai ales
„educaţia” socialistă.
Înlocuirea adevărului cu surogatul acestuia a
dus la rezultate remarcabile în „educaţia socialistă”,
așa cum înlocuirea cafelei cu un fel de năut a fost un
succes economic.
Doar în România s-a atins această performan-
ţă, de a vinde orz prăjit la preţ de cafea, performanţă
egalată doar de „Cântarea României”, unde diletan-
tismul era promovat pe „marea scenă a ţării” drept
cultură. Înlocuirea valorii cu nonvaloarea urmărea
un dublu scop: compromiterea sistemului de valori
din interiorul acestuia și fidelizarea nonvalorilor,
care trăiau șansa vieţii lor. Implozia sistemului
sovietic, în loc să fie susţinută și chiar grăbită de
populaţie, găsea în omul de pe stradă un apărător
involuntar.
Un reflex pavlovian bine pus la punct funcţio-
na chiar și fără contribuţia, de moment, a celor care
iniţiaseră acţiunea de educare în masă a românilor.
Așa că printre ultimele victorii morale ale cea-
ușismului se numără, în opinia mea și atitudinea
concitadinilor mei faţă de medicul rebel – ignorarea
persoanei și a semnificaţiei întregii situaţii, care în
mod ironic ar fi meritat o mediatizare corespunză-
toare, ca victorie a omului de tip nou pe care și-l tot
dorea dictatorul. Vremurile mergeau însă în cu totul
altă direcţie: în R.D.G. se manifesta, pașnic, împo-
triva sistemului, în Polonia se pregătea prima fisură
oficială din zona de influenţă sovietică, în Ungaria se
glumea la televiziunea naţională pe seama aceluiași
sistem, în timp ce în România se scriau scrisori des-
chise (că doar românul scriitor s-a născut) și apăreau
dizidenţi care nu mai erau suprimaţi, ca odinioară,
ci menţinuţi la „foc mărunt” până când starea de
spirit avea să dea în clocot.
Dacă ar fi să comparăm tratamentul de care au
avut parte sindicalistul rebel Paraschiv și comunis-
tul ilegalist Pârvulescu cu un deceniu și mai bine
în urmă, cu felul în care au fost trataţi, în 1989,
Doina Cornea, Mircea Dinescu sau „cei șase”, ne

dăm seama că vremurile se schimbaseră.
Nu am de unde să știu și probabil nici nu voi afla
în această viaţă, cine a decis aceste schimbări, dacă ele
sunt opera cuiva, sau, pur și simplu, sistemul sovietic
începuse să se deterioreze, așa cum ruginesc subma-
rinele nucleare, odinioară mândria Armatei Roșii,
ajunse fiare vechi uitate prin nu știu ce porturi.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu-mi pasă.
Mă interesează în schimb cum trăiesc împreună
cu semenii mei și mă interesează gândurile și faptele
celor din jurul meu, deoarece ele condiţionează di-
rect gândurile și faptele mele.
Încerc să aplic ceea ce am scris aici, nu să
teoretizez.
Așadar, la practică.
Aceasta a demonstrat, dacă mai era cazul, că în
1989 nu mă deosebeam cu nimic de concitadinii mei.
Adică atunci când am scris că foștii prieteni,
cunoștinţele, vecinii și alţii îl evitau pe medicul co-
respondent la „Europa Liberă”, este corect să spun
că și eu am făcut același lucru.
Faptul că nu am traversat strada în grabă, doar
ca să nu dau nas în nas cu personajul, se datorește în
primul rând întâmplării, care a vrut să nu dăm unul
de celălalt pe stradă.
Cu mintea de azi probabil m-aș fi dus să-l vizi-
tez chiar și neinvitat, întrezărind o oportunitate.
Atunci, în 1989, m-am mulţumit să nu fac ni-
mic. Seara mă găsea tot mai des lângă aparatul de
radio. Așteptam să se întâmple ceva.
O altă victorie a sistemului: așteptam, dar nu
făceam nimic.
Sincron
Prima defecţiune majoră sesizată public în 1990 a avut

ca destinaţie ateliere de depanat televizoare. Considerate bu-
nuri „de îndelungată folosinţă” televizoarele, majoritatea alb-
negru și construite după tehnologia anilor 70, erau depanate
după ritualuri complicate la care se supuneau tot mai puţini
proprietari ai acelor relicve din cauză că România încetase să
aibă un program (digerabil) la unica televiziune de stat. Subit,
după eliberarea ei, TVR a fost urmărită în draci până când, pe
la sfârșitul lunii ianuarie, arhaicele aparate își dădeau duhul
unul după altul.
6.
În orășelul în care îmi duceam traiul nu se în-
tâmpla nimic – aparent.
Schimbările pe care azi le consider atât de im-
portante ori nu erau sesizate de nimeni, ori nimeni
nu voia să ţină cont de ele.
În felul ei situaţia îmi amintește un dialog pe
care l-am avut pe la miljocul anilor optzeci cu scri-
itorul Daniel D.
Într-unul din entuziasmele mele, ca de obicei
inoportune, îi spusesem ce pierdere mare cred eu că
prilejuiește cenzura literaturii române.
Ei bine, am fost uimit, dar nu îndeajuns de
tulburat, de răspunsul pe care l-am primit.
„Va veni o zi în care se vor deschide sertarele și
vei vedea că sunt goale.”
Repet, răspunsul acesta nu m-a tulburat îndea-
juns, altfel, aș fi ghicit profunzimea sa.
Literatura de sertar, despre care eu credeam că
este nemaipomenit de bogată, nu s-a revărsat asupra
noastră din 1990 încoace.
Cu excepţia reeditării unor cărţi apărute
înainte de 1989, în versiuni „complete”, au mai
apărut câteva simulacre de literatură clandesti-
nă, contrafacerea fiind vizibilă și în același timp
penibilă.
Unde a fost românul care în serile reci și întu-
necoase se aciuia lângă un capăt de lumânare și își
scria textele fundamentale?
Răspunsul corect: nicăieri.
Românul acela nu a fost nicăieri, el nu a existat.
Românul real al acelor timpuri era la bufet, la curve,
sau dormea.
Tot așa cum atâţia ani de căutări nu au adus la
iveală nici măcar un singur terorist.
Tot așa cum o seamă de oameni, care în decem-
brie 1989 făceau valuri mari, ar fi datori și mă tem
că vor rămâne datori, cu niște explicaţii.
De fapt, mai solicită cineva aceste explicaţii?
Poate rudele celor care au murit în împrejurări
încă neelucidate... poate. Dar nu e sigur – în ziua
de azi se preferă despăgubirile, brevetele, scutirile
de taxe și impozite, spaţiile sau loturile de teren. În
acte, „revoluţia română” se reduce la câteva rafturi
de dosare. Revoluţionari. Victime. Martiri. Restul?
Restul e tăcere.
În toamna lui 1989, nimeni și nimic nu anunţa
făţiș răsturnările care aveau să urmeze, cu toate că...
Îmi amintesc de tonul comun cu care erau
comentate evenimentele din zona de influenţă a
Kremlinului: detașare desăvârșită. Parcă toate aceas-
tea nu ne priveau și pe noi.
Mă întreb de multe ori ce ne determina, pe
mine și pe cei pe care i-am cunoscut în acea perioa-
dă, să excludem mental posibilitatea unor schimbări
în România. Fiindcă doar un asemenea blocaj men-
tal poate explica pasivitatea cu care ne mulţumeam
să supravieţuim – și nimic mai mult.
Asta, dacă nu admitem ipoteza că undeva, la
nu știu ce nivel al fiinţei noastre – (sub)conștiente
– ne adaptasem atât de bine la acest mod de (supra)

vieţuire încât devenisem duplicitari: ne plângeam
de ceea ce ni se întâmpla dar nu eram capabili să
facem altceva și nici nu doream cu adevărat să se
întâmple ceva.
Camus spune în „Omul Revoltat” că rebelul
este incapabil să se despartă de cauza revoltei sale.
După această definiţie, eram cu toţii niște revoltaţi.
Revolta noastră se manifesta oral, acompaniată de
nenumărate cești de cafea de obicei proastă, sau de
mult alcool, la fel de prost.
Revolta noastră nu trecea de pragul ușii, sau se
consuma la masa din braserie.
Revolta noastră era retorică.
Consecinţele ei reale nu cred că ne interesau.
Această stare de spirit cred că a justificat „revo-
luţia catodică” începută în 22 decembrie 1989.
O revoluţie, care s-a desfășurat mai mult la te-
levizor și mai puţin pe stradă. Adică o altă formă de
ficţiune, transpusă în audiovizual.
Dar până să ajungem la momentul huliganilor
de la Timișoara și la condamnarea lor tragicomică,
mai era nevoie de niște etape.
Astăzi cred că dacă cineva a orchestrat totuși
evenimentele din 1989, cu scopul unei evoluţii ul-
terioare a României spre occident, – în acea toamnă
al lui 1989, această persoană sau acest grup trebuie
să fi fost foarte nemulţumit din cauza pasivităţii ge-
nerale, perforată ici colo de cazuri foarte particulare
de activism.
Cazurile de dizidenţă, de la cele notorii gen Paul
Goma, Doina Cornea, Virgil Mazilescu sau Mircea
Dinescu la anonimi, ca medicul despre care am scris
în această confesiune, combinate cu o ostentativă
lipsă de reacţie a securităţii, nu dădeau roadele scon-
tate, era nevoie de stimulenţi mai puternici.
Apatia generalizată îi împiedica pe oameni să
treacă la acţiuni concrete.
Până la urmă, vom afla cum au fost românii
împinși să facă un fel de revoluţie – eu unul nu aș fi
foarte îmcântat de o asemenea dezvăluire.
Mai era ceva: îmi închipui cât de greu era să-i
determini să treacă la acţiune pe niște oameni care
preferau să aranjeze totul dinainte, de la examene la
meciuri de fotbal.
Asta mă face să cred că atunci, în 1989, noi,
românii, am fi acceptat doar o revoluţie cu succes
garantat.
7.
Am scris mai sus despre ostentativa, sau bine tem-
perata lipsă de reacţie a Securităţii la evenimentele din
vara și toamna lui 1989. Ei bine, nu sunt un fan al
acelei instituţii și nu încerc să-i disculp pe slujitorii ei.
Dar, în cazul Doinei Cornea, de pildă, mi se
pare simptomatică atitudinea cel puţin contradicto-
rie a ominoasei instituţii.
În timp ce sindicalistul rebel Paraschiv fusese in-
ternat, cu ani în urmă, într-o clinică psihiatrică, adică
într-un loc izolat, unde nu putea pătrunde nimeni fără
autorizaţie, ceea ce echivala cu retragerea personaju-
lui din circuitul public al evenimentelor, – Doamna
Cornea nu doar că a rămas acasă, dar, în locul unei
supravegheri discrete, erau postaţi civili dar și miliţieni
în uniformă, chiar la colţul străzii, cu misiunea să-i
„întrebe de sănătate” pe eventualii vizitatori, cu alte
cuvinte să nu treacă nimeni pe acolo fără să știe că pe
strada aceea locuiește dizidenta Doina Cornea!...
Mie mi se pare că avem de-a face cu o medi-
atizare indirectă a cazului, cu o metodă destul de
simplă și vicleană de a le reaminti zilnic oamenilor
de existenţa cazului dizidentei Doina Cornea, în
speranţa că exemplul ei va face prozeliţi.
Dacă Securitatea ar fi fost cu adevărat ceea ce se
susţine despre ea și dacă scopul instituţiei ar fi fost,
la ora aceea, anihilarea dizidenţilor, d-na Cornea
ar fi trebuit să aterizeze într-o clinică psihiatrică cu
circuit închis, sau ar fi suferit un accident de mași-
nă, sau un stop cardiac, sau... în orice caz, lumea
ar fi trebuit să știe cât mai puţin și să uite cât mai
repede...
Ea nu ar fi ajuns nicidecum să dea interviuri
după 1989, în calitate de simbol al luptei antico-
muniste, dacă principala instituţie represivă a mo-
mentului nu s-ar fi străduit să menţină trează aten-
ţia în jurul cazului, iar această campanie mediatică
originală nu avea cum să se producă altfel decât în
situaţia unor ordine clare de a face așa ceva, fiindcă
vorbim despre o instituţie de tip militar și nu despre
un internat de fete.
Teoria mea nu pare chiar atât de iconoclastă,
dacă o coroborez cu o mărturie ulterioară a poetului
Ioan Someșan.
În perioada în care acesta era redactor la
„Tribuna Transilvaniei”, la începutul anilor 90, i-a
solicitat ilustrei dizidente un interviu.
Aceasta i-a oferit în manuscris olograf un docu-
ment pe care îl ţinea ascuns sub capacul din spate
al unui televizor vechi, cu lămpi, document care,
chipurile, ar fi conţinut întreaga poveste a luptei
doamnei cu comunismul, poveste la care nu ar mai
fi fost nimic de adăugat.
Îmi amintesc și descrierea momentului desșuru-
bării capacului, urmată de recuperarea misteriosului
document, o scenă descrisă cu mult umor de poet și
care conţine toate clișeele filmelor poliţiste.
În treacăt fie spus, poetul Someșan are o pro-
blemă de vedere, așadar, a fost un chin pentru el să
transcrie documentul olograf.
Bietul om a muncit vreo două zile, ajutându-se

și de o lupă.
În cele din urmă, deoarece avea unele îndoieli
cu privire la niște cuvinte ilizibile, deduse de el doar
din context, s-a mai dus odată la d-na Cornea pentru
a-i cere ultimele lămuriri și acordul spre publicare.
La confruntare, d-na Cornea s-a folosit – stu-
poare – de o variantă dactilografiată a aceluiași
document, ţinută la vedere, despre care nu pome-
nise nimic la vizita precedentă a lui Someșan și care
făcea nu doar inutilă strădania poetului-redactor,
dar anula cu desăvârșire întreaga aură de mister care
înconjura documentul.
Să admitem că distinsa doamnă nu a înţeles
de la început ce îi cerea Someșan, să admitem că
această neînţelegere poate avea niște cauze benigne,
și că de fapt nu este vorba despre un document im-
portant și oricum această întâmplare, așa anecdotică
cum este ea, nu diminuează rolul dizidentei Doina
Cornea în alimentarea unei stări de spirit potrivnice
regimului ceaușist – toate acestea demonstrează însă
că despre 1989 ar mai fi mult de scris, spre binele
noii Românii care, dacă se vrea o construcţie solidă,
nu poate fi fundamnetată pe inexactităţi.
Un element important al acestei reconstituiri
din memoriile unui martor al vremurilor și din
perspectiva omului obișnuit este evidenţa unei „re-
ţineri” din partea organelor de represiune ceaușis-
te, reţinere care nu s-a manifestat doar în preajma
memorabilului 22 decembrie, ci mai devreme, mult
mai devreme.
Sincron
Remarcabil: sunt atâtea aspecte legate de evenimentele

din 1990 care nu au fost elucidate, fiindcă destul de multă
lume care nu dorea elucidarea acelor evenimente a avut și mai
are destulă influenţă pentru a zădărnici deschiderea unor ser-
tare sau fișeturi. Dimpotrivă, unele „secrete” păzite și nu prea
(vezi cazul „Pacepa”) până în 1990, au fost mai bine păzite
după.
8.
O altă dovadă a implicării aparatului de repre-
siune mai degrabă în pregătirea momentului 22
decembrie, decât în suprimarea oricărei nesupuneri,
este mitul înscrisurilor cu „Jos Ceaușescu!” „Jos dic-
tatorul!”. Mărturisesc că personal nu am văzut un
astfel de înscris.
Nici nu mi-a fost dat să vorbesc cu cineva care
a citit cu ochii lui un astfel de înscris.
Nu pot depune mărturie decât în legătură cu
legendele care circulau la Jad, localitatea în care tră-
iam în 1989.
Cel mai mult m-a amuzat versiunea atribuită unei
școli generale dintr-un orășel din apropiere, unde, se
spunea, copii ieșiţi în pauză ar fi început să silabisească
cuvintele înscrise cu litere foarte mari pe faţada clădi-
rii: J...o...s, Jos; d...i...c...t...a...t...o...r...u...l, dictatorul.
Neînţelegând cuvîntul, ar fi fugit la învăţătoare cu
intrebarea: Tovarășa, ce este „dictatorul”?
Până în ziua de azi nu știu dacă acest episod s-a
petrecut cu adevărat sau nu.
Chiar dacă e fabulaţie, imaginaţia fabulatorului
e remarcabilă și nici cunoștinţele sale de psihologie
nu sunt neglijabile.
Din arsenalul bine pus la punc al legendei mai
făceau parte următoarele elemente: înscrisurile erau
realizate cu vopsea foarte rezistentă, din import
(adică se transmitea semnalul că astfel de acţiuni
s-a bucura de sprijinul unor forţe din străinătate);
forţele de represiune erau puse să păzească tot felul
de locuri, dintre cele mai stranii, zi și noapte (ab-
surditatea ordinului îi făcea pe executanţi să pară și
ei niște victime, adică mai umani, și îi acoperea de
ridicol pe cei ce dădeau astfel de ordine); înscrisurile
se făceau cică din automobile cu dotări speciale (tra-
pă, instalaţie de suflat cu presiune, șabloane, etc.)
– autorii actelor de sfidare dispuneau așadar de o
tehnologie superioară urmăritorilor, cu alte cuvinte
îi puteau învinge oricând.
Până la urmă, am ajuns direct implicat în toată
povestea.
Am fost chemaţi în cancelarie și ni s-a comu-
nicat o dispoziţie – (ciudat, atunci n-a avut nimeni
curiozitatea să întrebe cine dăduse acea dispoziţie
și în virtutea cărei legi – dar în România de atunci
noţiunile statului de drept erau cu desăvârșire
necunoscute)...
Dispoziţia ne cerea să dăm elevilor un fel de
extemporale, ni se dăduse un text, un paragraf din-
tr-un document de propagandă, pe care elevii erau
obligaţi să-l transcrie atât cu litere de tipar cât și cu
litere de mână.
Oricum încerc să interpretez această măsură,
chipurile, destinată expertizării grafologice, nu re-
ușesc să-i descopăr alt sens decât acela de a menţine
trează atenţia populaţiei cu privire la actele de sfida-
re a regimului Ceaușescu, oamenii nu erau lăsaţi să
uite nici o clipă că se întâmpla „ceva” – mai târziu
avea să fie folosită sintagma: vi se pregătește ceva – și
că în acest context fiecare dintre noi ar fi trebuit
să întreprindă ceva. Ce anume? Nu știa nimeni, nu

spunea nimeni, dar era de la sine înţeles că era bine
să facem ce făceau și ceilalţi. Mai târziu, după „eve-
nimente”, când scriam reportaje despre greve fără
scop în întreprinderile care erau încă de stat, am
auzit și argumente de genul: Facem și noi grevă, ce.
Noi suntem mai prejos decât ceilalţi? – înseamnă că
metoda dădea roade, chiar dacă românii au reacţio-
nat greu și foarte târziu.
Să revenim la simulacrul „probelor de scris”.
Era un simulacru pur și simplu, fiindcă orice altă
interpretare este ilogică.
Ce rost avea o expertizare în masă, care nu ur-
mărea un cerc de suspecţi?
Câţi grafologi ar fi fost necesari pentru analiza-
rea, interpretarea, și evaluarea unei astfel de avalanșe
de material grafologic?
Doar școala la care lucram eu avea circa 1800
de elevi, dar aceleași probe au fost solicitate și de
la alte instituţii așa că doar în Jad trebuie să se fi
adunat câteva mii de astfel de probe.
Dacă s-ar fi intentionat cu adevărat expertizarea
lor (n.b., miliţia și securitatea română din vremea
aceea nici nu știau ce este un computer), cred că
angajaţii celor două instituţii ar fi avut de lucru și
azi, chiar dacă ar fi lucrat zi și noapte.
Nu voi ști probabil niciodată cine a gândit
această strategie, menită să-i pregătească, cel puţin
în mare, pe români, pentru evenimentele care aveau
să urmeze – gândită să ne determine să credem în
„revoluţie” și să ne comportăm ca atare.
Nu cunosc autorul și nici nu sunt foarte interesat
să-l cunosc, cu toate că dacă aș dori să devin politici-
an, aș avea multe de învăţat de la el, sau de la ei.
Nu pot exclude varianta unor consultanţi, care
nu aveau nimic personal cu România, ci își făceau
doar jobul. Mă cutremur însă la gândul ce s-ar fi pu-
tut întâmpla dacă această campanie anti-ceaușes-
cu nu ar fi avut loc. Mă înspăimântă presupunerea
că oameni, pe care i-am cunoscut, ar fi fost în stare
să sară, din reflex pavlovian, în apărarea „cuceririlor
ceaușiste”, încurcând treburile și devenind până la
urmă victime colaterale ale unui proces istoric pe
care nici nu-l înţelegeau, nici nu ar fi avut cum să-l
înţeleagă la acea vreme.
Mărturisesc că ani de zile m-am hrănit și eu
cu ideea că în România oamenii s-au săturat de
Ceaușescu și s-au revoltat împotriva lui, iar întregul
aparat de opresiune din România, despre care se
credea că era unul dintre cele mai performante din
„lagărul socialist”, n-a fost în stare să le ţină piept.
Acestei clipe i-aș fi spus ca Faust a lui Goethe
„Verweile doch, Du bist so schön!” (Mai rămâi, ești
atât de frumoasă!). Din păcate, iluzia că în România
s-ar fi întâmplat ceva atât de frumos, de înălţător,
nu mai rezistă nici cât o „Dacie” fabricată în 1970.
9.
Toate acestea nu înseamnă că anul 1989 ar fi
fost, cu totul lipsit de evenimente.
Pentru unul ca mine dificultatea apare nu în
rememorarea, ci în interpretarea lor.
Iată câteva întrebări la care încă nu am găsit
răspuns.
Cine sau ce a paralizat masivul aparat represiv al
lui Ceaușescu (dar oare mai era al lui?) încât în de-
cembrie familia dictatorului s-a trezit practic izolată
în propriul palat?
În schimb, Securitatea din Jad, atât cât era, a
fost văzută în acele zile mai derutată și mai indecisă
ca oricând. Nu era greu de ghicit că ordinele care
veneau de sus puteau fi confuze și contradictorii,
ceea ce înseamnă că aparatul a fost dereglat la nivel
central și nu local – sau, că nu știau nici ofiţerii de
rang inferior ce se întâmpla, de unde aparenta lor
stare de zăpăceală.
Cine avea capacitatea să deregleze două instituţii
de tip militar, internele și apărarea, e greu de spus,
pentru cineva aflat la nivelul meu de informare;
scopul în care s-a procedat așa s-a văzut chiar și la
Jad – anihilarea, în principiu nonviolentă, a struc-
turilor de putere și înlocuirea lor controlată cu alte
structuri.
Ce s-a văzut din toate acestea la Jad, un orășel
cu aproape 40.000 de locuitori?
În primul rând, o fractură în activitatea autori-
tăţilor locale, așa cum funcţionau ele în decemrbie
1989.
Între 16 și 22 decembrie, nomenclatura locală
s-a mai conformat ordinelor venite din capitală.
La Liceul „Andrei Someșanu”, dar și în alte
instituţii și în întreprinderi, s-au ţinut, cuminţi,
adunările de „condamnare a huliganilor de la
Timișoara”. Eram în vacanţă și oamenii erau pe aca-
să iar școala era pustie.
Nu am fost de faţă – (acum regret) – dar mi
s-a relatat – a fost un simulacru, mai penibil decât
altele, mai scurt decât altele și cu o prezenţă mai
săracă și dezinteresată – un ordin executat, fără tra-
gere de inimă, dar executat, demonstrând că lanţul
de comandă – (the chain of command), de când sun-
tem și noi în NATO – pe care veneau ordinele, mai
funcţiona. Ordinele, în schimb, văzute cu ochii de
acum, nu mai erau de bună credinţă faţă de dic-
tatura în numele căreia erau date. Ce sens avea să
aduni oamenii, oricum agitaţi, la astfel de adunări
fără noimă, care nu schimbau cu nimic situaţia de
la Timișoara și care oricând și oriunde riscau să
scape de sub control? Singurul sens la unor astfel
de ordine era tocmai speranţa că amintitele scăpări
de sub control se vor produce, urmată de deza-
măgirea că provincialii somnoroși și indiferenţi au
făcut niște ședinţe de formă și au plecat acasă să
se pregătească de Crăciun, fiecare între cei patru
pereţi ai domiciliului. Așa că a fost nevoie de un
îndemn suplimentar, care nu putea veni decât de
la București – centralismul, democratic sau nu,
funcţiona mai bine decât și-ar fi dorit chiar cei

care-l administrau.
Despre ofiţerii de securitate se spunea că um-
blau prin instituţii și întreprinderi și vorbeau cu
„oamenii de încredere”, încercând să-i determine să
liniștească lumea, să nu se „apuce de prostii”. Care
„prostii”? Ne amintim cum era privită venirea unui
ofiţer de securitate, – schimburi de priviri și de re-
plici cu mai multe înţelesuri, – în timp ce tovarășul
se retrăgea cu șeful sau cu șefii într-un birou. Chiar
vi se pare o metodă de liniștire a spiritelor, sau mai
degrabă contrariul ei?
Privite de la distanţa pe care ţi-o conferă aproa-
pe două decenii, care au trecut de atunci, ai impresia
că acele zile seamănă, din perspectivă administrati-
vă, cu cele în care autorităţile sunt atenţionate prin
coduri de avertizare, galben, portocaliu sau roșu, de
iminenţa unor calamităţi.
Aveai imaginea unor gospodari îngrijoarţi care
mai închideau o fereastră, mai trăgeau un oblon
înainte de furtună, o furtună care se anunţa mai
puternică decât în mod obișnuit, cu consecinţe
imprevizibile.
Câtă dreptate, de ce premoniţie a avut scri-
itorul Daniel D., care îmi spusese în 1987, după
evenimentele de la Brașov: Nimic nu va mai fi ca
înainte!
Viaţa avea să demonstreze că sistemul, așa cum îl
știam noi, devenise irecuperabil fiindcă recuperarea
lui nu mai era dorită chiar de „inginerii de sistem”.
Problema noastră, a celor din afara structurilor de
comandă, a nomenclaturii, era că ne încăpăţânăm
să credem în acel sistem, fie fiindcă nu știam altceva,
sau din cauză că ne era frică de necunoscut.
A venit apoi ziua de 22 decembrie cu impactul
ei în primul rând – (iar la Jad, doar) – mediatic –
localnicii priveau uluiţi la televizoarele moarte de
obicei la ora amiezii și vedeau scene care păreau
decupate dintr-un film de aventuri.
Aceste scene au transmis un mesaj deosebit de
puternic în ţară.
Puterea lui Ceaușescu luase sfârșit. Pentru prima
dată vedeam pe ecran oameni vii care întreprindeau
ceva împotriva sistemului, de fapt împotriva persoa-
nelor Ceaușeștilor, fără să fie pedepsiţi. Ceaușescu și
nu altul era huiduit, lozincile și tablourile zburau cât
colo, iar teribilul aparat de opresiune era inexistent. A
urmat momentul istoric din studioul patru: Caramitru
întrând cu cuvintele „cu ajorul lui Dumnezeu am
ajuns și până aici!...” Acum nu mi se mai pare atât de
straniu faptul că pentru acest rol fusese ales chiar un
actor. Ţara a priceput în sfârșit și s-a urnit.
Prima problemă: cine, în afară de dictator și
familia acestuia, mai avea să fie pe lista celor care
trebuiau să plece?
Aceasta era marea întrebare, la care unii căutau
răspunsuri în timp ce alţii încercau disperaţi să se
pună la adăpost. Majoritatea eram fericiţi fiindcă
ne simţeam de partea câștigătoare. Ce câștigasem?
Habar n-aveam, dar, oricum, nu putea fi mai rău
decât fusese până atunci.
Ce s-a întâmplat însă cu lanţul de comandă?
Nu este normal să presupunem că în 22 decembrie
1989 toată lumea a plecat acasă, lăsând instituţiile
statului de izbelilște. Cum se explică atitudinea am-
biguă a armatei?
La numai 60 de km de Jad, la Cluj, armata,
care timp de două zile părea gata să moară pentru
comandantul suprem, s-a retras subit în cazărmi

pentru ca apoi să îmbrăţișeze revoluţia.
Cine a dat acest ordin și de ce?
Nu știu, probabil că nu știu nici alţii.
Documentarele, anchetele, tot ce s-a publicat
până în prezent pe această temă e confuz, se pierde
în detalii și nu mai ajunge la capăt, adică la câteva
informaţii simple, lămuritoare. Cu toată mulţimea
de semne de întrebare, e cert că în Jad, Securitatea,
Miliţia și cei de la „Consiliu” (Primăria) nu au
plecat acasă din proprie iniţaitivă. Gândiţi-vă că,
dacă se anunţă cod portocaliu în vreme de inunda-
ţii, nici măcar portarul de la Primărie nu îndrăzneș-
te să plece de la post, fiindcă își dă seama că riscă
niște consecinţe grave. Să nu uităm că în decembrie
1989 fusese decretată stare de necesitate. O lege
marţială, pe care subit s-a hotărât toată lumea să o
ignore?
Iată prima performanţă adevărată a lui 22 de-
cembrie: ignorarea colectivă, sistematică și relativ
organizată a unui ordin pe care nu-l revocase nimeni
și care dintr-o dată nu mai conta.
10.
Excepţiile la „complotul pasivităţii” faţă de le-
gea marţială decretată de Ceaușescu au fost puţine
și din păcate tragice.
Astăzi le putem considera victime colaterale.
În schimb, marele boicot a funcţionat surprin-
zător pentru o ţară cu trenuri „suspendate” (care
nu circulau, va să zică), cu telefoane scoase din uz
și cu un sistem de comunicaţii demn de epoca de
piatră. În schimb televizoarele, acele aparate arhaice
alb-negru, scose și ele din uz din lipsă de programe
care să mai intereseze pe cineva, au devenit subit
coloana vertebrală a unei administraţii care se stră-
duia cu multă grijă să pară provizorie, improvizată.
Toate se transmiteau prin televiziune și oamenii se
conformau ca hipnotizaţi. Mie acest aranjament mi
se pare genial.
Cine a pus la punct toate acestea, cine l-a făcut
să funcţioneze?
Același, sau aceiași care au conceput pregătirea
stării de spirit generale cu dizidenţi care în loc să fie
anihilaţi erau transformaţi în vedete cu toată agita-
ţia din jurul lor, (potrivită cu un program monden
de la o televiziunea tabloidă, dar nicidecum cu o
dictatură de fier), care au gândit legendele cu lo-
zinci anticeaușiste, care, pe scurt, au pregătit foarte
eficient starea de spirit aptă să execute marele boicot

din 22 decembrie, – pur și simplu fiindcă alţii nu
erau în stare de așa ceva, le lipseau atât mijloacele
cât și priceperea. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! – ar
fi zis și marele clasic.
Una din explicaţiile acestui succes este împăr-
ţirea pe cât de rudimentară pe atât de eficientă, în-
văţată încă de la Stalin: cine nu e cu noi e împotriva
noastră!
Acest loc comun al sovietismului le intrase bine
în cap românilor, care nu voiau nici în ruptul capu-
lui să fie „împotriva noastră”, adică ei împotriva lor,
cum ar veni.
Cu excepţia familiei Ceaușescu și a loturilor
Timișoara și CPEx., care au fost declaraţi ad hoc „împo-
triva noastră”, ne-am trezit că toţi ceilalţi erau „cu noi”.
Irevocabilă nu a rămas, în anii care au urmat,
decât împușcarea soţilor Ceaușescu senior, ceilalţi
ori au murit de moarte „bună” (vorbă vine), ori au
mai făcut un furuncul, o depresie, o cardiopatie și
n-au mai suportat detenţia.
Cred că acești oameni pe de o parte au și-au
meritat soarta, pe de altă parte nu au meritat-o mai
mult decât alţii care se plimbă nestingheriţi până
în ziua de azi, – dar fără ţap ispășitor nu este nici
tragedie, nici revoluţie.
În mare grabă s-au înscris pe lista „revoluţionarilor”
miliţieni și pușcăriași, activiști și pasiviști (citat din Radu
S.), pensionari și turiști,... tot ce vrei și ce nu vrei.
Pacea socială era asigurată, mai trebuia făcut
ceva doar cu prosperitatea. La acest capitol am cam
rămas datori, o știu nouă români din zece, dar să nu
ne pierdem în generalizări. Este amuzant cum s-a
schimbat puterea locală la Jad, după 22 decembrie.
După câteva bâlbâieli nesemnificative, a ajuns
în fruntea CPUN-ului medicul cvasidizident despre
care am scris.
Era și firesc.
Era, ca să zic așa, singurul dizident local cu
„acte în regulă”.
Deci puterea la Jad a trecut de la tovară-
șa Cociurlă, nu știu cum o mai chema, ajunge
Cociurlă, la doctorul Constantin Vasilescu, Tică
pentru prieteni.
De la o activistă fabricată de secţia de cadre la
un medic, dintr-o familie de vechi „ţărăniști”, care
nu fusese membru în partidul lui Ceaușescu și care
avusese curajul civic să scrie o scrisoare deschisă la
„Europa Liberă”, cu numele complet și adresa expe-
ditorului – prea frumos ca să fie adevărat, dar așa a
fost. E ca și când la București Corneliu Coposu ar fi
ajuns șeful statului, Radu Câmpeanu prim-ministru
și Ion Raţiu la externe.
Liniștiţi-vă, nici la Jad n-a durat decât până
prin martie!
Bietul Tică (mă număram printre cei care-i
spuneau Tică încă din anii 70, când mă mutasem la
Jad) – se apucase să înfiinţeze filiala locală a P.N.Ţ.,
credincios tradiţiilor familiei. A plecat în „campanie
electorală” și a luat prima mamă de bătaie chiar de
la ţăranii săi, care ajunseseră ei la concluzia că „vin
ţărăniștii ăștia să dea pământu’ ‘napoi la grofi și pe
noi vor să ne facă slugi”.
Tot mai susţineţi că regia din umbră nu funcţiona?
Mă rog, treaba dumneavostră.
Destul că bietul Tică Vasilescu s-a lecuit la spi-
tal, nu doar de bătaie, s-a lecuit și de politică și a
plecat, să-și vadă de ale lui.
A urmat pentru o scurtă perioadă Radu Bunea,

directorul adjunct al „Combinatului” care a asigurat
trecerea spre Sandu Moţoc – F.S.N., apoi P.D.S.R. –
adică a venit la putere și la Jad formaţiunea condusă
de Ion Iliescu, omul care, după regula partidelor
de tip sovietic, trebuia să-i succeadă lui Nicolae
Ceaușescu.
Punct ochit, punct lovit.
E drept, Ceaușescu încălcase regula succesiunii
(destituindu-l pe Iliescu de la conducerea organiza-
ţiei de tineret, încălcase cutuma și îl numise în locul
lui Iliescu pe fiul său Nicu), abatere „corectată” de
evenimentele din 1989. Moscova chiar n-a jucat nici
un rol în toată această poveste?
Dar asta nu e treaba autorului de amintiri din-
tr-un mic oraș de pe Nireș.
11.
Pentru politica românescă termenul de „joc la
două capete” a devenit unul uzual, iar jocul în sine ceva
normal. Practică avem, har domnului!, după mai mul-
te decenii de duplicitarism în era Ceaușescu. Vorbitul
„ca la ședinţă” și „limba de lemn” sunt două noţiuni
pline de sugestii pentru orice analist. Duplicitarismul
ca mod de viaţă m-a marcat și pe mine.
Îmi amintesc de două momente, nu sunt sin-
gurele, dar sunt semnificative.
Recensământul, cred că a fost în 1977, m-a
pus într-o situaţie „tipică” – așa cum am învăţat la
estetică despre realismul socialist: personaje tipice
în situaţii tipice.
Iată cum am ajuns personaj tipic într-o situaţie
tipică: recensământul la care mă refer a fost făcut cu
voluntari – e un fel de-a spune – atâta timp cât eram
plătiţi de la școală, dar nu făceam ore, o altă situaţie
anormală într-o lume normală, dar normală în R.S.
(România Sovietică).
Aveam la dispoziţie o săptămână pentru pre-
lucrarea datelor și completarea mapei, săptămână
în care urma să venim zilnic la servici și să lucrăm,
chipurile, opt ore la mapă.
Eu mi-a terminat mapa din prima zi, era greu
să nu faci asta, eu n-am reușit niciodată să trag de
timp, nu eram bun la așa ceva, n-aveam talent să

complic inutil lucrurile și n-aveam răbdare să port
interminabile negocieri în jurul unor principii care
de la început erau confuze.
De pildă, formularul conţinea celebrul cod 99.
Acest cod era utilizat la modul eufemistic
pentru a descrie familiile monoparentale, noţiune
ca și inexistentă pentru propaganda comunistă.
Instrucţiunile erau: dacă bănuim (n.b., cum defi-
nești bănuiala într-un document care ar trebui să
conţină doar date exacte) că declaraţiile care ni se
furnizează încearcă să ascundă o situaţie familiară
incertă, o notăm cu codul 99, care putea să însem-
ne: „copil din flori”, „concubinaj”,... practic, orice
altă situaţie în afare celor cu acte de stare civilă în
regulă.
Logic ar fi fost să notăm actele de stare civilă cu
adevărat sau fals, adică în regulă sau în neregulă.
Orice altă interpretare „intermediară” nu se
înscrie în categoriile logice de adevărat sau fals, este
deci inoperantă. Ce înseamnă acte civile oarecum în
(ne)regulă? E ceva de genul: fată semivirgină, adică
un nonsens.
Cum n-am rezistat nervos să tot întorc pe toate
feţele chestiile confuze gen acest cod 99, o îndelet-
nicire care am observat că la producea mare plăcere
altor colegi, am terminat mapa din prima zi și am
vrut s-o predau. Șeful meu ad hoc, nu mai știu cum
se numea șefia, ceva cu secţie de recensământ, era
directorul școlii generale de peste drum, un om
„trecut prin viaţă”.
„Măi Zorine”, „m-a sfătuit el, nu e bine să pre-
dai mapa așa de repede. Acţiunea asta a fost gândită
pentru o săptămână, dacă o predai în prima zi ţi-o
ia la puricat și te tot întoarce pentru fiecare virgulă.
Las-o și tu pentru ultima zi, că atunci le verifică în
bloc și scapi mai ușor”.
M-am conformat, fiindcă din interlocutorul
meu vorbea vocea unei îndelungate experienţe. Am
venit cuminte în continuare l-a servici, deschideam
mapa și o lăsam pe masă, să se vadă că „tocmai am
ieșit” și veneam după masă când se închidea secţia
să-mi strâng lucrurile...
O altă lecţie de duplicitarism aplicat am pri-
mit-o la „telegrame”.
La începutul anilor 80, din fiecare localitate
plecau spre „Scânteia” nenumărate telegrame care-l
preamăreau în fel și chip pe Ceaușescu și pe nevastă-
sa, de ziua lor. Era „sarcină de partid”.
Cum tovarășii de la partid aveau alte griji, a se
citi n-aveau chef de așa ceva, dar nici nu doreau „să
se expună” – dacă vreo formulare nu ar fi plăcut,
acolo sus, consecinţele erau severe, așa că tot ţapii
ispășitori au fost soluţia – măcar se putea da vina
pe cineva.
Așa ne-am trezit câţiva dascăli (culmea că,
majoritatea nu eram membrii și nici bine văzuţi)
chemaţi la partid, serviţi cu cafele, înlocuiţi la ore și
„detașaţi” pentru redactarea telegramelor.
Am început să mă chinui cu pixul într-un car-
neţel, dar nu mi-a ieșit nimic timp de vreo două
ore.
A apărut un prieten din „Consiliu”, un autodi-
dact cu mult simţ la umorului și m-a chemat la o
bere. L-am refuzat, disperat că nu reușeam să încro-
pesc nici un text patetic.
A zâmbit.
„Fii serios!” –
Am cedat.
Când ne-am întors de la bere, m-a dus la cabi-
netul de partid, a luat pur și simplu „Scânteia” din
anul precedent și m-a pus să copiez trei telegrame,
la întâmplare.
M-am dus cu ele la secretarul cu propagan-
da, care, pentru a-și documenta autoritatea, a mai
schimbat un cuvânt aici, unul acolo, după care le-a
acceptat.
Scăpasem.
Una din telegrame a apărut în „Scânteia” – mare
mândire pentru partidul din Jad – iar eu m-am ales
cu felicitări.
Aceasta și nu alta era societatea prin care am
săvârșit, în manieră originală, acel 22 decembrie
1989.
Sincron
Comportamentul feudal al politicianului român are în

esenţa sa două cauze: politicianul român nu știe altceva, iar
publicul căruia i se adresează consideră că viaţa de iobag e mai
simplă, fiindcă te scutește de o seamă de responsabilităţi.
Ţintele pe care românul majoritar încearcă să le atingă
prin politică sunt atât de pătrunse de mentalitatea „legării de
glie”, încât neofeudalismul care a îmbibat consistent așa-zisa
orânduire socialistă are excrescenţe și în proaspătul și deocam-
dată firavul capitalism.
12.
„Suportul larg” de care se bucura „revoluţia” era
la fel de conjunctural ca și adeziunea faţă de realege-
rea lui Ceaușescu la congres. În afară de spaima de
a nu pierde trenul, de a nu fi lăsat pe dinafară, cu
care erau impregnate minţile românilor, obișnuiţi
cu statul la coadă și cu stresul că marfa, puţină și
proastă, se va termina înainte de a ajunge la rând
– sentimentul general era de indiferenţă, fiindcă
nimeni nu avea vreo idee clară despre ce avea să
urmeze și deci adeziunea nu era numai de esenţă
declarativă, era și demagogică. Cum poţi adera la
ceva necunoscut? În schimb declaraţiile de adeziune
erau foarte necesare pentru a crea iluzia de legitimi-
tate: la urma urmelor, tot ce se făcea în acele zile, se
făcea în numele poprului suveran.
În primul rând, revoluţia nu avea nici o doctrină.
Majoritatea revoluţiilor din secolul XX au fost
marxiste.
Cele non-marxiste au fost numite în lumea în
care am crescut – contrarevoluţii.
Cu decembrie 1989 am păţit ca și cu 23 august
1944.
Mai întâi am învăţat că 23 august a fost „elibe-
rarea patriei noastre de sub jugul fascist” – evident,
de către „glorioasa armată sovietică” – pe urmă,
dascălii neamului s-au răzgândit și nu ne-au mai
eliberat rușii, ci ne-am eliberat noi singuri, elibera-
rea a devenit insurecţie, până când iar s-a gândit un
învăţat, că poate insurecţie nu sună bine, și atunci
a venit clipa să aflăm adevărul, că în 1944 a fost o
„mare revoluţie: populară, antifascistă și atiimperi-
alistă”, avându-i în primele rânduri pe neobosiţii și
omniprezenţii tovarăși Nicolae Ceaușescu și Elena
Petrescu, doi tovarăși al căror rol istoric era în creș-
tere, iar vârsta debutului în politică în descreștere,
de la an la an, ajungând până la frageda vârstă de 13
ani a marelui luptător când, chipurile, acesta ar fi
început „activitatea revoluţionară”.
Mă rog…
Cu 1989 mă tem că voi păţi la fel.
Chestia cu revoluţia n-a prea ţinut de la
început.
E drept că avem revoluţionari, cu brevete și pri-
vilegii. De revoluţionari nu ducem lipsă. Cât despre
revoluţie, ea cam lipsește.
Dacă, pe de altă parte considerăm tulburările
de stradă o revoluţie, atunci avem câte o revoluţie la
fiecare meci de fotbal Universitatea cu CFR Cluj.
Este cât se poate de regretabil că tulburările de
stradă din 1989 au produs victime. La fel de regre-
tabile sunt victimele care rezultă din accidentele
de circulaţie sau cele ale cazurilor de malpraxis în
medicină. Dar numărul victimelor încă nu face o
revoluţie.
În primul rând, nu știm între cine și cine a avut
loc această revoluţie.
Pe de o parte, avem o masă amorfă de protes-
tanţi, pe care nu-i conducea nimeni, pe care nu-i
organiza nimeni și care totuși se nimereau să fie,
de cele mai multe ori, la timpul și la locul potrivit

(pentru ei sau pentru alţii). Această masă a produs
în cele din urmă o „emanaţie” (cum? nu știe nimeni,
nu există nici un fel de explicaţie legată de proce-
dura emanării, ea s-a produs pur și simplu, iar noi
am luat cunoștinţă de acest fapt implacabil, cazul
este oricum fără precedent, nu cunosc o altă ţară,
care să fie condusă de niște „emanaţi”). Acesta a fost
momentul de glorie al maselor, care, pe urmă, și la
fel de subit, și-au încetat rolul. Cînd am constatat
ex abrupto, că nu mai putem „lucra sub presiunea
străzii”...
Cu cine se luptau „revoluţionarii”?
Cu armata?
Atunci, în mod inevitabil trebuia să învingă ar-
mata. Dar armata s-a răzgândit. În armată nu există
iniţiative, ci se execută ordine.
Cine a dat ordinul?...
Securitatea și miliţia capitulaseră încă din 22
decembrie, adică înainte de începutul luptei, cât
despre teroriști,... îl putem acuza la fel de bine și pe
Yeti, omul zăpezilor. Că nici pe el nu l-a văzut încă
nimeni.
Cum a fost cu Securitatea și cu miliţia?
La Jad, în 22 după masă, în timp ce un prim
grup de „revoluţionari” se „coagulase” la braseria
„Sarmisegetuza”, „Consiliul” (adică primăria) a fost
părăsită de întreg personalul într-o manieră despre
care am mai scris, adică – inexplicabilă.
Mie această atitudine mi se pare comparabilă
doar cu cea a unei imaginare unităţi de pompieri,
care în mijlocul unui incendiu închide discret remi-
za și pleacă cu toţii acasă.
Înţeleagă cine poate.
Ultimul a plecat de la „Consiliu” miliţianul de
la poartă, care și-a abandonat cascheta în cabina
portarului, ca să nu-l recunoască lumea, pe drum,
de miliţian.
Dumnezeule!
Omul acesta purta o uniformă de care pur și
simplu s-a lepădat fără ca cineva să-l tragă vreodată
la răspundere.
Foarte probabil că același om a revenit pes-
te câteva zile, s-a numit domn și era „poliţist” și
gata. Asta da revoluţie! Mai degrabă miracol decât
revoluţie.
Omul despre care scriu poate fi o persoană
foarte cumsecade.
Probabil, a reacţionat instinctiv în împrejurări
pe care nu le înţelegea și pentru care fără îndo-
ială că nu era pregătit. Dar odată compromisă, o
uniformă nu mai poate fi salvată cu fireturi sau
decoraţii noi.
La Jad, armata nu a jucat nici un rol în decem-
brie 1989, cu toate că în oraș se găsea o mare unitate
militară. La Cluj, militarii au fost folosiţi într-un
mod josnic.
Mai întâi li s-a ordonat militarilor să tragă în
civili neînarmaţi, pentru ca apoi să se ridice mo-
numente comemorative pe aceleași locuri, iar câţiva
ofiţeri să fie judecaţi ca să „albească” armata în an-
samblul ei.
De ce consider că militarii au fost folosiţi într-
un mod josnic în 1989?
Nu pot să cred că un ofiţer este trimis, cu soldaţi
înarmaţi de război, în faţa unor civili, cu misiunea
să improvizeze. Dacă nu e vorba de un joc murdar,
de o capcană pentru ţapi ispășitori, în împrejurări
atât de grave, un ofiţer nu poate pleca în misiune

decât cu ordine clare. În acest caz, nu mai răspunde
el, ci cel care i-a dat ordinele.
În variantă românească, stil 1989, procesul de
la Nürnberg ajungea pînă la cel mult doi-trei colo-
nei din Wehrmacht.
Sincron
De-a lungul istoriei, am învăţat să ne protejăm prin

ineficienţă: pământul pârjolit, trădările, întoarcerile de arme,
revoluţiile... toate au urmat principiul riscurilor minime și cel
al scuzelor maxime.
13.
Pentru mine este evident că „strada” a fost fo-
losită în România în 1989 pentru a crea o perdea
de fum. Problema autorităţilor „emanate” rezidă
tocmai în ambiguitatea termenului.
Cum justifici preluarea puterii atunci când nu
vrei să recunoști acest lucru?
Puterea nu a fost preluată în 1989 la întâmpla-
re, ci de către un grup organizat, care se bucura de
consimţământul Moscovei.
Logica nu admite altă variantă.
Știm ce înseamnă un pact militar și știm că fă-
ceam parte din pactul de la Varșovia.
România nu este atât de neinteresantă pentru
vecini încât hegemonului sovietic pur și simplu să
nu-i fi păsat de ce se întâmpla la București.
Asta înseamnă că Gorbaciov a fost din start de
acord cu evoluţiile din 1989.
Acest acord nu putea fi încheiat cu un grup de
trecători aflaţi din întâmplare pe stradă, ci doar cu o
structură cât de cât organizată.
Nu este, de asemenea, plauzibil ca occidentul să
nu fi fost deloc interesat de evenimentele din zonă.
La rândul lor, serviciile occidentale nu puteau lua
legătura decât cu grupuri organizate, fiindcă la nivelul
lor nu se lucrează cu... anunţuri la mica publicitate.
Toate acestea se întâmplau însă la București sau
în alte puncte fierbinţi și nicidecum la Jad, unde
Nireșul curgea liniștit la vale, iar singurele focuri de
armă au fost trase din greșeală de către un infanterist
care a adormit în post și a scăpat arma din mână.
Din fericire, nu a fost rănit nimeni.
În schimb, pot afirma că în decembrie 1989 a
început adevărata viaţă socială și politică a urbei,
dacă admitem că dictatura nu permite nici una nici
alta, decât într-un mod viciat. Odată treziţi din
apatie, localnicii erau obsedaţi de nevoia de a face
ceva: în politică, în administraţie, în toate. Nimeni
nu mai era dispus să stea de-o parte, după vreo două
decenii de adormire îngrijorătoare.
Experienţa politică a localnicilor era inexis-
tentă, iar fundamentarea teoretică vagă și la nivelul
cunoștinţelor de cultură generală, treapta mijlocie –
și acestea filtrate prin sistemul comunist de învăţă-
mânt. Așadar, prima manifestare a politicului între
cele două Nireșuri a fost diletantismul.
Absenţa profesionalismului nu presupune
absenţa intereselor, a orgoliilor sau a frustrărilor
de toate felurile. Dimpotrivă, în absenţa pregătirii
profesionale, care în mod normal strunește por-
nirile emoţionale, considerentele colaterale devin
primordiale.
Așa au reacţionat și concitadinii mei, stresaţi să
nu „circule pe contrasens”.
Deîndată ce la București vocea cea mai autori-
zată a naţiunii, Ion Iliescu, s-a dezis de toate struc-
turile comuniste (printr-o declaraţie televizată care
nu cuprindea mai mult de două propoziţii – semn
că nu era de umblat la detalii), localnicii mei au în-
ceput să facă același lucru.
În ziarul local, „Tribuna Jadului”, care a început

să apară din 23 decembrie, și în a cărui redacţie am
lucrat și eu, a plouat cu inserate redactate după tipi-
cul telegramelor de felicitare adresate Ceaușeștilor,
în care diverse grupuri, (evident fără nici o repre-
zentativitate), se declarau public adepte ale demo-
craţiei și ţineau morţis ca toată lumea să ia act de
declaraţiile lor.
Din moment ce nu a solicitat nimeni să publi-
ce o dezminţire, se poate presupune că în acele zile
populaţia Jadului se declara adeptă a democraţiei
cu o majoritate zdrobitoare. Nimeni, însă, nu părea
deranjat de faptul că toţi acești adepţi ai democra-
ţiei nu trăiseră niciodată într-o democraţie, deci nu
aveau de unde să știe cum arată opţiunea lor.
Dar cine îndrăznea, în iarna aceea a lui 1989 să
nu se declare adeptul democraţiei?
Iar democraţia, pentru care optaseră în bloc
jadenii, a început să-și arate faţa – reprezentată de
camioane cu ajutoare care au sosit în valuri din
occident.
Pe mine mă surprinde acum numărul foarte
mare de camioane sosite într-o ţară, care, totuși,
nu fusese lovită nici de cutremur, nici de inundaţii
catastrofale și mă mai surprinde, tot retroactiv, lipsa
de reacţie a hegemonului sovietic la această invazie
de bunuri, dar și de idei occidentale, care aveau să
scoată România din zona de influenţă a Moscovei.
Nu sunt nici filorus și nici antisovietic înflă-
cărat, mă gândesc doar că în Jad primele depozite
de ajutoare s-au deschis în Sala de sport a Liceului
„Axente Sever”, la câteva sute de metri de monu-
mentul ostașului sovietic ce străjuia centrul orașu-
lui, la concurenţă cu biserica reformată. Între timp,
monumentul a fost considerat anacronic și a fost
înlocuit cu altul, mai „pe linie” cu noile realităţi. De
obiceiul de a rescrie istoria ne dezvăţăm mai greu.
Ajutoarele sosite din occident au găsit Jadul cu
faţa întoarsă spre democraţie, după primul și singu-
rul act revoluţionar produs în 23 decembrie în faţa
primăriei. După modelul mediatizat de la București,
s-a deschis balconul pentru cuvântări în faţa străzii
pline până la refuz de curioși.
Moment critic pentru soarta revoluţiei locale,
deoarece toţi angajaţii de la „Consiliu”, care-și lua-
seră tălpășiţa în 22 decembrie, au apărut disciplinaţi
la servici, în frunte cu tovarășa Cociurlă, șefa locală
de partid. Iar tovarășa, cu tupeul școlii de partid și
a modelului comportamental al Elenei Ceaușescu,
s-a înfiinţat pe balcon cu o haină de blană pe umeri,
cam nepotrivită pentru a câștiga simpatia străzii cu
oameni îmbrăcaţi ca într-un lagăr de refugiaţi.
Dar nu haina de blană scumpă a tovarășei
prim-secretare avea să dea semnalul pentru începe-
rea revoluţiei de la Jad.
Sincron
Știaţi că o bilă de rulment, introdusă într-un tub și lan-

sată prin acesta cu oarecare îndemânare spre o vitrină care
se va face ţăndări are un efect electrizant asupra unei mase
dezorganizate?
Dacă nu știaţi, ţineţi minte acest amănunt, s-ar putea
să vă prindă bine. La Timișoara, în 1989, a dat rezultate
excelente.
14.
Discursul tovarășei Cociurlă de la balconul pri-
măriei din Jad ameninţa să se transforme într-una
din obișnuitele declaraţii de adeziune la noile valori
(vag exprimate) și de îndemnuri la nonviolenţă.
În momentul acela, în mulţime a apărut un
automobil Wartburg, claxonând frenetic. De una
din portiere era legat drapelul cu gaura la mijloc în
locul stemei. Sufla o briză ușoară și drapelul fâlfâia
cu un efect considerabil pe lângă mașina din care o
coborât un tânăr îmbrăcat sportiv, care a întrerupt
discursul tovarășei, îndemnându-i pe cei de faţă să
se roage pentru victimele de la Timișoara.
Mulţimea a îngenuncheat instantaneu și a ros-
tit în cor un „Tatăl Nostru”.
Nu știu și nici nu cred că vreunul dintre jadenii
de faţă la acel eveniment au aflat vreodată cine era
acel tânăr și din ce pricini ajunsese el la Jad, la un
moment atât de potrivit pentru o intrare de mare
efect. Nu vom cunoaște nici identitatea și nici mo-
tivaţia personajului. Tot ce putem spune este că
efectul acestui intermezzo a fost unul surprinzător
și a dus la răsturnarea totală a situaţiei.
Tentativa tovarășei de a-și relua discursul a fost
primită cu huiduieli, după care mulţimea a pătruns
în clădire și i-a obligat pe șefii de la partid să plece.
„Concedierea” conducerii de partid a Jadului nu s-a

făcut cu exces de politeţe, dar coafurile tovarășelor
și costumele elegante ale tovarășilor nu au avut prea
mult de suferit.
A urmat o adunare spontană în sala mare, la
care după atâţia ani, în care fusesem convocat ală-
turi de ceilalţi dascăli, să umplem sala pentru cine
știe ce conferinţe care nu interesau pe nimeni, am
participat de bună voie și chiar interesat, urmând să
scriu despre eveniment în numărul 2 al „Tribunei
Jadului”, publicaţie care depășea și ea cu succes pri-
mele 24 de ore de existenţă.
Adunarea a fost un talmeș-balmeș din care nu-
mi mai amintesc aproape nimic în afară de prima
problemă cu care s-a confruntat acest grup spon-
tan în încercarea de a se organiza cât de cât: naţi-
onalismul de factură secolul XIX, care îi stăpânea
și pe români și pe maghiari. Primii erau stresaţi să
nu cumva să încapă orașul pe mâna maghiarilor,
amintindu-și de anii ’50, când Jadul a avut un
secretar de partid maghiar, care a populat structu-
rile de partid locale cu consagvini, cu consecinţe
în administraţie pentru vreo două decenii, în care
maghiarii ocupau poziţii strategice în mai multe
instituţii și le dădeau jadenilor nemulţumiţi prile-
jul să spună că sunt asupriţi de maghiari, ceea ce
nu le folosea la nimic, dar îi liniște într-o oarecare
măsură, – în timp ce maghiarii se vedeau complet
excluși din orice structură datorită votului majo-
ritar și cereau numerus clausus. Eram cu trei luni
înaintea evenimentelor de la Târgu Mureș și naţio-
nalismul avea încă tendinţe blânde.
Mai funcţionau considerente de genul: am
suferit împreună, îmbinate cu o oarecare simpatie
pentru maghiari, deoarece în ultimele luni Ungaria
devenise ţinta tentativelor de trecere frauduloasă a
frontierei în vederea solicitării azilului politic. O
altă chestiune pe care n-a mai elucidat-o nimeni: cum
putea un stat membru al Pactului de la Varșovia –
Ungaria – să acorde statutul de refugiat cetăţenilor
altui stat membru al Pactului?
În afară de îngrijorările naţionaliste, funda-
mentate emoţional, „puterea locală emanată” la Jad
se manifesta cu un amatorism crâncen.
Fără nici o obiecţie, doctorul Tică Vasilescu a
fost ales șeful F.S.N. În afară de curajul de a fi scris
la Europa Liberă fără pseudonim, Vasilescu nu avea
nici o calitate care să-l recomande pentru rolul de
lider politic local.
În Jad trecea drept un personaj exotic (chiar și
fără episodul cu scrisoarea deschisă) și nu se bucu-
ra de imaginea unui „stâlp al societăţii”. Era puţin
potrivit pentru a conduce politic o comunitate, da-
torită temperamentului coleric și a unei pronunţate
naivităţi, care în particular îl făcea agreabil, dar care
în situaţia din oraș era contraproductivă pentru un
om, de la care ai fi așteptat să facă o minune, adică
să facă ordine în funcţionarea unor instituţii, fără
a deţine puterea în mod real, și să asigure alegeri
corecte și eficiente (eficienţa presupune un electorat
informat) la Jad, când așa ceva nu a reușit nimeni în
România, la alegerile din 1990.
În spatele „dizidentului de serviciu” Vasilescu
se formau, folosindu-l drept paravan, grupuri de
putere și, evident, de interese.
Ioan Maghiar, directorul general al „Combinatului”
reprezenta cel mai puternic grup de interese econo-
mice, urmat de maghiari care, folosindu-se și de
imaginea lui Laszlo Tökes, s-au grăbit să-și protejeze

interesele naţionale, care, desigur, nu presupuneau
nicidecum ignorarea economicului.
Un al treilea grup s-a conturat ceva mai târziu,
când foștii activiști de partid au depășit șocul iniţial
și au început să scoată capul pe la F.S.N., oferindu-
și experienţa organizatorică. Unii au fost respinși,
alţii acceptaţi, în funcţie de imaginea publică pe
care o aveau și de cât de abili erau în comunicarea
cu ceilalţi.
Acestea erau grupurile de putere care acţionau
„la vedere”.
Nu presupun, de pildă, că ofiţerii de securita-
te au căzut, la rândul lor în apatie, ei, care în 23
decembrie au predat „inventarul”, inclusiv rastelul
cu arme, armatei, după care au trecut într-o stare
ocupaţională incertă, și au fost „găzduiţi” câteva zile
la unitatea militară, pentru evitarea incidentelor cu
zeloșii noii democraţii, pentru ca apoi să se piardă
discret în anonimat. Numai că anonimatul nu e
sinonim cu inactivitatea.
15.
De fapt, ce am fi vrut? Ca acești oameni, care
au colaborat cu regimul Ceaușescu, să dispară? Să
deschidem noi lagăre de concentrare pentru ei?
Tocmai fiindcă voiam o democraţie și nu o dictatu-
ră, trebuia să acceptăm drepturile lor, care nu pot fi
diferite de drepturile tuturor.
La Jad, nici dictatura, nici diferitele „servicii”
nu au avut reprezentanţi notabili. În acest sens am
putea spune că mult mai bine stătea partida adversă,
prin dizidentul Vasilescu. Gestul, chiar și fără con-
secinţe, era unul nepolitizat, venea de-a dreptul din
ce avea să se numească, cu un deceniu mai târziu,
societatea civilă și demonstra cel puţin o conștiinţă
individuală exemplară.
Asta nu înseamnă cumva că acest oraș a fost un
centru al rezistenţei. În primul rând, a rezistenţei
la ce? Importanţa istorică a localităţii a fost consi-
derabil diminuată de noua împărţire administrativ-
teritorială, care este în vigoare și azi. Desfiinţarea
„raionului” a însemnat și desfiinţarea Jadului ca
centru administrativ zonal. A rămas Spitalul, vechi
de un secol, în care s-a mai investit câte ceva prin
anii 70, pentru ca după aceea să intre într-un con
de umbră, cazurile „cu greutate” luînd de cele mai
multe ori drumul Clujului – apoi judecătoria, a
cărei importanţă a fost redusă la aria locală și școlile

care își recrutează și azi elevii din toată zona.
Economia s-a dezvoltat structurată pe
„Combinat”, care a surclasat rapid, ca importanţă,
sectoarele tradiţionale: Salina și Căile Ferate, adică
Ocna Jad și „Triajul”. Combinatul a fost o creaţie a
economiei de comandă, fără orizont în economia
de piaţă, care din urmă l-a și lichidat. Consecinţa
„combinatizării” a fost vizibilă în primul rând în
structura forţei de muncă migratoare spre Jad cu
consecinţa triplării populaţiei orașului în „anii
socialismului”.
În afară de câţiva nomenclaturiști, majoritatea
expediaţi disciplinar la Jad, orașul era locul tipic în
care nu se întâmpla nimic.
Dacă tovarășa Cociurlă nu ar fi fost victima
egolatriei activistului, care crede cu obstinaţie că
nimic nu se face pe lumea asta fără un discurs, pe
care desigur trebuie să-l rostească tot el, revoluţia de
la Jad – adică cele cinci minute de huiduieli care au
făcut-o pe ilustra textilistă să se retragă frustrată din
balconul primăriei – revoluţia de la Jad nu ar mai fi
avut loc, din lipsă de combatanţi.
Așa însă s-a consumat totuși un act de voinţă
colectivă, cu sens revoluţionar, care a dus la înlocu-
irea vechii structuri de comandă (doar la vârf, ce-i
drept) cu o altă structură, emanată în mod spontan,
ca să nu zicem haotic, adică s-a atins treapta inter-
mediară a darwinismului social care ducea spre spre
alegerile democratice din 1990.
Onoarea târgului a fost salvată și democraţia a
ieșit învingătoare.
Cât de multă putere deţineau structurile
„emanate”?
Puterea lor era una decorativă.
Oricine venea la Jad (de fapt, n-a venit nimeni
în afară de convoaiele cu ajutoare din occident) con-
stata că în fruntea urbei se aflau oameni noi, care
nu făcuseră parte din vechile structuri de comandă.
Acești oameni noi de la putere aveau tot timpul să se
întâlnească și să pălăvrăgească cu oaspeţii occiden-
tali, onoraţi de importanţa care li se acorda, fiindcă
oricum noile structuri nu aveau altceva de făcut.
Societatea, industria, serviciile, instituţiile sta-
tului... toate funcţionau din inerţie, atât cât funcţi-
onau, iar iluzia generală era de bine.
Era iarnă și România se obișnuise să treacă într-
un fel de stare de hibernare, instaurată de autorităţi
pe la începutul anilor 80.
Românii semănau cu un trib de nomazi, aciuit
pe undeva, în așteptarea anotimpului cald ca să-și
reia ciclul normal de viaţă.
Oamenii au avut, așadar, o percepţie pozitivă
când curentul electric a început să funcţioneze, în
primul rând fiindcă în fabrici nu se mai consuma
curent – fabricile erau ocupate cu mitinguri, greve
spontane, demascări de tirani și alegeri – care con-
sumau energii umane dar nu și curentul electric,
dirijat prioritar spre consumatorii casnici.
Încălzirea nu funcţiona, dar cum iarna aceea
a fost deosebit de blândă, frigul nu ne prea dădea
de furcă, mai ales că apucasem să ne călim în anii
anteriori.
Pachetele cu alimente și alte mărfuri de consum
din occident ne creau iluzia unei schimbări în bine
așa că în linii mari și cu excepţia celor care fusese-
ră „cineva” până în 22 decembrie, toată lumea era
mulţumită.
În consecinţă democraţia originală a început cu

dreptul la Jad, sau cel puţin așa vedeam noi atunci
lucrurile. Să nu uităm că trăiam într-o ţară în care
cu câteva zile mai înainte puteai corupe toată pri-
măria locală cu câteva pachete de cafea și câteva
cartușe de ţigări.
Mentalitatea noastră era una formată pe fondul
penuriei de tot felul.
Privarea de serviciile elementare într-o lume
civilizată ne-a făcut vulnerabili.
O conservă de carne sau o tablă de ciocolată
produceau minuni.
După câteva zile am cunoscut și primele mani-
festări ale luptei de clasă, așa cum ne-a fost predată
la cursurile de îndoctrinare bolșevică.
Au apărut turbulenţii, care ţipau că au primit
mai puţin din ajutoare.
Arma lor era să-și găsească o victimă și să acuze
victima de furt din ajutoare.
Cum evidenţa în depozitele improvizate era
precară, iar starea de spirit una volatilă, minirevolte
ce ameninţau să devină violente au fost la ordinea
zilei, – divertisment original de sărbători într-un
orășel care visa să se întoarcă în lumea civilizată.
Sincron
Mărul libertăţii le-a tulburat multora nu doar digestia.

Șarpele libertăţii a început să poarte oglinda de-a lungul
societăţii iar noi eram liberi să privim, doar că nu ne plăcea
ceea ce vedea.
Ne-am săturat de România sau de noi?
16.
Jadenii s-au întors la casele lor să se bucure de
darurile primite din occident sub deviza Crăciunului
Liber. Evenimentele locale erau inexistentente,
oamenii se alimentau cu imagini de la televizorul
renăscut din firava noastră democraţie, fără multă
informaţie, dar izvor nesecat de basme și legende.
Ore în șir se transmiteau programe în limba
maghiară și germană, proaspăt reactivatele redac-
ţii din televiziunea zisă liberă munceau pe rupte.
Subit, atmosfera lirică era sfâșiată de scene de lup-
tă, majoritatea în nocturnă, cu trasoare, explozii
și multă confuzie, iar după câteva minute de pal-
pitaţii, ţara se transforma iarăși într-un ţinut de
basm, fără zăpadă, ce-i drept, dar plină de colinzi,
de armonii și de îmbrăţișări din care ne mai trezeau
știrile din categoria: se mai trage... nu se mai trage!
Reveria mai se spulbera din când în când, și la apa-
riţia unor ameninţări de genul: Crăciunul a fost al
vostru, Învierea va fi a noastră! Mă gândesc acum
care era noima acestor mesaje, inutile în contextul
unor evoluţii complexe pe continent, care cuprin-
deau și România.
Poate că în acele zile încă nu era evident pentru
prea multă lume că regimul Ceaușescu era definitiv
istorie. Cu totul altfel se punea problema pentru cei
care l-au slujit din interes. Interesele au rămas intacte
iar oamenii au găsit rapid alte căi de a le satisface.
Nici o șansă de a le urmări destinele, atâta timp
cât România funcţiona pe bază de emanaţii.
Nu exclud ca acesta să fi fost planul iniţial: im-
presia de dezordine, improvizaţie, amatorism, care
să facă noile structuri credibile.
În Jad nu s-a schimbat de fapt puterea în 1990,
vorbesc de puterea reală, deţinută și înainte și după
decembrie 1989 de același Ioan Maghiar, directorul
general al „Combinatului”. Combinatul era moto-
rul orașului, cine îl controla controla și restul.
Poate că orașul a trăit cât a trăit combinatul –
după decesul economic al acestuia, Jadul nu mai
e controlat de nimeni, fiindcă nu mai este ce să
controlezi.
Ca fapt divers, vreau să reţineţi că până în 2008
primarul Jadului a fost același Ioan Maghiar, aflat la
al doilea mandat, pe atunci membru al unui par-
tid „istoric”, după ce a obţinut ambele mandate ca
independent.
În 1991 mi-a acordat un interviu.
Mi-a vorbit despre familia lui, care în anii 50 a
purtat stigmatul de „chiaburi”. Li s-a confiscat ave-
rea, două decenii mai târziu o refăcuseră, tot prin
muncă, așa cum o dobândiseră iniţial. O structură
de gospodar. La combinat a făcut o seră în care culti-
va legume pentru anagajaţi, o cantină cu gospodărie
proprie care le asigura masa muncitorilor, ceea ce în
regimul de penurie nu era puţin lucru.
După 1990 a înfiinţat o secţie de papetărie,
investiţie ce nu aducea profit, dar dădea de lucru la
vreo 200 de femei care altfel ar fi fost beneficiare de
protecţie socială.
Nu a fost niciodată o persoană cu convingeri

democratice și cu atât mai puţin un practicant al
democraţiei. Mentalitatea i-a fost și cred că a ră-
mas de feudal. Un feudal de factură rurală, greoi
și încăpăţânat – în vechiul regim fusese capabil să-i
ţină piept până și Elenei Ceaușescu, fără consecinţe
dramatice, demonstrând pe lângă firea autoritară și
evidente calităţi diplomatice.
Combinatul a făcut posibilă existenţa pri-
mei publicaţii postdecembriste la Jad: „Tribuna
Jadului”.
Fără un stoc consistent de hârtie dăruit prin
voia directorului general, ziarul nu ar fi supravieţuit
primelor două-trei apariţii.
În jurul acestui inginer cu vocaţia gospodarului
s-a structurat puterea locală în Jad – pro și contra, cei
contra fiind cel mai mult timp în opoziţie, iar când
au ajuns la putere au păţit-o așa cum au păţit-o și alţii
în România: au câștigat alegerile dar nu și puterea.
De fapt, acest personaj complex era ca avea mai
bun România sfârșitului de veac XX – oameni care
supravieţuiseră, se adaptaseră regimului sovietic fără
să se identifice cu el, acceptau inovaţia și erau, în
principiu, pro-occidentali, oricum, erau la ora aceea
singurii parteneri de dialog valizi pentru occident.
Primele delegaţii cu ajutoare venite din Austria
și pe urmă din Olanda, de unde o fundaţie din
orașul Dalfsen cu timpul practic a adoptat Jadul –
ajungeau mai devreme sau mai târziu în contact cu
Ioan Maghiar. Era singurul care călătorise în aceste
ţări, care avea noţiuni și referinţe pe care austriecii
sau olandezii le puteau înţelege.
Noi, ceilalţi, încercam disperaţi să le explicăm
cum era cu comunismul. Ei, politicoși și binevoitori,
ne ascultau. Noi băteam câmpii, divagam, vorbeam
aiurea, iar ei ne dădeau sistematic impresia că ne
ascultă.
Pe de altă parte, Ioan Maghiar făcea faţă situ-
aţiei, până la un punct, din perspectiva acelorași
vizitatori din occident.
Într-o zi, unul dintre ei m-a întrebat dacă
îmi dau seama că omul acesta, era vorba de Ioan
Maghiar, vorbește numai în sentinţe.
Irevocabile, am adăugat eu.
Așa și era.
Singurul om care „știa cât este ceasul” din Jad,
la ora aceea, nu-și putea permite luxul populismu-
lui. Democraţia, pentru a funcţiona, nu are nevoie
doar de oameni liberi să-și exprime opiniile, mai are
nevoie și de oameni informaţi.
Prostia, chiar exprimată liber, nu poate produce
decât prostie. Iar ieșirea din prostie, credeam noi, se
face pe calea paternalismului iluminat.
17.
Ciudată și neinspirată a fost atitudinea intelec-
tualilor faţă de noua realitate jadeană.
În vechiul regim ei se bucurau de un respect
limitat la sfera relaţiilor private, unde de pildă nouă,
dascălilor, ni se spunea domnule sau doamnă chiar
și de către activiștii feroci.
Oficial eram o categorie umilită și batjocorită,
trimiși pe câmp cu elevii la tot felul de munci fără
folos material sau educativ, dar suficiente pentru a
ne pune într-o lumină ridicolă, faţă de șefii de bri-
gadă de la CAP care subit se simţeau superiori în
comparaţie cu noi – și faţă de elevii care se amuzau
pe seama neputinţei fizice a dascălilor mai în vârstă
fără să se gândească că locul acestora, evident că nu
era pe câmp ci la catedră, într-o lume normală.
De parcă n-ar fi fost de ajuns, de fiecare dată
când trebuia bifată vreo ședinţă stupidă la „consiliu”
și sala se cerea umplută cu fraieri, iar tovarășii nu
aveau chef să se plictisească în scaunele plușate mi-
rosind a insecticid, dascălii erau chemaţi să anime
ședinţa și răspundeau de fiecare dată cu aceeași umi-
linţă în priviri. Îmi amintesc de un conflict mușa-
malizat, pe care l-am avut pe tema utilizării noastre
pe post de „carne de tun”, cu directorul adjunct al
liceului – ca orice minoritar, omul era maghiar, mai
zelos în aplicarea dispoziţiilor, oricât de aberante ar
fi fost, pentru a-și mentine măruntele privilegii, cu
toate că uneori excesul de zel părea să-i facă chiar
plăcere... așa că presupun că l-a deranjat foarte tare
când într-o zi pur și simplu nu m-am prezentat la
„practica agricolă”.
A început o dispută care avea, aparent, un sub-
strat stilistic – l-am întrebat cum se justifică „practi-
ca” agricolă în timp ce nu făceam nici o oră de „teo-
rie” agricolă? A încercat, încurcat, să mă repeadă – și
a sfârșit prin a mă ameninţa că „voi fi sancţionat”.
Cum? l-am întrebat în continuare, îmi vei tăia orele
pe care nu le-am ţinut?
Care sunt orele acelea, atâta timp cât de o
săptămână nu se ţineau cursuri în toată școala, iar
pentru „activităţile extrașcolare” nu eram pontaţi –
de fapt în acte se comitea un fals grosolan în acte,
eram plătiţi pentru orele pe care nu le efectuam și
nu eram plătiţi pentru munca pe care, chipurile, o
făceam – și care ar fi presupus o plată de doi sau
trei lei pe zi la tarifele practicate atunci în mod
oficial.
Pe piaţa neagră, care funcţiona și în plin „soci-
alism”, un zilier care făcea probabil mult mai mult
decât noi, dar cine știe, poate ne-am fi dat și noi
silinţa dacă am fi făcut-o pe bani, un zilier așadar era
plătit cu optzeci de lei pe zi plus două mese – cam
de trei ori cât câștiga un profesor.
Reacţia mea l-a încurcat și mai tare pe șeful
meu, mai târziu mi s-a reproșat că m-am purtat urât
cu omul acela, trebuia să înţeleg că el nu avea nici o
vină, chiar tatăl meu a fost unul dintre cei care m-a
moralizat în acest sens, numai că eu mă săturasem
de oameni „care nu aveau nici o vină” – de fapt,
nimeni nu avea nici o vină, dar nu puteam continua

la nesfârșit comportându-ne ca niște oligofreni.
În cele din urmă, adversarul meu, dacă îl pot
numi adversar pe un om care, de fapt, încerca să
scape dintr-o încurcătură și voia să se bucure în li-
niște de măruntele sale avantaje da director adjunct,
de casă, familie și câte o zi liberă la pescuit, – omul
acesta, care juca rolul conformistului de circumstan-
ţă a schimbat subit registrul, a devenit într-un fel
complice la mica mea revoltă, a schiţat un zâmbet
care nu i-a prea reușit și după ce m-a bătut oarecum
amical pe umăr mi-a spus: Bine, dacă vrei, stai aca-
să, dar cel puţin să nu mai spui și altora...
Așadar era posibil.
Mă întreb acum, fiindcă atunci, recunosc că nu
mi-a trecut prin cap, ce s-ar fi întâmplat dacă am fi
procedat cu toţii în maniera asta, dacă am fi zis că
nu facem ceva ce nu ne aparţine, că nu avem nici o
obligaţie să ne abandonăm profesia și să devenim
un fel de voluntari fără cauză – nu știu ce s-ar fi
întâmplat, dar probabil că am fi fost mai pregătiţi
pentru ce avea să urmeze din 22 decembrie 1989.
Mentalitatea noastră conformă cu aberaţia în
care trăiam, nutrită și dintr-un reflex de autoapăra-
re, ne-a făcut să fim în 1989 exact ce am fost și mai
înainte, adică un fel de carne de tun.
Dispensabili, reciclabili, retractili și ductili,
intelectualii tipici ai urbei nu au contat și nu vor
conta nici în continuare, cu excepţia situaţiilor în
care societatea considera că are nevoie și ea de inte-
lectualii ei, așa cum Caragiale îl punea pe Caţavencu
să reclame „faliţii noștri”.
Statutul intelectualului nu s-a deosebit la Jad
de mizeria generală, dar nuanţele puteau fi mai
disperate, într-un mediu în care compensaţiile me-
diului urban erau modeste iar vigoarea rurală nu
avea sens.
Până la urmă, fiecare dintre noi ne-am rezolvat
existenţa pe cont propriu iar consecinţele minima-
lizării intelectualilor probabil se vor vedea peste
câteva decenii... sau niciodată.
18.
În acele zile de iarnă însă nu bănuiam ce avea să
urmeze, trăiam un soi de euforie, fiecare la o anumi-
tă lungime de undă.
Imediat după anul nou, proaspetele autorităţi
au anunţat o mare adunare în aceeași sală de ședinţe
a „consiliului”, o adunare care avea să dea mai multă
legitimitate conducătorilor „emanaţi”, responsabili
cu asigurarea democraţiei de vitrină și care de fapt
nu conduceau nimic.
Am avut un șoc când am văzut aceiași dascăli
târâţi pe vremuri la toate aiurelile pentru a face figu-
raţie, aceleași feţe obosite, chinuite, pământii – de
data aceasta de bună voie – sosind valuri, valuri, cu
un soi de disperare în priviri – nu am fost niciodată
în stare să-mi explic acea disperare – cred însă că
dacă vreunul din cei care au umplut sala până la
refuz ar fi ratat adunarea dintr-un motiv oarecare,
nu ar fi avut, nici atunci, capacitatea de a accepta
că prezenţa lui, prezenţa lor în sala aceea – un fost
manej pe vremea Imperiului – nu avea nici o conse-
cinţă și nici un sens.
În primul rând – și nu e cu putinţă ca nici unul
dintre participanţi să nu-și fi pus această întrebare –
care era legitimitatea acelei adunări?
Nici una.
Acea adunare nu reprezenta pe nimeni și își dă-
dea fel de fel de denumiri luate din arsenalul tuturor
revoluţiilor, de la frontul salvării naţionale la consi-
liu pentru unitate naţională, oricum, nu conta, iar
deciziile acelei adunări nu aveau nici un efect, nu
aveau cum să influenţeze cu nimic mersul societăţii,
de fapt, nici nu au avut vreo tentativă în acest sens.
Importantă era doar promovarea unor cuvinte
cheie: unitate, salvare – potrivite să sublinieze rolul
mesianic al noilor autorităţi.
Era în cotidianul acela agitat tot mai prezentă
un alt fel de teamă: frica de a nu fi lăsat pe dinafară.
Sentimentul dominant era cel al peronului pe care
te mișcai preocupat să nu pierzi nici un tren, deoa-
rece nu știa nimeni care era trenul spre destinaţia
dorită și în consecinţă, la modul absurd, oamenii
încercau să se urce în toate trenurile fără să plece, de
fapt, din gară.
Vigilenţa a vizat mai întâi depozitele cu ajutoa-
re, apoi adunările cvasi-politice, un fel de cluburi
de dezbateri, mai apoi partidele, media, fondurile.
Duplicitarismul cu care ne învăţasem funcţiona în
continuare, oamenii criticau orice, nu erau de acord
cu nimic dar nu-și asumau nimic.
Interesant rămâne amănuntul că toţi doreau să
spună ceva, nimeni nu dorea să asculte.
Modelul comportamental dominant în acele zile
era vădit unul agitat, cu un vector emoţional capabil
să destabilizeze chiar și un imperiu. Ironia făcea ca la
noi să nu fie nimic, chiar nimic de destabilizat, viaţa
încremenise în alcătuiri absurde și, culmea, mima
normalul, ca formă ultimă, distilată a absurdului.
Străinii ne luau așa cum eram, de fapt nu le
păsa de noi, erau destul de stresaţi de propriile lor
probleme și nu aveau nici un chef să ne poarte de

grijă, altfel decât la modul „societate civilă implica-
tă”: pachete, transporturi, ajutoare, vizite – mai târ-
ziu au apărut fundaţiile, seminariile și dezbaterile,
un alt sistem bine pus la punct, eficient în cheltuirea
unor fonduri și folositor pentru a le crea participan-
ţilor iluzia impactului.
Tot am vorbit și scris în acele zile, dar și mai
târziu, despre schimbare.
Adevărul este că în România nu s-a produs nici
o schimbare, atâta timp cât nu au existat forţe capa-
bile să o producă.
În schimb, în România a fost prevenit un dezas-
tru, deoarece până în 1989 societatea involua într-o
direcţie care nu ducea decât spre dezastru.
Naţiunea (în sensul american: locuitorii) era
măcinată în sistemele ei vitale care nu mai func-
ţionau. Așa că operaţiunile din 1989 au fost mai
degrabă de reanimare decât de reformă.
Vă mai amintiţi cum se trăia în 1988?
Universul concentraţionar produce aberaţii
comportamentale iar persoanele care au suportat un
astfel de regim, de regulă, sunt recuperate după un
îndelungat și complicat tratament medical.
Cum supui o naţie de 22 de milioane unui ast-
fel de tratament?
În consecinţă, măsurile de reanimare au sosit
și pe malurile Nireșului din 1989, cu încuviinţarea
sovieticilor și din surplusul occidentalilor.
De ce au renunţat sovieticii la noi?
Poate nu vom afla niciodată.
Poate nu mai aveau ce să facă cu noi.
Eram ca o victimă a unei crime violente: jefuiţi,
violaţi și abandonaţi.
Numai buni pentru a considera surplusul care
se revărsa din occident un orizont al speranţei.
Eram obișnuiţi să ideologizăm cotidianul, așa
că ni s-a dat satisfacţie: Vreţi ideologie?
Vă oferim democraţia.
Noi am acceptat-o fără să ne întrebăm cum va
arată o societate democratică alcătuită din indivizi
fără nici un fel de cultură politică, cu desărvârșire
lipsiţi de orice experineţă a unei democraţii. Între
timp, am aflat ce fel de democraţie poate rezulta
dintr-un astfel de experiment de laborator, aplicat
la scară naţională.
19.
În ianuarie 1989 au început să germineze par-
tidele în plan local.
Intelectualii – în faţă, dar nu și în frunte, erau
nerăbdători să fie folosiţi de neoactiviștii (sau mai
degrabă paleo-activiștii) cu experienţă (de regulă
proveniţi din „organizatoric”, de la U.T.C.), – îţi
lăsau impresia că de abia așteptau să-și ofere servici-
ile noilor „stăpâni ai inelelor”, înspăimântaţi să nu
rămână fără patroni.
Cu toate că în mod normal ei sunt oamenii care
gândesc independent, care dau interpretări origina-
le existenţei, care își controlează imaginaţia și supun
creaţia – cam așa ar suna un discurs electoral sau o
reclamă despre intelectuali – în privinţa asigurării
subzistenţei au dovedit mai puţină eficienţă decât
oricare necalificat, care și-a luat lumea în cap deîn-
dată ce s-au deschis graniţele. Primii, doar în ordine
cronologică, au fost ţărăniștii.
Dizidentul Vasilescu, ajuns pseudolider al „for-
ţelor democratice”, a anunţat, neinspirat, implica-
rea sa în constituirea organizaţiei locale a P.N.Ţ. În
primul rând ar fi trebuit să demisioneze, înainte de
anunţ, din postul de „primar al revoluţiei”, fiindcă
nu avea cum să organizeze un partid care să par-
ticipe la alegeri din cabinetul primarului. Nimeni
n-a sesizat atunci această incompatibilitate, eram
obișnuiţi cu primul secretar care putea să facă orice
și pe care nu-l contrazicea nimeni.
Ţărăniștii au renăscut din cenușa istoriei la ni-
velul unui soi de club al „foștilor”, măcinat de riva-
lităţi crâncene cu privire la cine era mai îndreptăţit,
mai de viţă veche, mai aristocrat în ale naţional-ţă-
rănismului. Câţiva venerabili domni au început să
se dușmănească și să se certe între ei și au construit
primul eșec al „partidelor istorice”.
În naivitatea lor, au crezut că își vor forma o
bază electorală în mediul rural, fără să aibă vreo
relaţie directă cu lumea de dincolo de barierele
orașului, așa că au pornit în campanie de recrutări
de membrii la ţară, unde n-au găsit ţărani dispuși
să facă politică creștin-democrată, dar au găsit
câţiva bazi (plural de la bade, inventat de poetul
Ion Mureșan) care să le administreze o bătută cu
strigături pe tema că „ăștia vor să se întoarcă grofii
și noi să fim iară sluji”. Dublă neînţelegere, comi-
că, dacă n-ar fi avut nota ei de tragism, în sensul
vinovaţilor fără vină.
Ca să nu-și închipuie cineva că democraţia em-
brionară din universul concentraţionar românesc o
ducea prea bine, fie zis în treacăt că doar un an mai
târziu interesele P.N.Ţ. erau slujite mult mai abil,
dar nu și credibil, de un fost diplomat din regimul
Ceaușescu, rămas în memoria localnicilor prin tără-
boiul pe care îl făcuse la întâlnirea de 30 de ani de la
absolvirea liceului, când le-a interzis participanţilor
(adică foștilor săi colegi de școală) să spună bancuri
despre Ceaușescu, fiindcă „el nu îngăduie așa ceva
în legătură cu un geniu care se naște odată la 500 de
ani!!!” – biată ţară, biet norod...
Aproape concomitent cu ţărăniștii au prins grai

maghiarii – la ei lucrurile erau mai simple, erai sau
nu erai, dacă erai, n-aveai de ales decât între să fii
membru sau să fii considerat trădător de neam, un
destin pe care lumea din 1989 nu prea era pregătită
să și-l asume.
Fără să-și dea seama?... sau fără să la pese...
că renunţă atât la opţiunea politică individuală în
favoarea unei opţiuni bazate exclusiv pe etnie, cât
și la șansa de a face vreodată parte dintr-un partid
majoritar, maghiarii s-au conformat disciplinaţi,
remarcabil de disciplinaţi pentru o minoritate divi-
zată între două biserici greu de reconciliat, catolică
și protestantă, cu cel puţin două generaţii active și
foarte diferite în opţiuni și cu un spectru cultural și
ocupaţional la fel de larg ca și majoritatea.
U.D.M.R. s-a constituit la Jad într-o singură
după masă, a funcţionat din prima zi și cred că mai
funcţionează și azi cu același fatalism – ca să zic așa,
funcţionează ca Nireșul care curge invariabil spre
Tisa…
Au mai apărut și alte formaţiuni, exotice, aiu-
ristice s-au simple escrocherii, pentru a face rost de
un sediu, de bani pentru campanie și de altele.
Grosul localnicilor s-a regăsit în F.S.N. unde
avea să se contureze al doilea lider local după Ioan
Maghiar: Sandu Moţoc. Inginer de profesie, fără ex-
perineţă politică anterioară lui 1989, dar afirmat ca
un bun organizator, Moţoc a încercat, dar n-a reușit
să spargă monopolul Maghiar.
A ajuns deputat, primar, a prins mai multe le-
gislaturi în parlament și a făcut carieră la București,
dar în confruntarea locală cu fostul director general
al „Combinatului”, a ieșit învins.
A deţinut pârghiile puterii, a obţinut chiar ares-
tarea pentru vreo două zile a adversarului său, dar
n-a reușit să impună nici condamnarea lui Maghiar,
care ar fi fost echivalentă cu sfârșitul puterii sale,
nici nu a reușit să păstreze puterea pe care a trebuit
să o cedeze în cele din urmă și după un episod cu
ţărăniștii la putere între 1996-2000, același Ioan
Maghiar care s-a instalat cu o majoritate conforta-
bilă în Primărie.
El a demonstrat prin exemplul său aprecierea
corectă a situaţiei politice de către experimentatul
Ion Iliescu, bazată pe nucleul dur al F.S.N. provenit
din fosta industrie socialistă, oameni speriaţi de Petre
Roman, autorul expresiei „o grămadă de fier vechi”
referitoare la aceeași industrie – când corect era să
spună „o grămadă de prejudecăţi turnate în beton”,
deoarece fierul poate fi schimbat cu un împrumut
de la bancă, în timp ce prejudecăţile dăinuie.
20.
Lipsa de informare nu era singurul nostru ad-
versar, ne mai luptam și cu lipsa de logică – în loc să
ne declarăm ignoranţa, mimam competenţa.
Mă gândesc cu falsă duioșie cum nu am fost
în stare să gestionăm ziarul pe care ni-l dăruise
„revoluţia”. Un săptămânal se scrie relativ ușor, iar
de condeie nu duceam lipsă, dar cu un market-
ing inexistent, „Tribuna Jadului” nu avea cum să
supravieţuiască.
Comunitatea locală nu era pregătită pentru așa
ceva – nu avea repere valorice, care le-ar fi permis conci-
tadinilor să înţeleagă, cât de importantă era o publicaţie
independentă pentru maturizarea societăţii civile.
Mă tem că la ora aceea n-am fi știut să răspun-
dem, presupunând că ne-ar fi chestionat cineva, cu
privire la această temă – dar nu ne-a trecut prin cap
să admitem ignoranţa generală, a noastră dar și a
celor din jur – și în loc să ne plângem că nu avem
mașini de scris (în 1990 computerul era ceva necu-
noscut în România, iar când am văzut primul ziar
din Olanda, cu redacţia complet computerizată, am
avut o reacţie de respingere, în loc să mă interese-
ze și să încep să învăţ, m-am gândit tot la mașinile
noastre de scris, de care eram obsedat încă de pe
vremea când proprietatea asupra unei astfel de scule
însemna ceva în România, ceva între un blazon și
o dotare care te face să aparţii unei caste, casta pro-
prietarilor de mașini de scris, adică a scriitorilor).
Așadar, atunci când am fost vizitaţi în redacţie, de
oameni „de bine”, care doreau să ne ajute, tot ma-
șini de scris am cerut.
Cred că ne-am fi înfuriat dacă ne-ar fi spus ci-
neva că habar n-avem să facem un ziar.
Încă o dată am demonstrat prin experienţa
noastră câtă dreptate avea Ion Iliescu afirmând: Să
nu vină alţii să ne dea nouă lecţii de democraţie! Ca
el gândeau cel puţin 80% dintre români, inclusiv
noi, în domeniul nostru.
Pe de altă parte, mă întreb acum cum se uitau
la noi cei care ne vizitau atunci și nu pot decât să le
admir tactul, autocontrolul, de a nu fi arătat prin
nici un gest că ne consideră niște ageamii, și asta în
cel mai fericit caz. Cât de firesc ar fi fost să spunem:
Habar n-avem cum se face ceea ce facem, dacă vreţi
să ne ajutaţi, daţi-ne un reper, vrem să învăţăm, să
devenim profesioniști.
Dar pentru o reacţie lucidă încă nu sosise
ceasul.
Tiradele pe care le publicam și care în primele
săptămâni electrizau urbea, au început să nu mai in-
tereseze pe nimeni, în condiţiile în care televiziunea
care se încăpăţâna să-și zică libera difuza ședinţele
C.P.U.N. până noaptea târziu, iar lumea le urmărea
până la epuizare ca a doua zi, cei care mai ajungeau
la servici, să polemizeze ore în șir pe cele mai aiurite
teme – cine să mai citească un săptămânal local,
când partidele și viziunile se schimbau de la o zi
la alta la București, unde se făceau și se desfăceau
destinele ţării.
Așa că noi am rămas cu tiradele... și cu tirajul,

acesta din urmă, nevândut.
Până într-o zi, când ne-am privit în ochi, noi
între noi, și am spus cu glas tare ce gândeam cu to-
ţii: Să mergem acasă.
Am închis gazul, lumina, apa și ușa.
Actul întâi – și ultimul – s-a încheiat.
„Tribuna Jadului” nu a fost, totuși, un eșec
absolut.
Ea a demonstrat nevoia de exprimare liberă,
nevoia de comunicare și importanţa acestora în for-
marea unei societăţi civilizate.
A mai demonstrat și incapacitatea noastră de
atunci (și de acum?) de a gestiona un astfel de proiect.
În locul exprimării libere, a comunicării gene-
ratoare de coeziune socială (de ce credeţi că erau?
sunt? atât de sudate comunităţile rurale izolate?),
zvâcnirea de spirit civic din 1989 a fost prea plă-
pândă, prea lipsită de mecanisme de autoapărare,
pentru a nu cădea pradă pieţei sălbatice, a pieţei la
nivel de dugheană sau de bazar.
E stupid să nu recunoaștem diferenţele și să
interpretăm economia de piaţă nediferenţiat, ceva
de genul: totul pentru bani.
Da, e pe bani, că, dacă n-ar fi pe bani, ne-am
întoarce în era trocului.
Dar nu e totuna să plătești cu cardul bancar
într-un supermarket (n-am înţeles niciodată de ce
super-, de parcă market n-ar fi fost de ajuns) pentru
un produs cu acte de provenienţă și certificat de
garanţie sau să cumperi cine știe ce făcătură într-o
baracă, pe bancnote scoase din chimir.
Alcătuirile plăpânde ale societăţii noastre civi-
le au fost subjugate rapid de această piaţă barbară,
sălbatică – efect exploatat în primul rând de nos-
talgici care s-au grăbit să confunde capitalismul cu
bazarul mișunând de traficanţi, de infractori.
Redutele comunismului, care n-a fost deloc
comunism, dar ne-am obișnuit să-l numim așa,
aceste redute din care fiecare dintre noi ar fi vrut să
evadeze la un moment dat – unii au și încercat, ba
chiar au reușit –, aceste redute percepute ca „lagăr”,
univers concentraţionar, urâte îndelung au început
să fie apărate de bună voie și de persoane de la care
te așteptai cel mai puţin la așa ceva.
Era un spectacol grotesc în care pușcăriașii își
dau seama, la câteva clipe după eliberare, că sunt
pe drumuri și, incapabili să se bucure de libertate,
încep să regrete pușcăria care nu era doar pușcărie,
„era totuși un acoperiș deasupra capului”, de prefe-
rat înnoptării sub cerul liber.
Sincron
Culpabilizată, hulită sau venerată, gazetăria a devenit

până la urmă o afacere, iar informarea nu are legătură cu
profitul, în afara cazului în care publicul vrea să fie informat.
Mai are cineva răbdare sau chef să fie informat?
21.
Orice segment de piaţă care nu este reglemen-
tat în folosul societăţii ajunge să se comporte la fel.
Invăţăminte ar exista din belșug, oferite încă de pia-
ţa neagră formată pe timpul dictaturii.
Imposibil de combătut, din moment ce de pe
această piaţă ilegală se aprovizionau incusiv cei care
ar fi fost răspunzători de controlul fenomenului,
piaţa neagră oferea produsele ignorate cu bună
știinţă sau din stupiditate de piaţa oficială, care în
România era până în 1989 monopol de stat.
Statul se baza pe principiul penuriei, intrată
pe scara din dos chiar și în limbajul oficial al vre-
murilor, limbaj caracterizat de un conservatorism
exagerat. Este cu atât mai important să semnalăm
fenomenul la nivelul limabajului, deoarece abora-
drea din partea autorităţilor ceaușiste era una de-a
dreptul mistică.
Retorica oficială vorbea în acest sens de „cei care
se aprovizionează cu sacul și nu cu sacoșa sau cu pla-
sa” – o reţetă de limbaj care se dorea un amestec, pro-
babil eficient pe atunci, de populism în combinaţie
cu un vag umor de brigadă, o spumă care încerca să
acopere lipsa desăvârșită de logică a enunţului.
Nimeni nu s-a găsit să răspundă: indiferent cu
ce mă aprovizionez, cu sacul, cu carul sau cu punga,
nu pot mânca mai mult decât încape în mine și e

greu de presupus din partea unor oameni care tră-
iesc de azi pe mâine că ar cheltui deliberat ultimul
lor ban doar cu scopul de a stoca inutil alimente la
domiciliu în vederea dereglării aprovizionării „știin-
ţifice” a „populaţiei”.
Rămâne importantă recunoașterea, indirect și
cu această coloratură propagandistică, a penuriei
de către autorităţile care nu aveau, practic, cum să
admită așa ceva în contextul în care limbajul oficial
se limita la un fond de cuvinte din familia: cuceriri,
victorii, izbândă... etc., adică un vocabular destinat
în exclusivitate osanalelor.
Odată decretată natura imnică a limbajului ofi-
cial, nu aveai cum să strecori între versetele glorifica-
toare cuvinte ca: frig, întuneric, foame... Realitatea
era desigur mult mai inventivă decât creierele supra-
solicitate ale secţiei de propagandă a partidului.
În oficiosul „Scânteia” au apărut la un moment
dat amintirile din lagăr ale lui Bellu Zilber, cred că
așa se numea autorul. Lagărul la care făcea trimitere
era al naziștilor germani în care erau supuși unui re-
gim de exterminare consangvinii domnului Zilber.
Printre rânduri, cu umorul pe care l-am apreciat
întotdeauna la evrei, autorul ne strecura informaţia
că în lagărul de exterminare fasciștii le dădeau doar
400 de grame de pâine pe zi. Scoasă din context,
informaţia nu este una cutremurătoare, deoarece în
acele lagăre nu raţiile reduse de pâine erau principa-
la problemă umanitară.
Nici nu cred că autorul a suferit în primul rând
din cauza lipsei acestui aliment.
Era un atac mascat la „alimentaţia raţională” pe
care o propovăduiau propagandiștii lui Ceaușescu
și mai ales la faptul că raţia de pâine a cetăţeanu-
lui român spre sfârţitul anilor ‘80 ajunsese la 300
de grame pe zi, adică 75% din raţia de lagăr de
concentrare.
Nu știu ce o mai fi păţit domnul Zilber, dar
memoriile fostului deportat au încetat să mai apară
în oficiosul partidului.
Pe atunci ne amuzam de astfel de accidente ale
propagandei, dar, din păcate, ne limitam la amuza-
ment. Concret, pasivitatea noastră susţinea, de fapt,
sistemul.
Nu mă gândesc numaidecât la cine știe ce acte
revoluţionare, greu de organizat și mai greu de dus
la capăt sub stricta supraveghere a aparatului de re-
presiune, care până la urmă s-a dovedit și ea că nu
era nici pe departe ceea ce credeam noi.
Dar la un anumit nivel colaborarea cu regimul
nu mai era obligatorie, ea devenea benevolă, iar în
această zonă cred că aveam destule să ne reproșăm.
Cât de disciplinaţi se așezau oamenii la coadă,
în fiecare noapte, ca să prindă un litru de lapte di-
mineaţa, când soseau „raţiile”. Cu câteva sute de
metri mai încolo, pe piaţa „liberă”, veneau femei de
la ţară cu lapte, e drept că îl vindeau mai scump, dar
diferenţa de preţ nu justifica statul la coadă timp de
mai multe ore!!! în care se putea câștiga de zeci de
ori suma economisită la preţul laptelui.
Mă întreb cum ar fi reacţionat autorităţile dacă
comportamentul normal al cumpărătorului ar fi în-
curajat puternic sectorul privat din agricultură – ce
ar mai fi găsit pentru a stopa producţia privată de
lapte ca să trimită „populaţia” înapoi la coadă.
Undeva în subsidiar ţi se transmitea senti-
mentul că statul la coadă era un act patriotic, în
timp ce cumpăratul de la privaţi era o „încurajare

a speculei”.
Veţi spune că nimeni nu credea în propaganda
ceaușistă.
Așa e.
Doar că în 1990, când s-a deschis prima cofetă-
rie privată în Jad, un coleg, profesor de istorie, mi-a
spus: Niciodată n-o să le trec pragul; „ăștia” să nu-și
închipuie că se vor îmbogăţi pe spinarea mea.
Iată unul din efectele întârziate ale „formării
omului de tip nou”.
22.
Reflexele spălării creierelor în universul con-
centraţionar s-au manifestat și în cultură, mai ales
în cultura cotidianului.
Ele nu aveau cum să nu influenţeze toate sferele
existenţei noastre, de la percepţiile noastre zilnice,
obișnuite cu frigul, cu întunericul, cu decorurile
dezolante...
În 1990, când am ieșit pentru prima dată din
ţară, mi-am dat seama cât de diferiţi eram în ceea ce
ni se părea a fi „normalitatea românească”.
Am sesizat acest fapt în Ungaria, unde muream
de cald în toate clădirile publice, fiindcă purtam cu
mândrie cele mai avansate cuceriri ale vestimentaţiei
autohtone de sezon: pantaloni matlasaţi, un pulovăr
de lână în care intraseră aproape două kilograme de
materie primă și o căciulă de blană.
Pentru gazdele noastre arătam ca un fel de es-
chimoși, eram echipaţi ca niște pădurari de pe cercul
polar, fiindcă încălzirea în clădirile publice, dar și în
locuinţele din România, devenise o raritate.
Nu plecam de acasă fără o lanternă și am fost
încântat să găsesc dincolo de graniţă baterii pentru
obiectul de care nu mă despărţeam niciodată, doar
că până la întoarcerea în România, n-am avut ce
face nici cu lanterna, nici cu bateriile.
Penuria se termina odată cu frontiera de stat

și fiecare întoarcere acasă era o dură trezire la
realitate.
Nu ne puteam abţine de la un fetișism ciudat
în privinţa atâtor mărfuri banale azi, de la cafea la
ţigări și de la băuturi la aparatură de uz casnic – vi-
trinele deveneau adevărate capcane pentru români,
care cumpărau orice până li se terminau banii.
E greșit să credem că primele imagini care au
circulat prin occidentul continentului avându-ne
drept subiect au fost cele cu copii abandonaţi sau cu
consumatorii de lebede.
Desigur, au șocat acele clișee care indicau un
vârf al aisbergului, dar grosul era mai banal și, bă-
nuiesc, la fel de ridicol în ochii localnicilor – româ-
nii invariabil veniţi la cumpărături, cărând după ei
bagaje imense, preocupaţi de această îndeletnicire
până la abandon.
Îmi amintesc de primele cursuri sau seminarii
la care am participat mai târziu, nevoia de instruire
reală a românilor devenise între timp mai mult de-
cât evidentă și reușise să spargă inclusiv digul ridicat
de prejudecata „să nu ne înveţe alţii pe noi..”
De obicei, colegii din ţară dispăreau foarte
repede din sala de curs și se întorceau doar spre
sfârșitul zilei, cărând de fiecare dată bagaje foarte
voluminoase.
Într-o zi, cineva m-a întrebat, oarecum mirat că
eram la curs: Tu nu te duci la cumpărături?
Imaginea românilor sufocaţi de pungile de
plastic ale supermarketurilor din occident, trăgând
după ei valize uriașe, a invadat holurile hotelurilor,
aeroporturile și gările, și s-a transformat într-o ima-
gine ușor negativă, nu neapărat atât de incisivă ca
cele cu copiii abandonaţi sau cu triburile nomade
originare tot din România, dar semnalul transmis
era unul cât se poate de clar: un roi de lăcuste flă-
mânde, pregătite să devoreze orice găseau în cale.
Mai erau si alte semne: conaţionalii mei care
mâncau la micul dejun, inclus în preţul camerei,
de parcă erau scăpaţi din lagăr, abuzul de telefo-
nie mobilă, care în buzunarele noastre umpleau
cele mai nepotrivite locuri de acorduri stridente,
alarma de la mașini dată la maximum, care tero-
riza hoteluri și moteluri de-a lungul și de-a latul
continentului, pe scurt, nu cred că era vreun colţ
al bătrânei Europe unde cineva să se bucure că vin
românii...
Dar oare cine era de vină că ajunsesem la acel
grad de sălbăticie, la cultivarea căruia am pus umă-
rul cu toţii, în mai mare sau mai mică măsură.
Și în această privinţă am reușit să ne manifes-
tăm duplicitari.
Când ne deranja direct mitocănia conaţiona-
lilor noștri, eram printre cei mai revoltaţi, când se
vorbea despre noi la modul general, mai făceam și
câte o criză de mândrie naţională și subit îi uram pe
„ăia”, descoperind la fel de neașteptat mitologicele
calităţi ale naţiei.
Nărav de care ne-am desprins greu și încă
insuficient.
Faţă de modul în care am trăit până în 1989,
absorbirea de către noi a modului de viaţă din
Europa occidentală s-a produs destul de repede și
fără crize majore.
Nici încercările de a produce în România în-
cleștări sau chiar confruntări interetnice nu au dat
roade considerabile.
În ansamblu, deznodământul a fost unul feri-

cit, dar cu resursele existente se putea face mult mai
mult.
În primul rând, eram oameni surprinzător de
bine pregătiţi, care știau să facă tot atât de surprin-
zător de puţine lucruri cu cunoștinţele lor.
În lumea în care mă învârteam în 1990 erau
condeieri redutabili, autori ai unor texte de mare
valoare, care stăpâneau atât teoria cât și practica
scrisului, dar nu erau în stare să vândă nici măcar
un articol de ziar de 1500 de semne.
Ne caracteriza, din păcate, metafora puiului de
gostat, animal neajutorat în afara mediului uzual
(lumină artificială, hrană și apă pe banda rulantă
respectiv provenind din dispozitive semiautomate),
în afara combinatului avicol, nu era în stare să se
ferească de pericole sau să se hrănească singur.
Atunci, în 1990, am descoperit că libertatea
poate înspăimânta mai rău decât dictatura, și asta
pe bună dreptate.
23.
Am descoperit, tot atunci, în fiinţa mea niște
fisuri nebănuite care aveau să-mi dea mult de furcă
în anii următori.
Fisurile produse în interiorul meu își aveau ori-
ginea în acea evoluţie pe care lumea o numește acum
comunism sau dictatură, care însă a fost ceva mai
complex: trecerea de la regimul sovietic, în general,
la regimul personal al lui Ceaușescu, mai aberant în
esenţa lui decât originile de la Kremlin.
Aceste schimbări nu s-au produs la Jad, toate se
petreceau în vremea aceea la București, într-un stat
supercentralizat.
Efectele s-au făcut simţite și pe malul
Nireșului.
La începutul anilor 80, Weltanschauungul nos-
tru patriarhal a înregistrat prima lovitură.
Școala a intrat în trepidaţii la vestea că directo-
rul urma să fie schimbat.
Directorul liceului, profesorul Ion Someșan, era
un om obișnuit în cel mai adevărat sens al cuvântului.
Nu avea calităţi, dar nici defecte care să-l scoată
în evidenţă.
Se străduia, ca oricare dintre noi, să ducă o via-
ţă decentă și se lăsa condus de bunul simţ ţărănesc
cu care venise din Ghirișul Românesc.
Rar am întâlnit oameni atât de echilibraţi ca

acest dascăl, ajuns director la vârsta la care alţii de
abia se pregăteau pentru gradele didactice și care cu
tot acest succes neașteptat a rămas cu picioarele pe
pământ și n-a confundat nici o clipă existenţa sa cu
fotoliul pe care Fortuna i-l hărăzise.
Pentru noi, subordonaţii săi, asta însemna re-
ducerea la minim a exagerărilor penibile și adesea
enervante, a șicanelor și aiurelilor, pe care alţi di-
rectori de școli, din exces de zel, le practicau până
la caricatural.
Cu timpul, acest om a devenit pentru noi
garantul rezolvării inconvenientelor produse de sis-
tem prin metoda „feţei umane”, era perceput mai
degrabă ca un fel de lider informal, decât un șef
obișnuit.
Firește, vestea schimbării lui iminente a fost de
natură să ne tulbure, mai ales că încă nu știam cine
avea să-i urmeze și eram obișnuiţi, din experienţă,
să nu ne așteptăm la ceva mai bun.
Așa s-a și întâmplat.
La conducerea școlii a urmat o profesoară
de matematică, ambiţioasă și dornică de a avea o
„funcţie”. Impusă de politrucii de la partid, fosta
noastră colegă, devenită peste noapte șefă, nu a avut
parte de o primire prea prietenoasă.
Cu excepţia lingăilor, care se puneau bine, din
reflex,cu orice deţinător de putere, colegii n-au prea
ezitat să arate că îl regretă pe Someșan.
Nu cred că a existat o insultă mai dureroasă
pentru noua noastră șefă.
Din motive pe care nu le aprob, chiar dacă le
înţeleg, ea se credea îndreptăţită de mult la postul
de directoare, iar numirea venea, în închipuirea ei,
ca un fel de recunoaștere târzie a unor merite cunos-
cute doar de ea și de Bunul Dumnezeu.
Să nu vă închipuiţi cumva că această persoană
era cine știe ce monstru.
Nicidecum.
Era o profesoară normală de matematică, pe
care toată lumea o considera foarte bună la catedră
din cauza numărului mare de elevi pregătiţi de ea,
care intrau la facultate.
E drept că și acest mit avea să se spulbere mai
târziu, când o altă colegă, luată în colimator de pă-
timașa noastră directoare, i-a răspuns sec: De ce nu-
mi dai mie o clasă de matematică-fizică (erau clasele
selecţionate dintre cei mai buni elevi) și iei tu o clasă
de prelucrarea lemnului (la care se intra cu note de 1
și 2) și să vedem atunci cum stăm cu rezultatele?
Femeia avea dreptate, în clase formate aproape
în exclusivitate din semi-analfabeţi nu aveai cum să
obţii rezultate remarcabile la nici o disciplină, inclu-
siv matematica pe care o predau ele.
Conflictul nu a pornit însă de la rezultatele lor,
ci de la soţul directoarei, un intrigant înnăscut, care
nu s-a putut abţine de la instigarea unor părinţi,
combinată cu interese de tot felul, determinându-i
să ceară schimbarea profesoarei de matematică pe
motiv de incompetenţă.
Normal că femeia s-a apărat, la urma urmei, nu
era normal să fie declarată incompetentă de niște pă-
rinţi ai unor elevi fără nici o calitate în acest sens.
A urmat obișnuitul război al declaraţiilor, cu
intervenţii la inspectoratul școlar și partid până la
calmarea spiritelor. Vi se pare o scenă din viaţa ac-
tuală, de așteptat după schimbarea puterii politice,
când începe lupta pentru funcţiile publice?
Seamănă, dar cele de mai sus s-au petrecut

la începutul anilor 80 și au demonstrat că ceva se
schimbase în România.
Un director de liceu, apreciat de toată lumea,
de care nu era nimeni nemulţumit, a fost schimbat
de la direcţiune doar fiindcă cineva în conducerea
superioară a partidului hotărâse că directorii de licee
vor îndeplini, începând cu data aceea, mandate de
câte 4 ani, schimbarea lor după două manadate fi-
ind obligatorie. Nu vom ști probabil niciodată cine
a hotărât această aberaţie, în contextul în care se
propunea, în același partid, alegerea lui Ceaușescu
pe viaţă.
Putem să ne întrebăm, însă, ce a urmărit acea
personană, care sută la sută nu a fost interesată de
bunul mers al învăţământului, după cum s-a văzut
și la Jad, în perioada de conflicte care au urmat
schimbării lui Someșan.
24.
Cum lipsesc informaţiile, suntem, nu-i așa,
liberi să procedăm prin speculaţie.
Mai întâi a fost înlocuită o persoană pașnică,
împăciuitoristă și care ar fi protejat școala și colegii
până în pânzele albe, cu o persoană ambiţioasă, ze-
loasă și pusă pe conflicte.
Dacă firea blândă a lui Someșan ar fi fost pe pla-
cul trendului din partid la începutul anilor 80, i-ar fi
găsit foarte ușor o altă funcţie, în învăţământ sau la
partid, pentru a-l păstra în eșalonul de conducere.
Dacă, dimpotrivă, conflictele fără sfârșit gene-
rate de succesoarea sa nu ar fi fost pe placul acelorași
șefi din partid, ei ar fi atenţionat-o iar ea, disciplina-
tă, s-ar fi liniștit.
Bănuiesc că partidul a fost tulburat de un fel de
disperare utecistă, de oamenii școliţi de partid pen-
tru funcţii de conducere, tot mai numeroși după
principiul întrecerii socialiste, și tot mai nemulţu-
miţi de longevitatea șefilor lor, care întârziau să le
elibereze fotoliile.
Fabrica de zvonuri, care ajungea și până la Jad,
vorbea chiar de nemulţumiri la vârf, unde Nicu
Ceaușescu s-ar fi săturat să-și tot asculte părinţii și
ar fi fost dispus să preia puterea, dacă Kremlinul ar
fi acceptat așa ceva.
Numai că la Kremlin, alţii, educaţi pe aproape,

adică tot în Mama Rusie, erau preferaţi unui turbu-
lent ca Nicu Ceaușescu, neconfirmat în atașamentul
său faţă de Steaua Kremlinului.
Uteciștii rebeli, nedoriţi de nimeni, s-au stră-
duit să se impună ca justiţiari – directoarea noas-
tră a folosit cel puţin un an de zile de la preluarea
direcţiunii sintagma „intrarea în legalitate” la toate
consiliile profesorale, de parcă până atunci liceul în
care lucram ar fi fost placa turnantă a ilegalităţilor
din Jad.
Cred că o chinuia un complex – lipsa de legiti-
mitate – pe care încerca să o suplinească pomenind
obsesiv de intrarea în legalitate, sinonimă, chipurile,
cu numirea ei în funcţie.
Dacă această răsturnare de situaţie de la liceul
din Jad ar fi fost una izolată, ar fi plauzibilă varianta
unui accident administrativ.
Dar lucrurile s-au repetat la o seamă de nivele
ale nomenclaturii locale, inclusiv la partid, unde, la
propagandă, adică secţia care ne păstorea și pe noi,
s-a instalat tot o colegă, tot profesoară de matemati-
că, la fel de ambiţioasă și de lipsită de scrupule ca și
șefa noastră, dornică doar să comande și să profite.
Retorica celor două personaje părea copiată după
un model comun, de parcă ambele ar fi fost instru-
ite în taină cum trebuie să procedeze deîndată ce
ajung la comandă.
Din discursurile rostite cu orice prilej reieșea că
aceste personaje munceau pe brânci în mijlocul unei
adunături de trântori și că erau copleșite de această
misiune, disperate că nu reușeau să facă ele chiar
totul. Era limbajul tipic al activistului tipic, format
la începutul anilor optzeci, când se renunţase în
interiorul structurilor de putere la relaţiile patriar-
hale de mai înainte.
Viaţa se înăsprise chiar și în interiorul partidu-
lui, la Jad se comenta faptul că bufetul partidului,
acel mic colţ de societate scăpat de penurie, se des-
fiinţase și că tovarășii nu primiseră deloc bine acestă
veste.
Ca să nu ne plictisim, anchetele și „brigăzile” se
ţineau lanţ, iar în ultimii ani ai „socialismului” am
avut parte de mai multe controale decât în trei sau
patru decenii de la război încoace.
Ceva clocotea în interiorul partidului, nu știa
nimeni ce, dar fiind un partid cu un singur con-
ducător, orice mișcare de agitaţie nu avea cum să
fie în favoarea conducătorului – conducătorul nu
avea nevoie de agitaţie, aceasta nu contribuia decât
la eventuala lui schimbare.
Glaznostul și perestroika, adică pentru cei mai
puţin școliţi în ale limbii ruse, transparenţa și refor-
ma, tendinţele oficiale anunţate de Kremlin, erau
minimalizate în România.
Oficial, au fost expediate prin constatarea fă-
cută de numărul unu, că noi „înfăptuisem” aceste
reforme încă de la congresul 9 și cu această minciu-
nă hilară prin primitivismul ei, toată problematică
dezbătută viu la Moscova, a fost aneantizată pentru
cetăţeanul român.
Agresivitatea activiștilor obsedaţi zilnic de
disciplină, cu cât activitatea era mai ineficientă, nu
năștea decât alte forme de agresivitate.
Mediul din ce în ce mai agresiv eroda autorita-
tea la toate nivelele, fiindcă autoritatea șefilor locali
era doar formală, centralizarea nu le permitea să ia
nici o decizie importantă, deci – în loc să întărească
disciplina, prin autoritarismul lor – provocau sfida-

rea, iar aceasta din urmă rămânea nepedepsită cu
consecinţa unei disoluţii a autorităţii care a culminat
în 1989, înainte de manifestările de la Timișoara, cu
un fel de lehamite generalizată încât ni se lasă loc
să credem, că cel care a pregătit evenimentele din
1989, le-a pregătit cât se poate de bine.
Desigur, nici un plan nu este perfect.
Sub aspect moral, planul din 1989 pare să fi
fost unul odios, dar asta nu mai contează.
Am ajuns să spun și eu, ca tovarășii, că fiecare
șut în fund duce la un pas înainte și așa se produce
progresul.
25.
Șutul în fund l-am meritat, fiindcă în 89 n-am
știut ce se întâmplă, cu toate că erau mijloace care să
ne permită să fim mai informaţi, dar pur și simplu
nu ne păsa, și când ne-am dat seama că ceva nu e în
ordine am așteptat să vedem ce se întâmplă în loc să
trecem la acţiune.
De pildă, schimbarea directorului liceului, fără
temei profesional și măsurile administrative aiurea care
au urmat ar fi meritat o reacţie din partea noastră.
Reacţia s-a produs, dar fără efect, fiindcă s-a
limitat la reprize de bășcălie încheiate în hohote de
râs, iar acest comportament de adolescenţi întârziaţi
nu impresiona, la urma urmei, pe nimeni.
Doar biata directoare era exasperată de lipsa ei
de autoritate și de ironiile noastre, însă nimic altce-
va nu i-a tulburat șefia.
A rămas directoare două mandate, așa cum cerea
regulamentul și s-a pensionat cu toate onorurile.
În analele liceului probabil că perioada man-
datului ei figurează ca una de mari realizări și așa va
rămâne. Sensibilităţile noastre în raport cu politica
de cadre vor rămâne undeva în memoria noastră
afectivă, sau vor fi uitate pentru totdeauna.
Idealistul din mine susţine că e vorba de un
conflict între generaţii.
Generaţia mea s-a format în timpul deschiderii

de la începutul anilor 60.
Deschiderea a fost una relativă, probabil tinerii
de azi n-ar prea înţelege unde a fost în anii aceia
deschiderea.
Pentru noi s-au întâmplat evenimente
importante.
La chioșcuri se găseau ziare occidentale, e drept
că erau vechi de câteva zile, dar se găseau.
La tutungerii cumpărai nestingherit ţigări
americane.
Bursa de student îţi permitea să mănânci din
când în când la restaurant.
Începuse importul masiv de mașini din Franţa
și Italia și aveam sentimentul că ne putem com-
para cu cei de „dincolo”, doar că noi nu aveam
pașaport și nu călătoream, dar atâta timp cât „ei”
veneau nestingheriţi la „noi” lumea noastră era un
fel de amestec între hippy cu flori în păr și vodcă
rusească.
Cultura era marcată de „reabilitări”, o seamă de
nume nu mai erau la index și apăreau în manuale,
la Filo aveam dascăli din occident și manuale și cărţi
primite de la ambasade iar cei mai norocoși prin-
deau câte o bursă în occident.
La cinematograf vedeai filme cu adevărat bune,
se făcea coadă la bilete și sălile erau arhipline.
Clujul, orașul studenţiei mele, era în primul
rând un centru universitar, industria era undeva la
periferie și blocurile erau puţine și confortabile.
În cele din urmă, am ajuns dascăl la Jad, orașul
nu mi-a plăcut de loc la început, fiindcă trăisem la
Timișoara și Cluj, iar Jadul mi se părea un sat neno-
rocit, dar viaţa de dascăl era una confortabilă.
La începutul anilor 70 salariul îţi ajungea și de
chirie (chiar dacă stăteai „în gazdă”) și pentru mân-
care și îmbrăcăminte, viaţa de profesor era lejeră și
scutită de neplăceri.
Când am aterizat în învăţământ, nu știa nimeni
de muncă patriotică, munci agricole, pregătire mili-
tară, modul de practică și toate celălalte nerozii care
aveau să înrăiască generaţia următoare.
Dăscălia era considerată o meserie domnească
și erai tratat ca atare.
Am aterizat în liceul din Jad, unde l-am prins
pe Someșan director, și nici prin gând nu-mi trecea
că i-aș putea lua într-o bună zi locul.
Dimpotrivă, nici nu cred că m-ar fi interesat
oferta în cazul în care mi-ar fi făcut-o cineva.
Era o variantă de carieră pe care n-am luat-o
niciodată în calcul.
N-am văzut nici un avantaj în ședinţele și toate
celelalte, la care m-ar fi obligat funcţia.
Mentalul meu dovedește că nu eram „copt”,
dar nu eram de loc.
Nu m-am străduit niciodată să ajung membru
de partid chiar dacă mi s-a reproșat în repetate rân-
duri că nu fac nimic pentru cariera mea.
Trebuie să spun că nu sunt de loc mândru de
această atitudine, ea nu avea nici un substrat ideolo-
gic sau de altă natură, era doar un spirit de frondă,
destul de infantil după aprecierile mele de acum, un
spirit de trubadur sui generis, care nu s-ar fi simţit
de loc bine în chingile unei funcţii oficiale și chiar
s-ar fi temut să-și piardă prietenii de la braserie în
faţa cărora asemenea „promovare” ar fi trecut drept
ridicolă. Chiar dacă alţii nu gândeau la fel, aveam
cu toţii un respect pentru cei ca profesorul Someșan
și ne așteptam răbdători rândul la roata istoriei.

Uteciștii școliţi la Ștefan Gheorghiu, care ne-au ur-
mat în ordine cronologică, nu mai gândeau la fel. Ei
cereau imperativ și așteptau să primească totul azi,
nu mai aveau răbdare. Cred că ei sunt cei care, până
la urmă, organizaţi sau instinctiv, au compromis
ceaușismul și au profitat din plin de anul 1989.
La două decenii distanţă, poţi afirma orice, fără
să-ţi pese de credibilitate, probabil pentru mulţi
dintre contemporani realitatea de referinţă este voa-
lată sau inexistentă, iar pe cei care au apucat acele
vremuri explicaţiile mele s-ar putea să nu fie de loc
mulţumitoare; nu exclud nici varianta că unii dintre
cei care au apucat acele vremuri, se vor enerva și mă
vor înjura.
Cam atât în privinţa acestei mici incursiuni în
metaficţiune.
Mă mulţumesc să scriu aici că nu împărtășesc
declaraţiile uzuale despre suferinţă, dictatură, teroa-
re și altele care abordează o jumătate de secol de
istorie în bloc și implică o lipsă desăvârșită de logi-
că: dacă am fost atât de nefericiţi și de „împotrivă”
timp de o jumătate de secol, cum explicăm, cum
justificăm acum că n-am făcut nimic, n-am făcut
nimic chiar și atunci când alţii au făcut ceva, adică
în 1952, 1956 sau 1968.
În capul meu îngust nu încape ideea că poţi fi
opozant al regimului timp de 50 de ani și nimeni,
nici regimul, nici altcineva nu a observat nimic.
26.
Nu mă declar adeptul „rezistenţei antico-
muniste”, fiindcă n-am cunoscut-o și în privinţa
ororilor comunismului vreau să remarc doar că
experienţa personală nu coincide cu descrierile
„documentate”.
În primul rând, majoritatea persoanelor pe care
le-am cunoscut se străduia să treacă drept „mulţu-
miţi”, din categoria „se descurcă”.
Nu am primit, până în 21 decembrie 1989, nici o
propunere de a mă alătura unei mișcări sau oricărui fel
de acţiune îndreptată împotriva regimului Ceaușescu.
Cu excepţia unei încercări eșuate de a părăsi
ilegal ţara în 1967, încercare pe care am pus-o la
cale împreună cu un grup restrâns de prieteni și care
nu avea motivaţie politică (în 1967 aveam 19 ani),
nu am întreprins la rândul meu nimic pentru a-mi
arăta dezacordul cu regimul, cu comunismul, după
cum nu am aderat la nici o mișcare religioasă sau
politică cu o astfel de orientare.
Nici nu am cunoscut astfel de persoane, cu care
să mă asociez sau faţă de care să mă delimitez.
Oamenii despre care scriu aici și printre care
mă număr și eu trăiau cu filosofia: „ne merge prost,
dar răbdăm, pentru ca nu cumva să o ducem și mai
prost în cazul în care întreprindem ceva”.
Am încercat să descriu felul în care trăiam,

mod de viaţă care s-a deteriorat în a doua jumătate
a deceniului opt pentru ca în deceniul nouă să se
apropie de catastrofă.
Concomitent cu deterioarea calităţii vieţii, s-a
dereglat și aparatul de partid. Disciplina de fier a
tovarășilor de odinioară a fost înlocuită cu lipsa de
scrupule a generaţiei mai tinere, care nu și-a luat
niciodată părinţii drept model, dimpotrivă, doreau
mai presus de orice să trăiască altfel decât părinţii
lor. Această mutaţie a caracterizat întregul aparat de
partid, de la activiștii din C.C. la cei sătești. Copiii
de ștabi nu mai doreau lupta de clasă, ei nu aveau
de ce să-și dorească așa ceva și se mulţumeau să fie
ceea ce, de fapt, erau: copii de bani gata, un fel de
playboy socialiști. Cu cât funcţia părintelui era mai
înaltă, cu atât apropierea de modelele occidentale
era mai evidentă.
Pe măsură ce economia de comandă ne scă-
pa printre degete, atât nouă, consumatorilor, sau
mai degrabă non-consumatorilor, cât și celor care
o conduceau, partidul era tot mai puţin capabil să
amelioreze situaţia și în loc să întreprindă ceva sau să
câștige simpatia și înţelegerea oamenilor făcând apel
la emoţional, o înrăutăţeau sistematic cu tirade pro-
pagandistice care erau tot mai stridente în contrast
crescând cu mizeria cotidiană. Acestea erau alimen-
tate și din interiorul structurilor de putere, un fel
de: lasă-i să piară pe limba lor, iar candidaţii la pieire
erau din generaţia lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu și
până la urmă, prin „salvarea” succesivă a celorlalţi, au
rămas doar cei doi împușcaţi.
Practic nu cred că e nepotrivit să spunem că
partidul a fost sabotat din interior, cu alte cuvinte
revoluţia anticomunistă din România au făcut-o
chiar comuniștii, cu sau fără voia lor.
Întrebarea la care nu știu să răspund este dacă
acest sabotaj s-a produs premeditat, adică a făcut
parte dintr-un plan de eroziune a dictaturii din in-
terior, sau dacă sabotajul partidului a fost rezultatul
stupidităţii și incompetenţei cadrelor de decizie.
Sunt ispitit să cred că varianta a doua e mai
aproape de realitate, chiar dacă nu e prea măgulitor
pentru noi să admitem că la noi comunismul a căzut
din cauza incompetenţei slujitorilor săi și nu fiindcă
a fost învins de opozanţii acestei ideologii.
Desigur, speculaţia nu are cum să se oprească
aici.
Dacă în partidul unic erau cadre atât de incom-
petente și acest partid însuma 4 milioane și jumătate
de membrii, nu cumva incompetenţii de odinioară,
care au falimentat comunismul, ameninţă acum să
falimenteze și capitalismul românesc?
Noroc cu proiectele suprastatale, care ne con-
strâng să facem unele lucruri spre binele nostru
chiar și împotriva voinţei noastre.
Cum ne vom raporta emoţional la binele aces-
ta, vom trăi și vom vedea.
Cred că evenimentele din trecutul nostru recent
au încă un impact prea mare pentru a fi nuanţate „la
rece”. Succesiunea lor, de la teama de a nu comite
o imprudenţă (vezi „huliganii” de la Timișoara) și
de a nu risca inutil, la spaima de a nu fi trecut la
„învinși” în clipa următoare, de a nu face parte din
tabăra „foștilor” – succesiunea acestor fapte a fost
una rapidă și din această cauză destul de nebuloasă,
însă probabil destul de bine pregătită, iar această
pregătire a fost, după părerea mea, una de durată, a
început probabil în deceniul nouă al secolului tre-

cut, cu câţiva ani buni înainte de evenimentele care
aveau să schimbe faţa României.
Au fost și vor fi voci care strigă în continuare că
această schimbare nu a fost una în bine – e firesc să
fie așa, altfel ne-am întoarce la cumplita unanimita-
te, de care eu unul nu mai vreau să am parte.
Răspunsul meu este: Iată, pot scrie liniștit aces-
te rânduri fără să mă gândesc la altceva decât la pro-
priile mele gânduri și la cuvintele potrivite acestora;
dacă s-ar fi întâmplat doar atât și nimic mai mult și
a meritat să apuc ziua de azi.
Mai pot să scriu liniștit că după părerea mea, cea
mai mare parte a problemelor noastre sunt false.
Din păcate asta nu înseamnă că nu avem pro-
bleme reale.
Înseamnă doar că ne ocupăm foarte mult timp
cu pseudoprobleme și ignorăm porblemele reale.
De ce aceste ciudăţenii comportamentale?
Oare suntem o naţie aparte, care ar trebui re-
partizată să trăiască într-o rezervaţie?
Nu cred.
Majoritatea românilor din emigraţie s-au adap-
tat atât de bine pe toate continentele încât cred că
demonstrează lipsa unor „probleme speciale”.
Noi, românii, avem darul de a fi depășiţi doar
pe teren propriu și această meteahnă are suficiente
explicaţii. Răsturnările de conjuncturi geopolitice,
care au trecut deasupra capetelor noastre, sunt doar
una dintre ele.
27.
În 1989 ne-am trezit cu o revoluţie pe care n-am
pregătit-o și despre care n-am știut nimic înainte ca
ea să se fi produs în stradă.
În momentele acelea fiecare a reacţionat după
cum l-a tăiat capul sau l-a lăsat caracterul.
Conjunctura le-a permis unora să ajungă spon-
tan un fel de lideri, nimeni nu știe, dacă ei condu-
ceau cu adevărat ceva, fiindcă lipsesc cu desărvârșire
mijloacele de control a situaţiei.
Noi, cei care am prins evenimentele la Jad,
într-un context reprezentativ pentru cel puţin
90% din români, nu am știut și nu vom ști ce i-a
determinat pe activiști, securiști și miliţieni să nu
facă nimic, ce a determinat nonimplicarea armatei
și cine a hotărât, în cele din urmă că „armata e cu
noi”.
La Jad armata n-a tras, fiindcă n-avea în cine să
tragă, într-o primă fază a evenimentelor.
Apoi n-a tras fiindcă la televizor (!) se transmi-
sese ordinul de retragere în cazărmi.
Mă întreb pentru informarea cui era important
ordinul difuzat la televizor?
Pentru comandanţii militari, care oricum dis-
puneau de sistemul propriu de comunicaţii, sau
pentru ageamiii ca mine, încurajaţi de neutralitatea
armatei, să pornească de acasă pentru a doborî co-

munismul odios?
Numai că, până ne-am tras bocancii și ne-am
luat căciulile, odată ajunși în stradă n-am mai găsit
decât democraţi, unde te uitai erau doar forţe demo-
cratice, cât despre comuniști, dispăruseră cu toţii.
Asta s-a întâmplat în 22 decembrie.
Carosabilul se umpluse de oameni care au în-
conjurat de câteva ori triunghiul de străzi care alcă-
tuiește centrul orașului, strigând „Jos Ceaușescu!” și
„Jos comunismul!”.
Nu i-a deranjat nimeni și nimeni nu avea ceva
împotrivă.
Recunosc că ideea mea despre cum ar trebui să
arate o revoluţie, a fost și mai este și azi, diferită.
Noroc cu tovarășa Cociurlă, pe care am apucat
s-o huiduim a doua zi, așa ca să știm și noi că au mai
rămas totuși și ceva comuniști printre noi.
N-am aflat niciodată cine a fost „personajul de
la Timișoara”, am aflat în schimb, tot de la televizor,
prin vocea tovarășului-domnului Ion Iliescu că toa-
te structurile de partid erau declarate nule.
Cuvintele folosite de vorbitor au fost „structu-
rile ceaușiste”.
Adică nu toate structurile de partid.
Doar cele ceaușiste.
În fine.
La Jad, ceaușistă cu acte în regulă a fost până la
urmă doar tovarășa Cociurlă.
Cum nu era din Jad, și-a făcut bagajele și a plecat.
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea.
Restul activiștilor s-a adaptat la „noile condiţii”
la fel cum ne-am adaptat și noi, ceilalţi: unii mai
bine și alţii mai rău.
Delia Turcu, de pildă, secretara cu propaganda,
care ne păstorea și învăţământul, s-a întos cuminte la
catedră, bănuiesc că n-a fost prea încântată să predea
matematică la seral, după anii petrecuţi în huzur la
partid, dar nici n-a dus-o mai rău decât noi, ceilalţi.
A început să dea târcoale F.S.N.-ului înainte
de primele alegeri din 1990, nu a prea fost primi-
tă cu braţele deschise, așa că s-a lăsat păgubașă, în
schimb și-a amintit că e fiică de preot greco-catolic
și a îmbrăţișat cu multă convingere practica religi-
oasă, în limitele acestui cult, practică la care dealtfel
era deplin îndreptăţită. Subit, unde ai fost în 22,
a devenit o întrebare cheie, cu toate că nu înţeleg
obligaţia cuiva de a ieși neapărat pe stradă și a se ală-
tura unui grup de manifestanţi despre care nu știa
nimic. Poate că multe din aberaţiile postdecembris-
te pornesc tocmai de la accepţiunea falsă din 1989,
că statul acasă ar constitui o culpă. Aiurea. Este un
drept fundamental al omului liber să stea la el acasă
și să meragă doar unde dorește.
Alcătuirea eterogenă, sub toate aspectele, a di-
feritelor comitete locale explică, în parte, și incapa-
citatea lor funcţională. În lipsa oricărei structuri (se
vorbea despre „vidul de putere”), orice organizaţie
se constituia spontan și se pierdea în contestaţii.
De fapt atribuţiile acestor comitete erau la fel
de incerte ca și componenţa lor.
Fiecare instituţie și-a văzut mai departe de viaţa
ei până în ianuarie, când au început revoluţiile din
unităţile economice urmate de apoi de o generali-
zare a confirmărilor sau infirmărilor tuturor șefilor
prin votul angajaţilor.
Astazi știm că o astfel de măsură nu este doar
nedemocratică ci și ilegală.
Ea a deschis ușa populismului care a infestat

sistemul nostru politic și decizional.
A fost primul recul al „revoluţiei” sau, dacă
vreţi, un pas înapoi spre comunism, sau prima des-
prindere nereușită de trecut.
Au fost schimbaţi la întâmplare oameni capa-
bili și oameni incapabili, înlocuiţi cu persoane care
întâmplător s-au priceput mai bine să exploateze
momentul în favoarea lor.
Într-o economie cu productivitatea cea mai
scăzută din Europa, votarea șefilor de către detașa-
mente gălăgioase de femei de servici, de beţivi sau
de oportuniști, primii care s-au făcut remarcaţi,
mult mai insistenţi decât oamenii care își vedeau de
treaba lor, persoane care au simţit că subit deţineau
o formă de putere și nu se abţineau să nu profite de
ea – s-a dovedit o măsură dezastruoasă pe termen
mediu.
Nu pot decât să spun că această anarhie pe baze
populiste a fost încurajată de sus în jos și că ea a cul-
minat cu mineriadele prin care am reușit din nou să
fim altfel decât restul lumii.
28.
Liceul în care lucram a fost scutit de un ase-
menea circ, dar nu de tot: vrând, nevrând, ne-am
conformat și am reconfirmat directorul printr-un
simulacru de vot.
O pierdere de timp tot atât de folositoare ca și
ședinţa de condamnare a huliganilor de la Timișoara.
Și tot atât de nocivă sub aspectul modelului fals, al
cutumei pe care o instala.
Nimeni n-a solicitat așa ceva.
Colegii erau mai degrabă retractili, unii deveni-
seră de-a dreptul bănuitori. Un profesor mai vârst-
nic de română, care mai avusese parte de niște lecţii
de justiţie muncitorească s-a întrebat, mai în glumă,
mai în serios, dacă după director urmam noi, profe-
sorii – nici despre noi nu aveai de unde să știi dacă
corespundeam „noilor cerinţe”.
Mulţi au acceptat un astfel de compromis pen-
tru a scăpa de spaima iacobinismului care cuprinse-
se orașul.
Naivitatea era multă, frica destul de mare, ne-
simţirea și mai mare, nu era vorba de teamă faţă
de cine știe ce represalii, de care oricum nu se mai
temea nimeni, funcţiona, în schimb, anxietatea de a
nu fi trecut pe lista „foștilor” cu toate că nimeni nu
știa exact ce avea să se întâmple cu acele persoane
care se metamorfozau de la o zi la alta pe măsură ce

erau integraţi în noua democraţie.
Era vechea poveste cu victime peste tot și călăi
inexistenţi.
Nu știam dacă era cazul să mă bucur sau să mă
întristez.
Foarte multe motive de bucurie nu aveam.
Din nou „oamenii zilei” erau persoane care fu-
seseră în locul potrivit la momentul potrivit.
Scriu din nou fiindcă până atunci am cunoscut
destui deţinători ai puterii la nivele mai mici, acce-
sibile mie, care nu m-au consvins de loc că meritau
locul pe care îl ocupau.
Eu încercam să-mi impun un cult pentru mun-
că și nu mă împăcam de loc cu astfel de capricii ale
zeiţei Fortuna.
Sper că nu fac parte din acea categorie de frus-
traţi care nu acceptă meritele altora.
Susţin doar că aceste merite trebuie confirmate
prin performanţă.
Susţin și semnez, ca la poliţie, dacă trebuie.
Pentru a stabili performanţa e nevoie de
criterii.
Aceste criterii trebuie să fie clare și măsurabile.
Care erau criteriile după care era apreciat, de
pildă, un secretar de partid?
Eu n-am descoperit nici unul, în afară de abi-
litatea de a fi pe placul superiorilor și necruţător cu
subordonaţii. Dacă eu am apreciat vreodată un șef,
l-am apreciat pe profesorul Ion Someșan, directo-
rul liceului la care am lucrat și despre care am mai
scris.
Motivele aprecierii mele sunt simple: nu se
străduia cu tot dinandinsul să se distingă în faţa
șefilor săi, sacrificându-ne pe noi, adică nu avea acel
suflet de satrap atât de răspândit în vremurile acelea
și nu îţi dădea tot timpul de înţeles că ar face parte
din altă specie, superioară, așa cum se manifesta pa-
ranoia care zburda liberă printre șefi și activiști din
vremea aceea, boală în continuă agravare, pe măsură
ce ne apropiam de 1989.
Întotdeauna încerca să abordeze diferitele cor-
vezi și neajunsuri care se înăspreau, odată cu dete-
riorarea calităţii vieţilor noastre, prin perspectiva
bunului simţ, transmiţându-ne de fiecare dată un
senitment de solidaritate în faţa răului, îl simţeam
de partea noastră și nu deasupra noastră sau împo-
triva noastră. Consider că acest echilibru pe care l-a
menţinut timp de un deceniu și jumătate în relaţiile
cu subalternii este o performanţă, și din păcate ea
nu a fost egalată de succesorii săi.
Aceștia din urmă aveau mereu aerul că ne vor-
besc în numele unor instanţe superioare, pe care
chipurile le reprezentau în faţa noastră și în numele
cărora se străduiau mereu să ne amintească cât de
nevrednici, de netrebnici eram, uitând cu desărvâr-
șire de propriul lor trecut de nevrednici și de netreb-
nici pe vremea când erau colegii și nu șefii noștri.
Nimic din atitudinea lor nu demonstra dorinţa
de a da un exemplu, de a face un prim pas pentru a
fi urmat de ceilalţi.
Teoria stalinistă spunea limpede că rolul lor era
de a sta în fruntea mulţimii și nu în coada ei.
A sta în fruntea mulţimii însemna executarea
fără ezitare a ordinelor.
Poate că un exemplu în acest sens ar fi edificator.
Nouă, dascălilor, ni se cereau la fiecare început
de an niște planificări calendaristice, de fapt niște
tabele în care trebuia să repartizăm materia de par-

curs într-un an școlar pe trimestre, pe săptămâni și
pe ore.
Toată lumea știa că acest document era o bă-
taie de joc, deoarece la începutul fiacărui an școlar,
la o dată necunoscută de nimeni în avans, începea
„practica agricolă”, una din multele aberaţii ale ace-
lor vremuri, adică utilizarea elevilor și a profesorilor
ca forţă de muncă gratuită în agricultură, concomi-
tent cu suspendarea cursurilor.
Această poveste dura un număr imprevizibil de
săptămâni și făcea orice planificare calendaristică a
materiei de studiu inutilă.
Un om cu bun simţ înţelegea că, fiind vorba
de un document formal, abordarea n-avea rost să se
facă altfel decât tot formal.
Ei bine, acești mici imitatori ai lui Ceaușescu,
pentru că în final cu toţii ajungeau să-l imite la o
scară caricaturală, nu erau capabili să se abţină și te
frecau cu planificarea cât le cădea lor bine, asta în
cazul în care aveau un dinte împotriva ta sau li se
părea că atitudinea ta nu era destul de supusă.
Nu știu care ar fi argumentele celui care mă
condamnă, că nu pot considera astfel de oameni,
„superiori”.
29.
Cui îi convine haina de moralist, această blană
de oaie trasă parcă peste pielea de lup pe care citito-
rul are tot dreptul să o bănuie, confruntat fiind cu
un astfel de discurs?
Păcatul, zice-se, nu s-a inventat de comuniștii
români, ei au lucrat doar la șlefuirea lui.
În 1989 comuniștii s-au transformat în istorie,
au dispărut, cu toate că „populaţia” a rămas aceeași.
Logica bipolară (adevărat – fals) ne-ar lăsa să de-
ducem că patru milioane și jumătate de comuniști
s-au transformat în tot atâţia anticomuniști. Fără
suferinţe. Fără pierderi. Fără remușcări.
Asta nu înseamnă că noi, care n-am fost nici
comuniști, nici anti, la rându-ne, ne-am transfor-
mat în niște îngerași.
De fapt, orașul era în continuare populat tot de
noi, care nu eram altfel decât cu o zi, o săptămână
sau un an în urmă, dar ni se sugera din toate părţile
că era bine să pretindem că eram alţii.
Situaţia era cam strâmbă.
Dacă înainte de douăzecișidoi decembrie ar
fi fost un act de curaj să te declari anticomunist și
de-a dreptul un act sinucigaș să întreprinzi ceva în
acest sens, acum ar fi trecut drept act de curaj să te
declari comunist sau terorist sau mai știu eu ce, cu
toate că nimeni nu mai avea ce să-ţi facă, în numele

democraţiei.
Relaţia noastră cu democraţia a fost așadar de la
început una de-a dreptul schizoidă.
Democraţii, adică oamenii care trăiesc în de-
mocraţiile occidentale, știu că nu există alternativă la
capitalism. Ei știu acest lucru la fel de bine cum știu
ca societatea în care trăiesc este departe de a fi una per-
fectă. Ei își asumă toate neajunsurile, toate eșecurile
acestei societăţi, fiindcă știu că alta mai bună nu este.
Noi nu am crezut în promisiunile comuniștilor,
dar nici nu am vrut să-i contrazicem.
În schimb după ce ne-am dezis de comunism,
am tot căutat „a treia cale”.
Cu alte cuvinte, am rămas obsedaţi de o po-
sibilă alternativă la capitalism, existentă doar în
închipuirile noastre.
Această ancorare în trecut ne-a făcut să-l perpe-
tuăm, să-i continuăm viciile, după momentul 22.
Am început să aplicăm toate tehnicile prin care
propaganda comunistă își făcea treaba.
Dacă în timpul dictaturii se considera că situa-
ţia ameninţă să scape de sub control, se crea o falsă
problemă pe post de diversiune.
Aceasta reușea de regulă să abată atenţia de la
problema reală până în momentul depășirii crizei.
Noi am continuat tovărășește această tradiţie.
„Alegerile” de directori și alţi șefi au fost o ase-
menea diversiune.
De ce era ea necesară?
Fiindcă momentul 22 a propulsat niște lideri.
La Jad a fost Tică Vasilescu, autorul din Jad al
amintitei scrisori deschise, citită la postul de radio
„Europa Liberă”.
În alte părţi s-au nimerit pe baricade, în bal-
coane sau la televizor persoane adecvate sau ina-
decvate, după părerea celor care doreau să deţină
controlul.
De menţionat că în 22, nu toată lumea dorea să
deţină controlul.
În România trăia o categorie numeroasă de oa-
meni, printre care mă număram și eu, care conside-
ra deţinerea controlului o povară indezirabilă, un fel
de pierdere a libertăţii, în sensul că din momentul
în care ești uns șef trebuie să faci ceea ce este de
făcut și nu îţi mai permiţi să faci ceea ce vrei.
Alte persoane, mai puţine la număr, dar totuși
numeroase, foarte numeroase, doreau și doresc să
deţină controlul cu orice preţ. Îmi îngăduiţi să nu-
mesc această atitudine „sindrom mesianic”?
Dacă da, atunci ne vom raporta la această cate-
gorie de persoane denumindu-i mesianicii.
Mesianicii, așadar, au considerat că din start au
ajuns la putere persoane potrivite și nepotrivite, mai
mult nepotrivite.
În consecinţă, aceste persoane trebuiau înlătu-
rate de la putere.
Cum?
Simplu.
Luându-le puterea, fără a-i confrunta.
În acele zile agitate emoţional era riscantă orice
confruntare.
Nimeni nu controla mulţimea iar aceasta era
imprevizibilă și manevrabilă în cel mai înalt grad,
datorită agitaţiei emoţionale care o stăpânea.
În consecinţă a fost creată o diversiune.
De exmplu, la Jad, puterea – dacă a deţinut-
o vreodată – puterea dizidentului Vasilescu a fost
aneantizată în momentul declanșării „minirevoluţi-

ilor” din instituţiile, fabricile și serviciile locale.
Toată lumea făcea mitinguri, toată lumea de-
masca tirani, și asta ne ocupa tot timpul.
În consecinţă nimeni nu mai avea vreme să-l
asculte pe bietul Vasilescu, șeful simbolic al F.S.N
– C.P.U.N., care șef oricum nu avea mare lucru de
spus, iar când s-a trezit că ar trebui să spună ceva,
s-a apucat să le spună tuturor că vrea să înfiinţeze un
partid, P.N.Ţ., cea mai proastă mutare cu putinţă,
fiindcă toţi care doreau să înfiinţeze alt partid – în
vremea aceea în România cam toată lumea dorea să
înfiinţeze câte un partid – au început să-l privească
pe Vasilescu, cel care tocmai se declarase de bună
voie și nesilit de nimeni, ţărănist, ca pe un adversar
și normal, s-au comportat ca atare.
Luptele din interiorul „colectivelor de muncă”,
cum fuseseră denumite de propaganda totalitară,
cu toate aberaţiile „alegerilor de directori” și cu
toate divagaţiile alimentate la televizor și mai apoi
în ziare, toate pedalând pe factorul emoţional, au
făcut aproape imposibilă o organizare raţională a
societăţii, cât despre structurare și eficienţă, ce să
mai vorbim.
30.
De ce susţin cu atâta înverșunare că acele „ale-
geri” din ianuarie 1990 au fost o aberaţie?
În primul rând, o democraţie nu poate exista
decât într-un stat de drept.
Altfel, avem de-a face cu o „democraţie popula-
ră” de tip Ghorghiu Dej sau Ceaușescu sau cu cine
știe ce alte găselniţe.
Într-un stat de drept nu se poate întreprinde
nimic fără un cadru legal.
Din moment ce pentru acele simulacre de ale-
geri lipsea cu desăvârșire cadrul legal, consecinţele
lor în afara manipulării opiniei publice, erau nule
de drept.
Orice director destituit prin astfel de mijloace
populiste, în cazul în care ar fi apelat la justiţie, ar fi
câștigat procesul într-o instanţă normală.
E tot atât de adevărat că în zilele acelea cu greu
ai fi găsit în România o instanţă normală.
În consecinţă, debutul democraţiei, numite
mai târziu „originală”, s-a produs cu stângul sau mai
degrabă cu stângismul, un stângism în cea mai bună
tradiţie a scrierilor lui Vladimir Ilici Lenin.
Cred că cei care au deschis această supapă au
avut în vedere avantajele și dezavantajele metodei.
Avantajele s-au manifestat mai ales pe termen scurt.
În bulversarea generalizată, pe fondul perdele-

lor zilnice de fum, toate planurile de culise au fost
aduse la îndeplinire exemplar.
Cred uneori că România a fost în ianuarie 1990
un laborator la scară naţională, un laborator în care
erau resurse pentru exemplificarea oricărei teorii a
manipulării.
Nu cred că omenirea a mai dispus de un mate-
rial documentar atât de bogat și atât de viu colorat,
la scara unei întregi naţiuni.
Multă lume privea cu rezerve variantele ofi-
ciale, provenite din România, cu privire la eve-
nimentele curente. Rezervele însă nu s-au prea
manifestat, fiecare a luat din ceea ce declarau ro-
mânii atât cât i-a convenit. Naţiunea ar fi meritat
atunci niște bannere uriașe, purtate de avioane
deasupra orașelor, pe care să scrie: „Aveţi dreptul
să tăceţi!”...
Celebrul amendament la Constituţia Statelor
Unite ne-ar fi fost de mare folos, dacă în acele zile
am fi avut starea de spirit necesară.
Așa cum am fost de fapt, pot afirma acum că
am fost cum am fost, poate sintagma „proști” e de-
pășită de realitate, dar am avut noroc cu carul. În
primul rând, am avut noroc pentru că nu ne-am
lăsat antrenaţi pe valul violenţei care a fi urmat și
am evitat un război civil.
Confruntarea ar fi fost posibilă în martie, când
manipulatorii au jucat o carte mare – cartea naţio-
nalistă – apelând la resentimentele etnicilor români
și maghiari din Ardeal.
Nu a lipsit mult ca lucrurile să scape de sub
control.
Deznodământul îl cunoașteţi.
În zilele lui ianuarie 1990, viziunea noastră era
mult diferită, iar spaimele motivate etnic au apărut
la Jad mult mai repede.
Martie 1990 a găsit în plan local un pat germi-
nativ bine pregătit, ceea ce mă face să mă întreb din
nou dacă evenimentele de la Târgu Mureș au fost
o întâmplare nefericită, cauzată de excese de zel în
plan local, sau o pagină dintr-un plan mai amplu.
Răspunsul nu se găsește la Jad.
Contextul cuprinde și acest orășel din Ardeal.
Încă de la înfiinţare, U.D.M.R. a fost privită cu
suspiciune și nervozitate.
Alimentată freatic, starea de spirit a generat sin-
dromul „pericolului maghiar” printre etnicii români
și sindromul „ultimei redute” printre cei maghiari,
confruntaţi de activiștii lor cu spectrul asimilării și
al discriminării.
Pentru o comunitate mică și slab structurată,
cum a fost cea locală din Jad în 1990, această evoluţie
a însemnat pe termen mediu disciplinarea etnicilor
maghiari și transformarea lor în electorat captiv al
U.D.M.R. și a pregătit calea pentru ascensiunea ra-
pidă și mult peste posibilităţile interne de gestiune a
unei formaţiuni politice conjuncturale, P.U.N.R.
A durat un deceniu până când etnicii români să
se lămurească asupra adevărului că P.U.N.R. nu avea
nici o ofertă politică și era alcătuit doat pe motivaţii
emoţionale rudimentare de genul dacă maghiarii
au, musai să avem și noi.
Dacă P.U.N.R. ar fi rămas un fel de Uniune
Democratică a Românilor din Ardeal, în contrapar-
tidă cu U.D.M.R., probabil ar exista și azi.
Peuneriștii însă și-au depășit limitele compe-
tenţei devenind un partid cu acoperire naţională,
cu filiale în judeţe care habar n-aveau de dramele

românilor din Ardeal și, mai mult decât atât, în ace-
le judeţe românii ardeleni erau văzuţi cu ironie nu
întotdeauna binevoitoare.
Dezvoltarea diferită a regiunilor istorice le-a
jucat un renghi celor de la P.U.N.R și i-au lăsat pe
naţionaliști pe drumuri, obligându-i să renunţe sau
să ocupe roluri episodice în P.R.M., care nici el nu
se simte prea bine.
În 1990 aceste evoluţii puteau fi bănuite de
analiști bine informaţi – care la ora aceea nu se gă-
seau la Jad.
În consecinţă, după nervozitatea pricinuită de
organizarea rapidă și disciplinată a maghiarilor în
U.D.M.R. a urmat revanșa, care s-a numit mai întâi
A.U.R. și apoi P.U.N.R.
Tentativele vagi de multiculturalitate, întrevă-
zute în primele zile din 1990 au cedat rapid valului
de naţionalism care a urmat și care, în absenţa unor
scene contondente de tip Mureș, a fost unul mai
degrabă de operetă.
31.
De operetă a fost și democraţia incipientă, sau
emergentă sau cum vreţi să-i ziceţi.
De operetă sau de vitrină.
Cortina s-a ridicat și pe scenă a apărut „Noul
Jad”, vizibil pentru prima dată în 15 ianuarie.
Obiceiul de a extinde serbările iernii în toată
luna ianuarie se stabilizase în obiceiurile româ-
nești odată cu transformarea zilelor de naștere
ale celor doi Ceaușești în sărbători naţionale, cu
toate șansele pentru un eventual Guiness Book al
penibilului.
Viaţa demonstrează că efectele reflexelor condi-
ţionate continuă și după dispariţia condiţionării.
Legile inerţiei funcţionează de minune și atunci
când e vorba de gândirea umană, așa cum nu pot fi
contrazise în lumea fizică.
După agitaţia primelor zile din ianuarie, un
semn că viaţa avea de gând să revină la „normal” a
fost exprimarea, colectivă, a nevoii de sărbătoare.
Personal nu am avut cum să nu constat că o
societate cu cât este mai puţin evoluată economic și
social, cu atât are mai multe sărbători.
Motivaţiile sunt diferite, religioase, tradiţiona-
le, aniversări sau evenimente inventate – toate au
însă un punct comun: „interdicţia” de a lucra ceva,
mână în mână cu „distracţia” obligatorie, redusă de

obicei la mâncare și băutură.
Cum în acele zile de ianuarie 1990 societatea
românească era ca și inexistentă, atât economic cât și
altfel, ireprimabila adicţie la sărbătorire s-a manifestat
și a luat forma unui 15 ianuarie care și-a propus să-l re-
descopere pe Eminescu – din perspectivă democrată.
Cum lipsea perspectiva, așa cum lipsea și demo-
craţia, nici noutăţile nu au avut de unde să răsară.
În schimb, și-au făcut loc, pe lângă bietul
Eminovici, veleitarii și curioșii, interesaţii și înseta-
ţii, pe scurt, toate categoriile care se doreau într-un
fel sau altul în Agora.
Cea mai de efect a fost ieșirea greco-catolicilor
din catacombe.
Toată stima pentru aceia dintre credincioșii
uniţi și pentru slujitorii bisericii cu atât mai mult.
Toată stima mai ales pentru aceia care, în 1948,
nu au acceptat revenirea forţată la ortodoxie.
Pentru aceia care, fără să fie vrăjmașii ortodoc-
șilor, nu au acceptat să fie asimilaţi cu forţa.
Pentru demnitatea lor, pentru curajul de a în-
frunta autorităţile totalitare, merită toată stima.
Pentru ceea ce a urmat, nu.
Revendicările de natură materială transformă
un act spiritual în bazar.
Moralul nu poate fi confundat cu suportul
material, așa cum valorile spirituale nu pot fi con-
semnate în acte de proprietate.
Prin atitudinea lor agresivă, revanșardă, greco-
catolicii au pierdut toată simpatia pe care le-am
purtat-o până atunci. În anii dictaturii îi admiram
pe cei care ţineau servicii religioase clandestine și se
expuneau pedepselor statului poliţienesc.
Îi admiram și mă simţeam atras de ei.
În clipa în care au început cu revendicările, care
din prima zi au fost de natură materială (biserici,
terenuri, case parohiale), m-au pierdut „de client”.
Am început să-i privesc cu aceeași indiferenţă
cu care privesc orice business, biserica inclusiv.
Băieţi, dacă vreţi bani și sedii, salarii și mașini
la scară, o.k., dar atunci ieșiţi la interval cu niște
servicii, ca să știu pe ce dau banii.
Punct.
În ianuarie 1990, sărbătoarea trebuia să încea-
pă, așa cum devenise obligatoriu din decembrie, cu
un sobor de preoţi.
Cum la Jad câţiva animatori începuseră, după
Anul Nou, să agite spiritele revanșarde ale foștilor
sau presupușilor greco-catolici, s-a făcut pârtie pen-
tru primul conflict: cine și cum să oficieze serviciul
divin. Eminescu dispăruse în ceaţă, în schimb,
aveam parte de o adevărată bătălie, diplomatică, ce-i
drept, pentru un loc pe podium.
Soluţia avea să vină de la un termen pus în cir-
culaţie la noi tot în acele zile: ecumenismul.
Așadar, Eminescu avea să înceapă, la capitolul
sărbătorire la Jad, cu o slujbă ecumenică.
Termenul a fost folosit pe un fond hilar, deoa-
rece nici preotul romanocatolic, care nici nu vorbea
românește, la Jad biserica catolică fiind considerată
„maghiară”, nici cel reformat ca să nu mai vorbim
de pastorii baptiști, penticostali și ai altor culte ne-
oprotestante nu au fost invitaţi, așa cum n-a fost
invitat un rabin, cu toate că la Jad există una dintre
cele mai mari sinagogi din zonă.
„Ecumenismul” a fost din start un compromis,
menit să mai astâmpere conflictele izbucnite peste
noapte între cele două culte și pot să afirm că în

plan local a fost o soluţie acceptabilă.
Oricum, este de lăudat oricine care nu alimen-
tează asemenea conflicte, deoarece ele nu se poartă
nici în interesul credincioșilor și cu atât mai puţin
în interesul lui Dumnezeu, care este unul al iubirii
și nu al vendetei.
La competiţia „ecumenică” au participat, în
afară de protagoniști, adică de slujitorii și animatorii
celor două culte subit rivale, niște bieţi elevi aduși
cu diriginţii și mobilizaţi cu convocatorul, adică
practicile de bază ale propagandei ceaușiste.
Normal că modul de a-i invita i-a făcut pe ti-
neri să răspundă cu lehamite, în timp ce diriginţii
s-au retras la o cafea și bâlciul s-a spart.
Atunci, un coleg glumeţ a zis cuvintele pe
care avem să le aud de atâtea ori în lunile care au
urmat:
„Nimic nu s-a schimbat...”.
32.
De fapt, ce să se schimbe?
Oare noi ne-am schimbat în decembrie 1989?
Sau în ianuarie 1990?
Nici vorbă.
Schimbările nu s-au petrecut la nivelul nostru,
al „populaţiei”.
Noi am constatat unele consecinţe.
Schimbările au avut loc în interiorul partidului
care, în 1989 nu a mai fost ce-a fost odată.
Cum nu am fost nici măcat simplu membru,
e ridicol să-mi dau acum cu părerea ce schimbări
s-or fi petrecut în sânul acelui partid care își zicea
comunist dar care, după părerea mea, practica orice
altceva, numai comunismul nu.
De aceea mă umflă râsul când aud azi că se vor-
bește despre comuniști sau despre „condamnarea
comunismului”.
Comunismul este o doctrină, cum, Doamne
iartă-mă, poţi condamna o doctrină?
Și asta în numele democraţiei!...
Îţi stă mintea în loc, când auzi asemenea aberaţii.
Cum vi se pare că sună condamnarea
creștinismului?
Sau condamnarea islamismului?
Sau condamnarea budismului?
Nu înţeleg cum pot fi diseminate asemenea

inepţii, exprimări produse de minţi agramate și ne-
duse la citit – e ca și când ai vrea să deie lapte o vacă
pe care nu ai dus-o la păscut.
Să revenim însă la comuniștii noștri.
Eu mă refer aici la membrii Partidului Comunist
Român, cel dispărut spontan și fără forme legale în
1989.
La comuniști m-am referit în altă parte, în care
amintea în treacă că am cunoscut și doi comuniști.
Da, este necesar să fac această distincţie. cei doi
comuniști pe care i-am cunoscut erau părinţii unei
colege de facultate.
Ambii aderaseră la doctrina comunistă înainte
de război și făcuseră ceva ani de lagăr pe tema asta.
Erau pensionari și în afară de faptul că aveau
pensii deosebit de mari, erau ţinuţi departe de viaţa
publică și chiar de viaţa de partid.
Ca dovadă că P.C.R. nu mai voia să aibă de-a
face cu comuniștii.
Cât despre membrii P.C.R. pe care i-am cunos-
cut, cu cât erau mai importanţi în funcţiile lor cu
atât erau mai departe de ceea ce predicau, tot ei, la
capitolul „Să trăim și să muncim în chip comunist”
din nesfârșitele catehizări în numele „eticii și echi-
tăţii socialiste”.
Doctrina comunistă spune de pildă că fiecare
membru al societăţii va primi din produsul sociel în
funcţie de necesităţile sale.
Cum se face că necesităţile tovarășilor activiști
putea fi satisfăcute doar de ţigări „Kent” în timp ce ale
noastre, ale populaţiei, erau acoperite de „Carpaţi”?
Cum se face că nevoile de locuit ale „populaţiei”
se regăseau în blocuri și cele ale tovarășilor doar în
vile? Nu este cazul să continui, că ar mai fi exemple
pentru alte o sută de pagini. Ideea este că P.C.R. a
fost o organizaţie care funcţiona bazată pe o imensă
minciună: se revendica din doctrina comunistă, pe
care însă nu o respecta de loc.
Singurul element vizibil pentru unul ca mine, din
„populaţie”, era deteriorarea continuă a calităţii vieţii.
Într-o comedie cinematografică germană din
anii 60, o vivandieră are următoarea replică: obo-
seala începe la picioare și se termină la cap, când
oboseala ajunge la cap, se termină și războiul și
avem pace.
Cam așa cred eu că s-a întâmplat cu P.C.R.-ul
nostru.
Mizeria a început la noi, la amărășteni.
Nu i-a păsat nimănui că se oprea curentul, că
îngheţam în case, că nu găseam de mâncare, că tră-
iam ca într-un bantustan, sau, mă tem, mai rău.
Dar când a început să se ia curentul și în vila
primului secretar, când s-au închis magazinele de
partid și tovarășii au început să trăiască alimentaţia
raţională pe pielea lor, când n-au mai găsit nici ei
un Kent să-l aprindă în pauza de la învăţământul
politic, au revenit subit în chestiunea atașamentului
faţă de... și au demonstrat că nu erau atașaţi decât
de inetersele proprii.
Atunci presupun eu că s-a fisurat P.C.R.-ul.
O parte l-au luat pe „așa nu mai merge” în bra-
ţe și au schimbat macazul.
O altă parte a continuat să se iluzioneze cu
„independenţa faţă de Moscova (care nu a existat
niciodată), sau cu mândria naţională”.
Majoritatea au oscilat, neștiind cum e mai bine
pentru ei.
Mișcările din 1989 i-au pus pe cei oscilanţi în

mare încurcătură.
Erau obligaţi de împrejurări să ia o hotărâre pe
cont propriu, iar ei nu erau obișnuiţi cu așa ceva.
De aici bulversarea care a străbătut, ca un val
tsunami, societatea românească.
Majoritatea eram nemulţumiţi de viaţa pe care
o duceam și atât, în afară de frustrările noastre zil-
nice nu aveam nici o iniţiativă, nu eram pregătiţi
să întreprindem ceva și mentalul nostru refuza cu
încăpăţânare orice acţiune pe cont propriu.
În consecinţă, comportamentul nostru era în-
duioșător de mioritic: ca și oile, dacă se făcea grevă,
făceam toţi grevă, dacă se striga jos cutare..., strigam
cu toţii, fiindcă ne simţeam bine doar la adăpostul
mulţimii. Mulţimea era infailibilă, protectoare și
principalul nostru antidot împotriva fricii.
Doar că această mulţime nu era organizată, era
un fel de grămadă deschisă și în consecinţă nu putea
fi condusă ci doar manipulată.
Câţiva intuitivi s-au pus destul de repede în
slujba manipulatorilor, spre avantajul lor, iar ceilalţi
am rămas figuranţi.
33.
Posturile vacante de figuranţi erau multe și de
multe feluri.
De la cultele proaspat activate la simulacrul de
viaţă politică, peste tot era nevoie de „corp ansam-
blu”, cum se numesc figuranţii la teatru.
Marșurile și protestele, revedicările și adunările
impresionau în acele zile prin mulţime, că ideile
expuse erau jalnice.
Noi, figuranţii, nu trăiam rău, mai ales raportat
la orizontul nostru de așteptare, de asta aveau grijă
cei care ne copleșeau cu „ajutoare”.
Vreau să spun că pachetele primite cadou din
occident ne-au căzut chiar bine, o cafea, o ciocola-
tă, ceva mâncare decentă te făceau să te simţi mai
aproape de condiţia umană.
Eram mai dispuși să batem din palme cu burta
plină și cum din ianuarie nu s-a mai întrerupt curentul
(decât rar) și au dat drumul la gaz, România a început
să fie mai atrăgătoare până când, urmare a libertăţii
de circulaţie, am trecut (eu pentru prima dată în viaţa
mea) frontiera și am ajuns în Ungaria, care atunci, în
februarie 1990 mi se părea de pe altă planetă.
A urmat valul de conaţionali, care au invadat
Ungaria și mai apoi Austria și vestul continentului,
de unde se întorceau încărcaţi ca și cămilele gata să
traverseze deșertul, tîrând sacoșe imense prin gări

sau opintindu-se să le urce în autobuze, pline cu tot
felul de nimicuri, de asemenea destinate deșertului.
Societatea de consum a pătruns la noi cu gean-
ta și cu punga, tot o iniţiativă privată, demonstrând
cât de lent au reacţionat și reacţionează economia
noastră.
A fost nevoie de un deceniu și mai bine până
când s-a pus la punct aprovizionarea normală a ţării
cu bunuri de consum – o perioadă uriașă pentru un
lucru atât de simplu.
Din nou sunt ispitit să-i învinovăţesc pe acei
nehotărâţi din decembrie 1989, care nu știau înco-
tro să o apuce și care oscilau între sisteme, temân-
du-se mereu să facă o alegere, terorizaţi de ideea că
această alegere ar putea fi cea mai puţin avantajoasă
pentru ei.
Ratarea avantajelor majore de teamă să nu le
pierdem pe cele minore a fost esenţa reformei noas-
tre sociale, economice și politice.
Cât despre schimbarea individuală, fiecare s-a
descurcat așa cum a putut.
În general, noi, figuranţii, am învăţat să pom-
păm cât mai multe avantaje din figuraţia pe care o
făceam.
Piaţa nu ne era favorabilă, oferta de figuranţi
era mare, plătitorii aveau de unde alege și, în conse-
cinţă, plăteau prost.
De fapt peste tot în România se plătea prost.
De parcă nivelul scăzut de salarizare n-ar fi fost
de ajuns, în ianuarie, lună predestinată serbărilor
de prost gust și gafelor, s-au mai comis două mici
lovituri de stat, cu caracter economic, mai eficiente
decât schimbările politice din decembrie.
Returnarea nejustificată și integrală a „părţilor
sociale” – adică aruncarea pe piaţă a unei mase de
numerar fără acoperire în marfă și săptămâna de
lucru de cinci zile, aplicată unei economii pe butuci
au fost două mutări pe tabla de șah, care au creat o
balanţă negativă pentru următoarele două decenii,
cel puţin.
Noi, figuranţii, n-am prea avut habar de conse-
cinţele economice ale acestor decizii ale puterii care
încă nu era legitimă – poate că tocmai prin aceste
metode populiste intenţiona să câștige primele ale-
geri și să devină legitimă.
E o speculaţie susţinută de bucuria noastră, a
„fazanilor” reformei, când ne-am trezit dintr-o dată
cu mai mulţi bani în buzunar și cu o sumedenie de
zile libere să-i cheltuim.
Azi mi-ar veni să compun un cântec: „Doamne,
ce tâmpiţi eram...”, muzica și versurile, Capul de
locuitor, – acea referinţă statistică fără personalitate
sau culoare, dar care măsoară necruţător putinţa și
neputinţa noastră.
Noi, fraierii, am cheltuit bruma de bani cu care
ne-am pricopsit pe nimicuri – alţii, cu mai multă
minte au început să-i schimbe, în bani adevăraţi,
adică valută, sau în marfă.
România a devenit în câteva luni raiul trafican-
ţilor mărunţi.
Preţurile erau în continuare cele subvenţionate,
era atât de simplu să cumperi un magazin întreg de
marfă pe nimic în România și să-l vinzi cu un profit
fabulos oriunde, în Turcia, în Ungaria – unde pre-
ţurile erau liberalizate sau în curs de liberalizare.
Așa a început, din păcate, capitalismul românesc.
Optimiștii ar zice: Se putea și mai rău.
Au apărut și primele „corporaţii” autohtone,

formate din șefii care au supravieșuit revoluţiei și
care „ţineau spatele”, micii „întreprinzători” care
devalizau firmele conduse de aceiași șefi și „organe-
le” statului care își încasau cu regularitate partea.
Partea furnizată de noi, de „harnicul și minu-
natul” popor.
Normal că eram minunaţi. Unde mai găseai pe
planetă o ţară atât de blândă și de bună de muls?
Ei bine, fiecare capitalism are scheletele lui în
dulap, noi am apucat pionieratul în materie de neo-
capitalism autohton.
Eu am ales atunci varianta cea mai proastă –
aceea de salariat la stat.
Recunosc că mi-a fost teamă să fac altceva.
Din cauza acestui handicap, am ratat startul
spre economia de piaţă – un dezavantaj pe care
n-am reușit să-l recuperez niciodată.
34.
Cred că pot trece drept un nostalgic iremediabil
al vremurilor de dinainte de 1989 din cel puţin două
motive: primul, că, într-adevăr, sunt nostalgic, însă
după tinereţea mea și nu după regimul de atunci
din România, iar al doilea, căutarea nostalgicilor,
fiecare dorește să descopere un nostalgic pentru a se
convinge pe sine că el, sau ea, nu sunt nostalgici.
Mesajul meu e altul: felul în care a fost deman-
telat regimul lui Ceaușescu este cel puţin la fel de
mârșav ca și regimul în sine.
Citesc de 19 ani memoriile unor participanţi la
evenimente.
Toate abundă în pagini în care autorii menţi-
onează că se aflau la... (locul, ora etc.) și erau cu...
(nume și descrieri de persoane).
Nici o astfel de scriere nu conţine o întrebare
care mi se pare de bun simţ: ce căutau acele persoa-
ne în acele locuri în perioada de timp specificată?
De ce insist cu această întrebare?
Fiindcă nu mi se pare corect să susţinem că
grupuri spontane de manifestanţi au anihilat apa-
ratul de represiune aflat în slujba celei mai crâncene
dictaturi din Europa acelor zile.
Computerul meu personal, fost creier înainte
ca d-l Bill Gates să cucerească planeta, nu poate
prelucra această informaţie, care mi se pare a fi din

categoria „Radio Erevan”.
La acest post de referinţă se transmiteau infor-
maţii de genul: este adevărat că Kuzma Kuzmici a
câștigat o Volgă, dar de fapt nu era Volgă, ci bicicletă
și nu a câștigat-o ci i s-a furat din faţa bufetului.
Logica mea e simplă: ori aparatul de represiune
nu a fost acea organizaţie cumplită care cuprindea
securiști, teroriști și colaboratorii lor, toţi capabili
de faptele cele mai abominabile – și atunci avem
o problemă, ori acest aparat nu a fost anihilat de
câteva grupuri de protestatari neînarmaţi, consti-
tuite spontan, deci neorganizate, care se aflau la
faţa locului fără un scop anume (nu veniseră de
acasă cu planul făcut) – și atunci iarăși avem o
problemă.
Cu alte cuvinte, oricum avem o problemă.
Problema este că am început, în 1989, deman-
telarea regimului Ceaușescu cu o minciună.
Sau, mai bine zis, cu un sistem de minciuni.
Iar ce din minciună naște, nu poate genera de-
cât tot minciună.
Mie îmi este străină dialectica nașterii adevăru-
lui din minciună.
De ce nu vrem să recunoaștem atunci că cei
câţiva protestatari aflaţi în stradă sau în sediile de
partid sau în altă parte nu au răsturnat regimul
Ceaușescu?
Nu l-au răsturnat, fiindcă nu aveau cum.
Să nu uităm că regimul Ceaușescu se baza pe
un partid cu mai bine de patru milioane de membrii
miliţie (actuala poliţie), securitate (actualul S.R.I.),
trupe de securitate (actualii jandarmi), care toate
aveau în atribuţii menţinerea ordinii interne.
Cu toate acestea, Ceaușescu a apelat la armată
(!), o instituţie care era destinată să apere ţara de o
agresiune venită din exterior.
Care erau oare informaţiile deţinute de Nicolae
Ceaușescu, (informaţiile reale sau false, în urma into-
xicării venite din partea colaboratorilor), din moment
ce, după toate aparenţele, el se pregătea de război ci-
vil, iar răzbiul civil este altceva decât reprimarea, fie
ea și violentă, a unei manifestaţii de stradă.
De obicei regimurile politice, inclusiv dicta-
turile, sunt răsturnate de forţe care au drept scop
accesul la putere. Cum se explică atunci faptul că
regimul Ceaușescu a fost răsturnat de niște mani-
festanţi care au strigat „Jos Ceaușescu” până când
Ceaușescu a plecat și apoi s-au dus liniștiţi acasă?
Din relatările multor persoane rezultă că de la
sediile F.S.N., care s-au format spontan în 22 de-
cembrie 1989, era ţinută sub control situaţia din
zona de competenţă a organizaţiei?
Cum a funcţionat această activitate, atâta timp
cât aceste structuri – emanate – (denumirea îi apar-
ţine șefului lor, Ion Iliescu), nu erau organizate și nu
aveau nici un fel de legitimitate.
Nu este logic să presupunem că aceleași forţe
care au determinat structura de partid și internele să
nu intervină, au continuat să controleze situaţia și
după fuga dictatorului?
La fel, este logic să presupunem că Ceaușescu,
dându-și seama că nu mai stăpânește aparatul de
partid și Minsterul Afacerilor Interne, a făcut apel la
armată unde, cel puţin până în 22 decembrie 1989,
spera să mai găsească susţinători?
Dacă lucrurile s-au petrecut așa și nu altfel, ce
rost are să ni se alimenteze în continuare iluzia că în
România în decembrie 1989 a avut loc o revoluţie

și nu o lovitură de stat?
Oricum, autorii loviturii de stat nu ar mai avea
de cine sau de ce să se teamă, deoarece singurii care
i-ar condamna ar fi susţinătorii regimului Ceaușescu,
adică cele câteva personaje exotice de la marginea
societăţii care aprind lumânări și ţin discursuri la
mormintele din Ghencea Militar.
Credinţa mea este că în 1989 au acţionat mai
multe grupuri de interese, active în România pe
măsură ce regimul Ceaușescu se destrăma chiar din
interiorul aparatului de comandă.
Mai este de presupus că există o legătură dintre
situaţia din România în 1989 și cea din Uniunea
Sovietică, o structură care avea să se dezintegreze la
rândul ei doi ani mai târziu, în 1991.
35.
Frustrarea cu care scriu aceste rânduri provine
din resentimentele omului care se simţe minţit, ma-
nipulat, folosit.
Este știut că în spiritul „umanismului socialist”
termenul de referinţă pentru cei ca mine era „popu-
laţie”. Trimiterile la populaţie cuprindeau aprovizi-
onarea (adică raţiile de supravieţuire denumite sadic
„alimentaţie raţională”), locuinţele (cele individuale
erau privite cu ostilitate crescândă, regimul reco-
manda blocurile, adică niște cazărmi sau cămine de
locuit colectiv), încălzirea acestora (nerecomandată
românilor, care din patriotism plăteau doar fac-
turile, fără să primească ceva în schimb), energia
electrică (economisită la sânge, tot din patriotism)
și mai ales „locurile de muncă”, obligatorii conform
constituţiei Republicii Socialiste România.
A nu fi „încadrat în muncă” constituia o in-
fracţiune, cu denumirea de „parazitism” și ideologia
oficială nu agrea convertirea rezultatului muncii în
bani, termenul de salariu fiind înlocuit cu remune-
raţie, în conformitate cu principiile eticii și echităţii
socialiste.
Înţeleg că propaganda oficială de dinainte de
1989 era scrisă ca pentru oligofreni, căci asta visau
autorii ei: să creeze o naţiune de debili mintal, care
să fie ușor de guvernat și care să nu îndrăznească să

conteste vreodată privilegiile guvernanţilor.
Cuminţi, capetele de locuitori la fel ca și cele
de vite furajate, trebuiau să se alinieze și să aștepte
deciziile îngrijitorilor.
În acest scop infrastructura a fost restrânsă la
un minim necesar, comunicaţiile la cote de avarie
și informaţiile eliminate, respectiv înlocuite cu
propaganda.
S-a scris mult despre acest regim de spălare a
creierelor, dar destul de puţin despre consecineţele
sale după dispariţia cauzei.
Asta poate și din cauză că structural, metodele
de abordare a noastră, a populaţiei, nu au fost radi-
cal diferite în democraţie faţă de dictatură.
Surprinde o neîncredere fundamentală în dis-
cernământul „populaţiei”, în ambele sisteme.
Slaba informare a acesteia a fost și mai este o
realitate istorică, dar această realitate nu constituie
o scuză pentru multiplele manipulări pe care autorii
lor probabil le-au considerat justificate.
Ce mă îngrijorează este nivelul rudimentar al
manipulării și succesul paradoxal al acesteia.
Aproape că sunt ispitit să scriu: cu cât era
mai primitivă manipularea, cu atât mai mare suc-
cesul ei.
Cum să acceptăm cu seninătate explicaţiile
referitoare la securitatea omniprezentă, care asculta
telefoanele (câte mai funcţionau) la românii din
blocurile lor de prefabricate, în schimb habar n-avea
de agenţii străini care zburdau în voie peste tot și
organizau în voie o lovitură de stat?
Sau nu avea misiunea să se ocupe de acești
agenţi străini?
Și dacă această Securitate, care nu doar că ne
asculta telefoanele, ci ne intercepta și coresponden-
ţa, ca să nu mai vorbim de faptul că ne înconjura cu
turnători care scriau note informative despre fiecare
mișcare, a noastră, această Securitate oare nu știa
nimic despre deteriorarea stării de spirit din ţară?
Că o astfel de deteriorare trebuia să existe,
atâta timp cât peste noapte mii de români au ieșit
în stradă și au început să strige „Jos Ceaușescu!” și
„Jos comunismul!”, într-o unanimitate care nu avea
cum să se formeze fără ca turnătorii și ofiţerii care îi
coordonau să fi aflat ceva.
De ce nu au raportat aceste instrumente ale
dictaturii că situaţia este explozivă?
Greu de crezut într-o conspiraţie de asemenea
amploare.
Și dacă ofiţerii de securitate au raportat șefilor
lor de la P.C.R. despre situaţia din ţară, primii-secre-
tari și ceilalţi șefi de la partid, de ce nu au întreprins
nimic pentru a împiedica, din timp, să iasă oamenii
în stradă în 22 decembrie 1989?
De unde atâta delăsare de la o organizaţie care
ne ordona nouă, cadrelor didactice, să luăm măsuri
pentru a împiedica elevii să participe la slujba de
Înviere?
Sau să vorbească despre Crăciun?
Un partid care a cenzurat, la Cluj, o repre-
zentaţie de teatru cu „O scrisoare pierdută” de I.L.
Caragiale, interzicând prin activul prezent la viziona-
rea obligatorie care precedea premiera, replica: „Păi
cine să fie partidul? Nenea Zaharia, Coana Zoiţica
și ceilalţi...” – cu motivarea: se interpretează! – un
partid atât de vigilent, oare nu are habar că oamenii
sunt gata să iasă în stradă și nu întreprinde nimic în
condiţiile în care până atunci controla până și viaţa

personală a oamenilor?
Cum se explică această comă subită în care
au intrat partidul, Miliţia, Securitatea și alte in-
stituţii, lăsând doar armata să apere „cuceririle
revoluţionare”?
Dacă tot au intrat în colaps, una după alta, in-
stituţiile ceaușiste, cum se face că armata mai întâi a
ieșit să tragă în manifestanţi și apoi s-a răzgândit și
s-a retras în cazărmi?
Cine a dat ordin militarilor în prima fază și cine
a ordonat retragerea?
Cine și de ce?
Sunt foarte multe întrebări la care ar fi fost co-
rect să se răspundă atunci, pentru ca „populaţia”,
adică noi, să aflăm de la noile autorităţi ce se în-
tâmplă cu noi și care este zestrea noastră la pornire,
pe un drum anevoios, care urma să ducă de la o
dictatură și o economie de comandă la o democraţie
și o economie de piaţă funcţională.
36.
În schimb, ni s-a tot indus nouă, „populaţiei”,
ideea că a fost suficient să ieșim în stradă și să strigăm
ceva mai supăraţi „Jos...!” și gata, toate structurile
ceaușiste s-au prăbușit ca un castel din cărţi de joc.
Păi, dacă era atât de simplu și noi, „populaţia”
eram atât de hotărâţi, de ce am așteptat atâţia ani de
zile să rezolvăm o problemă pentru care au fost ne-
voie mai puţin de 24 de ore și care se putea rezolva
fără incidente, dacă la anumite nivele ordinele nu ar
fi fost contradictorii?
Pentru că victimele revoluţiei, așa cum rezultă
din documentele ulterioare, nu au căzut în lupta
dintre susţinătorii lui Ceaușescu și adversarii săi.
Ei au căzut victimă unor ordine contradictorii,
care ori au fost date la întâmplare, și atunci avem de-a
face cu niște cazuri de neglijenţă criminală, ori aceste
ordine nu au fost date la întâmplare și atunci avem
de-a face cu niște cazuri de crimă cu premeditaţie.
În ambele cazuri, și asta este esenţial, victimele
nu au căzut sub gloanţele unor susţinători ai lui
Ceaușescu. Cum se explică ordinul dat militarilor
la Cluj, care au tras în grupurile de manifestanţi și
au rănit sau împușcat mortal oameni, ordine care au
fost date doar cu 24 de ore înainte ca acelorași mi-
litari să li se ordone să se retragă în cazărmi pentru
ca ei să revină la scurt timp cu brasarde tricolore în

strigătele mulţimii – „Armata e cu noi!”?
Să acceptăm că în 24 de ore comanda armatei
s-a schimbat.
Comandanţii vechi au ordonat trageţi! și mili-
tarii au tras.
Comandanţii noi au ordonat nu trageţi! și mi-
litarii nu au tras.
Așa funcţionează armata.
E o instituţie nedemocratică, în sensul propriu
al cuvântului.
Dar cine au fost comandanţii vechi și cine au
fost cei noi?
În afară de generalul Milea, despre care am
aflat că s-a sinnucis, nu a anunţat nimeni vreo
schimbare în structura de comandă a armatei, de
unde subsemnatul, în calitatea mea de „cap de
locuitor”, deduc că aceiași comandanţi au dat am-
bele ordine.
Nu cred în schimbarea opiniilor în grup la atâ-
tea persoane.
Cred, în schimb, că altcineva le-a ordonat co-
mandanţilor militari să facă ceea ce au făcut.
Aceeași putere care a ordonat militarilor mai
întâi să iasă în forţă și apoi să se retragă, a ordonat
miliţiei, securităţii și partidului să nu intervină.
Altfel nu se explică cum la Cluj, de pildă, în
timp ce armata trăgea în manifestanţi, nu se știe
mare lucru despre activitatea celor de la „interne”
ori e greu de presupus că acești oameni, atât de efi-
cienţi în tehnicile de oprimare până în decembrie
1989, au hotărât subit și unanim să treacă de partea
cealaltă a baricadei. Oare nu era cazul să apară niște
rapoarte oficiale lămuritoare și nu formale, care să
explice atitudinea securităţii, a miliţiei, a partidului
și a armatei pe înţelesul nostru, al „populaţiei”?
Sau este din nou datoria noastră patriotică
să acceptăm versiunile din documentele publi-
cate, greu de urmărit și mai greu de înţeles, care
ne spun că în 1989 masele revoltate au ieșit în
stradă și, sub presiunea lor, structurile dictaturii
au cedat iar România a devenit un stat demo-
cratic, unde, de atunci, poporul este suveran iar
statul, cu toţi slujitorii săi, este în slujba noastră,
a „populaţiei”.
Numai că în timp ce noi, „populaţia”, am în-
ţeles patriotic că trecerea la economia de piaţă pre-
supune sacrificii, am suportat și diferitele „șocuri”
și în general ne-am obișnuit ca dintr-o economie
bazată pe penurie până în 1989 să tranzităm către
o economie a belșugului, la care nu mai avem acces
din cauza penuriei de putere de cumpărare, dar aste
e o altă poveste la care se răspunde că s-a terminat
cu „egalitarismul”.
Da, așa este, s-a terminat cu egalitarismul, care
oricum nu a existat niciodată, decât în textele de
propagandă, dar s-a terminat foarte diferit, adică în
timp ce pentru unii s-a terminat foarte bine, pentru
alţii s-a terminat destul de prost.
Ce frumos ar fi, dacă am avea motive să credem
că deosebirea dintre cei care au ieșit atât de bine
din aceste încurcături și cei care nu au ieșit deloc
bine este performanţa, munca, creativitatea și alte
calităţi!
Ce frumos ar mai fi, dacă am izbuti să credem
cu adevărat că în 1989, noi, „populaţia”, ne-am
trezit, că „a explodat mămăliga” și că am început o
viaţă nouă, mai bună decât cea precedentă!
Ar fi frumos, în schimb atunci a fost cu adevă-

rat frumos!
Am avut parte de câteva zile, nu foarte multe,
de agonie și extaz, am trăit și iluzia unei subite puteri
pe care am visat atunci cu ochii deschiși că o deţi-
nem și cumplita disperare când ni se insufla gândul
că starea anterioară a lucrurilor ar putea reveni.
Eram atât de preocupaţi de trăirile noastre,
atât de exaltaţi, încât cu greu ne-am dezmeticit, iar
atunci când pleoapele au început să se dezlipească și
să zărim ceva mai limpede, locurile din faţă erau la
Jad ocupate. Cinste celor care le-au ocupat, ei sunt
fără îndoială mai săraci cu câteva iluzii, dar se con-
solează cu extrasul de cont.
Dar dacă tot ne-au rămas doar niște locuri prin
spate sau la balcon, și foarte mult timp liber – pri-
vilegiul săracului – întrebăm și vom continua să
punem întrebări în numele ideii că „populaţia” nu
mai este nici ea ce-a fost odată.
37.
Dar destul cu excursiunile teoretice despre
mecanismele trecerii de la dictatură la democraţie și
victimele colaterale ale procesului!
Un cercetător de la Universitatea Humboldt din
Berlin a denumit capitalismul emergent din statele
foste ale blocului sovietic Raubritterkapitalismus,
ceea ce, în traducere liberă, ar însemna capitalismul
tâlharilor la drumul mare.
Așa să fie.
Eu n-am inventat tranziţia, dar am apucat-o
sau mai bine zis ea m-a apucat din plin.
În ianuarie 1990 încă habar nu aveam de așa ceva,
de aceea susţin că în primele luni ale anului I al neode-
mocraţiei românești am prins câteva luni de fericire.
Ziarul nostru, „Tribuna Jadului” s-a transfor-
mat în săptămânal, după cîteva numere tipărite
consecutiv în decembrie și după relizarea de către
noi a dificultăţii de a scoate un cotidian.
Ziarul se tipărea la o tipografie care în mod
obișnuit producea etichete pentru diferite produse
și formulare de birotică, nu avea rotativă și mai lu-
cra la cules cu plumb topit. O piesă de muzeu, în cel
mai adevărat sens al cuvântului, cu vulturul bicefal
din vremea imperiului imprimat pe mașini. Normal
că această instalaţie de muzeu a atras atenţia, nu a
noastră, care habar n-aveam ce înseamnă industria

media în 1990, dar a unui corespondent de la tele-
viziunea austriacă ORF, care s-a interesat mai mult
de tipografia antică din Jad decât de revoluţie.
Probabil știa omul ce știa.
Săptămânalul nostru nu putea să nu apară fără
poze, iar tipografia mai folosea zincuri în acest scop,
așa că pentru fiecare clișeu trebuia comandat un
zinc, care se făcea la Cluj, unde era cel mai apropiat
atelier de zincografie.
Mai rău era cu distribuţia ziarului.
Din motive pe care nu le știe nimeni, dar pe
care acum le-aș atribui amatorismului, am decis
atunci să încheiem ediţia vineri la prânz.
Tiparul era gata vineri seara, când nu mai lucra
nimeni, deci baloturile cu ziare zăceau la tipografie
până luni dimineaţa, când Poșta venea să le ridice.
Poșta era pe atunci unicul distribuitor de
presă.
La Jad, Poșta nu prea avea de lucru cu presa,
până în 1990 nu prea era interes pentru așa ceva.
Scânteia se abona din oficiu pe la toate în-
treprinderile și instituţiile, și rămânea de obicei
necitită.
Făclia, cotidianul judeţului Cluj, era căutată
pentru anunţurile la mica publicitate, mai ales de-
cesele, dar și vânzări și cumpărări, așa că avea un
număr rezonabil de abonamente și la domiciliu.
Mai erau revistele, cele care aveau un public
ţintă specific.
Era o mică bătălie între cei puţini interesaţi să
citească revistede specialitate, mai ales străine, deoa-
rece numărul admis de abonamente era foarte mic
și fără „pile” la Poștă nu aveai nici o șansă.
Oficial se considera că Scânteia oferea „popula-
ţiei” toate informaţiile de care avea nevoie pentru a
răspunde corect la învăţământul politic.
Punct.
În acest mediu am început să tipărim un săptă-
mânal care era, cum am scris, ridicat de Poștă luni
și cu eficienţa socialistă cunoscută, distribuit marţi,
așa că ajungea la cititori marţi sau miercuri cu eve-
nimentele din săptămâna trecută.
Cu toate acestea, în ianuarie și februarie 1990
interesul pentru gazeta noastră a fost foarte mare.
Încă nu apăruse concurenţa, iar articolele noas-
tre se refereau la persoane și fapte cunoscute, despre
care scriam fel de fel de banalităţi.
După primul val de entuziasm însă am desco-
perit că jădenii își procurau gazeta doar dacă nu le
convenea ceva din conţinutul ei, altfel rămâneau
indiferenţi sau cumpărau ziarele centrale, evident
mai atractive.
Dacă însă aveau vreo plângere, își făceau rost de
ziar și veneau la redacţie să ne ceară socoteală.
Nu prea știam ce să facem cu aceste contestaţii
așa că le dădeam câte un drept la replică, pe care
îl publicam în numărul următor și pe care evident
nu-l mai citea nimeni.
Diletantismul nostru era remarcabil în toate
privinţele.
Cred că, privit astăzi, un număr din „Tribuna
Jadului” ar părea un ziar făcut de niște copii, în
joacă.
Nici nu ne-am gândit că ziarul ar trebui
finanţat.
Așteptam ca autorităţile să se ocupe de așa ceva,
doar lucram în „folosul obștesc”.
Normal că autorităţile aveau alte griji și

chiar dacă ar fi vrut, erau la rândul lor în pană de
fonduri.
Așa că, în curând, tipografia a început să ne
someze pentru neplata facturilor.
Reacţia noastră a fost tipică pentru acele zile.
Am „descoperit” că șeful de la tipografie era
un vechi și înrăit comunist și că evident conspira să
suprime libera exprimare a vânjoasei noastre demo-
craţii locale.
Bietul om, căruia îi cer scuze și aici, n-avea ni-
mic comun cu toate acestea și mai era pe deasupra
și cardiac.
A tras o sperietură zdravănă și a continuat să
tipărescă gazeta chiar și cu facturile neplătite.
Mă întreb, dacă noi, niște bieţi ziariști improvi-
zaţi dintr-un orășel de provincie am fost în stare să
procedăm așa, ce s-o fi întâmplat pe la București sau
în altă parte, mai aproape de centrele reale de putere
din acea vreme?
Mă întreb și voi rămâne cu întrebarea.
Noi, sărmanii, chiar credeam că acţionăm în
numele democraţiei.
E greu să demonstrăm acum că eram de bună
credinţă, chiar dacă atunci toată lumea ne credea pe
cuvânt.
38.
Acum mi se pare greu de înţeles că în minţile
noastre înfierbântate din naștere și supraîncălzite de
evenimente nu s-a născut nici o idee de finanţare a
gazetei.
Până și pe vremea răposatului, revistele de cultu-
ră, mai sărace în subvenţii decât cele de propagandă,
inserau câte o pagină publicitară pe bani ori pe abona-
mente, pentru a-și asigura supravieţuirea într-o socie-
tate în care principala valoare de schimb era banul.
Nu am reușit niciodată să înţeleg până la capăt
acestă perversiune care ne stăpânea atunci și pe care
o mai întâlnesc și azi.
Perversiunea la care mă refer are multe nuanţe,
unele chiar spectaculoase și poate ar merita să scrie
cineva o carte pe această temă... vedeţi cum am că-
zut, fără să vreau, în capcana aceleiași perversiuni?
Adică, merită să scrie cineva..., păi, dacă merită, de
ce nu o scriu eu?
Tot așa și cu banii.
Eram foarte grijulii să nu avem de-a face cu procu-
rarea lor, dar n-aveam nimic împotrivă să-i cheltuim,
cu condiţia să nu ne ceară nimeni să-i procurăm.
O dezbatere pe această temă cred că ne-ar duce
până la una din laturile falimentare ale comunismu-
lui ca ideologie, nu ca sistem politic. Cealaltă latură
a fost probabil înlocuirea banului cu produsul pe

care nu-l mai găseai de vînzare, nici măcar pe bani.
Să revenim la „Tribuna Jadului”, săptămânalul
jădean măcinat filă cu filă între ideile unui grup de
nonconformiști și tranziţia pe care noi nu am în-
ţeles-o la timp, descoperirile noastre fiind aproape
toate tardive, bune pentru un caiet de amintiri, care
nu mai schimbă nimic.
„Tribuna Jadului” a avut totuși o utilitate: a
fost un cabinet de psihiatru tipărit pe 12 pagini, în
care concitadinii noștri, cu noi în frunte, se defu-
lau săptămână de săptămână, cu efectele în general
benefice ale fiecărui proces de acest gen, utilizat de
tehnicile de terapie autogenă.
În „Paginile Galbene” imaginare ale Jadului din
1990, noi ar fi trebuit să ne găsim la servicii, terapie
de grup, recomandabilă la nevroze și depresii.
Autorii articolelor doreau să facă ordine în
lume, în ţară, peste tot, mai puţin în propriile lor
vieţi pe care tot ei, autorii, le vedeau exemplare.
A început perioada în care toată lumea dorea să
se exprime, nimeni însă nu era dispus să asculte.
Au început să apară ziarele centrale, reformate.
Toate erau democratice, libere și independente.
Poate prea independente.
La cele două chioșcuri de ziare, cel de la gară și
cel din centru, se formau rapid cozi.
Ziarele se vindeau în continuare la preţurile
subvenţionate din timpul dictaturii, așa că erau
foarte ieftine și lumea le cumpăra în neștire.
Braseriile și cârciumile se umpleau repede de
oameni cu suluri de ziare sub braţ, atrași mai de-
grabă de comentariile pe marginea conţinutului
ziarelor, decât de lectura lor.
Cei care nu încăpeau în cârciumi sau nu aveau
timp de așa ceva, veneau cu ziarele la birou, la fabri-
că, oriunde.
Se făceau nenumărate cafele din pachetele cu
ajutoare și se vorbea foarte mult, în general cu to-
nul ridicat. De obicei, nimeni nu era de acord cu
nimeni.
Erau comentate ziarele și ședinţele C.P.U.N. de
la București, transmise de televizunea de stat până
noaptea târziu.
Oamenii erau agitaţi, nedormiţi, irascibili, sus-
picioși. Invectivele erau la ordinea zilei. Reguli nu
mai existau, orice chemare la ordine era taxată drept
„comunistă”.
Cuvântul „comunism” devenise unul cu o mie
de sensuri și era aplicat oricând, oricui și la orice nu
ne plăcea. Toate funcţionau haotic, la cote de avarie,
sau de loc.
Cred că în acele săptămâni s-a produs un mira-
col: cu toată zăpăceala generalizată nu s-au întâm-
plat nenorociri majore.
Înseamnă că cineva, acolo sus, totuși ne iubea.
Mai cred că la mesele de restaurant sau în jurul
mașinilor de făcut cafea din acele zile s-a născut ade-
văratul, unicul și irepetabilul fabulospirit.
Nevoia de a fabula era generală și necenzurată.
Evenimentele din 22 și următoarele au devenit
caleidoscopice.
Fiecare relatare adăuga fapte și amănunte noi,
toate din categoria fantasticului.
Personalităţile noastre au suferit un proces de
inflaţie necontrolată, ego-urile noastre se înghesuiau
într-o lume subit neîncăpătoare, sufocantă și se ex-
primau prin focuri de artificii, colorate, zgomotoase
și inofensive. Politica a devenit, în ianuarie 1990,

opţiunea fundamentală a românilor.
În primul rând, toţi ne pricepeam la politică.
În al doilea rând, toţi ne pricepeam la poli-
tică mai bine decât persoanele cu care stăteam de
vorbă.
În al treilea și ultimul rînd, toţi aveam dreptate.
Economia, care era și este în continuare princi-
pala problemă a României, nu ne interesa deloc.
Este semnificativ faptul că peste tot se vor-
bea doar despre conducerile întreprinderilor sau
instituţiilor.
Era o chestiune de viaţă și de moarte cine era
șef și cine nu.
Nimeni nu era curios să știe dacă întreprinderi-
le erau rentabile sau dacă instituţiile erau eficiente.
În general, realitatea nu mai era interesantă,
fiindcă toţi eram ocupaţi cu fanteziile noastre.
Am avut adesea senzaţia că nopţile de „video”,
când pe ecranul televizorului de împrumut se deru-
lau lumi fictive, s-au mutat în stradă iar noi, niște
bieţi psihopaţi, am început să locuim în ficţiune.
Mai târziu aveam să ne dăm seama că cineva
trebuie să plătească chiria, chiar și pentru locuirea
în imaginar.
39.
După ce am redescoperit politicul în felul nos-
tru și după ce am început să cultivăm fără folos doc-
trine, partide și candidaţi, ne-am trezit într-o bună
zi că vrem neapărat să reinventăm și istoria.
De data aceasta porneam de la o ipoteză funda-
mentată cât de cât corect.
Judeţul Nireș putea fi considerat judeţ abuziv
desfiinţat.
Mai simplu era să spunem că împărţirea admi-
nistrativă din 1940 era mai bună decât cea făcută
ulterior de P.C.R. Argumentele ni le-a furnizat
chiar un istoric, colegul nostru, profesorul Leontin
Păcuraru. Observaţiile sale s-ar fi potrivit cât se poa-
te de bine la un seminar într-un mediu universitar
sau la o fundaţie interesată de cercetarea istoriei
locale.
În lumea reală ele au căzut în faţa remarcii de
bun simţ a primarului unuia dintre cele două orașe
ale viitorului-fostului judeţ cu capitala la Jad, pri-
mar interimar ca toate funcţiile din vremea aceea,
care ne-a ascultat cu multă răbdare argumentaţia
stufoasă după care a ridicat din umeri și a spus:
„Până acuma am fost în coada altora mai mari decât
voi, acum să ajungem în coada Jadului?”
Peste acest panseu nu se putea trece.
Dar asta n-a împiedicat contituirea Ligii jude-

ţelor abuziv desfiinţate, care a avut o activitate de
vreo doi sau trei ani și a reușit, la rându-i, să cheltuie
o sumă frumoasă de bani.
Să le fie de bine.
„Tribuna Jadului”, specializată în comunicate,
apoi în adunări de mazilire a foștilor șefi, apoi în
drepturi la replică a ajuns, la pas cu istoria locală, în
faza grevelor.
Nu trecea nici o zi fără una, două greve.
Toate spontane.
Toate fără sens.
Toate fără consecinţe.
În mod obișnuit, grevele erau anunţate de per-
soane precipitate, care ţipau.
Obiceiul ţipatului s-a răspândit foarte tare în
acel început de 1990.
Parcă am devenit o naţie de surzi după decem-
brie ’89.
Îmi amitesc și azi amuzat de un astfel de spec-
tacol dat de „trupa” de la spital.
Jadul are un spital vechi, din secolul 19, care a
fost timp îndelungat un centru medical important
în zonă. Economia de piaţă a decapitat în următo-
rii ani instituţia și asta nu neapărat din cauza unui
management defectuos, ci mai degrabă din reorga-
nizarea sistemului care viza lichidarea instituţiilor
provinciale și întărirea celor centrale. În 1990, spi-
talul era încă o instituţie considerabilă în plan local,
așa că atenţia noastră de „gazetari” îi era acordată cu
maximă generozitate.
Greva de la spital ar fi fost o relizare cinema-
tografică remarcabilă, dacă ne gândim la pauperi-
tatea resurselor. Ea a fost precedată de alte semne
ale talentului ce clocotea pur și simplu în instituţia
aminitită.
Înainte de anul nou, o echipă de medici a pă-
truns în primărie, care devenise în acele zile o tribună
populară în care fiecare intra după voie și se exprima
liber – e drept că uneori era liber și de ascultători,
nefiind vreun suflet dispus să-l înţeleagă pe vorbitor,
pentru că instituţia oricum era dată peste cap, partid
nu mai era, funcţionarii se temeau să nu fie asimilaţi
partidului și erau foarte docili și de abia vizibili iar
grupurile de revoluţionari se schimbau de la o oră
la alta, așa că nu prea știai ce se întâmplă acolo și
oricum nu puteai conta pe nimeni.
Ei bine, în zarva aceea generalizată a apărut grupul
de „doftori” cu halatele fluturânde, ca niște cavaleri ai
apocalipsei, zbierând în gura mare că suntem otrăviţi.
M-am uitat întâi la ei, pe urmă la mine, în oglinda de
la toaletă.
După părerea mea, neautorizată, nu arătam a
om otrăvit.
Nici nu mă simţeam rău, dar nici foarte bine.
M-am întors printre mesagerii apocalipsei care
cereau intempestiv stoparea imediată a aprovizio-
nării orașului cu apă fiindcă rezerva de apă fusese
otrăvită.
Eram singur în redacţia gazetei, care în zilele
acelea era singurul mijloc de informare locală, dacă
facem abstracţie de gura lumii, mai eficientă atunci
și acum decât orice instituţie media.
Am încercat să abordez chestiunea raţional, fi-
indcă evident era o situaţia de criză și așa citisem eu
prin romane că în situaţii de criză trebuie să te liniș-
tești și să încerci, cu orice preţ, să judeci cu mintea
limpede, atâta câtă o ai.
I-am întrebat așadar pe vestitorii dezastrului,

de unde au această informaţie.
Mi-a fost dezvăluit, pe patru voci care se între-
rupeau reciproc și erau, din această cauză, greu de
urmărit, că o asistentă de la laborator, nevastă de
securist, nu s-a prezentat la servici în ziua aceea.
Era singurul fapt concret.
Restul era compus din speculaţii.
Ca asistentă la laborator, nevasta de securist ar
fi avut acces la otrăvuri, și din moment ce nu a venit
la servici, era limpede pentru interlocutorii mei că
pusese ceva la cale cu otrăvurile și cel mai vulnerabil
punct era staţia de tratare a apei, așa că ei, precum o
legiune de arhangheli, au pornit să salveze Jadul de
la un dezastru.
Am aflat că puteam muri cu toţii, în câteva
ore. Îmi cereau să anunţ oamenii să nu bea decât
apă minerală. Cum era să anunţ așa ceva nu mi-au
spus, dar era oricum imposibil, ziarul nu avea cum
să apară înainte de amiaza zilei următoare, așa că
era o măsură tardivă, deoarece, dacă era adevărat
ce susţineau distinșii domni și distinsele doamne,
până a doua zi n-ar mai fi fost nimeni în viaţă, să-l
citească.
Grea cumpănă pentru un dascăl obișnuit cel
mult să facă liniște în clasă.
Am apelat la doctorul Vasilescu, reprezentan-
tul, cel puţin simbolic, al noii puteri.
Doctorul era la fel de descumpănit ca și mine.
Până la urmă, ne-am hotărât să trimitem o
mașină la staţia de tratare a apei, să cerem niște
analize.
40.
După aproape jumătate de zi agitată, lucrurile

s-au lămurit.
Apa era bună de băut.
Mai târziu am aflat că probleme similare exista-
seră în mai toate judeţele, încât buletinele de știri de
la televiziunea acum liberă se încheiau ritualic cu: În
judeţele ţării, apa este bună de băut.
Mă întreb eu acum, cum a izbucnit această is-
terie a apei otrăvite simultan în atâtea locuri, dacă
pornim de la ipoteza că ea a fost spontană, o ema-
naţie, ca să-l citez pe același Ion Iliescu, unul dintre
cei care încercau, oficial, să ne explice ce se întâmplă
cu noi.
Evident că această emanaţie cu apa otrăvită nu
mai era doar o emanaţie, era epidemie în toată regu-
la, iar o epidemie trebuie neapărat să aibă un focar.
Pentru noi, acest focar a rămas necunoscut
până în ziua de azi.
Până la sfârșitul acelei zile agitate, în care am
aflat că Jadul era să moară cu toţi cei 38.000 de lo-
cuitori ai săi pentru ca apoi să reiasă că nici vorbă de
așa ceva, am mai făcut o descoperire.
Înverșunarea acelor cavaleri ai apocalipsei
în halate albe avea la un moment dat ceva direct,
personal.
Până în ziua de azi nu știu dacă de fapt au vrut

să salveze orașul sau au simţit nevoia să conteste
autoritatea și așa fragilă a doctorului Vasilescu, din
motive numai de ei știute.
Mă pot raporta în această privinţă doar la expe-
rienţa personală.
Aceasta, adică experienţa mea personală spune
că oamenii acceptă cel mai greu un șef din interiorul
grupului, fiindcă probabil au probleme cu întreba-
rea: de ce el și nu eu?
Nu știu dacă această explicaţie acoperă și ope-
reta „Orașul otrăvit” din decembrie 1989, poate că
era doar dorinţa de a face ceva, de a descoperi ceva,
de a linșa pe cineva – post festum, în compensarea
pasivităţii anterioare.
Ziua s-a încheiat atunci, în decembrie 1989,
într-un mod straniu.
După plecarea grupului de medici de la primă-
rie, am primit un telefon anonim.
Vocea informa că securistul, același cu soţia
asistentă la laborator, dispăruse din oraș și că pun la
cale un atentat.
Nu știu de ce nu am vrut din capul locului să
cred că această informaţie era reală.
Am închis redacţia și am plecat pe Dealul
Lalelelor, unde locuia familia cu pricina.
Nu a fost greu să aflu adresa exactă.
Într-un orășel cu 38.000 de suflete nu e greu
să aflii orice.
Am urcat la etajul doi sau trei, nu mai știu
exact, bâjbâind prin întunericul din casa scărilor,
caracteristic pentru blocurile românești atunci ca și
acum.
În cele din urmă am găsit ușa și am sunat.
Prima data nu s-a întâmplat nimic.
Era liniște și întuneric.
Am mai sunat odată și ușa s-a deschis, cu o
oarecare ezitare.
Toată familia era acasă, era ora cinei și eu re-
ușisem să-i deranjez la masă. Am salutat și le-am
povestit pricina.
Ciudat, oamenii nu s-au agitat de loc.
Liniștită, doamna mi-a arătat un certificat me-
dical pentru trei zile, avea o viroză și mi-a explicat
că nu putea să lucreze purtând germenii bolii, din
cauza pericolului de infecţie. Nu a încercat să mă
convingă și nici nu juca rolul persoanei căreia îi este
rău. Mi-a arătat pur și simplu acel certificat medical
cum mi-ar fi arătat o hârtie oarecare, nu era crispată
nici ea, nici soţul ei.
Din nou nu am înţeles calmul și seninătatea
acestor oameni aflaţi totuși, după părerea mea, în-
tr-o situaţie delicată, mai ales că liniștea gazdelor
mele era în contrast cu agitaţia celor care veniseră la
primărie să salveze, chipurile, orașul.
I-am întrebat dacă doresc un drept la re-
plică și mi-au răspuns, la fel de liniștiţi, că nu îi
interesează.
El a mai adăugat: Știţi cum reacţionează lumea
acum, nu e cazul să mai agităm spiritele...
Le-am mulţumit, am salutat și am plecat după
ce mi-am cerut scuze pentru deranj.
În drum spre casă am fost oprit de o cunoștin-
ţă, care m-a întrebat dacă este adevărat ce a auzit,
că i-au vopsit ușa securistului (din întâmplare, sau
nu, era vorba de același securist cu nevasta asistentă
medicală)... Cu ce să-i vopsească ușa? am întrebat la
rândul meu.
Cu sânge..
Răspunsul m-a dat gata.
Păi, va trebui miliţia să facă analize, să vadă dacă
e sânge de om, am tras eu, chipurile, concluzia.
Mi-am dat seama că nu avea nici un rost să-i
spun interlocutoarei mele că vin de la familia cu pri-
cina și că oamenii stau liniștiţi la masă și mănâncă
de cină.
Nu aș fi avut mai mare succes decât am avut
înainte de masă cu medicii, care nu voiau să ac-
cepte că apa din staţia de tratare a orașului nu era
otrăvită.
Le-ar fi convenit orice altă explicaţie, inclusiv
că eu eram incompetent să iau măsuri într-o astfel
de situaţie sau că gazeta era vândută comuniștilor,
doar adevărul banal îi deranja la culme.
M-am întâlnit câteva zile mai târziu cu una din
doamnele care alcătuiseră grupul de alarmare.
M-a tratat cu răceală, cu toate că până atunci
fusese foarte amabilă cu mine.
M-am întrebat dacă vestea că apa nu era otră-
vită nu a fost percepută de încâlcitul psihic uman
ca o insultă și reacţia doamnei era cea a unei fiinţe
insultate.
Insultate sau frustrate, că de fapt nu s-a întâm-
plat nimic, cu toate că dacă temerile acelui grup
s-ar fi adeverit, dimensiunile dezastrului ar fi fost
de neînchipuit, având în vedere vidul de putere și
precaritatea mijloacelor de contracarare a unui ast-
fel de atac.
41.
Revenind la greva de la spital, aceasta s-a pro-

dus cu vreo trei săptămâni mai târziu și a avut cu
totul alt fond.
Se terminase cu schimbările de directori și
alţi șefi, lista era epuizată, unii au fost schim-
baţi, alţii nu, într-o dezordine și lipsă de logică
desăvârșite.
În general, au rămas cei cu „relaţiile publice”
mai bune, doar că popularitatea nu a fost niciodată
un test de capacitate, așa că s-a întâmplat cum s-a
întâmplat, au fost destituiţi oameni capabili doar
fiindcă nu erau în ton cu opiniile subordonaţilor
sau pur și simplu fiindcă nu le păsa de așa ceva – în
compensaţie au scăpat de „furia revoluţionarilor”
nulităţi sau lichele, unii reușind chiar startul pentru
o frumoasă carieră în viitor.
De obicei, profesioniștii cu adevărat buni nu se
uită tot timpul în oglindă și nu zâmbesc neîncetat
pentru a cîștiga voturi.
Acest amestec timpuriu al politicii cu econo-
micul și socialul a confirmat, prin felul în care s-a
produs, că propaganda ceaușistă își făcuse pe deplin
datoria.
Doar în „epoca de aur” politicul determina
economicul și socialul.
În 1990, noi nu am înţeles că schimbare însem-

na modificarea acestui raport, respectiv economicul
și socialul să determine politicul și nu invers.
Așa am început, așa am continuat, doar că,
între timp, ne-am blazat, nu ne mai pasă și accep-
tăm cu atâta ușurinţă „sprijinul politic” cu care este
numit orice șef plătit din bani publici, care sprijin
politic nu este nici dovadă de competenţă și cu atât
mai puţin confirmarea vreunei performanţe, că doar
competenţa, în principiu, ar trebui constatată de un
arbitru independent și nu de propriul partid, care
nu va măsura niciodată competenţa profesională ci
doar serviciile aduse partidului, de regulă la alegeri,
iar performanţa șefului sprijinit, de fapt proptit par-
tinic este performanţa partidului care îl proptește,
deci e normal că partidul nu se va declara pe sine
neperformant.
Acest sistem păgubos a început în 1990 și a
prins rădăcini adânci, ca orice buruiană care are
nevoie de rădăcini solide pentru a parazita cultura
în care a nimerit.
Greva de la spital mi-a rămas în memorie fiind-
că a fost prima dintr-un șir de alt fel, din categoria
„sindicalistul justiţiar”. Cred că atunci și acolo am
asistat la răspândirea unui alt virus, cel al confuziei
patronat/sindicate în sectorul public.
Calată pe mentalitatea „comitetelor de oameni
ai muncii”, care aveau drept scop așezarea semnului
egalităţii între sculerul-matriţer de la atelierul între-
ţinere și inginerul proiectant cu trei specializări în
străinătate, această grevă exprima, în manieră naivă,
esenţa abordării comuniste a problemei elitelor.
E logic că o dictatură nu poate accepta alte elite
decât cele stabilite prin partidul de la putere.
Mai exact, în orice domeniu elitele trebuie să
coincidă cu funcţiile din partid.
Tovarășul „prim” trebuie să fie și cel mai deștept,
și cel mai frumos și dacă e cazul, cel mai bun schior
sau fotbalist.
Altfel, nu se poate.
Degeaba am sperat în 1990 că lucrurile se vor
schimba și că nu va mai trebui să te înscrii în partid,
ca să reușești în profesie.
Câţiva ani am fost lăsaţi să ne cultivăm aceas-
tă iluzie, după care ne-am lămurit că tot „partidul
e-n toate”. Doar că acum nu mai era partidul, ci
partidele.
Cumplit deranj pentru distinșii membri, obli-
gaţi să se tot mute dintr-o parte în alta pentru a fi
și a rămâne la putere. Germenii acestei mentalităţi
s-au arătat în greva de la spital pe care o tot ocolesc
cu parantezele mele.
Nu se mai punea, cum am scris, problema
schimbării directorului.
Acesta trecuse cu bine de momentul testului de
popularitate și lucrurile păreau intrate în normali-
tate. Dezechilibrul emoţional s-a produs din faptul
că medicii de la Jad s-au gândit că nu este normal
să stabilească „noua” conducere a spitalului dând
drept de vot egal chirurgului medic primar și femeii
de servici.
În consecinţă, la Jad s-a format un colegiu al
medicilor in nuce, un corp profesional care prin vot
democratic a constatat că nu are ce să-i reproșeze
fostului director și drept urmare l-a confirmat, pro-
cedura fiind una oricum improvizată, atâta timp cât
nu existau nici un fel de acte normative în această
speţă.
Personalul spitalului, mult mai numeros decât

corpul medicilor, ar fi acceptat situaţia, că doar și ei
erau obișnuiţi că domnu’ doctor comandă, dacă nu
ar fi început sindicalizarea.
Iniţiativa a aparţinut „cadrelor medii”, cele mai
frustrate de felul cum a fost luată decizia privind
conducerea spitalului.
Cadrele medii ar fi dorit să intre în calcul la
luarea deciziilor profesionale, lăsând doar restul per-
sonalului deoparte.
Dacă medicii nu au procedat la consultarea lor,
cadrele medii s-au aliat cu restul personalului, – nu
chiar împotriva medicilor, fiindcă asta ar fi fost
sinucidere curată, la urma urmelor, un spital fără
medici nu mai este spital, ceea ce nu se poate spune
despre un spital fără portar, – dar în alianţa dintre
asistente și femeile de servici funcţiona principiul
leninist al „tovarășilor de drum” pentru a acumula
mai multă putere.
Procedura a fost cea învăţată de la vechiul par-
tid: comportamentul duplicitar.
Când am ajuns la spital, urmând să scriu despre
grevă pentru gazetă, cadrele medii erau foarte vo-
cale, cum zic americanii, adică vociferau într-una,
într-o manieră care făcea imposibilă comunicarea.
Practic, erau într-o contestare permanentă, fără
să fie clar nici obiectul contestaţiei, nici eventualele
soluţii propuse.
Zadarnic m-am străduit să găsesc, în hărmă-
laia aceea, o persoană cu care să port un dialog
rezonabil.
42.
Mi-a trecut atunci prin cap că ar fi trebuit să fac

o hartă a grevei de la spital, doar că în gazetă așa ceva
ar fi fost cu neputinţă, având în vedere totala lipsă
de umor cu care erau abordate astfel de chestiuni în
zilele acelea.
În fiecare zonă a clădirii, pe scări, în hol, în
sala de așteptare, la urgenţă, era câte un grup care
dezbătea, de fapt vocifera anapoda pe fondul altui
subiect.
Am încercat să fac o sinteză.
Imposibil.
Subiectele îmi scăpau printre degete.
Am fost acuzat, după ce a apărut gazeta, că am
relatat evenimentul trunchiat.
Cu cât mă gândesc mai mult la acele întâm-
plări, îmi dau seama că așa s-a întâmplat.
Eu am încercat să prind câte ceva de la fiecare
grup.
Despre ajutoare, despre medicii care se acoperă
între ei, despre distribuirea de medicamente care se
face preferenţial, despre comuniștii care erau peste
tot.
Aceasta a fost eroarea mea: să cred că greva ace-
ea avea astfel de motivaţii.
Nici vorbă.
Motivaţia grevei era că despre oamenii care lu-

crează la spital nu se spune adevărul.
Cum nu se spune adevărul?
Oricum.
Adică, adevărul este că nu se spune adevărul,
ca în bancul cu iepurașul care, culmea, iarăși n-are
șapcă. Procedeul a fost prea subtil pentru mine, așa
că nu l-am înţeles imediat.
Între timp, după ce m-am mai școlit în ale de-
mocraţiei originale, am început să pricep.
Obiectul reclamaţiei era reclamaţia însăși.
Lumea trebuia să știe că angajaţii de la spital au
ceva de reclamat.
În consecinţă, au făcut grevă.
Lumea mai trebuia să știe că anagajaţii de la
spital aveau dreptate.
În ce privinţă?
În orice privinţă.
Fostul și reconfirmatul director al instituţiei
a înţeles mult mai repede și mai bine decât mine
această situaţie. Peste două zile a fost covocată o
adunare stranie, se numea a C.P.U.N. de la spital,
adică un fel de organizaţie de bază a revoluţiei,
s-a ţinut în sala de ședinţe, așa cum se ţineau
toate ședinţele de partid și la care au participat
și ceilalţi salariaţi, prin reprezentanţi – și nu doar
medicii.
Cei din urmă au fost foarte rezervaţi și au lăsat
asistentele și personalul administrativ, care fumau
non stop și vorbeau foarte mult, să facă ordine în
spital, în ţară și în lume.
De fapt, nu s-a întâmplat nimic.
Orgoliul acestor persoane, cuprinse de spaima
că revoluţia ar putea trece pe lângă ele, fără ca cineva
să-i bage în seamă, a fost satisfăcut și treburile de la
spital s-au liniștit.
Iată prima soluţie politică la o problemă creată
artificial la Jad.
Din păcate, foarte multe din problemele noas-
tre, care aveau să apară cam din luna martie, erau
artificiale și au fost soluţionate tot „politic”.
Economicul și socialul au rămas undeva, de
căruţă, și n-au mai fost recuperate decât formal, ca
să fim și noi cu actele în regulă pentru UE.
Consecinţele gestionării economiei prin politi-
că aveau să se vadă în anii următori.
În ianuarie 1990 visam cu ochii deschiși și
aveam mereu impresia că se petrec niște lucruri
formidabile. Unele dintre întâmplări chiar erau ne-
obișnuite, parcă rupte din filme pe care nu le mai
văzusem niciodată. Dar acest inedit funcţiona doar
pentru noi.
Alţii presupun că vedeau deznodământul încă
de pe când noi ne înfierbântam cu introducerea.
Cu câţiva ani mai târziu, la Cardiff, în Regatul
Unit, unde revenisem la condiţia de student, aveam
să aud verdictul unui gentleman pur sânge, adresat
mie și unui coleg din Africa de Sud.
„Ţările voastre au o problemă comună: sărăcia. Iar
voi vreţi să vă îmbogăţiţi cu orice preţ și nu știţi cum”.
Diagnostic corect.
Între timp am mai indentificat și alte
probleme.
Nu știu dacă și cei din Africa de Sud le au, dar
noi le avem într-un mod evident și le rezolvăm tot
în felul nostru, adică – original.
EPILOG.
Nu vă lăsaţi amăgiţi, dragi cititori de azi, de
aceste rânduri caraghioase. Privite cu optica din dotare
în 2008, evenimentele din 1989 sunt mai întâi co-
mice, apoi devin jenante și sfârșesc prin a ne convinge
că sunt, de fapt, tragice. Locurile comune vor rămâne
comune până când vor fi date uitării – trecerea lor
„la comun” este primul simptom, însoţit de stânjeneala
care se transformă adesea în teamă: evident, nu ne face
plăcere să ni se amintească momentele acelea cu tot ce
am făcut și, mai ales, cu tot ce n-am făcut. Ne supără
incursiunile în trecut relevante pentru diferenţa dintre
fapte și reprezentarea pe care am dori să o dăm pro-
priei existenţe. Nu fac trimitere aici la falsele victime
și la pretinșii călăi. Adevăratele victime au de obicei
decenţa să tacă, iar călăii cei mai cruzi nu sunt cei de
pe prima pagină a ziarelor. Adevărul și ficţiunea se
intersectează în multiple planuri. Important rămâne
faptul că nu am învăţat mai nimic din tot ce ni s-a
întâmplat. Am devenit purtători de telefoane mobile și
suntem accesibili pe net, nu mai călătorim cu trenuri
de noapte ci cu automobile care nu ne omoară dacă
avem puţin noroc și ne închipuim că suntem stăpânii
lumii... Ne-am scuturat pantofii de trecutul cu mi-
ros de beci inundat dintr-un bloc mucegăit și jegos,
ne aruncăm cu dezinvoltură pe umeri hainele second
hand pe care ni le-a hărăzit conjunctura internaţiona-
lă și mai ciupim câte o invitaţie în străinătate, ca să ne
dezmorţim ideile (oare?) sau ca să înţelegem că acum
nu mai suntem „condamnaţi la fericire” acum suntem
cu adevărat...
Chiar, ce suntem acum? Se învrednicește ci-
neva să răspundă?

Schimbarea La Fata PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Schimbarea La Fata PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Zorin Diaconescu

Coperta: Sorin LUCA

Credem: numai că adevărul mai presus de

„Mai bine să mori în picioare decât să trăiești

Acest reportaj ar fi trebuit să se intituleze 1989, dar

La început au fost, ca de obicei, zvonurile.

apărare sau să înșeli bătrâni neputincioși. Un tor-

avut parte. Prima manifestare seriosă a relaţiei cu

Libertatea transformă frica din instinct în sentiment, o

„Mai tragem un rând, mai tragem o brazdă”...

ducem mai bine. Se poate demonstra cu cifre: nivel

Satana nu a existat niciodată. Este o invenţie a omului,

„Încearcă să-l încadrezi mai strâns, vreau prim

partea șefilor, cărora le încurca socotelile, ei dorind

Lupii tineri ce făceau în vremea aceea? Chefuri în că-

„Hai să schimbăm cadrul.. ne trebuie puţină

totuși de un sfert de veac, chiar dacă sună patetic!...)

România nu e o ţară, este o meserie.

„Ne trebuie niște cadre cu orașul.. Mai vine

Doina Cornea, Mircea Dinescu sau „cei șase”, ne

Prima defecţiune majoră sesizată public în 1990 a avut

– ne adaptasem atât de bine la acest mod de (supra)

Bietul om a muncit vreo două zile, ajutându-se

Remarcabil: sunt atâtea aspecte legate de evenimentele

să întreprindă ceva. Ce anume? Nu știa nimeni, nu

funcţiona mai bine decât și-ar fi dorit chiar cei

comandantul suprem, s-a retras subit în cazărmi

eficient starea de spirit aptă să execute marele boicot

A urmat pentru o scurtă perioadă Radu Bunea,

timp, nu eram bun la așa ceva, n-aveam talent să

Comportamentul feudal al politicianului român are în

de cele mai multe ori, la timpul și la locul potrivit

atât de grave, un ofiţer nu poate pleca în misiune

De-a lungul istoriei, am învăţat să ne protejăm prin

În ziarul local, „Tribuna Jadului”, care a început

Știaţi că o bilă de rulment, introdusă într-un tub și lan-

„Concedierea” conducerii de partid a Jadului nu s-a

imaginea lui Laszlo Tökes, s-au grăbit să-și protejeze

cărei importanţă a fost redusă la aria locală și școlile

În consecinţă democraţia originală a început cu

Mărul libertăţii le-a tulburat multora nu doar digestia.

Nu a fost niciodată o persoană cu convingeri

nimeni nu avea nici o vină, dar nu puteam continua

probleme și nu aveau nici un chef să ne poarte de

Aproape concomitent cu ţărăniștii au prins grai

Așa că noi am rămas cu tiradele... și cu tirajul,

Culpabilizată, hulită sau venerată, gazetăria a devenit

nu pot mânca mai mult decât încape în mine și e

timp ce cumpăratul de la privaţi era o „încurajare

Penuria se termina odată cu frontiera de stat

În ansamblu, deznodământul a fost unul feri-

Rar am întâlnit oameni atât de echilibraţi ca

Seamănă, dar cele de mai sus s-au petrecut

Numai că la Kremlin, alţii, educaţi pe aproape,

disciplina, prin autoritarismul lor – provocau sfida-

Generaţia mea s-a format în timpul deschiderii

și ne așteptam răbdători rândul la roata istoriei.

Am încercat să descriu felul în care trăiam,

început probabil în deceniul nouă al secolului tre-

armatei, să pornească de acasă pentru a doborî co-

Ea a deschis ușa populismului care a infestat

care se metamorfozau de la o zi la alta pe măsură ce

tabele în care trebuia să repartizăm materia de par-