Mihai Cotea

TRIBURI

Sibiu, 2022
 concept copertă: Mihai Cotea
foto copertă: canva.com
corectură: RaduS

Triburi este o operă originală a autorului

toate drepturile rezervate autorului conform legii 8/1996
Lucrarea Triburi (ediţie online epub, 2022), autor Cotea Mihai
a fost înregistrată având codul
ISBN 978-973-0-36696-9.

MiCo self-publishing

 
 celor din trib

Se ninguém tem dó, ninguém entende nada

O grande escândalo sou eu aqui, só

(eng.) If nobody has pity, nobody understands anything

The great scandal is me here, alone

(Caetano Veloso – Escândalo)

 Înlocuitor pe bază de prolog

„Transtatalia: Bucurați-vă de minunata lume nouă”.

Mă tot uit la anunțurile astea care au împânzit așa-zisa lume
nouă și nu-mi vine să cred. Ăștia chiar nu înțeleg nimic. N-au făcut
altceva decât să ia un titlu de carte pe care și l-au modificat pe
măsura adevărului lor. Păi da, cică să iasă fericirea bine. Conform
normei. Adică pe măsura oamenilor normali, așa ca ei. Nu m-ar mira
ca azi, mâine, să înlocuiască după vrerea lor majoritatea cuvintelor
din dicționarul noii limbi transtataliene. Ce să mai, să aibă totul.
Începuseră, deja, să modifice definiția cuvântului accident din
ziua în care chiar avusese loc Accidentul (lat. accidens, -ntis) - sn
eveniment de orice natură care nu putea fi evitat.
Adicătelea, apariția Transtataliei, acest înlocuitor ieftin pe bază
de fericire.
De când au unit tărâmul tranfelicșilor cu cel al nostru, al
statalienilor, o ținem tot într-un accident. De n-ar fi intrat pe fir
puterile suprastatale, niciunul dintre aceste evenimente n-ar fi avut
loc. Și poate era mai bine.
Sunt lucruri care nu au de ce să se amestece. Sunt oameni care
n-au nicio idee ce înseamnă să amesteci două substanțe total diferite.
Ar putea sări totul în aer.
 1. Suflete diforme (Cazanul cu smoală)

Într-o zonă aproape deșertică, la întrepătrunderea dintre cele

două tărâmuri care creează, mai nou, Transtatalia (Tranfelix și
Statalia), tocmai ce-a avut loc un accident. Un accident de mașină.
O doamnă roșcată, din vehiculul afectat, face semne disperate
înăuntru. Lângă ea, un bărbat trecut de prima tinerețe privește
aiurea, undeva într-un punct imaginar. Roșcata se apleacă spre
bărbat, el tresare, apoi ea iese din mașină. E Livia, o recunosc.

Trântește portiera și ia o mină amenințătoare spre bărbatul din

cealaltă mașină, apoi...
- Bă, boule!
Așteaptă, legănându-se de pe-un picior pe altul, de parcă s-ar
pregăti pentru un meci de box. Omul din mașina împricinată nu
schițează niciun gest. Se uită la ea. Femeia continuă.
- Bă, boule... știi ce-ai făcut?
Își întoarce corpul spre bărbatul din mașina ei și i-l arată
celuilalt, cu ambele mâini, de parcă l-ar prezenta.
Prezentatul iese din mașină.
- Tata meu, aici de față, mi-a dat mașina asta ca cadou, dacă
chiar vrei să știi, continuă Livia mustrarea. Uite ce i-ai făcut! Ieși
afară-n mă-ta!
Iese și împricinatul. Sunt prieteni. Se va rezolva.
Împricinatul ia o mutră nemulțumită și afectată, ca să fie mai
convingător.
- Ce-ai, fă, nu-ți mai ajunge deșertu’?
Ta-su intervine.
- Alfoanse, acum discuți cu mine. E din banii mei mașina, ce
dracu’?
- Păi bine, mă, Emile, tu dormeai? N-o vezi cum merge? Abia ne
descurcăm prin improvizația asta de drum, nu-mi mai trebe și una ca
asta să-mi amintească ce lucrări avem de trasat pe-aci.
Dintr-o dată, îmi aud numele, strigat de undeva din spatele meu.
Abia atunci cei doi mă observă.
- Remus, ce tot culegi acolo, mă? Iei merinde pentru nevastă-ta?
Ia, fă-te-ncoa.
Începe un râs grohăitor din partea tuturor celor de față. Mă
întorc spre cel ce mi-a vorbit. De după un gard din beton, care
seamănă mai mult a țarc, un om uns cu nămol din cap până-n
picioare, rânjește spre mine, etalându-și dantura. Aceeași gașcă de
prost gust. Nea Berti. Senatorul Berti, adică Bertold.
Nu apuc să spun nimic, că Berti le face semne de chemare
„accidentaților”.
- Haideți, bă, prostovanilor, la o cură de oase... sau voi v-ați
obișnuit cu ciolanul?! Haideți, dă-vă-n pizda mamii voastre, nu mai
faceți pe niznaii! Vă dau eu bani!
Livia, bucuroasă, îl ia pe ta-su de mână.
- Io plec, știi tu unde. Vezi tu de asta.
- Ai grije de tine, pufișor!
Încântată peste măsură, fata intră în mașina care pornește din
nou, ca prin minune, plecând mai departe și lăsând o perdea de praf
în urmă.
Ăștia doi, Emil și Alfons, generalul-președinte al Transtataliei,
pleacă spre Țarcul Nămoloșilor. Nimeni nu mă mai ia în seamă. Din
păcate, am bafta unui șobolan. Cum apar, cum sunt scuipat sau
omorât. Atunci când sunt băgat în seamă. De câte ori am murit deja,
de când cu țara asta inventată... la propriu și la figurat. Trup și suflet.
Curând voi muri altfel, probabil...
Înăuntrul țarcului se aud vociferări pe teme politice. Când porcii
ăștia se adună să discute teme politice, aici îi găsești. Mereu.
Mai în genunchi, mai aplecat, mă apropii și eu de gard. Mă uit
printr-o crăpătură și am neplăcerea să văd cum Alfons și Emil își dau
jos hainele și rămân la viermișorul gol. Ceilalți doi, care-s tot
dezbrăcați, dar unși cu nămol, nea Berti și... da, el e, Calistrat...
numai el poate fi... ambii îi îmbie să se servească cu nămol proaspăt
din cazanul mare de tuci. Să se servească, sigur, doar astea-s
bogățiile achizițiilor, ale tranfelicșilor, dar mai contează?
 Cât timp vajnicii cetățeni încep să se ungă, se încinge o discuție
nostalgică de tip istoric,pornită de nea Berti.
- Hitler a avut ac de cojocu’ lor, ăla a știut să facă ordine-n țara
lui! Unul dinăsta ne-ar trebui și nouă azi, futu-le muma-n cur să le
fut!
Din celălalt capăt, Calistrat sare ca ars, venind cu un prosop în
mână, șchiopătând pe nisipul fierbinte.
- Stai, dom’le, să-ți zic eu ce-a avut Hitler. Păi, ai văzut ce tancuri
avea? Ce dotări, ce avioane... nu putem să ne comparăm noi, care
suntem la mâna celor puternici, cu un deschizător de drumuri ca el,
că el i-a mânat. El singur!
- Hai, lasă-mă dracu’, Calistrate, că mi-ai făcut păru’ creț cu
lămuririle tale! Eu așa cred și punct! Ia zi, Alfons! Cum e?
Alfons și-a uns cu nămol ambele brațe și s-a apucat de burtă,
între timp. Văzându-l cum se unge pe burtă, mai că-mi vine să-l
compar cu un macac.
- Nu mai merge azi cu extremisme din astea, mă Berti. Tu nu știi
să fii șiret, te-a făcut mă-ta direct între straturi, parcă. Mai miroase și
tu mersul lucrurilor pe-afară, mai uită-te la ăștia de ne sunt vecini.
Azi războiul de cucerire se duce cu vorba dulce. Vorba dulce mult
aduce, bă, berbecule! Hai, ajută-mă să mă ung pe spate!
Serviabil ca de obicei, nea Berti se execută, dar nu mai pot să
stau să-i urmăresc în toată splendoarea. Risc să fiu prins, ăștia au
discuții oficiale aici, și-oricum mă taie foamea. Culeg și ultimele
pâlcuri de ierburi amare și plec. Cu astea pot să trec ziua de azi... Fac
o fiertură a-ntâia!

În zare se vede un fum mare. Iar a băgat Genoveva ceva în

cuptor. E sărbătoare! Culeg ce mai găsesc pe drum și merg s-o
vizitez. Și ea-i mai mereu singură, așa ca mine. E greu să fii izolat,
acum o știu... Toți transtatalienii o știm.
Mă simt ca un păgân ce propovăduiește-n deșert. Ce să spună un
păgân în deșert? Cui? Cine să-l audă? Așa că urlu. Urlu cât pot de
tare și simt cum ajung la limita de pierdere a glasului. Gâtul mă
zgârie ca sârma ghimpată din jurul casei prezidențiale... ce să fac,
dacă acolo au tot felul de legume? Mă tentează. Înghit și urlu iar.
Doare. Înghit și urlu iar. Doare. Înghit și urlu iar. Doare. Înghit și
urlu iar. Doare. Înghit și urlu iar. Doare. Nu mai pot.
Mă întorc spre Țarcul Nămoloșilor doar pentru a vedea întreaga
pleiadă de porci bipezi, proaspăt unși, aliniați de-a lungul gardului,
rânjind cu satisfacție. Unul dintre ei scuipă-n direcția mea, nu știu
care, toți seamănă între ei acum, apoi face semn celorlalți să-și
reocupe locurile pe șezlonguri.
În drum spre Genoveva, mă bat tot soiul de gânduri. O fi efectul
omului în deșert, nu știu... Mă gândesc, în primul rând, la ce nu sunt
eu. Păi, nu sunt un dezertor față de propria persoană. Nu accept
compromisuri inutile, nu mă dau cu ăia de au puterea, mă delimitez,
dar nu mă limitez la a privi, ci acționez pasiv. E și asta ceva... Sunt și
nu sunt încă unul din turmă.
Nu vreau să mă pretez nicicând la josnicii gratuite. Să împroșc,
să rănesc, să iau cu japca, să mă vând, să nu mă mai rabde soarele de
ticălos ce sunt. Nu sunt! Dar aș putea fi?

Genoveva e un munte de femeie și muntele ăsta a decis să

locuiască între două țări. A refuzat categoric strămutarea în altă
parte. Nu poți să împarți un munte, un dat natural, și să-i pui
graniță. Ea a prins rădăcini acolo. Presiuni au fost din toate părțile,
din câte știu, dar femeia asta e un monument. Un munte, monument
protejat. Nu știu cine-i dă atâta forță și cine-o adăpostește, de-acolo
de Sus, dar pe mine m-a izbit din plin persoana-i.
Am cunoscut-o pe Genoveva într-o zi de curățenie. Casa ei a
apărut ca din senin în locul în care e și acum, exact în momentul
aprobării decretului înființării Transtataliei. De parcă ar fi ieșit din
nisip, prefăcându-se ca un dat. Curios să aflu mai multe despre ea,
într-o zi în care-mi culegeam ierburile, ca și azi, m-am apropiat de
gardul de lemn care-i împrejmuiește casa doar pentru a o vedea pe
Genova, cum o alint, cu un furtun gros în mână, îmbrăcată doar cu o
salopetă groasă de blugi, înlăturând toate gunoaiele din cale. Mă
nimerisem cu cei de la impozite, iar Genova e genul de om care-și
plătește doar datoriile față de sine însăși.
 „Dacă ești cu ăștia-n gașcă, dă-ți jet singur, până nu te scot eu
de-a berbeleacul”, mi-a zis în ziua aia, crezând că sunt vreun rătăcit
de la Fisc. „N-am treabă cu ei”, i-am răspuns, „dar nu vrei să te ajut?
Am adus niște ierburi și dacă ai un cazan mare, să vezi tu ce ciorbă
meseriașă facem din ăștia doi”. Când m-au auzit, funcționarii, uzi
leoarcă, au ieșit împleticindu-se din curtea Genovevei, în salba de
râsete a amândurora. De emoție, unul s-a împiedicat în propriile
picioare, și-a luxat glezna și s-a întins cu fața-n nisip, urlând din toți
rărunchii: „Nu mă lăsa cu ăștia, dracului, că mă tranșează ca pe
porci!”. „Another one bites the dust”, am îngânat privindu-l.
Neavând încotro, colegul lui a trebuit să-l ducă târâș prin deșert,
suportându-i plânsetele isterice și ocarele trimise spre noi până ce nu
i-am mai văzut și auzit.
Așa ne-am cunoscut. Pe-atunci, Genova nu avea porci, dar tipul
ăsta de la impozite i-a dat cea mai bună idee.
Localizată mai degrabă spre țara băștinașilor, fosta Tranfelix, în
traducere Țara de Dincolo de Fericire, casa ei e, de fapt, o colibă cu
două anexe pricăjite. Una în care-și păstrează lemnele de foc și alta
unde are câțiva porci. Pentru că Genoveva e „porcară”, un termen
agreat de ea și adoptat de mine. Nu poți spune despre Femeia-Munte
că-i un simplu „porcar”, fără a-i marca și latura feminină, oriunde s-
ar afla aceasta. Sunt puțini care fac asta, dar când o fac, Genoveva e o
femeie fericită, deoarece nu-ți poți uita natura. E în tine.
Tot gândindu-mă la verzi și uscate, ajung la câțiva pași de coliba
Genovevei. E în curte și face un semn cu mâna, fluturând-o a salut și
a chemare. Deschid portița și un porcușor vine la mine de cum mă
vede. Îmi miroase bocancii, apoi pleacă. Mereu mă stingheresc
porcii... nu știu cum să reacționez în preajma lor. Aș putea fi brutal,
cu un porc nu poți fi decât așa, dar eu vorbesc de animale aici. Astea
au suflet.
- Ce faci, băiete? Ți-a mirosit a ceva?
Femeia asta lucrează non-stop. Chiar și atunci când vorbește.
După ce toarnă mâncarea la porcușorii ei dragi, se întoarce spre
mine. N-apuc să-i răspund.
- Ghici ce fac eu aici! Nu-ți zice mirosul nimic? mă provoacă în
continuare.
 Deschide cuptorul de lut lăsând liber un abur imens care îi
cuprinde corpul. Cum naiba rezistă?
- Pâine, normal! zice. Hai, stai să se răcească și să-mi zici cum
mi-a ieșit.
- După miros e superbă, Genova.
Îi place să fie alintată. Cu toate că statura și felul ei categoric ar
face pe cineva să o trateze mai degrabă ca pe-un bărbat, e atâta
sensibilitate în femeia asta...
- Nu-mi vorbi mie de miros! Ăsta te-nșală. Adică, ce? Idioții ăia
de-acolo nu miros bine când ajung la nămoluri, până-și dezvăluie
adevărata natură? Mă, eu măcar am grijă de porci domestici, dar ăia-
s niște porci sălbatici, mistreți prin formare, și-așa or rămâne.
Și tocmai ce ziceam de sensibilitate... drept e că și eu i-am dat
apă la moară. Genova pune dodoloața pe o masă micuță de lemn,
într-un loc anume, unde blatul e îngroșat mai tare pentru a lăsa
pâinea din cuptor să se răcească acolo.
Eu mă așez de-o parte, în cea cu pâinea, firește, iar Femeia-
Munte la celălalt capăt. Își ia capul în mâini, sprijinindu-și coturile
pe masă și mă privește milos.
- De unde vii?
- De la cules.
- Iar vii cu spurcăciuni din alea? tună dintr-o dată, uitând
complet de starea de liniște pe care mi-o transmisese când s-a așezat
lângă mine. Își coboară palmele pe masă și se încruntă tare urât, a
jale, parcă. Nu ți-am zis eu că-ți dau din pâinea mea? mă somează.
Parc-aș vorbi cu fata morgana... sau băiatul morgan, mă rog, ai o
morgă... până și urechile tale-s iluzie. N-auzi nici de-al dracu’!
- Aud, dar nu înțeleg. Nu pot. Am și eu niște simțuri, mi-e jenă.
Genoveva tună în masă de tresaltă până și pâinea din somnul ei
de frumusețe.
- Ba să nu le mai ai, auzi?! La ce ți-s bune simțurile alea? Jena?
Țara asta s-a făcut cu jenă, fătu’ meu? Imitația asta de țară, asta s-a
făcut cu nesimțire de soi. Se ia populația ca întreg, la o decizie
megalomană, că mereu alții ne cunosc mai bine interesele și, uite,
locuim în țară nouă... Știi că n-aprob asta…
 Mă uit la ea. O măsor din priviri. Ce s-a mai aprins! Înaltă,
grăsună, cu părul prins în coadă, la fel ca băștinașele, de parcă și-ar fi
ales deja grupul, ochi migdalați, nimic special, dar mintea...
Dumnezeule! Vreau să o pup. Mă abțin. Încă mai am nevoie de
oasele mele.
- Știi ce s-a-ntâmplat mai încolo?
- Nu știu, că io am fost aici.
- Un accident. Livia lu’ Emil dă peste dom’ președinte. Și tot ăia
doi se apucă de cap, ca proștii.
Mă pufnește râsul, dar ea abia mustăcește un zâmbet, pe care-l
scoate afară de parcă ar avea sâmburi în gură.
- Dup-aia se împacă, continui. Nea Berti i-a calmat și și-au văzut
de curele lor, cum îi știi.
Dintr-o dată, Genova țintuiește pâinea cu privirea. Se ridică,
intră-n colibă și o aud cum caută agitată ceva prin niște sertare.
Revine dinăuntru cu un cuțit enorm. Parcă ar fi paloș. Pe măsura ei.
Se îndreaptă spre mine cu el în mână, cu hotărâre. Mă trag înapoi și
se-apucă de taiat. Pâinea.
- Hai să vedem ce-a ieșit de-aici. De povești și porcării, m-am
săturat. Asta consum zilnic. Pâine cu jumări, pâine cu unsoare, pâine
cu cârnați, pâine cu povești. Porcării și povești. Multe povești,
Remus, o tolbă plină. Servește-te!
Mă uit puțin dezorientat, încă-mi bate inima tare. Înghit în sec.
Ce-o vrea să zică? M-a pierdut.
- Servește-te cu pâine, mă! Ia cu pită! Ia cu pită s-alunece seul
ăla scârbos din poveștile ălora de dincolo.
Îmi taie o felie de pâine și mi-o pune-n față, direct pe masă.
Genova e directă din toate punctele de vedere. Genul de om pe care
nu-l cumperi cu nimic. Își cunoaște prea bine calitatea.
După ce-mi lasă bucata de pâine pe masă, se întoarce spre
cuptor să vadă cum se prezintă celelalte pâini. Niciodată n-am înțeles
de unde face rost de cereale. Se jură că nu calcă-n orașul-capitală din
Statalia și nici n-ar prea avea cum. Să mergi pe jos până acolo și
înapoi e treabă de jumate de zi.
După câteva ocheade scurte de verificare, închide cuptorul
trântind ușa.
 - Dacă-ți place, să-ți mai tai o felie. Du-o acasă. Să nu te mai văd
că paști! Eu mai am treabă un pic, scuză-mă.
În loc de asta, plec. Ce să fi făcut? Eu am prostul obicei să înțeleg
subtilitățile de acest gen. La ce folos? Lumea e a încăpățânaților.
Lumea noastră, cel puțin. A celor care fac pe surzii, a nesimțiților cu
ștate vechi și obraji groși cât un zid de beton armat, a celor care
ignoră. Bieții ignoranți...
Pe drum, încă nu-mi dădea pace întrebarea ce mi se insinuase
ceva mai devreme. De unde are, femeia asta, făină? Ori grâu. Să fi
cultivat oare, băștinașii, cereale pe undeva? Nu se știu multe despre
tărâmul lor. Nouă, populației, ne sunt restricționate informațiile, dar
asta se poartă în ziua de azi, nu-i așa? Selectarea informațiilor,
filtrarea lor... au ajuns, astea, informațiile, mai prelucrate ca
mâncarea de supermarket. Sunt curios cu ce le tratează. Cu ce
conservant? Cu zvonuri! Evident. Zvonul conservă o informație, o
face transportabilă, bună de consumat pentru sufletele hulpave și
diforme ale doritorilor și... mai trebuie să fie cumva... să dea
dependență. Aici merge un potențiator de aromă. Ce să fie, ce să fie?
Hmm, păi, ce-i place sufletului bolnav, dacă nu bucuria vremelnică?
Atât cât poate el să ducă... gustul, fie el cât de măsluit, dar gustul... să
fie de neuitat. Bășcălia ieftină. Asta e. Prostul obicei de-a râde de
orice și-n orice situație. Circul, adulația figuranților, limba despicată.
Tot ce ne gâdilă mai tare.
Nu știu, n-am aflat nimic de Genova și sursele ei, dar trebuie să
recunosc că profit de situație și-mi place. Atât cât îmi permite eul.
Mănânc și eu o pâine... pentru asta ne vindem. Sfânta pâine a reușit
să ne sucească mințile. E un fals motiv, dar stă în picioare.
Societatea stataliană gândește tot mai mult cu creierul din
stomac. De ce ne dai, Doamne, atât de multe creiere și așa de puțină
minte?
Tot plângându-mi de milă, ajung iar în dreptul țarcului cu
politicieni. Nu mă pot abține și mă furișez să văd ce mai discută.
Parcă nu mai e hărmălaia de la început. Crăpătura din gard arată că,
deja, și-au dat jos mantia de nămol și par pregătiți de plecare. Mă uit
mai bine la crăpătură. Seamănă cu o paranteză. O paranteză închisă,
dar una care-mi deschide accesul vizual, paradoxal. Să mai deplâng
și statutul crăpăturilor sau parantezelor de astăzi? N-are rost. Toată
lumea știe ce putere au avut astea în istorie.
Se deschide poarta de acces și iese cineva. Mă vede. Calistrat
arată cu degetul. Se apropie de mine, mă ia de braț și mă bagă
înăuntru, după ce-mi dă un picior în cur.
- Ia, uitați, la porcu’ ăsta! Ne spiona pe la gard. Ce-ai văzut,
Remusule? Ceva ce-ți place? La ce te-ai uitat mai mult?
Sunt obligat să șed pe un șezlong. E murdar de nămol și mirosul
ăsta, care domină locul de aici, îmi dă amețeli. Cum n-am mâncat
mai nimic, nici n-am ce vărsa.
Calistrat stă lângă mine, ca un câine de pază. Ceilalți, cu ale lor.
Nea Berti se șterge-n urechi cu prosopul, iar Emil și Alfons, tocmai
se-ntorc de la dușuri. Ultimul, dom’ președinte, mă împinge de umăr
și mă trântește cu capul de șezlong. Mă privește fix în ochi... pute a
alcool coclit. Simt cum respirația-mi cedează.
- Ascultă, mă, băiețică, tu n-ai de lucru? În Transtatalia nimeni
nu stă degeaba! Dacă ești liber și interesat, hai la mine, copile! Îți
dau, eu, ce-ți trebe...
Se îndepărtează. În sfârșit, pot respira liniștit! Mă luase cu
amețeală de la schimbul de senzații din respirații. Îl urmăresc cu
privirea și-l văd cum își întoarce fața spre mine, moment în care
încasez o palmă peste cap de la Emil.
Cum am ajuns ciuca bătăii unor grohăitori?
- Din prostie! Din prostie se nasc cele mai mari greșeli ale lumii.
Surprinzător, tot Calistrat îmi dă răspunsul. Așa a făcut și Hitler,
continuă el. Eu v-am spus. Unde-i deșteptăciune multă e și prostie cu
carul. Nu voia să cedeze nimic. La un moment dat, trebuie să lași de
la tine. Așa-i...
M-am lăsat prins din prostie și curiozitate. Astea două ar putea,
la fel de bine, să creeze o teorie științifică a dobitocului de rând. Că
tot veni vorba de Hitler...
- Să mă aștepți la ieșire. Am o treabă cu tine.
Ce mai vrea de la mine? Uneori, Alfons are impresia că toți
suntem servitorii lui. O populație întreagă. Aoleu, acum eu vorbesc
de Hitler.
 Rezemat de gard, simt cum timpul nu mă mai miluiește. Îl aștept
de mult, de dincolo se aud hăhăieli, iar pe mine mă roade foamea.
Ăștia n-au auzit de mese la ore fixe? Adevărul e că nici eu. De unde
oră fixă, când sunt în situația de a-mi procura hrana mai ceva ca-n
preistorie?! Aleargă, tai-o, smulge-o, masacreaz-o, fă-o arșice și
mulțumește-te cu ce ai. Utopic. Cum dracu’ să te mulțumești cu ce ai,
când noi nu suntem construiți așa? Adam a făcut-o? Eva nici atât...
Ființa umană suferă modestia cu greu. Ideea asta ne arde.
Ăia, de dincolo, n-au habar ce-i modestia. Ei sunt fericiți, au cu
ce și, mai ales, au din ce.
Trecând peste ideea nerușinată ce-mi trecu prin minte, cea
asupra propriului statut de carne de tun, că d-aia aștept, constat și că
începe să mi se facă tot mai cald. Nu-i de la foame, evident. E de la
nervi. Așteptarea și ideea de servilism față de ciurdarul ăsta de
Alfons încep să mă facă franjuri. Parcă ziceam că eu nu mă pretez la
compromis. La ce pulpa mea din vis îl mai aștept pe ăsta?
Mi-e foame.
Dau să plec, dar se aude ușa de fier a țarcului și-mi întorc capul.
Abia acum văd. Ăștia și-au securizat balta mai ceva ca pe comoara
unui pirat din Caraibe. De-ar fi Jack Sparrow aici, ce i-ar mai înțepa
un pic... i-ar face frigărui.
Mi-e foame!
- Noroi prețios! Pentru asta am luptat, dragii mei. Atât mi-e de
bine după o cură-n locul ăsta...
Emil, primul ieșit pe ușă, e cel care se dezice într-un mod
nostalgic. Da, pentru asta au luptat. Și pentru asta, mai bine zis...
Noroi prețios pentru oasele lor putrede. Cât cinism!
Calistrat, al doilea, mă măsoară din ochi luând o figură de fraier
formidabil. Ochii mici și cu gura strâmbă. Mă ochește și se scârbește,
adică.
Alfons iese cu pantofii-n mână. Sunt de firmă. Prețios, prețios,
dar tot noroi rămâne, ce naiba?! Nu mă observă. În schimb, observ
eu pentru prima dată că ăștia trei sunt aproape de aceeași înălțime.
De-o seamă. Mai puțin Alfons, firește. El e mai mic. Ăștia mici pot
face dintr-un complex un mare rahat, uneori. Alfons e cel mai bun
exemplu. A ajuns mare președinte...
 - Io mâine nu pot veni la ședința aia de-ați vorbit voi. Sunt la
pregătiri. Ne trebe armată serioasă, nu glumă. Cu pămpălăii ăia mi-
ați cam dat de lucru... nici nu știu bine cum să țină un cuțit în mână,
d-apăi o mitralieră. Unde i-ați găsit, mă, și pe bursucii ăștia?
- În stilul ăsta ne facem armată de gospodine, Berti.
Concentrează-te mai mult pe mitralieră. Cuțitul e depășit de mult.
Scurt și la obiect, Berti! Nu ne mai lungim la ucideri, că timpu-i pe
fugă.
Alfons pare tot mai pragmatic pe zi ce trece. Nea Berti, ultimul
din șir, e cel responsabil cu ușa de la țarc și cu antrenarea viitorilor
soldați. Berti e general, la origini. Când e general, se prezintă ca
Bertold. Sigur că l-au făcut și senator, oricum armata e prost plătită
și încă nu generează vreun profit. Tocmai de-asta încearcă să se
ocupe ei. Să facă din armată un SRL profitabil care cheltuie cât mai
puțin.
Gata, nu mai stau! Mă apropii de ei și mă opresc în dreptul lui
Alfons, care se chinuie să se încalțe, stând într-un picior. Îl măsor
scurt și zic:
- Ce doriți de la mine? Ați zis să v-aștept...
Nu nimerește papucu-n picior. Se dezechilibrează, dar nu mă
slăbește din priviri. Ceilalți parcă reiau o discuție începută înăuntru.
Nu ne bagă-n seamă. Cu chiu, cu vai, Alfons reușește să se încalțe și
contează pe sprijinul meu, punându-mi mâna pe umăr.
- Vreau să m-ajuți cu niște lucrări la mine acasă. Bănuiesc că te
știi cu astea. Lemne, bocăneli, ciocane. Fac o capelă. Vreau să mă rog
la mine acasă. Poți?
Nu prea văd sensul capelei la el acasă și sunt prea obosit și
hămesit ca să mai analizez situații. Pe lângă asta, are cine să-l ajute.
Mereu l-a avut pe Nicu Micu lângă el. Mi-e vecin și mi-a fost prieten.
A fost, până mi-am dat seama că are suflet de slugoi. Un copil puțin
trecut de majorat, slab dezvoltat și cam efeminat. Nu se pot spune
multe despre Nicu Micu, ceea ce e sigur, e că a devenit lacheul
perfect pentru ăștia ca Alfons. Micu... până și numele-i arată cât de
mic e la statură și la caracter. Nu mi-e prieten. Nu.
Pe moment, îmi dau seama de ceva. Asta e o ofertă de lucru.
Degeaba-l au pe Nicu, lor le mai trebuie cineva. Dar pentru ce?
 - Nu mă pricep. Eu sunt cu cărțile, cu astea, nu mă pricep la
bătut cuie, și-apoi l-aveți pe Nicu Micu. Face el.
Nu-i place. Alfons mă privește distant. Eu mă simt mai bine,
parcă și senzația de gol din stomac mi-a mai trecut. Involuntar,
zâmbesc.
- Auzi, tu crezi că eu mă rog de tine? Alta-i treaba cu rugatul, eu
am treabă cu asta, tu faci. Nicu are alte socoteli, n-ai tu grijă. Ce
dracu’? Ți-au dat tuleiele și faci gură? Când ți-oi smulge, io, ciocul
ăla blond, Remusică... Să fii acolo la ora 11, mâine!
Încep să mijesc și eu ochii, la fel ca și Calistrat. Cât despre tuleie,
le am de vreo cinșpe ani, nu despre asta-i vorba. Simt că-mi vâjâie
capul mai ceva ca un motor turat la maxim.
Alfons se întoarce, îi adună pe ceilalți și fiecare se suie-n mașina
lui. Are impresia că m-a rezolvat. Uitându-mă la ei, mai observ ceva.
Se aseamănă și la trăsături. Chiar și la conformație. Toți au nițică
burtă, toți au ochii căprui și păr castaniu. Cei trei crai. Mai puțin
Berti, mereu e unul care iese-n evidență. El e gras de-a binelea.

Mă întorc acasă pe jos. Mai am putere doar gândindu-mă la

scaunele, oalele și patul din locuința mea. Ceva tot va ieși din
buruienile astea, cum le zice Genova. Apoi, voi dormi. Țara asta
obosește.
În drum spre casă, dau să mă opresc la o cârciumă din colțul
străzii mele. O bombă. Până și cârciumile periferice rezistă-n timp.
Bețivii se plâng că n-au bani, dar răspunsul la dilemă pare să stea-n
faptul că bombele astea au clienți constanți. Așa cum sunt ei. Săraci,
neisprăviți, milogi, dar constanți. Calitatea bețivului e constanța.
Rămâne fidel viciului. Viciul hrănește afacerile cu cârciumi și așa
merge mai departe alt lanț trofic urban.
Altă dată m-aș fi oprit aici...
Un zid spart lângă o casă, câteva mese scoase pe o potecă cu rol
de terasă, mușama colorată indefinit. Înăuntru, lambriuri grosolane,
alte mese cu mușama, spoială pe pereți, Maricica, clienta casei, și-
atât. Minimalism. Omului băutor nu-i trebuie mai mult. N-a venit să
contemple frumusețea de neexprimat a naturii vii sau a celei moarte.
A venit să bea.
Cârciuma se numește, sugestiv, „La zidu’ spart”. Toată lumea o
știe.
Altă dată m-aș fi oprit aici.
Astăzi, merg mai departe. Merg acasă.
Trec strada și urc la ultimul etaj al blocului cu vedere la
cârciumă. Deschid ușa și inspir. Aerul meu! Îmi recunosc mediul.
Primul lucru pe care-l fac e să las punga cu ierburi la ușă. Mă
descalț, dar, de cum intru, parcă ceva mă atrage spre fereastră. Îmi
scot un papuc și... gata. Nu mai rezist. Mă ridic și merg la fereastră.
Cârciuma aia încă mă răvășește.
Când mi-e greu, mă gândesc la cele două femei din viața mea
care m-au influențat enorm. Cei doi poli. Genoveva, cu inima ei mare
și picioarele pe pământ și doamna Anghelina, profesoara
universitară pensionată, care m-a învățat să trec cu stil prin viață.
Vecina mea.
Total opusă față de Genova, doamna Anghelina e o persoană
atipică. O bătrână slabă, înaltă, cu o postură exemplară, cu o droaie
de pisici, mereu altele, și cu o experiență de viață ce tinde la infinit.
Cel puțin, așa o văd eu.
Crezul acestei femei pare a fi Secretul succesului implică să nu
ții totul pentru tine. Și s-a ținut de cuvânt. Mi-a împărtășit tot ce știa
și a făcut-o neținând seama că eu eram una cu pământul, pe atunci.
Azi, ei îi datorez revolta.
Nu mai acceptăm oasele blânzilor învinși, vrem carnea zemoasă
a învingătorilor!
Jos Transtatalia!
 2. Noua mea viață
(tărâmul neîmblânziților)
„Quando eu vim para esse mundo
Eu não atinava em nada
Hoje eu sou Gabriela (Gal Costa- Modinha para Gabriela)

Când am venit în această lume

nu înțelegeam nimic.
Astăzi, eu sunt Gabriela.

Ador plaja. Să stau așa, întinsă și goală și să mă îmbrace marea.

Nimic nu se compară cu amurgul pe pământurile astea când
totul pare să fie pe sfârșite...
Într-o seară ca asta am plecat de acasă. Să tot fi trecut vreo trei
ani de-atunci... cine mai știe? N-am ceas, n-am calendar, n-am nimic
care să-mi măsoare timpul. Așa simt eu. O fi ceasul biologic. Al meu
are mai multe funcții, măsoară și interioarele și exterioarele.
Habar n-am cât a trecut, de fapt. A trecut și gata... a trecut așa
cum trecuse apa aia murdară prin fosta noastră casă, pe când plecam
în toiul inundațiilor. Parcă aveam o familie, cândva... nu prea mai
știu ce e termenul ăsta de când locuiesc cu tranfelicșii. Ei nu cunosc
„familia”, doar comuniunea.
Se întâmpla într-o seară de sfârșit de august. Apele se măriseră
periculos de mult. Plouase, deja, de o săptămână jumate, necontenit
și nemilos. Eram plecată, pe-atunci, cu dumnezeu, fostul meu
prieten, în altă țară. La munte, la vecini. Am ascultat de el. Lui îi
plăcea răcoarea, mie căldura… am sfârșit despărțiți. Prea ne plăceau
diferențele… Când m-am întors, în loc să iau autobuzul de la
aeroport, am luat barca. În același timp, maică-mea pornise după
mine, să mă ia de la aeroport. Prin apă. Dar n-a ajuns prea departe.
Pe când eram la două intersecții de casa noastră, am văzut-o și-am
urcat-o-n barcă. Nu părea bine. Îmi tot făcea semn că are ceva să-mi
spună, dar o va face numai când ajungem acasă. Locuiam cu bărbatul
ei și cu sor-mea vitregă.
 Barca a luat-o din loc și am pornit spre locuința noastră, făcând
valuri. Nu era nimeni pe stradă, dar îmi amintesc că nu vedeam prea
multe lucruri plutind pe apă, în afară de chestiile mari... mașini,
câteva mobile și unele animale părăsite, mai vii sau mai mult moarte.
Disperate-n natura lor.
Renunți la ce te încurcă și ce nu are importanță.
Asta aveam să aflu mai târziu, pe propria piele.
Mă întrebam unde-i toată lumea, iar barcagiul mi-a răspuns,
făcând slalom printre mașinile plutitoare, că toți s-au mutat pe
blocuri. „Statalienii-s cam prăpăstioși din fire”, zicea... Și-au făcut
provizii, au salvat tot ce aveau de salvat, și-au împărțit suprafața
blocului în parceluțe și stau în ceva corturi improvizate la adăpostul a
Dumnezeu știe ce.
Mă gândeam cum omul nu lasă simțul proprietății nici în situații
de risc, sau mai ales atunci. Ce-i drept, cum naiba poți lăsa deoparte
un simț, un instinct? Nu e gravat în tine? Tranfelicșii zic că nu... ei nu
au ideea de proprietate.
Pe când ajungeam în fața casei și-i dădeam banii barcagiului, el
m-a liniștit că „ploaia nu mai e așa hotărâtă ca la început. Toate se
rezolvă, donșoară, că toate-s date de la Dumnezeu... Să fim buni!”.
Atașase un zâmbet îmbibat în milă, și-apoi a pornit victorios spre alți
clienți. Era neras de câteva zile bune, nu mirosea prea bine și avea o
șapcă roșie pe cap, pe care scria Sun Wave. O fi fost vreo nouă
religie, de moment.
Împleticindu-mă până în curtea casei, am observat cum plutea
pe apă caseta în care-mi țineam tot felul de amintiri, strânse de-a
lungul anilor. Mama n-a intrat, stătea la poartă. Am deschis caseta.
Apa nu udase decât unele hârtii la care puteam renunța, nu și pozele
sau acele scrisori. Am răsuflat ușurată și-am închis-o la loc. Mai apoi,
am pornit cu greu spre ușa de la intrare, am dat s-o deschid, dar forța
pe care o opunea apa era destul de puternică. Până la urmă, am
reușit să mă strecor înăuntru.
Apa era aproape de pervazul ferestrei, iar în casă pluteau numai
lucrurile mele. Rochii, pantofi, caiete, pătura mea preferată, perne,
un geamantan mare, reviste și tot soiul de alte haine... eu umpleam
casa aia, dar locul rămăsese pustiu. Nu se mai găsea aproape niciun
lucrușor de-al familiei în casă. Doar „eu”. Lucrul lăsat în urmă.
Mama nu mai avea ce să-mi spună. Venisem dintr-o vacanță în
care-l părăsisem pe dumnezeu, ca să ajung într-o familie care mă
părăsise pe mine.
Am ieșit cu caseta mea în mână, singura comoară care conta.
Mama mă privea cu ochii în lacrimi și parcă am auzit-o zicând ceva
de genu’ „Am uitat de tine... de lucrurile tale, adică. De-asta am venit
aici”.

În Tranfelix, toți erau în siguranță. Mulțumită geografiei lor

curioase, cu dealurile îmbrăcate în păduri de foioase, luxuriante, din
preajma mării, nimeni n-a fost afectat. Toți și-au păstrat locul de
așezare, iar ploaia s-a oprit chiar în acea zi.
De-atunci sunt una de-a lor. Nu locuiesc cu ei, pe dealuri, le
respect intimitatea culturii. Dar asta e altă poveste.
În urma unirii celor două tărâmuri, nu am mai răbdat.
Fierbeam. Mi-era rușine cu poporul meu. Să oblige niște biete ființe,
la fel ca noi, să renunțe la propriul lor univers fără să le dea șansa să
se bucure de el decât cu permisiune... măcar eu mi-am luat caseta cu
amintiri la plecare. Ei sunt amenințați cu izgonirea, dacă nu se
supun. Nu, nu, n-am mai rezistat să văd golul din ochii lor. Deși nu
mi-au cerut-o, m-am retras din Statalia și mi-am făcut o căsuță din
bambus chiar aici, pe plajă, aproape de ei. Ajutată de ei. Acceptată de
ei.
Apa nu mi-e dușman și nu mă tem de ea. Suntem la mâna
mamei natură, până la urmă. Dacă ea nu ne vrea, n-avem unde ne
ascunde. Asta m-au învățat băștinașii.
Și mama mă învăța lucruri bune, uneori. Chiar și atunci când mă
dojenea. Și cum mă dojenea! Îmi spunea, „O să mă faci să-mi iau
câmpii... Gabrielo”. Dar pronunța acel „Gabrielo” de parcă l-ar fi
umplut cu reproșul ființei mele. Păi, dacă a nimerit o inundație chiar
în ziua când ea-și lua blocul, mi-am luat și eu câmpii, plaja, natura
înapoi. Normal, nu? Ei pe-un bloc din apropiere, eu în largul naturii.
Apa a trecut, totul a revenit la normal și lumea a uitat ce spunea
în acele zile, cum că ar fi dat o plagă peste ei. Au uitat, de când cu
constituirea Transtataliei, noua noastră plagă.
Cerul anunță zile roșii.

Tranfelix a fost una dintre ultimele bucăți de pământ virgin din

lume. Statalia, o țară mică și săracă, nu și-a privit vecina decât cu
acea nedumerire și ușoară repulsie cu care-ți privești un ditamai
coșul de pe frunte. Știi că fruntea ascunde o minte sclipitoare și plină
de resurse, așa că, pentru a fi tu mulțumit cu conținutul, trebuie să
cucerești și ambalajul, or ambalajul nu-ți place, că are coșu’ ăla
scârbos pe el și, ca să fie al tău, ambalajul trebuie să-ți convină. Să fie
ca tine, să ți se potrivească. Nu poți lua fruntea așa. Trebuie renunțat
la coș.
Și asta urmează.
Dar și coșul e viu, la fel ca și oamenii ăștia, atâta tot că încurcă.
Nu e estetic. Despre asta-i vorba.
Pentru cuceritori, băștinașii nu înseamnă mai nimic. O altă
oportunitate de exploatare, dacă se vor lăsa scărmănați sufletește.
Pentru mine, tribul tranfelicșilor reprezintă malul la care am
ajuns după ce-am învins întinsul apelor.
Și eu îi privesc curioasă. Pentru că știu de unde am venit și ce am
adus în mine.

Ieri noapte am visat mult și prost. Nu-mi amintesc decât

secvențe cu un geam stropit de ploaie, dar geamul ăla avea o
familiaritate bizară. Aproape reală. Delirantă.
Nu pot și nu vreau să fac diferența dintre vis și delir. Pentru
mine-s totuna. Până și realitatea a devenit un delir în ultima vreme,
ceea ce mă face să mă gândesc că poate nu vom ști niciodată ce
trăim, din moment ce realitatea-i delirantă și trăirea-i un vis abstract
fără de trezire.
Dând să mă ridic de pe salteaua de stuf, simt cum o usturime
supărătoare mă atenționează spre degetul mic de la piciorul stâng.
Rana de ieri noapte. Deci n-am visat restul evenimentelor. Mereu
pășesc cu piciorul stâng când pornesc undeva...
 Ieri pășeam direct în tăciunii recent stinși, din fața colibei.
Proasta aia mă speriase teribil. Venise cu sclavul ei personal ca să
vâneze în pădure. Asta-i cultura statalienilor... o recunosc imediat.
Dar cum n-am vrut să risc să fiu văzută și, eventual, recunoscută, am
stins focul de-ndată și am dat să intru înăuntru. Întunericul și-a făcut
treaba, iar câțiva tăciuni din margine au ținut musai să-mi cunoască
degetul mic de la picior înaintea tuturor, și uite-mă azi cu o frumoasă
rană acolo. Un loc de întâlnire. Ironia sorții e că mi-am făcut rana
asta degeaba. Tipa n-avea de unde să mă știe. Mi-am dat seama
imediat, auzindu-l pe servitorul ei cum o implora să plece spunându-
i „Hai, donșoară Livia, să mergem acasă. E întuneric, n-avem ce
prinde acum”. Dar nebuna o ținea tot pe-a ei și ghinionul animalului,
care o fi fost el, era că se făcuse simțit prin apropiere, fapt care i-a
trezit un interes bolnav, pornind spre locul unde foșniseră frunzele.
„Eu vreau să-l împușc, lasă-mi-l mie!”. Cine să ți-l lase, străulato, că
ăla de era cu tine se pișase pe el de frică demult?! N-are inimă de
pădure. Nici ea n-are, clar. Nu cunoaște regula supremă. Nu
omorâm, doar protejăm.
Pișăciosul se dăduse mai la o parte, fiind la câțiva metri de mine,
undeva-n zona lizierei. Le vedeam perfect siluetele printre tulpinile
de bambus ale colibei . Alte foșnete, dar ceva mai departe de locul de
dinainte. „Prinde-l, Nicule, nu sta ca o fleașcă! Vreau să-i tai
beregata! Eu i-o tai. Ptiu, dar îngrămădit ești, mă! De ce te-o fi trimis
pe tine tata, că nu ești bun de nimic?! Nicu Micu, Nicu Nimicu’. Nicu
Micu, Nicu Nimicu’, Nicu Nimicu’, Nicu Nimicu’. Așa-ți zic de azi!
Cred c-a și plecat, dobitocule! Hai acasă, dreacu’, că mi s-a luat
numa’ când te văd”.
Mult n-a ținut-o pe femeie întregul episod. L-a luat de braț pe
Nimic și l-a tras după ea.
... Dar, uite, că acum trebuie să umblu cu arsura asta la deget,
căreia nu știu ce să-i fac. Eu nu, dar tranfelicșii știu, sigur. Merg la ei.

Tot mergând spre satul tranfelicșilor, îmi amintesc de corelația

cu geamul și familiaritatea picurilor de pe el. Într-o zi de vară, de-un
august târziu, eram acasă. După-amiaza aia se recupera după încă o
ploaie scurtă, dar hotărâtă. Ieșise soarele. Am deschis fereastra
pentru a respira aerul proaspăt după ploaie. Preferatul meu. Și eu mă
recuperam în după-amiaza aia, după multe partide de dragoste cu
dumnezeul meu. Fredonam versurile unui cântec drag. O dimineață
întreagă de dragoste în reprize.
El stătea întins pe pat, mă urmărea cu un zâmbet de nedescris,
parcă m-ar fi vrut din nou, iar eu... am avut, cândva, un bărbat care
m-a iubit ca un adevărat Dumnezeu. De-aia-i spuneam și în felul
ăsta. Mă făcea să-l iubesc cu desăvârșire, să mă poarte-n visare cu tot
ce făcea legat de mine, o visare cu gust dulce, prin felul în care mă
mângâia, modul în care mă poseda, atât de ferm și de gentil, până și
cu metodele lui de a mă pedepsi și de a mă face să-l urăsc, uneori.
Așa cum numai un Dumnezeu știe s-o facă, așa cum numai pe un
Dumnezeu îl poți urî.
Da, de el îmi amintisem ieri, în vis, delirul meu... cândva, am
avut și eu dumnezeul meu...
Drumul până la satul băștinașilor nu e deloc ușor. Se pricep bine
la bariere naturale. De la coliba mea se merge pe plajă o vreme,
înspre vest, apoi se ajunge la un promontoriu pleșuv. Din dreptul lui,
îți iei ca reper vârful și cobori privirea drept spre baza acestuia. Jos,
tranfelicșii mi-au arătat exact ce plante-mi indică intrarea pe poteca
ce are să mă ducă spre ei. E greu de găsit, fuge privirii, dar ei își
cunosc pământul ca pe propria piele. Într-un fel, asta le este. O a
doua piele.
Îmi mut privirea, ușor, spre dreapta, observând smochinul din
colț, cel de lângă puii de palmier în formă de paranteze. Știu că după
smochin e poteca. O găsesc și-ncep suișul.
E un drum de aproape două ore, mare parte urcuș. Degetul
începe să mă înțepe tot mai puternic, dar decid să îl ignor. Prefer să
nu văd cum arată acum. Mă sperie orice tip de rană.
Îmi va fi greu să mă înțeleg cu băștinașii fără Damaris,
traducătoarea mea, doctorandă-n antropologie culturală. E singura
cu care am păstrat legătura dintre cunoscuții din Statalia. Alături de
ea am stabilit primele contacte oficiale cu populația, reușind să mă
apropii mai mult de ei, cu toate că permisiunea mi-o dăduseră
dinainte. De când cu coliba.
Tranfelicșii sunt atenți la gesturile oamenilor. Astea cântăresc
cel mai mult pentru ei.
După un mers mai mult târât, printre liane și o mulțime de
frunze, papagali și animale mici care se furișau la auzul venirii mele,
zăresc tabăra. Din coliba conducătorului iese un fum subțire și
albicios. Restul oamenilor își văd de treabă, cioplesc, diseacă
animale, fierb tot felul de ierburi, socializează.
Mă întâmpină Misha, copilul superb al indigenilor. Rata
nașterilor a scăzut considerabil la ei în ultimele decenii. Misha e
norocoasa cu ochi de-un albastru în fața căruia nu mai poți respira.
Părul ei ondulat, castaniu deschis, e într-atât de lung, că îi ajunge
până la genunchi. Mă prinde de mână și-mi zâmbește. Are o dantură
superbă, la fel ca a tuturor celor din trib. Poate, într-o zi, voi afla cum
reușesc să-și îngrijească atât de bine dinții, dar nu pentru asta am
venit aici. Îmi ridic piciorul și-i arăt Mishei rana. Fetița scuipă pe
două degețele și curăță rana de mizerie. Se apropie tare de picior,
apoi se ridică. Are în privire semnul cunoașterii. Mă trage de mână în
direcția colibei conducătorului. Nu pot opune rezistență. Nu ei.
Înăuntrul bordeiului se află doar strictul necesar. Un soi de
covată de lemn, o scafă, tot de lemn, câteva scaune, un pat de paie,
foarte generos și câteva glastre de pământ. Unele cu apă. Casa, spre
deosebire de restul, e făcută și dintr-un soi de chirpici, ca să fie mai
trainică. Îndeajuns de mare ca să încapă-n ea tot tribul, în caz de
nevoie. Sunt tot mai puțini... Probabil undeva la două sute de suflete,
doar.
Mă așez pe jos. Căpetenia stă în fața mea alături de omul lui de
încredere. Oamenii ăștia nu se spoiesc cu vopsele, nu au acest obicei,
se lasă goi, doar cu câte un brăcinar gros în jurul abdomenului pe
care și-l personalizează fiecare în funcție de nevoi și statut și pe care
atașează diferite obiecte de strictă necesitate. Bețe de toate felurile,
unele foarte ascuțite, sau obiecte din piatră. Misha a plecat, doar m-a
condus până aici și a explicat conducătorului care e problema mea.
Printr-un gest, șeful dă de înțeles gărzii sale să aducă un vas cu apă.
Acesta se conformează și mi-l pune la picioare. Mai apoi, dintr-un alt
colț al camerei, aduce o farfurie plată pe care e un fel de praf fin și
cărămiziu. O aduce și pe ea și o pune lângă vasul cu apă.
Conducătorul se apropie și se așază în fața mea. Îmi ridică piciorul,
se apleacă și-l sărută. Damaris mi-a spus, mai demult, că asta
semnifică respectul pentru vizita cuiva. Folosește apa din vas ca să
mă spele încet și meticulos, deget cu deget. Nu mă privește și nu
zâmbește deloc. A rămas fără nevastă de curând, iar indigenii cunosc
prea bine puterea instinctului sexual. Stând mereu dezbrăcați unii în
fața celorlalți, au învățat, să și-l strunească destul de bine, de-a
lungul timpului. Pur și simplu, unele relații sunt strict nepermise-n
trib.
Imediat după ce mă spală, se retrage câteva minute, până ce apa
de pe picior mi se zvântă. Stau pe o rogojină, astfel se poate cruța
contactul rănii cu colbul din cameră. După ce revine, ia între degete o
cantitate mică de praf cărămiziu și-l pune într-un bol micuț de lemn
în care toarnă câțiva stropi de apă. Amestecă cu ajutorul degetelor,
foarte repede și ferm, iar după câteva minute, pasta cărămizie îmi
îmbracă rana de la deget. Sunt copleșită și habar n-am cum să
reacționez. Cum se spune „mulțumesc” pe limba oamenilor ăstora?
Aleg să fac semnul clasic cu mâinile împreunate la piept și o aplecare
în față. Cred că a înțeles. După câteva minute de stat cu amestecul pe
picior, dau să mă ridic. Văzând asta, Tranfelixul-Șef se apleacă iar
asupra piciorului, verifică rana, îl sărută încă o dată și zâmbește,
dându-mi de înțeles că totul va fi bine.
Știu că nu voi părăsi nicicând oamenii ăștia.
 3. Necunoscuta (momentul zero)

Stau de o juma’ de oră-n cadă. Baia e singurul loc retras al casei

unde nu pot auzi sau vedea vânzoleala din fața cârciumii de jos.
Tentația e uriașă. Toată agitația aia mă îmbracă atât de absurd, încât
e insuportabil. Cine a pus cârciuma-n drum... m-a făcut un om
nebun.
Mă ridic. Sunt conștient că am probleme. De fiecare dată când
simt asta, merg să o vizitez pe „bunica Anghelina”. Pentru mine e o
bunică, la fel cum Genoveva mi-e ca o mamă. Vedea-le-aș pe ele
mamă și fiică... Acum zâmbesc. Genoveva, o „tânără” rebelă, ce-a ales
să trăiască-n izolare departe de superioritatea „mă-sii”, de
învățăturile și sfaturile ei bătrânești și defazate, de Anghelina, așa
cum e ea. Asta, pe lângă faptul că nu se aseamănă fizic absolut deloc.
Dar ar fi foarte mișto să fie mamă și fiică. Ar trebui să le fac
cunoștință într-o zi.
Mă îmbrac rapid, ignor cât pot fereastra, ies și cobor scările.
Afară alerg, practic, până la cealaltă scară, unde locuiește Anghelina.
De parcă ar fi război.
În mine e.
„Bunica” stă la parter. Din doi pași ajung la ea. Bat la ușă. Opa,
cred că am cam exagerat cu bătăile, m-a cam luat valul. Am reușit să
intrig vecinii. Se aud fâșâituri de după porțile vecine, dar într-un
final, ușa ei se deschide și în prag apare... Bobi, pisica bengaleză a
„bunicii”, comoara ei. Imediat, de după ușă, îmi surâde și ea.
Un apartament mic, cu pereți îmbrăcați în hărți de toate felurile.
Anghelina a fost profesoară universitară de meteorologie. Ținând
cont de fluctuațiile de temperatură de pe la noi, cred că a avut o
carieră faină. Așa-mi zice mereu.
Observ că-și poartă și azi pletele dalbe-n coadă, la fel ca Genova.
Încă o asemănare pentru teoria mea, dar tac.
 - Fă-te comod, Remus. Stai pe canapea. Îți aduc o felie de pizza.
Am „gătit” azi.
Toate fură spuse pe când eu, oricum, mă îndreptam spre
canapea, locul unde stau mereu. Ciudat, în casă nu miroase a nimic
gătit. Nu obișnuiește să gătească decât la ocazii.
- Ce sărbătorim? o întreb pe-un ton ridicat, să răzbată până-n
bucătărie, la urechile bătrâne ale bunicii.
- Deschide televizorul! strigă ea din bucătărie, în zgomot de oale
căzute pe gresie.
Caut telecomanda. Motanul negru, al cărui nume-mi scapă
mereu, șade adormit pe telecomandă. De sub el, se vede capătul
telecomenzii și butonul de pornire. Televizorul nu-i departe. Apăs pe
buton și cutia cu imagini color și vorbe cenușii se pornește. Motanul
tresare, dar nu se mișcă din loc. Doar deschide un ochi. Probabil
consideră că nu merită osteneala. De după dulap apare o altă pisică.
Mimi. Un exemplar fildeșiu cu pete maro, foarte mari. Miaună, în
semn de salut, apoi sare pe motanul adormit. Nici asta nu-l clintește,
așa că Mimi își vede de drum.
La TV dau de știri macabre. Titlu : „Transtatalia, țara nimănui”.
Cinci invitați, într-un studio mai mic decât camera în care stau, plâng
de mila cetățenilor noului stat, care vor avea de dus o luptă grea
pentru consolidarea economiei și realizarea unui nivel de trai decent.
- Cine i-a pus? Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, mă trezesc
vorbind.
Anghelina intră cu două farfurii pentru desert cu câte-o felie de
pizza pe fiecare, tăiată pătrățos.
- Nu știi dumneata care-i vestea bună, de fapt. Ăștia de la
televiziune au și trecut peste ea. Că asta se cere: prăpăd.
Îmi dă farfurioara mea, pe care mi-o așez pe genunchi, iar ea se
așază lângă mine. Deznădăjduit, motanul „Nu-știu-cum” se ridică,
somnoros, și pleacă din cameră.
După ce mușcă din felia de pizza, „bunica” reia:
- Noi sărbătorim altceva, de fapt. Damaris va avea o invitată! O
fată din sălbăticie. Ai fost azi prin oraș? mă întreabă cu ochii mijiți,
și-mi pare pe loc că figura ei seamănă cu Mimi, de fiecare dată când
mă privește.
 - Am fost...
- Păi, dumneata n-ai văzut mulțimea de cetățeni din fața
magazinului mare?
- Nu. N-am fost pe acolo.
- Se trezește populația. Au dat de dracu’, conchide.
- Hai, doamna Anghelina! Dumneavoastră mai credeți în
revoluții?
Ne spunem toate astea holbându-ne la televizor. Nu ne privim.
Doar înghițim și privim. Transa televiziunii e completă. După câteva
mușcături și alte firimituri împrăștiate fără voia mea, mă ridic.
- Unde pleci? mă întreabă siderată.
- La bucătărie, să duc farfurioara. Nu așa e frumos? îi spun pe-un
ton șăgalnic.
- Nț! Nu te formaliza cu mine. Dar ce e cu toate firimiturile
astea? Ai barba spartă? completează Anghelina, zâmbind pe sub
mustăți, în timp ce dă cu mâna firimiturile pe jos. Zâmbesc și eu.
Umorul ei mă ia prin surprindere de multe ori.
- Stai jos și așteaptă să-ți spun ce am de zis. Eu ies la protest
deseară. Am înghițit prea multe la viața mea. Nu mai am nimic de
pierdut. Dacă mă gândesc mai bine, poate ar fi mai sigur ca
dumneata să nu vii. Poate deveni periculos.
- Și eu ce am de pierdut?
- Ooh, exclamă ea, făcând ochii mari, dumneata ai o tinerețe de
pierdut! Nu e puțin lucru! Depresia asta a mea e tolerabilă doar după
70 de ani. Mai ai un drum de parcurs, fii blând!
Anghelina are 75 de ani. O știu de aproape douăzeci de ani și
încă de atunci avea mina asta deznădăjduită, aparența pe care ți-o dă
un tren ce pleacă din stație în fața ta. Admir încurajările ei și grija pe
care mi-o poartă, dar îi cunosc breșele prea bine ca să mă poată
dezorienta prin discurs. Între timp, își termină și ea felia de pizza,
pune farfurioara unde apucă, peste câteva foi aranjate care încotro și
mă invită iar să iau loc. Observ că toate pisicile au dispărut, subit, din
cameră. Ceva e ciudat aici. Se spune că animalele simt primele
primejdiile. Nu, vorbesc prostii!
Mă așez, iar ea se întoarce spre mine.
 - Damaris e ca o urmașă pentru mine, Remus. Eu n-am avut
copii, nici nu mi-au trebuit. Mereu am găsit altceva mai interesant de
făcut. Și-apoi, pentru ce? Să crească în prototipul ăsta de țară? Într-
un nimic frumos împachetat de Marile Puteri? Într-un hibrid? Asta e
Transtatalia, băiatule. Tu trebuie să-ți găsești calea, să-ți faci o viață,
un scop, un motiv pentru rebeliune. Rebelii fără cauză mor repede.
Ai grijă!
Se aude zgomot de chei în încuietoarea ușii de la intrare. Pisicile
toate acolo, cele trei, plus încă două, ieșite din bucătărie, probabil.
Un parfum de afară ne invadează. Vasăzică, primejdia are miros.
Lemongrass. Mai apoi, invitata Anghelinei își face intrarea.
Părul superb, valuri-valuri, corpul de nimfă, iar la final, arma cu
care mă țintuiește – ochii. Enormi și de un negru abisal.
Imediat după asta, Damaris apare din spatele ei, trezindu-mă
din reverie, cu al său mers șchiopătat, fața mică și inconfundabilii ei
ochelari de vedere cu ramă neagră.
- V-o prezint pe Gabriela. Despre ea v-am tot vorbit, doamna
Anghelina. Fata pădurii.
Gabriela poartă o rochiță de culoarea argilei, ce-i vine până la
genunchi, la care a combinat o pereche de săndăluțe în stil roman.
Zâmbește larg și-mi întinde mie mâna, prima dată. Frumusețea ei e
atât de brutală!
- Eu sunt Gabriela!
- Remus...
Nu mai pot pronunța nimic. Ea a spus totul prin prezența ei.
Dacă știam că fug de ispită ca să ajung în „casa tentațiilor”, m-aș fi
gândit de două ori înainte.
Gabriela mă privește în ochi preț de o secundă infinită, cât mă
ține de mână, gestul cunoștinței universale, moment în care mă
încearcă un sentiment crunt de nuditate a sinelui. Totul ține un
moment, dar în momentul acela senzațiile sunt multiple. Gol, alb,
abis, cădere, revenire, vertij, descălțare, dezgolire, desprindere.
Totul, la moment. Ca la fotograf.
După secunda mea de infinit, „fata pădurii” se îndreaptă spre
Anghelina. Aceasta din urmă îi oferă, amabil, mâna sa osoasă, prin
care leagă o nouă legătură.
 Ea ce o fi simțit?
- Scuzați mirosul, am gătit azi și nu m-am gândit că va persista
aroma. Damaris m-a luat în mare grabă de acasă, ne clarifică
Gabriela secretul parfumului ce a înconjurat-o încă de la intrare.
- Deci e de la gătit, de fapt? adaug eu.
- De la gătit, de la găteală... zice ea zâmbind cu toată gura. Esența
de cymbopogon mi-e și parfum, totodată.
- Păi, nu e lemongrass? încerc, disperat, o clarificare.
Ea râde, lăsându-și capul pe spate. Părul aproape-i atinge
podeaua, dar când să se întâmple asta, ca un făcut, și-l ridică la loc.
Mă privește cu un zâmbet dezarmant, din nou și din nou.
- Ba da, e. Asta-i denumirea științifică. Cymbopogon.
- Voi cunoașteți plantele după denumirea științifică?
Între timp, Damaris intră în cameră cu câte un scaun în fiecare
mână, pe care le lasă jos brusc, printr-o bubuitură care sperie o
pisică așezată pe pervazul ferestrei. Pesemne că scaunele erau prea
grele. Damaris zâmbește, scuzându-se. Pisica își vede de ale ei în
continuare, iar Gabriela-mi răspunde în timp ce ocupă un loc pe
scaun, în fața mea și a „bunicii”.
- Care noi? Eu locuiesc separat de ei. Pe teritoriul lor, așa-i, dar
departe de așezământ. Damaris poate să-ți confirme.
După ce se așază și Damaris pe-un scaun, așezat lângă Gabriela,
dar potrivit într-o poziție strâmbă, de parcă ar sta în dungă, aceasta îi
confirmă spusele printr-o încuviințare cu capul, atentă mai mult la
picioarele scaunului și la stabilitatea lui, decât la noi.
Gabriela reia:
- Întâmplarea face ca eu să cunosc denumirea științifică a
plantei. Am reușit să-mi recuperez un atlas botanic de acasă, pentru
a recunoaște plantele otrăvitoare de celelalte.
După ce se face mai comodă pe canapea, Anghelina i se
adresează oaspetei după o scurtă tuse, ca de „avertisment”.
- Dumneata ești o legătură. Un pion important, domnișoară. Eu
de-asta am dorit să te cunosc. Probabil știi ce mișcări se produc în
oraș, nu-i așa? S-ar putea să avem nevoie de dumneata.
- De mine? Da, știu ce e în oraș, dar eu n-aș prea vrea să mă
implic până ce nu aflu situația ambelor părți. Eu doar mijlocesc
legătura lui Damaris cu băștinașii, pentru lucrarea ei de doctorat.
Sunt o punte între două lumi, știți? Cum să zic... locuiesc acolo, la ei,
pentru că nu am altă alternativă. Mi s-a luat de orașe și de agitație.
Între timp, am învățat să-i iubesc pe tranfelicși și să respect stilul lor
de viață diferit. N-aș vrea să le greșesc, implicându-mă într-un fel.
Simțindu-se nevoită, Damaris intră și ea în conversație, pipăind
tot timpul un picior al scaunului pe care stă. O simt agitată.
- Doamna Anghelina, eu pe Gabine o cunosc de când locuia în
Statalia. Așa-i spun eu ei, e după o formație de jazz care mi-e dragă.
A avut și ea o familie, un trecut, ca fiecare, dar s-a retras de tot ce i-a
făcut rău, la un moment dat. Am fost colege la liceu... întâmplarea a
făcut să ne revedem după ani și să mă ajute la ce lucrez eu acum. Pe
mine doar lucrarea mea mă interesează, în acest moment. O revoltă
socială... s-ar putea să-mi distrugă subiectul de analiză.
Abia acum încep să-mi dau seama de unde toată familiaritatea
asta nebunească pe care o simt față de Gabriela. Și eu am fost coleg
de liceu cu Damaris, tocilara clasei, dar cum se face că... hmmm,
Gabriela.
Bătrâna meteorologă le privește ironic pe ambele fete, ridicând o
sprânceană. Nu-i place mirosul discuției. Se simt unele scuze forțate
în vorbele lor. Intervine.
- Cum doriți. Eu rămân pe poziție. Îmi pare rău că nu pot conta
pe sprijinul dumitale, domnișoară, dar eu nu mă pot împăca cu ce
văd zilele astea. Remus, totuși, tu mă poți ajuta? Știu ce-am zis, că să
nu te implici, dar... situația o cere. Tu-mi mai rămâi.
- Da, doamna Anghelina. Contați pe mine. Și eu sunt un rebel!
Spunând asta, îmi îndrept spatele și scot pieptul afară, ca să fiu
mai convingător. Gabriela mă privește cu ochii mari și, după un
zâmbet abia reținut, reintră-n discuție.
- Remus, dacă-mi permiți, aș vrea să-ți spun părerea mea legată
de rebeliune. O știu de la indigeni, iar Damaris o poate confirma.
Folosește această teorie în lucrarea ei despre credințele și adaptarea
crezului la tranfelicși, din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Ei
cred cu tărie că există trei stadii evolutive în spiritul unui om, de la
naștere și până la stingere: larvă, omidă și fluture. Ideal ar fi ca omul
să treacă prin toate cele trei stadii, ca să poată ajunge la libertatea
supremă, adică să transceandă de la ideea de libertate de spre cea de
libertate pentru. În funcție de asta, rebeliunea e văzută și trăită
diferit. La capătul acestei călătorii inițiatice, dacă vrei, individul
poate ajunge un rebel liber. Mai exact, rebelii liberi sunt cei care
cunosc societatea și nu reacționează împotriva sa, doar se retrag din
ea, într-un fel sau altul, devenind outsideri. Se adaptează la condițiile
lor, nu la cele ale societății. Am explicat bine, Damaris?
- Pot să te citez? spune Damaris zâmbind cu toată dantura.
Începe o salbă de râsete, dar ceea ce mi-a spus Gabriela îmi
sucește gândirea, mă înțeapă, mă pune undeva în spatele ei. Din ce
am aflat puțin mai devreme, aproape că o pot vedea pe Gabriela
însăși în tabloul „rebelului liber”. Totuși, teoria aborigenilor nu mă
lasă rece, ci mă face să o urmez pe „fata pădurii” de azi înainte. Să o
analizez și eu așa cum prietena ei o face cu tranfelicșii. Să mi-o
amintesc, dacă e nevoie. Ideea persoanei ei mă incită.
Mă întorc spre Anghelina. Tot cu sprânceana ridicată stă,
afundându-se în niște hârtii pe care le-a scos din locul unde-și pusese
farfurioara pe care avusese pizza. Îmi simte privirea și lasă foile jos.
Ochind-o pe Gabriela, spune:
- Sunteți o naivă, domnișoară. Una e materia de studiu și crezul
unei populații care e privită ca un non-sens în ziua de azi și alta e
realitatea. Respect principiile băștinașilor, dar ele sunt total obsolete
astăzi, depășite, cum s-ar zice, dovadă că lumea s-a pliat pe un alt
model. Unul care îi înghite pe visători. Mă tem că soarta
tranfelicșilor e pecetluită. Iertați-mă cu toții, dar eu sunt mult mai
pragmatică. Așa am învățat să fiu. Nu mă pot lăsa dusă de val.
Realitatea e alta, iar valorile ei... sunt un pic date peste cap,
comparativ cu fermecătoarea poveste a frumoșilor din pădure.
Majoritatea dictează tonul, punct. Aaa, că nu ne convine asta și vrem,
pentru liniștea noastră, să acționăm, ca să ne dăm impresia că am
făcut ceva, asta e altceva. Eu pe treapta asta mă aflu. Sunt perfect
conștientă că o schimbare majoră în lumea noastră se poate realiza
în secole, dar am dreptul să protestez pentru asta. Mentalitățile se
schimbă foarte greu. Păi, ați uitat că Marile Puteri au decis formarea
noastră ca stat? Despre ce vorbim aici?
 Dau să intervin pe subiect, dar mi-o ia înainte Gabriela, pe un
ton moale și plin de compasiune.
- E multă durere în situația actuală, pentru tranfelicși. Oamenii
ăștia asistă la stingerea unei lumi, practic. Ce vine de aici e marea
ingurgitare a „civilizației”. Îi înțeleg, îmi imaginez cum e, dar
alegerea mea e să protestez în felul meu, pasiv. Dacă i-aș putea lua în
coliba mea pe toți, aș face-o, negreșit.
- Eu... cred că e bine că ne-am clarificat fiecare pozițiile. Nu e
nicio supărare, dimpotrivă, e un câștig. Pentru fiecare...
Replica mea pare că le mai liniștește pe cele două „gladiatoare”.
Gabriela se ridică, dă mâna cu fiecare, ba chiar o sărută pe obraz pe
Anghelina, semn că a plăcut-o, bătrânica primindu-i gestul cu un
zâmbet, iar eu o conduc până la ușă pe rebela noastră liberă. Închid
ușa, apoi, Damaris se apucă de trebăluit prin bucătărie cu ceva vase,
pisicile își reiau locurile, dar eu nu-mi pot scoate senzația ei din
minte. Impulsul mă excită peste măsură.
Cu mintea încinsă așa, inventez un motiv și plec și eu. Poate nu e
prea târziu să o găsesc.
Ieșind afară, observ mașina luxoasă a lui Alfons, dom’
președinte, în fața blocului meu. Până să iau eu direcția opusă, mă
vede, mă dojenește, mă constrânge și mă duce spre reședința lui. În
mașină, continuă predica.
- Ți se pare normal să vin după tine? Să mă rog în halul ăsta ca
de un căcat? Măi, băiatule, eu nu-ți datorez ție nimic. Ține minte
asta. Dimpotrivă. Dacă vreau io, tu nici nu mai calci pe pământul din
Transtatalia. Ai înțeles?
Nu mă privește, ci aruncă vorbele afară cu scuipat, privind pe
geam, de parcă aș avea nevoie de o a doua umilire. De parcă m-ar
scuipa pe mine între ochi. Se referă la treaba cu construitul capelei,
evident. Senzația de excitare a dispărut de tot, privind geamul din
dreptul lui, tot plin de bale, și încep să mă înfierbânt de nervi.
- Totuși, ce vreți de la mine? De ce eu?
- Pentru că ai potențial, boule! Îmi trebuiești. Te văd că umbli
brambura cu cine nu trebuie, coate goale, mațe fripte. Locul tău e în
tabăra mea. Capisci?
- Deci, capela e doar un motiv de „agățat”?
 Se întoarce spre mine cu o privire care mă mușcă.
- Să vezi cum ți-oi agăța eu un croșeu peste dinți. Să văd dacă
mai știi să numeri câți dinți îți rămân în palmă. Ești tâmpit? De
capelă chiar am nevoie! Dar omul acolo se cunoaște, mă. La lucru.
Dă-i de lucru și vezi dacă te poți baza pe el. Fușerește sau face o
operă de artă?
- Ce? V-am zis că n-am treabă cu construcțiile, eu sunt filosof.
- Ești, pe pula. Păi, tocmai asta e! Să te văd cum faci față
provocărilor...
Mașina cotește într-o curte cu poartă de fier, înaltă până la
ceruri, ai zice, și intră pe domeniul prezidențial, larg, ornat cu tot
felul de plante ce imită zona băștinașilor. Limuzina încetinește pe
aleea ce avea să ne conducă în fața casei, apoi șoferul o oprește
undeva pe la mijlocul drumului.
- Pana prostului? întreb eu.
Alfons coboară trântind portiera, pornind spre o direcție știută
doar de el. Cobor și eu. Îl urmez. După câțiva pași, ajungem la
locuința lui, ocolind-o prin dreapta, n-am idee de ce și ajungând pe o
altă potecuță, care ne duce la o grădină împrejmuită cu gard natural.
În mijloc, zace o fundație începută de cineva.
- Vezi, mă? Acolo vreau să se facă capela mea.
Trecând peste ororile pe care le scoate pe gură regulat Alfons, nu
pot să nu observ amploarea situației...adică, a fundației.
- Ați spus capelă sau palat? De ce e așa mare?
- Ca să-ncapă toți ai mei. Io nu vreau să mă rog cu toți nimuricii.
Spre deosebire de idealiștii ca tine, eu nu cred în amestec. Amestecul
nu e bun. N-a ieșit niciodată ceva trainic și de calitate din combinații
și imixtiuni din astea. Lucrurile să fie clare și bine nuanțate.
- Eu nu gândesc așa și nu pot să vă ajut cu nimic, oricât m-ați
hărțui. Nu mă intimidați și nu sunt singurul. Nu vreau să trăiesc
neamestecat, într-o rezervație. M-ar plictisi la culme...
Dau să plec, când brațul ferm al lui Alfons mă prinde de mâneca
tricoului.
- Bine, băiete. Să nu spui că nu ți-am spus. Nu mă rog de tine, nu
uita. Hai, ușcheala! Nu-i nimic de capu’ tău...
 Alfons îmi dă drumul, printr-un gest plin de lehamite. Mă întorc
cu spatele la el și mă îndrept spre ieșire. Îl aud cum oftează lung, apoi
percep un zgomot de ușă și o voce de femeie. Pare că i se adresează.
De curiozitate, mă întorc și o văd. Vocea e a unei roșcate periculoase,
dar nu-mi place deloc aerul care o înconjoară. O tipă înaltă, de parcă
picioarele-i încep unde i se termină gâtul.
Nu stărui prea mult în direcția ei, n-aș vrea să fiu surprins și
admonestat de Alfons. Iar. Îmi văd de drum. Întoarcerea acasă, când
în mine înflorește un sentiment de mulțumire de sine, mă gâdilă
mereu la inimă. Pulsez din tot corpul, pașii-mi sunt mai fermi și pe
acea alee de revers, reușesc s-o văd pe Ea. S-o văd și s-o sărut.
Gabriela, așteptarea mea.
 4. Cimitirul (de mâna părinților)

Instinctele-mi sunt părinți. Ne sunt părinți. Trăim în umbra lor

și ele în lumina noastră. Ne hrănesc cu goliciuni, iar noi le oferim la
schimb podoabe din propriul spirit. Ne dăm hrana noastră lor.
Mama-instinct-de-supraviețuire m-a ținut departe de familia
mea de carne atunci când mi-am găsit sensul la adăpostul plantelor
sălbatice din Tranfelix. Fugind de dumnezeul meu, pitită la umbra
înșelătoare a frunzelor de acacia și la răcoarea iluziei unei noi vieți.
Nu mi-am mai căutat originile de ani buni, iar ieri ar fi fost zadarnic,
oricât aș fi vrut, căci ieri-noapte, Tata-instinct-sexual, m-a convins...
doar el e suficient de puternic să mă aducă unde sunt azi, aici.
Tolănită, dezbrăcată de toate și de mine, în mijlocul unui deal golaș.
Am trezit până și gâzele. Un bondar, mai curajos, se așază pe Remus.
Azi suntem continuarea nudității de ieri.
O noapte prelungită, presărată cu mult sex în reprize lungi și
istovitoare. Așa a fost ieri-noapte. Ambii am avut marea șansă de a
ne cunoaște corpurile în detaliu, extatic, cu setea celor obosiți care și-
au găsit odihna în părerea trupească a celuilalt.

Drumurile au făcut ca azi să ne găsim aici și să-i fi supraviețuit

tumultosului ieri.
L-am adus pe Remus în primul loc drag care mi-a venit în minte.
În primul adăpost ce mi-a străfulgerat gândurile. El nu știe câtă
liniște e aici... va afla.
De parcă mi-ar fi auzit gândurile, se întoarce spre mine,
trecându-și mâna lent de-a lungul corpului meu. Nu cunosc un mod
mai potrivit de a recunoaște pe cineva recent explorat. Și mă
privește.
- ‘Neața, frumusețe! Ce faci?
Mă pufnește râsul. Cuvintele lui îmi amintesc de un cântec prost.
Mă abțin, deși nu pare preocupat de motivul pentru care mă distrez.
- Domnișoara se gândește la o groază de tâmpenii.
 - Așa mult timp ai?
- Îhî. Ce să faci aici, Adam? Pentru asta există astfel de locuri. Să
meditezi. Asta le place fetelor după.
Se ridică în capul oaselor. Îi spun că vreau să ne numim Adam și
Eva cât stăm aici și acceptă fără probleme. De altfel, aici ar putea fi
bucățica noastră de rai. Suntem înconjurați de pari înalți care au
câte-o panglică colorată legată de ei, la capete. Totemuri mortuare.
Vântul începe să adie, iar unduirea panglicilor reușește să dea o
senzație foarte mișto.
Simt că peisajul îl intrigă.
- Nu înțeleg locul ăsta, Eva, îmi spune pe-o voce joasă,
adeverindu-mi intuiția. Și cum am ajuns aici pe întunecimea de
noaptea trecută? continuă să-mi ceară lămuriri.
- Era aproape, îi răspund dintr-o suflare. Nu-mi mai plac
betoanele... Acum mă refugiez mereu acolo unde găsesc iarbă, arbori,
animale și multă liniște. Și-apoi, știi ceva? Nu cred că ți-ar fi plăcut
să ne desfășurăm pe betoane, așa cum am făcut-o ieri noapte.
Râde cu poftă și m-apucă de-un sân. Îmi mângâie fața ca unui
copil. Tata făcea asta... demult, când eram prea mică pentru a
înțelege ceva din gestul ăsta.
- Cum te gândești tu la toate, Eva... dar nu mi-ai răspuns la
întrebare. Ce e locul ăsta?
- Un cimitir.
Își trage mâinile ca ars și se dă un pic mai departe de mine.
- Un cimitir? întreabă șocat.
- Da. Uite ce frumos e! Privește-n jur!
Mă ascultă și se învârte ca o turelă, observând peisajul. Îl iau de
braț, apoi mă ridic și-i sărut umărul.
- Hai! Vreau să-ți arăt ceva.
Se ridică încetișor, total debusolat, și pornim goi prin cimitir.
După câțiva pași, ne oprim în dreptul unui un par gros, mai gros
decât ceilalți. Are o panglică roșie în vârf.
- Ăsta trebuie să fi fost o căpetenie, ceva, îi zic, dar Remus e prea
captivat de ceea ce vede.
- Cine? Lemnul? bâiguie pierdut.
 - Omul de dedesubt, iubire, îi explic cu zâmbetul pe buze
realizând, pe loc, încă un motiv pentru care Dumnezeu trebuia să o
creeze pe Eva. Fără ea, bărbații n-ar înțelege nimic.
- Călcăm pe un șef de trib? întreabă cu reticență, de parcă ne-ar
auzi cineva.
- Cam așa ceva.
Face câțiva pași în spate cu atâta grijă, de parcă s-ar scuza, apoi
oftează lung, a nemulțumire, privindu-mă de parcă aș fi picată din
cer.
- Nu e prea respectuos. Hai să facem puțin loc. Zău. Ăsta e
singurul loc pe care-l puteai găsi? De știam ieri...
- De știai ieri, nu mai erai în stare de nimic. Te dezactivai tot. Ce
rost avea? Aveam poftă amândoi, și-apoi...
- Ce? Nu înțeleg nimic, Gabriela!
- Eva...
- Bine, Eva, cum vrei tu, dar tot nu înțeleg nimic. Ce-i cu locul
ăsta, cu numele, cu totul?
- Nici eu nu pot înțelege ce te poate speria sau scandaliza într-
atât. Hai să-ți mai zic ceva, o chestie de-a aborigenilor. N-ai idee câte
am învățat de la ei. Un loc ca ăsta, în care ne aflăm noi, e socotit
drept un oraș al morților, o urmă a celor ce-au existat la un moment
dat, nimic mai mult. Ei privesc corpul ca pe o mănușă. Ghici ce!
Mâna din interiorul mănușii e însuși Marele Spirit. Povestea e faină,
tre’ să recunoști.
- OK, și faza cu panglicile? Adică, de unde le au și cum de nu și
le-ncurcă-ntre ei?
- De ce dracu’ trebuie să fii așa de logic, Adame? îi răspund ca
scoasă din minți, lucru care mă uimește și pe mine pentru o clipă. La
tine toate trebuiesc explicate, pentru toate trebuie să existe o
lămurire. Farmecul vieții e altul, Adam. Nu știu de unde au panglicile
și cum își recunosc rudele, nu vreau să știu. Eu ți-am spus, ieri.
Învață să fii rebelul liber. Folosește libertatea pentru ceva, dar nu
doar pentru detașare.
Îmi dau seama că toată reacția mea virulentă în fața unui Remus
descumpănit nu e nimic altceva decât o asimilare. L-am asimilat pe
Remus cu percepția mea asupra statalienilor și-mi dau seama că am
greșit, dar acum e prea târziu. Dixit.
- În fine... recunosc, tot ce mi-ai spus la Anghelina acasă, m-a
cam tulburat. Pornisem să te caut și... și, totuși, te-am găsit. Habar n-
am de ce.
- Pentru că mă voiai, îl lămuresc. Intriga excită.
- Acum tu o iei pe partea logică. Vezi cum te contrazici?
- Termină! Nu vezi? Suntem Adam și Eva în ditamai grădina
Edenului, iar noi nu găsim altceva mai bun de făcut în afară de a ne
certa.
- Păi, și șarpele? spune făcându-mi cu ochiul.
- Șarpele ne-a vizitat cu o noapte-n urmă. Sexul, instinctul sexual
e șarpele. Manipulatorul în fața căruia leșinăm toți.
- Mă, sincer, pentru prima oră, e un pic cam mult pentru mine.
Merg să-mi iau hainele și să-mi beau cafeaua undeva.
- Să te ajut să cobori? îi spun făcându-i la rândul meu cu ochiul.
Se încruntă la mine fantastic de urât și e tare haios. Își dă ochii
peste cap și se plesnește cu palma pe frunte. Mda, deci și-a amintit.
- Vrei să zici că...
- Nu mai știi? Suntem la înălțime. Am urcat până aici.
- Ba, mai știu, dar din cauza fierbințelii de ieri, aproape uitasem.
Tu nu mai știi că ne apucase încă de pe drum? Habar n-am unde-am
ajuns, aveam în cap o singură chestie.
- Da, știu, încă o am la mine. Noroc că eu mai știu drumul de
întoarcere. Hai!
Delulețul ăsta e ca o scenă. Aborigenii-și cinstesc strămoșii și-i
prezintă tuturor. Înainte de plecare, privim peisajul care se întinde
sub noi. Suntem pe dealul unui cimitir, și lumea de jos pare tot mai
stinsă.
Privim extincția pentru câteva momente, apoi plecăm.

Nu ne-am putut despărți. Am mers unul lângă celălalt, discutând

nimicuri care însemnau totul pentru noi, trezindu-ne, rapid, în fața
ușii garsonierei sale. De parcă tot drumul a fost o transă sufletească,
una confesivă. De parcă acum, de când ne-am văzut, am uitat de noi.
Cine suntem noi?
Nu stăruim mult și pășim, împreună, în micuțul lui loc de trăit.
La prima vedere, o garsonieră căreia-i lipsește parfumul de
cămin și-n care locuiește doar singurătatea. Nu-mi vorbise despre
lucrurile astea pe drum. Un punct de locuire. Atât. Două draperii
micuțe și verzi trase care-ncotro, un scaun neașezat complet la masă,
un robinet care picură din când în când, mereu altfel și patul...
neînceput și neterminat. Tot acest amplasament respiră la
nimereală.
M-am așezat pe un colț de pat. El face cafea. Mirosul ei, care a
călătorit din mica bucătărie așezată pe-un colț al casei, străbate
scurtul drum până la dormitor. Mă ridic. Senzația-mi dă fiori. Mă
plimb încet prin cameră și-ncerc să descopăr o bucățică din el. Ce-mi
poate spune un loc ca acesta? Glasul lui pare atât de stins și de
neconvingător încât mă tentează des ideea de renunțare. La ce bun
să-l aflu? Ce-mi poate oferi mai mult decât pe el?
Mă opresc în mijlocul camerei. Observ un punct de început. Pe
capătul raftului unei biblioteci improvizate găsesc o cochilie de melc
uscată și nelocuită. Asta-mi confirmă bănuielile. Casa, cochilia,
persoana lui... toate sunt nelocuite și, poate, chiar nelocuibile.
În Remus, ideea de pustiu e marcată de persoana lui.
Cine e omul ăsta? Cine?
Cafeaua a sosit. Las cochilia jos. El se face că nu observă. Mă
așez pe colțul meu de pat și primesc o ceașcă fierbinte care mă
trezește subit. A doua trezire. Cu toate că nu-l cunosc nici pe departe
pe acest om, ceea ce vine din partea lui, are efecte de înviorare în
mine.
Remus se așază lângă mine. Soarbe mut din cană și reia discuția
de pe drum:
- Spune-mi despre dumnezeu.
- dumnezeul meu? tresar auzindu-i numele.
- Toată lumea are unul, nu? Ne plac personalizările,
personificările, zi-le cum vrei. Ne place să fim ca noi.
- Oare...
 Mai ia o înghițitură. Ne ținem ceștile pe genunchi. Senzația
căldurii lor nu ne lasă să ne ridicăm. E prea bine. Stăm prizonieri ei,
la mila confesiunilor.
- Așa e, îți zic. N-ai observat? continuă el. Vrem să facem
propriul avatar din orice și oricine, de obicei. Chipul cioplit.
Macheta.
- Da. Aici nu te pot contrazice. Așa a fost și cu dumnezeu.
- Cum îl cheamă, de fapt?
- N-are nicio importanță. Pentru mine el e cel ce e. Gata. Adică, a
fost...
Remus își lasă ceașca pe podea, băută pe jumătate. Mi-o ia și pe
a mea și o pune lângă a lui, apoi ne întindem pe pat și stăm așa o
vreme.
Când liniștii îi sună ceasul, îi spun:
- M-am despărțit de dumnezeu pentru că el era coordonatorul
meu. Îmi dirija fiecare mișcare, fiecare dorință mi-o preschimba, iar
eu, ca proasta, executam totul. La perfecție. Din dragoste oarbă, or
așa ceva între oameni nu există. Vezi de ce nu-i mai spun pe nume?
El devenise o forță, iar eu eram o bună executantă și-atât.Când mi-
am dat seama că eu sunt mult mai mult și că mie mi s-ar potrivi rolul
de coordonatoare, mai degrabă, am plecat. A iubi pe cineva ca pe un
Dumnezeu... Cu sacralitatea bunătății pe care ți-o oferă și cu puseul
de revoltă pentru momentele de pedeapsă. N-am mai putut și am
plecat.
Se întoarce spre mine și mă privește fix. Aproape că nu-i simt
respirația. Nu mă pot mișca. Sunt înghețată de ceea ce spun și încă
nu am înțeles prea bine de ce o fac. De ce lui? Omul ăsta-mi stârnește
o mie de întrebări de când ne cunoaștem.
- Cum poți să-ți părăsești dumnezeul? mă întreabă pe-o voce
stinsă.
Privirea lui mă deschide ca un bisturiu și-ncerc, disperată, să-mi
ascund gândurile. Vorbele țâșnesc.
- Luându-i locul. Îi înlocuiești posibilitatea formei sale cu ceea ce
crezi tu că ești. Oricine e înlocuibil.
Mă opresc. Vreau să văd ce efect au vorbele mele asupra lui.
Cinismul în doze ridicate poate fi letal la prima oră a dimineții. Mă
întorc cu fața spre el, dar mă evită. Își întoarce capul în direcția
opusă, tot corpul chiar. Începe să râdă aproape isteric.
- Ție ți-e frică de iubire, de fapt.
Îl întorc spre mine și mă apropii de fața lui. Ochii lui spun altă
poveste.
- Asta e o certitudine? Nu există așa ceva nicăieri. E un cuvânt
inventat pentru a dezorienta.
- De la mine ce vrei?
Mă urc peste el, târându-mă lent. Încă-l privesc în ochi, iar
povestea aia de acolo, se mai schimbă puțin.
- Vreau să te cunosc centimentru cu centimetru și să-mi spună
corpul tău cine ești.
Râde și mă apucă de mijloc.
- Vezi? Ești o naivă. Corpul meu îți va spune doar ce-l las eu să-ți
spună. Altundeva sunt eu. Despre ce vorbim aici? Despre marionete?
Nu, despre nevoi. Nevoia mea e alta. Tu ești.
- Suntem oameni. Din lut poți să faci ce vrei. O să-ți dai singur
forma, vei vedea.
Mă înșfacă într-o sărutare care nu mai lasă loc de aer. Ne
scoatem hainele și facem dragoste din nou. De data asta în patul lui,
în lumea lui, ținându-ne strâns de mână, privindu-ne în ochi, cu o
ardoare instinctuală care ne pârjolește până la punctul de Eu. Nu ne
mai putem recunoaște noi pe noi după tot acest pârjol pe care ni l-am
oferit.
Cine suntem noi?
 5. Prostescul din protest (pâinea și circul)

Anghelina s-a ținut de cuvânt. Mă aflu în piața mare a orașului-

stat, iar în fața mea se întinde o mulțime de oameni așezați în
grupulețe. Printre ei se află și Anghelina. Uite-o! Discută însuflețit cu
un grup de protestatari „îmbrăcați” în placarde cu mesaj haios,
păstrându-și intact stilul superior ce o caracterizează.
Mulțimea de oameni e așezată în grupuri de câte cinci-opt
persoane. Distanța dintre ei e clară și mă duce cu gândul la lecțiile de
matematică în care ni se explica, pe fragmente, o anumită teorie.
Cică era o metodă mai simplă, dar eu n-am înțeles-o niciodată pe
deplin. Prefer și cred în metoda de învățare „Împreună”.
Stau la margine, mă uit la ei și nu știu cui să mă alătur. Știu
pentru ce am venit aici, dar nu sunt sigur dacă și ei știu asta. Câțiva
protestatari mă privesc cu suspiciune, alții mă ignoră complet,
Anghelina e prinsă în discuțiile ei, Nicu Micu e și el pe aici, bâțâindu-
se stânga-dreapta cu un pupitru-n spate, negăsindu-și locul și... o văd
și pe Genoveva. Și ea e aici. Marea Genova a strâns mai mulți oameni
la un loc decât toți de aici. Are un fel de „vino-ncoa” ce-a ajutat-o
mereu în situațiile limită. Cum altfel să-și fi permis să locuiască în
zona aia deșertică dintre lumi?
Dar nu... nu pot să stau nici cu ea. Mi-e jenă. E ca și cum aș
dezechilibra un nucleu bine format prin prezența mea. Taberele s-au
împărțit deja. Am sosit cam târziu. E la fel ca atunci când din Cer s-
au împărțit darurile pentru oameni. Unii le-au primit pe cele mari,
alții pe cele mai mici, iar unii au rămas pe dinafară. Cam așa ca mine.
Simt că numai Ei îi pot spune lucrurile astea și asta vreau să fac,
să mă dezbrac în fața ei aici, pe loc. O caut peste tot cu privirea,
nemișcat. E ceva ce mă ține țintuit la pământ de cum am ajuns. O
spaimă? O furie? Un cârcel? Ce mai contează? Gabriela nu e aici. Și
ea s-a ținut de cuvânt. A spus că nu va veni încă din seara aia în care
ne-am cunoscut. Acum că-mi amintesc, observ că nici Damaris nu e
printre noi, alături de Anghelina. Trebuie să fi rămas cu Ea.
 Mulțimea începe să vuiască și să-și îndrepte privirile spre colțul
vestic al Pieței Speranțelor. Așa se numește locul ăsta. Romanțioasă
denumire. Statele mici au tendința asta. Într-un fel, de-a lungul
timpului, piețele au avut mereu capacitatea să ofere speranță. Încă
din cele mai vechi timpuri. Vechea agoră grecească adăpostea cele
mai importante instituții și reunea adunările publice unde se
dezbăteau punctele nevralgice ale zilelor de atunci... De atunci și
până acum, cu toții ne reunim în acest loc ce dă senzația îmbrățișării,
fie că vorbim de piețe deschise sau de piețe închise. La fel ca orașele-
stat din Grecia antică, și Transtatalia e un soi de polis.
De-aici, ca din interiorul nucleului unei celule, se vrea
dezvoltarea unui organism sănătos.
Din zona în care privește mulțimea, reușesc să-i zăresc scăfârlia
lui nea Berti la pupitrul adus de Nicu Micu mai devreme, tușind de
mama focului. S-a înroșit la față, mulțimea urlă la el lozinci de
eliberare. Nicu Micu nu răzbește să-i ofere batiste de hârtie ca
„senatorul Bertold” să-și șteargă nasul nobil.
Marii absenți ai acestei întâlniri sunt tocmai tranfelicșii. Niciun
băștinaș nu s-a alăturat protestelor, bag mâna-n foc că nici nu știau
de ele, ori nu i-a interesat agitația „omului alb”.
Ea este cu ei. Sunt ferm convins.
Din spatele senatorului mucos apare Calistrat, însoțit de nevastă
și fiică, Despina și Carina. După ei, își fac intrarea Emil și Livia. Toți
vin cu familiile în momente ca acesta, pentru a da exemplu de nuclee
reușite. Eh, ăștia nu s-au prea nimerit. Calistrat a fost părăsit de
nevastă și s-a consolat repede cu irezistibila Despina. Carina, cea
mică, a rămas în grija lor, dar pare un copil foarte nefericit. Mai
mereu e cu capul în pământ și râde foarte rar. La fel și Emil, părăsit
de nevastă, a rămas doar cu compania fiicei sale, Livia, pe care
trebuie să o îngrijească mai ceva ca pe un copil mic din cauză că
domnișoara e un model de iresponsabilitate și nepăsare demn de
Guiness Book. Și-apoi Bertold, care nu are familie, laolaltă cu Alfons,
marele absent din Piața Speranțelor, reprezentat de roșcata cu
picioarele la gât. O țin minte din seara aia în care m-a dus
președintele la el acasă.
 N-am uitat nici un moment din acea zi. N-aveam cum. Era ziua
când Gabriela intra în viața mea ca un uragan. Iarăși Gabriela. Mereu
Gabriela. Nu știu cum se face că uraganele poartă mereu nume
feminine...
- Vă rog frumos să vă liniștiți și să fiți decenți! Fiți decenți,
domnilor! Potoliți-vă!
Abia reuși nea Berti să scoată din gât vorbele astea, că tusea l-a
înnăbușit la loc. Nicu Micu îl susține, deși pare că picioarele nu-l mai
ascultă, ori asta o fi doar o manevră de înduioșare.
După un moment de repaus, reușește să revină la microfon.
Agitația din piață e tot mai mare.
- Domnilor, nu ne-nțelegem. Ce probleme vă chinuiesc? Nu
putem ajuta pe toată lumea, începuturile sunt mereu grele, dar
vrem...
O văd pe Genoveva cum se ridică pe vârfuri și i se adresează
furibund senatorului, întrerupându-l.
- Începutul nici nu mai are rost, noi de continuare vorbim aici!
Suntem pieritori de foame, nu vedeți? Ce rost are acum să ne unim
sărăciile ca să vă dăm vouă ce mânca din puținul nostru? De ce s-o
facem?
Nea Berti se apleacă peste pupitru, mijind ochii spre locul de
unde a provenit reclamația. Văzând despre cine e vorba, belește ochii
nervos, încearcă să răspundă, dar se înneacă într-o tuse formidabilă
cu accente măgărești. Grupurile de oameni țipă în același timp
mesaje pe care le înțeleg cu greu, unele ajungând la urechile mele:
Nu ne mai mâncați sărăcia! ; Jos Transtatalia! ; Dintr-o foame
mare nu iese o unificare! și varianta Foame de destrămare, toate
părând să se axeze pe nevoile trupești. Totuși, reușesc să prind un
glas familiar, care cu greu se zbate în vuietul infernal format în piață:
M-am săturat de voi, ciocoi plini de nevoi!
În sfârșit, un mesaj de îndestulare. Anghelina. Probabil că puțini
au auzit-o, căci nimeni nu-i dă atenție. Doar bătrânica mea putea să
formuleze o asemenea protestație în stil vechi și cu iz egoist. S-a
săturat și vorbește în numele ei.
Cum e mai bine? La un asemenea eveniment de aclamare a
dezamăgirilor nu e, cumva, mai bine ca fiecare să-și vadă de propriile
dureri? Până la urmă, tot acolo se ajunge. Vorbim de noi, dar ne
interesează, de fapt, doar propria persoană. În substraturile adânci
ale adunărilor de acest gen, doar despre persoana întâi e vorba.
Suntem individualiști, nu putem ascunde asta. Noi, sună mai bine,
liniștitor pentru conștiință, pare că suntem mai mulți și avem
prestanță, înfricoșăm. Pe cine? Poporul e o altă invenție pe bază de
aparență și convenție. Ia uite cum rimez și eu!
Nea Berti, învingându-și tusea, se grăbește să-i dea replica
Genovei, aplecându-se și mai tare peste pupitru. E roșu la față, ochii
îi par înjectați și, pe loc, îmi vine în minte un mesaj pe care țin
neapărat să-l urlu în fața tuturor: Vampiri deghizați, nu vă suntem
argați!
Stupoare. Toți se întorc spre mine, inclusiv senatorul. Se face o
liniște exemplară. Ce să fac? Inspirație de moment. Berti are o figură
de parcă n-ar fi înțeles bine ce-am zis, o parte din oameni mă privesc
ciudat, ori cu ciudă, nu mă prind. Genoveva se uită la mine cu multă
milă, iar de Anghelina, ce să zic? Dezamăgirea din ochii ei mă taie ca
lama.
După câteva secunde de reculegere pentru tâmpenia scoasă pe
gura mea, Berti își pune pe nas perechea de ochelari de vedere,
primiți din mâna lui Nicu, revenind asupra Genovevei:
- Dumneata ești ultima care ar trebui să vorbească de foame.
Știm cine ești și cu ce te ocupi. De unde ai dumneata pâine? Asta ar
trebui să ne spui tuturor. Nu ne convingi huiduind sărăcia când
dumneata ai burdihanul plin. Mănânci o pâine murdară! Rușine să-ți
fie!
- Eu? Rușine??? De ce, mă rog? Pentru că-s îngrijită de cei pe
care-i îngrijesc? Despre asta-i vorba, senatorule orb! Nu mă
intimidezi, tu, pe mine! Jos de pe ciolanul unsuros!
Cei adunați în jurul Genovevei repetă ultimul ei mesaj cu voce
tare. Ca într-un joc de domino, mesajul e preluat de fiecare grup în
parte, până ce roșcata cu picioarele la gât îl dă la o parte pe nea Berti
și se proptește la microfon într-un zgomot lung și iritant, generat de
scârțâitul aparatului falic.
- Mă numesc Sidonia Cordoneanu și sunt viitoarea primă
doamnă, cu voia dumneavoastră. Apelez la calmul și judecata tuturor
pentru a deznoda această situație încurcată. Sunt la curent cu toate
nemulțumirile pe care le-ați repetat astăzi, aici, și pentru care v-ați
adunat. Domnul președinte Alfons nu a putut să vină astăzi alături
de dvs., pentru că a plecat într-o delegație pentru a crea legături
diplomatice cu mai multe state. E vital să primim ajutor de la cei din
jurul nostru, dar e și mai bine dacă avem susținere din interior, de la
voi. Suntem împreună, cu toții, în această nouă experiență și nu
avem voie să ne despărțim. Nu e un pas pe care ar trebui să-l facem
acum. Ruptura nu e o variantă! Aveți puțină răbdare, vă rog! Vă
ajutăm și vă ascultăm în tot ce spuneți.
Următorul pas era previzibil. Atacată-n amorul propriu și
jignită-n inteligență, Anghelina face un pas în față, adresându-i-se
Sidoniei pe-o voce subțiată la maxim:
- Dar cine ești dumneata și cu ce autoritate faci promisiuni
deșarte și inviți la calm? N-ați fost prezentă la viața publică,
domnișoară! Nu știți nimic. Mai bine vedeți-vă de propria viață, că
destinele noastre vă depășesc cu mult capacitățile. Nu vă cred! Jos!
Când se enervează, bătrâna are obiceiul de a trece de la politețe
la per tu, fără niciun preaviz. Ar spune mai multe, dar Sidonia pare
că e o tipă care știe ce vrea și nu se lasă intimidată de popor. Așa se
explică de ce femeile decise și puternice stau în spatele bărbaților
conducători. Greșeala unora e că fac schimb de locuri cu ei și nu
rezistă la situații de acest gen. Dar roșcata periculoasă nu e una
dintre ele.
- Stimată doamnă, vă rog să vă adresați cu privire la viața cuiva
numai dacă aveți cunoștințe clare și exacte despre subiect. Nu le
aveți. Nu în cazul meu. Mă implic aici pentru că-mi pasă. Și mie și
președintelui Alfons, pe care-l reprezint în dublă calitate astăzi.
Repet, cu nervi și agitație, nu se va rezolva nimic! Lucrăm cât putem
asupra situației.
- Tu de ce lucrezi? Faci parte din viața politică?
Intervenția Genovevei nu o destabilizează pe ambițioasa Sidonia,
care revine pe baricade cu o replică acidă.
- Sunt consiliera domnului președinte. Interesele ne sunt
aceleași, doamnă.
- Mă îndoiesc.
 - Eu, nu. Voi rămâne fermă cu privire la rolul meu în ceea ce
privește Transtatalia! Pentru asta, am venit cu dovezi. Doriți fapte,
nu-i așa?
De undeva din josul pupitrului, dintr-un loc pe care nu-l pot
vedea clar, din cauza locului în care mă aflu, Sidonia se apleacă și
scoate un maldăr de foi tipărite pe care-l scutură-n aer.
- Voi protestați, noi vă facem frați! Ascultați-mă, vă rog! În mâna
mea am mai multe titluri de proprietate asupra pământului din zona
deșertică ce unește cele două tărâmuri recent unificate, unde se
fertilizează cu substanțe de mărire a calității solului. Nu avem la
dispoziție altă zonă mai bună și am hotărât să respectăm locurile
băștinașilor. Pământul va fi parcelat îndeajuns ca să fie suficient
pentru toată lumea. Urma să facem publice aceste informații zilele
viitoare, dar acest eveniment ne-a forțat să precipităm lucrurile. Un
popor nou are nevoie de pământ! Vi-l oferim tuturor! Haideți să
construim un stat frumos împreună! Am gândit niște cote după care
să calculăm dimensiunea parcelelor pentru fiecare individ, familie
sau cuplu. Zona promite! Transtatalieni, vreți să ne înfrățim?
Tumultul ajunge la maxim. O parte din oameni părăsesc zona.
Grupul Genovevei dă tonul, după ce ea trimite un scuipat spre
Sidonia, dezvăluindu-și părerea cu privire la oferta ei. Zeama nu o
ajunge pe roșcată. Anghelina pleacă și ea, sleită de puteri, cu capul în
pământ, alături de ai ei. Chiar și așa, o bucată însemnată de oameni
rămâne în Piața Speranțelor. Discută unii cu alții, par ușor suspicioși,
nedumeriți, dar rămân pe loc.
Nici eu nu mai vreau să rămân.
Dau să plec când îl zăresc pe Nicu Micu, furișându-se din piață
grăbit, îndreptându-se spre cartierul în care locuim ambii.
Momentul mi se pare oportun. Îl urmăresc.

Intru în scara blocului. Eu și Nicu locuim în același loc. El stă cu

un etaj deasupra mea. Încă de la intrarea-n scară aud bubuiturile
tobelor lui. Și le-a cumpărat în urmă cu câteva luni și de-atunci dă un
recital în fiecare zi, când îl apucă. De data asta sunt decis să-i
întrerup reprezentația.
Iau liftul, aștept cu greu să ajungă la etajul lui, forțez ușile care
se deschid și... muzica se oprește. Pauza e cum nu se poate mai
aleasă, deși e ușor stranie în acest moment. Traversez holul. Nicu
locuiește la penultimul apartament de pe palier. Pe când sunt
aproape de ușa lui, reîncep acordurile de tobă. Sălbatic. Brutal.
Neobișnuit pentru el. Mă încearcă un sentiment de panică, dar
perseverez. Încep să bat în ușă. Evident, el n-aude nimic. Bat mai
tare. Nicio mișcare. La a treia tentativă, încerc și clanța. Nu e încuiat,
așa că intru direct în camera unde se află el.
Îl găsesc în maiou și-n blugii cu care a fost la proteste. Nu mă
observă. Șiroaie de transpirație i se scurg din perciuni, iar reacțiile
lui par mai degrabă automate.
După câteva bătăi și mai puternice, se oprește.
- Ieși afară!
Privește în gol, de parcă ar fi în transă. Aproape nu-l recunosc.
Insistă.
- Ieși afară, frate! Cred că măcar la mine-n casă am dreptul să fac
ce vreau eu.
- Zău? Dar în afara casei de ce nu faci?
- N-ai tu treabă! Te holbezi la mine ca la mașini străine, de-aia
am zis asta.
- Sincer? Nu prea cred.
- Mă doare-n cur.
Respir adânc. Se vede că nu e în apele lui.
Am făcut școala împreună, dar am fost amici doar în afara ei. Nu
voiam să fiu văzut cu el. Avea faimă de loser. Pe-atunci, eu mă
credeam de trei ori cât mine. Aveam nevoie de aparența asta. Nu
voiam ca ceilalți să mă miroasă. Nu le-ar fi plăcut cine eram, de fapt.
La vârsta aia ai impresia că toate chestiile astea contează. N-am
ajuns prea departe, oricum. M-am prins că nu asta-mi doream și m-
am mai prins de ceva. De faptul că băiatul ăsta e un suflet nefericit.
Așa a fost din naștere și asta ar fi fost de ajuns ca să fim prieteni.
Ambii simțeam nevoia de a fi acceptați, într-un fel sau altul. La el,
asta s-a transformat în slujnicie de cea mai joasă speță. La faza asta,
m-am simțit nevoit să-l las. Nu suport argații. Acum știe toată lumea.
Am urlat asta în fața tuturor.
Deși l-am pierdut pe drum pe Nicu Micu, încă mă intrigă
persoana lui.
Iau loc pe canapeaua din fața lui. La fel ca garsoniera mea,
locuința lui e mobilată minim. Tobe, o canapea movulie și oribilă,
câteva scaune, o masă și păpușa de care nu se desparte niciodată.
Cred că și doarme cu ea. Un soi de animal obez din plastic cu o figură
ambiguă, care parcă zâmbește tâmp în permananță. Psihotic, cu
părul ăla ciufulit al lui... Nu mă prind ce e. Pentru mine-i mobilier,
de-aia l-am și încadrat acolo. Oricum, mereu își schimbă locul. Ba e
pe masă, ba pe canapea, ba stă cu curu-n sus pe podea, ba stă-ntr-o
dungă pe scaun, pe unde-l lasă tembelul. N-am întrebat niciodată de
el. Mă tem de răspuns.
Reiau discuția.
- Ce-i cu tine? De ce-ai plecat ca un apucat din piață?
Nu zice nimic. Începe să bată tobele iar. Tot mai puternic,
păstrând un ritm simplu. 1-2-1-1.
Ridic vocea. Începe să mă enerveze.
- Mă auzi? Putem vorbi și noi?
Se oprește și aruncă cu un băț după mine.
- Ți-am zis să ieși afară! N-am chef de discuții acum.
- Nu mă face să mă ridic de-aici. De când ești așa obraznic? Când
lingi ciubotele ălora, nu îndrăznești să pui problema așa.
- Te roade? Tobele astea le-am luat din banii lor. De-asta-i
servesc. Să-mi fie mie bine.
- Nu mă roade, mă lasă rece faza cu tobele, Niculin. Cred că le-ai
luat ca să te descarci, la cum te cunosc eu pe tine. Sunt din primul
salariu?
Aruncă și cu celălalt băț după mine. Începe să ragă de nervi.
- Ieși în pana mea afară că-ți dau cu ceva-n cap!
- Mă, pe mine nu mă roade, dar la tine-s ceva semne, în shimb, îi
spun pe cel mai plat ton posibil. Știu că-l scot din sărite și asta și
vreau. Să-l cunosc cu adevărat.
- Remus, nu știi nimic. N-ai venit la cine trebuie, ascultă-mă. Fii
tu rebelul de serviciu și lasă-mă pe mine cu ale mele. Ce vrei acum?
Să mă salvezi?
- Nu, mă, am venit pentru că nu te mai înțeleg de la o vreme. De
fapt, cam de când am terminat școala. Help me. Cum ai dat de ăștia?
Au umblat cu limba scoasă după tine, cum mi-au făcut și mie? Le-ai
zis tu să-ncerce să mă racoleze?
- Aaa, asta era. Alfons și ai lui au treburile lor. Eu sunt
departamentul tehnic, dacă vrei.
- Pe bune?
Îmi vine să fac pe mine de râs. Îl și văd pe ăsta mic la bandă cum
pupă funduri unul după altul. Cam cu asta se ocupă, dacă e s-o luăm
drept.
- Nu, nu la asta mă refeream, cu toate că subiectul e provocator.
Asta cu încercările de recrutare.
- Ești fraier că n-ai acceptat. Tu știi, dar, dacă-ți bați așa cuie-n
talpă, s-ar putea să te trezești că nu mai poți merge la un moment
dat.
În momentul când termină fraza și procesez ce mi-a zis, mă
ridic, dărâm o tobă și-l pun la pământ cu-o mână înfiptă-n beregată.
E deja prea mult. Una e să-i suport figurile și cu totul alta e să-l văd
cum face pe șmecherul cu mine.
- Băi sulică, nu forța nota! Am venit pentru c-am văzut că nu ești
bine. Se citește pe tine, mă. Și tu mă scuipi? Tu? Vai de capu’ tău...
Îl zgâlțâi de câteva ori ca să se trezească. Nicu începe să se
înroșească și să-i dea lacrimile. Privește undeva spre un punct din
tavan, îmi evită ochii cât poate.
Cu un glas hârâit, încearcă să mă împace.
- Tu crezi că mi-e ușor, fraiere? Nu pot să-ți zic de ce, dar am
motive pentru care-i slujesc pe ăia până la capătul capetelor.
- N-ai motive! Nu pot exista motive. Ești un laș căcăcios! Vrei să-
ți fie ție bine, de-aia. Așa ai zis!
- Nu, jur! Chiar am. Te rog, nu mă forța. Dacă mă omori, n-o să
te ajute cu nimic. O să-ți găsească și ție ceva, până la urmă.
- Vrei să dau cu tine de pereți, așa-i?
Mă ridic, îl ridic și-l împing cât colo. Cade aproape de canapea.
Se târăște pe ea, apoi se prinde că nu-i un loc prea bun și se mută
după.
 - Scuză-mă, te rog! Nu mai da! Nu pot să zic mai mult!
Iau toba mare și arunc spre el. Norocul lui e că nimeresc în
canapea, iar ricoșeul aduce toba înapoi. Nu pare s-o fi stricat, dar
Nicu Micu începe să plângă și se prinde de cap.
- Nu le distruge, Remuse, te implor io! Sunt salvarea mea! Știi
fetele alea care borăsc din vinovăție când simt că au mâncat prea
mult? Așa fac și eu, dar cu tobe.
Ideea și comparația făcută de el mă dezarmează total. Încep să
râd isteric, mă tăvălesc pe jos, la propriu. Asta mă ține vreo câteva
minute și cu greu reușesc să mă opresc. Ce să-i mai fac acum?
Umorul salvează situația din nou.
Mi-e milă de omul ăsta. N-am înțeles nimic, dar mă simt obosit
ca după un drum lung care nu m-a dus nicăieri.
- Bine, frate. Te las. Mănâncă rahat în continuare și scoate-l pe
tobe, dacă te-ajută. Io am plecat.

M-am întors. Cu gândul la Ea. Și nu știu ce naiba am.

Coborând de la apartamentul lui Nicu Micu, îmi apar în cap
secvențe cu noi doi. Ba la cimitirul ăla ciudat, ba la mine acasă, ba-n
locuința Anghelinei, acolo unde am cunoscut-o pe Gabriela. Realizez
că nu știu aproape nimic despre femeia asta, că nu cunosc nici măcar
rezumatul poveștii ei de viață și că în toate întâlnirile noastre n-a
isprăvit de povestit nici măcar un capitol întreg al vieții sale. Unde
locuiește? Cu ce se ocupă? Nici măcar atâta nu știu. Oare chiar o
cheamă Gabriela? Gabriela și mai cum?
Punctul zero al revederii noastre a fost locuința Anghelinei.
Răspunsul meu e acolo.

Bat la ușa Anghelinei. Agitația din ultimul timp își arată colții. O
s-o găsesc aici?
 Ușa se deschide și-n prag apare „bunica” Anghelina, puțin cam
plictisită. Nu pare impresionată de prezența mea, se depărtează de
ușă și intră-n camera de zi.
- Ah, dumneata erai... Intră, intră.
Cobor privirea în ultimul moment, înainte să calc pe-o mâță. Nu
se poate să nu iasă, măcar una, să mă întâmpine. De data asta e
rândul lui Mimi, fildeșia cu pete maro. O salut cu un zâmbet și intru
în casă.
În camera de zi o găsesc și pe Damaris. Ne salutăm din priviri.
Simt că bunica are ceva să-mi spună.
- Ai văzut ce-a zis țoapa aia în piață? Mie era să mi se facă rău.
Scuză-mi limbajul, dar simt o lehamite de necuprins, de când m-am
întors de la proteste. Or să muște, ai să vezi! Mulți or s-o facă. Păi, n-
ai văzut câți au rămas să probeze oferta? N-am mai putut sta să văd
toate astea, Remuse... Și ție ce ți-a venit cu replica aia? Ți-am zis să
nu vii, știam că n-o să te simți în largul tău. Acum și eu regret c-am
fost...
Spune toate astea pe o voce scăzută, dar simt cum mă înțeapă cu
tonul pe care-l folosește. Nici n-apuc să spun ceva, măcar. De fapt, în
momente de acest gen, bunica se ceartă cu ea însăși. Are frustrările
încărcate și-am mai apărut și eu la orizont.
- Să vă spun sincer, și eu regret că am fost acolo, îi răspund. N-
am înțeles nimic din ce-am văzut.
- Ce să-nțelegi? Prostia umană? Că ne vindem și pe sarmale? N-a
fost cazul aici, dar dacă madame aia venea cu o oală plină, ăștia s-ar
fi bătut pentru ele.
- Totuși, e o diferență între sarmale și pământuri, intervine
Damaris.
- Da, e o diferență ca de la sarma la pământ, ce să zic?! își
încearcă Anghelina hazul de necaz. Mobilul invidiei e tot acolo,
Damaris.
Mă simt aiurea acum, dar nu pot pleca fără să profit de șansa
asta. Singura ieșire care-mi vine-n minte e legată de unul dintre
singurele lucruri care ne leagă pe mine și pe Damaris și ne
diferențiază de Anghelina. Țigara, firește.
 Mă adresez lui Damaris natural, de parcă aș continua discuția
stânjenitoare de mai înainte.
- Ai un foc? Vii la o țigară?
Damaris încuviințează bucuroasă. Anghelina ne privește cu
dezamăgire. Renunță la înfocarea ei și se-ntoarce la treburile casnice.
Pleacă-n bucătărie, iar noi ne mutăm în balcon.
Ajunși pe balcon, mă ajută să-mi aprind țigarea privindu-mă-n
ochi cu subînțeles.
- Ce-i, mă? Ce vrei, de fapt?
- Ce caut, mai exact, îi zic sigur pe mine, eliberând un puf lung.
- Păi, zi!
- Vin de la Nicu Micu, ăla de căra scena-n spate la proteste.
Pupitrul, mă rog. Ah, de fapt, tu nu știi, că n-ai fost acolo...
- Mi-a zis Anghelina. Oricum, tipul e antologic, îl știe o grămadă
de lume. Ce-i cu el?
- Nimic. Îl cunosc de pe vremea școlii, s-a schimbat mult omul...
Amândoi tragem din țigară cu poftă, de parcă nu ne-am fi văzut
demult, iar țigările astea sunt primele lucruri pe care ne putem
descărca emoțiile. Privim pe fereastră. Avem vedere direct la stradă.
Cârciuma mea reper e la câțiva pași. Evit să privesc într-acolo, dar
ceva mă trage spre zona aia întruna. Cu ochii, cu mintea, cu poftă.
Pofta aceea maladivă...
Oamenii trec prin fața noastră aproape imperceptibil. Suflete
anoste. Nu merită deranjul.
Damaris reia discuția:
- Mai știu și eu persoane care s-au schimbat după absolvirea
școlii. O fostă prietenă de-a mea, de exemplu. În liceu eram de
nedespărțit. Ultimele virgine din clasă. Se citea pe noi. Știi tu,
laitmotivul cu dezvirginarea din timpul liceului, grupuri populare,
porcării din astea.
- Credeam că numai în America vezi așa ceva, îi spun neprivind-
o, de parcă aș putea să-mi ascund ironia față de ea.
- Mă lași? Crezi că numa’ acolo dai peste așa ceva? E o chestie ce
ține de vârstă.
- Și? Ce-i cu ea?
 - Am fost prietene bune până-n momentul în care presiunea
socială a liceului, dacă vrei s-o numești așa, a doborât-o. S-a culcat
cu primul care i-a venit în cale ca să nu fie ea ultima fraieră a clasei.
Mi-a lăsat mie partea mea. Mă rog, n-a fost nevoie să spună nimic,
radia. Tipul s-a ocupat de „marketingul marelui eveniment”. Știi cum
sunt băieții... Era ideea aia a cuceririi cetății. Pfoai, caracter de erou.
Te doare mintea...
- Tu cum ai luat-o?
- Eu n-am luat-o...
Râdem amândoi, ne privim pentru o secundă, apoi fugim de noi,
iar.
- Nu, adică, tu cum ai încasat figura pe care ți-a făcut-o?
- Mai contează? I-am spus doar că mi-e jenă cu ea. În mod
normal, trebuia să fie invers, nu? În logica vârstei, zic. Nu a
emoționat-o ce-am zis. Nici n-avea cum. Ne-am văzut de ale noastre.
Ne evitam pentru că ne era, efectiv, jenă una de cealaltă.
- Dar te rodea un pic pizma, nu?
Damaris termină țigara și o aruncă pe stradă. Mucul de țigară e
călcat imediat de o mașină care trece pe drum. Ea se întoarce spre
mine cu un aer impasibil.
- Cam așa e cu mucurile astea de vieți stinse. Licență poetică, mă
lămurește pe-un ton șăgalnic, zâmbind, cu ochelarii ușor strâmbi pe
nas. Până la urmă, continuă ea, ajung să fie călcate cu toată greutatea
de viața însăși.
Îi simt frustrarea din glas și n-aș vrea să mă aventurez mai mult
în povestea ei. E tipică, dar în capul unei persoane marcate de ce s-a
întâmplat, pare un lucru mare. Nu înțeleg de ce mi-a spus mie
lucrurile astea. Chestiile astea le blochează mai rău pe fetele ca
Damaris. Dacă dau la o parte tonul plin de emfază cu care și-a
împachetat ultima replică, nici nu-mi vine să râd, doar că nu reușesc.
În apărarea mea, îmi mușc buzele.
- Și, care-i povestea amicului tău? mă întreabă.
- Asemănătoare cu a ta. Numai că eu nu mă asociam cu pătura
de jos a ăstora de la școală, pe-atunci. Cu fraierii, adică. Ironia e că tu
te-ai deschis, acum, unuia care te-ar fi disprețuit în acel moment. În
fine, n-are rost. Parametrii se schimbă mult între optișpe și treizeci
de ani. De-asta putem purta o discuție normală acum. Matură, ai
zice. Nu știu, cred că e o chestie de perspectivă. Vezi din alt unghi și
accepți sau nu. Nu e nimic special de spus despre el. Era ciudat, unii
puteau jura că e gay și îți poți imagina de aici restul. Orice iese din
tipare e pus la colț, când ești tânăr. Acum, eu încerc să mă depărtez
de toate colțurile astea. Mi-e silă și mie, cum îi e și Anghelinei de ce
s-a-ntâmplat azi.
Termin și eu țigara și o arunc pe drum. De data asta, n-o calcă
nicio mașină. Vieți stinse, țigări aprinse... cum era, Damaris? Te
întreb în cap ca să nu râd. Asta mi-ar tăia din timpul pe care mi l-ai
acordat. În loc de asta, prefer să-l folosesc bine și trec direct la
subiect.
- De fapt, eu am venit să te-ntreb de Gabriela. Vreau să dau de
ea, dar nu știu de unde să-ncep.
Damaris începe să râdă ținându-se de burtă. Mă bate pe umăr.
Nu înțeleg nimic. E haioasă, dar tot nu mă prind care e faza. Își
scoate ochelarii, se șterge la ochi, și-i strânge și mă privește, luând o
mină serioasă, dar cu niște ochi trădători. Zâmbește cu ei.
- Vedeți, mă, nătăfleților? Tot la fraieri vă duceți când aveți vreo
întrebare esențială.
 6. Saltimbancii full-time
(povestea curvelor)

- Aș vrea să mor în fața unui car de televiziune. Să mă știe toți!

- De ce ți-or plăcea ție extremele atât de tare? Nu înțeleg.
- Care extreme? Să fiu prostituată și să mor în văzul tuturor? Nu mi
se pare, Gabriela.

Normandia Borhot e prostituata-vedetă a Transtataliei. Înainte

de unire, își ducea zilele prin zonele foarte populate ale Stataliei,
acum își încearcă norocul și la tranfelicși, doar că soarta nu prea e de
partea ei. Băștinașii nu cunosc conceptul de folosire instinctuală
contracost. La ei e ceva firesc și gratis ca în anumite zile, considerate
de sărbătoare, să se descarce unii cu alții, unii pe alții, fără opreliști,
pe față, cu acceptul partenerilor. De fapt, stă în tradiție. Ei cred că
asta le consolidează legăturile.
Cât despre Normandia... am evitat-o mult pe când locuiam cu ai
mei în oraș, mi se părea chiar respingătoare, dar, de când eu însămi
am devenit un soi de paria pentru cei din zona urbană, am lăsat
garda jos. Și-așa, ce contează? Pentru mine n-avea niciun sens s-o
evit, dar am avut nevoie de momentul meu ca să realizez asta.
Norma, după cum îi zic eu, e o tipă destul de zdravănă,
voluptoasă, are ce oferi, îmi închipui. O blondă cu păr creț și
voluminos, mereu cu un zâmbet ștrengar la ea. Stilul ei
nemaipomenit de a face haz de necaz e ce admir cel mai mult la ea.
Mereu își atrage clienții cu replici originale, chiar și pe cei care nu o
atrag deloc. „Uu uu! Cine a dat cu bombe pe afar’, ca să-ți apar în
drum, iubire?”, „Uu uu! Alarmă de incendiu! Fata asta e încinsă la
maxim!”.
În meseria asta, selecția nu funcționează. Ai muri de foame! Și-
așa, transtatalienii fac cam multe nazuri.
 Dar când dă peste unul care nu e pe gustul ei și o respinge, își
schimbă discursul la o sută optzeci de grade. Fără jenă. „Uu... Aolică!
Ți-a luat foc păru’, man! Da’ de ce n-a ars tot? Ăsta de a rămas e
păru’ prost? Măcar știai o treabă. Hai, te pup! Complimentele mele
dentistului”.
De fapt, ce să faci cu jena, în situația ei? Te-ncurcă la profesat.
Pe bune. Într-un fel, figura asta cu batjocura mi se pare că o folosește
ca să se încurajeze singură. Să nu clacheze. Zilele ei nu sunt ușoare.
Trăiește la limita subzistenței, de cele mai multe ori și totuși alege să-
i înfunde pe calomniatori decât să facă un compromis de dragul
posibilității „salvării”. De-asta-mi place de ea! Pentru că trăiește. Se
încăpățânează s-o facă, într-o lume comatoasă.
- Nu asta am vrut să spun, Norma. Nu știu, mi se pare mie că
prea mergi pe marginea drumului, în loc să alegi calea de mijloc.
- Păi și pe-unde să merg, fă? Pe marginea drumului am locul de
muncă! Pe mijloc, ar da toți tiriștii peste mine și m-ar face pilaf. Cine
te-ar mai iscodi cu replici de agățat rușinea-n cui? Cine ți-ar mai
asculta toate închipuirile? Zău, la ce-mi folosește mie calea de
mijloc? Numai nebunii merg pe mijlocul drumului. La mine-i mai
clar. Ori ești de-o parte a baricadei, ori de alta. Scurt.
Mai sunt și alte prostituate în Transtatalia, dar aproape toate au
o viață obscură, trăiesc ascuns, cred să se ascund până și de ele. Le e
frică, dar mai ales le este rușine. Prostituate neasumate. Există și așa
ceva. N-am înțeles niciodată ce rost are să te ascunzi când iei o
asemenea decizie de a fi. E, într-un fel, calea aia de mijloc, de care-i
spuneam Normandiei, cea care o scârbește într-atât.
Normandia are propriul clan de prostituate, care trăiesc la
maxim. Cu boxele afară, ai zice. La propriu și la figurat. Nici în
„ascunderea mărfii” , cum spun ele, nu cred. Fetele umblă cu nurii la
vedere, cu un petec în jurul păsăricii și cu asta, basta. Îmi spunea
într-o zi, „Gabi, ție-ți place să mergi la magazin și să ceri o pâine
ambalată, iar vânzătorul să-ți vorbească despre ea? Nu! Evident. Eu
detest pâinea ambalată. La pâine, ca și la corp, trebuie să atingi, să-ți
stimulezi pofta, chiar să vizualizezi ce ai să faci cu ea. Crede-mă, asta
cu ambalajul frumos nu ține de foame. Nu la noi, cel puțin”.
 Trebuie să recunosc, ideea asocierii corpului vândut cu pâinea
m-a fascinat zile-n șir. Mi se părea ceva cu totul nou, o legătură pe
care nu mi-o imaginasem deloc pân-atunci, apoi am avut acea
revelație. Oricum asociam pâinea cu trupul, fetele au mai trecut un
„obstacol”. Au legat nelegatul și punct.
Se denumesc, mai în glumă, mai în râs, „Liga Iubitoarelor
Nonconformiste Slobode”. L.I.N.S. Și noroc că nu cred în politică.
Erau în stare să-și facă un partid și cred că erau singurele care
spuneau adevărul. Fără nuanțe de înfrumusețare.
Mă amuză, și-n preajma ei mă simt liberă să fiu eu însămi. Cu
bune, cu rele. Fetele nu se compromit cu jumătăți de măsură și
falsitate de sine. Cred că femeile astea chiar trăiesc liber... în
adevăratul sens al cuvântului. Slobod, pardon.
- M-am prins în propria capcană. La faza cu drumul, m-ai bătut
cu propria mână. Nu știu ce să mai zic.
- Te-ai blocat, Gabi? De ce? Așa de șocant e să vorbești pe șleau?
Asta facem aici, nu? Pentru asta mă cauți, de fapt. Recunoaște.
- Nu te caut, Norma, doar că...
- Nu-mi mai spune Norma! Termină! Zici c-aș fi o starletă ieftină
pentru VHS. Am trecut de faza aia. De fapt, am sărit peste ea.
Starletele alea mimează în ultimul hal. M-ai văzut pe mine făcând
asta? Cred că uneori mi se aud gemetele până-n cocioaba ta. Lucrăm
aproape una de alta. Adică, eu lucrez, tu freci menta. Da. O arzi
melancolic. Stai și crezi că va veni viața să te ia la dans dacă te-ai
proptit chiar lângă zidul realității. Nu vine nici dracu’! O să stai acolo
până putrezești. Gabriela, tu singură te bați cu propria mână, nu
viața, nu altcineva. La ce pizdoaiele mă-sii vieții tale îți folosește să te
izolezi? Pfff... vezi cum mă enervezi când îmi zici Norma?
După seria de „palme” primite, Normandia-și continuă munca. Îi
face cu ochiul unui tip slăbănog, cu barbă de două zile și haine cam
ponosite. Îi aruncă un „Vino-ncoa să-ți spun ceva”, dar tipul strâmbă
din nas și pleacă mai departe. Nu e genul ei de bărbat. Știu. Fapt
pentru care, și-o încasează, după ce o desconsideră: „Și data viitoare
să arunci ceva mai acătării pe tine, dacă ai ceva să spui. N-ai auzit-o
p-aia cu <<îmbrăcat de mers la curve>>?”.
 O urmăresc fără să scot un cuvânt. Ce să-i spun ei? Mie trebuie
să-mi spun câteva. Relația mea cu Normandia poate deveni
incomodă dacă nu cobor la nivelul ei. Să cobor?! Păi, și dacă trebuie
să urc, de fapt? Nu știu. Nu mai știu nimic. Mintea-mi merge-n gol.
Fata asta a reușit să mă ducă exact în locul de unde voiam să ies.
Pentru ea, asta înseamnă firescul. Pentru mine... e mai greu. Ah, și
mă irită obiceiul ăsta al ei de epilare mentală!
De data asta n-o iert, îmi iau revanșa cu prima replică
inteligentă.
- Normandia, eu nu te caut, doar vin să respirăm aerul laolaltă.
- O laie! Ce, aerul meu e mai curat? Sau îmi faci vreo onoare? Nu
te mai supăra atât, că ți se zbârcește fața, mai bine recunoaște. Fă un
efort, cât suntem singure și până nu se apropie bunăciunea aia de-
acolo.
Mă întorc spre tipul de care zice. Nimeni altul decât Remus. Ce
caută aici? Nu era momentul. N-am ce face decât să zâmbesc
protocolar, deci tot fals. Tocmai simțeam nevoia unei destăinuiri
spontane față de o curvă, când apare el în fața ochilor.
Până să ajungă la noi, Normandia se apropie de urechea mea și-
mi zice-n șoaptă:
- Cu ăsta mi-am tras-o ieri noapte.
- Poftim???
- Da, l-am văzut prin oraș și mă-ncearcă ceva de fiecare dată
când îl văd. Parcă scarmănă ceva-n mine... cu ciocul ăla blond, cu
ochii lui de oțel, cu... eh, aș vrea io! Hai, nu mai face mutra asta, că
numai m-am visat cu el. Ce, n-am voie? Am obiceiul ăsta de mică.
Îmi eliberez fanteziile pe câte unul-altul pe care-l văd și pe care nu
po’ să-l am. Cu el, e clar. N-a venit la mine... iar trogloditul ăla de mai
devreme, nu merita efortul. Mă descarc și io cum pot. Sunt o
nesătulă, ce ai? O basculantă de plăcere!
Remus ajunge la noi înainte să mai pot articula ceva. Ne salută.
Normandia o ține pe-a ei, se uită la el de parcă-l linge cu privirea de
sus până jos și-napoi. Ignorăm acest detaliu și zâmbim reciproc.
- Te-am găsit. Ce faci aici? îmi spune de parcă m-ar certa.
- Vorbeam cu prietena mea, îi răspund cât se poate de firesc.
 Privirile lor se-ntâlnesc în cel mai discrepant mod pe care mi-l
puteam închipui. Ea, leșinată toată, el, scârbit pe de-a-ntregul. La
replica asta nu se aștepta.
Imediat ce-și dă seama de situație, se întoarce spre mine cu o
privire disperată.
- Pe bune? Te caut peste tot și tu... Trebuie să-ți spun ceva,
musai. Putem vorbi singuri?

L-am adus la cocioabă. A intrat sfios, fascinat, aproape cu teamă.

Teama aia de a nu pângări un loc. A intrat ca-ntr-un muzeu.
De câteva minute stă așezat la masa mea din bambus și privește
prostit la o cană cu trei femei dezbrăcate, reprezentate-n mers. Mi-
am făcut de lucru, l-am lăsat, poate are nevoie să se acomodeze și-l
ține mai mult, dar deja nu mai pot.
Intervin.
- Stai și te holbezi la cana aia de minute-ntregi. Nu voiai să-mi
spui ceva? încerc o deschidere.
- Mă uitam la femeile astea goale și încercam să fac legătura cu
târfa aia cu care te-am văzut... răspunde cu privirea pierdută pe cană.
- Nu sunt doar femei dezbrăcate, e vorba de nuditatea spiritului,
de-aia țin cana.
- Ce? Văd țâțe, pizdă, cur, ca pe coasta de Azur și tu mă iei cu d-
astea?! Hai, te rog...
Tresar un pic în momentul când se răstește la mine, ca un câine
deranjat de la masă, dar încerc să rămân la fel de calmă. Uneori e
atât de ignorant, de-mi vine să-mi dau ochii peste cap...
- E metaforic. Și-apoi, nu văd de ce te deranjează atât că stăteam
cu Normandia.
- Așa o cheamă? E o pros-ti-tua-tă.
- Are un nume. Și prostituatele-s botezate, știai? Ea e
prostituată, tu ești un rebel. Care-i diferența?
 Se ridică-n picioare și împinge cana departe de el, către mine.
Mă țintuiește cu o privire care emană o dezamăgire ce-mi aduce
aminte de o apă mare care se rostogolește-n gol.
- Diferența constă în plată. Eu nu o fac pe bani. Nu mă răzvrătesc
pe bani, îmi răspunde mai mult decât afectat.
- Păi, tocmai, aici ea e mai practică și mai adaptată societății. Ți-
am zis cum e cu rebelul și cu stadiile de rebeliune. Tu încă ești la faza
„libertate de”. Ea e liberă-n spirit, acum își oferă „libertatea
pentru”...
Pufăie, își trece mâna prin păr și pleacă în celălalt capăt al
camerei. Pentru câteva secunde se uită la mine cu ochi străini, apoi,
cu toată fierbințeala posibilă, vine înapoi.
- Ești fantastică! Cum reușești să explici prostituția într-atât de
nobil, încât să faci din ea un act respectabil?
- Totul ține de viziune și de ochelarii pe care-i porți. Tu cu ce
ochelari vezi viața?
- Eu văd contradicțiile.
- Exact. Așa e viața. Punct.
- Întotdeauna urmează ceva după punct...
Îmi atinge mâna și o trage, ușor, spre el.
Cum să-i spun? Cum să încep? Visele lui nu au fundament.
Suntem fiecare în altă barcă și navigăm pe-un fluviu care, dintr-un
motiv sau altul, ne aduce împreună uneori. Câteodată mă gândesc că
totul e carnal... apoi îmi amintesc.
- Deci, ce voiai să-mi spui?
- N-ai fost ieri la proteste.
- Ți-am spus că eu protestez altfel. Pasiv. Sau, cum bine a zis
Normandia, frec menta. Știi că femeia asta a reușit să-mi dea peste
cap tot ce credeam despre mine prin doar câteva replici? Are
dreptate, mă autoizolez, îmi plâng de milă.
- Poate pentru că ai fost rănită puternic la un moment dat... Cine
a făcut-o? Acel dumnezeu, așa-i?
- Nu e vorba doar de asta... mai e și situația cu ai mei. Am rupt
legătura cu originile mele, înțelegi? Nu mă pot purta normal, oricât
aș vrea.
 - Gabriela, te-am căutat ca să-ți spun totul despre mine,
intervine subit. Ești dispusă să mă asculți?

Am pregătit cafele pentru amândoi. Aveam nevoie de timpul ăsta

ca să mă adun și să fiu sigură pe ce răspuns aveam să-i dau. După
exprimarea dorinței lui de dezgolire, l-am lăsat în expectativă. Nu i-
am spus nimic. Doar i-am luat cana cu femei goale și m-am dus să
torn cafeaua pe care o cumpărasem mai devreme de întâlnirea cu
Normandia.
E sâmbătă. Sâmbăta obișnuiesc să beau cafea mai mult ca
oricând. Să fiu trează. Să trăiesc momentul. Să mă las condusă de
adierea gândurilor spre tot felul de tărâmuri din mine. Da, absolut.
Sâmbăta-mi dau drumul din colivie.
Mereu mi s-a părut dificil să accept momentul destăinuirilor. E,
parcă, prea mult. Ca și cum, copii fiind, Remus și-ar aduce toate
jucăriile pe păturica mea și s-ar apuca să-mi spună la ce folosește
fiecare și ce poveste are. Sau ca și când, adaptat la vârsta noastră, ar
veni cu o bocceluță enormă și ar deschide-o în fața mea. Din ea ar
cădea amintiri frumoase, scoici, precum cea din garsoniera lui, petale
de flori, dar și ambalaje și gunoi urât mirositor. Ar veni cu de toate.
Abia acum am realizat! Ăsta a venit să se mute cu mine,
spunându-mi toată istoria lui. Și-a adus lucrurile, cu poveste cu tot,
la mine-n casă.
Gata, am tras de timp cât de mult am putut. Se impune o decizie.
Eu i-am povestit doar jumătate din povestea mea. Ce să fac? Îl opresc
la jumate? Vreau totul? Îl accept sau nu, cu ambalaje, cu tot, în colțul
meu de lume?
Vreau să-l ascult? Chiar vreau să-l ascult?

Noi doi, față-n față, la măsuța de bambus, acompaniați de cănile

cu cafea. I-am umplut cana cu femei goale ca să aibă, în sfârșit, o
utilitate, dacă tot o privea într-atât. Acum nu o mai face. Se uită la
mine, ținând strâns cana în palme. Parcă ar vrea să se încălzească.
Să-și facă curaj? Să-și dezghețe propria poveste?
Mi-aș dori și eu o cană așa ca a lui. Cu bărbați goi, normal. Cel
puțin aș avea cu ce să mă delectez dacă povestea devine plicticoasă.
Sorb din cană, îl ochesc și... poc! Dau startul maratonului vieții
lui.
- Și care e povestea ta?
- Lina.
- Poftim? Lina ce?
- Lina cine. Așa o chema pe ea.
- Pe cine? Remus, ai venit la mine, la Gabriela, nu la dentist ca
să-ți scoată cu cleștele vorbele din gură.
- Așa fac dentiștii? Dacă știam...
- Pe bune, acum. Nici măcar nu e amuzant...
Moment de liniște. M-am grăbit. Începe să mă enerveze
tărăgănarea asta. S-a obosit deja de la începutul maratonului? Sigur
nu s-a antrenat cum trebuie. Pe undeva, îl înțeleg. Startul s-a dat
prea brusc, pe nepregătite. El trebuia să facă primul pas.
Îl scutesc, dar când să-l scot din competiție, mă surprinde și
revine-n cursă.
- Lina vine de la Mădălina. Așa o alintam eu. E vorba de fiica
femeii care m-a îngrijit de mic.
- Tu ai fost adoptat?
- Nu. Nu cu acte-n regulă. Îmi place să spun că am fost
împărtășit de cineva de la maică-mea. Știi, atunci când împărtășești
ceva cu cineva și acea persoană acceptă ce-i oferi, se creează o
legătură de acceptare între toți trei, dar mai ales între persoana care
acceptă și obiectul acceptat. În cazul meu e vorba de o viață de om.
Accepți acea viață, te faci părtaș la ea, te unești cu împărtășitul. Se
creează un fel de solidaritate.
- Și nu e totuna cu adopția?
- Nu-mi place termenul. Ți-am zis că de partea legală nu poate fi
vorba. Eu aveam părinți în acte. Atât. Cât despre celălalt sens, acolo
implică ideea de a-ți însuși ceva, deci și de posesie.
- Înțeleg. E mult ce-mi spui tu aici... dar, Lina? Totuși, cine e ea?
Mi-ai pomenit-o prima dată.
 - E fiica Adelei, mama mea de suflet. Cu Lina am crescut de când
eram micuț și făceam caca pe mine. Lina m-a văzut în toate
ipostazele. Era cu cinci ani mai mare decât mine.
- Și părinții tăi adevărați?
- Habar n-am... nici n-am știut vreodată. Tot ce-mi închipui e că
erau niște persoane indecise rău, din moment ce m-au înregistrat ca
fiind al lor, apoi m-au dat altcuiva.
- Poate voiau asta de la început și s-au gândit să te asigure,
cumva.
- Nu, aici e vorba de posesivitate. Le-a trebuit să-și pună
ștampila pe mine ca să fiu trecut pe lista lor. Eu asta cred.
- Aha... și cum a fost viața ta cu femeile astea două?
- Frumoasă, atâta timp cât au făcut parte din viața mea. Adică,
cu bune și cu rele, știi și tu. Frumosul real așa e, de fapt... Doar că, la
un moment dat, au dispărut din viața mea. Aveam optișpe ani. Ce
ironic! Parcă m-ar fi îngrijit special pân-am devenit major. Ca o
familie adevărată.
- O familie adevărată te îngrijește toată viața.
- Ai tăi așa fac? mă întreabă pe nerăsuflate.
- Nu e vorba de mine acum.
- Ziceai ceva că ai rupt legăturile cu ei.
- Da, dar ei nu le-au rupt cu mine. Maică-mea încă mă caută,
Remus. Lasă asta acum, zi-mi de Lina și de maică-sa.
- Bine... Adela a avut probleme cu sănătatea de când m-a luat în
îngrijire. Poate părea telenovelistic ce-ți spun, dar cam așa e și-n
viață, uneori. Ești dat de suflet uneia, ea moare și tu-ți începi singur
călătoria de inițiere-n viață. Pe la primele episoade, așa. Uneori
glumesc și zic că am fost dat în îngrijire cu termen de valabilitate.
- Așa e și-n centrele de adopție, Remus, dar tu ai avut o familie,
nu niște îngrijitoare plătite. Și soțul Adelei? Taică-tu, cum ar veni.
- Era văduvă. Sărmana femeie, nu-i ajungea că avea un copil și
mai era și văduvă, că a apărut și maică-mea cu sarmaua ei.
- Te consideri o sarma? îi zic și nu-mi ascund nicidecum tonul
șugubăț.
Râde cu poftă și mă privește atât de cald! Ca pe o persoană care
s-a oprit din drum pentru a-l asculta, cerând îndrumare într-un oraș
străin. Cu recunoștință. Eu, una, doar m-am oprit. De îndrumare,
încă nu știu ce să zic. Poate nici nu va fi nevoie, dar gestul ăla al
opririi...
- La momentul ăla puteam fi orice se poate împărtăși cu vecina.
Nu ți-am zis, maică-mea a locuit în vecini pentru o perioadă scurtă.
Cam așa cum ești tu cu prostituata aia.
- Și nu te-a mai căutat?
- La ce bun? Sarmaua era mâncată demult. Acum, pe Adela o
consideram maică-mea și mă atașasem de ea. Ca să scurtez povestea,
am crescut cu Lina toată viața, m-am atașat mai mult decât trebuia
de ea, cu ea am avut primele fantezii sexuale în adolescență și de ea
m-am îndrăgostit prima dată. Mama a murit, Lina și-a luat tălpășița.
The end.
Ia ultima gură de cafea și trântește cana pe masă. Zguduitura-mi
varsă o parte din cafea și mă blochează pentru câteva momente. Nu
știu ce să fac. În tot labirintul lui, m-a adus pe un drum închis și m-a
lăsat acolo. Cum ies de aici?
Asta mă irită la culme. N-am timp de pierdut. Pot. Sparg
labirintul.
- Tu ai venit ca să mă agăți, de fapt.
- Nu, Gabriela. Dimpotrivă. Mă supun. Spuneai că vrei să fii
coordonatoare într-o relație. Sunt dispus la asta. Am nevoie de așa
ceva, așa cum și tu ziceai că ai. Prefer așa. Cel puțin, tu ai fost sinceră
din start. Lina, de care-ți ziceam, m-a inițiat, mi-a dat apă la moară,
apoi m-a lăsat. Doamne, cum arăta cu bustiera aia neagră din
dantelă, ca o Călugăriță care-și devorează prada! Și poți zice că nu e
așa?
- Cum am ajuns la faza cu bustiera, totuși?
- Firesc. Păi, eu i-am cumpărat-o. Face parte din poveste, era
aproape un personaj, înțelegi?! Se-ntâmpla în perioada când maică-
sa era bolnavă la pat, în ultimul hal. Încă nu eram major, iar ea... noi
doi știam să ne jucăm atât de bine, încă din copilărie. Crescusem cu
ea, o cunoșteam pe de rost sau așa credeam, o visam, o lăsam să mă
ia de prost. Îmi plăcea jocul. OK, pe atunci nu-mi dădeam seama că e
doar un joc. Și știi când o făceam? După ce adormea Adela. Ele
stăteau în același pat, Lina avea grijă de ea. După ce dormea, venea la
mine-n cameră și ne „jucam” fericiți. Ce minte să ai la vârsta aia?
Jocurile cresc o dată cu noi, dar devin mai serioase, miza e mai mare.
Mai degrabă suntem jucători, nu oameni. Cred că într-una din
nopțile alea a murit și Adela. Nu mai știu, băutura mi-a șters o parte
din amintiri. Am picat rău în realitate după moartea ei și după ce
Lina a plecat din casa aia. Tot într-o noapte, dar pe când eu
dormeam. A plecat în alt pat și nu s-a mai întors.
- Și tu ai plecat la crâșmă. Vezi? Nu suntem așa de puternici și de
inteligenți precum credem. În momente de abandon ne dezvăluim
fața pe care o avem. Dacă avem curajul... Atunci. În singurătate. Jos.
Sub pământ.
- Doar că eu nu am avut curaj. Am fugit de propriul chip.
- Dar te-ai întors.
- M-am întors ca să fug de toți din jur. De-atunci o țin tot într-o
rebeliune. Numai că a venit și ziua aia în care am dat peste tine și n-
am mai putut să fug.

Am reușit să-l conving să mergem la circ. Tocmai ce-a sosit în

Transtatalia de câteva ore. Încă mă-ntreb ce i-a mânat pe circari spre
tărâmurile noastre obscure și slab populate, dar nu prea e treaba
mea. Treaba mea e să ieșim din conul în care intraserăm după
povestea vieții lui Remus. E prea mult. Pentru el, pentru că-și
reîntoarce trecutul cu susu-n jos și se chinuie de dragul
demonstrației, iar pentru mine pentru că... e prea mult și gata. Nu
știu exact cum să reacționez la greutatea destăinuirilor lui, care m-
apasă, și-apoi mai e și presiunea iubirii lui. Nu e loc de așa ceva. Nu
pentru el.
Dacă credea că viața lui e grea, am vrut să-l aduc să vadă și altă
perspectivă. Circul, spațiul vieților rătăcite.
Rulotele circarilor au atras o groază de lume în jurul lor.
Stupoarea noutății. Le va trece repede.
Eu am mai văzut circul în călătoriile mele prin lume, cu
dumnezeu. Nu ne-a atras în mod deosebit pe niciunul dintre noi.
Eram obișnuiți doar cu miracolul nostru, nu cu magii slăbuțe. Poate
cu Remus va fi altfel. Tot drumul până aici a rămas tăcut, iar eu n-am
insistat. În capul meu e destulă zarvă ca să mai pun și glasul la
contribuție.
Copiii aleargă în jurul așezământului, oamenii vociferează a gol,
bate vântul. Aveam nevoie de aer. Observ de la mică distanță un pâlc
de oameni înghesuiți în fața unui amplasament de metal gri și vopsit
în motive horror. Ne apropiem. Remus dă semne că nu se simte în
largul lui. Merge tot mai încet și-mi evită privirea. Ajunși la rulota
gri, mă dumiresc. „Casa groazei”. Săracii oameni s-or fi adaptat, când
a fost cazul pășirii pe pământul proaspăt transtatalian. Au venit
pregătiți. Interesant e că dintre toate reprezentațiile artistice posibile
ce puteau să apară la noi, circul a spart gheața. Ironic.
La „Casa groazei” dăm peste un tip ce pare să-l cunoască pe
Remus. Remus îl salută. Calistrat pare să-l cheme pe celălalt.
Îi las să discute, dar stau pe aproape. Sunt curioasă.
- Te-ai mai gândit, măi băiete, la ce ți-a propus Alfons? Să știi că
s-a cam supărat pe tine, dar am pus eu vorbă bună. Suntem oameni,
nu? Vrea și el să te bage-n apa mare, dar mai încetișor, așa. Te ia cu
frumosul. N-ai înțeles aluzia?
- Asta vrea? Credeam că-i trebuie ajutor să-i construiesc capela
aia. Dar ce? Vrea să mă facă vreun kappelmeister?
- Habar n-ai ce vorbești! Nu fi prost! Vrem să te-ajutăm.
- Sau să v-ajut eu?! Bateți toba aiurea cu ajutoare, dar până una-
alta, alți locuitori au primit titluri de proprietate. Nu de alta, dar dacă
tot mă cumpărați, să am și eu un petec de nimic... că despre asta
vorbim.
- Mda... feliuța ta e pusă deoparte, spune după ce-și plescăie
limba.
Vocea lui Calistrat devine iscoditoare, de parcă și-ar fi pus miere
pe limbă. Iscoditor-lascivă, mai degrabă, o combinație greu de dus,
mai ales pentru stomac.
Continui să ascult, până acum a fost interesant.
- La ce-ți trebuie ție avere? continuă Calistrat. Nu erai răsculat
din ăla? Sau cum îi spune? O să te mai căutăm, să știi, dar nu întinde
coarda. Totul are o limită.
 - Lăsați-o baltă! Nu-mi puteți trece limita. Nu-mi trebuie ajutor
de la stat. Mă descurc și singur.
- Văd, văd... ai cu cine te-ncurca și descurca.
Mă simt privită. Întorc capul spre ei. Babalâcul mă soarbe din
ochi. Îi scot limba. Cine se crede?
N-am înțeles prea multe din discuția lor, dar observ cum se
apropie de ei o doamnă îmbrăcată-ntr-un compleu sumar și generos,
de un roz șters, de mână cu o fetiță cu ochii mari, ce pare îngrozită de
ceva ce văzuse în „Casa Groazei”. Femeia-l ia de cap pe babalâcul
Castrat, sau cum l-o chema, îl pupă cu putere pe frunte, apoi îi
aruncă o privire de demoazelă lui Remus. Fetița încă e șocată. Începe
să plângă tare, taică-su, „cel castrat”, o tot întreabă ce are, o mângâie,
demoazela se scarpină-n creștet și dă ochii peste cap, iar Remus se
apropie de mine ca să ne depărtăm puțin. Din spate se aude vocea
duduii: „Las-o, dragă, iar face nazuri! Eu? Da’, ce să-i fi făcut eu?
Ea??? Tot eu sunt de vină, după ce că o duc la distracție? Hai, nu fi
măgar, că te plesnesc. Termină! Cu mine, nu! Cu mine, nu!!!”.
Ajunși la câțiva metri de ei, Remus îmi clarifică scena cu de-
amănuntul. Îmi spune că ăla ce a vorbit cu el e un mare porc din
administrația statului, care îl tot calcă pe nervi. Că, cică, de o vreme e
urmărit de mai mulți porci din ăștia, care vor să-l bage-n cocina lor,
iar el nu se lasă. Demoazela e partenera lui, Despina, iar aia mică și
șocată e Carina, fiica lui. Doar a lui.
Îi lăsăm în urmă pe cei trei și pornim să vizităm cuștile. Le-au
scos afară. O parte din angajații circului repetă diverse numere pe
lângă cuștile animalelor. Alții, umblă grăbiți cu tot felul de treburi,
dintr-o parte-n alta. Animalele par cele mai obosite. Un elefant
privește deznădăjduit spre literele mari ale copertinei TIR-ului din
fața lui. Pe ea scrie numele circului. Mirabilis.
Remus e, din nou, cu gândurile departe.
Îl duc să vadă leii pentru a afla cum se scoate un răget
convingător în junglă. Poate așa îi va îndepărta mai abitir pe porcii
care-l urmăresc. Mai apoi, îl duc să vadă girafa, pentru a-și da seama
că privind de sus, de la înălțime, ai privilegiul să obții o imagine mai
clară asupra celor de jos, din viața de zi cu zi. Îi spun despre detașare,
corelat cu povestea vieții lui, dar mai ales în relația sa cu Lina.
Mergem, apoi, la un urs mare. Poate va reuși să înțeleagă importanța
greutății unei urme ferme lăsate pe pământ și respectul pe care-l dă
ea celorlalți. Nu știu ce-a înțeles, dacă cel puțin m-a urmărit... Atât
am reușit să fac pentru el, momentan.
Spectacolul adevărat va începe diseară, dar nu vom merge să-l
vedem. N-aș vrea să învețe ce-nseamnă dresajul. Nu e cazul.
La finalul turei, se oprește brusc și mă sărută cu multă poftă.
Spiritul sălbatic o fi avut vreo contribuție aici sau... o fi spiritul meu?!
În sfârșit, mă observă așa cum știe doar el s-o facă! Cu jind.
Mă ia de mână și zâmbește. În ochii lui se naște o întrebare.
Poate acea întrebare pe care nu sunt pregătită s-o aud. Îi zâmbesc și
eu și amân nașterea puiului de întrebare pentru altă zi, când voi fi
mai pregătită.
- Hai să vedem și maimuțicile. Doar sunt rudele noastre, nu?
 7. Convingător de neadevărat
(discursul recelui)

Evident că am făcut dragoste după ce ne-am întors în ziua aia de

la maimuțici. Frustrarea mă incită întotdeauna. Îmi place să o
consum fierbinte.
Sunt un pic dezamăgit, în schimb, pentru că nici până în ziua de
azi nu a dat un răspuns dorinței mele. Pentru că o doresc. O cer. Sau
nu s-a prins că supunerea mea e o dorință? Îmi cer supunerea. E
prima dată când o fac, iar ea mă ignoră ca pe-o pereche de pantofi
din sezonul trecut. Nu, sigur nu a înțeles! Am să-i explic și o să vrea.
Imediat ce ies de aici...

De aproape două ore stau închis între patru pereți și ascult

discursul lui Alfons, care-mi toarnă-n cap propuneri. Închis. Închis
între patru burți, ai zice. Pereții cu burtă. Ciudată arhitectură. Cică i
se spune „Camera Ovală”. Au sculptat un gogoșar, i-au nivelat
fundul, au pus patru colțari din fier, tencuiți, înalți și puternici, apoi
au făcut pereții ăștia ciudați, ondulați, de parcă-s burți. Noroc că nu e
zugrăvit cu roșu, aș fi avut o senzație de legumă. „Biroul
Gogoșarului”. Așa prefer să-i spun eu. Sau „Biroul cu burți”.
Reprezentativ.
În cameră e Alfons, care șade în fața mea și, la dreapta lui,
Calistrat.
Ne desparte un birou banal, ca de școlar.
În rest, opulență. Totul abundă.
Draperii cărămizii cu motive treflate, un covor foarte gros, de
culoarea nisipului, măsuță de protocol, bar, un tablou imens cu
Voltaire, altul cu Rousseau, ambele alăturate, în ipostaza părinților
Revoluției Franceze. Interesant că de la tot ce înseamnă etnogeneză,
la revoluții și mișcări sociale, părinții fondatori au fost bărbați. Deci,
ceva se poate naște și din masculi, dar nu se poate hrăni cu lapte. Nu
aici, în Transtatalia.
Situația e catastrofală. Oamenii au devenit fiare, se îmbrâncesc
în prinderea unui titlu de proprietate, se sabotează rudele între ele,
prietenii, se ajunge la bătăi și injurii între persoane care nu
concepeau rostirea unor astfel cuvinte până acum. Le-au luat mințile.
Toți vor mai mult. Toți vor acel ceva ce lucește. Le ia ochii, le ia totul,
îi ia pe ei înșiși, cu persoană cu tot. Îi depersonalizează.
Singurul meu avut până la ora actuală e scheletul unui căluț de
mare găsit pe plajă, cu câțiva ani în urmă. După ce a plecat Lina din
viața mea. Atunci l-am luat, l-am „adoptat” și am avut grijă de el.
Între timp, am găsit și o scoică neagră. Să-i țină de urât. Casa mea e
decorată cu obiecte găsite pe plajă. Întâmplarea găsirii lor le face
valoroase. Povestea din jur.
Stau cu capul în mâini și mă gândesc la asta. S-a făcut liniște în
jur.
- Cât ai să mai stai așa? întreabă Alfons.
Ridic capul și-l privesc zăpăcit, ca un om trezit dintr-un somn
adânc.
- Așa cum?
- Așa, ca o momâie. Nu spui nimic, nu reacționezi, nu alegi, nu
mă asculți. Dintre toate, asta e cel mai grav. Nu mă asculți. Încep să-
mi pierd răbdarea, să știi. Deja ai cam întrecut măsura.
- Alfons îți vrea binele. Toți vrem asta, completează Calistrat pe-
o voce șoptită. De ce crezi că ne deranjăm atât ca să te aducem pe
calea cea bună?
- Dar nu e cazul să vă deranjați într-atât. Eu sunt pe calea mea.
Asta e tot ce contează.
Amândoi țâțâie în timp ce se privesc cu multă compasiune.
Alfons îi face celuilalt un semn cu capul, ca și cum l-ar trimite
undeva. Senatorul se execută imediat. Iese din birou. Președintele se
ridică-n picioare și vine înspre mine. Se așază pe vine lângă scaunul
meu.
- Mereu ai fost așa?
- Așa cum?
 - Iar întrebi? Mai întrebi? Așa căpos. Nici nu mă miră că fata aia
te-a lăsat, iar asta de acum nu știe cum să scape de tine.
- Ce știți despre mine?
- Totul.
- Eram sigur. Ce să și ziceți...
- Chiar știu.
Se ridică, duce mâinile la spate și se plimbă ca un general
respectabil prin „Gogoșar”.
- Mai bine ați ști despre oamenii din țară.
- Despre ei știu și mai mult.
- Mai mult decât totul?
- Da. Știu și ce nu au făcut încă. Pentru că din spate, noi, cei de la
putere, le influențăm viețile. E o țară mică. Se știe totul despre toți.
Telefoanele-s ascultate, televiziunea-și face treaba, oamenii-s ajutați
să creadă, mâncarea e puțin modificată ca să facem, sezonier,
curățenia printre cei slabi din haită, iar gura mi-e aurită zilnic. Am
consilierii mei...
- Tipa cu picioarele la gât? Sună a conspirație rău de tot. Aveți
idee ce-mi spuneți?
- Am. Am, deci exist! Tu ai idee ce-nseamnă ce-ți spun, dacă-ți
spun? Da. Conduc non-violent. Sunt în trend. De oamenii din stat nu
mă ating nici cu o petală, în schimb papuașii ăia încep să mă
deranjeze. Ocupă locul degeaba. Am nevoie de locurile alea.
Zăcămintele adevărate-s pe partea lor de țară și mai e ceva...
pământul! Pământul ăla e extrem de roditor. Tu ai văzut cum crește
vegetația acolo? Luxuriantă? E puțin spus! Bine, și clima ajută, dar
pe asta n-o pot însuși. În schimb, pământurile lor... pământurile
alea...
- La ce bun? Tot în pământ ajungem toți. Pam-pam.
- Evident. Ce crezi? Că-mi rămân mie toate? Vouă vi le las,
dragilor! Pentru urmași fac eu totul. Îți place ideea?
- Îmi place, dar n-o cred.
Se oprește-n loc. Mă radiografiază cu privirea câteva secunde,
apoi pornește iar în plimbarea sa discursivă. Mai cu viață. Mai
nemulțumit. Nu înțelege de ce nu vreau să înțeleg.
 - Nu trebuie să mă crezi pe mine. Calistrat vine imediat și te va
convinge. Te va duce să-ți arate ceva ce n-ai văzut. Noua noastră
armată. Pornim la treabă cât de curând și avem nevoie de tine. Te
încadrezi perfect în profilul luptătorului ascet. Îmi place la nebunie
independența ta! Detașarea. Aici e comoara ta.
Dacă ar ști ăsta că devin tot mai puțin detașat pe zi ce trece,
poate m-ar lăsa în pace. Teoretic, ar trebui să știe. N-a zis că mă
cunoaște de tot? Dacă a făcut până și legătura cu Lina și Gabriela, la
ce să m-aștept? Dar el? Ce mai așteaptă? I-ar fi ușor să mă supună
unor cazne convingător de chinuitoare și probabil aș ceda, dar cum
tot ce mi-a spus e atât de convingător de neadevărat, nu dau înapoi.
N-are cum să știe tot ce mișcă, e prea de tot. N-am ajuns până aici ca
să cred în comploturi.
Ușa se deschide. Calistrat intră grăbit. Se oprește fix în fața
președintelui. Ia poziție de drepți și suflă cu greu.
- E totul pregătit. Putem pleca oricând.
- Foarte bine. Ia-l!
Alfons nici n-a clintit când a dat indicația, nici nu m-a privit.
Calistrat mă prinde de braț, eu mă smucesc, apoi el adaugă: „Trebuie
să-ți arăt drumul. Tu nu-l știi”.
Ieșim din „Gogoșar”. Afară, vremea e caldă și vântul adie leneș.
Plec cu pași repezi spre un loc necunoscut. „Ce vreme bună de
murit”, îmi zic.

Undeva, în zona deșertică, destul de aproape de casa Genovevei,

se află baza militară la care ne oprim. Îngrădită, în văzul tuturor, pe
față. Dar cine dracu’ vine până aici ca să vadă Realitatea?
„Realitatea” e mereu acolo unde e comod, colorat și apetisant.
Adevărul e că ne disprețuim ochii. Dintre toate simțurile, lor le dăm
cea mai puțină hrană.
Degeaba vedem dacă nu observăm.
Îl găsim în curtea unității pe nea Berti, îmbrăcat în costum
militar, cu capul acoperit de un chipiu și cu ochelari de soare fumurii
la ochi. Nu lasă pe nimeni să-i vadă ochii, că tot ziceam de ei. Pe
lângă că-s înfometați, sunt și trădători notorii. Ochii. Știe el ce știe...
generalul Bertold. Aici e respectat. General adevărat, nu imitația
încercată de Alfons în birou.
Generalul urlă la un șir de băieți care privesc în gol. Dă ordine.
„Un, doi, un, doi, stai! Pe loc repaus! Prezentați arm’!”. Toți au câte o
mitralieră în mână și nu e tocmai una de paintball, cu toate că
activitatea pe care o desfășoară ei e una asemănătoare. În curte
există mai multe amenajări care imită zone din pădure.
Văd cum crește tensiunea între băieții din fața mea. Sunt vopsiți
cu negru pe față. Dacă stau bine să mă uit, e nămol din țarcul unde-și
duc pierderea de timp cei trei senatori, patru, cu președintele, care-i
și întrece. Țarcul Nămoloșilor.
Băieții au fețele vopsite, ca să nu se recunoască între ei, și-și dau
hainele jos în doi timpi și trei mișcări, la ordinul generalului. Apoi,
lasă jos armele și desenează simbolul luptei lor în nisipul dintr-o ladă
imensă, așezată-n mijlocul curții unității. Cu unghiile. Dezbrăcați
total. Transformați în ținte.
- Care e simbolul luptei noastre? Hai, mai cu spor, soldați! Vreau
să-l văd. Vreau să-l recunosc în voi. Dacă nu vă iese bine, îl veți
desena cu unghiile pe brațele voastre. Vreau să-l văd! Hai, odată!
Băieții se grăbesc. Unghiile lor au o formă aparte, ca și cum ar fi
vârfurile unei lame de briceag. Imaginea lor mă sperie, îmi trezește
cele mai negre coșmaruri cu ființe umanoide ieșite din iad. Îmi feresc
privirea și observ că, între timp, în spatele lor, câțiva băștinași legați
la mâini au fost aduși cu forța în curte și ascunși după câte un tufiș
improvizat. Par înspăimântați și se mișcă alene. Sunt sedați. Sunt
slabi și foarte tineri. Aproape copii. La fel ca luptătorii. Între timp,
desenul e gata.
Mă apropii ca să văd mult trâmbițatul simbol. E o pentagramă.
Într-un fel, ei și-au desenat dușmanul. Simbolul străvechi al
pentagramei este asociat cu venerarea naturii. Cu animismul. Cu ei,
cu tranfelicșii.
Pentagrama e un portret robot al dușmanului.
Fiecare soldat stă în genunchi, în fața desenului său. Bertold
trece prin fața lor și examinează fiecare desen în parte. Dacă nu e
îndeajuns de exact, de evidențiat, dă ordinul: „Fă-o tu, ca să n-o fac
eu!”. La scurt timp, chiar, găsește unul neconform. Ca-ntr-o transă,
soldatul începe să-și înfigă unghiile în carnea proprie și să refacă
desenul. Sângele țâșnește.
Bertold e mulțumit. Se întoarce spre mine.
- E important acest ritual, îmi explică protocolar. E un ritual de
verificare. Nu poți trimite soldatul la luptă dacă nu e perfect pregătit.
Îndeajuns de tensionat, dar nu într-atât încât instinctele să-i ia
mințile. Desenu-mi arată cât este de concentrat și de determinat.
Cred că te-ai prins ce facem noi aici, nu?, mi se adresează de parcă ar
cocheta cu mine. Dorința de a ucide e definitorie la soldat, domnule
Remus. Trebuie învinsă teama de a ucide, însă. Odată rezolvată asta,
totul merge de la sine. Omul e în mâinile propriei motivații, e una cu
motivația. Până la urmă, omul e animalul cel mai ușor dresabil.
Senzația că ai o putere asupra vieții altora e de nedescris, crede-mă.
Ei o știu mai bine. Eu doar îi pregătesc, ei se bucură de rezultat.
Mentalitatea războinicului, înțelegi? Învinge teama de a ucide! Asta e
tot. Sigur, am încercat și cu ținte asemănătoare cu oamenii, pentru
creare de stimuli, dar nu a mers. Surogatul nu va avea niciodată
puterea originalului, mirosul cărnii, așa că am început să aducem
prăzi vii. Nu zic cum, dar e suficient să știi că ălora din tufișuri nu le
va duce nimeni dorul. S-au născut cu probleme, ar fi tras populația
de indigeni în jos. Lor nu le trebuie asta. Îi ajutăm.
Cobor privirea la soldatul care începuse remanierea simbolului
luptei pe propriul corp. A terminat. Ba chiar a și plusat. A scrijelit
două pentagrame și s-a apucat de a treia. Nu prididește cu curățarea
sângelui pentru a fi la vedere munca sa conducătorului. Bertold e
mulțumit. Îl oprește, dar băiatul nu se întrerupe. Vrea să-și termine
și a treia pentagramă.
- Vezi? Am simțit că are sânge bun. Nu lasă treaba neterminată.
Bertold plescăie a satisfacție. Ceilalți din jur stau în genunchi în
continuare. La un semn, cu degetul arătător ridicat în aer, toți se
ridică și tăbărăsc în tufișuri. Indigenii urlă. Zgomotele de
împușcături umplu toată zona și simt miros de praf de pușcă.
Soldatul de jos începe să plângă cu sughițuri pentru că nu poate
participa cu colegii lui, dar nu se oprește din scrijelit.
 După câteva minute se face liniște. Cadavrele fac cunoștință cu
pământul.
În tot delirul aprins mai înainte, câțiva dintre soldați s-au
împușcat între ei, din greșeală. N-au nimerit prada. Așadar, testul
desenului e neconcludent. Bertold îi trimite înăuntru pe
„învingători”, mai apoi se apropie spre mine.
Abia acum observ că sunt singur. Calistrat nu mai e de mult
lângă mine. Brusc, simt cum generalul îmi pune mâna pe umăr. Își
dă jos ochelarii de soare și mă penetrează cu privirea.
- Ăia de dincolo-și știu treaba, îmi zice pe cel mai categoric ton.
Lucrurile astea se-ntâmplă. O să-i panseze pe cei răniți, apoi aceia
vor lua locul sălbaticilor. La altceva nu mai sunt buni. Sunt perfect
conștienți de asta. Este nevoie de oameni noi, de îndrumători de
calitate... Te am demult în vedere, băiatule. Te avem. Zi-mi, cum ți s-
a părut totul? Te-am convins?

Nu am putut să mai spun nimic. L-aș fi înjurat rău de tot, ăsta-

mi-era primul instinct, dar am ales să-l salut cu spatele și să plec.
Pentru un moment, o fracțiune de secundă, ideea lui îmi strălucise-n
cap. Abia atunci, picioarele mele au preluat comanda. Am plecat.
Când o parte din minte derapează, mă bazez pe gândirea de
back-up. Am o rezervă într-un colț al creierului, toți o avem, dar nu
toți alegem s-o folosim. E ca un clopoțel, ăla de te bagă-n hipnoză la
doctor. Sau te scoate. Depinde unde vrei să fii. Eu, unul, n-am mai
așteptat. Când am primit semnalul, m-am executat. Doar eram la o
bază militară, nu?
Profitând de faptul că sunt aproape de casa Genovevei, decid să-i
fac o vizită. Femeia-Munte e, ca de obicei, în jurul cuptorului.
Dau ușa de perete și o abordez direct:
- Tu știi ce se-ntâmplă afară?
Se oprește din ce face pentru scurt timp, din frământatul
aluatului, apoi revine la treaba ei țintuind coca, cu fulgere-n ochi.
- Fii atent că dacă mai intri o dată așa, s-ar putea să te trezești cu
un ciomag în frunte. Eu nu aleg locul unde dau, doar dau și-apoi văd
ce și cum.
- Mafioato!
- Inconștientule!
- Păi, nu eram visător?
- Tot aia-i. De unde vii de ești în halul ăsta? Parcă te-a plesnit
cineva-n reluare.
Mă așez la masa la care frământă Genova, sunt frânt și picioarele
mele merită premiul ăsta. M-au salvat la fix. Nu se uită la mine, ba
chiar mi se pare că frământă mai cu sârg, furibund aproape.
Ligheanul cu cocă se mișcă turbat pe masă, de parc-ar dansa tango. Îl
prind cu ambele mâini. Ea nu clintește.
Continuă șirul întrebărilor pe o voce și mai fermă:
- Doar n-ai venit ca să-mi ții ligheanul, ce dracu’?! Adică, cum
adică „tu știi ce se-ntâmplă afară?”.
Mă imită la ultima frază și abia acum mă observă cu ochii.
- Tu faci pâinea-n lighean?
Are un lighean roșu, de plastic, cu ceva imprimeu floral pe el. Mă
rog, să pară mai romantică toată treaba, dar tot lighean e. Oare ce
mai face în el? Și eu care-am mâncat din pita aia... La un moment
dat, mișcându-se, observ că ligheanul are o crăpătură la buză.
Lighean cu buza spartă... prozaic.
- Da, mă. Fac pita la lighean și prăjitura la cratiță, ce nu-ți place?
- ... Sper că nu te speli în același lighean.
Dă să mă lovească cu o mână, dar mă feresc. Îmi pică puțină
făină în păr, de pe mâna ei. Râdem amândoi. Cu mâna cu care urma
să mă lovească mă prinde de nas, îl umple de aluat și-apoi mă
ciupește de obraji.
- Mă, michiduță, nu te mai lași de pozne. Voi, bărbații, când
creșteți? Aveți o perioadă anume sau e totul chestiune de hazard?
- De evoluție. Știi?
- Nu știu nimic din ce se-ntâmplă afară. Nimic mai mult decât
ceea ce ar putea să vadă toți, dar aleg să nu știe.
Schimbă subiectul la fix. M-a prins total nepregătit. Așa face
Genova, de obicei. E total imprevizibilă și neîncadrabilă în vreun
tipar. Cred că asta-mi place cel mai mult la ea. Se oprește din
frământat și pune ligheanul pe un scăunel scos de sub masa unde
stăm amândoi. Pe un altul, se așază și ea.
- Tu știi la ce mă refer eu, Genova? La baza aia militară de la
câțiva metri de tine. M-a adus Calistrat acolo azi. Ai idee ce se
petrece acolo? Tu nu auzi nimic? Nu vezi? Nea Berti, generalul,
omoară tinerii din zona Tranfelix cu ajutorul altor naivi de vârstă
apropiată cu băieții, din Statalia... Măcel. Măcel civil, mai nou. E ca
la paintball, Genova! Dar e cu gloanțe adevărate.
Se ridică de la masă și iese din casă cu un braț de lemne la
subsoară. Pe astea de unde naiba le-a cules? Mă ridic și o urmăresc.
O găsesc în curte, la cuptor. Deschide ușița cuptorului, bagă lemnele,
rând pe rând. E nervoasă. Nu dau importanță și mă așez după ușiță,
perorând în continuare.
- Mor oamenii lângă tine și te faci că nu vezi. Cum naiba admiți
chestiile astea? Tocmai tu.
- Și ce să le fac, mă? Să le trimit o pâine cu o bombă-n ea? Să-mi
dau foc în fața bazei militare? Să le dau lor foc?
Trântește ușița. Mă prinde de umeri și mă ține strâns. Respiră
sacadat.
- Tu ai auzit vorba aia cu „s-a căcat în cristelniță”? Asta aș face
dacă i-aș rade de pe fața pământului, ’pilu’. N-aș rezolva nimic. M-aș
face de tot rahatul. E inutil! Ai impresia că ai găsit America sau ce? A
fi rebel, Remuse, înseamnă a vedea și a nu intra. A nu contribui. A fi
chemat și a nu răspunde. Ajut cu ce pot. Moartă, nu le-aș fi de mare
folos. Cel puțin, nu încă.
Ne reîntoarcem în casă, val-vârtej. Ea verifică dacă e totul în
regulă cu coca. O acoperă cu un prosop și-apoi mă ia de mână.
- Hai cu mine! Vreau să-ți arăt ceva.
Nu știu dacă mai pot rezista să mai văd „ceva” pe ziua de azi, dar
încuviințez cu capul.
Mă duce înspre coline, ținându-mă de mână, pe un drum doar
de ea știut. Urcăm pe o cărare. Pe urcuș, Femeia-Munte redeschide
subiectul de jos.
- Toate marile masacre s-au produs în cunoștința de cauză a
celorlalți. Știau.
- La mine, a ști și a tăcea dă egal cu a accepta.
 - Așa și e, dar parțial, cu toate că a ști și a te da de gol, tot asta-
nseamnă. Nu-ți face iluzii. În viață nu se pot face lucruri remarcabile
ca-n povești. A te da de gol înseamnă moarte. Ori moarte, ori
corupere. Tot aia-i. Să n-ai impresia că toată lumea e cu noi. Sunt
destui care acceptă tot show-ul ăsta cu moartea sălbaticilor pentru că
le convine. Într-un fel sau altul.
- N-or fi așa mulți, fii serioasă.
- Nu te-ai întrebat pentru ce fac băieții ăia ceea ce fac? Crezi că e
varianta lor de rebeliune? Ha, n-ai nimerit-o! Sau crezi că rebeliunea
ta e mai cu moț? Nici asta. Li se oferă ceva. Ei câștigă, material, o
recompensă, recompensa ta e calmarea conștiinței. Pe terenurile alea
de căcat din deșert deja s-a făcut parcelarea. Abia așteptau
concetățenii să-și tragă liniuțele de demarcație. Ne îmbătăm cu vise
cea mai mare parte a vieții, Remus...
Urcăm tot mai sus și încep să obosesc. Discuția devine
halucinantă, nu prea mai sunt în stare să înțeleg ceva și mă fură
peisajul. În jur, tot felul de plante exotice. Pe majoritatea nici nu le
cunosc. Acum îmi dau seama cât de puțin cunosc locurile astea. Oare
ce-or să facă aici, apoi? Un mall? O polivalentă? Un stadion? Nu, o
biserică mare. De sus, dă foarte bine.
- Am văzut tot și ai dreptate, îmi spune ea. Nu pot accepta asta și
basta!
- Nu tre’ să accepți, știi? Uneori, liniștea înseamnă prefacere.
Câștigi timp.
Ne oprim. Genova se dă la o parte și-mi lasă mâna liberă.
- ’Aute, comoara mea!
Nu îmi vine să cred! De vis-a-vis de noi ies la iveală câteva terase
de pământ, supraetajate, toate cultivate cu cereale. N-am idee cât
sunt de lungi, cum am ajuns aici și cine le are-n grijă, dar sunt
convins că Genoveva mă va lumina de-ndat’. Asta se și-ntâmplă.
- Tu știi că suntem pe tărâmul tranfelicșilor? Ceea ce vezi acolo e
secretul nostru. Ei mă ajută, mă susțin ca să-i susțin și eu.
- Corupto! La ce te referi?
Genova râde cu poftă și mă bate, puternic, pe spate. Mă împinge
mai în față, aproape de marginea colinei, de parcă m-ar îndemna să
văd mai bine peisajul.
 - Nu-s coruptă, mă! E gratitudine. Mulțumirea lor. Ce vrei să-mi
fi dat?
- Tot nu înțeleg nimic.
Mă întoarce cu fața spre ea și-și înfige unghiile în brațele mele.
Ca și cum s-ar agăța de mine. Dacă trăiam un vis, chestia asta m-a
trezit cu totul. La puține femei am văzut atâta înflăcărare ca la
Genova mea.
- Uită-te la mine! Ei m-au ales pe mine să fiu conducătoarea
luptei lor. Nu vor să moară și sunt conștienți că, singuri, ar avea
drumul pavat spre celălalt tărâm. M-au ales așa cum alegi să faci
fuziunea cu altă companie, pentru a-ți mai prelungi traiul. Nu știu
cât timp mai au, dar eu aș muri pentru asta. Doar pentru asta.

Pe drumul de întoarcere, după ce m-am despărțit de Genova,

simțeam cum mi se înfierbântă capul tot mai tare. În minte țâșneau
tot felul de secvențe. „Biroul cu burți”, baza militară, masacrul,
pâinea, Genoveva și imaginea grânelor.
În loc să mă liniștesc, am ales să derulez filmul sosirii mele în
biroul conducătorului. Fusese o zi ciudată și n-apucasem să-i spun
nimic despre asta Genovevei. De obicei m-ar fi întrebat, dar nu și
acum.
Îmi amintesc cum am plecat de la circ cu Gabriela, ea debita ceva
pe drum despre viața de circar și cum i s-ar fi potrivit ei un asemenea
trai. Spunea că ar fi ajutat-o mai mult să se rupă de familie dacă
alegea să plece cu o caravană de la circ. Și că ideea de viață plină de
peripeții nu o deranja deloc. Că ea nu suportă platitudinea. Asta mi
s-a părut ciudat. Atunci de ce l-a lăsat pe dumnezeul ei? Putea trăi o
experiență inedită cu el, putea să nu mă mai cunoască pe mine și
puteam, acum, să nu mai simt cum ceva atât de greu, de povara
tonelor la puterea contradicției, îmi strivește inima. Dar atunci nu aș
mai fi eu.
Îmi amintesc cum am ajuns acasă împreună cu ea, tăcut. Nu
spusesem mai nimic pe drum, dar ideea de a trece, din nou, pragul
casei mele cu ea de mână mă excita dincolo de conștiență. Atunci, m-
a întrebat ce am. De ce nu-i vorbesc. Și ar fi trebuit să știe. E femeie,
ce dracu’? „Tac pentru că mă fierbi inutil și pentru că detest acest joc.
Tac pentru că nu mai am răbdare să ghicesc ce ascunzi și m-am
săturat de povestea ta neterminată cu dumnezeu. Tac pentru că-mi
ești datoare cu vorbe. Cu răspunsuri. În definitiv, tac pentru că știu
că dacă spun ceva, o să ne certăm și am rata partida de sex pe care
vreau să o facem în momentul ăsta”.
Dar nu i-am zis nimic. M-am dus în bucătărie să fac o cafea.
Apoi, m-am luminat. La ce bun să-i fi spus? M-am întors în camera
de zi, ea îmi cerceta casa, ca de obicei. Am luat-o de mână, am
sărutat-o puternic și totul a decurs precum ne așteptam. Am ajuns să
ne rupem hainele mai ceva ca băștinașii, asta dacă ar fi purtat și ei
haine. Ne-am consumat cu pasiune fiecare centimetru de piele, ne-
am sărutat îndelung, în toate locurile posibile din jur și de pe noi,
apoi am întors patul pe dos încă o dată. Și vor mai fi dăți... pentru că
o doresc atât de tare pe nebuna asta!
Mă trezesc din amintirea asta când intru-n oraș, pe culoarea
roșie de la semafor. Noroc că am văzut-o. Lumina becului roșu
trebuie că m-a trezit complet și mi-a amintit unde merg, de fapt.
Mă duc la Damaris. Dacă cineva poate face legătura între
tranfelicși și Genoveva, care habar n-are de graiul lor, aia poate fi
Damaris. Ah, ce-i fac! Am să... trec pe verde. Tocmai ce s-a schimbat
culoarea. N-am timp de scenarii, nu-s genul.
Tot făcând pași, reiau firul zilei de azi. După scena de sex.
Ne-am trezit și ne-am băut cafeaua de rigoare. Ea încă era cam
nedumerită de mine, eu aș fi vrut să spun atâtea, dar mi se părea
inutil. În ultimul timp, pun doar întrebări. Ea nu-mi răspunde sau,
când o face, spune lucrurile pe jumătate, așa că ce să ne mai
spunem? Ar putea să fie asta despărțirea noastră, la fel de bine. Una
perfectă, dar îngrozitor de incompletă și falsă. Din partea mea, cel
puțin. Așa că am preluat calea lașului și am schimbat subiectul.
După o oră și ceva de discuții tâmpite despre viața circarilor, a
prostituatelor ca Normandia care, în înțelepciunea și libertatea ei, a
ales să schimbe macazul, despre cum a fost la proteste... Apoi, am râs
copios de Nicu Micu. La scurt timp, i-am auzit tobele răsunând din
apartament. Ne-am mai sărutat un pic, apoi a plecat.
Am ales să o conduc până afară. Speram ca, pe teren neutru,
unul din noi să-și dea drumul la gură. N-a fost așa, evident. Ne-am
pupat „prietenește” pe obraz în fața scării blocului, apoi ea a plecat.
Nici măcar nu s-a uitat o dată în urmă... Altă chestie care m-a cam
enervat.
Și-am dat să intru-n scară, când doi malaci, apăruți din neant,
m-au apucat de câte un braț fiecare, mi-au băgat un pumn în burtă,
ca să nu-mi fac idei, și m-au aruncat într-o basculantă. La mijloc,
între ei. Aveam să aflu mai târziu că ăștia erau muncitorii de la
șantierul capelei lui Alfons. Slugile lui.
Așa am ajuns în „Biroul cu burți”, unde m-au așteptat marele
conducător și Calistrat. Iar de acolo... vreau să uit tot. Ca să uit,
trebuie să închei cumva filmul ăsta prost.
Pentru asta am nevoie de Damaris. De-asta sunt acum aici, în
fața ușii ei. Gata cu amintirile.
Când nu e la Anghelina acasă, adică în majoritatea timpului,
Damaris are o garsonieră micuță în apropiere de casa bătrânei. Am
norocul să o găsesc chiar la ea acasă.
Bat puternic în ușă, că văzusem lumină de afară. Cum nu vede
bine, ține lampa aprinsă 24 din 24.
În clipa când deschide ușa, tăbărăsc nervos înăuntru.
- Tocilaro, toarnă tot! Ce știi de lupta aia de gherilă ce se pune la
cale? De tranfelicși vorbesc.
Damaris rămâne stană de piatră. Închide ușurel ușa și mă
privește ca pe o bucată de meteorit. Îmi face un semn cu mâna să
intru înăuntru, apoi altul să stau jos. Eu încă fierb.
Se așază și se uită ca proasta la mine. După un timp:
- Auzi, dar am intrat cumva într-un univers paralel, ceva gaură
neagră?
- Ce???
- Probabil am fost răpită-n somn... Cum vorbești cu mine așa?
Iar? Credeam că am trecut de faza aia...
- Sunt nervos, lasă-mă! Zi ce știi!
 Își mai revine, se face mai comodă în fotoliul ei. Al meu e jerpelit
ca naiba. Fotoliu de oaspete, deh! Observ că pe măsuța joasă dintre
noi e plin de foi cu un scris foarte mărunt, câteva cărți și două
enciclopedii. Mă uit și mai ciudat la ea acum.
- Tu chiar studiezi?
- Nu, e scenografia vieții mele, nu băga de seamă, îmi răspunde
scoasă din sărite. Pe bune, acum, altceva mai inteligent n-ai putut?
- Scuze, nu mă compar cu „encefalia dumneavoastră”.
- Hai, lasă complimentele acum... Ai ratat startul. La ce te referi
cu lupta tranfelicșilor?
- Așa de rău îți stă când faci pe proasta... nu te prinde.
- Și ăsta e un compliment, așa-i? Merci! Da, îi ajut. Cine ți-a zis?
Numai Genoveva putea fi. Sau vii de la Anghelina? Una din două.
- Nu vin de la Anghelina și, bingo, mi-a spus Genova. Anghelina
nu e genul care să-și dea drumul la gură. Nu în fața mea.
Mă simt ca într-o casă conspirativă și într-un un film prost cu
descoperiri telenovelistice la tot pasul, toate deodată. Parcă ficusul
ăla de după lampa de la geam, ce pare să trăiască în simbioză cu
lampa aia înaltă sau invers, m-ar privi și el. Ce urmează? Să aflu că
asta mi-e soră? Atunci să vezi scenă!
Iau câteva cărți de pe masă. „Inima pădurii”, „Africa nativă”,
„Primitivii”. Toate au coperți bicolore, folosind un fond de scris
neinspirat pentru titlu și autor. Da, se vede că-s pentru specializare.
Le arunc înapoi ca pe mere stricate. Damaris nu mișcă un mușchi.
- Da, îmi fac studiul de doctorat și îi ajut pe aborigeni. Credeai
că-s proști? Dacă au văzut care le e situația și mă aveau pe mine la-
ndemână, cea de „dincolo”, de ce nu m-ar fi folosit?
- Puteau la fel de bine să te omoare. Ei nu ne cunosc limba. De
unde știu ei că ce scrii acolo nu îi denigrează sau că informațiile
ajung la conducătorii noștri?
- Oricum vor ajunge, naivule. Și pe ei nu-i încălzește cu nimic să
oprească procesul sau să mă ucidă. Genul ăsta de populații știu când
e nevoie să treacă la o altă etapă. Au învățat de la predecesori.
Celelalte triburi. Aztecii, toltecii, mayașii, incașii, ca să nu trec și la
alte continente... Oamenii ăștia evoluează, invariabil. Societatea
băștinașilor era așezată și funcționa bine până să pășim noi cu
bocancii murdari în casa lor. Le era bine așa, dar lăcomia omului
alb...
- Hai sictir, că și tu ești albă!
- Suntem. Așa suntem. În fine, cam așa stă treaba, Remus. Joc la
două capete. Pentru mine, ca stataliană, și pentru ei, ca liant de
legătură.
Mă ridic și mă așez lângă ea. Stau pe vine. E extrem de calmă.
Dar dacă am fost urmărit? Alfons e veșnic cu ochiul îndreptat spre
mine, mai ales acum că mi-a fost dezvăluită baza militară. Dacă stric
totul numai cu prezența mea aici? Dacă ficusul ăla? Să-mi bag!
Trebuie s-o șterg repede.
- Zi-mi iute, de ce Genoveva și de ce mai luptă ăia dacă știu că
totul e deja pierdut?
- Remus, tu vezi ce e în jur?
Se lasă o liniște care mă înțeapă până-n creier.
- E limpede, continuă Damaris pe un ton foarte calm. Genoveva,
pentru că e o nebună frumoasă și onestă, una care nu se teme, cât
despre luptă... ai auzit de onoare? E din alte secole, știu, dar face
parte din identitatea lor. One last try, my dear...
O pup pe frunte. Cred că m-a înjurat, dar n-am timp să mă
prind. Ies val-vârtej din garsoniera ei și pornesc spre casa mea. Mi-a
ajuns pe azi.
Tot drumul mă uit înapoi și-n jurul meu, dar nu văd nimic
suspect și tare sper să nu-mi fi luat urma idioții ăia. Încui ușa după
mine învârtind cheia până la refuz, de parcă viața mea ar depinde de
yala aia.
Dacă asta e viață de rebel, trebuie să mă gândesc mult și bine
înainte. Mai am timp.
 8. Un pas înapoi (materna adfectus)

Am o dilemă. Trebuie să gătesc și nu știu ce. Eterna întrebare a

femeilor de zi cu zi. Și a mea. Trebuie să recunosc, sunt încă una
dintre ele. Cu toată stima de sine, floricelele din cap și varianta mea
de rebeliune, sunt Gabriela. Gabriela lumii noastre. Poate că gătitul
ăsta să însemne reînrolarea mea pe un drum pe care l-am abandonat
de dragul de a ieși din rând. Și eu îi țin teorii de rebeliune lui
Remus?! Mda. Mă gândesc la el... aaa, da! Fac ciorbă! Și el mănâncă
zeamă din asta cât e ziua de lungă. Poate-i duc o porție ca să ne
duelăm în ciorbe. „A mea are mai multe frunze decât a ta”, „Da, dar
frunzele mele sunt așezate într-un fel și-s mai crețe, nu stau
încălecate ca ale tale”, „Bine, dar ciorba mea are gust”, „Și a mea are,
dar nu ești tu în stare să-i găsești savoarea”. Ne-am certa. Inevitabil.
Nu, n-are rost. Și-așa, ce să ne spunem? Discuții de oameni săraci.
Despre ciorbe. Ar cam fi timpul s-o recunoaștem. Suntem săraci. Și
mândri. Cum nu se poate mai tipici. Toată rebeliunea de care facem
caz e prea fragilă ca să reziste razelor de lumină din care e compus
adevărul.
Tot învârtindu-mă și filosofând pe teme ușuratice, arunc o
privire spre pragul colibei și-o văd. Misha. Frumusețea mea! A trecut
ceva vreme de când nu ne-am mai întâlnit. Din momentul în care m-
am rănit la picior și am cerut ajutor băștinașilor. Leacurile lor s-au
potrivit de minune. Bine, nici rana n-a fost serioasă, dar oricum,
modul în care m-au îngrijit a rămas întipărit în sufletul meu.
Îi fac un semn copilei să intre. Ea zâmbește, face un pas înainte
și, de după ea, apare o altă fetiță. Seamănă cu Misha, dar are ochii
căprui, e puțin mai slabă și mai înaltă decât ea. În mânuțe ține un
castronaș de lemn în care e pus un soi de terci. Frumoasele mele! Au
„atentat” la rezerva federală de cereale ca să-mi aducă mie de
mâncare. Sunt cum nu se poate mai fericită, dar Misha îmi face semn
să stau locului. O prinde de mânuță pe cealaltă fetiță, o împinge
puțin înainte, apoi îi pune o pălmuță în zona inimii și zice: Burya.
Râd amândouă, râd și eu. Pentru ei, a face cunoștință cu cineva e un
deosebit prilej de încântare. Și pentru mine, în acest caz.
Mă apropii, mă așez în genunchi și iau terciul cadou din
mânuțele Buryei. Îl pun pe masă. Fetițele dau să plece. Nu știu ce să
fac. Cu ce să le servesc? Cu un pahar cu apă? Cum să le mulțumesc?
Cu un pahar cu apă. Da. După tot drumul pe care l-au făcut până aici,
sunt convinsă că apa e cel mai de preț cadou pe care l-aș putea oferi.
Ele locuiesc pe dealuri, eu pe plajă, dar toți cunoaștem drumul
spre izvorul ascuns din pădure. Apă curentă... o vor pune statalienii,
cu siguranță. Imediat după cucerirea totală. Personal, mereu aduc
câte două găleți cu apă de la izvor.
Ca să fii fericit nu-ți trebuie mult, trebuie doar să vrei.
Drumurile astea până la micul izvor nu mă deranjează, chiar
dacă-n oraș aveam toate condițiile. Mai mult, mă fac conștientă de
alegerea făcută. De mine, cea de acum.
Fetele dau gata repede paharele cu apă, mi le înapoiază, fac o
plecăciune, fac și eu una și apoi pleacă. Asta a fost tot. Ies să le fac cu
mâna, dar nu le mai văd. Tot ce au lăsat în urmă sunt câteva foșnete
în pădurea de lângă colibă.
Mă întorc înăuntru. Câtă bucurie poate crea un pahar cu apă
unora... Nu am simțit-o niciodată. Apa vine ca ceva firesc. Ca un dat.
Abia azi am făcut cunoștință cu ea cu adevărat. Prin bucuria din ochii
lor. Misha, Burya, apă și terci. Așa arată fericirea în lumea noastră.
Mă apuc de curățenie, dar la intrare zăresc, acum, pe altcineva.
N-am cum să evit imaginea. Nu mai pot. O imagine de care mă
dezobișnuisem. Ea, ca imagine. Mama. Stă cu mâinile împreunate de
parcă m-ar ruga să o las să intre.
Încă nu putem să ne spunem nimic. Parcă am fi uitat cum să ne
vorbim, ori n-am știut niciodată. Îi fac un semn cu capul să treacă
pragul. Intră. Și acum?

O las să stea la masă, în același loc unde a stat Remus, cu zile-n

urmă. N-am curaj să o acompaniez. Nimeni nu spune nimic, tot ce se
aude e zgomotul pe care-l fac eu umblând dintr-un loc în altul,
făcându-mă că aranjez diverse lucruri. Îmi amintesc de cana cu cele
trei femei dezbrăcate. Mereu o las pe măsuță. Mă apropii și-o iau.
Pentru un moment, mama începuse s-o fixeze cu privirea, dar pe
când am ajuns în dreptul ei, ochii săi mă cunosc pe mine. Iar. Poate
mă și recunosc.
Încercând să trec cumva peste situația penibilă care s-a creat
între noi, mă gândesc la un subiect de deschidere. Nici măcar nu
înțeleg de ce a venit. Nici măcar nu o cunosc prea bine, ca să deschid
un subiect.
Mama e acea persoană necunoscută din viața mea de care am
fugit ani întregi.
Ce-i place? Ce o mână? Care e culoarea ei preferată? Florile?
Cum râde? Mai râde? Vocea ei a rămas la fel? Asta e! Vocea. Pe asta o
mai știu încă, dar nu e de-ajuns. Cum să o fac să spună?
De-a lungul anilor am făcut diferite colecții. De prea mult timp,
de scoici, de amintiri, de întrebări... dar asta e cea mai mare. Chit că
o să sune aiurea, de parcă am fi două copile retardate care se cunosc
pentru prima oară, am să-i fac cunoștință cu colecțiile mele.
Încep cu cea mai mare dintre ele.
- Ce-ai vrut să faci, de fapt?
Mă așez în fața ei. Mama ridică privirea din pământ, dar îmi
evită ochii. Își schimbă poziția în scaun. Clar, nu am început bine.
Încerc să o ajut.
- Știi tu. Când ne-am văzut ultima oară.
- Ultima oară erai prin toată casa, îmi răspunde cu voce joasă.
- Dar tu unde erai?
- Erai ca o explozie, te dilatai toată și nu știam ce să fac cu tine,
atât de mare și cuprinzătoare... Nu ajungeam să te iubesc, Gabrielo.
Erai prea mare... apoi, ai dispărut.
Îmi schimb și eu poziția în scaun. Tind să mă ridic. Cu greu stau
locului și aș vrea tare mult să o scot afară în această clipă. Totul e la
locul lui în ea. Din păcate.
Îmi mut privirea în locul opus privirii ei. Încerc să o ajut. Cu
limbajul ei.
 - Știi că după mărire vine și decăderea, iar orice explozie se
termină cu o extincție. Încă n-am vorbit despre noi. Ești conștientă
că dilatarea aia de care vorbești mă excludea pe mine, ca om. Tu
vorbești de niște haine, de fapt și de drept. Niște țoale nenorocite și
împuțite care pluteau în casa noastră inundată. De ce nu vrei să
discutăm despre noi? Te simți bine? Mai locuiești pe bloc cu familia
ta?
Evident că nu. Ploaia aia nefastă a avut loc cu ani în urmă și de-
atunci aproape că tot într-o secetă o ținem. Uneori am impresia că
trăim pe-un tărâm al plăgilor din mila unor zei cam uituci. Dar nu
asta contează acum. Ci alegerile. Despre astea ne chinuim să
discutăm aici.
- Suntem bine, mamă, îmi răspunde ea. Ne-am mutat în bloc.
Acolo stăm, știi? Ne-au repartizat pe fiecare în câte-un apartament.
- Și cei care stăteau înainte în bloc?
- Ei nu mai stau acolo, mamă. I-a dat afară guvernul.
- Guvernul? De ce? Pe motiv de inundație?
- Nu... i-a descoperit cu ceva nereguli. Nu erau la zi cu toate.
Ambele ne dăm seama că vorbim ca nebunele, privind câte-un
perete. Ne întoarcem capetele. Acum ne privim, dar, din nou, nu mai
știm ce să ne spunem.
- Am vrut să te-ntreb de cana aia de ai luat-o de pe masă, îmi
spune.
- Nu mă întreba.
Stau și mă gândesc la legături și la ideea aia conform căreia
mamele și copiii au o legătură indestructibilă. Ce idee proastă. De ce?
Dacă legătura moare? Putrezește. Ce facem cu ea?
Cam ce fac eu acum cu mama. Ne mișcăm cu grijă și atenție să
nu se dezintegreze putreziciunea. Și ne mințim. În masă, la masă.
De fapt, ce mă interesează pe mine e ce s-a întâmplat acum trei
ani. Însă nu pot să o întreb așa, direct. De câte ori am încercat să
înconjor subiectul, ea s-a depărtat și mai tare de el. Cam ca atunci
când cureți o rană. Cu cât te apropii mai mult de ea, cu atât senzația
de renunțare e mai mare. Din cauza durerii.
Rănile mele așteaptă după rănile ei.
- Mai ai puțină apă și pentru mine, Gabriela?
 - Da, mamă. Mai e și pentru tine.
Mă duc, iau butelia cu apă, scot o cană decentă, i-o așez în față și
apoi torn, dar, din greșeală, scap prea multă apă.
- Ai dat și pe jos... E păcat de ea, mamă. Știi ce mi-a spus odată
un domn chelner? Că pentru a servi o cantitate de băutură la fix,
dintr-o încercare, e esențial să fii calm în cap și împăcat cu tine. La
tine apa dă pe afară, draga mea...
Las butelia jos. Nu mă mai pot așeza pe scaun.
Încep, iar, să-mi fac de lucru prin casă.
- Da, așa e. De mult a dat pe afară.
- De când ai plecat, așa-i? N-ai mai dat niciun semn, Gabrielo...
Iarăși acel „Gabrielo”, ce mustește de reproșul ființei mele.
- Cui? Unde? izbucnesc.
- Păi, știai unde sunt ai tăi.
- Ăia nu-s ai mei.
- Dar eu?
Mă opresc lângă ea. Gâfâi de parcă am terminat maratonul. Într-
un fel, sper să-l fi terminat. Cu bine.
Mai am doar ceva de făcut. Poza de final.
- Îmi răspunzi, dracului, la prima întrebare? Ce-a fost în capul
tău când m-ai lăsat pe dinafară?
- Nu e așa, mamă. Tu nu m-ai lăsat să-ți spun ce-aveam de zis.
Mereu impulsivă, cum te știu. Ai luat ce ți s-a cuvenit și ai dispărut.
Pot respecta asta...
- După trei ani în care n-ai dat niciun semn... eu nu pot respecta
asta.
Pentru a doua oară plec, dar fără să iau ce mi se cuvine.
Am să mă întorc, firește.
Plec din casă pentru a nu mai respira aceleași greșeli. Plec la fel
de goală și fără să fi lămurit ceva. Alerg ca o bezmetică până la
locuința lui Remus. Doar lui îi pot spune despre mine. M-ar dojeni,
sigur. Și parcă nici n-am curaj să intru, dar o fac.
„Cum ai făcut asta, Gabriela? Tu nu reușești să-ți găsești
echilibrul în fața oamenilor slabi? Cum pot ei să te dezaxeze într-
atât?”. „Prea multe întrebări”, zic. „Te întreb pentru că vreau
răspunsuri de la tine. Știi de când?”. „Știu. De când ți se pare că mă
vrei. Eu nu sunt așa cum par, să știi”.
Știe. Dar eu? Am înnebunit? Nu, nu s-a întâmplat nimic din
toate astea. E totul în mintea mea. Construiesc proiecții care mă
depășesc uneori. E tot un soi de călătorie-n timp, ipotetic vorbind.
Realist vorbind, sunt în aceeași cameră cu mama. Doar nu era să plec
din casa mea.
Mă așez, din nou, în fața ei. Ce față lungă are... parcă s-a mai
lungit între timp. Părul sur i-a crescut mai lung. Nu mai are grijă de
el ca altădată. Nu pot uita zilele când se pieptăna în fața oglinzii, iar
eu o priveam, siderată de frumusețea ei.
Îi iau mâinile într-ale mele.
- Am pornit pe alt drum, mamă. Nu mai suntem aceleași de
acum câțiva ani. În ideea de a încerca ceva, altceva, e nevoie de
ordine. Hai să stabilim! Fiecare face ce simte, dar nu trecem
niciodată peste valorile celeilalte. Vezi, tu? Ăsta e riscul în relațiile
astea apropiate de familie și de prietenie. Îmi permit să-ți fac ce nu e
permis. Iar tu permiți, la rându-ți. Știu asta. De-aia-mi permit.
Pentru că mă „iubești”. Iubirea aia slabă nu ține. Ne maturizăm și
noi?
Mă așteptam să o fi dat gata cu discursul ăsta, ținând cont că ea
a vorbit din alte sfere până acum.
Încă o dovadă că nu o cunosc pe mama. Îmi strânge palmele și
mai tare și mă țintuiește grav cu cele două lumi din ochii ei.
- Permite-mi să ne acceptăm pierderea. E singurul lucru concret.
Am pierdut. Știu. Maturizarea asta a ta nu m-ar face decât să joc alt
tip de teatru. Voiam să te văd, Gabriela. Din momentul în care te-am
lăsat în urmă, eu te-am pierdut. Sau poate și mai de demult. O mamă
nu are voie să-i dea drumul copilului din mână. Nu înainte de a-l
preveni de asta. Eu n-am făcut-o, iar tu ai plecat. Vorbeai de
drumuri, nu? Să le lăsăm pe ele să aleagă. Voiam doar să te văd,
Gabriela. Atât.
Maică-mea n-a fost niciodată o fire poetică, dar azi m-a blocat cu
poezia din discursul ei.
Am mai stat o vreme la taclale despre nimicuri. Întotdeauna ai
impresia că discuți cu mama cele mai importante idei din viața ta.
Așa am simțit și eu. Pentru asta venise, într-adevăr. Într-adevăr? Nu.
De adevăr nu eram pregătite. Niciuna.

Tot la Remus am ajuns, într-un final. Aveam nevoie de un om

care să mă citească toată. Cap-coadă. Pe de rost, dacă se poate. N-am
reușit toate lucrurile astea cu el decât parțial. Sunt tare curioasă să
văd dacă pot ajunge să am un dialog cu Remus așa cum am avut în
mintea mea.
Îl găsesc acasă. Face zeama lui, cea de toate zilele. Măcar aici am
nimerit-o.
Îl iau în brațe, dar nu mișcă un mușchi, de parcă aș fi îmbrățișat
o statuie. Bufnesc în râs când mă întâlnesc cu privirea lui șoadă. Un
aer așa, de parcă ar fi zis: „Pe bune?”. Pe bune. Chiar mi-ai lipsit,
tolomacule.
În lipsa unei reacții la îmbrățișarea mea, chestie care mă scoate
din sărite, iau loc pe un scaun de la masa unde-și taie frunzele pentru
supă. Aș zice ceva, dar el se apleacă spre mine și strânge toate
frunzele din fața mea, cu o mână. Ha, ha! Face pe gazda perfectă. Îl
las în pace, chiar dacă și treaba asta mă enervează. Nu știu de ce. „Ce
faci?”. ”Mâncare”. Inspir, expir. Îi zic că m-a vizitat mama. „De când
ai tu mamă?”. Inspir, expir. Trec peste și-i spun că maică-mea
aberează la greu și că începe s-o ia razna și că nu știu dacă am și eu
am vreo vină aici. „Nu e prima care-o ia razna-n prezența ta”, mi-o
aruncă, privindu-mă condescendent. Inspir adânc și expir. Pentru
câteva momente doar sunetul cuțitului care toacă se mai aude. Și
tăcerea asta dintre noi, care ne toacă pe interior. Încordarea i se
simte de la o poștă, o emană prin toți porii. Toacă frunzele alea, ale
dracu’, de parcă i-ar fi fost cei mai mari dușmani. „Dar tu, ești OK?
Ce-ai mai făcut?”, îl întreb.
După câteva secunde de așteptare, nemișcându-și privirea de la
cuțit, primesc și răspunsul. „Te-am tot așteptat, Gabrielo. Mi-ai
rămas datoare, știi?”.
Așa se dezlănțuie totul. Nu știu dacă a fost acel „Gabrielo”, care
m-a iritat mereu și-mi amintește de maică-mea sau prostia
întrebării, dar mă ridic nervoasă de pe scaun, vrând să merg spre
fereastră, după care mă opresc, întorcându-mă spre el. Prea era
dramatică faza cu fereastra.
Mă așteptam să mă ia cu asta. Până și-n mintea mea el atacase
subiectul, cu ceva timp înainte să vin.
Fac câțiva pași și mă așez în spatele lui, a băiatului care încă
toacă frunze și mă toacă și pe mine... cu întrebări.
- Cu ce îți sunt datoare, Remuse? izbucnesc, respirându-i în
ceafă. Cu vorbe dulci și vise lungi? Cu planuri? Cu alte deliruri? Dacă
stau bine să mă gândesc, tu ai început cu delirul la greu, nu maică-
mea.
În acea clipă se întoarce brusc cu fața la mine. Are cuțitu-n mâna
dreaptă, pe care au rămas câteva „frunze-inamice”. Inspiră, expiră.
- Da, da. Tu. Când ai zis că ai nevoie de mine, că ne completăm,
că te pot coordona eu, șansa noastră și alte baliverne, continui eu.
- De ce-s baliverne? Deci îți amintești!
- Da, Remus, nu-s sclerozată. Îmi amintesc tot.
- Și-atunci de ce ai făcut atât pe interesanta? Zi, dracului, ce ai de
zis!
Cuțitul începe să fluture prin aer, descotorosindu-se de unele
frunze. Mie îmi vine să fac o glumă cu faza asta, dar nu risc. Fac
câțiva pași în spate, în schimb, timp în care el aruncă cuțitul pe masă
cu zgomot. Zboară restul de frunze de pe el și o parte din cele de pe
tocător. Dacă mai stau mult, ăsta rămâne și fără mâncare.
- Zi, odată! Mă mai fierbi mult? insistă el, trecându-și mâna prin
păr, apoi frecându-și fața puternic. Te rog... Zi-mi!
Nu-i zic nimic. Pornesc spre masă, strâng toate frunzele tocate și
le arunc în oala de pe reșoul de lângă. Îl întreb de capac, nu-l
observasem. El mi-l arată cu privirea, îl înșfac și-l trântesc pe oală.
Apa a început să clocotească deja, poate ar fi cazul să nu-l mai
fierb nici eu pe el. Speram să-i treacă, dar n-a fost așa. Remus se
dovedește a fi rebel și încăpățânat și atunci când pune ochii pe o
femeie.
Mă urmărește cu ochii lui avizi de răspunsuri în tot acest timp
cât mă învârt în jurul mesei și, observându-l, mă apropii de el.
Îmi șterg mâinile de haine și-i vorbesc, privindu-l fix în ochi:
 - Nu pot, Remus. N-ar merge.
- Ai rămas blocată pe dumnezeu, așa-i? mă întreabă automat, de
parcă ar fi păstrat întrebarea-n buzunarul de la spate.
- Nu știu. Am rămas blocată și gata.
Se întoarce la reșou să verifice fiertura, apoi, venind spre mine,
încearcă altă abordare.
- O să plece circul și începe războiul.
- Despre ce vorbești?
- Nici tu nu știi nimic... Poate să vă bage tancurile-n casă și tot
nu v-ați prinde. Cu Damaris nu discuți? Ea știe tot. E agent dublu,
nebuna. Cine-ar fi zis?
- Nu știam nimic. Și ce? Te implici și tu?
- Nu. În ultimele zile am aflat mai multe decât voiam să aflu.
Culminând cu ziua de azi. Pe bune. Prefer să aleg calea aia pe care
mi-ai recomandat-o tu. Să fiu rebel pentru ceva și să mă retrag din
societate. N-am prea înțeles-o dar, oricum, are mai mult sens decât
tot ce se-ntâmplă afară. Damaris lucrează pentru băștinași, Genova e
căpetenia luptei lor, Nicu Micu trage sfori pentru statalieni,
Anghelina o arde subversiv, eu nu mă bag, iar tu habar n-ai. Zău că
am fi făcut un cuplu perfect la faza asta, dar nu mai insist.
- Tu chiar nu ai mai primit niciun semn de viață de la Lina? îi
barez discursul.
Se oprește din roboteală și mă țintuiește cu privirea. Știu, am
atins un subiect sensibil, dar, ca orice femeie, am curiozitățile mele.
Poate că toată povestea aia lacrimogenă cu Lina și mama ei a fost
spusă doar pe jumătate, așa cum am făcut și eu. Poate femeia e încă
prezentă-n viața lui și el caută aventura. Trebuie să recunosc, nu-l
cunosc pe omul ăsta mai deloc. Cum să-l fi lăsat să-mi intre-n viață
atât de mult? Ambii avem locurile ocupate pentru cel pe care-l
invităm înăuntru, el cu Lina, eu cu dumnezeu. Cu toate astea, o
facem, totuși. Invităm. Vrem mai mult. Suntem umani. Exersăm asta
unul cu celălalt.
În viață, din astfel de încercări se nasc cele mai nebunești
povești.
La noi totul s-a oprit din fașă. Ne temem.
Văzând că nu spune nimic, continui subiectul cu teama.
 - Ai zis mai demult că mie mi-e frică de iubire. Te întreb și eu
același lucru. Ție ți-e?
- Frică? Nu, dar nu vreau să zăbovesc prea mult unde nu sunt
dorit. E normal.
- Nu mi s-a părut... și Lina? N-ai răspuns.
- Nici nu vreau să răspund. Ți-am spus tot ce aveam de spus în
legătură cu asta. Schimbă subiectul!
Se duce-n camera lui să caute ceva ce știe doar el. Rebel și
impulsiv. Oricât s-ar căzni să mă convingă, nu mi se pare copt.
De la etaj se aud, iar, tobele lui Nicu. Sunetul parcă sparge
zidurile. Aud vag ceva ce spune Remus de dincolo. Că, cică, să
schimb subiectul...
- OK. Facem sex? urlu cât pot de tare în direcția camerei.
 9. Lupta ca un joc
(arme, băștinași, acțiune!)

Ziua 1
Parada a început devreme. Puțin înainte de a se crăpa de ziuă.
Mișelește, pe nepregătite, ca-n multe alte episoade din istorie.
Orele de dinaintea dimineții sunt, întotdeauna, cele mai
chinuitoare.
Prima care iese pe podium e Ura. Îmbrăcată-ntr-un veșmânt
negru, din cap până-n picioare, Ura privește spre public, îndoită de
resentimente. Se așază în spatele lui Alfons.
A doua, imediat după ea, e Mândria. Asta umblă descheiată la
piept, cu un surâs pervers, făcând cu ochiul oricui privește spre ea. Se
așază în dreptul lui Bertold.
A treia, se înfățișează Nesiguranța. Privind în toate părțile,
Nesiguranța poartă o haină cu multe găuri, încheiată greșit, având în
picioare un singur pantof cu tocul rupt, pe care se chinuie să nu-l
piardă. Cu chiu, cu vai, se așază mult în spatele lui Calistrat. Agitat,
acesta își potrivește nodul cravatei ori de câte ori o simte, căutând
privirea nevestei și evitând-o pe cea a fiicei sale, care-l stăruie,
neînțelegând la ce e prezentă.
Înțeleg totul mult mai bine acum. M-am nimerit la un altfel de
circ. Un circ al ratărilor. Aici, fiecare e de capul lui, dar toți susțin că
urmează un principiu. Restul modelelor care fac parte din paradă
sunt chiar în public. Printre noi. Le simt. Și toate sunt variante ale
Fricii, umblând îmbrăcate cu multe rânduri de haine, una peste alta,
de toate culorile. Toate arătările astea stau lângă soldați și-i ling în
urechi.
Așa văd eu totul.
În realitate, are loc o întrunire de stat. Cei trei, Alfons, nea Berti
și Calistrat s-au strâns pentru a da startul războiului de cucerire a
Tranfelixului și de neutralizare a băștinașilor. Au nevoie de
pământurile lor și de tot ce conțin ele. Motivul: unirea resurselor
celor două tărâmuri ar oferi Transtataliei o oportunitate în
competiția geopolitică dintre ea și vecini.
Indigenii privesc impasibili. Despre ei nu se anunță mai nimic la
știri. Media e cumpărată de mogulii locali, populația naivă nu are de
ales decât să pice-n plasă. Scenariul de bază al oricărei povești
proaste. Dat fiind că tranfelicșii, conform discursului, nu vor să
cedeze pământurile și să se unească binelui comun, singura soluție
rămâne lupta.
- La luptă, frați! se aude strigătul răgușit al generalului Bertold.
Din toată configurația lipsește Emil, și nu e prima oară. Asta-mi
ridică unele semne de întrebare, dar atmosfera nu e deloc potrivită
pentru a găsi răspunsuri.
Închipuirile de soldați, pregătiți la baza militară a lui Bertold,
pornesc agitați spre pădure. De parcă ar fi niște găini cu capetele
tăiate. Startul s-a dat din zona deșertică, de tampon. Cea dintre cele
două tărâmuri, destul de aproape de casa Genovevei, care, cel mai
probabil, nu se află înăuntru, ci pe dealuri, alături de băștinași.
Dinspre casa ei doar porcii se aud guițând frenetic, speriați de
agitația din jur.
Lupta începe oficial, în guițat de porc și-n straie de frică.

Prima peste care dau băieții este o stataliană, nu o indigenă.

Livia, fiica lui Emil, care a ieșit să vâneze mistreți în pădure, ca de
obicei.
La vederea băieților, dotați cu pistoale și mitraliere, Livia se
crizează și gesticulează excesiv.
- Ce dracu’ căutați aici? Îmi speriați mistreții, porcilor! Sunt ai
mei! Ai mei!
Acompaniată, ca de obicei, de Nicu Micu, „pajul” ei, fata îi
ordonă să-i dea afară pe soldați din pădure și să-i facă s-o respecte.
Nimeni n-o bagă-n seamă. Băieții-și văd de drum. Eu profit ca să mă
apropii de ea. Nicu Micu îmi aruncă o ocheadă disprețuitoare. Nu m-
a iertat că am încercat să-i stric tobele. Poate am și reușit... nu mai
știu.
- Livia, unde e taică-tu? De ce n-a venit la strigătul de luptă?
- Habar n-am, Remuse. De unde naiba să știu eu? Nici nu mă
interesează. Ce-i cu ăștia aici? Au venit la vânat?
- Ceva de genu’…
Îi întorc spatele și merg mai departe. Nebuna se crizează, urlă
isteric și o aud din urmă cum mă strigă fără încetare, dar nu mă
întorc. Nu merită oboseala.
- M-auzi? Și să le zici să plece de aici! Ăsta e locul meu, nu mă
interesează! Să-și găsească altu’, în pizda mamii lor de porci! Porci
intruși! Porcii ăștia-s ai mei, nu ai lor, porci de porci ordinari!
Toată gargara continuă. Încă o aud și după ce mă depărtez bine
de tot. La un moment dat se ia de Nicu. Și-o merită. Cine-l pune să
fie robul proștilor? Societatea, în capul lui.
Aproape-i pierd pe băieți. Urcă neostoiți cărările dealului de
parc-ar mușca din ele. Ceva în ei se transformă, pas cu pas. Poate
ideea de proprietate asupra vieții altora. Până la urmă, ce contează
mai mult? Să-ți învingi teama de a ucide, să te obișnuiești cu ideea
sau să inspiri și să consumi cu râvnă sentimentul pe care ți-l dă
puterea de viață și de moarte asupra altor vieți? Ideea de dominare?
Într-un fel, Alfons, nea Berti și acoliții lor le-au dat oamenilor
ăstora straie de aur. Nu-i prind pe toți hainele astea. Unora le sunt
mari, altora le sunt strâmte, pe unii poate chiar îi irită. Un lucru e
cert: metamorfoza cerșetor-prinț, chiar și pentru o clipă, creează o
perspectivă perversă, iar perversul îndeamnă întotdeauna. Atrage,
umple un gol, strigă într-o tăcere. Toți au aceste bube în ei, altfel nu
ar fi aici. Altfel nu și-ar trăi psihoza cu atâta plăcere.
Îi urmăresc și nu știu de ce. La un anumit nivel, trădez tot ce am
susținut despre mine. Mă alătur. Fac parte. Pasiv. Sunt aici, deci mă
complac. Nu asta înseamnă rebeliune, dar cu toate astea, la fel ca ei,
sunt dependent de o nevoie. De a vedea. De a lua firimiturile lor și a
le consuma ca pe un festin regesc. De a mirosi chiloții unui personaj
fascinant. Asta e! Sunt slab. Mereu am fost. Nu ajut cu nimic, dar nici
nu am îndeajuns curaj să lupt. Cu mine, în primul rând. Așa că merg
mai departe, în urma lor. Ca un lup beta, în spatele conducătorilor
haitei.
Dintr-o dată, țâșnește o săgeată. Se înfige direct în urechea unui
soldat. Urlă. Scheaună. Face mai multă tevatură decât trebuie.
Ceilalți se opresc pentru câteva momente.
Îl privesc. Nu știe ce să creadă. Cu toții se sperie și se uită-n jurul
lor. Împrejur e o liniște mormântală. Asta se vrea.
Băștinașii lansează provocarea mormântului pentru cei ce
îndrăznesc să-i calce-n picioare.
Băieții nu-și pierd cumpătul, ci pornesc nervoși urcușul spre
gloria promisă, cu și mai mare aplomb. Victima e lăsată-n urmă.
Mă apropii de el. Îi pun mâna pe umăr și-l privesc, dar nu mă ia
în seamă. Pierdut în delir, cu ochii închiși strâns, zice: „Mergi mai
departe! Să-i învingem! Du-te!”.
Îl las. Merg mai departe.
El și-a iertat camarazii.

Spre vârful dealului, cele două tabere ajung față-n față. Nu prea
pot vedea multe pentru că e plin de oameni.
Pe urcuș, n-au mai fost surprize cu săgeți. Asta spune ceva
despre populația aborigenilor. Eu, unul, aș fi renunțat pe drum, dar
pur și simplu n-am putut... și mai e și atmosfera, vacarmul ăla din
pădure, de parcă fiecare jivină face zgomot pentru a-i alunga pe
intruși.
E o luptă inegală.
Șeful de trib stă în fața unor mercenari. Din partea statalienilor,
niciun conducător nu s-a sinchisit să-și conducă supușii, să dea mâna
cu ei. Unde-s luptele de altădată? În Evul Mediu, asta era o datorie
de onoare. O motivație. Nu și acum. Nu și aici. Probabil că Alfons și
restul nămoloșilor sunt la căldurică. Și-au făcut treaba. Ritualul
puterii s-a înfăptuit. Și-apoi, în ziua de azi, soldații nu se mai duc de
mânuță la luptă. Nu se mai bat pe umăr, nu se mai motivează. Ne
lipsește impactul celor ce dau Puterea.
A rămas doar mercenariatul.
 Lângă conducătorul tranfelicșilor, „îmbrăcat” în uniforma de
război, adică doar cu niște pene roșii la cap, cu fața vopsită-n mov și
galben și-n curu’ gol, o văd pe Genova. E furibundă. Nu reușesc să-
mi dau seama exact ce face, că parcă s-ar mișca pe loc. Băieții se
urnesc un pic, iar eu profit pentru a mă ridica pe vârfuri.
Genova se leagănă de pe-un picior pe altul, cu o macetă în mână,
afișând privirea de războinică. E îmbrăcată într-o rochie albă de
pânză, lungă, cu multe buzunare, cărora nu le găsesc rostul. Toate
astea în contrast cu imaginea șefului de trib, așa cum l-a lăsat natura.
Îmi mușc buzele. Situația se vrea sobră, dar paleta de culori a
culturilor mă fascinează, de fiecare dată când se întâlnesc.
Stau și mă-ntreb, care e simbolul puterii la populațiile astea? Am
înțeles uzul penelor, până și chestia aia de și-o leagă în jurul taliei,
care nu prea știu ce e, un fel de curea, dar restul? Unde e restul? Așa
se înfățișează la luptă? Fără nimic? În cinstea goală. Păcat că
diferența de forțe nu se compară...
Soldații nu stau mult pe gânduri. Conducătorul tranfelicșilor
spune ceva pe limba lui, dar își păstrează cumpătul tot acest timp.
Vorbirea sa e mai mult palatală, iar sunetele par să se repete. Îmi
mut privirea la Genova. Îi simt agitația. Oare înțelege ce spune omul
de lângă ea? Ce le spune soldaților, care nu-l bagă-n seamă, făcându-
și semne de începere a luptei?!

Săgețile zboară, iar.

În tot acest timp, armata tranfelicșilor stătuse-n copaci.

Ziua 4
N-am vrut să mai merg în zona de luptă, dar vreau să știu. Vreau
să știu și nu mi-e îndeajuns ce aflu de la știrile statalienilor. Doar
minciuni. Îmi ajunge ce-am aflat de la TV despre prima zi a
războiului, când am fost acolo. Gogomănii infinite cu priză la public,
panicarde. Astea răzbat cel mai tare. Noi nu avem o presă adevărată,
de fapt. Nu există și nici nu i se permite să existe. Unde sunt cei din
jur? Nu văd, nu aud? Nu, nu, nici n-ar putea. Nu se face zgomot.
Asasinările sunt silențioase.
Acesta e un război purtat pe muțește.
 Mă gândesc la Emil și la absența lui din ziua Z. Să se fi creat,
cumva, o breșă? Ar trebui să știu. Iar el mi-ar putea spune totul. Sunt
rebel, dar nu înseamnă că nu trebuie să fiu bine informat. Până la
urmă, nu m-am avut niciodată rău cu el. De ce nu ar vorbi cu mine?
Poate-mi dă o șansă. Da. Da, da, da. Am să-mi termin ceaiul de
lemongrass și-i fac o vizită.
Lemongrass... Gabriela... Sper că e la adăpost. Poate-i fac și ei o
vizită, apoi. Îmi lipsește. Chiar dacă mi-a blocat orice șansă spre ea,
chiar dacă dumnezeu stă între noi, ăsta nu e motiv să nu o plac și să
nu-mi lipsească. Adevărul e că m-am legat de femeia asta cum te legi
de o rădăcină ieșită din peretele unei prăpastii. Ca de o culoare, orice
culoare, într-o mare de negreală. Ca de o icoană când încă mai speri
că tumultul uraganului nu o să te ia pe sus cu casă cu tot.
Ca atunci când încă mai crezi.
Cât timp ea există, mai pot spera și eu. dumnezeul ei nu poate fi
chiar așa de puternic! Până la urmă, e și el la fel ca noi. Sigur mai e o
șansă. Și-apoi, el a plecat. Eu am rămas. Chiar dacă ea l-a părăsit, de
ce nu a mai căutat-o? A dezertat. Asta e. La fel cum a dezertat
nămolosul conducător al statalienilor în lupta cu tribul băștinașilor.
Gata cu ceaiul, e vremea faptelor.

Ca majoritatea din noi, Emil stă la bloc. Până aici ne asemănăm.

Alfons are micul lui palat, iar Calistrat și nea Berti își construiesc
unele în același cartier rezidențial al președintelui. Emil, nu. Parcă
încep să devin tot mai curios în legătură cu el.
I-am aflat adresa ușor, Anghelina m-a ajutat. Ea și sursele ei
informative. Dacă ar ști conducătorii cine-i șoptește la ureche
bătrânei profesoare, s-ar cutremura... ca mai apoi să încerce s-o
atragă de partea lor. Sursele din exterior nu sunt de irosit. Păcat că
asta nu mă ajută pe mine cu nimic. Nu acum. Anghelinei îi e drag de
mine, dar nu vrea să mă implice. Mi-a scăpat câteva informații în
legătură cu statura celor din spatele ei abia cu jumătate de gură.
Timp în care, nămoloșii m-au persecutat neîncetat, iar eu îi urmăresc
la rându-mi, dar din alt unghi. Ajungând la Emil. Că, cine știe...
 După vreo șapte etaje urcate pe scări, ajung în fața ușii lui
aproape fără suflu. Ciocănesc, dar de dincolo nu se aude nimic. Mai
încerc o dată, dar bat mai tare. Parcă s-ar auzi ceva, doar că ușa
rămâne închisă. Ciocănesc din nou și după câteva clipe ușa se
întredeschide.
Emil își vâră un ochi în deschizătura cu pricina și mă iscodește:
- Ce cauți aici, puștiule?
- Eu... Putem să vorbim un pic?
Dorința mea îi provoacă un oftat, dar după o pauză de câteva
secunde, deschide ușa larg și-mi face semn să intru repede înăuntru.
Dau peste un apartament care seamănă a garaj, mai degrabă. E
plin de cutii cu tot felul de lucruri. Multe obiecte n-au încăput în cutii
și stau pe dinafară. Pe fiecare cutie scrie câte ceva cu markerul:
prosoape de baie, prosoape de bucătărie, haine casă, haine
servici, pantofi, puști + încărcătoare, indispensabili, tacâmuri &
farfurii, cratițe și mai sunt câteva pe care n-am apucat să le citesc.
În tot acest timp, Emil nu mă slăbește din ochi.
- N-ați reușit să despachetați? apuc să zic, simțindu-mă foarte
prost și încercând un zâmbet chinuit.
- N-am reușit să împachetez totul. Vreau să plec, dar mai am
timp. Ce vrei?
Caut cu privirea un loc unde să stau jos. Emil se prinde și-mi
arată direcția încotro să ne-ndreptăm. Ajungem în living, unde mă
opresc, dar el mă împinge ușor de umăr și-mi zice să mergem mai
departe. „În camera alăturată?”, întreb. „Nu, mai departe. Mai e o
cameră. Acolo!”.
Ajunși în camera cu pricina, Emil închide ușa fără zgomot, de
parcă s-ar teme să nu trezească pe cineva, deși Livia cred că e la
vânătoare de mistreți, iar. Nu dau mare importanță, văd o saltea pe
jos și mă așez pe ea. El rămâne în picioare, în fața mea, sprijinind un
perete galben.
- Hai, zi!
- Livia nu e?
- Parcă n-ai ști unde-i... la vânătoare, cu mâțul ăla după ea. Zicea
că vrea să-și păzească teritoriul. În fiecare zi merge acolo. Care-i
treaba cu ea?
- O întrebasem zilele trecute un lucru legat de dumneavoastră.
Mai exact în ziua când a început lupta de cucerire pentru teritoriile
tranfelicșilor. Nu înțelegeam de ce n-ați venit la „evenimentul de
deschidere”... ce ciudat sună... strigătul de începere a luptei, în fine,
și mă gândeam că...
- N-am fost chemat, conchide Emil subit. De-aia. Nu mă mai vor
conducătorii în jurul lor. Mă evită. Asta voiai? Gata interviul? Tu
pentru cine lucrezi, de fapt, puștiule?
- Îmi dați un pahar cu apă? îi zic pentru a trage de timp.
Emil pleacă după apă, iar eu respir cât mai adânc pentru a scăpa
de senzația de neliniște. Nu mă așteptam. Nu e nici pe departe așa
cum credeam că e. Am dat peste un tip anxios și scârbit total de
lume. Emil nu părea așa nici după ce l-a lăsat nevastă-sa. Unde mai
pui că e și paranoic un pic? Poate ar trebui să plec, totuși.
Mă ridic, dar atunci apare Emil cu apa.
- Poftim. Na-ți-o!
Iau apa și o dau pe gât. Emil încă se holbează la mine. Încep să
mă simt aiurea. Las cana jos și-mi refac postura. Poate o să înțeleagă
că nu am venit ca să-i fac rău. Încerc să-i vorbesc.
- Eu nu lucrez pentru nimeni, domn’ Emil. Sunt singur.
Conducătorii mă caută pentru tot felul de prostii, dar nu-i bag în
seamă.
- Pe mine nu mă mai caută, mi-o barează, tot în defensivă. Știi de
ce? Pentru că nu i-am lins în cur îndeajuns. Ai grijă, puștiule! Fiecare
moare pe limba lui. Mai vrei apă?
- Nu.
- Atunci, poți pleca.
În acel moment apare Livia. Trântește ușa de la intrare și zbiară
de acolo cât o țin rărunchii.
- Tatiii, nu le merge cu mine! Eu îmi văd de porcii mei, iar ei stau
acolo sus și omoară la sălbaticii ăia. M-am luat un pic de ei, ca să nu
creadă că se pot pune cu mine. Auzi, dar ăia-s canibali? Alooo! Ești
acasă?
Se aud pași care se apropie de camera unde ne aflăm noi. Emil îi
iese în întâmpinare, dar fata e agitată peste poate și respiră sacadat.
Mă pune dracu’ să ies și eu un pic afară. Livia face ochii mari cât
cepele când mă vede. Se uită la ta-su lung, apoi la mine, și iar la el.
- Ăsta ce caută aici? Cu Despina am înțeles, dar cu ăsta ce...
- Taci, Livia! El pleacă. Hai, Remuse!
- Înainte să plec, am o curiozitate, dacă se poate, zic eu. Unde
țineți toți mistreții ăia vânați și ce faceți cu ei?
Niciunul nu se simte confortabil după întrebarea pusă. Iar își
aruncă priviri cu subînțeles, apoi Emil mă ia pe după umeri și mă
lămurește în drum spre ușa de ieșire.
- Toți porcii ăia... noi îi dăm mai departe. Carnea e pentru
export. Știi, nu? Tot ce-i mai bun e pentru afară. Cu restul, ne mai
facem noi, în Transtatalia, câte una alta. Păi, știi tu ce delicatese se
pot face din carne de mistreț? Mmm, iese de-o terrine de sanglier, de
să-ți bați copiii cu basca. Pentru export, puștiulică! Nu uita! Ascultă-
mă pe mine, că nu-s prost! Ai grijă pe unde umbli... țara asta devine
cam mică pentru tine dacă o ții tot așa. Lasă tu porcii... Se sacrifică
pentru o cauză nobilă.
După ultima propoziție, mă trezesc că sunt deja afară, iar ușa se
închide după mine lăsându-mă încă nedumerit. Porcii, exportul,
Despina... Despina? Ce-a vrut să zică Livia despre Despina, iubita lui
Calistrat? Nu-mi bat capul prea mult.
Cobor etaj după etaj, pentru ca, ajuns la parter, să-l găsesc pe
Nicu Micu închizând ușa unei anexe de sub scările spre primul etaj.
Am noroc și în ultima secundă zăresc ce e în camera respectivă. Porci
masacrați. Probabil că noaptea îi transportă.
Nicu e paralizat de prezența mea. Nu spune nimic. Mă opresc o
clipă, îl privesc ușor mirat, apoi plec mai departe.
Oare Alfons știe? E amestecat și-n traficul cu porci mistreți? Ce
film prost! Normal că știe. De la el o fi venit ideea sau poate că Emil
și-o fi făcut o rezervă proprie. Asta ar însemna că Nicu joacă la două
echipe. Neah, nu e atât de prost! Doar Genova mea e în stare de asta.
Femeia-Munte.
Acum îmi explic ce e cu toate lucrurile împachetate din
apartamentul lui Emil. A strâns destul, contextul îi permite, deci își
ia tălpășița. Singura nelămurire care mă obsedează e legată de
Despina. Se simte ceva iz de amantlâc, dar nu fabulez mai mult, mă
grăbesc spre Gabriela.
Nici nu fac prea mulți pași, că la poarta blocului dau peste
Carina, fiica lui Calistrat. Ciudată configurație. Încep să-mi fac idei.
Sunt ceva numitori comuni între ăștia doi. Sau, poate, o singură...
„numitoare”.
Micuța Carina e îmbrăcată într-o rochiță sângerie fără mâneci,
care-i vine până la genunchi. Are părul strâns într-un coc dezordonat
și mă privește cu niște ochi de un verde atât de trist, că mă oprește-n
loc. Ochii ei strigă după ajutor. N-am habar ce caută aici, dar trebuie
să fac ceva, altfel ochii ei mă vor obseda nopți la rândul.
Subit, auzim urlete de departe. Dealurile tranfelicșilor fumegă.
Le putem vedea din fața blocului. Priveliștea ne atrage ca un magnet.
Biata fetiță, probabil e șocată de tot ce se-ntâmplă. Până și pentru
mine e prima dată când văd așa ceva. Îmi cobor privirea spre ea, dar
căpuțul ei nu se ridică, pentru a-mi întâlni ochii.
Privesc iar dealurile. Lupta e la apogeu. Nu știu ce să fac, așa că o
iau de mână pe cea mică și privim hipnotizați spectacolul morții
cocoțate pe dealuri.

Ziua 11
De o săptămână stăm în garsoniera mea, aproape baricadați. Eu
și Gabriela. De șapte zile nu ne-am spus prea multe, ci am umblat
prin locuință, mai mult muți de frică și oripilați de tot ce se întâmplă
afară și de ceea ce se vede la TV. Nu putem renunța la știrile de la
televizor. E ceva compulsiv care ne atrage acolo. Morbidul?
Minciuna? Ca oameni, aproape că am făcut un cult pentru cele două
cuvinte ce încep cu M.
Morbidul și minciuna. Deviza actuală a Transtataliei.
În ciuda atmosferei lugubre de afară, corpurile noastre încă se
cer. Facem din sex un soi de gard protector sau o insulă pe care ne
refugiem când ne e foarte teamă. Ne futem ca să ne încurajăm. Ca să
ne ținem strânși și să ne dăm încredere, speranțe. Sexul dezlănțuie și
înlănțuie. Sexul ne arată ce suntem. Animale. Recipiente pline de
instincte, până la refuz. Parada dominării.
 Noi, în felul nostru, cei de pe dealuri, în felul lor. Aceeași tablă
de șah cu două tabere și două strategii bazate pe instinctele
dominante – cel sexual și cel de supraviețuire.
- Remus, vreau să ies! Poate și mama a pățit ceva și mai am
cunoscuți pe care vreau să-i văd, oameni dragi din rândul
tranfelicșilor.
Mă uit la televizor. Nu îi dau atenție. Ea se plimbă dintr-o parte-
n alta. Simt că nu o mai pot proteja mult timp. Se răzvrătește. Rage.
Animalul din ea nu mai suportă. Ia telecomanda și închide
televizorul, apoi mă plesnește peste genunchi și iar începe să umble
lela prin cameră.
- Ești atent? Mă asculți? Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot ieși
singură din casă. Naiba știe ce le mai năzare ălora...
- Te îngrijorezi pentru maică-ta? o întreb pe-o voce plictisită.
- Da, și pentru ea, răspunde iritată. Nu e nimic ieșit din comun.
Te simt cum râzi. Termină!
- Nu râd. Poate pe interior, dar...
- Păi da, pe interior, zice. Mă enervezi. Hai, caută cheia și să dăm
repede o raită. Tu nu vrei să știi? Nu te interesează? Anghelina,
Genoveva, care luptă direct cu descreierații ăia, toată lumea. Să ieșim
ca să știm! Hai!
- Crezi c-or fi ajuns și la căsuța ta de pe plajă?
- Mă doare-n cot, Remus! Aia e o improvizație, nu un cămin.
Simbolul libertății mele. Îți mulțumesc că m-ai adăpostit, dar mi-am
ieșit din mână cu statul între patru pereți. Nu mai știu cum e. Nu mai
pot. Știi, Remus, dimineața acasă, când mă trezesc, pot să văd marea
printre firele de stuf. Casa mea n-o fi cine știe ce, dar are unele părți
absolut magice. Și-apoi, mi-e dor și de mare... nu pot sta mult fără să
o văd. La tine se vede doar cârciuma aia împuțită de jos. Mă
întristează. Hai să vedem marea! Uite, un motiv bun!
O ascult. S-a luminat toată la față de când vorbește despre mare.
Și-așa, știrile s-au mai calmat de ieri. Sunt deja zece zile de când a
început inutilul măcel. Ce pleonasm!
Îmi trag pe mine o pereche de pantaloni, îmi iau sandalele, un
tricou la nimereală și o de mână.
Ieșim în recunoaștere.
 *

Ne-am oprit la poalele dealului, la intrarea pe poteca ce duce

spre satul tranfelicșilor. Ne uităm sus. Un singur firicel de fum se
mai strecoară printre copacii de pe deal. Încet, molcom. Lent ca o
tortură. La ce le-or fi trebuit arme de foc soldaților ăstora de jucărie?
Mitraliere?? La un moment dat, asta se vehicula asta la știri. Ei nu au
văzut cu cine au de-a face? Săracii oameni din trib, s-au apărat doar
cu arcuri și săgeți făcute din bambus. Ei au rămas ultimii băștinași.
Omul modern a învins tot. A acoperit și ultimul petic de pământ
virgin.
Deranjul a fost prea mare, oricum. Lupta era câștigată încă din
stadiul de idee, dar cum prostia e cea mai devastatoare forță
dintotdeauna...
Nu curg râuri de sânge, cum ne-am fi așteptat, nu cad capete
tăiate pe potecă, nu se aud urlete ca la ușa iadului, nu se mișcă mai
nimic. Liniștea e soră cu moartea.
Gabriela a luat-o înainte. Își ține mâinile împreunate și tremură
ușor. Urcă pe potecă evitând să atingă vreo frunză, o rămurică, ar
levita dacă ar putea. Îi simt scârba infinită. Totul în jur miroase a
întinare.
Intrăm într-un templu terfelit.
După vreo câteva sute de metri, încep să apară victime.
Aborigeni morți și întinși pe jos în diferite poziții. În postura morții
lor. Copiii înarmați au plecat. S-au jucat și, ca de obicei, au lăsat pe
alții să le strângă jucăriile. Părinții, conducătorii. Neînsuflețiții.
Încetinim pasul. Mirosul devine greu.
Gabriela se oprește brusc.
De sub câteva tufe de Monstera ies la iveală două piciorușe.
După poziționarea lor se deduce că micuțul sau micuța stă pe burtă,
undeva sub frunzele imense. Gabriela deduce mai multe, din câte-mi
dau seama. Începe să plângă ușor, se apropie și intră pe sub frunze.
O aștept afară. E prea mult pentru mine.
E plin de tufe de Monstera în jur. Plantele cu frunze imense cu
aspect sfâșiat exprimă exact situația de fapt a indigenilor. Seamănă
cu un loc natural de îngropăciune pentru aborigeni, care se întorc la
natură, astfel. Nu, greșesc. Ei n-au plecat niciodată din natură. La noi
e altfel.
După mai mult de două minute, văzând că nu mai iese, mă văd
nevoit să intru după ea. Ajuns sub frunzele monstruoasei plante, dau
de ceea ce mă temeam mai tare.
Gabriela ține strâns la piept copilul și plânge muțește.
O ating pe mână. Mă privește și plânge și mai tare. O cunoaște.
- E Burya, Remus, îmi zice șoptit. Am văzut-o o singură dată
când m-a vizitat cu micuța Misha. Le-am dat apă, Remus! N-am știut
ce să le dau. Îmi aduseseră de mâncare, ceva din bucătăria lor. Cum
se face? Zi-mi și mie, te rog! Cum se face? Copii omoară alți copii. I-
ai văzut. Ăia dacă aveau optișpe ani, iar ea... asta mică nici nu știu
dacă avea șase. Nici nu contează cifrele. Să le ia dracu’! Mi-a adus
mâncare, Remus, și au împușcat-o-n cap. Au executat-o ca pe cel mai
mare dușman al țării!
Plânge isteric și mângâie copila încontinuu. O mângâi și eu. Mă
întreb, în sinea mea, dacă a mai rămas ceva din micul popor al
tranfelicșilor. Liniștea din jur mă obsedează și mă enervează la
culme. Plângem amândoi la căpătâiul unui copil a cărui singură
greșeală e că s-a născut în partea greșită a țării. Despre asta e vorba,
nu?
Mă apropii de Gabriela și o sărut pe frunte. E devastată de ceea
ce a văzut în jur. Nici eu nu m-am așteptat la așa ceva, deși ar fi
trebuit să știm. Războaiele sunt absurde și nu urmează decât o
singură regulă. „Tot ce contează e să supraviețuiești”. Abia atunci te
poți considera câștigător. O miză cinică, la fel ca cea care a pornit
acest masacru. Egalizarea. Nivelarea diferențelor dintre culturi.
Statalienii s-au dovedit mai primitivi decât „papuașii”, după cum
îi numește Alfons pe tranfelicși.
Ne sărutăm puternic și ne ținem strâns în brațe, cu cea mică în
mijlocul nostru, când frunzele încep să se miște și apare speranța.
Poate ultima speranță.
- E Misha! Nu pot să cred! spune Gabriela cu vocea tremurândă.
Remus, hai să o salvăm! Trăiește! E extraordinar că încă trăiește!
 După ce ne mai pupăm o dată, de bucurie, o pupăm și pe cea
mică și o luăm fiecare de câte-o mânuță. Dăm să pornim, dar micuța
pune frână și se întoarce spre frunzișul de Monstera. Burya. Fericirea
ne luase mințile.
Ne întoarcem la ea și după câteva minute, plecăm din nou.
Cu Burya în brațele mele și cu Misha în brațele Gabrielei.
 10. Manual de utilizare a mamei
(câțiva pași posibili)

Sunt mamă și n-am nicio idee ce înseamnă asta. N-aș fi prima. E

plină lumea de mame din greșeală. Mi se pare cel mai grav lucru pe
care-l poți face, ca om. Să naști doar de dragul de a te integra social.
Să-ți folosești copilul ca platoșă. „Acum nu vor mai avea ce să zică
despre mine. Îl am pe el, micuțul meu... și pe drum e și ea”. Mai e și
ea? Culmea! Să mai și plusezi. Ăsta e semnul prostiei în cea mai
concentrată formă.
Dar maică-mea m-a avut numai pe mine. Și a fost de-ajuns. Nu
era rost să facă mai multă pagubă. S-o extindă și asupra altora. Ce e
mai rău decât să fii o mamă denaturată? Să fii o mamă denaturată
care-și schimbă copilul ca la piață. Așa cum am pățit eu. Mama m-a
înlocuit cu sor-mea vitregă și de atunci se străduiește să-mi explice în
fel și chip că totul a fost spre binele meu. De unde știe ea? Trăiește-n
locul meu? Mi-a locuit trupul vreun moment? Știe ce am pe interior?
Unde sunt ferestrele și unde-i mai mare mucegaiul dinăuntrul casei
mele vremelnice? Nu știe nimic! E în derivă. O să mă faci să-mi iau
câmpii, Gabrielo! Da, mamă. Cu plăcere. Ți le-ai luat demult. Acum
ce-ar fi să-mi iau și eu plaja și să o las pe Misha în voia sorții?
Am ales s-o salvez, dar cum se fac primii pași în pielea de mamă?
Tot la maică-mea am apelat. Bună sau nu, e un model. Măcar să
știu ce să nu fac, că de restul m-oi prinde eu cumva.
Misha e afară, în mediul ei natural, în pădure. Se joacă în zona
neatinsă de brute și, probabil, încearcă să uite. Dar nu o să poată.
Știu. Simt. Asta încerc eu, acum. Să învăț cum să-i fiu mamă ca să o
fac să uite.
Cum să o ajut? Cum să o îngrijesc?
Poate că maică-mea o să-mi dea câteva răspunsuri...
Stăm amândouă la masă și o ascultăm pe Misha cum cântă pe-
afară, în timp ce ne bem cafeluța.
 - Cât de puternică e fătuca asta, zice mama.
- Așa e. Încă are puterea să cânte, cu toate că nu mă prind ce fel
de cântec fredonează. De pace, de resemnare, de distragere a
atenției... Și, te rog, nu-i mai spune fătucă. Sună ca dracu’. Parcă ar fi
o neica nimeni.
- Păi, nu prea știe nimeni ceva despre ea. Ce? Tu știi ce mănâncă,
de exemplu?
- Mamă, nu e vreun animal de casă ca să mă întreb ce mănâncă.
E om! Ca noi... Mănâncă ce avem. Așa e la săraci.
- Și de cafeaua asta de unde ai făcut rost? Și cum ai făcut-o?
Mama se foiește și pare tare deranjată de discuție și de cum am
pus problema. Nu-i prea place să fie contrazisă. Am întâlnit situația
asta deseori, la femeile care nu au multe de spus. Da, dar și la
bărbații la care nu mai încape nimic altceva de spus. Ei spun tot, le
ajunge, iar ele sunt autosuficiente, n-au nevoie să spună mai nimic.
Ce pasență... din ăștia doi, ce copii pot ieși? Unii care întreabă mult.
Așa ca mine.
- Am stat o săptămână la Remus. Ai uitat? De la el am cafeaua.
Am preparat-o la Normandia acasă. Până și ea trăiește mai bine ca
mine.
- Hai că ai și tu niște companii... un prost și o prostituată. Halal.
Zău acum, Gabrielo, eu pentru asta m-am zbătut atât? Ca să stai la
marginea pădurii, pe plaja lui „Divin Dezastru”, întreținută de doi
buni de nimic? Și băiatul ăla cu care umblai? Mai știi ceva de el?
- dumnezeu?
- Nu-i mai spune așa! Doamne, vorbești ca o stricată. Cum să-ți
permiți să umbli cu o parașută, să stai în concubinaj cu unu’ și să mai
ai pretenția că ai o relație cu Dumnezeu?
- Nu la <Dumnezeul ăla> mă refeream. Oricum, nu contează.
Ești defazată.
Mă ridic de la masă și aproape-mi arunc ceașca în găleata unde-
mi spăl vasele. Încep să tremur și ăsta nu poate fi decât un semn rău.
Misha încă fredonează ceva afară.
Îmi stă și mie pe limbă un cântec. Cu dedicație pentru mama.
Acea persoană care m-a adus pe lume ca pe un bun numai bun de
pasat altora. Femeia care m-a abandonat când aveam mai mare
nevoie de ea. Atunci. În ziua cu inundația cea mare.
Scrâșnesc din dinți și îmi frec piciorul de pământ. Nu-și dorește
să dezlănțuie animalul din mine...
Mă întorc brusc la ea.
- De fapt, te-am chemat ca să mă ajuți cu fata. A rămas singura
din tribul ei și mi-ar prinde bine câteva idei. Cum să o ajut? Știu ce
să-i dau de mâncare, în afară de asta...
- N-a rămas singura. Nu te-ai uitat la știri? Ah, n-ai mai fost pe la
ăla... au anunțat ieri. Mai e și căpetenia lor.
- Ăla e ca și mort. Bănuiesc că e în mâna statalienilor, nu?
- Și ea e ca și moartă, Gabrielo!
Cântul Mishei s-a oprit brusc. De parcă acest cuvânt ar fi zburat
până la ea, ca o lance, și-ar fi rănit-o. Mă doare acest cuvânt. Pe ea o
sfâșie, probabil.
Mama continuă să urle. Noroc că cea mică nu ne cunoaște limba.
- Trezește-te, Gabrielo! Ce șanse are? Au fost execuții în istorie
când toată familia a murit. Nu mai știu cum le ziceau ălora, dar au
fost. Amintește-ți! Trezește-te! Ce viitor are cu tine?
Se ridică și împinge ceașca de cafea, goală, mai departe de ea.
Mă privește intens și oftează lung. Probabil că-n mintea ei sunt o
proastă care nu înțelege nimic. Încă o visătoare. M-am trezit și eu să
fiu mamă. Nu mi-a ieșit altfel, trebuia să fiu eu mai cu moț. Bravo,
Gabrielo! Mai ciudat de-atât nu se poate. Tu nu-ți poți purta ție de
grijă și ai pretenția că poți veghea asupra unei indigene căutate, cel
mai probabil, de poliție și de șefii statului. Ăștia și-au învățat lecția,
Gabrielo! Nu lasă urme. Au fost alții care-au greșit, ei nu mai au
voie. Tu ce-ai învățat de la mă-ta? Ce? Îi urmezi greșelile? Îi calci pe
urme? Ești imatură, draga mea. Trezește-te, Gabrielo!... mi-ar fi
putut spune toate lucrurile astea, dar nu a fost așa. Doar le citesc în
ochii ei și-n mina de superioritate pe care o afișează cu tot corpul.
Îmi respinge cererea de ajutor ca pe o ceașcă goală de cafea.
- Fă bine și las-o în pace, draga mea, îmi spune. Ție nu-ți trebuie
încă o problemă. Ai destule. Avem destule. Cu ce să te ajut eu? Nu
pot face nimic. Nu știu...
 - Bine, mamă, intervin brusc, întrerupând-o. Mulțumesc pentru
sinceritate! Ai făcut destul. Eu am greșit...
Eu am greșit când am căutat-o. Dă să mă îmbrățișeze, dar plec
de lângă ea și ies afară. O strig pe Misha și plecăm.
Mai am o idee.
Fetița asta nu a supraviețuit atâtor încercări ca să se înece la mal.
Poate că o pot ajuta fără să-i fiu mamă. Nu-i sunt mamă, așa e, dar îi
pot fi, oricând, un sprijin. Până la urmă, cuvântul ăsta s-a dovedit
mult mai curat decât cel de mamă.

Altă întâlnire ratată cu mama. Încă o retrăire a sentimentului de

fugă din preajma ei. La un moment dat, sentimentul acesta se
manifestă „biologic”. La persoanele cu o relație normală cu mamele
lor e o fugă sănătoasă, firește, e acea „fugă” prin care se naște o altă
familie. O detașare necesară. Vitală. Identitară. La noi, sentimentul
acesta s-a manifestat ca o amputare. Încă din acel moment.
Din acel moment în care mama m-a lăsat în urmă.
Și a rămas gaura... lipsa... doar amintirea organului smuls de la
loc. Un reflex slab care se zbate până se dizolvă singur.
Rămâne doar ecoul din sânge.
Organul maternal lasă mereu o rană adâncă după extirpare.
Mama-și mutilează copilul, cu bunăștiință sau nu, atunci când îl
părăsește. Recuperarea rămâne în grija lui. Supraviețuirea, eventual.
Eu, una, nu pot să-i fac asta Mishei. Indiferent cum mă vede micuța
minune, nu-mi asum acest risc.
Fata asta trebuie salvată. Voi face totul ca s-o salvez.
... Și așa ajung la Normandia. De mână cu fetița mea tranfelix.
Ușa cuibușorului fetelor e descuiată. Nu mă miră. Parcă o aud pe
Normandia: ce să ne fure, fetișcano? Tot ce avem mai de preț e la
noi. Râd în sinea mea și pășesc în casă.
Fetele locuiesc într-o clădire dărăpănată, de la marginea
Stataliei. Una dintre ele, Aurora, a primit-o moștenire de la o bunică
bătrână, iar Normandiei i s-a părut locul potrivit pentru cuibușorul
lor. Oricum, nimeni nu le voia în centrul zonei urbane. Lumea fuge
de adevăr. Misha mă ține de mână și se uită, cu gura căscată, la tot ce
e în jur. Nu e mai nimic în jur, de fapt. Fetele trăiesc foarte modest.
Sediul L.I.N.S, „Ligii Iubitoarelor Nonconformiste Slobode”, e
doar o dărăpănătură abandonată în stil neoclasic, construită într-o
vreme când locurile astea avuseseră contact cu civilizația.
Intru-n bucătărie prima dată, dar nu le găsesc. Ieșim de-acolo și
pornim spre sufragerie, unde dăm de ele. Fetele tocmai intraseră în
pauză. Erau toate acolo, reunite, de parcă s-ar fi înțeles. Sunt obosite,
încinse, sictirite, plictisite, ciufulite și stau fiecare într-o poziție
anume, ai zice. Se mișcă alene sau trag fumul de țigară cu scârba
neînțeleasă a unei oboseli alese de fiecare dintre ele. Nici măcar n-
aud că au vizitatori. Mă uit la Misha. Face ochii mari. Tușesc
insinuant și toată lumea își îndreaptă privirile spre mine. Câteva
dintre fete par ușor indispuse de apariția noastră. Misha mă ia în
brațe în timp ce Normandia se ridică de pe canapea, de lângă tipa
topless lângă care stătea. O brunetă slabă, dar cu sâni discrepant de
mari în comparație cu alura ei. Când ne vede, apucă o păturică roz,
pe care șezuse înainte, și-și acoperă sânii. Și restul fetelor sunt
topless, dar nu-și fac o problemă din asta.
Normandia se apropie de mine, privind-o pe Misha pentru o
clipă, apoi mă sărută rapid pe gură, în loc de salut.
- Hei! Ai venit în vizită?
- Sunt bine... sunt însoțită, apuc să zic și instant încep să râd
ridicol de stângaci.
Normandia se uită din nou la Misha, îi zâmbește, dar nu știe ce
să spună. O ajut eu:
- Nu, nu e a mea, stai liniștită, dar aș vrea să am grijă de ea.
- E superbă, să-mi bag! Zău că da! Și semănați. Pe bune! Nu-i
amuzant?
- Ba da... dar seamănă și cu tine, dacă bine observ.
- Hai, stați jos.
Prietena mea libertină ne invită să luăm loc pe o canapea de o
culoare nedefinită, dar nu înainte de a-i face un semn brunetei
focoase să iasă. Tipa se retrage repede, fără vreun gest, și ne așezăm.
- E zi de spălat, începe Norma. Cu zilele astea, am avut ceva
clienți, să știi! îmi spune aprinzându-și o țigară cu o brichetă foarte
mișto, în alb și negru, pe care și-o duce între buzele rujate în bordo.
- Ai avut clienți? Adică, ați avut? o întreb ușor surprinsă.
Credeam că nimănui nu-i arde de-asta de când cu războiul ăla stupid.
Bine că s-a terminat, dar...
- Am avut o mulțime, fă, ce credeai?! Le-a ars la mulți, da’ mai
ales la băeții ăia trimiși la luptă. Cei mai speriați veneau aici. Păi,
cum să se descarce și ei? Dacă nu poți să omori, măcar să fuți ceva și
tot te simți mai bine.
Misha se ridică și începe să se plimbe prin casă. S-o descopere.
Urmărind-o cu privirea, observ cât interes acordă micilor stucaturi
scorojite de pe pereți, lumânărilor roșii de pe măsuța ovală din fața
noastră, pe care le atinge, le zgârie și apoi le gustă. Amândouă o
privim amuzate.
- Ți-am luat maul mai înainte, Gabi, te rog să mă ierți! Ce ziceai?
Cuvintele Normei mă trezesc dintr-un soi de hipnoză pe care mi-
o autoinduc ori de câte ori o privesc pe mica mea minune.
- Da... voiam să-ți zic de ce am ajuns aici, de fapt. De fapt, voiam
să ți-o prezint pe micuța Misha. Fata asta e singura supraviețuitoare
din tribul tranfelicșilor. A fost măcel, Normandia... Mi-e așa de milă
de ea și tare aș vrea să o ajut! Am încercat cu mama, dar n-a fost să
fie. Ea rămâne cu ale ei...
- Cine? Asta? Scumpa asta mică? mă întreabă, făcând ochii mari.
Nici nu mă miră că e unică. Și aici ai adus-o...
Mă privește cu atâta milă, trăgând puternic din țigara ei, pe care
mi-o oferă și mie. Trag un fum și privim din nou scumpa mică, vorba
Normandiei. Misha nu ne dă importanță, e ocupată să se joace cu
ciucurii de la covor. Trage de ei, îi mângâie, îi miroase, mai apoi se
așază pe jos, cu picioarele încrucișate și zâmbește larg.
- Nu vreau să-și piardă identitatea, Norma. Alături de statalieni,
asta s-ar întâmpla... în caz că ar lăsa-o în viață, îi destăinui.
- Și aici ar pierde-o, iubito. Vezi bine că nu e tocmai mediul de
unde a venit ea. Vrei să trăiască printre curve? Tot aia e, că suntem
noi sau ei.
- Ce dacă? Și Édith Piaf a crescut așa. Nu, vreau să trăiască
printre oameni. Asta mă interesează. Și să vezi ce frumos cântă! îi
spun plină de mândrie pe când îi dau țigara înapoi. Norma ia ce a
mai rămas din țigară și o stinge de marginea canapelei.
- Altă Édith Piaf nu se mai naște, fă! Nu visa. Dacă vrei să o
salvezi, bine. Noi...
Se oprește de parcă ar avea un nod în gât. Mă fixează cu ochii ei
înnebunitor de negri. Mă ia de mână și mă strânge tare. În acel
moment, Misha apare și se așază lângă noi, jucându-se cu degețelele,
pe care le învârte și le îndoaie în fel și chip.
Mă întorc la ochii Normandiei și-mi dau lacrimile. Hăul din
ochii ei îmi amintește de golul din inima mea. O strâng și eu de
mână.
- Te rog, Norma... doar tu mi-ai rămas. Nu vreau să o fac vreo
celebritate, am zis doar așa de voce și de Piaf, vreau doar s-o salvez.
Să fie și ea om.
- Păi, să nu-mi bag io ceva-n adresările tale? Ți-am zis să nu-mi
zici Norma, îmi zice în șoaptă și se ridică-n picioare ștergându-și
ochii rapid. Gata, fă! Bine, ho! Te pot ajuta. Fac ce pot. O salvăm. O
să-i fim mume și ciume și ce-o mai trebui, da’ acum hai repede la
bucătărie! Am ceva bun în frigider, și i-o fi foame scumpei mici. Nu
mai tot boci ca proasta-n drum, hai odată!
Mă ridic și-mi șterg lacrimile. O luăm de câte o mânuță și
pornim spre promisiunea delicioasă din bucătăria stabilimentului.

Bucătăria fetelor nu impresionează prin nimic special.

Dimpotrivă, îi lipsește spiritul, dar asta nu ne descurajează câtuși de
puțin, de altfel cred că fetele n-au pus mare preț pe ea. Normandia
îmi spune că la ele, fiecare se gospodărește cum știe mai bine. Casa le
e și loc de muncă, „dar tot mai frumos e să joci în deplasare. Totul e
un joc, Gabi”.
Intrăm și ne facem comode. Bucătăria e încăpătoare și înaltă,
zugrăvită într-un alb murdar de vreme. Igrasia din colțuri, ba chiar și
unele pânze de păianjen, uitate tot pe-acolo, decorează acest spațiu
total indiferent fetelor. Una peste alta, locul încă oferă o undă de
ospitalitate. Toată casa respiră aerul măreț al altor timpuri.
 Ne așezăm la o masă lungă de lemn, acoperită pe mijloc cu un
soi de țesătură albicioasă lungă și îngustă. Normandia și-a cufundat
capul în burta frigiderului, inspectând cu atenție, departe de privirile
noastre curioase. După câteva momente, scoate un tort de ciocolată
pe jumătate consumat, trântește ușa frigiderului și pune deliciul
dulce pe masă.
- Tort, fă. Asta-i place oricărui copil.
Se așază pe unul din scaunele de lemn din jurul mesei lungi, apoi
se ridică iar, amintindu-și că Misha nu a primit tacâmuri. După un
moment de ezitare, în care pot traduce pe fața ei – „Asta știe să
folosească lingurița?”-, mă privește, iar eu, fără să mai aștept să
spună ceva, o întâmpin cu un „Cât de greu poate fi? Nu-i dăm ecuații
cu șapte necunoscute”.
Normandia încuviințează, după ce-și face cruce la auzul
abominației matematice și așază apăsat lingurița în dreptul Mishei,
apoi se reașază pe scaun.
- Taci, nebuno! Nici nu știu cum se scriu alea, ce ai?! Io mă
gândeam dacă să-i dau linguriță sau furculiță.
O privim pe Scumpă. E atât de dulce, cum se uită ea la linguriță!
Nu după mult timp, tot Normandia preia comanda. Ridică lingurița,
sub privirile Mishei, îi arată cum o ține în mână, apoi i-o pune în
mânuță. Misha zâmbește. Normandia îi ia lingurița și i-o pune pe
masă. Arată spre ea cu arătătorul, dându-i de înțeles că e rândul
Mishei să o ia de pe masă și s-o țină corect, iar minunatei îi iese din
prima.
Îi arunc o privire ironică Normandiei și nu mă pot abține să nu
rup tăcerea:
- Știi? Ai putea să începi un doctorat pe tema asta. Te descurci de
minune.
- Păi, mă descurc, fă, cum dracu’ să nu mă descurc?! Dacă mi-ai
dat sarcină, o fac. Te-ai prins, nu? Sarcină... în fine, las-o așa! Mă
pricep, spune săltându-și capul, plină de mândrie.
Râdem amândouă și începe să râdă și cea mică, toată plină de
ciocolată la gură, abia mestecând feliile mari pe care și le-a tăiat cu
lingurița. Nu trece mult și, fără să mai rabde supliciul, Misha pune
lingurița deoparte și-și termină felia de tort ajutându-se doar de
mânuțe. Ambele o privim și suspinăm de parcă ar fi copilul pe care-l
visam dintotdeauna. Și așa e. În fiecare femeie există acel suflu
matern hrănit sau înfometat, în funcție de situație. Îngrijit sau
abandonat. Oricum, lumina din interiorul ei și naturalețea cu care
face totul, ne-a cucerit iremediabil. Ne-a umplut un gol care creștea
în noi tot mai tare, de la o zi la alta, fără să știm că e acolo.
Nici nu e cazul să mai întreb, sunt convinsă că și Norma simte la
fel. Pur și simplu știu. Se vede.
- Auzi, fato, dar de unde aveți tortul ăsta? o întreb.
- L-am făcut noi după program, ești nebună?! Avem în fiecare zi
câte o activitate extra. Luni împletim coșulețe, marți facem torturi,
miercuri croșetăm ciorapi, joi avem club de lectură și vineri râdem
pentru tot weekendul de cât de mincinoase putem fi.
- E bine. Când mă invitați și pe mine?
- Când o să ne hotărâm să facem toate astea pe bune, îmi
răspunde și imediat o pufnește râsul, dându-și capul pe spate. Misha
râde iar cu gura plină și se uită la noi. O adorăm.
Dintr-o dată, Normandia-mi zice cât se poate de serios:
- E de la soldăței, fă. De la ei avem tortul. Și știi de unde-l au ei?
Dau din cap că nu. Îl au de la președinte. Asta făceau ei cât timp
puțoii ăștia omorau sau încercau să omoare băștinași.
- Într-un final, le-a ieșit... dar nu vor avea niciodată minunea
mică. Scumpa. Ea e liberă și are cine să o protejeze acum, nu?
- D-aia suntem noi aici! răcnește Norma și bate cu pumnu-n
masă.
Cum Misha s-a săturat de tort, Normandia strigă fetele să vină la
noi. N-am idee ce vrea, dar se pare că fetele o ascultă dumnezeiește.
În mai puțin de un minut se adună toate, umplând camera. Li se face
semn să ia loc. Mă uit la ele și nu mă pot abține să nu o respect și mai
tare pe amica mea. Râd. Parcă am fi la o congregație. Reușește să se
impună, fără să apeleze la un ton ridicat sau la violență. Se face
respectată într-un mediu în care cuvântul cheie e individualismul. În
mod normal, aceste femei fac totul de capul lor. Și-au luat viața în
mâini, apelează doar la ele ca să iasă din situații limită, dar în
momentul în care hotărăsc, de comun acord, să împartă același
spațiu și să susțină aceeași cauză, ceva se schimbă automat. Are loc
declicul. Acel declic ce ne demonstrează, încă o dată, instinctul
animalic din care provenim și care se recunoaște în noi toți. Turma.
Haita. Șleahta. Adunarea. Tribul. Nu contează cum îi spune. Nu
putem gândi ordonat și individual fără un lider, atunci când cădem
de acord să împărțim un loc.
Anarhiștii nu trăiesc mult. Eu și Remus ne-am rupt de grup,
dintr-un motiv sau altul, dintr-o decepție sau alta. Ce cauză mai mare
ar putea exista pentru o asemenea decizie, dacă nu rănirea?
Întotdeauna ne retragem după ce suntem loviți, ca să ne oblojim
rănile, să le lingem și să le contemplăm, să le învățăm pe de rost, să
nu le mai uităm nicicând. Ne retragem.
Încă n-am învățat să participăm împreună și la bucurie și la
vindecare. Așa ca ele.
Mi-ar plăcea să-l aduc aici și pe Remus, să vadă ce văd eu, dar nu
ar accepta niciodată. Le desconsideră pe fete și-mi va critica în fel și
chip decizia luată în numele Mishei. Dar aici apare avantajul de a fi
independent de grup. Părerea celuilalt există, dar nu e nevoie să se
lipească de a ta, să trăiască împreună cu ea ca într-o simbioză.
Pentru asta am ales să mă rup de turmă. Pentru dreptul meu la
respirație proprie. Și ca să mă vindec. Știu că respirația mi se va
calma după ce propriile-mi răni se vor cicatriza, iar atunci... atunci
voi ajunge la alt punct important al mult trâmbițatei mele libertăți –
alegerea.
- Am o idee, fetelor! Ce ziceți dacă, în cinstea întâlnirii noastre
de azi, cu toatele, de culturi diferite, de educații diferite și ca oameni,
într-un final, am fuma pipa păcii? În ciuda ălora de și-au dat în cap
afară!
O veselie cuprinde toată camera, după propunerea Normandiei.
Misha râde și bate din palme, fetele vorbesc într-una, e un zumzet
care dă viață locului ăstuia amorțit. Șefa fetelor face un semn spre
bruneta focoasă de mai înainte, adăugând mai apoi un știu că ai,
însoțit de o ocheadă plină de ghidușie. Bruneta se apropie și scoate
din sân un joint. Rămân afiș. Norma îl aprinde repede și începe
poșta.
Fumez pentru prima dată un cui și mă simt extrem de bucuroasă
că fac parte din experiența asta. Dăm cuiul mai departe, de la una la
alta, numai că lângă mine e Misha și am o reținere. Mă uit la Norma,
care-mi face semn că e OK. Până să-mi mișc capul spre cea mică, ea
îmi și smulge joint-ul din mână, trăgând un fum serios. O privim
toate. E perfectă. Râde continuu, e vădit bucuroasă de ce trăiește, iar
acest lucru pe mine mă face și mai împlinită. O mângâi pe față cu
ambele mâini. Îi dau părul deoparte și descopăr pentru prima dată
cei trei cercei mici, unul sub altul, înfipți în pavilionul urechii sale
stângi. N-avusesem ocazia să-i observ până acum. Nu m-a lăsat să-i
perii părul.
O privesc și-i respir frumusețea. Marca tribului. Misha mea,
trăgând dintr-un joint, cu cei trei cerceluși în ureche. Superbă, în
rochiță ei diafană de culoarea nisipului, ce fusese cândva a mea.
Singurul gest de ajutor al mamei mele pentru ea. Totul s-a potrivit
magistral pentru a-i da imaginea măreață de acum.
Mă ridic și mă apropii de Normandia, care se sprijină de frigider
și discută cu bruneta. Se sorb din ochi. Ajunsă în dreptul ei, se
întoarce spre mine și mă prinde de mână.
- Se descurcă bine Scumpa! De parcă ar fi crescut-o cu iarbă.
- E în cultura lor, o lămuresc. Mi-am dat seama după modul
autentic în care ține țigara și trage fumul. Și mi-am mai amintit și de
ce mi-a spus Damaris mai demult. Uite, ea ar fi perfectă în
momentele astea. Nici nu știu de ce nu mi-a trecut prin cap să îi cer
ajutorul.
- Fă, treaba rămâne în picioare, da? Adică mai pot să am grijă de
ea, nu?
- Mai poți, firește. Oricine e binevenit. Orice persoană care încă
mai crede-n salvare.
- Da’, tu cum ai procedat cu ea? Cum ai găsit-o, Gabriela? Scuipă
tot!
Discuția se adâncește tot mai mult, iar brunetei îi piere cheful. E
a doua oară când le întrerup și cred că n-am prea intrat în grațiile
fetei cu lucrul acesta. Focoasa pleacă de lângă noi și se alătură altui
grup. S-au creat trei bisericuțe în stabilimentul fetelor. Cele care stau
în jurul Mishei și se bucură de prezența ei, lângă ele sunt cele care
stau separat și își văd de ale lor și mai suntem eu și Normandia, care
ne-am detașat un pic de toate.
 - Ea ne-a găsit pe noi, îi spun. Pe mine și pe Remus. Ieșisem să
vedem ce a mai rămas din aborigeni, după războiul ăla patetic. Noi
dădusem peste o micuță din trib, o bună prietenă de-a ei, dar era
prea târziu... și-apoi a apărut și Misha. Atunci le-am dus departe de
locul ăla întinat.
- Și ce-ați făcut cu micuța moartă?
- Am dus-o aproape de plajă. Într-o zonă din vecinătatea casei
mele. Am îngropat-o în păduricea de la marginea plajei. Așa pot avea
grijă și de ea și e aproape de prietena ei, pe care simt că o iubesc tot
mai tare.
Normandia mă îmbrățișează puternic. Ciudat sau nu, azi am
simțit ceva ce nu mai simțisem demult. Pentru prima dată după
mulți ani m-am simțit ca într-o familie. Poate nu e cea mai grozavă
familie, nici nu cred să existe așa ceva, dar lor le pasă. Le pasă. Asta
simt și asta îmi doresc pentru Misha. Un grup de persoane în
mijlocul cărora să se simtă protejată și iubită.
Asta e familia, de fapt.
 11. Vizita
(pași de tango pe un teren minat)

S-a făcut ora 7 dimineața și nu cred că am dormit noaptea

trecută decât vreo două ore legate. Pur și simplu n-am putut să
înghit. Vizita Gabrielei mi-a picat atât de prost, încât nici dacă beam
cafea cu o oră înainte de somn, nu mă zvârcoleam așa. M-am foit pe
toate părțile ca un cadavru scandalizat. Vorba aia, „dacă ar ști X-
ulescu, s-ar întoarce-n mormânt”. Eh, la mine a fost altfel. Nu,
camera nu mi-a fost mormânt, nici capelă în stil modern, cu led-uri
și încălzire prin podea, ca a lui Alfons, finalizată de curând,
președintele ținând ca inaugurarea să se facă cu toată pompa. Nimic
din toate astea. Am stat ca un zombi nefericit privind tavanul.
Cum e posibil?, mi-am zis. Cum se explică o asemenea atitudine?
Un lucru e clar. Nu o să înțeleg în veci specimenul numit femeie. În
două vorbe și un sărut, ea mi-a explicat că a lăsat ultima urmașă a
unei populații tribale neexplorate încă, în mâna unor iresponsabile,
că altfel nu le pot zice. Ce treabă am eu că se împart la mii de clienți?
Nu asta e problema mea. Să se-mpartă-n voie, dar nu văd de ce nu
mi-a cerut și mie părerea. Păi, și voia mea? Eu nu pot să-mi împart
părerea?
Nu asta-mi doream pentru Misha.
Mă ridic din pat. Nu mai are rost. Ea știa ce cred eu despre toate
astea și de-aia a amânat să spună adevărul. Că, cică, n-aș fi înțeles
oricât mi-ar fi zis. Da, poate-n mintea ei. Eu nu cred asta. Sunt
convins că aș fi găsit o soluție mai bună decât cea aleasă de ea.
Anghelina. Genoveva. Oricine ar fi fost un substitut matern mai bun
decât alde Normandia Borhot & Co.
 Dau drumul la reșou și pun de cafea. Mă uit pe fereastră
încercând să nu cobor privirea la cârciuma de jos. Tentația e prea
mare. O fac. Din spatele meu simt cum mă-nvăluie o senzație
sublimă. Miluirea, ca o mângâiere catifelată de femeie, un iz
pronunțat de cafea. Mă întorc la reșou și iau ibricul de pe el în
ultimul moment, înainte să dea-n foc. Cât pe ce să pierd motivația
unei zile noi. Toată casa miroase a cafea acum. A cafea, a femeie, a
Gabriela.
Pun licoarea în cana cu cele trei nuduri, cea care mi-a atras
atenția în casa ei. A adus-o zilele trecute, pe când se refugia la mine.
A zis că, dacă tot îmi place, mi-o lasă mie. Și bine a făcut. Ce să caute
nuduri feminine-n casa unei femei? E ca atunci când pui poze cu
oameni care zâmbesc pentru a-și etala dantura perfectă în casa unui
dentist. Redundant.
Dacă stau bine să mă gândesc, așa proceda și Lina cu mine. Nu
mă lua prea mult în seamă decât atunci când trebuia să ne descărcăm
surplusul de energie. Și ea a făcut tot ce i-a trăsnit prin cap. De-aia a
plecat și m-a lăsat singur. Gabriela e ca și plecată. Din moment ce
mintea-i zboară la dumnezeu când mi-e lumea mai dragă, nu cred că
mai are sens să visez... dar totuși o fac. Nu. Lumea mea n-ar mai fi la
fel fără nebuna asta superbă și sălbatică. De când am dat de ea, parcă
văd lumea altfel, grație scânteii din inima mea. Ea a aprins-o. Ea mă
face să fiu eu. Cel de acum. Și ea e un soi de Dumnezeiță. Cu D mare.
Sau coordonatoare, că tot voia să fie una pentru cineva.
Cu mine-i iese de minune și nici măcar nu vede.
Cineva bate la ușă. Draci, n-am terminat cafeaua! Nici n-am chef
de vizitatori, dar poate e ea. Întreb cine e, însă dincolo de ușă e
liniște totală. Mă irită-ntr-atât, încât deschid ușa cu putere.
Roșcata cu picioarele la gât mă salută din vârful nasului.
- Sidonia Cordoneanu. Nu-ți spune nimic numele? mă întreabă
ea răspunzând, cumva, la mirarea de pe chipul meu.
 O știu, evident. „Consiliera” președintelui. Am recunoscut-o din
prima, dar o las așa. Îi place să-și umple gura cu numele personal, cu
funcția, ca o precupeață ce înfulecă slănină, ascunzându-se pe
jumătate sub tejgheaua cu zarzavaturi. Nu pot să-i fur această
plăcere.
O sondez din cap până-n picioare, iar ea zâmbește. Îi place
atingerea privirii mele.
– Pot intra? Lumina nu e prea bună aici.
Ce să zic? Are și umor. Asta mai lipsea! O las să intre. Ce-i drept,
mă pot lumina mai abitir în legătură cu ea, astfel. Încă sunt furios, și-
am mai dormit și prost. N-am chef de glume. Inclusiv vizita ei mi se
pare o glumă, dar ea e convinsă că-i amuzantă. Prostia nu doare, aici
a greșit Dumnezeu creația.
Sidonia intră și se așază la masă. Îmi bea restul de cafea din cană
și-mi zice zâmbind:
- Ia loc, te rog. Avem câteva lucruri de lămurit.
O consilieră și o coordonatoare. Cum ar fi să le am pe ambele-n
viața mea? Nu mă hotărăsc ce-aș fi eu, în toată această ecuație.
Sclavul perfect sau cel mai împlinit om de pe Pământ. Alt necunoscut
la puterea indiferenței.
- Dacă tu zici... îi răspund, căutând cu ochii un loc bun unde să
stau jos. E penibil să faci asta-n propria casă. Mă așez lângă ea, la
masă. Dacă are ceva de zis, să spună privindu-mă-n ochi.
- Am venit să discutăm câteva lucruri legate de ceea ce s-a
întâmplat zilele trecute. Te-am văzut în preajma evenimentelor. Îți
pasă și...
- Tu ești consiliera lui Alfons, nu? o întrerup.
- Da, sunt, răspunde cu zvâc.
- Am înțeles... Continuă!
 - Da, sunt consiliera lui Alfons și din poziția aceasta am venit să
discut cu tine, zice după o pauză de câteva secunde. Ai văzut și tu
toată suferința. Știi că nu era nevoie să se ajungă aici. Oamenii sunt
încăpățânați și acaparatori. Și băștinașii tot oameni sunt.
Spune toate astea pe un ton plin de o durere jucată în stil
bollywood. Ce mă fac eu cu tine, Sido?
- Păi da, sunt. De când s-a inoculat faza cu nevoia de proprietate
a omului, așa gândim toți. Ei nu făceau decât să-și urmeze
instinctele. De fapt, de instincte vorbim aici. Ăsta e cuvântul de bază.
Teritorialitatea și nevoia ei există de când lumea. Din preistoric, dacă
vrei.
- Nu prea înțeleg. Vrei să spui că epoca modernă a exploatat un
simțământ pe care-l aveam toți?
- Da, iar voi contribuiți la asta în prezent. Nu mă lua cu teoria
spațiului vital, că o știu de multișor. E fumată și experimentată-n fel
și chip. E eșuată. La ce trebuia să invadăm teritoriile tranfelicșilor,
dacă aveam și noi destul spațiu pentru câți suntem?
- Și câți vom mai fi, nu? Dorim să ne dezvoltăm, ca nație. Să
creștem. Când vom fi mai mulți, cum facem? Supraetajăm blocurile
până la cer? Stăm câte cinci în cameră? Dormim în picioare cum
dorm caii? Ar trebui să-ți fac o mică recapitulare a câtorva concepte
esențiale de geopolitică, adaugă tipa pe când se chinuie să-și aprindă
o țigară. Bricheta-i dă rateuri. Profit de acest timp scurt de pauză și
n-o iert.
- Nu-mi trebuie explicații și lămuriri. Zi-mi de ce ai venit. Încă
nu m-am prins.
Reușește. Țigara e aprinsă și fumegândă. Trage în piept adânc.
Profit și de data asta și mai arunc o momeală.
- Voi n-ați auzit de liber schimb? Poate că oamenii ne dădeau
voie să facem troc. Nu putem trăi izolat. Suntem ființe so-cia-le, ce
dracu’?! De asta vorbesc.
 - Tu chiar ești naiv, îmi răspunde între două chicoteli și o
descărcare de scrum direct în cana cu nuduri. În comuna primitivă
poate că mergea cu asta. Progres, îhî?! Păi, asta nu are nicio treabă
cu mersul racului. Viitorul e al celor ce știu să supraviețuiască.
Despre asta-i viața. A-dap-ta-bi-li-tate. De asta vorbesc.
Până aici! Arunc cana din fața ei. Tresare un pic la auzul
clinchetului de cioburi sparte pe pardoseală. Reușesc s-o enervez la
culme. Se ridică și stăm față-n față, la o distanță aproape
insesizabilă.
Ne adulmecăm ca două fiare înfometate.
- Ai grijă să nu te rănești în cioburi când te îndrepți spre ieșire, îi
spun aproape-n șoaptă, cu respirația din ce în ce mai sacadată.
Privind-o-n verdele sălbatic al ochilor.
- Și tu ai grijă... vezi cum mergi pe cioburi, în relația cu mine, îmi
răspunde pe un ton ferm.
- De când avem noi doi o relație?
- De când am intrat pe ușa aia pe care vrei să mă vezi ieșind mult
prea devreme.
La replica ei atașează un sărut care aproape mă lasă fără
respirație. E magistrală cum își folosește limba. Îi rup bluza roșie,
nasturii dându-și rendez-vous cu cioburile de pe pardoseală și arunc
cu-o mână tot ce-a mai rămas de pe masă ca s-o fut. În scrum de
țigară și-n parfum de cafea.

- Auzi, de unde mă știi? o întreb trăgându-mi șlițul de la

pantaloni.
- De când ai venit la noi, îmi răspunde stând într-un picior și
chinuindu-se să nu-și piardă echilibrul pe când încalță celălalt picior
cu un pantof mov, toc cui. Abia acum observ cu ce era îmbrăcată.
Nelămurit de răspuns, întreb iar:
- Care „noi”? Te referi la puținele vizite pe care i le-am făcut lui
Alfons? Mai mult obligat, că...
- Da, da, mă întrerupe. Puține, dar îndeajuns. Suficient cât să-
nțeleg ce om ești.
A reușit să se încalțe. Se uită-mprejur căutând ceva. O mai
privesc o dată. Mă atrage într-un mod barbar și nu înțeleg, dar nici
nu vreau să-mi mai pun întrebări. Faptul e consumat.
Îmi aprind o țigară. Îmi face semn cu mâna că și ea vrea.
- Păi, ce? N-ai țigări? Ai venit la vânătoare fără pușcă?
- Nu mi-ai văzut insigna? mă întreabă, căutând cu privirea
obiectul pierdut, în stânga și-n dreapta.
- Ce insignă?
- O aveam la sutien.
- Ai o insignă la sutien? La ce-ți trebuie?
Mă pufnește râsul.
- Au! Au, au, au! Stai, stai! Să-mi bag, chiar c-am comis-o acum!
Ești de la Poliția Sexului, așa-i? Recunoaște!
Mă încovoi de râs, cât pe-aci să-mi cadă țigara din gură.
- Nu, o am ca să-mi agăț sutienu’ la frigider. Avea și magnet,
răspunde exasperată, cu un aer mai mult glumeț.
Râdem amândoi. Încep să vizualizez frigiderul lui Alfons cu
sutienul Sidoniei atârnând de ușă. Și pe el, în patru labe, trăgând cu
dinții de sutienul ăla cât timp Sidonia îl biciuiește pe spate cu nesaț.
- Mi s-a părut mișto, de-aia mi-am pus insigna la sutien. E cu un
palmier în miniatură. Arată bine pe negru și ascunde un defect de
fabricație, mă lămurește.
- Carevasăzică ai spirit artistic și practic, în același timp. Păi, ce-
ar fi să fii tu președintă la noi?
- Mai e pân-acolo. Îmi dai țigara aia sau nu?

Fumăm la masă, neslăbindu-ne din ochi. Nicio vorbă, de câteva

minute. Pe când țigările se aproapie de desăvârșire, ea ridică ochii
spre un punct de pe peretele din spatele meu, îi ține acolo timp de
câteva secunde de parcă s-ar pregăti mental pentru ceva, apoi se
întoarce cu privirea la mine. Mă arde și încă nu înțeleg nimic din
toată tărășenia asta, dar măcar am rămas cu o senzație plăcută de sex
de calitate.
- Avem nevoie de tine mai mult ca oricând, spune.
- Cum poți să te fuți cu subiectul misiunii tale? continui pe tonul
șăgalnic dinainte. Nu e prea profesionist. Ți-ai cam futut reputația
aici... dar ca să-ți răspund, află că nu mă interesează de nevoile
voastre, numai de ale mele, după cum ai văzut.
- Bine măcar că recunoști că ți-ai satisfăcut o nevoie cu mine, nu
că aș fi început eu tot jocul...
- Tipic pentru politicieni. Răstălmăciți totul și nu vedeți rahatul
de pe nas, că de mirosit, nici nu se pune problema. Noi, ceilalți, avem
mirosul mult mai dezvoltat. Eu, unul, te-am mirosit, Sidonia
Cordoneanu.
- Dacă ți-a păsat atât de sălbaticii ăia și ai urmărit nebunia de
zilele trecute, de ce să nu-ți pese și de ai tăi? Stă să mocnească o
revoltă și cu ai noștri, cu statalienii. Și totul din cauza titlurilor de
proprietate pentru bucata aia aridă de teren.
Face o pauză. Se prinde de ce a spus, dar încearcă să repare totul
din mers.
 - Există plângeri cu nemiluita, Remus. Alfons nu știe cu ce să-i
mai împace. Situația în țară e instabilă rău, iar tu ai o anumită
imagine. Unde mai pui că te și implici? Asta voiam. O persoană
activă și cu credibilitate. Vrem să te ajutăm, dar ajută-ne și tu.
Mă ridic, neslăbind-o din priviri și mă reazăm de bufetul din
bucătărie, paralel cu masa. Își schimbă poziția, cât să mă privească
direct. Pentru un scurt moment, are tentația să-și roadă o unghie,
dar nu termină gestul trădător și-și alungă mâna la loc.
Simt fiori pe șira spinării, mă scutur și o întreb:
- De când vreți să mă cumpărați? Toată gargara cu capela lui
Alfons a fost o diversiune, bănuiesc. Între timp, ai făcut o tâmpenie și
ai venit la mine să te ajut. Un neica nimeni? Să fim serioși...
- Ești ușor paranoic. Lucrurile stau mult mai simplu în realitate.
E o lipsă mare de persoane de încredere în Transtatalia. La nivel
înalt. Tu ești jos. De ce să nu?
Face un gest neclar cu mâna, ceva ce-aduce a educație de cartier.
- Nu vreau să vă fac un bine, îi spun clar. Despre asta-i vorba. Nu
mă implic. Nu mă interesează să mă asociez cu imaginea voastră.
- Și totuși, te-ai cam asociat... cel puțin cu mine, zice făcându-mi
cu ochiul. OK, dacă așa stau lucrurile, eu plec. Se ridică și se întinde
direct spre un loc de pe podea, lângă masă, de unde-și ridică
faimoasa insignă cu palmier. Am găsit ce căutam, crede-mă, adaugă
la final.
Își ia poșeta de pe alt scaun, se uită din nou în jur să nu-și mai fi
pierdut ceva și-și aranjează insigna la sutien. Îmi zâmbește, apoi se
apropie de mine.
- Alfons nu știe nimic despre întâlnirea asta, de fapt, dar să fii
atent la poștă zilele viitoare.
Trimite un sărut din zbor și pleacă.
 *

N-a trebuit să aștept cu sufletul la gură și nici n-am prea fost

atent la poștă. Cu toate astea, după două zile de la vizita roșcatei cu
picioare superbe, primesc o scrisoare care m-a pus un pic pe gânduri.
Plicul a fost strecurat pe sub ușă, ca-n filme.
Atât acesta, cât și scrisoarea au antetul prezidențial.
Sunt de la ea.

Dragul meu amant,

dacă citești această scrisoare înseamnă că am reușit. Te-am
pus pe gânduri și nu m-ai uitat. Mă bucur mult și țin să te anunț că
starea nu se va atenua, dimpotrivă. Mă vei vedea tot mai des. Din
păcate, am observat că oferta și, totodată, cererea mea de ajutor nu
te-au mișcat câtuși de puțin, când ne-am văzut. În favoarea mea
(sau nu), doresc să aduc la lumină un ultim amănunt. Ești nevoit să
mă ajuți, dragule, pentru că îmi aparții. Te am lângă mine. Virtual,
ce-i drept, dar asta e doar o chestiune de timp.
Te am și te revăd. În toate pozițiile.
De tine depinde să nu dai curs unei tragedii la nivel înalt, care
te-ar putea costa viața. Repet, Alfons nu știe nimic despre întâlnirea
noastră, dar grație imaginilor din interiorul micului meu palmier
de la sutien, cu cameră video, poate afla oricând. L-am aruncat
anume ca să ne vedem bine pe sticlă. Știi ce zic? Te asigur că atunci
când se va întâmpla, eu nu voi fi prin preajmă, în schimb, mi-e că tu
nu prea ai unde să te ascunzi. Ce zici? Stabilim o întâlnire la biroul
prezidențial? Pe poziții de pace, strict secret, în legătură cu tot ce s-
a întâmplat și în prezența lui.
 Am totul stabilit și sper să nu mă văd nevoită să recurg la
planul B.
Aștept să ne vedem, ca să-ți iei viața în mâini, joi, la ora 11. Te
rog să fii punctual! Știi că un transfer video e o chestiune de
secunde.

Cu deosebită stimă,
SIDONIA CORDONEANU
Consilier de stat – Cabinetul Președintelui
Transtataliei

A dracu’ femeie, nici nu mi-a zis pe nume! Mai nou sunt „dragul
ei amant”... atât de drag, că m-a și filmat, japița.
Mesajul primit mă scoate din sărite, dar nu e de neglijat. Femeia
e îndeajuns de nebună încât să și facă ceea ce spune. Las hârtia pe
masa din bucătărie unde am făcut sex cu ea câteva zile-n urmă. În
cap încep să-mi răsune o mie și una de voci. Mă plimb dintr-un colț
în altul, de parcă aș fi închis într-o cușcă. Într-un fel, chiar sunt.
Trebuie să existe o scăpare! Nu pot fi într-atât de tâmpit, încât să-i
cad în plasă unei cocote... și totuși, exact asta am făcut. N-are niciun
sens să o dau la întors.
Mă întorc la foaia de hârtie. Mă uit la ea, apoi la plic. Mă
pufnește un râs din care nu mă mai pot opri minute-n șir. Încă nu
știam că se pot trimite mesaje romantico-amenințătoare cu antetul
prezidențial. Măcar e pe șleau. Ce tura-vura? Faci ca noi sau mori.
Punct.
Îmi place cum lucrează fata.
Ca să fiu întru totul liniștit, plec la Anghelina. Un sfat de la o
persoană înțeleaptă nu strică niciodată.
 În scurtul drum spre apartamentul bătrânicii mele dragi, trec
dintr-o stare-n alta. Mintea mea nu prea știe cum să prelucreze
mesajul primit mai devreme și singurul sentiment care domină
peisajul e cel de mânie. E greu să recunoști o înfrângere atâta timp
cât toată viața ești programat să lupți și să ieși în câștig, sau măcar să
rămâi la suprafață. Niciodată nu prea mi-am dorit să rămân la
suprafață, ci să intru tot mai adânc în mine, ca într-un ocean, și pe
măsură ce intru, să fie tot mai rece, tot mai întuneric și să lupt. Chiar
și acolo. Să lupt cu mine și cu reflexiile mele.
La dracu’ cu toate luptele! Din cauza lor am ajuns extenuat
psihic la ușa Anghelinei. Bat în ușă și mi se deschide aproape
imediat. Anghelina nu râde azi. Mă poftește înăuntru cu un gest făcut
din încheietura mâinii, o mână mai obosită decât mintea mea acum.
Intru. Nici urmă de pisici. De obicei era una, două, care mă
întâmpinau. Atmosfera dinăuntru mă neliniștește un pic.
După ce intru, Anghelina trece în sufragerie, de unde mă cheamă
și pe mine să vin. Înăuntru, aceeași atmosferă. Cărți în toate părțile,
un pat veșnic desfăcut, miros de aer închis și o lumină cam ciudată.
Mă așez pe pat, lângă ea. Televizorul e pornit, ca-ntotdeauna, pe un
post oarecare. Un aparat mai mult de decor.
Anghelina studiază niște foi scrise de ea, cu ochelarii pe nas. Ăia
cu ramă groasă și lentile bune.
Rup tăcerea, până nu devine și mai densă atmosfera.
-Ești bine? Voiam să-ți spun ce am pățit azi...
Pare că nu mă ascultă, nici nu se sinchisește că am tutuit-o, ci
continuă să-și țină ochii în foile ei, toate cu pete vechi de cafea și
încrețite. După un timp, trage o gură mare de aer și-mi zice:
- Te ascult. Ce e?
- Dumneata o cunoști pe Sidonia Cordoneanu, așa-i? Consiliera
lui Alfons.
 - Da, aia care „arunca mâncare la porumbei” în Piața
Speranțelor...
A naibii bătrânică! Cum știe ea să înflorească evenimentele
murdare din viață. Mă prind că se referă la titlurile de proprietate
împărțite de Sidonia în piață în urmă cu ceva timp, dar nu-mi pot
ascunde un surâs când mă gândesc ce eufemism a folosit.
Se întoarce cu capul spre mine exact când zâmbetul mi-e mai
mare pe chip.
- Râzi, că-ți șade bine... ce-i cu ea?
- Tocmai despre „mâncarea” aia de porumbei e vorba. A venit
zilele trecute la mine. M-am trezit cu ea, pur și simplu.
Anghelina își dă jos ochelarii de vedere și mijește ochii ca un
intelectual versat, pregătit să atace o nouă provocare. Ca să fie și mai
fidelă imaginea, își sprijină bărbia între degetul mare și arătător.
Continui.
-Da, a venit la mine și a trecut direct la subiect... adică mi-a
cerut, vezi Doamne, ajutorul. Și ea, că nu-mi ajunsese cu Alfons,
Calistrat și restul grohăitorilor care-mi dau târcoale. Zicea că se pune
de altă revoltă, de data asta în rândul statalienilor, din cauza
titlurilor de proprietate cu care i-a momit. Cică eu am prestanță și o
imagine bună în rândul multora dintre locuitori și că-s pe roșu cu
persoanele de încredere. Pe scurt, mi-a cerut ajutorul ca să-i repar ei
prostia.
- Aha, aha... și?
Dintr-o dată, mă opresc. Îmi dau seama că nu pot să-i spun tot.
Mi-e rușine. Pe de o parte, nu avem așa o relație apropiată, pe de altă
parte, ca să ajung la partea cu șantajul, nu prea pot ocoli subiectul
fără să mă mânjesc. Recunosc, la murdărie am participat și eu. O să-i
spun doar că m-a filmat și gata.
- Păi, ați auzit ceva de vreo revoltă? zic.
 - Nu cred, răspunde cu impasibilitate.
- Nici sursele dvs.?
- Nu prea știu, am cam renunțat la ele.
- Adevărul e că de când cu adunarea aia mare în Piață, nu v-am
mai văzut, insist eu, ca să-mi iau timp de gândire. Ce s-a întâmplat?
- Am decis că e mai bine și mai înțelept să renunț, Remus,
răspunde ea pe-un glas monoton, împingând foile mai departe și
împreunându-și palmele așezate în poală. Pare atât de resemnată...
- Să renunțați la ce?
- La tot ce părea că fac. La lupta asta dusă pe uscat în zile toride,
precum cele de acum. Mă refer la ambele sensuri. Ai văzut c-a luat-o
razna și vremea? Așa-i aici. Oamenii-s după vreme. Când calzi, când
prea reci și ostili. E imposibil ca pe unii să nu-i modeleze condițiile
meteo. Poate nu pe toți, dar pe masa critică, dacă te uiți atent... În
sfârșit, mă simt mult mai bine așa, îți mărturisesc. Sincer, cred că și
pentru tine e cel mai bun răspuns la rebeliunea ta fără sfârșit. Să te
încredințezi ție și să crezi. Știi? Meteorologii adevărați sunt printre
cei mai credincioși oameni. Ei știu că sunt doar niște supuși și că nu
pot schimba nimic, însă pot fi cei mai fini observatori. Despre asta e
vorba. Să vezi. Să te abandonezi ție.
- N-am prea înțeles, și eu voiam să spun altceva...
- OK, mai pe scurt, am cam ieșit din viața publică, băiatule. De
data asta pe bune, fără șmecherii pe la spate. Așa consider eu că mi-e
bine. Motivele ți le-am expus înainte. Îmi recunosc neputința și
încerc să o accept. Astea vin la pachet, oricum. E foarte sănătos
sentimentul pe care ți-l dă atitudinea asta. Știi cu ce-am rămas eu din
Piața Speranțelor? Cu speranța. Cam asta e... Hai, vrei o cafea?
Încuviințez. Se ridică și merge în bucătărie. Îmi vine să mă
scarpin în cap. Eu eram preocupat cu problemele mele lumești, timp
în care Anghelina respira filosofiile cele mai înalte ale vieții ei. Între
timp, apare Bobi, bengalezul. Se freacă de mine, îl mângâi de la ceafă
până spre vârful cozii de câteva ori, apoi îl gâdil un pic după ureche,
unde știu că-i place, și pleacă.
Apare și cafeaua.
-Dar cum de nu e Damaris pe aici?, întreb eu.
- A luat-o Poliția, îmi răspunde „bunica”, pe când îmi pasează
ceașca de cafea, cu farfurioara aferentă dedesubt.
- Poftim? întreb scandalizat. Cum adică Poliția?
- Da, domnule. Păi, ce să facă ei cu căpetenia tranfelicșilor fără
translator?
- Aha. Și a trebuit să vină așa, oficial? A opus rezistență sau ce?
- Nu, dar așa or fi considerat că e mai convingător. Ține cont că
nu e o rugăminte din partea lor, ci un ordin de sus, îmi spune pe
când se face mai comodă pe pat și-și scoate de sub ea un colț de
cearșaf care-o deranjase la șezut.
- Înțeleg. Eu, de fapt, am venit ca să vă cer un sfat.
- Hai, lasă politețurile, mă întrerupe subit. Treci înapoi la
tutuială. Crezi că n-am observat? îmi spune zâmbind cu ochii apoi ia
o gură de cafea. Ai voie, copil drag! mă liniștește pe o voce caldă,
maternă. Hai, zi-mi ce te doare!
- Mulțumesc! Păi, știți... adică, știi, femeia asta, Sidonia, nu a
venit la mine ca să mă roage ceva. A venit ca să mă șantajeze. A
filmat tot dialogul cu mine, în care nu spuneam chestii prea ortodoxe
despre președinte și, la două zile după ce ne-am văzut, m-am trezit
cu un plic cu antet oficial, prin care mă constrânge să-i accept
cererile. Adică, m-a filmat, înțelegi?
- Și ce dacă? N-are niciun sens. Să-i dea filmul și să-i aducă și
popcorn, care-i problema ta? Remuse...
Tonul apăsat al Anghelinei mă avertizează că jocul s-a sfârșit.
Am fost prins în fapt. Nu știu să mint. Plec capul și profit ca să sorb o
înghițitură de cafea. Ea mă fixează cu o privire ghidușă și aud încă un
Remuse...
- De țe minte băiatu’? spune pe-o voce de copil.
Începem să râdem. Mai mult eu, ea e curioasă foc. Dar tot nu pot
să-i spun, poate doar să-i dau de înțeles. E cea mai curată formă
găsită.
- Ei, am făcut și altceva și...
- Și s-a filmat și aia, nu?
- Da, și știți, of, scuze, știi cât de nebun și periculos e Alfons.
Poate orice. Nu m-aș amesteca cu ei. Sidonia zice că el nu știe nimic,
dar având filmul...
- Nu știu ce să zic, dragule... aici e moitié-moitié. Jumi-juma. Și
ea riscă mult și nu văd de ce-ar face-o, dar nu mă bag. Dragul mieu,
du-te și vezi ce vor. Atât.
- Păi, știu ce vor. V-am zis adineauri.
- Atunci, mergi și negociază. Nu te pune nimeni să te murdărești
până-n vârful urechilor. Tot ce poți face acum e să alegi până unde
permiți să te întinezi. Alege, frumosule! Asta nu ți-o ia nimeni.
Până ne terminăm cafelele discutăm despre tot felul de nimicuri.
Ea-mi spune că lucrează la un articol științific pentru singura revistă
cu care mai colaborează de câțiva ani încoace. E ceva interdisciplinar.
Despre fluctuațiile de temperatură și presiune atmosferică și
influențele lor în diferite domenii de la social la cel medical. Sincer să
fiu, îmi pare puțin cam abracadabrant ce scrie ea acolo, dar așa a fost
Anghelina mereu.
Pare liniștită. Poate asta contează, până la urmă. Să fii împăcat
cu tine și să te accepți așa cum ești. Dacă a ajuns la vârsta asta să
tragă o asemenea concluzie, înseamnă că e ceva acolo. Oamenii nu
trăiesc degeaba. Într-un fel sau altul, adună o experiență, un bagaj,
cât de mic. Și e al lor. Nu le ia nimeni mica agoniseală. Cu asta pleci,
atât... păcat că mai nimeni nu mai caută-n propria-i straiță, așa cum
a făcut Anghelina. Altfel, cum să tragi linia? Ce să aduni și să ce scazi
ca să-ți dea un rezultat corect? Corect?! E și ăsta un fel de a spune...

Nu merg spre casă, ci o iau înspre Piață. Văd un grup de oameni

adunați ce par a fi foarte nemulțumiți. Îl întreb pe unul pe unul din ei
ce probleme are și-mi zice că guvernul le-a dat pământ, dar nu-i
ajută să și-l întrețină cu instrumentele necesare. Că le trebuie
pompă, sistem de irigație, mai ales că acum vremea se arată așa de
aridă. Nu știu ce să-i zic. Zâmbesc ușor și plec mai departe.
Deci, totul e o chestiune de instrumentar...
 12. La scăldat (ne curățăm cu iubire)

Azi am hotărât să ies la râu cu fetele și cu micuța mea. N-are rost

să rătăcim aiurea prin oraș sau te miri pe unde.
Izvorând din dealuri, traversând pădurea, în zona ce fusese a
băștinașilor, câteva firișoare de râu rece își fac loc până la mare. Pe
alocuri, firicelele de râu formează chiar și zone mlăștinoase. Toate
aceste râușoare intersectează marginal zona aridă, formată între oraș
și pădure. Exact zona pentru care se ceartă acum statalienii, din câte
am auzit. Am aflat despre asta discutând ieri cu Remus. Dar mi-a
părut atât de evaziv! N-a stat prea mult cu mine, mai avea un pic și
nici nu mă lăsa să intru-n casă. Zicea că se grăbește să ajungă-ntr-un
loc, dar nu mi-a spus unde, iar eu n-am insistat. La ce bun să mă
enervez? Se poartă așa de când a aflat că am lăsat-o pe Misha în grija
Normandiei și a fetelor ei. Văzând că nu-și dorește prezența mea, l-
am lăsat în pace și-am plecat spre casă. Omul când e necăjit, e bine
să stea singur, nu? Marile revelații nu le ai cu ceilalți, ci cu tine.
Singur. Căutările pornesc din tine.
Pe la fete am trecut abia de dimineață, de cum s-a împăcat
soarele cu cerul dimineții. Cum nu prea le-a convenit ora matinală,
din toate am rămas doar cu Normandia și Aurora, proprietara de
drept a cuibului lor. Frumoasa Misha e deosebit de încântată de
ideea scaldei. Iubește râul. Cu siguranță s-a îmbăiat în el deseori și-l
cunoaște mai bine ca noi. Pe drum cântăm cât putem de tare Tu me
fais tourner la tête, mon manège à moi, c'est toi, lalalala la la lalaaa
lalalala la la lalaaa. Nu degeaba suntem fane Piaf. Cântăm tare și
din toată inima. Care cum poate, care cum știe. Nu asta e important.
Micuța noastră se concentrează doar pe lalala, îi place melodia și are
ureche muzicală. A prins-o din start.
 Inevitabil, atragem o grămadă de priviri. Atunci când nu le place
cum se uită cineva la noi, cele două iubitoare nonconformiste scot
limba sau le arată fundul. Mă distrez de minune și râdem cu multă
poftă. Ne oprim din loc în loc la diferite magazine micuțe cu nimicuri
și ne uităm la tot felul de podoabe contrafăcute. Fetele au făcut rost
de un aparat foto de la un client care n-a avut cu ce să le plătească. E
cam vechi, dar ne facem o grămadă de poze la orice tufă sau în
mijlocul drumului. Evităm clădirile. Nu ne plac.
La un moment dat, Misha o ia înainte, sărind într-un picior, dar
nu după multă vreme se oprește, holbându-se la ceva. O ajungem din
urmă și ne dăm seama despre ce e vorba. Dăm peste o mulțime care
urlă în toate părțile și scandează ceva. Poate Misha nu înțelege, dar
eu îmi dau seama. Se întâmplă exact ce-mi povestea Remus ieri. Mă
uit prin mulțime, că poate-l zăresc și pe el, dar nu-l văd nicăieri. Fac
două poze în grabă, una din ele la o placardă pe care scrie „Ne-ați
astupat gura cu pământ, dar ne trebuie apă ca să vă putem înghiți
cadoul”. Zâmbesc.
Fetele au luat-o înainte, dar reușesc să le prind din urmă. S-au
așezat la marginea râului, în locul unde acesta se unește cu marea,
lângă o tufă deasă de stuf. Misha nu stă mult pe gânduri și-și aruncă
rochița cât colo, apoi sare-n apă. O sorbim din priviri.
Ne așezăm pe burtă, una lângă alta, pe niște rogojini vechi. Nu
știu ce-mi vine, dar privind „scumpetea mică”, zic:
- Normandia, tu ai avut vreodată familie?
- Nu, fă, am ieșit din ou și cloșca și-a luat zborul, răspunde
privind cu un zâmbet ghiduș spre mine. Râd.
- Nu, nu. Pe bune acum. Uite, eu am avut o familie pe care am
cam lăsat-o-n urmă. A fost alegerea mea. Adică n-am făcut nimic
altceva decât să răspund la atitudinea lor. Ei au început primii. Știu
că sună copilăresc, dar nu e. M-a durut, să știi! A fost în perioada aia
cu ploile alea mari, care-au ținut zile-n șir. Eu mă întorceam din
vacanță, singură. Fusesem cu ăla de-ți tot povesteam de el, de-i zic
dumnezeu, și-l părăsisem. Și pe când mă întorceam, mi-am dat
seama că ai mei au părăsit casa, dar și-au luat cu ei tot, mai puțin
lucrurile mele. Bălteau în toată casa, Normandia! Știi, în momentul
ăla m-am simțit a nimănui... și-am acționat în consecință.
- Nu știu ce să zic, Gabi... aici e și cum vede fiecare lucrurile.
Poate tu ai luat-o prea în serios. O fi fost greu, nu zic, da’... nu știu,
adevăru’ nu-i cum îl vedem fiecare, e adevăru’.
- Știi ce? Dacă ești așa înțeleaptă și mă umpli de maxime, de ce
te mai prostituezi?
- Că-mi place, logic! Cu toatele o facem din plăcere, fă. Și stai
chill, că pentru maxime iau tarif special.
Nu ne-am privit în față niciun moment, de când am început să
povestesc de ai mei. Nici acum nu o facem. Privim marea, în schimb.
Și pe Misha.
- Uneori mi-e dor de ei, îi spun cu voce mai stinsă. Adică, au fost
și momente frumoase. Crăciunul, zilele de naștere, vacanțele...
cumva, cred că asta-i faza cu Crăciunul, de fapt. Importante sunt
momentele care se creează-n jur, nu neapărat sărbătoarea-n sine. Cel
puțin, cu asta rămânem toți. Cu amintirile. Și unii chiar trăim din ele.
Căldura aia, știi? Când suntem împreună cu diferite ocazii. Restul e
balast. Fără gust și fără noimă. Trece viața pe lângă și punct... N-aș
putea zice că nu mi-a purtat de grijă maică-mea sau cel ales de ea ca
tată, care mi-era mai mult străin, pentru că nu s-a purtat cu mine
niciodată ca fiind a lui și nici nu eram, dar lipsea cleiul ăla din mijloc.
Nu știu... niciodată nu m-am prins ce e și din ce e făcut. De clei zic.
Iar asta mă cam neliniștește, acum că o am pe Misha. Ea a crescut
altfel, cu alt clei... Apropo, am înscris-o la cursuri de limba stataliană,
știai? Nu se mai poate! Vreau să știu tot și să-mi spună tot. Învață
limba dușmanului, îți dai seama? E șmecheră frumoasa mea. Superb
de șmecheră.
- Tu nu ți-i știi nici pe-ai tăi, Gabi. Cum po’ să spui că iau nuș’ ce
decizii, dacă tu nu-i știi? Nu știi. Zi c-așa-i!
 - Nu știu, măi, nu știu. Pe taică-meu cu atât mai puțin, dar nu cu
el am avut probleme, ci cu ea. De la el mă așteptam, eram învățată.
N-am știut niciodată cine e taică–meu adevărat... mereu l-am căutat.
Uneori aveam impresia că-i dumnezeu. Dar nu e el. Nu poate fi. Cât
despre maică-mea, a rămas o tută de când nu-l mai are.
Normandia râde și se întoarce pe spate.
- Nu râde, că așa e. Dacă înainte mai era cum era, acum nu mă
mai înțeleg nicicum cu ea. Vorbim două limbi diferite, parcă.
Norma se ridică-n șezut și-și caută o țigară în poșetuța cărămizie
cu petice negre și maro, cu care-a venit. Aurora se ridică și ea, dar
pentru a merge în apă, la Misha. Găsește țigara și, ca niciodată, are și
brichetă. Aprinde, trage un fum și mă-ntreabă dacă vreau și eu.
- E țigară curată? o întreb.
- Curată. Ce, nu vezi cum miroase? Ce-ai?
Trag și eu un fum, apoi i-o înapoiez. Norma o ia și se întoarce pe
burtă, sprijindinu-și capul în mâna cu care ține țigara între degete.
Fumul ei se ridică la cer și-i împarte chipul în două jumătăți aproape
egale.
- Nu-i a bună, Gabi... adică, singure suntem pe pământ, oricum,
la ce bun să mai dăm șuturi în cur și ălora de vor să fie cu noi? De-ai
tăi zic. Ce-a fost, a fost. Ce? Crezi că la mine a fost mai bine? N-a fost.
Cu toate că aveam o familie completă, cum s-ar zice. Mama, tata,
ceva frați... rude apropiate... mai mult de mama, ce-i drept, prieteni
de familie, nași, fini, cumnați, cumetri, vecini de palier, vecini de
scară, vecini de bloc, manichiuriste și coafeza preferată a mamei, toți
ne treceau pragul și erau parte din familie. Pân’ la urmă familia, așa
cum tre’ să fie, e făcută din cei de lângă tine care știu. Care știu de
tine. Că exiști, că speri, ce speri, ce vrei, ce ai, ce n-ai, ce-ai vrea, ce
simți. Cam asta e, fă. Lumea înțelege multe când zici familie, dar, de
fapt, asta-i tot.
 Mă întorc cu spatele la ea și-mi fixez privirea pe o frunză.
Verdele mă relaxează întotdeauna. Când simt nevoia unei pauze,
prefer să mă relaxez în verde sau albastru. Pădure sau mare, cer sau
iarbă, albastru de metil, verde de Paris... de vindecare-i vorba. De
evadare. Și asta vreau acum. Să tăcem pentru câteva momente.
Și-apoi, de unde să știe Norma ce simt eu? Când explici cu vorbe
spui cel mai puțin. Sunt înconjurată de atâta lume și totuși mă simt
atât de singură... Adevărul e că asta e cea mai cumplită formă de
singurătate. Singurătate cu oameni. Singurătate în oameni.
Singurătate de oameni. Nu sunt sigură că m-a înțeles bine și nici n-ar
avea vreun rost să-i explic altfel. N-aș avea cum. Ar trebui să intre în
mine ca într-un aparat stricat care bâzâie și să vadă pe un ecran toate
chestiile care mă dor.
Cum arată durerea mea? Ce culoare are? Albastru de metil?
Verde de Paris?
Decid să schimb subiectul. Aurora și Misha dau semne că apa e
foarte bună și ne cheamă să intrăm și noi. Prezentul e acolo, în apă.
Copilul meu de suflet, rupt de lumea lui.
- Fă, da’ n-ai stat mult pe gânduri să te lași în curu’ gol, o aud pe
Norma zbierând la Aurora.
- Di ce? Te deranjează bucile mele albe și rotunde? îi răspunde
cealaltă.
- Nu, fă, mă orbesc! Mă dor ochii, mă dooor, de albu’ bucilor!
Mai stai și tu cu fundu-n soare, nebuno!
Râdem toate. Misha continuă să râdă, ea nu s-a oprit un
moment. Când ești mic, dramele vieții au o altă greutate. Poate ea
nici nu și-a dat seama cât de singură e. E? Ca mine sau ca Norma?
Nu mai contează. E cu noi, acum. Pot să-ți moară mii de lumi atâta
timp cât lumea din tine e încă vie. Probabil, asta e cel mai important.
Rămâi întreg atâta timp cât ai o lume în tine, un suflu de viață. Și
trăiești. Cu toate persoanele care te compun. Misha a înțeles asta
mult mai repede decât mine.
 Mă întorc din nou în poziția de dinainte. Norma mă privește cu
coada ochiului.
- Bună gura de liniște? spune pe un ton glumeț.
- Bună ca apa.
- Da’ io nu mi-am terminat povestea, bre! Vrei să știi de ce am
ajuns aici?
- Doar dacă are legătură cu familia, îi răspund.
- Totul are legătură cu familia, hai să fim serioase!
- Bine, zi-mi.
- Într-o noapte, am plecat pe furiș de acasă și...
- Gata, știu. Bine.
- Nu știi! Ssst!... Și am ieșit cu o prietenă de liceu să mergem la
un club, discotecă, naiba mai știe ce era. Înțelegi tu. Toate bune și
frumoase, am băut, am băut mult, am dansat, am făcut de toate, dar
mi-a picat cu tronc un tip pe care pusesem ochii ambele și-l cam
schimbam la dans. Ăsta, când era mai pilit, m-a invitat la el acasă, că
cică să-mi arate un tablou...
Râde zgomotos, întrerupându-și povestea și trezindu-mă din
reveria în care alunecasem pe nesimțite. Deja știu cum se termină
povestea ei. Ajunge acasă, o violează și rămâne traumatizată. Apoi, ca
să-și vindece trauma, pe principiul „cui pe cui se scoate”, se bagă-n
branșă. Și asta e.
Dau s-o întrerup iar, dar mi-o ia înainte.
- Auzi că cică să văd un tablou... La cât eram de beată, asta m-a
făcut să am o criză de râs,ca acu’. Ăla se uita ca prostu’ la mine,
neînțelegând nimic, apoi, dându-și seama că nu are ce să facă, începe
să râdă și el ca istericu’. Mă rog, acum toată lumea se uita la noi. Și l-
am lăsat să mă ia de proastă. Îl întreb: „Ce tablou ai?”. Îmi zice, cu
greu, după ce s-a oprit, între două guri de râs, că e ceva cu o fugă
din... habar n-am, nu mai țin minte. O fugă. De undeva. Îi zic, „bine,
bine, fugim să vedem cum fug alții?”. Ăsta, romantic sadea, îmi
răspunde: „Nu fugim, mergem ca oamenii, mai bem o cafea, mai
admirăm un tablou”. Era praf și-mi venea să-l iau tare. Ce dracu’ de
cafea să mai beau la doișpe noaptea? mă gândeam io. Vrei să rezist și
la prelungiri? Ai înțeles tu, Gabi, nu? În fine. Mergem. „Bine, mă”,
zic, „hai să mergem”. De mers, am mers mai mult pe fugă, ce-i drept,
dar n-am mai zis nimic. Am ajuns la un apartament cam ciudat. Avea
la uși, de parcă erau mai multe ca camerele. Cum intru, îi zic să-mi
arate tabloul. Tipul mă ia cu frumosu’, că să stau, că să ne tragem
sufletul și tot așa. N-a mai stat mult, mi-a dat o cafea și a început să
tragă, da’ nu de suflet, fă, de hainele mele. Păi acolo ți-e sufletu’, în
mama mă-tii de borfaș?! Io n-am zis nu, asta gândeam, doar. Ne-am
scos toate alea, ne-am călărit cât ne-am călărit, mi-a plăcut, că avea
ochi frumoși și avea o față de copil, și gata. Nu știu. O fi spiritul
matern... în fine, în rest, numa’ copil nu era de la buric în jos. Fapt
pen’ care, am stat toată noaptea, că aveam și o cafea la bord, doar.
- Bun, și? Nu înțeleg. Care-i ideea, de fapt?
- Păi, stai să vezi, că ăsta nu mă mai voia și eu mă aprinsesem
toată. Credeam că nu-i nimic de capu’ lui, dar, draci, era artist, deci
irezistibil, așa că m-am hotărât să-l mai caut după noaptea aia. Ce
crezi? Crezi că m-a mai băgat în seamă? Nici gând. Pfff, ce mă
enerva! Trebuia să fac ceva. Mai voiam cu el.
- S-o faci?
- Nu, s-o desfac... logic! S-o fac. Și era și fain în cap. L-am mai
căutat, am insistat, dar nu se lăsa. Știi cu ce se ocupa? Asta nu ți-am
zis. Făcea miniaturi. Tot felul de chițibușeli dinalea de te chiorăști la
ele. Într-o zi am mers iar pe la el. L-am găsit cu ochii-n
parascoveniile lui, nici nu se uita la mine. Zicea numa’ „da” sau „nu”
și era cam ciufut... Na, pân’ aici, am zis. Am dat un brânci la masa de
lucru, i-a căzut parascovenia pe jos, nu știu ce naiba era, un soi de
cărticică, dup-aia mi-a zis că era o revistă porno, de fapt. Lucrase la
computer la micirea unor imagini digitale pe care le-a imprimat apoi.
Poze cu tot felul de tipi și tipe-n poziții de sex și că i-am distrus opera
de artă. Pfoai, ce m-am aprins. Îi zic: „Bine că vorbesc ca proasta aici
și tu nici n-ai bunul simț să te uiți la mine”. Îmi răspunde că era
ocupat cu revista aia nemernică. Îi spun, zbierând la el, că până-și
termină el cartea de Kama Sutra, eu nu vreau să stau acolo ca ultima
plantă neudată... Și s-a prins, normal. Ți-am zis că era tare-n cap. M-
am ținut fermă în continuare. I-am zis că dacă nu mă ia, mă culc cu
primul ce-mi iese pe stradă, da’ m-a refuzat. Că cică l-am scos din
zen și nu s-ar putea bucura de partidă. Tu mă știi pe mine, Gabi, așa-
i?
- Ca pe chiloții mei, fă, îi zic.
- Îți dai seama că am făcut ce am zis. Și-am nimerit peste unu’
tocmai când coboram pe scări. Un bătrânel care voia să meargă-n
apartamentul lui, vecin cu artistu’. Mă îmbrăcasem provocator, că tot
speram să-l trezesc pe ăsta de zile-ntregi, și când mă vede moșu’, se
benoclează la mine cu ochii ca reflectoarele. Mă uit la el, îi fac cu
ochiu’ și zice ceva gen „tinerețe coaie crețe”. Mă uit la el iar. Îl întreb:
„Mai aveți dinălea?”. Îmi zice că nu prea, dar poate face rost. Credea
că glumesc. Când a văzut că insist, omu’ nu s-a dat înapoi. Era
culmea! Șansa vieții lui. Stătea chiar deasupra artistului. Avea moșu’
puțin peste unu șaizeci, dar te privea cu o perversitate cu ochii ăia
albaștri ai lui, că parcă ar fi lucrat toată viața la cazanele iadului. În
fine, n-am făcut noi mare lucru, dar la final, n-am văzut în viața mea
o persoană mai fericită ca el. Parcă era mai viu, mă înțelegi? Eeeh,
râzi ca proasta, am zis și eu, nu era în nume de rău. La vârsta aia,
fericirea vine din lucrurile mici. Oricum, s-o fi lăudat, apoi, la toți de
pe stradă, că mă priveau bătrânii cu niște vise prinse-n ochi, de te
apuca râsu’. A aflat și artistu’, într-un târziu, și i-a părut rău. M-a mai
căutat, dar io nu-l mai voiam. Făceam pe nebuna. A venit și la mine
acasă și, culmea, părinții l-au plăcut rău de tot. Au insistat să fim
împreună. Numa’ că pe-atunci, io nu-l mai suportam, din cauză că
părinții-l plăceau într-atât. Nu mă băgaseră-n seamă cât eram mică
și acum apăruse ăsta... Mă apuca o gelozie grozavă, mai ceva ca de
sor-mea mai mare. În sfârșit, după ceva timp m-am prins că dacă-l
privesc ca pe un frate, atunci nu mai are niciun rost. Relațiile astea în
care el e tatăl sau fratele și ea e copilu’ sau sora, nu merg nicicum. E
o confuzie la mijloc. Așa că... a ieșit scandal. Io nu mai rezistam la
presiuni și la nervi și în perioada aia o cunoscusem pe asta de-i în
apă cu micuța. Aurora a făcut curvăsărie silită de familie. Vai de
capu’ ei... într-o zi, mi-am luat bocceluța și am plecat. Aurora-și
primise deja moștenirea de la bună-sa. Baba voia să spele păcatele
fie-si și s-a simțit vinovată, dar asta ne-a ajutat pe amândouă. Așa
am început să fac și eu treaba asta. Îl aveam la activ pe moș. Ce putea
fi așa de greu? Eh, a cam fost, dar asta e altă poveste... Am avut ceva
drum de trecut până s-ajung să zic că-mi place ce fac. Până să pot
alege.
Mă ridic. Soarele e deja prea fierbinte. Le fac un semn fetelor să
iasă din apă și apoi strângem rogojinile.
Norma nu mai spune nimic, nici eu. Nu știu ce să fac, mă simt
obosită și încărcată. Până la urmă, eu chiar n-am cea mai aiurea
poveste, dimpotrivă. Aurora, silită să se dea de micuță unuia și
altuia, Norma, complet ignorată de ai ei până a apărut tipul de care
se îndrăgostise, Misha, care fusese fericită atâta timp cât i-a avut pe
ai ei lângă ea... m-am uitat la toți, apoi m-am uitat la mine. În mine.
Ce-mi mai trebuie? În afară de acel episod, de acum trei ani, de după
inundații, nu pot spune că am vreun reproș greu de adus mamei. Nu
o cunosc, asta așa e, dar... simt nevoia să o judec de parcă ea ar fi
avut vreo datorie față de mine, ca și cum aș fi fost neîndreptățită într-
o situație de troc. Până la urmă, ea-mi dăduse cât avea de dat. Când a
rămas fără nimic, a făcut ce a crezut de cuviință. Lăsând-o în spate
atunci, m-a lăsat și ea pe mine. N-a fost prea frumos, dar nici nu e
ceva nemaivăzut. Asta-i viața. Aia era viața ei. Eu o aveam pe a mea,
încă o am, o avem, așa că, la ce naiba stau pe loc? Înfiptă-n amintiri.
Dacă nu-mi plac astea, hai să fac altele.
Misha a ajuns la mine. O șterg cu un prosop pe tot corpul, apoi o
sărut pe frunte și o mângâi pe obraji. Îi țin câteva momente fața în
mâinile mele. E superbă.
Aici sunt noile mele amintiri.
 13. Schimbul de zile
(tentative de reabilitare)

Mă plimb de nebun pe coridoare. Nebuni în jur, nebunie-n capul

meu. Mi s-a descheiat și un șiret la adidas, dar n-am timp de el.
Oricum, nici de mine n-are timp nimeni.
În „Biroul cu burți” e mare vânzoleală. Alfons a ieșit mai
devreme de-acolo, dar nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Revolta
de-afară îi ocupă toată atenția. Prin ușa întredeschisă o zăresc pe
Sidonia. Ne intersectăm privirile pentru câteva secunde. Ochii îi sunt
atât de goi! Surprinzător de vagi, parcă ar fi locuiți de ambiguu și nu-
mi explic mirarea, dar n-am timp s-o îmbrac într-un portret de
impresii, că cineva dinăuntru închide ușa.
Încep să mă plimb singur, calc pe șiret, înjur, mă opresc puțin,
apoi iar o iau de la capăt. Într-un alt birou, aproape de ieșirea
coridorului, reușesc să-l văd pe conducătorul tranfelicșilor, în
momentul când ușa se deschide pentru o clipă. E palid, și nu e de la
machiajul ritualic. E palid și pare lovit la un ochi. Ușa se trântește.
Din celălalt capăt al holului, Nicu Micu zorește de mama focului.
- Unde mergi, omule? îl întreb.
Se oprește și se uită la mine ca trăsnit. E nervos. Va întârzia, dar
nu știu încă unde.
- La dracu’ cu cărți! Unde să merg, mă? În biroul șefului. Tu ce
cauți aici?
Nu-i răspund nimic. Ce să înțeleagă ăsta? Ar râde ca un bou fără
să priceapă o iotă. Mă lasă și pleacă spre „Biroul cu burți”. Când
ajunge acolo, bate la ușă și bagă capul înăuntru. Dinăuntru se aude o
voce care strigă „Intră-n pana mea, odată! Stai ca prostu’. Nu vezi că
se face curent?”. Nu cunosc vocea. Nu e Sidonia, clar. Nu e nimeni
din cei cunoscuți de mine.
Stau și mă gândesc. Îmi leg șiretul și încerc să găsesc o soluție, o
cale de ieșire. Parcă nu-mi vine să cred că m-am lăsat prins așa de
ușor. Adică, metoda e clasică, ce naiba? Mda, dar când mi-au luat-o
hormonii la fugă și gândirea s-a transferat în celălalt cap, tot
degeaba. Asta e cu noi, bărbații. Cedăm prea repede nouă înșine. Ne
aruncăm cu capul înainte și ne lăsăm deoparte identitatea pe un
instinct. Sau ne place să ne găsim scuze? Nu știu. O fi spirit de
aventură, dorința de a mușca din viață, de a trăi. Poate de-asta cei
mai mulți dintre marii rebeli sunt bărbați. Dar Gabriela? Și ea e la
fel, și cine știe câte Gabriele or mai fi în lume... trăim vremuri noi, azi
mai degrabă femeile sunt cele care schimbă percepții.
Deci am fost prins. Mă gândesc la clișeul cu pasărea-n colivia de
aur și-mi vine să râd. Atmosfera asta lugubră din jur nu reușește să
mă atingă.
De dincolo de biroul cu conducătorul tranfelix se aud zbierete,
înjurături, blesteme, ordine de semnare a unui „nu-știu-ce”, cuvinte
pe care nu pot să le disting clar. Or fi ale lui, în limba-i nativă. Cum s-
or înțelege oamenii ăștia? De-aia urlă atât celălalt în stataliană? Și ce
rost are? Tranfelixul nu înțelege nimic, oricum. Iar îmi vine să râd.
Totul e atât de stupid!
Mă apropii de „Biroul cu burți”. Înăuntru, altă hărmălaie. Nici
aici n-am ce înțelege. Vocile se amestecă și se sparg în burțile
biroului așa cum bat „marii baștani” tarabana cu degetele pe
propriile burți păroase și soioase. Poate asta era și ideea
arhitecturii...
De la celălalt capăt, aud un mers precipitat. Mă întorc și o văd pe
Damaris. E speriată rău. Dă să intre în biroul cu tranfelixul, dar fug
înspre ea și o rog să se oprească. Rămâne blocată, cu mâna pe clanță
și ochii căscați la mine.
 - Tu ce cauți aici, Remus?
- Mna, treburi administrative. Am venit la negocieri.
- Ce vorbești? Hai, că n-am timp...
Dă să intre, dar o opresc iar.
- Stai un pic! Tu ce cauți aici?
- M-au obligat ăștia să lucrez la ei ca translatoare până-l
dovedesc pe amărâtul de băștinaș.
Brusc, îmi amintesc ce-mi povestise Anghelina cu puțin timp în
urmă, pe când încercam să fac și pe niznaiul, dar să și primesc un
sfat util. Asta m-a adus aici, de fapt. Am venit aici ca să aleg, da. Așa
zicea Anghelina. Cum niciodată nu se potrivește socoteala de acasă
cu cea din târg, acum stau și mă întreb: Ce mai e de ales? Damaris nu
a putut să aleagă, de-asta e aici. Alegerea e un deziderat frumos și
mereu arată bine când îl pronunți, dar cred că, asemenea unei bule
de săpun, uneori alegerea se sparge în contact cu realitatea.
- Te-au obligat? o întreb. Asta n-am înțeles când mi-a spus
Anghelina...
- Remus, exclamă ea cu ochii mari și un zâmbet enervant de
prostesc, tu pentru asta ai venit aici? Să mă salvezi?
Acum aleg să mint. Dacă află și asta cu cine m-am întins și cum
am ajuns aici, va crede că-s de partea conducătorilor care au emis
ordinul aducerii ei aici. Și e, întradevăr, o tocilară cu zâmbet aiurea,
cam prostuță, dar nu vreau să mă șteargă din lista de prieteni cu o
singură propoziție și atitudine de-a mea, care ar jigni-o. Trebuie să
recunosc că țin la ea. Poate chiar mai mult decât îmi place să cred. Ce
să fac, iubesc diversitatea și tocmai de-asta am puțini prieteni.
Oamenii normali nu prea agreează compozițiile cu adevărat, preferă
monotonia. Dar eu nu sunt normal. Sunt Remus.
- Nu chiar... adică, nu cred că pot face asta. Suntem în gura
leului, știi? Și eu am fost constrâns să vin aici.
 - De cine? mă întreabă cu aceeași ochi mari, dar fără zâmbet.
- De împrejurări, îi spun zâmbind larg.
- Știi ce? Mi-ar fi plăcut mult să mă salvezi, continuă ea, luându-
și mâna de pe clanță și apropiindu-se și mai tare de mine.
- De ce? întreb timid. Simți nevoia să fii salvată de mitocanul
clasei?
- Da, spune expirând cuvintele a ușurare. Simt nevoia să fiu
salvată de aici. Cât despre faza cu „mitocanul clasei”, ții minte ce
discutam pe balconul Anghelinei? Apelăm la fraieri pentru întrebări
esențiale, nu? Iar fraierii apelează la mitocani pentru a-i salva din
contexte dure. Mitocan, mitocan, dar măcar ești sincer, îmi zice de
parcă mi s-ar declara, fluturându-și genele și, dacă n-aș cunoaște-o
cât de cât pe Damaris, aș crede că se dă la mine, dar poate o fi de vină
presiunea din jur.
Dacă ar ști ea că numai sincer nu mă simt acum... Damaris dă să
mai spună ceva, dar de dincolo de ușă, situația se înfierbântă.
Speriată de zgomotele și loviturile auzite, într-un acces irațional,
Damaris deschide ușa și intră. Atât de rapid s-a petrecut totul, că nici
n-am reușit să văd ce se întâmplă înăuntru.
Acum ce-ar trebui să fac? Stau pe holuri ca un migrant în tranzit
și sunt tot mai convins că nu am ce căuta în locul ăsta. Nu acum, cel
puțin. M-aș avânta spre ieșire, dacă spre mine nu ar veni Sidonia
însăși. În spatele ei, ușa cabinetului prezidențial e deschisă. Toată
nebunia de aici m-a făcut să-mi pierd atenția și nici n-am observat
când roșcata cu cracii până-n gât a ieșit din biroul cu burți.
Mă întâmpină cu o privire victorioasă.
- Ai venit, spune ușurată, ca și cum ar servi o concluzie
ornamentată cu dichis pe-o farfurie pretențioasă de bucătărie
moleculară. Hai!
Mă ia ea de braț înainte să mai pot spune ceva și ajungem în
„Gogoșar”. Înăuntru, același decor. Nimic nu s-a schimbat de la
ultima vizită aici. De la ultima racolare. Nici măcar Sidonia nu pare
să se fi schimbat cu nimic, cu toate că e la fel de frumoasă și la fel de
interzisă.
La fel de dominatoare cum o știam, Sidonia mă invită să iau loc,
iar eu mă supun.
- Alfons e la o întrevedere, va veni imediat, îmi spune pe când se
așază și ea, dar pe scaunul prezidențial. Eu îmi aleg canapeaua
pentru vizitatori. Canapeaua de protocol?!
Scaunul lui Alfons e rotativ, maro, de culoarea scârnei, și nu are
nimic special. Mutat într-un birou dintr-o bancă oarecare, s-ar
potrivi la fel de bine peisajului. Sidonia se învârte, încet, cu scaunul,
pe când își aprinde o țigară.
- De ce ar trebui să vină și Alfons? întreb. Nici n-am zis nimic,
m-ai luat direct cu asta.
- Hai, nu mai fi recalcitrant! O să fie bine, îmi răspunde cu
zâmbetul larg, înecat de fumul gros ce-i iese acum pe gură.
Cum nu văd legătura întrebare-răspuns, schimb macazul.
- Alfons e la o întrevedere? Are vreo legătură cu întrevederea de
cu câteva uși mai încolo? Cea cu conducătorul tranfelicșilor, zic.
- Ăla nu mai conduce nimic, dă-i pace, îmi aruncă pe un ton prea
ironic pentru gustul meu. Nu mai are pe cine să conducă, continuă
ea. El, acum, trebuie să învețe să fie condus. Îi va fi bine dacă e docil.
- Și eu ce caut aici, Sidonia? Tot pentru asta am venit? Voi numai
în termeni din ăștia știți să tratați?
Se ridică și dă puțin la o parte draperia cărămiziu-treflată a
geamului din spatele scaunului, apoi își știnge țigara de perete,
aruncând o privire pe fereastră. Mai apoi, se întoarce spre mine,
pornește tiptil până la ușă și se întoarce înapoi. Nu spune nimic.
Aleg să plusez.
 - V-ați încurcat în titluri? În proprietăți? Da, e ceva și asta cu
proprietatea privată... noi, oamenii, o vrem cu înfrigurare, de parcă
suntem programați s-o vrem, încă din imemorial, doar că încă nu am
învățat cum să ne-o însușim. De-aia aveți scandal afară, printre
altele.
Sidonia dă să se așeze pe scaunul prezidențial iar, dar ușa
„Biroului cu burți” se deschide și intră șefu’, lucru care o face să se
răzgândească în ultimul moment, sărind ca arsă.
Alfons nici nu catadicsește să-mi observe prezența. Îi murmură
Sidoniei ceva, ea se opune pe o voce pisicoasă, iar el renunță, cam
îmbufnat. Se așază pe scaunul scârnav, iar roșcata alege să stea în
picioare, lângă birou.
- De mâine, la cabinetul cinci. Dimineața la nouă. Să fii punctual,
auzi?
Replica pare să mi se adreseze, dar nu-mi dau seama pentru că,
între timp, Alfons și-a înfundat capul în niște hârtii de pe birou. Mă
blochez. Mă uit la ea. Zâmbește. Mă uit la el. Își vede de treabă cu
nasu-n hârțoage. De fapt, nici acum n-a catadicsit să mă observe, să-
mi recunoască existența. Poate că nici nu exist în fața lui, în fața lor.
Poate ar trebui să-mi dau seama de asta o dată pentru totdeauna și
să nu mă mai îndoiesc. Poate ar fi timpul să pun picioru-n prag, să
mă impun, cum zic unii.
Mă ridic.
- Aș prefera să discutăm ca oamenii, înainte. Fără ordine de
dresaj.
Alfons ridică ochii din hârtii și afișează un început de râs de
mahala, adică deschide gura și ochii a prost care se miră de orice
strălucește.
- Aici erai, puișor? Eu vorbeam cu el, și indică cu ochii pe cineva
din spatele meu.
Mă întorc. Însuși Nicu Micu. Asta mai explică câte ceva.
 – Tu vii la cabinetul opt, nu la cinci. Și de la șapte dimineața, că
avem de lucru, îmi zice îndreptându-și atenția spre mine.
Toată șarada mă cam irită pentru că încă simt cum mi se
vorbește cifrat. Sidonia își înfundă râsul, Nicu Micu a și ieșit din
birou, iar eu stau ca trăsnit. În picioare, în fața instanței.
- Nu știu ce v-a povestit Sidonia, dar...
- Mi-a zis că vrei să ni te alături, mă întrerupe. Că te-a convins să
o faci. Era și timpul, copile, pentru că așa o șansă nu e de risipit... și
eu știu că Sidonica poate fi tare convingătoare uneori.
Nici nu știți, îmi spun în gând. E genetic de convingătoare și
educat de obraznică. Da, am ajuns la concluzia că nesimțirea și
obrăznicia se rafinează prin lipsa educației sau prin metode de genul
„școala vieții”. Oricare ar fi cazul ei, tipa mi-a făcut-o. Dar eu
venisem aici să aleg până unde mă ung cu mizerie. N-ar fi cazul să
opresc mâna care murdărește?
- Eu am venit aici ca să negociez, îi replic calm. Nu vreau să mă
alătur echipei dumneavoastră fără discuții în prealabil.
- Tu și Nicolae îmi veți fi consilieri. Nicolae mai puțin, pe el îl
pregătesc ca ministru. Are datele necesare, are școli, diplome, va fi
un ministru bun.
Am să-i bag lui Nicolae bețele de la tobe-n fundic când ajung
acasă, zic tot în gând. Mă enervează până și numele lui întreg,
darămite nerușinarea cu care și-a vânat viitorul post. De-asta mergea
el cu Livia la vânat de mistreți? Păi, ploconul o fi fost vreun mistreț
sau, vorba lui Emil, o terrine de sanglier de export, că de-asta e
vorba aici.
Insist. Nu am ce pierde mai mult decât ce am dat deja.
- Nu plec de aici până nu-mi negociez libertatea.
Figura lui capătă o mină de superioritate la care atașează și un
zâmbet ușor ironic... prea ironic. Enervant de ironic. După două
măsurători „ochiometrice”, de sus până jos, și-o privire complice
aruncată Sidoniei, Alfons replică:
- Uite cum stă treaba, tinere, libertatea nu ți-o negociezi never
ever. Înțelegi? E „nenegociabilă”. E singurul lucru care e pe deplin al
tău. Adică, nu e ca și când ai avea o bucată de tort pe care și-a lăsat
mulajul incisivilor vreun ghiolban înainte să ți-o ofere și nici vreo
plantă pe care o călăresc alte verzituri agățătoare sau...
- Aici, la plante, ați spus o chestie. Parcă ajungem să avem
același film. Practic, acolo vorbeați de constrângere. E exact motivul
pentru care mă aflu aici.
Se lasă o pauză. Sidonia nu clintește un mușchi, iar el îmi pare
puțin agitat, lucru care mă face să stărui mai mult asupra lui, dar nu
numai din cauza asta, ci pur și simplu pentru că sunt uluit. Același
om care-și construiește o capelă-n curtea casei pentru că nu crede în
amestec, cel care, până nu demult, mă trata ca la ușa cortului și, mai
ales, persoana care a dat OK-ul unui adevărat pogrom. Mai rafinat,
aparent, mai precaut în discurs, și-n plin proces de metamorfozare
într-o instanță morală desăvârșită. Aici, în fața mea. Spectacolul e
unic.
- Nu cred că ai înțeles motivul pentru care ești aici. Eu nu te
constrâng la nimic. Am înțeles că ai purtat discuții cu consiliera mea
și că ați căzut la un acord comun. Nu vii la mine-n birou ca să-ți oferi
libertatea pe tavă, s-o amanetezi. Ce naiba? Așa mă vezi tu? Ca pe-un
bișnițar de rând? Facem alba-neagra? Eu îți vreau binele, copile. Te
văd cum te zbați, văd că ești căpos și suferi din cauza asta și vreau să
te ajut, că ești de-al nostru.
Ultima remarcă mă înjunghie-n stomac. I-aș aduce pe cineva
care, cu siguranță, nu e de-al lui, ca să văd cum se schimbă la loc, dar
nu ar avea niciun rost. Efortul schimbării și preschimbării
caracterelor umane e unul din cele mai cronofage și sterile demersuri
din câte există pe lume. E clar că nu înțelege nimic. Un punct alb
pentru mine.
 - Te hrănești cu iarbă, umbli ca vai de tine, te înhăitezi cu tot
felul de elemente dubioase, dar chiar și-așa, eu cred în potențialul
tău, Remus. Nu de asta ai venit? Să-ți lărgești capacitatea de care
dispui? Să crești?
Abia acum m-a lovit. Rău de tot. Revelațiile sunt tare dureroase,
uneori. Dar de data asta, durerea mea gâdilă. Și dacă am venit ca să-
mi extind capacitatea de rebeliune? Să fiu un outsider în interiorul
cetății. Un soi de cal troian. Tranfelixul e aici, Damaris la fel. Am deja
două motive de început. Cu ocazia asta, pot acționa din locul în care
nu a pătruns nimeni.
- Dacă știți teoria atât de bine, atunci cum se face că nu aplicați
nimic din ce ați spus mai înainte referitor la ideea de libertate?
- Toate astea se pot învăța, mă băiete. Ești aici, nu? Hai să facem
un schimb. Eu învăț de la tine cum să aplic ceea ce știu și tu mă
folosești ca să-ți justifici rebeliunea. S-o completezi, dacă vrei.

N-am mai continuat dialogul. Am plecat la scurt timp.

A rămas să mă instalez tot la cabinetul opt.
Problema e că sunt foarte nervos. Problema lui Nicu Micu e că
dacă-mi pun ceva în cap, de cele mai multe ori fac ce-mi doresc.
Proaspăt ieșit de la Alfons, mă reped spre blocul pe care-l împart cu
Nicu și cu niște vecini puțin cam molatici pentru zgomotele aiurea de
tobe pe care le scoate ăsta zi de zi.
Ajuns în fața ușii lui, constat că și azi avem concert. Bat puternic
în ușă. Tobele tac. Aud cum, de dincolo, Nicu mă spionează pe vizor.
Dacă-și târâie în halul ăsta mâinile, nu mă miră de ce-i ies notele atât
de rău. Deschide ușa. E în pijama verzui cu imprimeu dungat pe
negru. Intru înăuntru fără să cer voie.
 - Să trăiți, dom’ consilier! Foarte prezentabil. Mâine avem
program matinal?
Închide ușa și scoate, iar, mutra aia de fraier inocent. Ce bine-i
va sta în poza de serviciu, îmi zic. Sau pe afișe electorale, mai încolo.
Nu-mi vine să cred că m-au ajuns blestemele ăstuia. Nu demult zicea
că-mi vor găsi și mie ceva „ăștia cu puterea”. Nostradamică revelație.
Mai că l-aș pupa pe frunte, dar mi-e să nu-i schimb figura pe care și-
a luat-o mai devreme. E „praisles”.
Intru-n cameră și mă așez la tobe. Știu că-l enervez făcând asta.
E ca un tron pentru el. Nu zice nimic și asta mă face să mă simt
penibil. E prea multă liniște.
- Zi-mi și mie, Nicule, de ce te apuci prima dată? Îți schimbi
culoarea asta de spital de pe pereți ori îți iei alte tobe? Sau poate-ți
repari păpușa ruptă la gât, cea de care nu te desparți niciodată. Sau
îți iei un stilist personal? Nu știu ce să zic, îmi pare rău de tine, dar
de mine mi se rupe inima. Ne-am putea căsători, Nicule. Am fi unu’
din cuplurile alea care locuiesc și lucrează împreună. Să ne săturăm
unul de altul... Să ne consumăm până la refuz. Cimitir la fața locului.
Ce zici?
- Poate-ți pare bătaie de joc, dar mi-ar plăcea, îmi răspunde
firesc.
Rămân paf. Am auzit bine? Ce vrea să zică ăsta? În ochi îi văd o
strălucire ciudată, nemaiîntâlnită până acum și nu știu exact cum s-o
iau. Dau firul înapoi și-mi creez un scenariu deloc fantezist. Mai
mereu singur, păpușa aia indescifrabilă, un tip sensibil, în trecut era
mereu atent cu mine, personaj misterios, fricos, vag viril... asta e!
- Într-un fel, mă bucur că ne vom vedea mai des, îmi zice. Știi, în
orice rău e și-un bine. Adică, la mine mă refer, dar o să vezi că nu e
așa rău cum pare, spune dând din cap, iar ochii lui îmi aduc aminte
de Norman din Psycho. Eu m-am obișnuit cu ei. Știam că nu pot să
scap și de-aia am ales tabăra lor. Și pentru că m-au șantajat. Să știi că
nu e ușor! Ca să nu spună cine sunt cu adevărat, a trebuit să îi
servesc în toate mărunțișurile alea enervante care mă scoteau din
sărite de multe ori. Am făcut-o c-a trebuit!
- Cine ești tu cu adevărat? îl întreb pe când mă ridic de pe tronul
său, fixându-l cu o privire de cocotă în perioada de sold-out.
Se mișcă puțin stânga-dreapta cu capul plecat, îmi evită privirea,
apoi trage adânc aer în piept, ridică bărbia, ia poziție de drepți și
spune:
- Sunt Nicolae Micu și sunt homosexual.
Mai lipsea să-și pună mâna la inimă. Și e prima dată când
băiatul ăsta mă face să mă simt mândru de el. Pentru asumare.
Pentru tot ce lasă-n urmă când spune cuvintele astea, chiar dacă le
aud doar eu și, probabil, voi ține secretul pe veci, dacă-și va dori asta
în continuare.
După mulți ani, Nicu a crescut considerabil în ochii mei. Mă simt
ca la alcoolicii anonimi. Ca la homosexualii anonimi, și chiar așa și e
în viața de zi cu zi. Aceeași simțire, aceeași realitate falsă cu care se
îmbată zilnic fiecare, aceiași pași spre terapia propriei demnități.
Recunoașterea de sine. Adevărul.
În bigotismul lor, conducătorii au interzis homosexualitatea în
Transtatalia. Și culoarea. Și triburile. Și discursul liber. Și alegerea, în
sine.
Îl privesc pe Nicu. E înghețat de frică pentru că nu știe cum o să
reacționez. Din păcate, frica asta devine tot mai mult un reflex la
oameni. Condiționată de societate, de norme, de ajustări morale, de
paradigme false și crezuri care put tot mai tare a borhot. Frica e cel
mai banal aliment în Transtatalia.
Mă ridic de la tobe. Îi las lui „tronul”. Și-l merită. Azi a dat mâna
cu el însuși.
Văzând că sunt pașnic, începe lent să-și deseneze un zâmbet pe
față. Îmi vine să-i zic, „Râzi, bă, râzi, că azi i-ai tras clapa minciunii!
Râzi cu tine că, în sfârșit, nu mai râzi de tine!”.
 Nicu se așază la tobe. Îmi caut un loc unde să stau, dar nu
găsesc. Mă așez pe podea, lângă el, în poziție turcească.
- Doare? întreb.
- Ce? Să fiu gay? mă întreabă nedumerit privind spre mine.
- Nu, să te ascunzi, îi răspund neprivindu-l.
- Ce întrebare...
- Păi da, unora le place să trăiască ascunși.
- Nu le place, crede-mă, îmi spune pe un ton pe care nu-l mai
auzisem înainte la el. Vocea îi e relaxată complet. E ca atunci când
vorbești despre lucrurile pe care le știi sigur, pe care le-ai trăit, pe
care le-ai trecut prin tine. Nu ai cum să vorbești altfel despre aceste
experiențe decât calm, sigur pe tine, fără să impui nimic cu vocea.
– Mie-mi place să fac parte din mulțime, adaugă el apoi.
Îmi amintesc pe loc de teoriile legate de rebeliune, de drumurile
altfel și în minte-mi răsună vorbele Gabrielei. „Rebelii liberi sunt cei
care cunosc societatea și nu reacționează împotriva sa, doar se retrag
din ea”. Doar că nu reușesc nicicum să urmez dezideratul ei. Nici
Nicu, e doar gura de el. E implicat până peste cap în lumea asta. Dar
Ea? Și ea e la fel. Din momentul în care a adus-o pe Misha în viața ei,
Gabriela nu mai face parte din tagma rebelilor liberi. A salvat-o și ca
reacție împotriva statalienilor, nu doar din umanitate și dragoste.
Am fost lângă ea în momentele acelea, am contribuit și eu la asta.
Umanitatea și dragostea de oameni există tot mai mult legate de alte
sentimente ce fac parte dintr-un spectru de culori diferite.
În ziua de azi, puritatea e o piesă de muzeu. O admirăm la alții,
dar știm că nu va fi a noastră nicicând. E prea scumpă, e perimată,
am pierdut-o demult, asta dacă am avut-o vreodată. E bună de arătat
cu degetul. Cam așa cum voi fi arătat și eu de acum încolo, la fel cum
ar fi arătat și Nicu, dacă s-ar arăta lumii. Pentru că e altfel sau pentru
că, în cazul meu, am ales diferit. Ce ușor e să fii plat, să nu te distingi,
să treci neremarcat, să faci parte din mulțime, vorba lui. Pentru asta
luptăm toți. Luptăm să ne vopsim conservatorismul, aparența care
ne ascunde culoarea reală.
Eu nu vreau asta. Nu pot, mă sufocă ideea. Indiferent de cum voi
fi văzut de acum încolo, aleg să nu mă ascund. Și-apoi, mai sunt și
spusele Genovei, „a fi rebel înseamnă a vedea și a nu intra. A nu
contribui.” Da, am făcut-o deja, Genova. Ai făcut-o și tu. Îi las pe alții
să se îmbete cu mirajul neparticipării. În viața reală, suntem tot și
facem parte din Tot. Mână în mână.
Mă uit spre Nicu și încerc să-mi găsesc cuvintele. M-am pierdut
în gândurile mele și am abandonat discuția. Până la urmă, cam asta
era tot ce voiam să aflu de la el. Detaliile-l privesc. A fi ascuns de tine,
atitudinea asta, ne privește pe toți.
Nicu începe să bată, ușor, în tobe. Mă ridic. Îi simt nevoia de
singurătate și i-o înțeleg. Îi spun că ne vedem mâine, iar el
încuviințează. Dau să plec, dar mă apropii puțin de el și îi zâmbesc.
El ridică privirea și zâmbește la rându-i, a mulțumire.
Cobor un etaj, la mine acasă. Deschid ușa, iau un taburet din
bucătărie și-l așez la fereastră, astfel încât să pot vedea cârciuma de
jos. Îmi aprind o țigară. Până la urmă, nu fac nimic mai mult decât
un schimb de zile. Înlocuiesc un mod de trai cu altul. Aleg.

Am ales.
Privesc cârciuma.
Traseul e predictibil. Ca și cum te-ai arunca într-o halbă cu bere.
 14. Pentru ultima oară (noi deschideri)

E pentru prima dată când nu vreau să ajung la destinație, iar

mașina asta gonește prea tare. Unde e traficul altor zile? În amintirile
mele, cel mai probabil. Acolo unde am rămas blocată pentru câteva
minute, până vom ajunge la capătul acestei călătorii. La ai mei. La
acea parte fericită a copilăriei.
Dacă stau bine să mă gândesc, aproape fiecare familie are
amintiri fericite care implică o călătorie undeva. Ai zice că astea,
plecările de acasă, de lângă noi, din noi, ne fac cei mai fericiți. Pentru
că durează puțin. Ca și drumul ăsta. Tot ce e frumos arde rapid.
Urăsc asta.
Lângă mine stă tipul ăla pe care l-am văzut la circ, când eram cu
Remus. Ăla căruia i-am scos limba când i-am simțit privirea lascivă
asupra-mi. Abia azi mi s-a prezentat. A zis că-l cheamă Calistrat și că
a venit pentru Misha, nu pentru mine.
Oare ce o fi în mintea micuței? Și ea stă lângă mine, dar în
cealaltă parte, privind pe fereastră. Nu spune nimic. Poate că ea e
fericită, neștiind nimic, așa cum eram și eu în urmă cu mulți ani... tot
neștiind nimic... Suntem fericiți când nu avem habar de nimic, nu? A
ști implică prea multe, dar ce știu eu? N-am idee nici măcar de locul
spre care ne îndreptăm. Calistrat nu mi-a spus mai nimic. Ne-a luat
grăbit pe amândouă de acasă, susținând că micuța mea trebuie să
vină de urgență la Camera Ovală. Motivul îmi scapă, așa cum aș face
și eu în acest moment, dacă aș putea ieși din împresurarea asta
dulce-amară.
Tot ăsta de lângă mine, ăsta de se insinuează cu câte un ghiont
sau un picior lipit de al meu, zicea că motivul ține de originile fetiței.
Cum n-am înțeles nimic și nu vreau s-o las singură cu ei sub nicio
formă, am decis să-i însoțesc. Rezist tuturor murdăriilor care implică
acest drum, știu că pot face asta, pentru ea. Că vrem sau nu, uneori
trebuie să facem lucruri și pentru alții. Pentru cei dragi. Asta ne face
mai generoși. Mai umani, cică.

Camera Ovală e, de fapt, o clădire micuță. O construcție ciudată

în stil postmodernist, cu câțiva stâlpi și pereți ondulați așezați pe un
fund plat, ca o tavă.
Ieșind din mașină, neputându-mă abține, îl întreb pe Calistrat,
„Dar voi lucrați într-o legumă?”. „Așa se pare”, îngână lascivel, cu un
zâmbet tâmp, măsurându-mă din priviri și umezindu-și buzele.
Ajunși pe scările de la intrare, îi mai arunc o contra replică - „Știi?
Numai viermii locuiesc legumele”, dar nu mai primesc niciun
răspuns.
Înăuntru, un hol mare și lung, acompaniat la un capăt de o scară
lată din piatră. Scara duce spre singurul etaj al clădirii, dar noi o
cotim la stânga, lăsând scara în urmă și trecem de o poartă din lemn
și sticlă, unde Calistrat ne ordonă să așteptăm în fața primei uși. El
pleacă spre capătul holului unde intră, direct, în biroul de acolo.
Mă așez pe vine, și o iau pe Misha în brațe. I-aș spune atâtea în
momentele astea, aș încuraja-o, dar mă bucur că nu-i cunosc limba.
Sunt situații când cuvintele nu prea ajută. În locul cuvintelor, o
mângâi pe cap, zâmbesc, o sărut pe vârful nasului și o iau în brațe.
Sunt aici, iubita mea! Te iubesc, va fi bine. Gesturile nu au nevoie de
nicio traducere. Ele sunt limbajul universal pe care-l cunoaștem cu
toții și pe care-l folosim atât de puțin!
La scurt timp, ușa biroului de la capătul holului se redeschide.
Calistrat iese, urmat de un bărbat pe care nu-l pot observa bine din
cauza poziției libidoșeniei sale, „Calc-În-Strat”, care s-a pus în fața
necunoscutului, de parcă l-ar feri. „Calc-În-Strat”, ha, ha! Așa-i voi
zice de-acum.
Când moșul se dă la o parte, văd că cel din spatele lui e chiar
Remus. Cei doi discută apropiați, în șoaptă, la câțiva metri de ușa
biroului de unde au ieșit. Imediat, ușa se deschide iar și apare o
lungană roșcată, care le dă niște directive din prag, gesticulând ca o
precupeață. Mă uit mai bine. Chiar e Remus? Poate să fie Remus? Nu
mai înțeleg nimic. Precupeața roșcovană intră înapoi în birou,
trântind ușa. Acum, cei doi se apropie de mine.
La câțiva metri depărtare, evidența se dezvăluie ca o curvă ce
pretinde a fi prima doamnă. E el. E Remus! Mă privește scuzându-se
din ochi, dar nu spune nimic.
„Calc-În-Strat” intervine:
- Trebuie să intrăm înăuntru. Căpetenia tranfelicșilor e acolo.
Intru eu primul, voi așteptați-mă aici! Vreau să văd dacă e totul în
regulă.
Nu apuc să mai spun nimic. El intră, iar noi stăm afară, mai
străini ca oricând.
Remus îmi evită privirea. Îl întreb ce caută aici, doar ca să-l fac
să se uite la mine și o face, pentru un moment, apoi se întoarce cu
ochii-n pământ.
Se dă un pas în spate, și-mi spune, băgându-și mâinile în
buzunar:
- Gabriela, a trebuit să vin și eu aici...
- Cum adică? întreb circumspectă și pe un ton, probabil, cam
strident.
E dezorientat, așa că măsoară podeaua cu privirea, făcând pași
stânga-dreapta cu mâinile-n buzunare.
 - De-acum o să cam stau pe aici, răspunde într-un final. Abia-l
aud. Vorbele-i ies din gură aproape stinse.
- Dacă nu vorbești clar, ai cuvântul meu că întorc leguma asta pe
dos și-i scot toți viermii afară! N-am timp de tâmpenii, ce dracu’?! îi
spun pe un ton șoptit, apăsat, același pe care-l folosea maică-mea în
copilărie, când voia să bage spaima-n mine. Văd că funcționează.
După ce mă fixează cu privirea, începe să toarne tot.
- E mult de zis, nu cred că e locul și nici momentul, acum. Am
fost nevoit. Dar vreau să vă ajut. Tranfelixul a pus condiția să o vadă
pe Misha. E vai de el, nu mai are mult. Ăștia vor să-l preseze să spună
înainte de moarte unde se află o mină ascunsă de pe teritoriul lor.
- Glumești? În secolul 21? Atât de prăpădiți sunt?
- Nu vor să cheltuiască nimic. Dacă au ocazia să-l tortureze pe
ultimul cap de trib ca să afle unde-s bogățiile din „țara lui”, o vor
face. Bani obținuți ușori, înțelegi?
- Remus, înțeleg tot, dar tu aici nu ai nicio scuză. Noi doi am dus
fetițele alea de acolo în brațe. Din țara tranfelicșilor, prăduită de
ăștia. Noi doi. Pe Misha. O vezi? Și pe Burya, care nu a avut același
noroc să trăiască. Ai uitat de stupidul ăla de război de cucerire?
Nimic din ce-mi spui nu justifică prezența ta aici!
- Vreau să ajut! strigă la mine. Am venit aici ca să fac ceva,
continuă apoi tot în șoaptă. M-a obligat Sidonia, aia roșcată.
- Precupeața? Vai de capu’ tău... Fă bine și trezește-te la
realitate!
- M-a filmat când ne-o trăgeam, înțelegi?
Devine penibil. Tonul lui de exasperare nu mă convinge cu
nimic, doar mă irită și mai tare. N-apuc să-i trimit un „sictir” cu
dedicație, că ușa biroului se deschide și Calistrat ne face semn să
intrăm.
 Înăuntru dau de o cameră jegoasă, cu tencuiala la vedere, cu o
putoare de aer închis, cu o măsuță în mijloc, cu șeful de trib făcut
ferfeniță pe un scaun tapițat frumos, pătat cu sânge, și cu o Damaris
total speriată, așezată în spatele lui. La dreapta, călăul. Un tip
anesteziat de viață, masiv, care se șterge continuu pe mâini. Blond,
ochi albaștri și reci. Foarte reci, așa cum pot fi uneori ochii albaștri.
Atmosfera dinăuntru îmi întoarce stomacul pe dos. Dau să ies,
dar Calistrat se proptește-n fața ușii. Se pare că odată intrați,
spectatorii trebuie să urmărească spectacolul până la capăt,
indiferent de cât de ieftin și degradant va fi.
Mă așez în spatele Mishei și o prind de umeri. Stă la doi metri de
șeful de trib și lăcrimează mut.
- Cred că ați aflat, domnișoară, tot ce era de aflat de la Remus.
Ați avut destul timp. Să sărim peste formalități și să intrăm în
problemă, sparge liniștea Calistrat.
Îmi plimb privirea peste chipul fiecăruia din cameră. Ceva mă
atrage în direcția lui Damaris. Agață cu ceva, e ca elementul ăla care
nu-și are locul într-o alăturare de termeni dintr-un test de
perspicacitate, ori într-unul de gramatică. The odd one out.
Ce limbă vorbesc oamenii ăștia? Ce limbă a sufletului poate
pronunța sentințe și emite judecăți atât de aspre asupra unor inamici
închipuiți? Nu pot traduce nimic din ce-mi spun fețele lor, sunt prea
goale. La un moment dat, când te saturi de zbatere, ori atunci când ai
ajuns, chiar fără să știi, la înțelepciunea aceea care-ți șoptește că
cercetarea nu-și are sensul decât dacă redefinești toți termenii
problemei, îți dai drumul. Ție. Totului. Și spui: Să fie! Orice-ar fi.
În momente ca acesta, a mai irosi ceva din cea care sunt, devine
aproape un sacrilegiu personal, așa că trec pe pilot automat și mă
odihnesc puțin pe interior. Prostia obosește înmiit mai mult decât o
zi de muncă fizică. O zi, și-apoi încă o zi, o zi, zi... „Zi!”. Calistrat zicea
ceva în tot acest timp de self-break, dar tot ce am reținut au fost
ultimele cuvinte:
 - Avem nevoie de fetiță pentru interesele statului. De-asta am
apelat la dumneavoastră.
- Nu aveți! mă trezesc strigând.
Lumea din jur nu prea reacționează, mai puțin Damaris, care e și
mai șocată decât era.
- N-aveți nevoie de oameni! Misha rămâne unde e.
Dau să-mi ridic mâinile de pe umerii ei, pentru a-i mângâia
creștetul, dar constat rapid că fata nu mai e lângă mine. Misha a
îngenuncheat în fața șefului tranfelix și cei doi vorbesc în șoaptă. Mă
uit la Damaris. Îmi spune, ușor împiedicat: „Vorbesc în felixiană. E
de bine, s-au regăsit...”.
- Vă dați seama că nu o putem lăsa la infinit în grija unui cârd de
prostituate. E vorba de un cetățean al țării, totuși, adaugă Calistrat.
Mă întorc spre Remus. Iar îmi evită ochii. Știe că-n momente ca
acestea i-aș putea spune mult mai multe cu ajutorul ochilor decât cu
cel al gurii.
- Am luat-o pe Misha în grija mea, îi răspund lui Calistrat,
întorcându-mi privirea de la Remus la el. Poate e greu de crezut,
continui, dar prostituatele alea, dacă vreți să discutăm în termenii
ăștia, mă ajută să construiesc ceva. Mă susțin la creșterea unui orfan,
spre deosebire de „gogoșarii” care-au dat ordinul „divide et impera”
asupra unei populații de băștinași.
- Îmi faceți morală?
- Nu, domnule Calistrat. E inutil. Vă clarific imaginea de
ansamblu.
- Nu e orfană, se trezește Damaris vorbind, cu privirea pierdută
undeva în zona ușii de la ieșire, ca-n transă, vădit concentrată să
audă ce șușotesc ultimii tranfelicși ghemuiți în fața ei.
 Șeful de trib a coborât de pe scaun, iar acum amândoi stau în
genunchi unul în fața altuia. O mângâie pe față pe Misha, cu o mână
plină de sânge, lăsându-i o dâră care seamănă cu un început de
machiaj specific populației indigene. Misha nici nu clintește. Îi
prinde mâna și încearcă să zâmbească.
- Sunt tată și fiică, traduce Damaris. Asta e! Acum am înțeles.
De-asta a chemat-o, ne spune plină de mândrie, trăind la maxim
momentul său de „Evrika”.
În cameră începe o agitație turbată. Toți vorbesc și nu se mai
înțelege nimic. Calistrat țâșnește în dreptul lui Damaris, o prinde de
guler și o scutură puternic, iar ea țipă încontinuu că Misha e fiica
șefului de trib. Călăul pare plictisit de situație. Am impresia că și-ar
aprinde o țigară dacă ar avea una la îndemână. Probabil i se pare că
pierde timpul. Mă întorc, iar, spre Remus. Dă să vină la mine, dar nu
are curaj. Tot ce poate face e să mimeze din buze un „N-am știut
nimic”, de parcă ar deranja pe cineva în tot haosul ăsta, negând,
mimând, rostind încontinuu bucata sa de playback ca și cum așa ar
face-o mai convingătoare. Nici nu mai contează. Eu uit de mine, iar.
Privesc cu ochi străini cum Calistrat se plimbă ca un lup în cușcă,
apoi îl ia într-o parte pe călăul cu ochi albaștri și-i explică ceva
gesticulând energic. Îmi amintesc iar de momentul când Misha și
Burya m-au vizitat, aducându-mi mâncare, apoi de mama, apoi de
șeful de trib care mi-a vindecat rănile. Parcă s-a întâmplat acum un
secol. De obicei, când pățim asta, zicem c-am trăit intens. De fapt,
timpul e cel care ne trăiește. Timpul se hrănește cu vieți ca o
mașinărie prost construită care consumă mult mai mult combustibil
în comparație cu alternativa, cu concurența. Dar ce concurență are
timpul? Ce alternativă? Doar noi inventăm asta și cred că, pe undeva,
tot noi l-am inventat și pe el.
Îmi revine-n minte rana mea de la picior. De atunci. Apoi
ierburile, cataplasma. Sângele. Mă trezesc. Dacă i-aș îngriji eu rănile
acum?
 Îngenunchez lângă Misha. Cei doi nu-și mai spun nimic.
Calistrat vine în spatele șefului tranfelix, de parcă ar vrea să ne
supravegheze ca să nu conspirăm. Conspirăm, vindecăm... Dar cu
ce? N-am nimic la-ndemână în afara unei eșarfe turcoaz pe care am
reușit să mi-o înfășor în jurul gâtului pe când ne-au luat statalienii cu
japca de acasă. O desfac și-o scot de la gât, zâmbindu-i amar șefului
de trib pe când îi curăț rana de la tâmplă. Tranfelixul încearcă să-mi
zâmbească și el, deși e clar că e învins de durere. Durerea totului.
Cred că-l doare totul. Tot ce există și tot ce-a fost.
Printr-un ultim efort, tatăl Mishei îmi spune: „Tatmir”. Continui
să-l curăț. Damaris intervine precipitat și-mi explică mulțumirea
rostită de el. Zice că „tatmir” e mai mult decât un simplu
„mulțumesc”, e un cuvânt de recunoștință față de sufletul meu. Mă
uit adânc în ochii lui obosiți și trăiți. Acolo e tatmir-ul. Prin ochi ne
ies atât de multe gesturi sincere, c-am putea spune că ei sunt
singurele organe ce-ar merita să ne reprezinte ca oameni. Doar ei. Și
ne-ar fi de ajuns. Să fim ochi și atât.
Călăul cu ochi de gheață, Calistrat cu ochii fierbinți, Damaris cu
ochii plini de iubire, Remus cu ochi pierduți, Misha cu ochii plini de
mulțumire și suferință, iar eu cu ochii în ochii tatălui.
Se face o liniște desăvârșită în jur. De-asta iubesc eu ochii,
pentru că reușesc să convingă gura să tacă. Fiecare rămâne-n rol și
probabil toți sunt ocupați cu propriile ipostaze. De data asta nici
timpul n-a mai vorbit, iar ăsta e un lucru rar.
La fel ca fericirea. Pe când o constați, a trecut deja. Timpul,
fericirea.
A trecut totul.
Tranfelixul dă ochii peste cap și-și dă drumul la corp. Gata.
- Dar n-a spus nimic, începe să urle Calistrat la Damaris. N-a
spus nimic! Zi, fă, c-a spus! Zi!
 Damaris iese, plângând, din încăpere. Călăul își aruncă scârbit
prosopul cu care-și ștergea mâinile într-un colț. Fără să-mi fi dat
seama, constat acum că Remus nu mai e de ceva vreme cu noi, în
cameră. Desfășor eșarfa și i-o așez pe cap fostului șef de trib, pentru
a-i acoperi ochii, dar Misha o dă jos și i-o așază la încheietura mâinii
drepte, unde-i face un nod, apoi se ridică, demn, în picioare.
După o ultimă întâlnire a ochilor ei cu tatăl, mă ia de mână și
ieșim din camera morții.

Din „Leguma Ucigașă” nu se iese așa ușor. Pe când dădeam să

părăsim „camera morții”, Calistrat s-a repezit la noi și ne-a tras
înăuntru, spunând, „N-o să ni-l lăsați pe ăsta pe cap cu una, cu
două”. De parcă noi i l-am fi adus „pe cap”. De fapt, încercarea
câtorva viermi din leguma asta dubioasă a fost să ajungă sus printr-o
metodă abjectă. Cât mai sus, la cap. Da, la capul diform al unei țări
fără părinți.
Ne-am conformat vorbelor lui și am așteptat înăuntru. Misha nu
se mișcă de lângă mine și evită să mai vadă ceva în jur. Stă cu fața
lipită de poala mea și mă strânge tare cu mâinile.
După câteva minute apăre și Alfons. Deschide ușa furtunos, se
uită în jur și-i aruncă lui Calistrat o singură replică: „Aduceți-i ăstuia
niște argilă, să-i refacem machiajul și să dispară de aici imediat!”.
Încă unul din momentele în care mulțumesc cerului că Misha, fiica
tranfelixului, nu cunoaște stataliana.
Calistrat a executat repede ordinul și ne-am trezit scoase afară
cu un cadavru ce purta o mască de argilă pe față. Apare și Remus, la
scurt timp, care se oferă să-l ducă-n spate pe tranfelix până la coliba
mea de pe plajă.
 Ajunși acasă, lăsăm tranfelixul pe pat, Remus se pune pe săpat o
groapă, iar Misha a plecat în pădure. N-am înțeles de ce.
Ne-am gândit să îngropăm cadavrul șefului de trib lângă cel al
Buryei, în păduricea de la marginea plajei. Mi s-a părut un gest
simbolic. Un soi de omagiu adus unor persoane care au devenit
eroine, cel puțin în fața noastră, fără voia lor.
După ce Remus termină de făcut groapa, ducem acolo corpul
șefului de trib, învelit într-un cearșaf. În locul de îngropăciune, apare
și micuța mea. Târâie un par de bambus după ea. Acum am înțeles de
ce plecase-n pădure. Parul acela ritualic îmi aduce aminte de
cimitirul tranfelicșilor, unde eu și el ne-am consumat iubirea pentru
prima dată. De câte ori poți consuma o iubire? Credeam că iubirea
asta e un izvor nesecat, dar timpul a avut grijă să mă contrazică. Și
izvoarele seacă. Acolo, în cimitir, printre pari – monumente
mortuare ale tranfelicșilor, am trăit cele mai frumoase clipe cu
Remus. La început, iubirea e cea mai naivă formă pe care o putem
lua noi, oamenii. E ca un soi de contagiune, un regres al minții. De-
aia spunem că ne ia mințile. Ni le ia, lăsând în loc un substitut pe
bază de amăgire.
Nu mai e loc nici măcar de iluzii între mine și Remus. Ne trăim
realitatea și ne îngropăm sentimentele odată cu trupul tranfelixului.
Imediat ce ajunge-n dreptul nostru, micuța mea se repede la
mâna tatălui său și îi dezleagă eșarfa cu care i-am șters rănile, apoi o
înfășoară de-un vârf al parului. Câteva momente mai târziu, după ce-
am aruncat pământul peste șeful de trib, Misha înfige parul în
pământ, ajutată de Remus, apoi ne dăm câțiva pași în spate.
Parul – monument, eșarfa mea, ca semn regal de amintire și
sfârșitul unei ere.
Primul instinct e să spun o rugăciune, dar mă opresc. Ei nu
cunosc conceptul de rugăciune, iar eu nu cunosc nimic sigur legat de
conceptul de zeu. Liniștea ne salvează din nou.
 Una din calitățile mormintelor e pofta de cugetare pe care-o
provoacă. Într-un astfel de loc poți avea o retrospectivă a întregii
minți. Începi cu motivul care te aduce aici, apoi de el se leagă, ca
într-un ciorchine, alte și alte gânduri sau amintiri. Așa și acum.
Mă uit la Remus. Oare ce gânduri îl vizitează acum? Ce-o fi în
mintea lui, ca să ajungă să treacă dintr-o ipostază în alta? O nevoie.
Suntem construiți doar din nevoi.
Dar nu mă mai obosesc să înțeleg, viața bate orice logică. Și-
apoi, e prea târziu.
O iau de mânuță pe Misha, el ne privește, îi zâmbesc scurt, în
semn de mulțumire, apoi noi două plecăm, lăsându-l în compania
gândurilor.
 15. Gol. Pe o bancă. (Lumea se mișcă)

Lumea se vede puțin mai clar de aici, de sus. De pe colină. De

parcă m-aș fi așezat pe capul înțelept al unei vietăți uriașe. Pe-un cap
înțelept și golaș, ca majoritatea capetelor înțelepte. Unul fără față.
Aici e o bancă, iar puțin mai în spate, în vârful „capului”, se
construiește o statuie ecvestră. Alfons a demarat proiectul în cinstea
cuceririi teritoriului tranfelicșilor. Cică de Ziua Independenței.
Trăiască noul delir! Dacă mai are și-un iz național, totul devine
perfect scuzabil, ba chiar și justificabil.
De fapt, sunt pe-o bancă într-o zonă ce era intens împădurită cu
ceva timp în urmă. De câteva minute, a început, încet, să plouă.
Buldozerele au ras o parte importantă din zona asta ca să facă loc
statuii lui Alfons, dar s-au gândit și la cetățeni. Aici va fi un parc
mare, cu piste de alergare, cu bănci pentru bătrâneii ce vom fi în
momentul în care ne vom aminti de evenimentele istorice pe care le-
am trăit. Le vom spune și copiilor, cu siguranță. Să învețe și ei
alfabetul urii. Până în ziua aia, pe care sper să n-o mai ajung, stau
aici, pe bancă, și privesc orașul de sus, printre plantele exotice care
încă au mai rămas în picioare. Dacă întorc capul, e șantier, dacă
privesc în față, e multă durere și mult eu. Doar eu.
Simțeam nevoia să stau cu mine.
Zilele ce-au trecut nu m-au ajutat prea tare să înțeleg încotro s-o
pornesc, așa că îmi dau o șansă acum. De sus, totul se vede mai bine.
Orașul, eu peste tot, eu peste mine.
În mare parte, populația Transtataliei s-a potolit. Revoltele s-au
degajat, doar câțiva încăpățânați mai stau în Piața Speranțelor
etalând placarde cu mesaje tardive.
 Sub mine, lumea se mișcă.
Îmi place să stau singur, uneori. Am nevoie de asta. E ca și când
m-aș îmbrățișa pe mine. Simt o senzație de bine, mă relaxez și pot să
ies din control mode ca să hibernez, pur și simplu. Cred că asta
trebuie să fie o terapie. Pentru mine, cel puțin, asta este. Stând așa,
am acces mult mai ușor la tot felul de gânduri de bază, primordiale,
genul acela de gânduri care te făuresc ca persoană, printre primele
gânduri care te compun. Astea nu apar toate deodată, ci doar în
momentele cheie ale vieții, momente pe care nu le vei descoperi, de
cele mai multe ori, decât mai târziu. Mult mai târziu după ce-au
apărut.
Acum îmi dau seama că mi-a lipsit mult îndrumarea maternă pe
care o au ceilalți, în mod normal. Măcar să mă fi ascultat cineva când
mă întrebam despre viață. Îmi dau seama că am fost pus în situația
să descopăr viața singur. Poate dacă aș fi avut o mamă aproape ar fi
descoperit-o ea pentru mine, mi-ar fi indicat momentele-cheie, din
propria-i experiență, le-ar fi accentuat cumva, le-ar fi subliniat, așa
cum un profesor îți subliniază greșelile cu pix roșu pe un text de
gramatică. Am lacune la gramatica vieții. Dar, cu toate astea, până și
cu ajutorul ei, tot de mine ar fi depins să învăț. Confruntându-mă cu
situații noi, acum știu unde se ascund capcanele gramaticale dintr-un
manual al vieții care e abia la primele file.
Am crescut ca o plantă sălbatică.
Oamenii fug de cei nedomesticiți. Îi simt și le e frică de lipsa
regulilor din viața lor. E normal, odată ce ai fost crescut cu un
anumit cadru pe care-l duci după tine toată viața, ca un bătrânel care
se conformează cu statutul său de semi-neputinicios și știe că va cere
toată viața puțin timp și îngăduință din partea celor din jur, nu poți
decât să-ți imaginezi cum ar fi viața altfel. Și te sperie. Prima reacție
a omului spre ceva ce iese din normă e cea de spaimă. Spaima de a fi
incapabil să trăiești și altfel. Să te întorci, dacă ai această variantă,
spre cel ce ai fost pe când nu depindeai de alții, de societate, de o
ștachetă impusă, de acea comoditate perfidă a celui care trăiește la
jumătate din capacitate și începe să se simtă bine cu situația dată. E
ca atunci când ești la un pas de hipotermie și tot ce trebuie să faci e
să te zbați să nu adormi. Știi că dacă adormi, s-a terminat.
Cei care trăiesc conform cerințelor sociale sau cele ale unui
anumit grup „trendsetter”, au adormit deja.
Ciudat cum am ajuns să mă îmbărbătez gândindu-mă la toate
astea. De fapt, probabil că nu fac nimic altceva decât să-mi găsesc
scuze. Pentru că nu am avut parte de acel ghidaj matern, pentru că aș
fi altfel, pentru ceea ce sunt.
Nu e chiar așa.
Adevărul e că sunt aici, acum, doar pentru a scăpa de ăia care-au
venit să-mi instaleze telefonul acasă. Zău. Mi se pare penibilă
situația. Voiam să plec, na. Nimănui nu-i place să fie supravegheat
când lucrează. Nici lor nu le-ar plăcea. Până la urmă, de tot deranjul
ăsta e vinovată tot roșcata cu picioarele la gât. Sidonia a insistat să
mi se creeze o legătură telefonică cu Camera Ovală. Ce puteam să fac
decât să accept?
Deranjul vieții mele.
Statalienii au învins în bătălia actuală, dar poate nu și pe cea a
posterității. Aici depinde de cei ce vor urma. Cât despre mine, eu nu
m-am învins nici măcar pe mine însumi. Sau poate am făcut-o,
atunci când am căzut prima oară în depresie și m-am dat pe alcool.
Terapie post-Lina. Îmi dau seama că abandonul Linei mi-a dat
efectul pe care îl puteam avea și nu l-am avut la moartea mamei ei,
femeia care m-a crescut.
Adela a însemnat acceptarea, dar Lina a reprezentat cu totul
altceva pentru mine. Ea a început să-mi arate cum e lumea. Dacă
Adela a fost îmbrățișarea, Lina a însemnat bătaia pe umăr și
detașarea de trup, fix ca atunci când iei pe cineva în brațe sau când
faci cunoștință cu o persoană. A te ține în brațe prea strâns sau prea
mult timp ar însemna să te implici într-un act de atașament. Cheia e
momentul când te desprinzi din îmbrățișare. Îți spui și transmiți:
„Îmi pare bine de cunoștință, dar fiecare avem viața noastră. Să nu
uităm asta. Suntem doi, nu unul”.
Cu riscul de a face o sfântă din Lina, eu așa văd lucrurile. Am
suferit mult, enorm, ca atunci când pierzi acea persoană care-ți
reprezenta linia orizontului. N-am învățat nimic din Lecția
Îmbrățișării. Am rămas strâns în brațe prea mult. Uneori ne
strângem pe noi înșine în brațe și, zău dacă nu, asta mi se pare cea
mai mare minciună pe care ne-o putem spune nouă. N-ai cum să faci
asta și să ți se pară OK, atâta timp cât și tu-ți faci la fel de mult rău ca
și altcineva din viața ta, dacă nu mai mult. Detașarea, detașarea...
În schimb, cu Gabriela lucrurile au stat diferit. Nici nu e de
mirare că am ajuns în situația în care suntem. Fiecare veneam de pe-
un drum, niciunul nu eram la începutul potecii. Ea avea istoria ei cu
dumnezeu, cu cei din familia ei, eu le aveam pe sfintele mele. Familie
și iubire în același loc.
Acel gen de iubire care inspiră și rămâne-n minte. Nu știu de ce.
E cel mai scurt tip de iubire.
Nu în ultimul rând, mă gândesc la mine. Păi, dacă proiectez o
anumită imagine a cuiva despre acel cineva, poate că fac același lucru
și cu mine. Nu ne spunem de-atâta ori despre noi că suntem într-un
fel sau altul și, de fapt, descoperim că realitatea e alta? Da, e tipic.
Așa e și cu mine.
Uneori mi-e poftă să mă cunosc.
Să mă întreb, să-mi caut rețeta. Sau poate că mi-e doar foame.
Aerul din natură își face efectul. Aș putea să privesc înapoi și să
găsesc aleea spre mine reconstituind drumul pe care am lăsat bucăți
din mine, ca într-o reinterpretare a poveștii cu Hansel și Gretel.
Să consum bucățile și, la final, să am rezultatul.
EU.
În loc de asta, aleg să o iau pe scurtătură. Niciodată nu mi-a
plăcut să mă lungesc prea mult cu vorba sau să zăbovesc aiurea.
Adevărul brut e că am ales să ajung aici dintr-o lipsă a cunoașterii de
sine. Din acea grabă de a alege o cale sau alta. M-am grăbit, nu m-am
cunoscut îndeajuns, iar rezultatul e cel de azi. Eu, care nu credeam
niciodată că voi ajunge să lucrez în Gogoșar alături de toți cei pe
care-i huleam într-o zi, stau aici, pe bancă, într-o zonă parțial
defrișată de Ei și depopulată de băștinași, tot din cauza Lor, pentru a
evada de rușinea simțită în momentul în care aș percepe cum mi se
creează o legătură directă cu Ei. În casa mea. Eu și Ei devenim, la un
anumit nivel, Unul.
Unde, dracu’, mai stă rebeliunea mea în toată situația asta?
Afară. Au gonit-o cu șuturi în fund cei de la compania de telefonie.

Mă întorc alene spre casă. Nu prea vreau să ajung, așa că lungesc

drumul cât de mult. Și e prima dată când simt asta.
Mă opresc în dreptul Zidului Spart și mă reazem de un perete.
Dincolo se aud voci, râsete, părți din conversație. „Bă, ar trebui să te
rup în bătaie. Tu ai fi fost om bun dacă nu mi-ai fi futut copiii. ‘Mi-
ești dator. Du-te, mă, dracu’, cu vrăjelile tale! Mă, auzi? Vezi, să nu
uiți! Mâine la 3. Ridică capu’, coaie! Mâine la 3!!! Bă, ochio-bochio!
MÂINE LA 3!!!... Da??? ‘Tu-ți morții tăi de bețivan coclit!”.
Nu cu mult înainte, și eu stăteam dincolo de gard, acum sunt
aici. Încă aici. Departe de întâlnirea de mâine de la ora 3. Aceeași
întâlnire pe care trebuie s-o am și eu undeva, dar nu aici. Or fi
terminat ăia de pus telefonul? Poate au și plecat de mult. Mai
zăbovesc un pic. E destul de cald și-mi place. Simt aburii de alcool de
dincolo atât de familiar, de parcă m-aș fi reîntâlnit cu o veche
cunoștință. Cu o rudă, chiar. Da, cu un soi de verișor cu care ne-am
distrat când eram mici, dar fiecare am avut alt destin. El, unul ingrat,
eu... cel ales.
 Intru în bloc. Urc la etaj. Ajung în dreptul ușii. Mă opresc. Încerc
să aud dacă Nicu Micu e sus și cântă la tobe. Nu e. Poate nici nu mai
simte nevoia s-o facă. Va deveni ministru. Toate frustrările sale i-or fi
dispărut ca prin vrajă. Ha, ha, ha. Ce vrăjeală! Intru și închid ușa
după mine. Telefonul stă pe măsuță, în mijlocul camerei de zi, ca un
trofeu. O fi și ăsta un soi de trofeu, dar încă nu m-am prins ce
reprezintă. O victorie sau o decădere?
Nu răzbesc să mă fac comod, că bate cineva la ușă. Draci! Măcar
de-aș fi băut o bere. Așa fac de fiecare dată când sărbătoresc ceva sau
simt nevoia să mă consolez. Când să ajung în dreptul ușii, bătăile se
repetă, dar mai puternic. Mă irită, așa că deschid ușa a smuceală. E
Genoveva.
Nu-mi iese niciun salut pe gură, mă dau din ușă și o las să intre.
Face câțiva pași, vede telefonul, și se-ntoarce, brusc, spre mine.
- Tu ai băut petrol?
Mă uit la ea foarte straniu. Nu mă prind la ce se referă.
- Nu, aș fi băut o bere, da’...
- Mă’, omule, nu mă face să repet, mă întrerupe ea cu furie. Ce-
ai? Temperatură? Nu te mai recunosc!
Mă gândeam eu că nu face bine la frumusețe să te gândești atât
la toate, la tine. Să gândești, în principiu. Uite, acum am făcut
temperatură! Îmi vine să caut o oglindă și să mă holbez în ea, dar mi
se pare prea teatral și asta ar enerva-o. O și văd dând ochii peste cap.
- Stai jos, Genova. Nu ne-am văzut demult. De ce mă iei așa? o
întreb în timp ce iau loc pe canapea.
- Aha. Așa stai de acum? Și ce faci? Raportezi?
Îmi dau seama că stau în dreptul măsuței cu telefonul. Mă așez
cu picioarele pe telefon și o fixez cu privirea. Râde sarcastic. Nu cred
că mă așteaptă nimic bun din tot acest amuzament programat.
- Îți înfrunți stăpânii, băiete? Două picioare pe masă, peste
Stăpânul-Telefon. Așa da. Mai vii de-acasă, parcă te apropii de
Remus ăla pe care-l știam eu. Îndrăzneață poziție, pfff.
- Nu înfrunt pe nimeni, mă fac comod, îi răspund pe un ton cât
se poate de calm.
Vrea să se așeze și ea, o simt. Nu i-a plăcut niciodată să stea în
picioare prea mult, dar din poziția în care a venit, ar considera asta o
chestie sub demnitatea cu care s-a înfășurat în fața mea. În loc de
asta țâțâie și dezaprobă din cap. Tirada continuă.
- Încă nu te-ai prins că nu așa se obține comoditatea? Îți zic eu
cum. Aia pe care o simți când pui capu’ pe pernă, e de o mie de ori
mai orgasmică.
- Păi, nu m-am prins, că nu am avut de ce sau de cine, îi răspund
afișând un zâmbet larg și al dracului de sarcastic.
N-ar fi trebuit s-o fac. Măsuța pe care-i pus telefonul și pe care-
mi relaxam picioarele, primește un șut care o proiectează câțiva
centimetri mai încolo. Fix în fotoliul amărât pe care-l țin mai mult de
formă-n cameră și pe care speram să fac sex cândva, dar asta implică
o poziție pe care ar trebui s-o mai exersez. Pentru un moment mă
gândesc la prostituatele alea care-s prietene cu Gabriela, dar nu
vreau să mă afund și mai tare în probleme. Îmi dau seama că greșesc
prin purtare, dar senzația e, vorba Genovei, orgasmică.
- N-am ce vorbi cu tine, Remuse, îmi spune-n scârbă. Ești
diform. Nu te vezi?
- Ba da, Genova. Mă văd și mă arde, dar nu mai pot da înapoi.
Comoditate nu există în societatea noastră, hai s-o recunoaștem.
Dacă nu știam, mă prindeam acu’ prin șutul tău. Comoditate există
doar pentru cei care-și asigură spatele, într-un fel sau altul. Eu nu mi
l-am asigurat, am primit la bice peste târtiță, de abia mă mai țin pe
picioare. De-asta mă vezi așa desfigurat. Aș fi schimbat lumea și te-aș
fi pus pe tine de președinte, dacă puteam.
- Nu ești un sclav social, oricât ai vrea să pari unul, mă băiete!
Totul e-n alegere. Ai uitat?
Îmi vorbește de parcă un bătrân și-ar târșâi cuvintele pe podea
în ultimele clipe ale vieții. Pare extenuată.
O privesc iar și iar. Ea nu a făcut niciun compromis, a știut să
rămână a ei până la final. Poate nu există zâne și prințese bune, dar
există oameni drepți. Cei care nu fac compromisuri. Cei care reușesc
să spună „nu”. Asta-mi spune extenuarea ei. „Fii tu”, mi-ar mai
spune, dar nu cred că o mai țin picioarele. Se întoarce și dă să
meargă spre ușă. O întreb:
- Nu mi-ai adus și mie un colț de pâine?
Caut repede, cu privirea, ceva cu care să mă apăr, dar Genoveva
nici măcar nu se întoarce spre mine. Se oprește în dreptul ieșirii și-
mi spune:
- Nu, voiam doar să te văd.
Apoi, pleacă.

Stau, mă holbez la telefonul ăsta tâmpit și încerc să constitui în

cap o conversație cu Sidonia. Încă nu a sunat și ceva-mi spune că
țârâitul aparatului ăstuia mă va enerva la culme, sistematic. E
normal, pe undeva. E ca atunci când te enervează vocea unei
persoane care ți-e antipatică de la prima vedere, ori cu care ai ceva
conturi de reglat, și ți-e antipatică cu state vechi.
Sunt un tip care se răzgândește ușor. Impulsiv de meserie. De 35
de ani de când mă știu, nu am știut să aleg sigur pe mine decât în
câteva dăți. Asta m-a și tras în jos, de nenumărate ori. N-am avut
siguranța sinelui. Nu am știut să spun întotdeauna ce aveam de zis,
de fapt. N-am avut curajul să fiu eu, ca s-o spun pe aia dreaptă. Ăștia
ca mine, ce trăiesc ca o frunză-n vânt, sunt cei ce cad pradă primii
curenților sociali. O zic din proprie observație. Tentația e imensă.
Dură.
Să faci parte din ceva, deși n-ai analizat dacă asta-ți dorești de
fapt. Știindu-te „tipul din afară”, nevoia animalică de grup te-
ndeamnă să faci parte din acel ceva pentru a fi în siguranță, măcar,
deși acolo sunt chestii care nu-ți complimentează caracterul. Cam
așa e și treaba cu telefonul ăsta, cu tot episodul atașării mele la
grupul de comandă al statalienilor. Grup pe care-l ponegream până
deunăzi.
Au știut alții să aleagă-n locul meu. Și au făcut-o. Ceilalți nu
șovăie, ei pun mâna. Până să te dezmeticești, ți-au și făcut portretul
noii tale vieți de-acum înainte.
Evident, în capul meu am cele mai curajoase discuții, ba chiar
mă și iau la trântă uneori. Zona asta interioară din cap, greu de
definit, de pus în cuvinte, e cel mai mare dușman al celui care nu se
cunoaște pe numele mic. E o voce acolo care îndeamnă, șoptește
perfid, alege pentru tine, dar nu iese-n afară decât în anumite
situații. Acele ipostaze care se dovedesc, apoi, cele mai dezastruoase
pentru sinele paralizat de el însuși. Un fel de boală autoimună a
minții. Tu îți faci deservicii prin paralizia pe care ți-o impui. Te aperi
de tine.
În capul meu o fac zob pe Sidonia și fug cu Gabriela departe.
În capul meu, discuția cu roșcata cu picioarele la gât sună cam
așa:
„Eu sunt”, zice ea, imediat ce ridic receptorul. Nu știu de ce
oamenii presupun automat că prin „eu sunt”, am fi datori să le
recunoaștem glasul, să punem o față tâmpă și un glas așijderea și să
spunem „Aaa, da. Ciao! Ce mai faci, X?”. Sau se subînțelege că nu
mai trebuie să-i spui că ai recunoscut persoana X. S-ar oftica. „Eu
sunt, cine să fie?”, ar fi mesajul real, transmis indirect. „Cine să fie”,
un motiv de umilire care-ți transmite că „la cum ești tu, cine
altcineva să te fi sunat, dracu’, dacă nu eu?”. Prilej de ridicare a
onoarei celui ce sună, care e mult deasupra ta, cel apelat. În fine,
raționamentul meu funcționează dacă problema nu se pune pe-un
ton glumeț. Atunci, impresia celuilalt e în subconștient, nu mai iese
afară, e transmisă pe-un motiv șăgalnic, cu aceleași rădăcini, atâta
tot că perspectiva e ușor ascunsă, mai greu de decelat. Adâncită-n
subconștient.
„Da, ciao, Sidonia! Ce faci?”, răspund eu. Din politețe o întreb ce
face. De cele mai multe ori, când punem așa o întrebare, nu ne
interesează de fapt ce face celălalt, dar ne-am setat astfel prin
educație și alegem mereu cărarea bătătorită. O schimbare-n discurs
l-ar pune pe celălalt în dificultate. Și nu vrem asta. De fapt, vrem să
scăpăm mai repede. Să bifăm o necesitate socială.
„Voiam să văd cum se aude parascovenia pe care ți-au instalat-o
ăia. Și voiam să te aud pe tine...”. De cele mai multe ori, ultima
replică nu se spune, dar ne dorim cu ardoare s-o auzim. În capul meu
o și aud. Cu toții vrem să ne simțim importanți, luați în seamă, să ne
fie simțită lipsa. Nevoia de afecțiune e, poate, una din cele mai
flămânde guri din noi. Ne e foame mereu pe gura aia. Am vrea să
mușcăm din celălalt, iar celălalt să se lase mușcat cu plăcere, ba chiar
să fi așteptat să-l muști. Un simț sălbatic pe care nu l-am înțeles pe
deplin, dar cu care sunt familiar din copilărie.
Evident, eu m-aș fi ținut bățos, aș fi tratat-o cu un aer indiferent,
de genul „Sunt bine, te aud OK. Nu prea-mi place cât au moșmondit
pe aici cei cu instalarea, dar a trebuit să-i suport și să beau multe
cafele”. Și mint, iar asta poate că e soluția cea mai rezonabilă pentru
a ieși dintr-un cerc ce pătează.
N-am stat cu ăia de la telefoane, ba mai mult, n-aș putea să-i
spun Sidoniei nici în visele mele că și eu voiam s-o aud pe ea. Poate,
pe undeva, chiar voiam. Naiba știe. Oricum, ei nu i-aș putea spune
asta. De obicei, când ies din noi, lucrurile astea ori plesnesc de
falsitate ori sunt spuse într-un ton neutru, fără conotații, acelor
persoane de care nu ne leagă nimic sexual. Cu ea nu doresc să bifez
nicio posibilitate.
În pseudo-conversația asta, aș fi aprins o țigară, mi-aș fi tolănit
picioarele pe măsuța cu telefonul, pentru că mereu mi-am dorit să
fac asta și pentru că lucrul ăsta îmi dă un curaj nebun. Aș fi continuat
cu aerul jemanfișist, ea ar fi dat înapoi pentru a-mi da o satisfacție și
mai mare, mi-ar fi spus ceva ce denotă slăbiciune, de genul lui „Mă
bucur să te aud, bine că a ieșit totul OK... de acum ne vom auzi mai
des”. Aș urî cu înfrigurare ideea și slăbiciunea ei declarată, pe ea aș
urî-o și mai mult, pentru că s-ar dovedi o proastă de rând, cu nimic
mai specială decât altele, aș încheia discuția scurt, invocând că am
puțină treabă și spunându-i că ne vedem mâine la birou. Ea ar
răspunde cu o umbră de fericire în voce, neputând să-și ascundă
dezamăgirea pentru că și ea ar fi dorit, în capul ei, să avem o cu totul
altă conversație în care eu să joc rolul celui slab, al victimei. „Sigur,
ne vedem mâine”, mi-ar fi zis. „Avem multă treabă. Să vii devreme!”.
Aș fi închis surâzând mârșav. Până și-n ultima ei replică a fost slabă.
Am dovedit-o.
Poate că unii vor confunda slăbiciunea asta cu umanismul. Nu
zic, există tentația asta, dar diferența rezidă în faptul că eu cred tot
mai puțin în umanism și tot mai mult în slăbiciuni. Cel puțin, teoria
asta mi-am demonstrat-o mie însumi. Cealaltă e discutabilă.
Mi-e greu să vorbesc de umanism când am trăit o răscoală care a
ucis o populație cu care locuiam alături, peste drum. Ultimii
exponenți de genul lor. În schimb, pot vorbi de slăbiciune știind că
acum colaborez cu cei care i-au ucis. Pasămite ca să fiu omul bun din
interior, rebelul din cetate, spionul care oferă informații celeilalte
tabere. Da, frumos, numai că nu mai există cealaltă tabără. Mă
îmbăt cu apă rece. Mă contrazic singur. Demonstrez, încă o dată, că
nu fac față oamenilor ăstora. Că mi-au luat-o înainte omorându-l pe
șeful de trib și că acum nu pot face altceva decât să mă îmbăt în
continuare cu ideea asta de-a rămâne integru într-un mediu plin de
rahat.
Îmi cunosc voința și voi claca din nou. Voi claca de câte ori va fi
nevoie, ajungând acolo de unde am plecat. În marele zero. Bazinul
infect în care plutește căcatul. În scăldătoarea ratărilor.
Ieșirea? O fi vreuna, dar ce fac cu mizeria ce rămâne pe mine
atunci când ies din scăldătoare?
Din Țarcul Nămoloșilor.
Drumul e bine trasat. Îl urmez. Împotrivirea e o amăgire. Nu mai
cad în capcane.
Dau să ies afară, dar imediat ce trec pragul, o observ pe Gabriela
la celălalt capăt al palierului.
Tresare la vederea mea și se apropie de mine cu un aer trist.
 16. Lumea după Misha
(drum deschis)

- Putem vorbi înăuntru? îl întreb și, imediat după ce pronunț

cuvintele, îmi pare rău. Puteam alege un ton mai puțin disperat.
Puteam vorbi la fel de bine și-afară, doar că mi-e dor. Aș vrea să
mai intru o dată în lumea din garsoniera lui. Așa cum e ea, mică, fără
înfrumusețări false, cu colțurile bine definite, cu cele câteva locuri
atât de dragi și de familiare mie. La fel ca-n suflet. Și acolo purtăm o
garsonieră pe care-o decorăm după cum suntem.
Ceea ce apreciam la micul său loc de viețuire erau tocmai aceste
cadre fruste. Fără artificialitate sau machiaj. Pot spune că-n cazul lui,
și e un caz aproape singular, locuința face parte din el. E de acolo.
- Da, intră, Gabriela.
Deschide ușa și mă poftește înăuntru. Îi spun c-ar trebui s-o ia el
înainte. S-a întunecat, între timp, și-ar trebui s-aprindă lumina. Îmi
răspunde că nu vrea s-o aprindă. Să vorbim așa, pe întuneric. Ce-i
drept, nici eu nu prea am chef de lumină acum, mă tem de ea, pentru
că nu m-ar ajuta cu mult în momentele astea. Ar mări și mai tare
durerea.
Fac câțiva pași, trec pragul și mă opresc. El intră, apoi închide
ușa. Singura lumină care există acum e cea de la fereastra camerei. A
lunii. Și mă bucur. Iubesc lumina ei. Cred că toți o facem.
Mă îndrept spre lumina blândă și rece de la fereastră. Lumină
lunii mi-a părut, mereu rece. Poate de-asta îmi place, că e altfel.
După câțiva pași, mă lovesc de marginea unui obiect. Mă opresc,
mă aplec, pipăi ca un orb ce-și caută definiția unui lucru, și constat
că e o măsuță. O măsuță de lemn. Extind căutările pe măsuță și dau
de un obiect din plastic sau ceva asemănător. Nu mă pricep la
materiale. Îl înconjor cu degetele și observ că pe margine stă un alt
obiect mai mic, lunguieț. După ce buricele degetelor cunosc și
butoanele de lângă, mă lămuresc rapid. E un telefon. Nu cunoșteam
părticica asta din casa lui Remus, așa cum, timp de-o viață întreagă,
constatăm că mai sunt părticele din sufletul cuiva pe care nu le
știam. Sau din noi. Mai ales din noi. Asta e cel mai fascinant. Suntem
într-o continuă reconfigurare.
Din spatele meu, vocea lui Remus intervine.
- Te ajut? Sper că nu te-ai lovit!
Îmi vine să-i zic că ar trebui să aprindă lumina măcar câteva
secunde, până ne găsim un loc unde să stăm în cameră, dar mă abțin.
E incredibil cât suntem de dependenți de lumină. De claritate,
practic. Să știm. De cunoaștere?
Mă ia de mână și mă duce, încetișor, până la fereastră. Îmi
îndeplinește dorința de lumină, fără să-i fi spus nimic. Mi se pare un
gest extrem de frumos. Să duci pe cineva de mână spre lumină și să-i
dai drumul doar acolo. Așa cum face și el. Te-am adus la liman, de
aici, drumul îți aparține. Glasul mesajului său ar trebui să fie acesta.
Se dă câțiva pași în spate, revine la măsuță și se așază pe jos,
rezemându-se de ea. Rămân puțin surprinsă. Purtăm un limbaj cu
care nu sunt familiarizată, dar încerc să mă adaptez din mers. Mă
așez și eu pe podea, rezemându-mă de peretele cu fereastra.
E o distanță micuță între noi, cât să ne dăm seama că ne privim
încontinuu de câteva momente. Cam de când am ajuns la lumină.
- Nu mi-ai răspuns. Ești bine? Te-ai lovit.
- N-am nimic. Sunt bine, îi spun.
- Chiar?
 Îi mulțumesc în minte pentru portița deschisă. Chiar n-aș fi știut
cum să încep. Am pierdut atâtea între noi, că nici cuvintele nu le mai
găsim. Îi spun că am venit pentru că voiam să-l văd și-mi răspunde
că l-a mai vizitat o cunoștință azi. O cunoștință... nu stărui mult pe
cuvântul ăsta, nu vreau să pierd din vedere motivul. Se uită la mine
în continuare, așa că profit și continui discuția, încercând să-i fixez
ochii în toată întunericeala asta. Îi mărturisesc că îmi pare rău
pentru situația care s-a creat la ultima noastră întrevedere, la
moartea asistată a șefului de trib. Țineam să-i spun asta, știu că nici
lui nu i-a fost ușor. Mi-am dat seama mai târziu.
- Să nu-ți pară rău. Nu suport compătimirea de nicio culoare.
Lucrurile se schimbă pe la noi, mereu se modifică ceva în lumea asta.
Dacă ne-ar părea rău pentru fiecare lucru pe care-l schimbăm, n-am
mai face nicio schimbare și am muri.
- Ție-ți plac schimbările, Remus?
- M-am obișnuit cu ele. Nu-mi plac toate, recunosc, dar nici nu
țin toate de mine. Suntem interdependenți.
- Schimbările tale îți plac?
- Mi le asum. În momentul de față știu că nu pot face nimic
altceva decât să-mi adaptez mersul la dinamica schimbărilor. Cam
despre asta-i vorba în viață. Nu mi-a fost ușor să asist la toată șarada
aia penibilă cu moartea șefului de trib, nici nu mi-a fost ușor să
îngrop căpetenia unei culturi, darămite să mă poziționez de ambele
părți în toată această schemă, adaptându-mă la noile conjuncturi.
Vezi? Vorbim numai despre schimbare, mai nou. Cam asta e tot ce-a
rămas...
- Da, Remus, am dat și rămășagului o definiție. Uite, mie nu-mi
plac schimbările. Le trăiesc, evident, că n-am încotro, dar eu sunt
mult mai fascinată de drumul înapoi. Atunci când, în urma
schimbărilor, realizez că drumul ăla era mult mai bun. Calea
întoarsă. Înțelegi? Când mergi, mergi, mergi, mergi, nu te oprești
prea mult, n-ai timp, că, cică niciodată n-ai, mergi, te tot duci și
ajungi într-un loc ce seamănă a fundătură. Bănuiesc că ție nu-ți plac
fundăturile, de-aia alegi schimbarea. Nici mie, dar mie nu-mi plac
nici schimbările. Așa că, în loc să lucrez la peisaj, aleg să mă întorc pe
potecuță. Știu, e cea mai ușoară cale. Voi, temerarii, alegeți să
schimbați zona în care ați ajuns. Eu nu sunt așa curajoasă și
visătoare. Ca să visezi e nevoie de curaj. Realitatea, concretul, nu-ți
prea lasă loc de riscuri, ele sunt așa cum sunt. În schimb, visul lasă
un loc generos posibilităților. Așa e el clădit. Am visat câțiva ani buni,
Remus. De când am plecat de la ai mei. De când m-am despărțit de
dumnezeu.
Spun toate lucrurile astea ca străină de mine. Absentă din
propria-mi ființă. Nu l-am privit, dar unde priveam când vorbeam?
Undeva într-un loc fix. La telefonul ăla, parcă.
Abia acum îmi concentrez privirea pe Remus.
Pare fascinat. Ne simțim cuprinși de ceva straniu, parcă am fi
înviat ceva în noi.
Simt nevoia să continui tot eu, de data asta.
- Tu ești ca Aganjú, Remus.
Își schimbă poziția, încrucișează picioarele și mă întreabă cine e
acest Aganjú, cu același ton pe care întreabă un copil mic cine este o
anumită persoană pe care-o menționezi într-o doară. Cu candoare și
inocență. Sentimentele astea încă există în el și e normal să fie așa. E
băiat. Într-un fel sau altul, băieții-și păstrează acea inocență
copilărească până târziu în viață. Parcă ar refuza să cunoască lumea,
ori, dacă o fac, ascund acest lucru adânc în ei atât de tare, încât
inocența asta pe care o afișează țâșnește ca un gheizer.
Un gheizer în ținuturile lăuntrice reci ale cuiva e un adevărat
spectacol.
-Aganjú, o Orisha, îl lămuresc cu răbdare. Aganjú este o zeitate
vulcanică, imprevizibilă, fără control. Așa ca tine, iar Orisha sunt
considerate spiritele lumii invizibile. Ele au existat cândva pe
Pământ.
- Mi-ar plăcea să fiu amintit, cândva, ca o persoană dezlănțuită
care a trăit în timpuri imemoriale pe aici, îmi spune pe un ton
nostalgic cu ochii ațintiți deasupra mea, undeva pe fereastră. Poate la
lună.
- Lumile apar și dispar încât s-ar putea ca, la un moment dat,
însăși existența noastră să devină incertă, și e de înțeles. Atâta timp
cât urmele tale nu există în materie, poți fi sigur că, dacă tradiția te
duce mai departe, vei deveni un soi de zeitate rebelă care a spart
tiparele. Oamenii creează sute de idoli în fiecare generație. Simțim
nevoia să credem în ceva. Să luăm amprenta cuiva ca pe un mulaj și
să ne-o lipim pe ființa noastră pentru ca, o dată cu trecerea timpului,
să ne dezvoltăm conform modelului autoimpus.
- Și asta e o cale ușoară, parcă numai pe astea le găsești. Știi, nu
suntem toți așa, îmi dă el replica zâmbind ironic. Se așază exact în
lumina lunii și încă poartă surâsul ăsta ceva timp după ce-și spune
părerea.
Îl cercetez cu ochii ca pe cineva nou, neidentificat. Ca pe o
noutate exotică. La un moment dat s-a transformat și suntem atât de
diferiți! Mă mir, de parcă ar fi prima oară când fac constatarea asta.
Dacă până acum totul se rezuma la o simțire, de acum simt că e o
certitudine.
Într-un fel, mă bucur că am venit să-l revăd. Că stăm așa, în
penumbră, dar mai luminoși ca oricând. Probabil că și el simte la fel.
Suntem bucuroși că ne-am revăzut, dar ne păstrăm pozițiile. El
acolo, eu aici. Nu ne apropiem un centimetru, măcar.
Privind la celălalt și comparându-l cu peisajul din planul
secundar. Măsurându-ne.
- Mai ții minte noaptea aia în cimitirul tranfelicșilor? îl întreb
subit.
 - Da… e una din cele mai reușite amintiri ale noastre. În
momentul ăla, puțin după ce ne-am cunoscut, pe când eram
proaspeți unul față de celălalt. Ca un dat, ultima noastră întâlnire a
fost tot într-un loc de îngropăciune. La căpătâiul șefului de trib și al
Buryei. Ce coincidență!
- Nț! Nu există coincidențe. De-asta am venit aici azi.
- Nu înțeleg.
- Ca să nu rămânem cu cimitirele de afară, ca ultimă amintire. Să
avem și momentele astea, îi răspund.
- Ce cimitire de afară? mă întreabă pe un ton destul de iritat. Mai
sunt și înăuntru cimitire?
- Da, cele din noi. Cred că alea ne ajung destul. Cu toții creștem
un cimitir înăuntrul nostru.
Se lasă o tăcere mormântală. Păstrăm registrul funebru. Fiecare
se uită în ochii celuilalt. Oare în întunecimea asta îmi va găsi ochii?
Da. Cu siguranță. E curios cum oamenii-și găsesc ochii mereu pe
întuneric. Sunt convinsă că toți reușesc să o facă. Dintre toate
organele corpului uman, ochii sunt cei mai curioși. Sunt unici. Există
tipologii ale mâinilor, picioarelor, degetelor, nasurilor, urechilor,
danturii, părului, dar nu există și tipuri de ochi. Refuz să cred asta!
Am putea fi ușor definiți doar de ochi.
Prin ei îți poți crea o primă impresie asupra sufletului cuiva.
Ochii nu știu să ascundă, ei deschid. Descriu exact. Perspective, căi,
traiectorii, indicii, simțăminte, destine, vieți întregi, chiar.
Noi doi, ochi în ochi.
- Mi s-a făcut poftă de o cafea de-a ta, spun după o vreme.
- Da? Și eu aș aprinde o țigară, îmi replică el, ca scos din transă.
Se ridică și aprinde lumina. Show-ul s-a terminat.
 Intră în bucătărie, eu mă ridic încet și merg înspre camera lui.
Îmi aduc aminte de cochilia de melc pe care am găsit-o în prima
vizită la garsoniera lui. Simt o nevoie apăsătoare să o revăd, de parcă
m-ar fi cuprins un dor sălbatic pentru o persoană dragă din viața
mea. Probabil că de mine mi-e dor, de fapt. De cea care eram când l-
am cunoscut pe Remus. Nu de momente, nu de el.
E inutil să ne amăgim că ne e dor de o persoană sau de un
eveniment anume din viața noastră când, de fapt, singurii de care ne
este dor suntem noi. Dorul e încă o față a egoismului.
Nu poți separa dorul de eu.
Am fixată în minte imaginea cu mine și cochilia de melc. Din doi
pași ajung la bibliotecă, dar cochilia nu mai e în același loc. Caut pe
celelalte rafturi, în stânga și-n dreapta, dar nu o găsesc. Mă opresc.
Uitasem... schimbarea de care zicea Remus și despre cât de bine se
simte el cu ea. Căutarea nu mai are rost. Îmi dăduse răspunsul mai
înainte. „Adaptarea mersului la dinamica schimbărilor”.
De dincolo se aude o melodie pe niște acorduri de pian. Pare o
baladă. O voce feminină și fermă acompaniază melodia, iar dintre
versuri, disting două anume, care ajung până la mine. I want you/
Gonna live without you. Nu e prima dată când o melodie de la radio
surprinde atât de bine un moment.
Începe să miroasă a cafea. E timpul să mă întorc.

- Misha mea știe să trăiască. Să ia atitudine. Să se definească și

redefinească, Damaris. E o luptătoare din naștere. Nici nu mă miră
atitudinea ei. Mă întristează, recunosc, dar o înțeleg. E-n regulă. Îi va
fi bine acolo unde e, îi zic scuturând energic de apă mica statuetă cu
orisha mea preferată, Aganjú, despre care-i povestisem lui Remus
mai înainte.
 - Nu e-n regulă, Gabine. Dacă pe mine m-a răvășit gestul ei, cred
că tu ești devastată. Fii cinstită!
Damaris pare extrem de încordată și a avut, deja, câteva ieșiri
nervoase. E ciufulită și oftează la orice pas. Parcă nimic nu-i convine.
Curățăm împreuna coliba mea, după o maree care și-a făcut de cap
înăuntru și mi-a rearanjat-o.
De regulă, mareele nu sunt atât de ample aici, dar nu știu cum se
face că, de data asta, aproape mi-a ras coliba cu totul. O grămadă de
lucruri zac împrăștiate peste tot. Îmi aduc aminte de acea zi când m-
am întors acasă din acel ultim concediu cu dumnezeu. Atunci când
am dat peste inundația groaznică ce i-a scos din casă pe ai mei... și pe
mine din viața lor.
În ultimul timp mă cam întorc spre trecut și nu-mi place.
- Trebuie să-ți iei tălpășița de-aici, îmi spune Damaris brusc,
parcă trăsnită de vreo revelație ce-a locuit-o, privind aiurea, cu o
sanda de-a mea în mână.
Mă amuză mina ei, dar sunt locuită, la rândul meu, de o idee
destul de ciudată, în timp ce stau în genunchi și culeg niște cioburi de
pe jos.
- Știi ceva? Lasă-le așa cum sunt, îi spun pe un ton calm de care
mă mir și eu însămi. Trebuie să vină maică-mea pe la mine mai
încolo și vreau să profit de peisaj ca să-i transmit ce decizie am luat.
Recompun în palmă câteva din cioburile găsite pe jos. Făceau
parte din cana cu cele trei femei dezbrăcate, în mers. Nu reușesc să
asamblez decât o părticică, o mână a uneia din ele. Dacă o țin invers
parcă ar indica un gest de „adio” sau de „la revedere”, măcar. Cel
puțin nu mai trebuie să o ascund de maică-mea.
Azvârl cioburile pe fereastră. Nu înțeleg de ce oamenii nu văd
într-un moment de dezastru, cum e o inundație sau un incendiu, un
motiv pentru a o lua de la capăt. Poate par cinică, dar eu asta simt în
momentele astea. Nu știu dacă am dreptate ori poate doar simt
nevoia să-mi confirm decizia pe care-am luat-o deja.
Universul îmi întinde mâna mării, iar.
Damaris se oprește din culesul bucăților risipite în apă. Spune că
i-au venit în minte vorbele mele de mai devreme, legate de peisajul
recompus de maree. Ține o pătură crem în mână. Era a Mishei.
- Poate că spiritele naturii vor să-ți spună ceva, Gabine, îmi zice
afectată.
- Nu știu... E chestiune de ore, Damaris. Cât am fost la Remus și
am venit înapoi. În timpul ăsta am pierdut și locuința unde stăteam
și pe Misha. Cam așa e în viață. Toate lucrurile importante se petrec
fulgerător.
Mă opresc și eu din cules. Nu o făcusem mai înainte doar dintr-
un soi de solidaritate cu Damaris, semn că nici eu nu cred ce spun.
Am încă în mine frica aia de „să nu mă prindă mama”, după ce-am
făcut o boacănă. La unii oameni, frica asta se perpetuează de-a
lungul întregii vieți, iar „mama” poate fi oricine vrei tu să fie. Cred că
se numesc traume din copilărie, nu știu.
Mama obișnuia să facă urât când se întâmpla să greșesc cu ceva,
în opinia ei. Trântea, țipa, uneori mă brusca. Nu îmi pot scoate din
minte amintirile alea și nu cred că vor ieși de acolo vreodată. Sunt
unele lucruri, fapte, întâmplări, care te cioplesc adânc înăuntrul
ființei și lasă un gol cu-o formă unică.
Forma vieții tale.
E o loterie cu șanse minime.
O iau de braț pe Damaris și o conduc la măsuța din bambus.
Ridic scaunele, o invit să ia loc și o rog să-mi spună totul despre fuga
Mishei.
- Păi, a fost cam așa, începe ea să povestească, scărpinându-se în
creștet.
 Mă privește de parcă s-ar teme să nu mă rănească cu ceva. Își
alege cuvintele, deși eu mi-am ales posibilitatea rănirii. Eu i-am cerut
să-mi spună tot. Nu are de ce să se ferească.
După o scurtă pauză, continuă.
- Eram la școală, le predam copiilor la ora de stataliană. Alfons...
Se oprește încercând să-mi explice noul ei job ca profesoară, dar
îi face semn să continue povestea. E ușor de înțeles ce caută ea acolo.
- ... Și Misha părea mai atentă ca oricând, poate și pentru a
ignora înțepăturile unora dintre colegi. Știi cum e, când apare unul
puțin altfel în clasă, se găsesc unii care să-l arate cu degetul. Eu îi
numesc pe acești copii „oglinzi de bâlci”, pentru că tind să ducă la
extrem ceea ce văd și să urâțească diferențele celorlalți. În fine, să
zicem că-i vârsta de vină... Dar Misha nu era atentă la ei, oricum nu
înțelegea o iotă din ce vorbeau și trebuia să-i vadă doar o oră pe zi, la
cursurile astea unde i-am găsit foarte greu un loc, știi bine. Poate n-
ar fi trebuit s-o facem... Oricum, ei ar fi fost nevoie să-i predau altfel,
să-i explic separat limba, dar mi-a cerut-o atât de insistent în ziua aia
în care l-au omorât pe taică-su, că nu am avut inimă să mă
împotrivesc. Asista la ore, știi doar, nu era notată, dar directoarea...
- Mai pe scurt, Damaris, intervin eu cu ultimele resurse de calm.
Știu că nu vrei să-mi faci rău, că Misha a suferit destul și știu cât rău
ne-au făcut unii și alții, dar te-am rugat ceva. Rezumă-te la ce s-a
întâmplat și spune-mi tot! Fără menajamente, rapid, așa ca mareea
aia care a trecut pe aici. Deci, cum a fugit Misha de la ore?
- Păi atunci când predam verbul „a trăi”, îmi răspunde pe un ton
jos. A început să-l conjuge în scris, iar la mijlocul conjugării la
perfect compus, a zbughit-o dintr-o dată. Oare o fi prins-o și pe ea
mareea, Gabine?
Misha se aseamănă cu mine la un singur aspect. Ambele ne
credem mai curajoase decât suntem. Pentru ea, ambianța, tot ce a
trăit în ultimele luni și umilința la care s-a supus singură, crezând că
poate învăța limba dușmanului și că-l poate învinge cu propriile
cuvinte, au fost prea mult. O supradoză. Nici nu-i de mirare că a
clacat. Și-a ucis acea parte care nu era a ei și s-a întors la origini. S-a
întors, așa cum și mie îmi place s-o fac.
Până și Misha a învățat că pentru a fi temerar trebuie să te
întorci în tine de mii de ori înainte să pleci definitiv o singură dată.
Abia după ce te cunoști complet, poți evada din tine.
Pentru noi, mai e timp. Contează că am supraviețuit și acestei
lecții și că ne continuăm drumul spre noi.
- Nu fi naivă, Damaris, îi răspund fixând-o. Pe Misha nu o prinde
o maree atât de ușor. A rezistat ea altor curente, mai puternice.

- Și unde ai de gând să dormi la noapte? mă întreabă maică-mea,

întorcându-se roată în mijlocul colibei și evaluând situația. Dacă se
întorc apele?, adaugă.
Îmi fac de lucru prin cameră, din reflex, ca să trec neobservată și
probabil aș fi reușit o vreme, până și-ar fi terminat programul de
minunare, dacă nu m-ar fi apucat un chef nebun să fac mișto de ea.
Nu mă pot abține.
Mi-a ajuns drama pe ziua de azi, lamentările lui Damaris, fuga
Mishei, discuția ratată și tâmpită cu Remus, măcar cu maică-mea să
mă distrez.
- Mă voi dilata toată, cuprinzătoare cum mă știi și voi apune... ca
o explozie solară, ca un apus în apele mării...
Mă uit la ea să văd ce efect a avut replica că, deh, doar am
parafrazat-o. N-are cum să nu se fi prins de intenție, am dat din
mâini și mi-am luat cea mai teatrală față. De mă vedea un regizor de
teatru acum, sigur îmi găsea și loc de muncă și loc de dormit.
 Maică-mea rămâne un pic blocată, apoi începe să strige pe cel
mai înțepat și mai enervant ton, pe care-l cunosc de-o viață.
- Hai, măi, Gabrielo, ce dracu’? Mă iei cu Shakespeare... știi că
nu-s dispusă, termină replica gesticulând mai ceva ca zarzavagioaica
lui Remus.
Nervoasă, începe să se plimbe prin cameră, sărind peste lucrurile
care-i stau în cale, să nu cumva să producă mai multe daune.
- Uită-te și tu ce e-n casa asta, dacă o poți numi casă, că de la-
nceput n-a fost și n-o să fie pentru mine o casă-n vecii vecilor.
- Amin, adaug eu reținându-mi zâmbetul.
- Parcă te-ar fi făcut o sălbatică de-aia din pădure, nu eu. Ai și tu
niște apucături...
Gesticularea continuă tot mai pregnant. La ultima replică face
semne de parcă aș fi dusă cu pluta, dar evită să mă privească. E prea
ocupată cu filmul ei.
- Hai, gata! Termină, fii serioasă! Ceee-ți mai place să faci fețe-
fețe.
Mă localizează în încăpere și nu-mi mai dă drumul din ochi.
- Unde dormi noaptea asta? spune cu vocea ei dojenitoare.
- Aici, evident, îi răspund, dându-i de înțeles că întrebarea nu-și
are rostul. Asta mereu o enervează la culme.
Mă așez pe jos, iar ea se apucă să strângă diferite lucruri.
Agitația și tumultul ei interior par să crească de la un minut la altul.
Bombăne ceva numai pentru ea și adună resturi de pe podea. O
rochie, un sutien, o oală mică. Pune hainele-n oală, apoi ia o lingură
de lemn, câteva cioburi, probabil celelalte cioburi din cana cu femeile
nud, rămășițele unei păpuși făcute de mine pentru Misha, din
rămurele. Din biata păpușă n-a mai rămas decât o masă incertă.
„Uite cum ți s-au adunat crengile-n casă! Vai de capu’ tău”, o aud pe
mama. Ajungând la periuța mea de dinți, plină de pământ, dă să se
ridice, dar se oprește brusc, icnind șocată la mijlocul unei propoziții
ce sună a amenințare, „O să te speli pe gură cu...”.
Ne uităm una la cealaltă pentru câteva secunde, apoi maică-mea
continuă, pe o voce plină de disperare, „M-am blocat, m-am blocat,
nu mai pot! Scoală, odată, și fă-mi ceva, nu sta acolo ca o adormită E
de la lumbago, băga-l-aș în mă-sa să-l bag!”.
Țâșnesc de jos, o prind de mijloc, moment în care ea azvârle pe
podea tot ce a strâns. Respir adânc. Încep să mă enervez dar, cumva,
parcă tot mai vreau să o miștocăresc. Acum e momentul oportun.
- Încearcă să mergi, îi spun. Du-te.
Facem câțiva pași, îngână ceva de genul „Nici pat nu ai în hruba
asta. N-am văzut așa ceva!”. Arunc o privire în jur să văd ce pot face
cu ea. Singura soluție, măsuța de bambus. Doar ea a rămas în
picioare și e unicul petic pe care te poți întinde, cât de cât. Maică-
mea are dreptate, patul meu improvizat, din paie uscate, a cam luat-o
la sănătoasa, n-a mai rămas din el decât cadrul din lemn masiv de
bambus, nici el întreg.
O așez pe măsuță, încet, pe-o parte. Sper să reziste sub greutatea
ei. Criza ei închipuită de lumbago pare să treacă, dar bombăne în
continuare, „Aoleu, ce tare e masa asta, mamă! Mă doare până-n
albul ochiului!”.
Îi strâng picioarele și i le așez pe margine.
- Îți aduc o saltea de pe șezlongurile statalienilor, dacă vrei, îi
spun, mușcându-mi buzele, să nu izbucnesc în râs.
- Lasă asta, mai bine curăță locul ăsta, îmi spune pe o voce plină
de compătimire. Nu știu unde o să dormi tu noaptea asta, dar aici e
totul harcea-parcea.
Nu m-ar chema la ei acasă nici dacă aș fi ultimul om. Asta aștept.
Să văd cât timp îi ia până spune cuvintele magice. „Hai să dormi la
noi, Gabrielo”. Chiar și pe vocea aia.
 Cum simt că așteptarea nu are rost, îi spun adevărul:
- Voi dormi la Normandia și la fete.
- Iar mergi la rapandulele alea? strigă, mai să sară de pe masă.
- Îmi sunt prietene și m-au ajutat mereu!
Acum eu îmi fac de lucru prin casă, adun de pe jos ce a aruncat
ea, fac orice, numai să nu cad tentației să-mi ies din calmul meu.
- Te puteai face ingineră sau secretară de stat, o aud din spate.
Auzi? Vezi că ai ceva roșu pe jos, mai la stânga. O cârpă, nu știu ce-i
aia. Mai încolo, ce-ai? Orbu’ găinii?
- Mai zi, mai zi...
- Puteai să fii laborantă sau...
- Nu, lasă asta, mai zi-mi ce vezi pe jos, mamă.
Nici eu nu știu ce fac, prefăcându-mă că nu o iau în seamă și
strângând toate lucrurile astea care, oricum, nu mă mai ajută la
nimic. Mă opresc. Nu mai are rost și s-a dus și hazul.
Las toate așa cum sunt și mă așez și eu cu fundul pe-un loc gol al
măsuței, aplecată-n față, sprijinindu-mi coatele pe genunchi, să nu
se-ntâmple vreo nefăcută și să ne trezim pe jos.
Nici asta nu mă mai amuză. S-a rupt vraja.
- Unde ți-e fetița? mă întreabă.
- A fugit azi. Și-a descoperit propriile limite și s-a întors la casa
ei, în pădure. Damaris a fost mai devreme și mi-a spus... Știi? Vreau
să plec și eu, mamă. Am să plec, dar voiam să te mai văd o dată. De-
asta te-am chemat, nu ca să mă ajuți la curățenie. Voi lăsa locul ăsta
așa cum e. Al naturii. Nu-mi aparține.
- Mai vii înapoi, Gabrielo? îmi spune aproape șoptit. Cu emoții.
- Nu știu, mamă. Probabil. Mie-mi place să mă întorc.
 17. Cărările morților (varianta eco)

Iar fug de acasă. De casă. De mine.

Am luat-o înapoi, spre dealuri. Senzația asta de fugă mă jenează
un pic. Nu o cunosc pe deplin, la fel cum nu mă cunosc nici pe mine,
din câte văd. Mi-am pus în rucsac câteva de-ale gurii, cafea, tacâmuri
și două scoici dragi mie. Negre. Puteam, la fel de bine, să-mi pun
toate astea într-o pungă, dar păream un țărănoi umblând cu plasa
după el prin pădure, pe dealuri. Altfel arată când vezi pe cineva cu un
rucsac pe spate hălăduind pe poteci! Seamănă a nonconformism, a
rebeliune.
Și iar observ cum dau importanță mai mare exteriorului în
defavoarea celui ce sunt. Dar azi nu-mi bat capul cu asta, doar
constat.
Plec, ignor tobele nervoase ale lui Nicu, pe care le aud după ceva
timp de pauză, semn că ceva s-a întâmplat, de l-a făcut să „vomite”
iar cu tobe, cum zice el. Cobor rapid, câte două trepte, câte trei, mă
mir cum de nu-mi scrântesc gleznele și fug. Fug cât de tare pot.
În casa mea e Gabriela. Imaginea ei obsedantă. Și telefonul ăla.
Sidonia. Și-n restul casei tronează Lina.
Fug ca un bezmetic de parcă mi-aș fi făcut din splină cel mai
mare dușman, iar din creier și ochi, cei mai cruzi călăi.
Mă orientez privind dealurile-n depărtare. Le fixez.
Nu știu nimic din ce e în jur și nici nu vreau să mai văd. Am
văzut destul și am văzut degeaba.
Mă apropii tot mai mult de dealuri. Începe pădurea. Marea se
simte în nări ca o ispită ce-ți promite mai mult decât poate să ofere.
Ca o minciună. Fac greșeala să mă uit în dreapta mea și văd o gloată
de ecologiști care scandează împotriva defrișărilor ordonate de
Alfons în zona tranfelicșilor. Îmi aduc aminte de banca pe care am
stat zilele trecute și brusc mi se face dor de locul ăla. Vreau să-l
revăd. Nu știu de ce.
E ca atunci când vrei să-ți revezi fața pe care o aveai în urmă cu
ceva timp ca să-ți conștientizezi mai bine schimbările care te
redefinesc. Numai așa o poți face și cauți, obsesiv, o fotografie. Te
cauți în timp. Știi că nu o să găsești decât o copie amărâtă zămislită
din amintiri și hârtie pentru fotografii. E inutil. Dar oricum o faci.
Cred că mi-e dor de mine. De cel de pe deal, pe banca aia. Eram
mai liniștit atunci. Nu căutam atât. Găsisem.
Ecologiștii-n jeanși și tricouri de bumbac se apropie de mine. Mă
opresc. Mi-i imaginez ca pe un grup de comando și asta mă amuză.
Sunt nervoși și agită niște mesaje scrise pe cartoane. Și ei au un șef
din umbră care le trasează sarcini. Păcat că-i înarmează așa slab. În
ziua de azi nu se rezolvă mai nimic cu mesaje furioase scrise pe hârtie
și cu adunări menite să-ți ofere prilejul să țipi și să te descarci de tot
ce ai în tine, să fii tu, cică. E o lume magică, trebuie să recunoaștem.
Ni se oferă iluzia schimbării într-un grandios spectacol de spășire
ipocrită și executare prost-jucată a liderilor inepți pentru ca, în cele
din urmă, să ne trezim în aceeași situație după o vreme.
Abracadabra, uite hoțul, nu e hoțul, zbuf! Regele a murit, trăiască
regele! E doar un fel de a spune... Doar, regele nu e hoț! De fapt, nici
nu știu ce e ăla un rege, noi îl avem doar pe Alfons.
Fac câțiva pași, fac și ecologiștii pași pe lângă mine. Unii speră să
mă alătur lor, îi simt din priviri. Unul din ei, liderul, îi șușuie pe
ceilalți ca să poată face un anunț important. După ce toată lumea
tace, șeful eco spune: „Următoarea oprire, Camera Ovală. Să audă și
tiranul mesajul nostru!”.
Încep să râd. Cum adică? Păi, până acum v-ați adresat copacilor?
Ei știu tot, vă susțin, sunt sigur, dar ce rost are să urli la capătul opus
al destinatarului și abia apoi să te apropii și să-i spui ce ai de zis? E
un test de auz, sunt vocalize, vreun ritual de încurajare? Dar aș putea
face și eu asta pe când ajung pe vârful dealului.
Să țip cât mă țin plămânii – „Te iubesc, Gabrielaaa (dar nu pot
să o uit pe Lina)!!!”. Să iau câteva guri de aer, apoi să reiau
dedicațiile – „Te urăsc din toată inimaaa, Sidoniaaaa (dar mă atragi
ca dracu’ de tare)!!!”.
Poate așa m-aș prinde de logica abordării. O fi ceva cu iz pacifist,
nu știu. Mă depășește. Aici, în Transtatalia, le avem cu bătăliile.
Luptele intestine, luptele din interiorul fiecăruia, micile genocide,
găinăriile.
Merg, zâmbind, spre poteca ce mă va conduce spre vârful
dealului. Privesc în jurul meu din reflex când ochii mei se întâlnesc
cu micuța Carina. Stă ghemuită pe iarbă, are un ghiozdănel mic și roz
cu o vedetă de show-uri infantile tronând pe el, cu gura deschisă și
un microfon mare, falic, aproape de gură.
E tristă.
Carina e tristă.
Mă apropii de ea. Se joacă cu un fir de iarbă pe care-l răsucește
în lungul degetului, apoi îi dă drumul și, dacă s-a ondulat, îl aruncă,
dacă nu, îl răsucește din nou. Îmi simte prezența și-și ridică privirea.
- Vă cunosc! îmi spune, cu un zâmbet larg.
- De unde? o întreb, prefăcându-mă curios.
- Nu mai știți? Am văzut sfârșitul lumii împreună. Și ne-am ținut
de mână.
Îmi vorbește de parcă ne-am cunoaște prea bine de undeva,
grație acelui episod pe care mi-l amintesc clar, dar pe care m-am
prefăcut că l-am uitat doar pentru a avea parte de deliciul unui
răspuns pe care-l intuiam dinainte a fi unul extrem de interesant.
Totuși, vorbele ei mă intrigă.
 - Cine ți-a vorbit ție de sfârșitul lumii?
- Tati. A zis că s-a terminat cu lumea sălbaticilor de pe dealuri și
că acum toată lumea e a noastră. Iar Despina a zis că sălbaticii sunt
niște spurcați. Să știți că eu i-am întrebat tot, atunci când v-am
întâlnit pe dumneavoastră și ne-am uitat la fumul de pe deal, numai
că n-am prea înțeles...
Reia jocul cu firele de iarbă. N-am idee ce caută aici, dar mi-a
cam încurcat planurile. Parcă n-aș lăsa-o singură și să plec în
căutarea imaginii mele de pe bancă. Până la urmă, m-am procopsit și
eu cu un copil. Dacă Misha n-a fost să fie a mea și a luat-o Gabriela
ca s-o împartă cu iubitoarele nonconformiste, măcar pe Carina s-o
iau de suflet.
- De mine nu i-ai întrebat pe ai tăi? o iscodesc.
- Nuuu. N-aveam ce, iar ei nu știau că eu am ieșit și v-am întâlnit
în după-amiaza aia.
Se ridică de jos, se curăță cu mânuțele pe bluzița verde cu oranj
și imprimeu cu cap de koala, apoi pe pantalonașii de blugi. Imediat
după, își dă jos ghiozdanul de pe umeri, îl scutură de două ori, apoi îl
pune la loc. „Mergem?”, mă întreabă uitându-se la mine și zâmbind.
„Unde?”, o întreb.
Eu știu unde am de mers, dar fetița asta nu știu ce-și închipuie
acum. Propune să mergem unde merg eu. Încuviințez, o iau de
mânuță și, fără alte discuții, pornim spre locul unde mă îndreptam
înainte.
O luăm pe cărarea care duce spre deal și care leagă pădurea de
fostele teritorii ale băștinașilor. Nici nu știu dacă mai vreau acum să
revăd banca aia și să-mi amintesc de mine. N-are sens. Sunt cu
micuța asta după mine și probabil i s-ar părea că sunt un ciudat, deși
nici ea nu e un model de normalitate. Dar cine naiba e? Ești normal
atâta timp cât ceilalți îți spun că ești. Dacă ești pe placul lor, așa e,
dacă nu, ai o problemă. Așa e construită societatea. Dar cum ar fi să
fii normal față de tine? Să fii mulțumit cu tine. Să fii mulțumit și fără
părerea lor. Oare copila asta e? Au învățat-o să fie? Poate că nu.
Calistrat mereu se ajustează în funcție de șeful lui, Alfons, iar
nevastă-sa, Despina, nu suportă pe nimeni și cred că nici pe ea nu se
suportă.
Asta e problema societății în zilele noastre. Toți ne prefacem
normali, mulțumiți unii cu alții și unii de alții, dar nimeni nu se
suferă cu nimeni, de fapt. Nimeni nu se suferă pe sine, mai exact.
Urcăm tot mai mult. După câteva sute de metri, mă opresc și mă
întorc pentru a o căuta cu privirea pe Carina, de parcă abia acum îmi
amintesc că sunt însoțit. Fetița e mult în urma mea, abia o mai
zăresc. Pare obosită. Mă așez lângă niște ferigi imense și o aștept.
După o vreme, privirile noastre se intersectează și-mi face cu mâna.
Puloverul ei face niște cute în acest timp, de parcă, o dată cu salutul
ei cu mâna, capul de koala mi-ar face cu ochiul.
- Te aștept aici! Facem o pauză! îi strig. Hai, că poți!
Într-un final, ajunge și ea, își aruncă ghiozdănelul pe jos și se
așază pe el. O privesc. Carina măsoară cu ochii drumul de unde am
pornit. Are câteva șuvițe strânse la spate, iar restul părului e lăsat
liber. Miroase a ceva șampon cu fructe, un amestec tutti-frutti. E așa
de micuță și fragilă, că nici nu știu dacă nu-i fac mai mult rău
ducând-o pe aleile morților, locurile unde și-au dat ultima suflare
unii din cei mai puri oameni.
Netrăind în societăți complicate ca ale noastre, cu „N” reguli
scrise și nescrise, cu lupta aparențelor și intereselor, triburile mi-au
părut, dintotdeauna, mult mai libere-n gândire, folosindu-se de
raționamente simple, de bun-simț, fără complicațiile noastre
glazurate și grele pentru stomac. Aici, Alfons mi-ar răspunde cu
cinism, „Și unde au ajuns ei cu gândirea lor și cu simplitatea asta
firească? Iote, nu mai există. I-am mâncat cu lingura. Și, ce să vezi?
Nici măcar n-am avut indigestie”. Iar eu m-aș bloca iar. N-aș putea
să-l contrazic, dar nici nu pot să fiu absurd și să cred că dacă i-ar fi
cruțat, tranfelicșii ar fi ajuns o populație super dezvoltată.
 Până la urmă, în ce constă dezvoltarea noastră? Tehnologie,
informație? Despre creier nu știm mai nimic, ei știau și mai puțin,
așa e, dar aveau un respect față de individ care le lipsește multora cu
prisosință în „societățile dezvoltate”. Poate că dacă nu am fi cunoscut
tehnologia, am fi fost la fel de fericiți ca și ei. „Binecuvântată, fii,
ignoranță!”. Închisoarea roz la care visăm din cușca leilor. Tânjim să
ne întoarcem acolo pentru câteva momente, cât să ne odihnim, apoi
revenim la noua noastră dependență. Dependența de a fi dependent.
Reversul e imposibil pentru noi, în punctul în care suntem. Nu
ne putem imagina viața altfel decât așa cum ne-am construit-o, cu
confortul pe care i l-am dat.
Poate așa ar fi făcut și ei dacă le-ar fi dat șansa.
Misha are șansa asta.
- Te obosește urcușul? sparg eu liniștea cu o întrebare tâmpită.
- Mă obosește un picuț, dar când urci greu, ți-e greu și să cobori,
dacă nu și mai și, pentru că e „abia rupt” terenul. Nu e normal să urci
pe teren „abia rupt”. Mi se pare că te chinui și nu reușești să ai decât
bucuria aia că ajungi sus, că ceilalți au rămas în urmă.
La întrebare tâmpită, răspuns genial. Bingo! Nu m-aș fi așteptat,
dar Carina a spus un lucru mare fără să-și dea seama. Nici nu mă mai
trudesc s-o corectez și s-o învăț ce înseamnă „abrupt”, știe deja, doar
că pronunță cuvântul mai haios. Cu cât urcăm mai mult, am și mai
multe întrebări pentru ea. Dacă ține seama de ce a spus și când va
crește, am mare încredere în ea, ca om. Cu câteva persoane ca ea sau
Misha, Transtatalia ar putea fi un loc mai bun, dar, de cele mai multe
ori, peștii mici sfârșesc în gura rechinului.
Nu mă gândesc la asta. Mă enervează la culme tiparele astea din
capul meu.
Schimb subiectul.
- Tu obișnuiești să ieși singură în oraș sau aveai de făcut o temă
aici, în pădure? Te pot ajuta, dacă vrei.
 - Nuuu, am terminat temele pe azi, dar îmi place să ies un pic la
aer, să mai văd și eu lumea. Eu nu prea am prieteni, să știți, numai că
nici acasă nu-mi prea place să stau.
- De ce?
- Tata e tot plecat cu treaba aia a lui și Despina...
- Știi, îmi amintesc că odată te-am văzut cu ei când a venit circul,
o întrerup. Mai ții minte? Eram cu cineva și te-am zărit pe când
ieșeai din „Casa Groazei” sau așa ceva. Păreai foarte speriată și, la un
moment dat, ai și plâns, dacă bine țin minte.
- Da, îmi amintesc, răspunde cu mult regret în glas. E numai
vina Despinei. Ea m-a dus în casa aia cu monștri și sperietori și m-a
mai speriat și ea. A zis că și mama a ajuns tot așa, ca o fantomă, și că
dacă nu ascult de ea, va veni mama și-o să mă sperie ca fantoma aia.
Și mă ținea foarte strâns cu mâinile de cap. Se uita foarte urât la
mine. A zis că e prietenă cu fantoma lui mami, că ea e prietenă cu
morții și să nu mă joc cu ea, că mi-i trimite pe toți sub pat. Eu nici
măcar nu știam că mama e fantomă. L-am întrebat pe tata într-o zi,
dar nu i-am zis nimic de Despina, mi-era teamă. El a zis să nu mai
vorbesc prostii și să nu mă mai uit la toate tâmpeniile la televizor, că
mă stric la cap. Am fost foarte speriată atunci... În zgomotul ăla mare
de fantome și monștri, pe întuneric, și cu Despina care zicea toate
alea și mă ținea strâns așa... mi-a fost frică, da!
Se întristează și mai tare și-mi pare rău că am întrebat-o.
În acea zi eram cu Gabriela și așteptam, cu sufletul la gură, să
primesc un răspuns la propunerea mea de a fi iubiți. În schimb, ba
am dat de Calistrat, ba i-a trebuit să vadă nu știu ce drac de maimuțe,
numai de răspunsuri nu-i ardea ei. Într-un fel, cred că o femeie nu
funcționează în parametrii de stimul-răspuns, ea are alte principii de
funcționare. Ea trebuie să simtă la alt nivel. Posibil să nu fi simțit
nimic pozitiv în legătură cu mine, din moment ce s-a fofilat într-atât,
și-am sfârșit doar amici... cu beneficii.
 Ca și atunci când am dus-o acasă de la circ, ne-am băut cafeaua,
ne-am futut, și a fost la fel ca și ieri, când m-a căutat. Am discutat noi
tot felul de verzi și uscate, dar tot la Futay café ne-am adăpostit.
Poate că eu și Gabriela avem doar o atracție puternică în comun
și nimic mai mult. Până acum, teoria stă în picioare. Sau poate că
mâine va veni ea singură și-mi va spune că vrea să fie cu mine. Asta
ar fi salvarea mea! O Gabriela alături pentru a da jos guvernul,
conducerea de stat, lumea întreagă, nu o nebună ca Despina, care
bagă groaza-n copii sau o curviștină ieftină, profitoare și irezistibilă
ca Sidonia.
Rămân să mă gândesc la femeile astea trei, la diferențele dintre
ele, la povestea Carinei și când mă trezesc, îmi dau seama că micuța
nu mai e lângă mine. Mă întorc cu fața spre urcuș și o văd cum se
îndârjește să urce. Se întoarce și ea spre mine și, când privirile ni se
întâlnesc, îmi face cu mâna, koala de pe tricou îmi face cu ochiul iar,
și-mi spune „Haideți! Nu mai e mult! Să vedem peisajul de suuus!”.
Mă ridic rapid și-i strig în urma ei „Te rog să-mi spui <<tu>>”,
pe când fac pași mari să o ajung din urmă.

După un urcuș istovitor, pauze peste pauze, miorlăieli din partea

ăsteia mici și gâfâieli din partea mea, suntem sus. În vârful
Transtataliei. Simbolic, vorbind. Geografic, de asemenea. Pe drum,
îmi venise o idee despre ce traseu aș putea aborda, alături de mica
maimuțică. Ce-ar fi să-i arăt și ei urmele unei populații care ne-a fost
vecină până nu demult? Zis și făcut. Înainte să ajungem aici am dat o
raită prin fostul sat al băștinașilor. Carina era numai ochi și urechi.
Se mira de fiecare cocioabă din stuf, de fostele țarcuri ale animalelor,
de zona sacră, ba chiar am dus-o și-n cimitir. N-o învață ta-su atâta
istorie cât o învăț eu până va face plopul pere și răchita micșunele!
Unde mai pui că e vorba și de cultură generală?
Cred că am văzut-o și pe Misha în zona cimitirului, dar părea că
se ascunde ba într-un tufiș, ba în altul. Mi s-a părut cam ciudat. Sau
totul să fi fost în mintea mea... Am strigat-o de câteva ori, dar
degeaba. Mi se părea că se mișcă prea repede pentru a fi ea sau că
uneori se dubla, tripla, înmulțea și că tufișurile fremătau de ea. De ea
sau de ce o fi fost... spiritul tribului, poate.
Până la urmă, și pentru mine a fost o premieră vizita asta. Știam
de locurile astea de la Gabriela și am auzit câteva lucruri și de la
Damaris, cu toate că ea avea grosul informațiilor, de fapt. Știind un
mic rezumat din partea lor, nu mi-a fost greu deloc să recunosc
locurile și să încerc să i le prezint și Carinei. Așa ca un ghid. Iar
micuța s-a bucurat atât de tare! S-a simțit foarte bine în satul
tranfelicșilor. S-a ascuns în cocioabe, s-a prefăcut închisă în țarcul
animalelor și s-a dat pe mânuțe cu vopseaua cu care se dădeau și ei,
pe care a adunat-o de pe jos, dintr-un ulcior spart, lăsat de ei în
urmă.
Vopseaua tranfelicșilor e o nuanță de alb, un alb-coajă de ou. Și
doar șeful de trib își picta toată fața, restul își trasau câteva linii
perpendiculare pe față. Două și două.
Parcă ar fi trecut niște animale pe aici, nu oameni civilizați, cum
se consideră statalienii. Așa arată Tranfelix acum. Satul de dincolo de
fericire... îngenuncheat de oamenii noi.

Am luat o papaya mare de pe drum și am tăiat-o cu un briceag

din ghiozdanul meu, iar acum ne înfruptăm din ea. Carinei îi place
mult, spune că n-a mai mâncat până acum, că n-a lăsat-o Despina.
Cică aia nu agreează mâncarea „de sălbatici”, doar cea recunoscută în
cărțile de bucate alese. „Ce fraieră! Nu știe ce-i bun”, zic eu, iar
Carina râde cu poftă. „Zicea că devin sălbatică dacă mănânc așa
ceva”, completează micuța.
 Îmi dau ochii peste cap, dar nu-i mai răspund. Mi-ar fi plăcut să-
i arăt terasele cu cereale pe care mi le-a prezentat Genova mai
demult, dar cred că am greșit adresa. Aici nu am găsit decât un lan de
cânepă. Micuța nu mai văzuse așa ceva, deci a trebuit să-i țin o scurtă
lecție despre „bucuria verde”.
- Uite, din asta se scoate marijuana, îi zic umflându-mă de
mândrie, de parcă m-aș fi ocupat cu asta toată viața mea.
- Ce e aia marijuana? mă întreabă Carina, mușcând din felia de
papaya.
- Cum să zic... știi ce e ăla un calmant? încerc eu să tatonez,
terenul după ce-mi vine o idee trăsnită în cap.
- Da, știu. Despina mereu ia calmante.
- Cred că are nevoie... păi, marijuana te ajută să te relaxezi. E ca
un fel de calmant atunci când simți că ți-e greu, știi? Dar numai
pentru noi, oamenii mari.
Fetița face ochii cât cepele. Am dat de dracu’! Ăsta nu-i semn
bun. Când îmbrobodești un copil în halul ăsta, nu iese nimic de
calitate. Totuși, micuța tace.
Stăm pe coama dealului și mâncăm papaya. Ce-ar putea merge
prost? După un timp, Carina se agită și arată cu degetul spre lanul de
cânepă de sub noi în timp ce își umple gura cu alte bucăți de papaya.
Mestecă grăbit și-ncerc s-o calmez, să nu o apuce vreo diaree pe aici,
că le stricăm oamenilor munca și nu vor decât să ne facă bine cu
acest miracol medicinal. Mă gândesc serios să cobor acolo și să iau
câteva frunze pentru zile negre. Până la urmă, statalienii au moștenit
tot capitalul natural, patrimonial și cultural al tranfelicșilor. Why
not?
Carina termină de mestecat și se calmează din a agita degetul
arătător, cu toate că încă-l ține în direcția marii întinderi verzi.
Înghite și spune:
 - Hai să luăm! Nu mai vreau papaya!
- Cum să luăm, Carina? Asta nu e papa.
E rândul meu să belesc ochii cât pot de tare. La asemenea
dorință cred că nici Moș Crăciun nu se putea aștepta. Copiii din ziua
de azi îmi plac tot mai mult, sunt total imprevizibili.
- Nu pentru mine! Pentru prietena lu’ tati. Pentru Despina! Am
făcut o prostie și vreau să fie calmă când îi spun, că iar mă bate.
- Ce-ai făcut?
- Păi, să-ți zic... ea are o rochie albă, care-i place mult, și un
colier cu perle. Într-o zi, m-am gândit să mă fac și eu o doamnă și să
văd cum mi-ar sta cu ele, așa că i le-am furat. I-am mai luat și niște
pantofiori roșii, cu toc înalt, ca să fie totul OK. M-am îmbrăcat, m-
am făcut frumoasă și-am început să mă plimb prin casă, dar... mă
gândeam io, dacă stăteam în casă, nu mă vede nimeni. Adică io m-
am văzut și mi-a plăcut, numai că trebuia să mai arăt și altcuiva.
Atunci a apărut Rona, prietena mea, care m-a strigat să ieșim la
joacă. Ce m-am mai bucurat! Voiam să-i arăt și ei cât de doamnă pot
fi, că mereu îmi spune că mestec ca un camionagiu, că merg de parcă
aș fi un polițist și fluier ca un țăran. Și-am ieșit afară, să mă vadă.
Așa... Deci, noi avem câteva trepte în fața casei, știi? Na, am coborât
prima treaptă, dar pe la a doua am început să mă împiedic, că n-am
probat pantofii și pe scări... dar era prea târziu. Rona mă aștepta
după portița din curte. În fine, am coborât cu bine treptele, am ajuns
la portița de la casă și am schimbat câteva vorbe cu ciudoasa aia. Se
vedea pe ea că e plină de ciudă. Mi-a zis că sunt frumoasă, dar să mă
mai străduiesc. Știi, rochița mi-era cam largă și trebuia s-o țin cu
coatele ca să nu cadă de pe mine. Rona a zis că mă ajută ea, dar, între
timp, i-a mai venit o idee, că cică doamnele adevărate fumează
elegant. Mi-a adus o rămurică dintr-un gard și un bolovan turtit. A
zis: „Fii atentă! Bolovanul e poșetuța și bățu’ ăsta e țigara. Exersează
mersul de doamnă, dă din fund cum trebuie și să vezi ce se vor mira
băieții când te vor vedea, dar trebuie să te pregătești!”. N-aveam ce
face. Acum era momentul să arăt cine-s io. Despina nu era acasă, nici
tata, doar eu și ciudoasa. Am luat bolovanul, l-am lipit de rochie, am
luat și rămurica, am băgat-o în gură, m-am făcut că scot fumul și am
început să fac câțiva pași. A mers totul bine, am reușit chiar să țin și
rochia doar cu un cot fără să se vadă ce fac și fără să o murdăresc, că
plouase mai înainte. La sfârșit, Rona a fost foarte mulțumită și a
plecat să-i cheme și pe băieți. Eu am intrat înapoi în curte, am închis
portița dar, de fericire, am uitat să mai țin de rochiță și-am tras o
trântă unde era balta mai mare. Tata tot zicea că trebuie să repare
cumva dâmburile alea din curte, dar degeaba...
- Aoleu, Carinuțo! Și cum ai reparat boacăna asta sau cum vrei s-
o repari? Presimt că nu ai reparat nimic încă... Drept îi?
- Eee, ba da. Cum să nu? Am luat rochița, m-am dezbrăcat de tot,
am fugit în casă și am pus-o în mașina de spălat. Am turnat
detergent și, ca să fiu sigură, am pus și clor, că știam că așa face
mereu Marta, menajera noastră. Tot ea mi-a arătat și cum să folosesc
programul scurt al mașinii, când am vreo hăinuță de spălat. Între
timp, s-au întors toți acasă, dar le-am spus că-mi spăl niște hăinuțe.
Marta a rămas uimită și era mândră de mine, Despina cred că nici n-
a auzit, iar tata m-a mângâiat un pic pe cap. Am pândit când s-a oprit
mașina de spălat, am luat rochia Despinei și am dus-o în baia mea,
dar când am văzut ce stropi avea pe ea... am început să tremur toată.
Am lăsat-o așa, dar am ascuns-o după prosoape, undeva-n dulap și
tot acolo e și-acum.
- Eu zic să iei o porție mare de muguri de cânepă pentru
Despina, îi spun eu mușcându-mi buzele să nu râd prea tare.
Terminăm de mâncat papaya și ne uităm la mare. Sub noi se aud
voci. Sunt ecologiștii. S-au întors, fericiți, de la protestul pus la cale
mai devreme. Se dezbracă și se aruncă în mare.
Mă uit la tricourile alea verzi ale lor... Cum fur eu un buchețel de
muguri?
 18. Cu drag, Gabriela (marea și zarea)

A água com areia brinca na beira do mar

A água passa e a areia fica no lugar

Apa cu nisipul se joacă la țărm,

Apa trece iar nisipul ramâne.

Dragul meu Remus,

m-am gândit mult la tine zilele astea...
Mi-au trecut prin minte o groază de situații în care am fost
împreună sau în care mi-aș fi dorit să fiu cu tine. În ultimele zile, cu
asta mi-am ocupat timpul mai mult... nu, nu te-am visat. Mă
gândeam că te extenuez. De mine, nici nu mai zic.
Fiindu-mi un pic teamă de încă o conversație nedusă la capăt
între noi, de toate gândurile astea care m-au copleșit zilele trecute și
de situația actuală, am ales calea clasică. O scrisoare. Contrar
așteptărilor. Contrar celei ce sunt. Sunt... „eram”, deja, pe când vei
citi gândurile acestea.
Simțeam nevoia să împart greutatea asta cu cineva. Știi, nu
poți pretinde de la o persoană pe care nu o cunoști să te ajute când
ți-e greu. Mie, uneia, mi-ar fi rușine. Nu sunt așa. În schimb, noi am
trăit destule clipe împreună. Momente calde, fierbinți, tensionate,
dulci sau amare... pe fundul paharului se așază mereu amăreala.
Cam așa a fost și acum.
Pe tine te-am ales, Remus, pentru a-ți spune tot ce simt acum.
Pe tine, pentru tine.
M-am gândit mult la noi. La tine. La Lina. La momentul acum.
 S-au întâmplat o grămadă de lucruri în ultimul timp, și-n
dezordinea asta trebuie să găsesc o ordine pe care s-o înțeleg și eu.
Atracția noastră, măcelul și dispariția tranfelicșilor, a Mishei,
mai apoi, momentul întâlnirii cu tine în „Camera Ovală” și ultima
noastră întrevedere în penumbra garsonierei tale. Parcă tot ceea ce
ne-a legat au fost ocazii de întâlnire. Cred că așa e și-n viață. Cu
persoanele alături de care nu trăiești zi de zi, te vor lega mereu
ocazii, momente, motive de întâlnire (sau nu), părți neterminate de
discuție, resturi. Resturile leagă oamenii. Nimic mai mult.
Fărâmiturile cu care ne momim pentru o altă clipă împreună. Ce
suflete flămânde trebuie să existe în noi! Te-ai gândit la asta? Eu m-
am gândit. De fiecare dată când ne vedeam, ne potoleam o poftă,
într-un fel sau altul. O poftă de noi, de Remus, de Gabriela, de a ne
simți și întrepătrunde, de a mușca unul din celălalt, de a ne savura,
de a ne bucura, uneori, însă mereu egoist. Să recunoaștem, ne-am
savurat pentru că ne plăceam prea mult. Iubeam să ne oferim
plăcere, să ne satisfacem pe noi înșine cu celălalt. N-o spun în nume
de rău, ci cu multă luciditate. Mie mi-a plăcut, Remus. Recunosc
asta. Am adorat să gust din tine, să mă umplu de ființa ta
până-n ultima celulă. Am adorat.
Asta ne leagă pe noi.
Posibil ca și tu să fi simțit la fel. Cel mai probabil, pentru că
reciprocitatea a fost cuvântul de bază dintre noi. Dacă am simțit
iubire la un moment dat, am primit-o și de la celălalt, fiecare în
felul său, dacă am urât, am urât la fel, dacă ne-am bucurat, am
făcut-o împreună deseori, dacă am salvat, am salvat împreună cele
două suflete de băștinașe, dacă am ejaculat, am făcut-o împreună,
la fel, în același timp. E un sincronism de care sunt mândră că-l
avem. Poate îți va părea că amestec mult lucrurile, dar e imposibil
să nu o fac. Am trăit un mare bulgăre de zăpadă care a luat în cale
tot ce a prins.
În povestea noastră se găsesc de toate. Eu, tu, dumnezeu, Lina,
băștinași, Misha, căpeteniile statalienilor și prietenii noștri comuni,
între timp.
Mi-am amintit de toate astea și le voi lua invers față de cum ți
le-am enumerat.

Mi-am amintit ziua când ne-am văzut pentru prima oară. La

doamna Anghelina acasă, mentora prietenei noastre, Damaris. Nici
acum n-am înțeles ce am căutat acolo, de fapt, dar dincolo de
motivul conștient al întâlnirii, motivul ai fost tu. Ai rămas singura
legătură adevărată din acea zi. Singura care a lăsat urme
îndeajuns de importante, încât să-mi amintesc ziua aia. Mereu ne
amintim preferențial, nu? Doar ceea ce contează pentru noi.
Țin minte că nu ne-am spus multe, dar am discutat doar
lucrurile importante pentru noi. Cel puțin, la momentul acela erau
importante pentru noi.
Îți spuneam despre teoria aborigenilor legată de libertate.
Despre stadiile evolutive ale omului din filosofia lor, despre a fi
rebel. Mereu ai vrut să fii rebel, iar eu întotdeauna m-am crezut o
rebelă adevărată. Râd acum. Tu vezi? Îți dădeam lecții de libertate,
de rebeliune. De la prima întâlnire.
Eram amândoi într-un vis, fără doar și poate. Și am mai
fi continuat așa, dar viața te trezește mereu. Nu întotdeauna
cum ți-ai fi dorit.
Nu suntem rebeli niciunul, dragul meu.
Am visat asta, ne-am imaginat o vreme, ne-am desprins și am
simulat rebeliunea și libertatea, dar nu le-am dus până la final.
Pentru asta e nevoie de oameni puternici, pentru cei care-și lasă-n
urmă o parte din umanitate, din slăbiciunile lor. Noi n-am făcut-o.
Am dedicat un altar slăbiciunilor. Ne-am spălat cu ele prin fiecare
întrevedere. A fost mirific, știu. Ții minte partidele de sex din
cimitir? Da, în aceeași zi... Atracție la prima vedere! Iubirea nu
există așa. Nu la prima vedere. Mulți o confundă cu un „crush”, un
derapaj, dacă vrei. Ambele au loc pe când mintea nu e la locul ei,
oricum.
Noaptea aia din cimitir e cea mai mișto amintire a noastră. Ne-
am iubit încontinuu, de parcă am fi fost doi nebuni care nu s-au mai
văzut de o grămadă de timp, dar au avut fantezii non-stop unii cu
ceilalți. De parcă ne-am fi cunoscut.
Ah, și cât urăsc retrospectivele, dar nu știu cum să nu fac din
scrisoarea asta o retrospectivă. Ți-aș putea transmite mesajul
scrisorii printr-un simplu bilet, dar ce sens ar mai avea, atunci,
lunile astea în care am stat unul în mintea celuilalt? Nu pot. Îmi
pare rău.
Va trebui să citești tot.
În noaptea aia-n cimitir, visătoare cum mă știi, „rebelă” nevoie
mare, cu siguranță, mi-am închipuit că, într-un fel sau altul,
tranfelicșii ne-au pecetluit o legătură. Că noi avem „ceva” de-
atunci. Poate așa simțeai și tu. Că ne-am găsit ambii fugind de
ceilalți. Eu de familie și de dumnezeu, tu de o societate inegală și
nedreaptă și de amintirea primei tale iubiri, cum aveam să înțeleg
mai târziu. Ce haios! Doi fugari ce au impresia că pot crea
împreună. Nu se poate așa, dragul meu. Fugarii sunt cei mai egoiști
oameni. Ei s-au ales pe ei atunci când au luat calea evadării.
Așa și noi, dar cum să fi știut lucrurile astea de pe-atunci?
Viața, în parcursul ei, dezvăluie treptat tainele din întuneric.
Suntem înconjurați de întuneric, suntem întuneric până alegem să
ne aprindem pe noi înșine și să ținem lumina aia aprinsă, care ne
arată așa cum suntem, până la final.
La tine acasă, atunci, am dat peste celelalte puncte care ne-au
marcat. Cafeaua, amintirile tale și celelalte partide de sex de acolo.
Cele trei embleme cu care asociez garsoniera ta. Și acea cochilie de
melc, pe care-o aveai pe-atunci. Nu știu unde a dispărut, poate și-a
găsit locatarul, între timp. M-aș bucura pentru ea și pentru tine,
micul meu melcișor.
 Inevitabil, trebuie să ating și punctele nevralgice dintre noi.
Persoanele nevralgice din trecutul nostru. Și ele au contribuit la
momentul de acum.
Lina și dumnezeu.
Fata care te-a părăsit, lăsând o poveste neterminată și cel pe
care l-am lăsat eu în urmă, o vreme, căutându-mi o altă înfățișare
a celei ce sunt cu adevărat. O mască.
Se spune că persoanele care lasă în urmă treburi neterminate,
rămân mereu în mintea noastră ca niște eroi care nu și-au dus
misiunea la capăt pentru că n-au fost lăsați. Îi vrem. Avem fantezii
cu ei. Obsesiv. Ducem noi misiunea lor la capăt, în propriile minți,
brodând tot soiul de scenarii despre cum ar fi fost dacă ar fi fost,
conferindu-le o aură departe de persoana lor reală, învăluindu-le
într-un arhetip. Genul ăsta de persoane se transformă într-un
arhetip. Un model fix, de nestrămutat, din capul nostru. La fel a fost
și cu președinții asasinați înainte de vreme sau cu starurile care au
murit inopinat. JFK, Marilyn Monroe, Lina și dumnezeu.
Poate chiar și copiii își imaginează asta când le mor prietenii
sau, mai rău, părinții, înainte de acel moment pe care și-l închipuie
ei ca fiind „cel mai potrivit”, sau înainte să-i omoare ei înșiși, într-
un fel sau altul.
Povestea ta cu Lina a trăit în tine din cauza asta.
Nu am avut ocazia să o cunosc, dar modul în care o evocai
deseori, mă făcea să mă simt strâmtorată. Ca într-un autobuz plin
ochi unde stai lipit de ușă și vezi cum trec prin fața ta locuri,
persoane, stații, încercând să respiri cât mai puțin ca să nu
deranjezi pe cineva. Nici ăsta nu e un reproș. Nu-ți scriu rândurile
acestea ca să-ți reproșez ceva, ar fi cea mai mare aiureală pe care-
aș mai putea-o face acum, la final. E dreptul tău să știi. Și știu că și
eu... știu că dumnezeu al meu nu a fost pe placul tău, știu că și eu îl
aveam pe vârful buzelor și-n adâncul meu în tot acest timp. Ei au
fost elefanții din noi despre care n-am spus nimic niciodată cu
adevărat. Poate dintr-o formă de grijă față de celălalt, să nu-i
stricăm plăcerea amintirii.
La fel cum fac și eu acum. Îți scriu, îmi amintesc și savurez.
Dacă amarul e ultimul strat de pe fundul paharului, îmi voi aminti
de gustul dulce, și-mi va trece.
Nu știu multe despre Lina, dar știu că ea a lăsat o dâră
imposibil de strămutat în tine. Creăm relații speciale, unice și
adevărate cu persoanele din copilăria noastră.
În schimb, știu multe despre dumnezeul meu. Știu tot.
Știu cum ne-am cunoscut în ziua aia când maică-mea mă
pusese să fac rost urgent de o pâine la zece noaptea, pe când încă
mai lucram la acel birou de traduceri din Statalia. Rudele ei își
anunțaseră în ultimul moment o vizită. Cică aveau să
sărbătorească nunta unei verișoare de-a mele, Vichi, pe care n-o
cunoșteam mai deloc și de care nu aveam niciun chef la ora aceea.
Dar mama a ținut mereu la aparențe.
Avusesem o zi groaznică, Remus, atrebuit să stau peste
program și eram în fața unei text într-o limbă de care habar nu
aveam și de care nici nu auzisem, română, încercând să dau de
colaboratorul nostru pe limba română ca să mă ajute cu textul ăsta.
Șeful era-n birou încă, el mă ținuse acolo. Cică era ceva text de la o
persoană importantă, un ambasador sau așa ceva. Tot ce știam să
traduc, la ora aia, din orice limbă, era un cuvânt simplu: „pat”. A
fost greu, dar, într-un final, am reușit să dau de colaborator și să-
mi văd de treburile mele.
Și-am ieșit târziu în noapte. Căutam disperată, cum mă știi, o
brutărie deschisă. N-am găsit niciuna. Asta mă enerva la culme.
Am mers pe toate străzile din zona biroului de traduceri, dar tot
degeaba. Nu prea știam ce să fac. Obosită, la un moment dat m-am
așezat pe o scară din fața unei clădiri, și am început să fumez. Îmi
făceam în cap harta orașului cu toate locurile unde puteam găsi o
pâine, și-n pauzele de trasare a hărților mintale mă descărcam
înjurând toate rudele alea ale maică-mii și toate apucăturile ei
idioate. Nu suportam întrevederile de genul ăsta. Nu le vedeam
sensul, erau apă de ploaie pentru mine, înțelegi?
Numai așa m-am putut desprinde de ea atât de ușor, mai
încolo.
Pe-atunci, trăia taică-meu. Cu el mă înțelegeam cel mai bine și
cred că am transferat figura lui, mai târziu, pe cea a lui dumnezeu.
Nu știu cum am făcut, dar așa a fost. Și, ce să vezi? Așa am dat de
el. Adică el de mine.
În timp ce stăteam acolo și fumam am auzit o voce din spate
care-și cerea scuze. M-am întors și l-am văzut! Nu știam pe atunci
cine e, dar mi-a plăcut la nebunie fără să știu nimic despre el. Înalt,
impetuos, cu un pardesiu negru, la costum și cravată, pieptănat
perfect și cu niște ochi delicios de blânzi, dumnezeu era fermecător.
Se scuza că dorește să coboare scările, iar eu îi blocasem ieșirea.
Începusem să plâng, între timp. De dinainte să vină. Plângeam de
nervi și de spaimă că nu o să găsesc o pâine și o să mă fac de tot
rahatul de față cu ai mei, distrugând aparențele maică-mii. Pe-
atunci îmi păsa de lucrurile astea, chiar dacă nu voiam să recunosc.
Sentimentul copleșitor de jenă îmi dădea, mereu, o stare aiurea-n
cap.
M-am dat la o parte, mi-am cerut scuze și el m-a întrebat dacă
mă poate ajuta cu ceva, văzându-mă toată plânsă, cu rimelul întins
pe față, de parcă eram o nebună. O fetiță mică, de fapt. Cine plânge
pentru așa ceva? Și credeam că exact impresia asta i-am dat-o. Mă
simțeam prost. I-am răspuns că dacă nu are o pâine la el, nu mă
poate ajuta cu nimic. Culmea, avea. Doar e dumnezeu... Dar nu era
chiar la el, era-n mașina lui super luxoasă.
Știi ce impresie i-am dat, de fapt? Credea că face un pustiu de
bine și-i dă de mâncare unei nevoiașe. Când a înțeles tot, am râs
împreună și m-a condus acasă. Am insistat să intre și așa i-am
făcut cunoștință cu ai mei. Când m-au întrebat cine e, le-am
răspuns: el e cel care a făcut minunea de a avea o pâine acum, pe
masă. Mi-a transformat disperarea-n pâine. Așa e el. Mereu a avut
totul sub control. Chestia asta m-a enervat, o dată cu timpul, și așa
am ajuns să mă despart de el. Cunoști restul poveștii...

Cât despre Misha... voiam să fie a noastră, nu? Cât de fraieri

suntem! Nu a fost nici măcar a mea. Misha s-a întors la originile ei,
Remus. Nu avea ce să caute alături de mine. De niciunul dintre noi.
Și aici am visat, amândoi, și aici ne-am închipuit altceva. Fetița
asta e ultima urmă lăsată de tranfelicși. Ei au existat, au avut o
cultură, o au, pe asta nu o să le-o ia nimeni, iar ea nu are de ce să se
amestece cu proștii, cu cei care nu i-au înțeles, cu cei care i-au
călcat în picioare și i-au alungat atât de brutal. Dragul meu, Misha
nu știe ce înseamnă umilința, dar dacă ar fi știut, ar fi fost încă un
motiv pentru care ar fi plecat.
S-a întors în pădure, pe dealuri, în locurile unde a copilărit,
acolo unde simte cel mai bine pământul de sub picioare. Știu că a
făcut-o și pentru că mă iubește. Ca să mă protejeze. Sau... poate
visez iar. Ce mai contează? Eu o iubesc încă. La fel de mult. Asta e
cea mai crudă realitate.
Știu că nu ți-a convenit că am lăsat-o pe fetiță, atât cât a stat cu
mine, pe mâna Normandiei și a colegelor ei de breaslă. Știi ceva?
Am reușit să le fac o bucurie de nedescris fetelor în acest fel! Unele
dintre ele erau încărcate cu atâta iubire maternă, că nu știau cum
să o împartă și altora. Clienții vin și pleacă, ei n-au timp de așa
ceva, au propriile lor mame. O femeie strânge acest simțământ și
pentru bărbatul din viața ei. O parteneră se gândește, deseori, la el,
ca la copilul care trebuie să aibă șosete curate, să fie îmbrăcat bine,
să-i fie cald, să mănânce corect și îndeajuns și să-i ofere tot ce-i
place. Inclusiv în dormitor. Acolo, instinctul matern se transformă
în altceva, dar e tot un dar venit dintr-o dragoste pe care o au de la
mamele lor. Așa sunt unele. Mai puțin eu... Culmea, dar să știi că
am descoperit că o parte din aceste prostituate aveau familii mult
mai în regulă decât a mea. Inclusiv amintiri firești din copilărie, ba
chiar avuseseră parte de iubire maternă.
Viața nu are reguli fixe.
Așa s-a întâmplat ca Misha, „fetița noastră” din visul tău, să fie
o bucurie pentru fetele Normandiei și pentru mine, cea care a
salvat-o de la moarte în acea zi... alături de tine. Lucrul acesta nu
ni-l va lua nimeni, iar ea știe. Te rog să nu uiți nici tu și să mă ierți,
dacă vei putea.

...Cum ai ajuns tu alături de statalieni și-mpreună cu roșcata

aia cu apucături de precupeață, nu știu. Nu i-am reținut numele, nu
am înțeles multe din povestea ta și nici nu am căutat să înțeleg. Nu
mă privește pe mine, Remus. E dreptul și alegerea ta. Tot ce te rog e
să nu uiți! Nimic din tine și din ce știi! E esențial. Te-ai schimbat
mult, așa mi se pare, dar încă am găsit în tine acel sâmbure al tău
care există de când lumea și pe care l-am întâlnit de când ne știm.
Păstrează-l! De-acolo ies numai lucruri bune.
Ieri mi-am amintit toate lucrurile astea și m-am gândit să-ți
scriu. Ce poți face mai bine pe când stai singură și aștepți să pleci
într-o călătorie? Îți amintești.
Tu ești un subiect de amintire pe care mi-l voi derula
mereu cu drag în minte.
Tot ieri, în timp ce-mi adunam câteva lucruri din căsuța mea,
invadată de o maree care „a uitat” să se oprească, a apărut el în
prag. Mama fusese la mine mai înainte, și-n ziua aceea avusesem
parte de o grămadă de întâlniri, inclusiv cea cu tine, dar la
întâlnirea cu el nu mă așteptasem. Neschimbat, el însuși...
dumnezeu.
Ne-am regăsit, am discutat, ne-am bucurat ca niciodată de
întâlnirea noastră și, uite, iar a apărut exact când aveam nevoie de
el. Eram decisă să plec din momentul în care Misha s-a întors pe
pământurile strămoșilor. Nu mai avea sens să stau, iar acum, cu
mareea asta, era clar că locul meu nu mai e aici.
M-a întrebat dacă vreau să plec cu el și am acceptat.
Dumnezeu al meu mă duce la munte, la vecini. În Paktumia,
acolo unde-i place lui mai tare. La înălțime. Ce pot să fac? Într-o
relație, consensul dă tonul bucuriei dintre cei doi parteneri. Oricum,
n-aveam idee încotro s-o apuc. Acum știu.
Mă întorc la dumnezeu.
Sper să mă înțelegi și să nu mă urăști prea tare.

Ai grijă de suflet, dragul meu Remus!

Nu te uita!!!

cu drag,
Gabriela,
La petite fille de la mer
 19. Lecția despre întoarceri (I)

Niciodată nu m-am uitat înapoi. Nu mi-a plăcut asta. Mi s-a

părut că denotă slăbiciune și incoerență.
Adela m-a învățat asta de mic copil și mi-a spus mereu, când
simțeam că mă împotmolesc, când mi-era greu cu mine, mergi
înainte, nu privi niciodată înapoi, n-ai ce să vezi. Acolo e drumul pe
unde ai trecut, îl cunoști, nu ai nevoie de el. În fața ta e noul,
schimbarea pe care o cauți. Nu înapoi.
Nu mai știu exact ce schimbări căutam pe când eram copil sau
adolescent. Mereu am vrut să schimb ceva la mine, la ce e în jurul
meu. Poate că sunt cel mai egoist om în viață și vreau să schimb tot
ce are legătură cu mine ca să-mi fie bine. Adevărul e că rareori m-am
gândit și la schimbare din perspectiva celorlalți.
Asta fac acum.
Stau la masa asta jegoasă din bucătărie și fumez țigară după
țigară de aproape două ore. Mi-am întins mucurile pe toată suprafața
ei. De la capătul unde stau, cu scrisoarea-ntr-o mână, până la celălalt
capăt. Mucurile iau forma unui traseu. Și habar n-am unde mă duce
calea lor. Poate la Gabriela. Poate înapoi, la drumul ăla de care-mi
zicea Adela, de care să fug și pe care să nu-l privesc.
Ridic scrisoarea și o duc la nas. Încă miroase a Gabriela. Asta e
minunat, pentru că asta înseamnă că mai am ceva de la ea, dar mai
înseamnă un lucru. Ceva foarte important. Gabriela, Mezina Mării,
chiar a existat. Mă îndoisem pentru câteva momente, dar nu...
trebuie să fi existat! Nu pot accepta altceva!
Doar așa s-ar putea explica totul. Mirosul, scrisoarea, atingerile
noastre, amintirile, Misha și Burya. Totul.
 Cymbopogon. Lemongrass, veștmântul spiritual al Gabrielei.
Chiar și dacă asta ar însemna ca ea să fi fost doar o orisha, o zeitate a
mării. Aș accepta tot, atâta timp cât voi mai avea izul ei sufletesc.
Mă ridic și caut cu privirea un loc de adăpost pentru scrisoare.
Nu vreau să-i răpesc mirosul, dar nici nu vreau să mă opresc din
fumat. Nu pot. E ca un combustibil pentru mine. Am nevoie de fumat
ca să repet exact ultima frază din scrisoarea ei și să o înțeleg. Pe aia
cu întoarcerea la dumnezeu, am înțeles-o. E goală și aspră. În schimb
ultima, în care-mi spunea să nu mă uit... acolo e o portiță. Poate ceva
care să mă ducă la ea sau să mă țină de ea. Ca o parolă de acces.
Iau scrisoarea și o duc în dormitor. O așez în locul unde aveam
cochilia de melc. Ei îi plăcea locul ăsta, iar ultima oară am
dezamăgit-o prin faptul că l-am lăsat deposedat de obiectul care-i
dădea sensul. Acum, în schimb, va avea o noimă. Cel puțin pentru
mine...
Ies din cameră și mă opresc în dreptul ferestrei care dă spre
cârciuma de jos. Mi se pare că aud unele voci de acolo, dar nu sunt
sigur. Brusc mi se face sete. Îmi umezesc buzele, deschid fereastra,
trag aer în piept și stau așa, privind spre cer. N-am voie să mă uit în
jos. În jos e prăpastia... drumul pe unde ai trecut, îl cunoști, nu ai
nevoie de el. N-am acum timp de el! Mă uit pe cer și vocile alea ce
par să vină de jos se amplifică, ai zice. Trag aer în piept, din nou.
Adânc. Cât de mult pot. Încerc să nu mă gândesc la nimic, dar mi-e
imposibil. Nu te uita!
Închid fereastra și ies repede din casă.

Norocul meu e că nu am mult de mers. Mă simt cam amețit și

am o stare pe care nu cred că aș putea s-o descriu în puține cuvinte.
Tot ceea ce simt mă sperie.
Intru-n cealaltă scară de bloc și mă apasă teribil o senzație de
déjà vu. Am mai fost la Anghelina în starea asta, dar niciodată nu i-
am zis nimic. Mereu fugeam de locul ăla blestemat, de gaura ferestrei
care mă trăgea-n jos.
Așa am cunoscut-o pe Gabriela. Da. În același mod. Fugeam de
mine. Într-o zi ca asta.
Acum știu. Știu exact ce caut.
Urc câte două trepte, apoi îmi amintesc că Anghelina locuiește,
de fapt, la parter. Mă opresc în mijlocul scării de la etajul 1. Mă
întorc. Ajung la ușa Anghelinei și bat puternic. De dincolo se aud, ca
de obicei, miorlăituri de pisică. Ușa se deschide într-un ritm anemic.
În pragul ei stă Anghelina îmbrăcată de casă, într-un tricou larg și
pantaloni de trening, cu un fruct cherimoya într-o mână și o linguriță
în cealaltă.
Se bucură de vizită.
- Ooo, poftește! îmi spune surâzând, făcându-mi loc să intru și
fiind cât pe-aci să calce peste motanul „Nu-știu-cum”, care stătuse în
spatele ei tot acest timp.
În timp ce intrăm în sufragerie, îmi spune că tocmai se pregătea
să mănânce fructul pe care-l avea într-o mână, că s-a copt prea tare și
crede că lingurița e singura soluție pentru a-i da de cap. Îmi face
semn să mă așez. Bobi, bengalezul, tronează pe un raft al bibliotecii.
Mă privește cu un aer de neîncredere. Din reflex, mă uit și după
Maria, a treia pisică, dar nu o văd, iar „Nu-știu-cum” a dispărut și el
pe undeva.
Din tot ritualul ăsta mă trezește Anghelina, care a reușit să taie
în două fructul de cherimoya.
- Vrei? E foarte bun. Uneori am impresia că mănânc jeleuri. E
alta consistența, ce-i drept, dar gustul mă încântă la nebunie. Mă
face să zâmbesc. Ca un copil.
Accept și eu o jumătate, dar o pun pe măsuța din față. Nu pot
mânca acum. Ea, în schimb, înfige lingurița-n inima fructului într-
atât de convingător, că reușește să împrăștie vreo doi sâmburi negri
pe parchet. La vederea lor, Bobi sare de la locul lui pentru a-i cerceta.
Îi găsește amuzanți și începe să se joace cu ei cu lăbuțele. Anghelina-l
privește cu drag: Hoțule! Nu ierți nimic. Te-ai făcut cu o jucărie
nouă. Mereu le schimbi.
- Aoleu, scuze! spune apoi, precipitat. Tu nu ai linguriță. Acum
mă duc să-ți aduc.
Vorbele ei mă trezesc din reverie, auzind-o abia când ea se ridică
greoi de pe canapea.
- Nu, nu! Nu-i nevoie încă, o opresc. Nu prea mi-e foame. Mai
stau un pic. Poate-l iau acasă.
- Nu-l lua. N-are rost. Acum că l-am deschis, se strică repede. E
păcat de el. Măcar gustă. Stai, să-ți aduc lingurița!
Nu mai scap de ea până nu îmi aduce o linguriță din bucătărie.
Mă simt total aiurea. Nici nu știu ce să spun. Într-un târziu, îi
mulțumesc pentru linguriță și iau puțin miez sidefiu de cherimoya. Îi
știu gustul, îl știam demult. Gabriela mi-a făcut cunoștință cu el. În
seara aia, în cimitir, am mâncat multe fructe de cherimoya.
- Mereu le schimbi, zice Anghelina, pe-un ton în care simt o
senzație de reproș.
- Cine? Eu? întreb, trezindu-mă subit, din altă reverie.
- Ei, tu... ce să schimbi? Bobiță. De el e vorba. Știi? El e cel mai
bătrân dintre pisicile mele și, uneori, mă gândeam că asta-l ține atât
de bine, asta-i dă longevitatea pe care o are. Schimbarea. Nu stă într-
un loc. E activ, vrea mereu altceva.
Vreau și eu altceva. Să schimb subiectul. Mă mir că încă nu m-a
întrebat cu ce ocazie am trecut pe la ea. Mă știe că nu sunt genul de
persoană care merge în vizită pur și simplu, fără un motiv anume.
Profit de moment, ca să-mi încerc norocul.
 - M-am gândit și eu la asta cu schimbarea... cam de-asta am și
venit. Vreau să...
- Să vorbim despre schimbare? mă întrerupe ea. Nu, azi nu. N-
am chef de filosofii. Hai să vorbim de altceva. Sunt obosită rău.
Mental, zic.
- Ați văzut-o pe Gabriela?
Întrebarea cade între noi cu o greutate de-o tonă. Nu mai mișcă
nimeni, nu mai spune nimeni nimic. Nici pe mâță n-o mai aud. Parcă
se oprește timpul pentru câteva secunde. Totul plutește.
De unde naiba mi-a venit să întreb așa ceva? Îmi dau seama că
sună ciudat întrebarea și încerc s-o dreg, cumva.
- Recent, zic, ați văzut-o?
Nu știe ce să-mi zică, îngână din cap că nu a văzut-o, face un
semn neclar cu mâna-n aer. Se simte ciudat, probabil. Așa și eu. Am
trecut de la un subiect la altul, de parcă aș fi schimbat un post TV cu
telecomanda. Dacă ar exista așa ceva, multe aș fi schimbat până
acum. Mereu le schimbi, vorba Anghelinei. Interesantă observația ei.
Dacă se aplică la pisici, poate se aplică și la oameni. Schimbarea,
motorul longevității. O idee bună de articol științific.
- Ați scrie despre schimbare sau ați scris deja? Mă tot gândesc la
ideea aia cu schimbarea și longevitatea. Cred că ține, într-un fel, de
tonusul psihicului. Alungă depresia. Monotonia e inamicul omului
sănătos din ziua de azi. Cât suntem mici, descoperim lumea, deci
schimbăm tot ce vedem, necunoscutele, cu noțiuni despre ce vedem.
Sau ce percepem. Apoi, vine partea cu lecțiile de viață și, vrei, nu
vrei, te schimbi. Crești. Când înveți ceva nou, te schimbi. Asta se
întâmplă și cu corpul, încontinuu. Nu înțeleg, de ce e asta un lucru
rău? Mi se pare că așa-l priviți. I-ați cam reproșat motanului
schimbarea...
Îmi dau seama că delirez la greu. Sunt stângaci, și-n starea asta
nu prea am șanse să mă ascund. Dacă nu s-a prins deja că am o
problemă, acum sigur și-a dat seama. Mă cunoaște. Am mai încercat
o dată să-i ascund ceva și n-am avut nicio șansă. Ce-i drept, nici eu
nu mă prea pricep la asta. Nu m-am învățat cu minciuna niciodată.
Nu știu s-o folosesc. Pentru mine, minciuna a fost, dintotdeauna, un
instrument de prim ajutor: În caz de pericol, sparge geamul rușinii
și minți!
-N-am scris despre asta și nici nu o s-o fac, îmi răspunde calm.
Crezi că tot ce se aplică pisicilor merge și la oameni? Nu mai am eu
suflu pentru așa ceva. I-am reproșat lui Bobiță asta pentru că e plină
casa de resturi. „Jucării” de-ale lui. De unde până unde asta cu
schimbarea? Și, stai un pic, că tu vrei să schimbi subiectul. Ce-i cu
Gabriela, în definitiv?
- Damaris n-a mai fost pe-aici? încerc să mai trag de timp cât
pot. Poate știe ea ceva. Nici pe Damaris n-am mai văzut-o de
multișor, să știți.
- Oprește-te! Deja sună a test de memorie, îmi zice punându-și
mâinile în cap și luând o figură ce redă fidel chinul. Nu, continuă
bunica. Răspunsul la ambele întrebări e „nu”. Pe Gabriela dumitale
nu am mai văzut-o din ziua în care am cunoscut-o aici, iar Damaris e
cu ale ei. De ce o cauți?
- Pe cine?
- Pe Gabriela, evident.
Las fructul pe masă, cu linguriță cu tot. De data asta sunt decis
să nu-l mai mănânc. Nu mi-ar face bine acum și, oricum, nu mi-e
poftă. Mă cam doare și stomacul, cred c-am fumat prea mult. Culmea
e că și acum mi-e poftă de o țigară. O țigară și un pahar cu apă. Nu, o
cafea mai bine. Mi-e rușine să zic de cafea, așa că mint.
- Mi-e cam sete. Îmi dați un pahar cu apă, vă rog?
Anghelina se ridică, pășește spre bucătărie, târșâindu-și șlapii pe
jos. Mă uit la Bobi. Nu s-a săturat de sâmburii ăia. Se joacă cu ei.
Schimbarea la pisici, auzi... se va sătura și de sâmburii ăia și-i va
schimba cu alte jucării. Nu e vina lui, cum nu e nici vina mea. Toată
lumea-mi reproșează că eu sunt omul schimbărilor. În frunte cu
Gabriela. Tocmai ea s-a găsit, cea care m-a schimbat pe mine cu
altul.
Anghelina se-ntoarce cu paharul cu apă. Îl beau repede. Apa e
rece și paharul e ud pe-afară. Nu știu de ce, dar mereu am adorat
lucrul ăsta. Parcă beau mai cu poftă când e așa.
Termin aproape toată apa din pahar și-l pun lângă jumătatea de
cherimoya.
- Credeam că o s-o găsesc pe Gabriela aici. Cel puțin, speram să
fi știut ceva de ea, dar slabe șanse... întâlnirea aia s-a întâmplat cu un
scop, iar acum scopul nu mai există. Ca o vrajă. Mai știți? Puneam de
o conspirație. Să schimbăm Transtatalia. Așa a apărut Gabriela în
viața mea. Voiați ca ea să vă ajute, dar n-a făcut-o. Ea nu era așa. Și
eu voiam să mă ajute, din momentul în care am văzut-o. Să mă
coordoneze, îi spuneam. Să-mi găsesc locul. Ei bine, nu mi l-am
găsit. Toată lumea și l-a găsit, numai eu nu. Dumneavoastră v-ați
lăsat de tot, v-ați retras, Gabriela s-a întors la locul de unde a plecat,
iar eu stau ca boul, cu curu-n nisip, și nu înțeleg nimic. Nimic.
- Oamenii nu prea se-ntorc de două ori în același loc, îngână ea
cu condescendență. Vezi? Faza cu schimbarea. Poate sperai s-o vezi
așa cum era atunci, ți-o fi dor de trecut sau încă trăiești în el.
Prezentul ăsta e. Noi suntem aici. Tu unde ești? Fă o plimbare lungă,
singur, gândește-te și încearcă să accepți. Nu o s-o mai găsești pe
Gabriela la mine niciodată. Mă îndoiesc că se va mai întâmpla. Cel
puțin, nu așa cum vrei s-o întâlnești. Du-te și crește frumos!
 *

N-am mai continuat discuția. Era jenant pentru ambii. Intram în

chestiuni prea intime și nu aveam starea necesară. Uneori cred că tot
ce avem mai de preț noi, oamenii, sunt gândurile astea confesive.
Sunt grele, dureroase, de cele mai multe ori, dar le ținem în noi ca pe
cel mai mare avut. Astea nu se încredințează decât persoanelor cu
adevărat speciale. Celor care înțeleg. Oglinzilor noastre. Fiecare
avem câte-un om-oglindă în viața noastră. Genova e omul meu
oglindă, dar ultima dată a plecat atât de dezamăgită de mine, că nu
mai am curajul să merg să o vizitez și să mă privesc în ea. Rupturile
esențiale nu mai lasă loc de confesiuni. Dacă aș face-o, în condițiile
astea, s-ar transforma în ceva desuet, extrem de vulgar.
În schimb, m-am gândit să dau o raită până la Damaris.
S-a făcut seară când am ajuns la mica ei „grotă”. Imediat după ce
ciocănesc în ușă, Damaris deschide și-mi face loc să intru. Nu ne
salutăm nici de data asta.
Intru ușor uimit de atmosfera dinăuntru. De data aceasta, lampa
cu ficus sau ficusul-lampă, care funcționa 24 din 24, nu mai e pornit,
în schimb încăperea e luminată de vreo patru lumânări dispuse în
cele patru zări, ai zice.
Fac un pas înăuntru și mă întorc spre ea. Privind-o, primesc alt
motiv de uimire. E schimbată sau poate n-am mai privit-o eu
niciodată cu adevărat. Straniu, dar la fel ca Anghelina, și ea e
îmbrăcată într-un tricou lălâi, lung până spre genunchi, dezvlind în
partea de sus o jumătate de umăr salutat de o bretea albă de sutien.
Pe tot tricoul e desenat un pistol negru mare, îndreptat cu țeava în
sus, din care iese o minge mică de fotbal. Are imprimat pe el „Shot
me!”. Asta mă amuză, fapt pentru care zâmbesc, dar nu reușesc să o
fac și pe ea să-mi răspundă la zâmbet.
O privesc în continuare. Ochelarii ei negri par și mai mari ori o fi
din cauza faptului că azi își ține părul auriu prins în coadă. Nu știu.
Toată ambianța din jur mă amețește și nu găsesc nimic de spus.
În lipsa cuvintelor, ascult cu atenție câteva versuri ale melodiei
ce cântă-n surdină, eliberate din casetofonul așezat pe fotoliul
jerpelit, de „oaspete”, unde-am stat ultima dată.
How do you love someone?
And never have that part by your side
In my thoughts we use of the sea alone

- Ce faci? reușesc să articulez aproape-n șoaptă.

- Stau cu Luțu, îmi răspunde tot șoptind, arătându-mi ceva pe
jos cu privirea-i.
Mă întorc de jur-împrejur pentru a căuta ce-mi arată, când dau
cu ochii de-un cățel negricios și zbârlit ce doarme lângă fotoliul
jerpelit.
- Cine mai e și ăsta? o întreb de parcă aș fi un soț scandalizat ce-
și cere explicația cuvenită la vederea amantului.
- Luțu. Luțică, îmi răspunde cu naturalețe. L-am auzit plângând
de foame la pragul ușii mele acum două zile și i-am dat drumul
înăuntru. De atunci e aici.
Încuviințez și nu insist mai mult, ca să nu deviez de la subiect. O
întreb unde pot sta jos și face un gest cu ambele mâini de parcă mi-ar
arăta întreaga sufragerie. Mă așez pe covor, iar ea își găsește locul pe
măsuța mică unde-și ține, de regulă, cursurile și cărțile de studiu.
- Ultima dată m-ai luat cu „toarnă tot, tocilaro”, îmi spune,
schițând un zâmbet. Azi cu ce mă iei?
- Scuze, Damaris! Eram nervos...
- Și acum ești. Sau mi se pare?
- Da, dar nu așa... Nu ca atunci.
- Aha, am înțeles. Lucky me, zice căutând cu o mână ceva de pe
măsuță din spatele ei.
 Mă uit în jur și parcă nu-mi vine să cred. Grota despre care
credeam că e garsoniera lui Damaris, domiciliul tocilarei din liceu, e
înviată azi de un ceva anume. N-aș putea spune ce. Poate de vină or fi
lumânările sau melodia lentă de pe fundal, din care decelez alte
versuri:

It is all so clear, but out of here

The rain still calls your name
But deep within you could be love
And everything will happen
Feel the undeniable gift of existence
There is no solitude, no pity
In this contemplation, miracles of love.
I feel a like divine extension

Între timp, Damaris a găsit ce căuta pe măsuță și plimbă o

statuetă ciudată dintr-o mână-n alta, privindu-mă insistent. Tușesc
insinuant, de parcă aș pregăti-o de ceva, și-i spun:
- O caut pe Gabriela.
- Gabriela, mereu Gabriela, îmi spune cântând și dându-și ochii
peste cap. Altceva mai știi? Ultima dată când ne-am văzut la
Anghelina tot pe ea o căutai.
- OK, vrei să-ți zic altceva? îi răspund scos din sărite. De ce
dracu’ stai pe întuneric? Ți-au tăiat lumina sau nu vrei să-l trezești pe
Luțică?
Râde cu poftă și-mi răspunde aproape imediat:
- Trebuie să recunoști că e partenerul ideal. Mă iubește sincer,
nu mă rănește, ieșim împreună doar când e necesar și, culmea, știe
să fie și-un prieten adevărat, în același timp.
- Hai, tocilaro, gata! Zău că nu mai am răbdare. Zi ce știi!
- Adică, „toarnă tot”, nu? îmi barează replica, ironizându-mă.
OK, Remuse. Știi ce am în mână? Nu, evident. Statueta asta e din
coliba Gabrielei, că tot veni vorba de ea. Cu ceva timp înainte să vii
pe la mine, am căutat-o, pentru că nu mai aveam nicio veste de la ea
de două zile, de când cu mareea aia care i-a distrus coliba. Și știi ce-
am găsit? Nimic. Absolut nimic, nici măcar pe ea. Ușa era dată de
perete, îmi explică dând din mâini de parcă ar dirija o orchestră,
lucrurile erau la fel de împrăștiate, iar pe măsuța ei de bambus trona
statueta asta ciudată cu tipul ăsta musculos, ce are o coroană de foc
pe cap, îmbrăcat doar cu un văl ce-i șerpuiește pe trup, tot de
culoarea focului și el, ce să vezi?, acoperindu-i părțile esențiale. Și un
bilețel.
Ultimele ei cuvinte mă trezesc subit.
- Gabriela a lăsat un bilețel? o întreb pe nerespirate și reușind,
cu vocea mea ridicată, să-l trezesc pe Luțu care-și ridică pentru un
moment capul, apoi și-l așază la loc pe lăbuțe.
- Da și nu. Adică e straniu, răspunde ea cu îngrijorare, ridicându-
se de la măsuță și începând să se plimbe prin cameră, făcând pași
mari, ba pentru a mă ocoli pe mine, ba pentru a evita o lumânare ce-i
stă în drum, ori pentru a trece peste un vraf de cărți lăsate alandala.
- Biletul e scris în felixiană, continuă Damaris. Gabine nu
cunoștea felixiana, mă lămurește accentuând fiecare cuvânt și
oprindu-se în dreptul meu.
- Bine, bine, și ce scrie acolo? Ai tradus?
Damaris pufăie și se așază complice pe vine lângă mine,
evitându-mi ochii.
- Da... aici voiam să ajung. Statueta asta e despre altă orisha, nu
despre Aganjú, zice bălăngănind reprezentarea zeității în mâna
dreaptă. E despre o zeitate a mării.
- Stai așa! o întrerup. Mi-a zis ea, când ne-am văzut, că eu semăn
cu ăsta de-l ții în mână.
- Nu știu la ce se referea și nici nu contează, zice dând din umeri.
În sfârșit, ca să n-o mai lungim, pe bilețel scrie cam așa... par a fi
niște versuri, o incantație, nu știu. Fii atent:

Cântecul venea de departe,

Din mijlocul mării,
Nu era un cântec al omului,
Frumos, de admirat.
Întregul corp se înfioară,
Culoarea cerului și lumina lunii se schimbă.
Într-o zi ea va mai apărea,
 Ea este regina mării.

Iemanjá, odoyá
Odoyá, regina mării

Melodia în surdină s-a oprit de tot și-a lăsat loc unui bâzâit
intermitent, de parcă s-ar fi pierdut semnalul radioului. Și noi ne-am
oprit. Nimeni nu mai spune nimic.
Respir adânc, privesc statueta, apoi smulg bilețelul de la
Damaris. Mă uit pe el disperat, fără a-mi da seama că-mi lipsește o
informație de bază:
- Eu nici nu-i știam scrisul, sparg eu liniștea.
- Eu, da. Ea a scris biletul.
Pufăi și-mi trec mâna prin păr doar pentru a aduna câteva
grăunțe de nisip, uitate acolo de ceva vreme.
- Uneori, totul mi se pare atât de ireal, mă confesez cu bărbia-n
piept. Ea mi se pare ireală...
- Așa-mi vine și mie să zic după o fază ca asta, dar... hai să nu ne
facem filme.
Se ridică și se oferă să-mi facă o cafea, dar o refuz. Vreau să ies
de aici cât mai repede, simt că nu mai pot să respir. Refuzul meu o
contrariază. Îi zic că trebuie să plec, lucru la care se crucește și mai și.
- Pleci deja?
- Trebuie să plec. Ce să mai facem, Damaris? Analiză pe text? Nu
sunt în stare, îi transmit cu ultimele forțe. Lasă... rămâi cu
„partenerul tău ideal” și lasă-mă să plec.
- Bine, îmi răspunde zâmbind. Știi unde să mă găsești. Sunt aici
mereu, dacă ai nevoie de mine.
Zâmbesc și eu, cu greu, apoi trag ușa după mine.

***

M-am plimbat așa de mult azi, că m-a prins ploaia. Trebuie să fi

început cât am stat la Damaris. Cine mai știe?
 Întors acasă, fără vreun rezultat mulțumitor, căci toată
plimbarea m-am luptat cu proprii demoni, dau peste Sidonia,
rezemată de pragul ușii și fumând o țigară. E bucuroasă de-ntâlnire.
O pot vedea în ochii ei. Eu, în schimb, sunt secat de chef, dar deschid
ușa și o poftesc înăuntru.
De cum intru, mă reped la pachetul de țigări, scot una și o
aprind. Da, de asta aveam nevoie.
Mă duc în cameră, iau scrisoarea Gabrielei și mă-ntorc cu ea în
bucătărie. Sidonia stă în fața mesei și-mi schimbă ordinea mucurilor
de țigară de pe ea. Pentru un moment uitasem că am lăsat-o
înăuntru.
- Ce naiba faci? o întreb cam plictisit și iritat.
- Un cerc. N-am nicio inspirație azi. Voiam să fac o inimă, dar n-
a fost să fie, răspunde ea fără să-și întoarcă fața spre mine.
Mă duc la măsuța cu telefonul și pun scrisoarea lângă el. Aici am
stat ultima oară cu Gabriela. Între timp, Sidonia își termină „opera
de artă” și vine spre mine.
Încearcă să mă ia în brațe, dar o resping. Mă enervează și vreau
să scap de ea.
- N-ai mai venit pe la Camera Ovală, îmi spune cu o tristețe prost
îmbrăcată. Nu ne-am mai văzut de multișor...
Se preface că nu observă starea mea, deși sunt convins că o
enervează rău. Tonul vocii ei devine impasibil.
Se așază pe canapeaua din fața măsuței, vede scrisoarea și o ia în
mână.
- Ce e asta?
Îi smulg scrisoarea și o bag în buzunarul de la pantalon. Îi
răspund că am avut nevoie de o pauză și de-asta n-am mai apărut pe
la ei. Se uită la mine cu atâta drag, că mă îngrețoșează. Nu am chef de
ea și punct. Oare chiar e pe bune îndrăgosteala asta? Nu poți să pici
în halul ăsta-n cap după o partidă de sex. Sau poți și ești incredibil de
proastă și de visătoare. Altfel o vedeam pe Sidonia.
Ce-i drept, versatilitatea e o calitate puternică a femeilor. Parcă
niciodată nu sunt într-un singur fel.
- N-a fost Alfons pe aici? mă întreabă, în cele din urmă, după o
pauză de o penibilitate greu de egalat.
- Ce să caute aici?
Nu-mi găsesc locul. Mă simt aiurea să stau în picioare în fața ei.
Parcă n-aș fi în propria-mi casă. Mă reped pe fotoliul de lângă. Nu
vreau să-i simt nici mirosul.
- A plecat s-o caute pe Misha, pe fata aia a papuașilor. Credeam
că a venit pe aici. Tu ești în legătură, cât de cât, cu aia mică.
- Ce rahat are de vorbit cu ea? Nici nu-i cunoaște limba.
Văzându-mă că m-am îndepărtat, își reia locul la măsuță.
- A auzit că a fugit de la tipa aia cu care era, continuă ea. Îi
trebuie fata ca s-o prezinte unora de vor să investească la noi. Or s-o
dea și la televizor, cu speech-ul că o protejează ca pe ultima resursă a
tranfelicșilor. Dă bine pe ecran. Cum naiba s-o protejeze dacă asta
fuge la mama dracului? Tu știi unde e? A aplecat s-o caute ca
apucatul, s-o fi dus pe dealuri. N-a vrut să ia pe nimeni, zicea că vrea
să fie victoria lui personală.
Mă uit mai atent la ea. E prima dată când o observ de când mi-a
trecut pragul. Părul îi e mai roșcat ca oricând, de parcă s-ar fi aprins,
de parcă și l-ar fi vopsit din nou. Azi a optat pentru o coafură
professional, coc. Vasăzică e în interes de serviciu și-atât. Continui să
o privesc, să-mi plimb privirea pe bluza ei de in, foarte vaporoasă,
verde crud, și-apoi pe geaca de piele sidefie, de culoarea miezului de
cherimoya. Fructul pe care nu l-am putut înghiți nicicum acasă la
Anghelina.
 Sidonia își stinge țigara de măsuța de lemn, fix lângă telefon.
Apasă pe ea cu putere, o freacă de masă de câteva ori, apoi o lasă din
mână disprețuitor, ca atunci când arunci din mână ceva scârbos, care
nu-ți face plăcere. Cine știe ce și-o fi închipuit că e în țigara aia. Poate
credea că e Misha. O fi acolo? Nu cât trăiesc eu.
De sub masă i se ițește un vârf de pantof. Ah, da. Ținuta e
completă, pentru că poartă pantofi în ton cu geaca. M-am săturat de
nuanța asta până peste cap! Mai departe, nici nu contează cu ce e
îmbrăcată. De fapt, n-a contat niciodată. Mai tare m-am bucurat în
dățile când nu era îmbrăcată. Goliciunea e singurul liant care mă
leagă de ființa asta. Goliciunea și pofta. Acea poftă care, luând o
formă diferită, mă face să-i vorbesc, acum, pe un ton pe cât de calm,
pe atât de categoric.
- Eu m-am cam săturat de mișcările astea mincinoase ale
voastre, Sidonia. M-ai găsit într-un moment prost, așa că va trebui să
m-asculți. Mă cac pe tot ce reprezentați voi și ce aveți impresia că
faceți. De fata aia nu vă atingeți și nici nu contați pe mine să vă susțin
în toată scârboșenia asta. Cam asta e... Acum, dispari cât mai repede!
Nu te-am căutat și n-o să te caut în veci și chiar dacă-i spui lui Alfons
sau îi arăți vreo înregistrare cu mine, mă doare fix în fund. Mi s-a
luat. Ușa e în dreptul tău.
Sidonia se ridică demn, îndreptându-și spatele. Își aranjează
hainele și se încheie la geacă. N-am idee de ce. Afară e o căldură
insuportabilă. Nu spune nimic în timpul ăsta.
M-am simțit prost de câte ori făceam câte un lucru care nu-mi
stătea în fire, să iau o atitudine radicală față de ceva, să răspund
obraznic cuiva, să țip. Mereu m-am simțit prost. Mi se părea că asta
nu se potrivește cu mine, dar nici nu se poate spune că regretam ce
făcusem. Așa și acum. Nu regret un cuvânt, dimpotrivă, mă simt mai
liber ca oricând.
Mă încearcă un vag sentiment de vinovăție, de parcă mi-aș fi
înșelat eul când, de fapt, singurul înșelat aici a fost egoul. Cred că de-
aici sentimentul ăsta. Când ești pus în situații limită, nu mai răspunzi
de ceea ce faci. Atunci alege cel care ești, nu mintea.
Nu-mi mai pasă.
Orice s-ar întâmpla, nu mai are niciun rost.
Sidonia face câțiva pași spre ușă, apoi se întoarce cu tot corpul
spre mine. Între timp, eu m-am făcut comod în fotoliu. M-am întins
cu picioarele peste unul din mânerele sale moi și m-am afundat bine
de tot. Aș putea chiar să dorm, dac-ar pleca odată.
- Chiar n-am ce să-i spun lui Alfons, îmi aruncă ea. De arătat,
nici atât. Nu te-am filmat în niciun moment, să știi. Insigna aia n-
avea nimic special în ea, doar o valoare sentimentală. Mi-ar fi părut
rău să o pierd aici... În sfârșit, am mințit cu ce mi-a venit pe moment.
Voiam să te mai văd și așa mi-a venit ideea, ca nimeni să nu
suspecteze altceva. Alfons habar nu are de nimic, dragule. Chiar s-a
bucurat că ai decis să bați palma cu noi. Oricum, orice aș face, îmi
dau seama că n-are sens. Asta e. Stai liniștit, ești acoperit. Nu pot
decât să-ți urez baftă în toate! Acum, chiar că ești liber...
Dă să iasă, dar se întoarce brusc, amintindu-și ceva.
- Telefonul va trebui să-l predai, să știi.
După ce închide ușa, apuc telefonul, îl smulg cu fir cu tot și-l
arunc în ușă cât pot de tare. Să și-l ia! Cu atât vor rămâne de la mine.
De azi mă întorc la ale mele.
La ce mi-a mai rămas.
Culmea, nici acum nu știu exact ce pantaloni purta. Tot ce știu
sigur e că erau negri. Ca sâmburii ăia de cherimoya.

***
 După ce-a plecat Sidonia, am reușit să ațipesc în fotoliu pentru
câteva ore. Atât de bine mi-a prins ultimul episod al întâlnirii cu ea,
că parcă îmi vine un chef să fac curățenie. Încep cu casa și, sper eu,
voi termina cu sufletul.
Mă apuc să strâng fiecare muc de țigară de pe masă, suflu tot
scrumul ce a rămas în urma lor, apoi adun toate hainele aruncate pe
jos în ultimele zile și, când ajung în dreptul ușii, dau de telefon. Îl
ridic cu grijă, ca pe un pui rănit, îi pun receptorul la loc și-l așez pe
măsuță. Observ că n-am reușit să-i smulg de tot firul din perete. Mai
stă în vreo două lițe amărâte ce încearcă să aprovizioneze corpul
telefonului cu electricitate.
După ce-l șterg cu un ciorap adunat de pe jos, observ că-i pâlpâie
un buton. „Ce dracu’ are, frate?” îmi zic în gând. Îl îndrept și mijesc
ochii pentru a vedea ce scrie în dreptul butonului cu pricina. Me-ssa-
ge. Mesaj? „Cine naiba poate fi?”.
Apăs butonul cu indiferență și-mi văd de trebăluit prin cameră,
în continuare.
You have ONE message. Biiip.
Dinspre telefon se face auzită vocea ușor răblăgită a lui Damaris.
Nu mă întreba cum am reușit să-ți găsesc numărul, ideea e că
trebuie să-ți spun ceva și nu pot aștepta până mâine, ca să te văd.
Am mai găsit ceva, vreau să zic că... în fine, tu mă știi de chioară,
dar poate nu mă știi și de amețită. Noroc cu Luțu. Știi ce-a făcut
după ce-ai plecat? A început să se joace cu bilețelul Gabrielei și,
până m-am prins, aproape că a ros jumătate din el, dar nu asta e
important. Faza e că după ce m-am chinuit minute-n șir să salvez
bilețelul, cât de cât întreg, din colții lui, m-am prins de ceva. Scria
ceva și pe verso. Tot în felixiană... N-am idee dacă e continuarea
versurilor pe care ți le-am citit, dar m-am chinuit ore-n șir să fac o
traducere cât de cât rezonabilă. Zice cam așa: <<Cei care ascultă
cântecul din tinerețe,/ Învață să creadă/ Că vântul aduce soarta/ De-
a lungul căilor mării./Pescarul care știe/Pov, puncte-puncte, aici a
mușcat Luțu, Se stinge de frică și dorință/Pentru a o găsi pe
Iemanjá>>. Tușește, apoi zice, Cam asta e. N-am idee ce înseamnă,
dar pare a fi un soi de legendă. Eu presupun că Gabriela a reușit,
cumva, să lege o relație mult mai strânsă decât credeam cu
tranfelicșii... ori știe versurile de la Misha. Pfff, hai, că orice e, sau a
fost pe pământ, se poate găsi. Așa zicea maică-mea. Te pup, pa!
 20. Lecția despre întoarceri (II)

După un timp...
înainte sau după cel de la începutul poveștii

- Hai, mai cere o sută de tărie!

- Nu mai cer nimic. Gata! Ajunge cât e.
- De ce? Nici n-ai băut mult.
- Ajunge! Altfel nu pot să-ți mai spun povestea.
- Exagerezi, Remus. Nu te-am chemat aici ca să-nghiți în sec.
Sunt foarte interesat despre persoanele care au condus Transtatalia
înainte. De cei dinaintea mea. Știu că ai fost un apropiat al fostului
președinte, Alfons, fie iertat, al prietenei sale și a persoanelor din
anturajul lor. Ești un caz special, să știi. Sunt curios și de tine, în
definitiv.
- Tu de ce nu bei? Și care a fost faza cu moartea lui Alfons? N-am
înțeles nimic...
- Ți-am zis de o mie de ori. Și-a găsit sfârșitul în pădure. Atât a
căutat fetița băștinașilor, că a dat de Doamna cu Coasa. Stupid, ce-i
drept, ca multe morți ale marilor conducători. Și-a sclintit glezna și,
nemaiputând avansa îndeajuns de repede încât să fugă din fața
mistreților flămânzi, a fost devorat de jivinele înfometate. El însuși a
înfometat animalele pădurii, atunci când a decis să modifice mare
parte din tabloul natural al zonei Tranfelix. Iar ele și-au luat tributul.
 - Bine, bine, Íos, dar animalele astea mănâncă chiar orice?
- Dacă sunt nevoite, da. Și-apoi, mistreții ăștia sunt o rasă
aparte, ei înșiși pe cale de dispariție. Ideea e că înainte, în imemorial,
animalele aveau mult mai multe funcții și adaptări ca să reziste
peisajului auster. O parte din ele și le-au pierdut o dată cu timpul, iar
unele specii au dispărut complet de pe fața pământului. Închipuie-ți
mistreții ăștia ca fiind ultimele exemplare din rândul strămoșilor de-
atunci. Tu câți strămoși mai ai în viață?
- Eu nu prea-mi cunosc strămoșii... În fine, nu asta e important,
încă mă intrigă ce i s-a-ntâmplat. Nu că i-aș simți lipsa, nicidecum,
dar e destul de șocant să pierzi un om pe care-l cunoșteai destul de
bine, dacă pot spune asta... Știi cum am ajuns să am de-a face cu
Alfons? Printr-o minciună a parașutei ăleia de Sidonia.
- Știam, nu trebuia să-mi spui. Toți au luat-o razna. Cum îți
explici ce i s-a întâmplat amărâtului de la masa cealaltă, care e muci
de beat acum. Ăla s-a băut și pe el ca să tacă, să-și facă mintea să nu
mai fie în stare de nimic. Să nu-și amintească. Să stea în el. Mut.
La masa cealaltă zace Calistrat, într-o baltă de rachiu și cu vreo
trei șervețele de hârtie înșirate în juru-i. Nevastă-sa, Despina, a fugit
cu Emil. Se pare că aveau o relație de ceva timp, pe care o țineau în
secret, cam de când Emil s-a retras din viața publică. Nimeni nu a
știut, dar toți au aflat.
Se pare că o dată cu moartea lui Alfons, mai mulți acoliți de-ai
săi s-au gândit să-și facă de cap. Acum îmi amintesc de discuțiile lor
despre Hitler, în Țarcul Nămoloșilor, și nu pot să nu fac o analogie cu
moartea Führer-ului.
Când moare un conducător, atât el, cât și toți cei care stăteau
lipiți de imaginea lui, se sparg în mii de bucățele și se-mprăștie în
toate părțile. Oamenii ăștia nu sunt nimic altceva decât niște piese
prefabricate, aruncate la mișto.
 Sunt cu Íos, candidat la funcția de președinție a Transtataliei, la
o cârciumă. La acea cârciumă. În locul de care am fugit ca un nebun
de luni bune. De când am cunoscut-o pe Ea.
De curând, locul ăsta și-a recăpătat sensul.
Sunt „La zidu’ spart” și mă sparg de râs cu ăsta de lângă mine.
Corcitura perfectă dintre un tranfelix și-un statalian, după cum
susține. Răsărit de curând prin locurile astea, după o lungă pauză de
ședere altundeva. Candidatul ideal. Pescar de meserie. Ce-i drept, eu
râd mai mult, pentru că sunt foarte fericit că lucrurile se schimbă în
Transtatalia. Bate vântul schimbării, dar n-are nimic a face cu vântul
care aduce soarta „de-a lungul căilor mării”, din bilețelul Gabrielei.
Íos zâmbește. Mustăcește, păstrând aparențele. Ceva-mi spune
că nu se simte-n largul lui aici, și-l înțeleg. Suntem înconjurați de
oameni care vociferează, râgâie mult și put. Tot locul ăsta pute într-
atât, încât înclin să cred că fumul de țigară de aici pute și el a piele
nespălată și a păr năclăit și că, poate de-aia, nu se risipește nicicum,
ci rămâne așa, în aer, șocat de putoarea noastră și putoarea lui.
Mă simt de parcă m-aș fi întors acasă. E un sentiment de o
perfidie rară. Îl accept, el mă face să plutesc. Gustul rachiului mă face
să plutesc… și ideea tâmpită ce-mi umple capul și-mi urlă înăuntru:
O să fie bine, Remus, o să fie și mai bine, bine, bine, bine și totul nu
va fi decât bine. Mai bine. Bine pân’ la cer! Se va vinde pâine cu bine
și dimineața veți bea bine la micul-dejun. Când veți ieși afară, la
plimbare, va fi bine, pentru că e bine și poate așa vă veți mai
cunoaște unul pe celălalt mai bine. Dacă totul va fi bine, vă veți
plăcea și veți ajunge în dormitor, unde veți face mult bine, mult mai
bine, până vă veți sătura de atâta bine și veți dormi bine. E bine
când ți se pare că totul e bine...
M-am întors, am învățat s-o fac. M-am întors la mine. Aici.
Nu te uita!
Mă uit la Íos și-mi amintesc cum ne-am cunoscut în seara aia
când m-a salvat de la moarte.
 Într-o seară, mă plimbam pe plajă, cu fantasma Gabrielei în cap.
Nu reușisem să mai dau de ea de foarte mult timp, când, dintr-o
dată, m-am împiedicat de ceva în nisip. M-am oprit, am tras o dușcă
bună din sticla cu care pornisem de acasă și m-am aplecat să văd ce
mi-a întrerupt plimbarea pe aburii reveriilor, doar ca să dau de o
bucată de material de aceeași culoare cu nisipul. Fiind aproape
noapte, n-am putut conta decât pe complicitatea lunii, dar am văzut.
Ridicând zdreanța de jos, am realizat că nu era vorba de un
material oarecare, ci de o rochie nisipie. Șocat, am întins-o în fața
ochilor și puteam jura că am mai văzut rochia asta pe Ea cândva,
doar că lipsea ceva. Veștmântul spiritual al ei. Amprenta de
lemongrass. Și-atunci, am luat rochia și-am strâns-o bine în brațe,
am mușcat din ea, am udat-o cu lacrimile mele până când, brusc, o
pălălaie mare m-a salutat din largul mării, apoi a dispărut ca și cum
n-ar fi existat. Cele câteva momente de confuzie n-au făcut altceva
decât să mă convingă să mă apropii mai tare, să mă adâncesc în apă
pentru a primi ofranda care venea spre mine, adusă de brațele
valurilor. O coroniță din rămurele, ornată cu flori, pe care am
înfășurat rochia nisipie, apoi mi-am pus-o pe cap și-am pornit în
noaptea mării...
Așa m-a întâlnit Íos pentru prima oară, acolo, în miezul mării...
Mă trezesc din reverie, și-mi dau seama că de ceva vreme l-am
cam ignorat pe amicul meu pescar. Între timp, el s-a apucat să
numere lambriurile de pe pereți și, tare mă tem că e deja la a treia
numărătoare. Îl privesc și-mi aduc a minte a doua întâlnire avută cu
el, cu puțin timp în urmă.
L-am găsit la intrarea blocului. Mă recunoscuse, pentru că
primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă strige pe nume. I-am zis că
da, eu sunt Remus, iar el s-a prezentat din nou cu numele ăsta ciudat
al lui, de parcă aș fi uitat cine e. Nu uiți numele omului care te
salvează de la moarte... Mi-a spus că vine din partea lui Alfons și că
vrea să-mi transmită un mesaj, iar asta m-a bulversat rău. În acel
moment tocmai ieșeam nervos din bloc, după o altă întrevedere cu
Sidonia, care nu s-a lăsat de mine în tot acest timp. Văzând cum
pune problema, am încercat să-l evit, dar după ce-am făcut câțiva
pași, Íos mi-a zis că are vești bune și m-a rugat să-i acord câteva
minute.
Cum tot ce voiam în acel moment era să beau, am decis să îmbin
utilul cu plăcutul.
Așa am ajuns aici. Eu, el, rachiul și Calistrat, pe care l-am găsit
așa de când am intrat înăuntru, prăbușit pe masă.
- De unde știi tu povestea mea? îl întreb brusc, fapt care-l face să
tresară și să se oprească din număratul lambriurilor căcănii de pe
pereți.
Íos afișează un zâmbet larg, nepăsător, și-ncepe să rotească
paharul cu vin, aproape plin, din fața sa.
-Am zis și eu așa... nu știam, dar nu voiam să-ți mai faci rău
amintindu-ți. Am nevoie de tine cât mai integru. Sunt convins că am
șanse mari la conducere, dar îmi mai lipsesc unele piese din puzzle.
Tu ai făcut vreodată puzzle-uri?
- Mnu, le urăsc. Nu m-am priceput niciodată și n-am răbdare să-
nvăț acum. A încercat să mă învețe maică-mea, dar pe mine m-a
interesat întotdeauna altceva. De mic am tot căutat altceva, neștiind
exact ce. Poate-s prea încăpățânat, nu știu, dar nu m-am mulțumit și
nu pot să mă mulțumesc cu ce am. Ce am? Hai, zi, dacă știi!
Se uită fix la mine. Are niște ochi verzi care sunt în stare să
paralizeze pe oricine stăruie mai multe momente. Cu ochii ăia poate
câștiga alegerile. E hilar, dar omul are o capacitate de hipnotizare
fabuloasă. Iar îmi amintesc de Hitler. Hilar, hipnotizare, Hitler...
Nu te uita!
- Nu pot să-ți spun tot ce știu, încă. Nu știu chiar tot, nu te teme.
Tocmai ce ți-am zis că-mi lipsesc piese.
 Spune toate lucrurile astea cu un zâmbet reținut, sugându-și
obrajii, fapt care-i face fața și mai ascuțită decât e. Mă uit la el prin
tot fumul ăsta care dă camerei un efect neclar și mă simt ciudat. Simt
ceva nedefinit față de el. Un fel de atracție. Seamănă cu mine. Mult.
Avem același tip de păr, castaniu, gras, aceleași grimase ironice ce-
apar când și când. Și știe să se joace cu sprâncenele lui subțiri, iar
gura și nasul său fac cunoștință la intervale regulate, numai de el
știute, într-un gest cu semnificație aparte.
Semănăm mult, cu toate că uneori îl văd pe el și alteori mi se
pare că o am pe Ea în față. Sunt confuz sau ăsta e sentimentul
reîntoarcerii pe care-l experimentez pentru prima dată? Acel nu te
uita.
Din când în când ne uităm pe undeva, ne pierdem și e nevoie să
ne întoarcem la noi. Să ne luăm din acel loc unde am rămas uitați. Să
ne recuperăm.
- Nu prea știu multe, ca să te pot ajuta, îi spun în timp ce
privirea-mi cade pe masa din dreapta noastră, unde Calistrat revine
la viață, încetul cu încetul. Dă pe jos un șervețel de hârtie de lângă el,
scoate un horcăit scurt, apoi nu mai mișcă. De ani buni mă apasă un
sentiment crunt de abandon, fără cap și fără coadă, adaug eu după
ce-mi iau privirea de la bietul om de lângă.
Parcă am fi într-o capsulă separată de lumea din exterior, iar
dincolo de ea se întâmplă sfârșitul. Suntem închiși într-o cârciumă cu
lumină chioară și probabil că după ușa închisă a bodegii miroase a
mare. N-am cum să știu, atâta timp cât nu ies afară. Ființa umană nu
crede decât pe propria-i piele.
- Ești persoana cea mai demnă de încredere din cei care au stat
în jurul lui Alfons, continuă Íos. Nu-mi plac jumătățile de măsură și
nici minciunile, de asta te-am căutat. Vreau să lămurim lucrurile. Pe
noi ne leagă fapte mult mai puternice. Poate încă nu ți-era clar, de-
asta am simțit nevoia să-ți spun lucrurile astea. Nu vreau nimic de la
tine. Nu te voi chema să mă susții, nici nu-ți voi promite că vei avea
un loc lângă mine dacă voi ajunge sus. Iar acum, simt că e cazul să
mă retrag, adaugă el cu jumătate de gură, pe când se ridică de pe
scaun și dă să plece.
- Nu-ți plac minciunile, îl întrerup din avântul pe care și l-a dat
intenției de abandon, încă unul în contul meu. Așa ai zis, nu? Da’, io
am o întrebare pe final. Tu ți-ai luat doza de minciună pe azi?
Pare dezorientat un pic, se așază cuminte la loc. Lângă noi,
Calistrat ridică nițel capul de pe masă, se uită chiorâș la Íos, apoi se
lasă pe-o ureche și se holbează cu un ochi la noi.
-Ai dreptate, de minciună nu prea putem scăpa, dar nu înseamnă
că-mi place. Chiar nu-mi place, se justifică pe un ton neconvingător
de nevinovat.
- Atunci, ar trebui să-ți placă, dacă vrei să ajungi sus, cum ziceai.
Ne place să auzim minciuni, așa că ține cont de asta și reconsideră-ți
crezul. Uite, asta e o chestie pe care o știu și cu care te pot ajuta. Ne
plac minciunile. Tuturor. Cei care zic altceva, mint cu nerușinare ori
n-au nici cea mai vagă idee pe câte minciuni s-au masturbat, turnate
în cap de apropiați. Și apropierea asta a mea cu Alfons e o minciună.
N-am fost niciodată apropiat de Alfons, am avut de-a face cu el o
perioadă, din cauza, ce să vezi, tot a unei minciuni. Și tot o minciună
m-a adus astăzi aici. La zidu’ spart.
Se lasă o liniște stranie între noi. La masa din colț, Calistrat
începe să râdă ca un isteric. Și-o fi adus aminte de propria sa
minciună, cea care l-a adus aici și alături de care a trăit o vreme.
Despina. Cum i-o fi lui, oare? Atâta timp cât nu reușește să lege două
cuvinte de aproape două ore, nu cred că-i e prea bine. Poate încă e
sub efectul șocului și reacționează pe automat. Poate abia acum se
trezește și de-aia râde ca prostu’.
Ce poți să faci în fața unui dezastru sau a unei situații critice? Să
te iei de cap și să-ți franjurezi venele, să urli până nu mai ai glas sau
să râzi până nu mai ai suflu. Eu experimentez un pic din postura
râsului, dar mă mai încearcă și o poftă de vorbă cum n-am mai avut
demult. Să spun ce simt. Să scot afară. Dintre toți cunoscuții,
probabil că Genova ar fi fost cea mai potrivită să mă asculte acum.
De ceva vreme o tot pomenesc, dar îmi lipsește curajul s-o vizitez și
să-i spun tot ce simt. Poate că nu-mi place să fiu văzut așa cum sunt,
de fapt, și fug. Fug de mine, iar, deci mă întorc.
Sau Anghelina. Spre ea pornisem azi, ca să-i spun ultima noutate
din viața mea: sunt singur cuc. Da, dar ea m-ar fi contrazis. Mi-ar fi
spus să mă obișnuiesc cu ideea, pentru că așa stau treburile pe aici.
Suntem singuri. Mulți și singuri.
Așa am ajuns să discut cu omul ăsta, căruia i-am încredințat o
grămadă de trăiri personale ce nu l-ar fi privit, dar am făcut-o dintr-o
dorință de întrajutorare și mă simt OK cu asta. L-am „ajutat”
ajutându-mă. Atât am putut face.
- În afară de conjuncturile alea cu Alfons, de care ziceai, eu nu
prea cunosc lume din Transtatalia, continui să mă confesez. Mai am
un vecin, Nicu Micu, ce s-a perindat o vreme, ca și mine, în anturajul
președintelui, o profesoară universitară de meteorologie, pensionară,
o fostă colegă de liceu care a colaborat cu ei ca traducătoare și o
femeie care face pâine și stă separat de oraș, dar ea nu i-a suportat
niciodată pe ăștia de la conducere. Ah, mai e și ăsta de lângă, dar el e
doar un figurant, după cum vezi. Inclusiv pentru nevastă-sa. Și, că tot
am ajuns la capitolul ăsta, mai era și Emil printre cunoscuții mei și
Livia, fiică-sa. De ce nu vorbești cu ea? Și nea Berti, na, acum îi știi
pe toți.
- Am ceva informații de vecinul ăla al tău. El a stat alături de ei
mai mult, dar n-am vrut să-l caut. E la locul lui, la minister. Ceilalți
îmi sunt indiferenți. Tu, în schimb, sunt sigur că ți s-a mai spus, ai o
imagine foarte bună printre transtatalieni, de rebel. De om liber. Ar
fi fost frumos dacă, odată, ai dori să fii imaginea noastră.
- Păi, parcă ai zis că nu vrei nimic de la mine, îl înțep încercând
să-mi țin râsul. Eram sigur că n-o să scap ușor, fără o propunere
indecentă.
 Țin să clarific tot de la bun început, așa că-i spun să stea la locul
său, pentru că rebelii n-ar mai fi rebeli dacă s-ar compromite în
jocurile altora. Îi spun și că sunt un tip extrem de egoist, fapt pentru
care trag ponoase acum, iar a pactiza cu cineva, ar însemna să mă
dezic și să devin, peste noapte, un om solidar. Și-i zic că nu sunt
pregătit pentru asta, apoi îmi mușc buzele cât pot de tare, până la
sânge, pentru că râsul neîncetat al ăluia de lângă noi mă provoacă
rău la un duet.
- Și totuși, Remus, pe ei i-ai ajutat, revine Íos împăciuitor. Nu
prea are logică ce spui acum, trântește pe cel mai revanșard ton
posibil. Ca un copil mic și înciudat.
Ca mine, atunci când i-am reproșat Linei că mi-a ascuns
rinocerul de jucărie pe care-l țineam mereu în baie. Stăteam pe oliță
și mă certam cu ea. Cât au râs de mine ea și maică-mea în ziua când
mi-au spus lucrul ăsta. Eram prea mic ca să-mi aduc aminte. Ziceau
că mă căcam și mă plictisea lucrul ăsta, așa că țineam mereu jucăria
aia aproape ca să mă joc, ca să treacă timpul mai ușor. Așa ca Íos
acum. Ar face și el un rahat mare cu candidatura asta la conducere și,
din plictis, s-a gândit să se joace un pic cu mine până va afla dacă are
sorți de izbândă.
Altădată m-ar fi enervat asta, acum sunt prea luat de bucuria
rachiului și mi se pare amuzant.
Mă ridic zâmbind și-i spun:
- N-am ajutat pe nimeni. Pe ei cu atât mai puțin. Ăla a fost un vis
urât din care m-am trezit, slavă zeilor! Nu mai vreau să visez. Doare.
Dau să plec, dar taman acum se ridică și Calistrat de pe scaun.
Stă un pic pe loc, pesemne că toată încăperea se învârte cu el, își
găsește echilibrul și vine la noi. Se uită la Íos, dar neștiind cum să-l
abordeze, se apropie de mine, mă ia pe după umeri și i se adresează
lui. Pentru amândoi.
- Am... aveam și io ceva cu visu’. Visu’, auzi?! Visuri, mă! Aia
voiam să zic. Visuri am avut și eu. Doo. Doo fete frumoase, ale mele,
cumiiinți și care aveau nume de făceau rimă. Ri-mă, bă! Ri-mă. Le
știi? îl întreabă pe Íos privindu-l cu-n ochi. Pe ele nu le știi... da’ io le
știu! Și ăsta micu’.
Mă bate pe umăr, mă strânge puternic și mă pupă pe obraz. Mi
se pare penibil și mă arde bala aia de pe obraz, dar mi-e atât de milă
de el! N-a găsit nimic mai bun de făcut decât să reconstituie, prost,
câteva amintiri pe un motiv cinematografic. Toți bețivii au o poftă
nebună să pupe. Dacă nu o au, se uită la filme proaste, ca ăsta, și se
inspiră de acolo.
- Despina și Carina era ale mele, ne destăinuie Calistrat, aproape
fără suflu și cu lacrimi în ochi, trecându-și palma pe fața nebărbierită
de câteva zile. Despina nu mai e, cine a mai rămas? întreabă
mulțimea, cântând ultima proproziție-ghicitoare.
- Sper să ai grijă de ea, că te sparg! îi spun uitându-mă la el și
strângându-l, la rândul meu, de umăr.
- Carina? Carina e comoara mea, mă, ce-ai?! Nu o las la
nimenea! E aici, în mine, în carne și-n sânge...
Mai spune și alte chestii, dar nu mai am răbdare să stau să-l
ascult. Plec. Mi-a plăcut revederea cu locul ăsta, întoarcerea la mine,
amarnică cum e, dar ajunge. Iau paharul de vin din fața lui Íos, îl
beau pe jumătate, torn cealaltă jumătate în capul lui Calistrat, și-l
dau de pământ.
- Botezu’! urlu spre el. Să vedeți și voi, viermilor, cum e să fii
abandonat! E acru ca vinul și roșu ca sângele. Botezu’! Botezu’!
Botezu’... strig ca un apucat spre toți cei de la mese, apoi ies
afară și trântesc ușa după mine.

***
 Ajuns afară, iau o gură mare de aer și țin ochii închiși strâns.
Derulez rapid în minte scena care a avut loc adineauri în bar.
Deschid ochii. Mă dor. Încerc să opresc lumina și mă țin de un gard.
Încetișor, încep să fac primii pași.
Primii pași afară.
Cine știe ce și-or fi imaginat ăia dinăuntru. Probabil, majoritatea
persoanelor băute din bar or fi crezut că am fost abandonat de iubită
și că sunt în depresie. N-ar fi departe, dar la mine fenomenul e
cronic.
Suntem abandonați din clipa în care ne naștem. Ieșim din uterul
protector al mamei, din acel spațiu sigur și cald și facem cunoștință
cu o lume complet nouă. Uriașă. Rece. Mult mai rece decât înăuntru.
„Minunata lume nouă!”. Să ne bucurăm!
În loc de asta, plângem. Mai încolo, trăim cu iluzia. Că suntem în
continuare protejați de mamă, de părinți sau de cei care ne-au luat în
grijă, așa ca mine. Niciunul nu e protejat, de fapt. Totul e o
închipuire. Fata Morgana, Fata Mării, Mezina Mării, Regina Mării...
O primă minciună pe care o acceptăm și-n care intrăm fericiți ca-ntr-
un uter cald. Ne dăm seama de asta abia mai târziu. Pentru unii,
primul abandon și-l dăruiesc ei înșiși când găsesc altă „mamă” sau
alt „tată” la care se pot adăposti. Apoi, intervine moartea, abandonul
suprem, și cu fiecare an realizezi tot mai mult cât de singur ești.
La mine, traseul ar fi trebuit să fie mult mai facil. Regulile
jocului erau stabilite de la bun început, intoxicarea mi-am provocat-o
singur.
„Adela nu e mama ta, Lina nu e sor-ta. Acceptă. Mergi mai
departe”.
Și-aș fi făcut-o, dacă nu intervenea nevoia psihologică de
protecție, atât de bine săpată-n oameni de-a lungul timpului, așa
cum face picătura-n piatră. Nevoia îți face o ofertă: Confuzie ieftină
și lumea ta va arăta minunat! Transtatalia...
Nimeni n-o să-ți spună că această confuzie e, de fapt, tot
minciuna. Omniprezenta minciună din viața noastră. Din noi.
Mi-au trebuit treizeci și cinci de ani în care am fost abandonat
succesiv și-am stat singur ca să ajung aici. Și câteva sute de rachiu.
Azi, câteva sute.
Mă opresc lângă un tomberon plin ochi cu gunoaie.
Sunt la fosta graniță a Stataliei, în locul unde începea zona
deșertică dintre cele două tărâmuri.
Cad în genunchi lângă tomberon și nu-mi vine să cred ochilor ce
văd. Mă aplec în față până ating cu vârful nasului primele fire de
iarbă, proaspăt mijite din pământ. Deci, există. Sunt reale! A meritat!
S-a făcut liniște în Transtatalia și-n toată liniștea asta, iarba a
început să crească între Statalia și Tranfelix. Ca un liant. Un liant
verde ce leagă două teritorii atât de diferite. Un simbol al păcii.
A meritat.
Asta numesc eu metaforă-vie. Moartea lui Alfons a determinat
învierea acestei țări noi. Moartea falsului Remus și despărțirea mea
de el a intervenit în mijlocul acestei nebunii la momentul fix. Într-un
sincronism perfect.
Îmi dau lacrimile.
Tot ce-a unit o țară, m-a despărțit pe mine de mine.
Da, a meritat.
 Epilog?

Nu am uitat de îndemnul Gabrielei din scrisoarea ei. De Ea, nici

atât.
Nu m-am uitat.
Nu am uitat de mine și nu m-am uitat înapoi când am decis să
plec de acasă.
M-am mutat. Și nu-s singurul. Ca prim pas pentru a mă ține
departe de posibilitatea nașterii unui nou fals-Remus, m-am
îndepărtat de locuința mea, siamez creată, ai zice, cu cârciuma care
era cât pe-aci să mă inducă într-o nouă pierdere. Un alt abandon față
de mine însumi.
De data asta, am ales să mă abandonez în stil mare.
M-am mutat lângă Genova. Dar legătura noastră nu e și nu va
mai fi ca înainte, sunt convins. Există rupturi care nu se mai pot
reînnoda, iar dacă se refac, arată al naibii de kitchos. Nu accept
kitsch-ul în viața mea. În schimb, prietenia mea cu Genova se reface
frumos.
Mi-am construit o colibă asemănătoare cu cea a Gabrielei la
câțiva metri de Femeia-Munte. Ea își vede în continuare de pâinile ei,
liberă, iar eu îmi văd de creșterea „buruienilor”, cum le zice ea.
Uneori facem schimb și iese de o masă reușită. Supă, pâine, terci. Și
nu orice terci.
Vizitând pământurile băștinașilor, am dat de un soi de plante de
care au uitat toți. Mei și quinoa. Am făcut rost de semințe cu ajutorul
lui Damaris și-al cărților ei, le-am plantat și-acum vând ecologiștilor
o parte din roadele lor. Da, ecologiștii și-au făcut câteva magazine
naturiste în Transtatalia, care au prins destul de bine la publicul
doritor de nou. Și-au mai făcut și un partid. S-au prins că sunt
îndeajuns de puternici și au decis să lupte împotriva lui Íos la noile
alegeri, care se prefigurează cât de curând. Au cooptat-o și pe Sidonia
în echipa lor... cât mă bucur că nu mai stau în zona urbană și nu asist
la tot circul ăsta ieftin.
Ne banalizăm într-o țară ca oricare alta.
Restul oamenilor nu spun multe. Cei care și-au primit titlurile de
proprietate din perioada lui Alfons, se bucură acum că zona deșertică
a încolțit. Și-au plantat tot felul de nebunii de pe care, speră ei, vor
scoate bani frumoși, cu timpul. Alții și-au făcut case acolo și
propovăduiesc traiul sănătos departe de oraș.
Ne banalizăm urât.

Damaris continuă să predea la școala unde lucra și înainte.

Acum, pe lângă felixiană, îi învață pe copii și Cultura Minorităților.
Ea e printre puținele speranțe care-au mai rămas în Transtalia. Când
pot, o ajut cu tot ce are nevoie. Îi fac cumpărăturile, merg la
bibliotecă să-i caut cărți, încerc să mă fac util și să-mi folosesc
libertatea pentru, așa cum îmi spunea, odată, Gabriela.
Gabriela... Mi-a trecut prin cap de multe ori să o vizitez. Să adun
bani din mini-exportul cu mei și quinoa și să o caut. Să o caut până o
găsesc. Orice e sau a fost pe pământ se poate găsi... Și ce frumos
trebuie să fie în Paktumia! Mereu ni se pare că la vecini e mai bine
decât la noi.
Nu e. Nici n-am s-o fac. Mă tem de ce aș găsi acolo.
Rămân aici, la locul meu.
Coliba Gabrielei a devenit un templu închinat lui Iemanjá, ori
poate asta a fost în tot acest timp...
 Zilele trecute m-a vizitat Nicu Micu. Acum e mare ministru.
Conduce ministerul Relațiilor Umane. Au decis să-l păstreze în
echipa lor și face treabă bună, din câte mi-a zis. Vor să decreteze,
odată cu ziua națională a Transtataliei, Ziua Diferiților, în care să
sărbătorim unicitatea și diferențele fiecăruia dintre noi. O zi în care
diferențele să ne unească. Mi-a plăcut asta.
Pe când era la mine, mi-a spus că Livia a murit. A încercat să o
implice cât mai mult în noile sale proiecte, să uite de probleme, de
abandonul lui taică-su, singurul om pe care se baza, dar n-a reușit. S-
a sinucis. Avea un pistol pe care i-l dăruise ta-su, cu câțiva ani în
urmă, ca să se protejeze când el nu era cu ea...
Cât despre Calistrat, alt trădat. Continuă să-și bea zilele „La zidu’
spart”. Își trăiește liniștit minciuna, din care nu vrea să mai iasă. De
Carina are grijă o soră de-a lui, dar uneori micuța mai vine pe la
mine. Îi place să povestim „despre viață”, zice ea. Într-o zi, când
Misha a vizitat-o pe Genova, era și Carina la mine și ne-am unit
pentru a ne juca cu aluat de pâine și cu făină. A ieșit o nebunie și o
pâine extrem de gustoasă. Și normal, din atâta dragoste! Nu mică mi-
a fost mirarea când, în urma Mishei, din tufișuri, au ieșit o grămadă
de copii tranfelix. Reușiseră să se ascundă, în tot acest timp, asta
până ce Misha, căpetenia lor, le-a spus că sunt un om de încredere.
Acum, că știu de existența lor, voi face tot ce pot ca să-i protejez.
Momentele de iubire și adevăr sunt scurte, merită păstrate.
Acum, că Damaris e ocupată cu ale ei și eu cu ale mele și amândoi cu
ale noastre... am decis să ne dăm o șansă și să lăsăm timpul să
decidă.
Anghelina și-a luat un alt protejat pe lângă ea. Un băiat, Cazimir,
pe care-l alintă Miru și care o ajută la menaj și la „alimentarea” cu
cărți de la bibliotecă, singura hrană pe care o mai poate digera la
vârsta ei.
 Cât despre mine... știu că voi mai avea momente de slăbiciune.
Sunt inerente. Lumea din jur nu e nici pe departe așa cu mi-ar fi
plăcut să fie, dar ce am făcut eu, de fapt, pentru a o schimba?! Nimic.
Voi avea timp să schimb lumea când mă voi fi schimbat pe mine.
Măcar un pic.
Da, da, mie-mi place să schimb, Gabriela, așa e...

De fapt, înainte de a schimba lumea, lumea trebuie să se

cunoască pe sine. De aici pornește schimbarea.
De aici se naște o Transtatalia mai bună.

decembrie 2015 – ianuarie 2017

 Povestea romanului meu de weekend

Puțină lume știe despre pasiunea mea pentru bossa nova și încă
și mai puțină lume știe că am cochetat cu antropologia și cu ideea de
a fi antropolog, după absolvirea facultății. Și nici eu nu știam că
lucrurile astea vor duce la un roman, una din cele mai dragi povești
din cele publicate până acum.
Și totul a început să se cristalizeze pe-atunci, în facultate, cu
câțiva ani înainte de a începe să schițez ceea ce a devenit, mai apoi,
romanul meu de debut, Vremea tornadei, poate cea mai realistă
scriere a mea. Sigur, vorbesc de cristalizarea romanului la cel mai
ipotetic mod posibil, făcând apel doar la modul în care m-au
impresionat anumite documentare antroprologice sau secvențe din
curs, idei precum întâlnirea omului sălbatic cu primii creștini,
conceptul de exterminare simbolică sau maniera în care-l „desenăm”
pe Celălalt. Vorbesc de teorii și instrumente de lucru antropologice și
din imagologie, cea de-a doua iubire a mea din facultate.
Mai apoi, firește, au fost și alte întâlniri fericite. Filme, idei,
lecții, muzică, artă. Tarkovski și „Sacrificiul”, documentarele
urmărite la Astra Film Cinema, simbolismul teritoriului, „Maimuța
goală”, etnocentrism, relativism cultural, psihologia maselor, jazz și
bossa nova, primele contacte cu limba portugheză (am devenit
autodidact, între timp) și, nu în ultimul rând, întâlnirea cu iubirea.
Nebunie curată!
În mintea mea se crea scenografia.
Scenariul, însă, avea să existe abia după absolvire, paralel cu
debutul meu în literatură cu romanul realist de care aminteam mai
devreme. Totodată, scenariul apărea într-o perioadă ușor diferită.
Bântuit de scenografie, după absolvirea masteratului de etnologie
culturală și turism (iată, pohta ce-am pohtit!), la intersectarea cu
primul meu job, cu o experiență totalmente nouă și atât de diferită de
ceea ce visasem în facultate, în același timp.
Începutul rașchetării mele sufletești.
Ca orice introvert, am anumite dificultăți de adaptare într-un
mediu nou, de oricare natură ar fi el, iar în perioada când scriam la
„Transtatalia”, primul titlu al romanului, exact asta mâncam pe
pâine zi de zi. Cumva, reîntoarcerea la scris, doar în zilele de
weekend, când aveam liniștea necesară să creez, a fost mai degrabă
un debușeu. Reveneam în zona de confort, în lumea din sufletul meu,
în Transtatalia.
Ceea ce nu știam era că Transtatalia din inima mea avea să se
materializeze rapid. Nu mică mi-a fost mirarea ca locul din inima
gândurilor mele să existe și să dau de el pe când eram în focul
scrierilor la roman, în vara lui 2016. Întreg Universul părea să
comploteze pentru Transtatalia și întreg evenimentul m-a ajutat
mult pentru a crea și mai multe descrieri ale ținutului fantastic din
roman, după descoperirea satului bulgăresc de la vechea graniță a
României, din interbelic, un loc unde am revenit și-n alți ani și o voi
mai face, deoarece mi-a devenit foarte drag. Acel concediu devenea o
adevărată răsplată literară. Deși aproape de Balcic, pot înțelege de ce
acea zonă a inspirat artiști, creatori și, nu în ultimul rând, pe Regina
Maria.
Departe de a fi o poveste intens studiată, cum a fost cazul
ultimului meu roman, La capătul șoaptelor, lansat în 2020 la
editura Cartea Daath și contrar altor povești unde „m-am investit”
mai mult, povestea din Triburi mă conține abia la nivel de detalii și
nițel mai tare la nivel de discurs. Nu neg că în perioada aceea
experimentam un soi de rebeliune prost înțeleasă și care nu m-a dus
prea departe, dar care m-a ajutat să cresc și să mă maturizez, la fel
cum s-a întâmplat și cu Remus. Asta nu înseamnă că nu am găsit un
filon potrivit pentru a-mi spune povestea. Dimpotrivă, cred că e cel
mai fericit filon pe care l-am găsit până acum, fără a mă trăda literar
și sufletește, în primul rând. Pentru că nu pot scrie decât despre
lucruri pe care le iubesc sau pe care le urăsc ori care îmi fac sufletul
să sângereze până la epuizare.
Triburi e ultima mea creație în proză din perioada naivă, așa
cum numesc eu întreaga perioadă scriitoricească de până în anul
2018. Ce a urmat a fost deopotrivă revelator și chinuitor. Epuizant
sufletește, artistic și necesar.

În definitiv, Triburi, al treilea roman scris de mine1, e puntea

care spune povestea despre întâlnirile esențiale din viața noastră.
Cele pe care le avem noi cu noi și, mai apoi, pe care le avem cu
persoanele marcante din propria poveste a vieții. Despre întâlniri și
abandon. Despre viață și moarte, puritate și întinare, cotropire,
dependențe, lecții de viață, magie, ritual și putere, natura-mamă,
apartenența la un trib, trivializare și „tribalizare”.
Și despre iubire, nu? Singura aventură a vieții care contează.
Când să te gândești mai bine la toate astea, dacă nu în weekend?
MELODII CARE INSPIRĂ

melodii care inspiră-n cuvinte:

1. Escândalo / Caetano Veloso (Caetano Veloso) (motto

roman)
sursa: genius.com
2. Modinha para Gabriela / Gal Costa (Dorival Caymmi)
(tema Gabrielei)
sursa: discogs.com
3. Mon Manège À Moi (Tu Me Fais Tourner La Tête) /
Édith Piaf (Jean Constantin; Norbert Glanzberg)
sursa: discogs.com
4. Aganjú / Bebel Gilberto (Carlinhos Brown)
sursa: allmusic.com
5. I want you / Dolores O’Riordan (Dolores O’Riordan)
sursa: azlyrics.com
6. It’s a long way / Caetano Veloso (Caetano Veloso)
sursa: genius.com
7. Amado / Vanessa da Mata (Marcelo Jeneci & Vanessa da
Mata)
sursa: genius.com
8.Caminhos do mar / Gal Costa (Dorival Caymmi)
(versurile traduse din bilețelul Gabrielei)
sursa: letras.mus.br
 9. Samba e amor / Bebel Gilberto (Chico Buarque)
sursa: secondhandsongs.com
10. Cada beijo / Bebel Gilberto (Bebel Gilberto & Guy
Sigsworth)
sursa: allmusic.com
11. Tanto tempo / Bebel Gilberto (Bebel Gilberto & Suba)
sursa: allmusic.com
12. Feelin’ Love / Psychemagik
13. Tadow / FKJ & Masego (Vincent Fenton & Micah Davis)
sursa: allmusic.com

melodii care inspiră tăcut:

1. Slip into something more comfortable / Kinobe

2. The ultimate in meditation and relaxation / John St.
John
3. プリオシンの浜辺 / Kenichiro Isoda
4. La petite fille de la mer / Vangelis
5. The timeless sea vol.1 / John St. John
6. La Maison / Gabine (Filippo Clary & Massimo Bottini)
sursa: genius.com
7. L'Ultima Diligenza di Red Rock / Ennio Moriccone
de același autor:
Vremea tornadei (roman), editura Singur, 2015
Eu și Mia (eseuri & proze foarte scurte), editura Singur, 2016
Oameni și granițe (roman), editura Eikon, 2017
Fosfene dintr-o altă viață (poeme & microproze), editura Singur,
2019
La capătul șoaptelor (roman), editura Cartea Daath, 2020
Notes

[←1]
ordinea în care au fost lansate cărțile de până acum e diferită, urmând-o, „Triburi” e a
șasea carte lansată de mine și al patrulea roman.