'' j fo ' kf* ^ 3

’ie rre T e ilh a rd d e C h a rd in

enomenul uman
T ra d u cere de M aria Ivănescu

* «

© Editions du Seuil, 1955 «

© S C. Vărsătorul IMPEX SRL Editura AION

t .
Tiparul executat sub cda. nr. 80/1997,
la Imprimeria de Vest R. A.r Oradea,
Str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105
România
 Soluţia
9 colectivă

O bservaţie p re lim in a ră
Un im p a s de evitat: Izolarea
Când omul, recunoscând că poartă în sine norocul Lumii, a
decis că are în faţa lui un viitor fără oprelişti, în care nu se
poate scufunda, un prim reflex riscă adesea îndemnul să-şi
caute
A
împlinirea intr-un efort de izolare.
Intr-un prim caz, periculos de favorabil egoismului noştri
privat, un anumit instinct nativ, justificat de reflecţie, ne fact
să credem că, pentru a da plenitudine fiinţei noastre, trebui«
să ne degajăm cât mai mult posibil de mulţimea celorlalti
Acest „capăt al nostru“ pe care trebuie sâ-1 atingem, nu se afli
în separaţie sau măcar în aservirea restului nouă înşine? De
venind reflexiv, ne învaţă studiul Trecutului, elementul, parţia
eliberat de servitutile filetice, a început să trăiască pentm e.
Oare nu pe linia mereu mai avansata a acestei emancipări a
trebui sa înaintăm? A deveni mai sigur pentru a fi mai mult. •
Asemănătoare, în acest caz, unei substanţe iradiante, Uman
tatea ar culmina într-o pulbere de particule active, disociate
Nu numai o jerbă de scântei stingându-se în noapte: ci chia
acea Moarte totală a cărei ipoteză am eliminat-o definitiv di
opţiunea noastră fundamentală. Mai degrabă, nutrim speranţ
că, în timp, anumite raze mai penetrante şi mai norocoase, vc
găsi în cele din urmă drumul căutat dintotdeauna de Coi
ştiinţă spre împlinirea ei. Concentrare prin descentrarea d
rest. Solitare, prin chiar forţa singurătăţii lor, elemente!
21
 Noosferei îşi vor găsi salvarea, dacă sunt de salvat, la limita
superioară, şi prin exces, a individualizării lor.
Se întâmplă rar ca în jurul nostru, individualismul exacer­
bat să depăşească filosofia unei bucurii imediate şi să simtă
nevoia de a se reconcilia cu exigenţele’ # profunde ale Acţiunii.
’
Mai puţin teoretică şi mai puţin extremistă, dar şi mult mai
insidioasă, o altă doctrină a „progresului prin izolare" fasci­
nează, chiar în acest moment o largă parte a Umanităţii: aceea
a selecţiei şi elecţiei Raselor. Flatant pentru un egoism colec­
tiv, mai viu, mai nobil şi mai consolator decât orice amor
propriu particular, rasismul are de partea lui faptul acceptării
şi prelungirii riguroase ca atare, în perspectivele sale, liniile
Arborelui Vieţii. Ce ne arată, într-adevâr, Istoria Lumii
animate, dacă nu o succesiune de evantaie răsărind, unul
peste altul, prin succesul şi dominaţia unui grup privilegiat.
De ce am scăpa noi de această lege generală? Şi astăzi încă şi
chiar între noi, se duce lupta pentru Viaţă, pentru supra­
vieţuirea celui mai apt. Proba de forţă. Supraomul trebuie să
germineze, ca orice altă tulpină, plecând de la acelaşi mugure
al Umanităţii.
Izolarea Individului, - sau izolarea unui grup. Două forme
diferite ale aceleiaşi tactici, - fiecare putând să se legitimeze la
prima vedere printr-o extrapolare verosimilă a procedeelor
folosite până la noi de Viaţă în dezvoltările sale.
în cele ce urmează vom vedea de ce ţine atracţia sau per­
versitatea acestor teorii cinice şi brutale, dar în care poate
uneori vibra o nobila pasiune; şi de ce apelurile la violenţă
lansate de una sau de cealaltă, ne fac adesea să rezonăm până
în adâncurile noastre. Subtilă deformare a unui mare adevăr...
Important pentru moment, este să vedem că şi una şi cea­
laltă se înşeală şi ne înşeală în măsura în care, neglijând un
fenomen esenţial, „confluenţa naturală a seminţelor Gândirii“,
ele ascund sau desfigurează sub ochii noştri contururile ade­
vărate ale Noosferei, făcând imposibilă, biologic vorbind,
formarea unui adevărat Spirit al Pământului.
1. C onfluenta
» G ândirii

A. C O A L E S C E N Ţ A F O R Ţ A T Ă

1. Coa/escenţa de ele m e n te
Prin natură, şi la toate nivelele de complicaţie, elementele
Lumii posedă puterea de a se influenţa şi de a se invada reci­
proc prin Lăuntrul lor, combinând in fascicule „energiile lor
radiale“. Conjecturabilâ numai în molecule şi atomi, această
interpenetrabilitate psihică sporeşte, devenind direct percep­
tibilă intre fiinţele organizate. La Om, fiinţă în care efectele de
conştiinţă ating în Natură maximul lor actual, ea se manifestă
pretutindeni la un mod extrem, pretutindeni lizibilă în Feno­
menul Social şi, de altfel, direct simţită de noi. Dar, în acelaşi
timp, şi în acest caz, ea nu operează decât în virtutea „ener-
giilgr tangenţiale“ de aranjare şi, prin urmare, în anumite
condiţii de apropiere spaţială.
Şi aici intervine un fapt, în aparenţă banal, dar din care
transpare în realitate una din trăsăturile fundamentale ale
structurii cosmice: rotunjimea Pământului. - Limitaţie geome­
trică a unui astru închis, ca o gigantică moleculă, în el însuşi...
Acest caracter ne-a apărut necesar la originea primelor sinteze
şi polimerizări pe Pământul Tânăr. Implicit, fără să mai fie
nevoie s-o spunem, acest caracter a susţinut toate diferenţie­
rile şi toate progresele Biosferei. Ce să mai spunem de funcţia
lui în Noosferă!
Liberă. într-o ipoteză imposibilă, de a se spatia şi extinde la
nesfârşit, pe o suprafaţă fără limite, adică abandonată doar
unui joc al afinităţilor interne, ce ar fi devenit Umanitatea?
Ceva inimaginabil, ceva foarte diferit, cu siguranţă de Lumea
modernă, - şi poate chiar nimic, judecând după importanţa ex­
tremé dobândită, în dezvoltările sale, de forţele de compre­
siune.
La origine, şi de-a lungul timpurilor, nimic n-a împiedicat
sensibil expansiunea valurilor umane pe suprafaţa Globului; şi
aici se află probabil şi unul din motivele care explică lentoarea
215
 evoluţiei lor sociale. Apoi, începând din Neolitic, am văzut,
aceste valuri refulând asupra lor înseşi. Orice spaţiu liber fiind
ocupat, ocupanţii au fost nevoiţi să se restrângă şi mai mult.
Astfel, din etapă în etapă, sub efectul multiplicator al genera­
ţiilor, am ajuns la situaţia prezentă, de a constitui împreună o
masă aproape solidă de substanţă umanizată.
Or, pe măsură ce, sub efectul acestei presiuni, şi datorită
permeabilităţii psihice, elementele umane se înghesuiau tot
mai mult unele în altele, spiritul lor (misterioasă coinciden­
ţă...) se încălzea prin apropiere. Şi, parcă dilatându-se în ele
însele, acestea îşi extindeau încetul cu încetul raza zonei lor
de influenţă pe Pământul care, prin chiar acest fapt, se mic­
şora din ce în ce mai mult. Ce se întâmplă în paroxismul mo­
dern? Am putut observa de foarte multe ori. Prin descoperirea
căii ferate, a automobilului, a avionului, influenţa fizică a fie­
cărui om, redusă odinioară la câţiva kilometri, se întinde acum
pe sute de leghe. Mai mult: datorită prodigiosului eveniment
biologic reprezentat de descoperirea undelor electromag­
netice, fiecare individ se află acum (activ şi pasiv) simultan
prezent în totalitatea mărilor şi continentelor, - coextensiv în
raport cu Pământul.
Astfel, nu numai prin creşterea neîncetată a numărului
membrilor săi, dar şi prin creşerea continuă a ariei de activi­
tate individuală, Umanitatea, obligată să se dezvolte pe o su­
prafaţă închisă, este iremediabil supusă unei presiuni formi­
dabile, - presiune care sporeşte fără încetare prin chiar jocul
ei: pentru că fiecare treaptă de restrângere nu are alt efect
decât acela de a provoca o şi mai mare forţă de expansiune a
fiecărui element.
Şi iată un prim fapt de care, dacă nu ţinem seamă, toate re­
prezentările anticipate ale unui Viitor al Omenirii vor fi viciate.
De netăgăduit, în afara oricărei ipoteze, jocul extern al for­
ţelor cosmice, combinat cu natura eminamente coalescibilă a
sufletelor noastre gânditoare, operează în sensul unei concen­
trări energice de conştiinţe: efort atât de puternic că un astfel
de joc curbează sub el, după cum vom vedea, chiar construc­
ţiile Filogenezei.
216
2 . Coa/escenţa de ra m u ri
în două rânduri, în teorie mai întâi, apoi în descrierea
fazelor istorice ale Antropogenezei, am semnalat curioasa
proprietate, specifică liniilor umane, de a intra în contact şi de
a se amesteca, mai ales prin învelişul lor psihic şi prin insti­
tuţiile sociale. A sosit momentul să observăm fenomenul în
toată generalitatea lui şi sâ-i descoperim ultima semnificaţie.
Ceea ce-1 intrigă la prima vedere pe un naturalist, când în­
cearcă sâ vadă umanoizii, nu numai în ei înşişi (cum fac de
obicei antropologii), ci în comparaţie cu alte forme animale,
este extraordinara elasticitate a grupului lor zoologic. în mod
vizibil, în Om, diferenţierea anatomică de un tip primitiv şi-a
urmat cursul său, ca peste tot în Evoluţie. Prin efecte genetice
se produc mutaţiile. Sub influenţele geografice şi climatice
apar variaţiile, Rasele. Somatic vorbind, „evantaiul“ este
mereu prezent, în continuă formare şi uşor de recunoscut. Şi
totuşi, un fapt remarcabil, ramurile sale nu reuşesc şâ se se­
pare. în condiţiile de etalare în care orice alt filum iniţial s-ar fi
disociat de mult timp în specii distincte, inelul uman, se
împlineşte „întreg“; ca o frunză gigantică ale cărei nervuri,
oricât de distincte ar fi, rămân unite într-o ţesătură comună.
Inter-fecundare permanentă, la toate nivelele. Fuziune a ge­
nelor. Anastomoze de rase în civilizaţii şi corpuri politice...
Abordată din punct de vedere zoologic, Umanitatea ne pre­
zintă spectacolul unic al unei „specii“ capabile sâ realizeze
ceea ce nu a reuşit nici o altă specie înaintea ei: nu numai să
fie doar cosmopolită, - ci să acopere Pământul, fără să se
rupă, (u o singură membrană organizată.
Cui sâ atribuim această ciudată condiţie; dacă nu răstur­
nării sau, mai exact, perfecţionării radicale a căilor Vieţii prin
punerea în joc a unui puternic instrument de evoluţie, sin­
gurul până la urmă posibil: coalescenţa în sine însuşi a unui
întreg Qlum?
La baza evenimentului se regăsesc tot limitele strâmte ale
Pământului asupra căruia se recurbează, apropiindu-se, prin
chiar creşterea lor, asemenea tulpinilor adunate într-un
mănunchi, ramurile vii. Dar acest contact exterior fusese şi
217
avea sá rămână insuficient pentru realizarea unei ^
fără noul liant conferit Biotului uman de naşterea R e ^
tj' • i
Pana Ia Om, celi mai■knn
bun lum
lucrui pe
w care-1 realizase viaw, m. ,
. . j . i,,cocla «ă adune la modul social in eie
materie d e asociere, fusese sa auu
însele, una câte una, " S
filum. Grupări esentialmente îneca
printr-un gest pur „funcţional“ de constzucţre, de a p a r a ^ “
de propagare. Colonia. Stupul Furnicarii oa e,
» j rprlitsî la producţiile unei sJigure
cu puterea i de *apropíete
a
reau&J *a y cadrului
Hfltorita ■ sau emirului
supT.uiui
mame. - începând cu Omul, dato Je con.
universal furnizat de Gândire, se da aciuiaşi
fluentă. în sânul acestui nou mediu, c iar ramui i U(jeze
grup rusesc să se unească. Sa«, mai degraba, sa se sudeze
între ele înainte de a se putea separa.
in acest fel, in cursul alogen», umaae, <Uereni««ţ ST»
purilor se conservă până la un anumit puni . a
sura în care, creând prin tatona e ^01 lVun>in ^ satire,
ţierea este o condiţie b i o l o g i c ă de escopenre şi i
Dar apoi (sau în acelaşi timp), &a cum sein amp a
în care meridianele nu răsar la u> pol decât I»entru. 3
la celălalt pol, această divergentă lace loc şi se s a b o r ij« «
mişcării de convergenţă in care rasele, popoarele ţnJum le
se consolidează si se împlinesc pi in reciproca ecuni
Antropologic; etnic, s o c i a l m e n t e , moralmente
lege nimic dintr-un Om şi n i c i nu s-ar pu ea ace ^
i u i- • •*
. „mU «ţările
ziune valabila, privitoare la stamc a sale viitoare,
’ atatatnpcai
nu
nu se vede că, în cazul său, „ z a jta re a ' (atat cat subzitt nu
operează decât într-un scop, ş m orme ^U1^ n 0 a1\ l ' îj,|upta
merare şi de c o n v e r g e n ţ ă . Formarea inelelor,
pentru viată: simple funcţii seţundare, e acum s -
i i • i a/7¡nnp ifasurarea in jurul lui ii>usi a
la el unei opere de coeziune, ma ' rafetei fimân-
unui fascicul de specii virtual şi J ^
tului. Un m od a b s o lu t nou d e Filogeneza .

1. Ceea ce am nu m it “Planetizarea umană

 B. M EGA-SINTEZA
Coalescenta elementelor si coalescenta ramurilor. Sferi-
» » 9

citatea geometrică a Pământului şi curbura psihică a Spiritului

se armonizează pentru a contrabalansa în Lume forţele de
Dispersie individuale şi colective cărora le va substitui Unifi­
carea: întregul resort şi secret, până la urmă, ale Umanizării.
Dar de ce şi la ce bun în Lume Unificarea?
Pentru a vedea apărând răspunsul la această ultimă între­
bare, este destul sâ apropiem cele două ecuaţii care se stabi­
lesc treptat sub ochii noştri, chiar din prima clipă în care
încercăm sâ situăm în Lume Fenomenul Uman.
Evoluţie = Ascensiunea Conştiinţei.
I » t

Reunirea generală în care, prin acţiuni conjugate ale Lâun-

trului şi ale Chipului Pământului, sunt angajate în acest
moment, totalitatea potentialităţlor şi unităţilor gânditoare, -
adunarea într-un bloc a Umanităţii ale cărei fragmente se
sudează şi se pătrund sub ochii noştri, în ciuda şi chiar pe mă­
sura eforturilor pe care le fac pentru a se separa, - toate aces­
tea primesc până la urmă o înfăţişare inteligibilă de îndată ce
se percepe culminaţia naturală a unui proces cosmic de or­
ganizare care n-a variat din îndepărtata vârstă în care planeta
noastră era tânără.
Mai întâi moleculele carbonate, cu miile lor de atomi sime­
tric grupaţi. Apoi celula în care într-un volum minim, mii de
molecule se montează într-un sistem de rotiţie figurate. Apoi
Metazoarul, în care celula este aproape un infinitezimal ele­
ment. Mai departe apoi, ca nişe insule, încercările multiforme
ale Metazoarelor pentru a intra în simbioză şi a se ridica la o
stare biologică superioară.
Iar acum, ca un germene de dimensiuni planetare, rostul
gânditor care pe toată întinderea sa, dezvoltă şi întretaie
fibrele nu pentru a le amesteca şi neutraliza, ci pentru a le
întări în unitatea vie a unui singur ţesut...
Pozitiv, nu văd altă modalitate coerentă şi deci ştiinţifică, de
a grupa această imensă succesiune de fapte decât a interpreta
în sensul unei gigantice operaţii psiho-biologice, - ca pe un fel
de m ega-sinteză, - „super-aranjam entul" căruia toate
219
 elementele gânditoare ale Pământului i se supun astăzi indi­
vidual şi colectiv.
Mega-sinteză şi Tangenţial. Şi deci, chiar prin acest fapt,
saltul înainte al energiilor radiale, urmând axa principală a
Evoluţiei. Mereu o mai mare Complexitate; şi deci mai multă
Conştiinţa.
9 t

Dar, dacă lucrurile se întâmplă exact aşa, ce ne-ar mai tre­

bui pentru a recunoaşte eroarea vitală ascunsă în adâncul
oricărei doctrine de izolare?
Fals şi împotriva naturii, idealul egocentric al unui viitor re­
zervat celor care au ştiut la un mod egoist să ajungă la „capă­
tul lor înşişi“. Nici un element n-ar putea să se mişte sau să
crească decât odată cu toţi şi prin toţi ceilalţi.
Fals şi împotriva naturii, idealul rasist al unei ramuri cap­
tând pentru ea singură toată seva Arborelui, ridîcându-se prin
moartea celorlalte ramuri. Pentru a ajunge pânâ la Soare nu
este nevoie de nimic altceva decât de creşterea combinată a
întregii ramuri.
Soluţia Lumii, porţile Viitorului, intrarea în Super-uman,
acestea nu se deschid nici înaintea câtorva privilegiaţi, nici
pentru un singur popor ales între toate popoarele! Ele nu vor
ceda decât unei naşteri a tuturor împreună, într-o direcţie în
care, toţi împreună1 se întâlnesc şi se desăvârşesc în reno­
varea spirituală a Pământului, - renovare ale cărei modalităţi
trebuie să le precizăm acum şi la al cărei grad de realitate
trebuie să medităm.

2. Spiritul P ăm ântului

A. U M A N IT A T E A
Umanitatea. Acesta este primul chip sub care, chiar în clipa
descoperirii ideii de Progres, Omul a trebuit să încerce să îm­
pace perspectivele morţii individuale inevitabile cu speranţele
unui viitor nemărginit peste care nu putea să treacă. Umani-

1. Fie chiar şi sub influenţa şi conducerea câtorva (a unei „elite“).

220
 tate: entitate mai întâi vagă, încercata mai mult decât gândită,
în care un sens obscur al permanentei creşteri se alia cu ne­
voia de universală fraternitate. Umanitate: obiect al unei cre­
dinţe adesea naive, dar a cărui magie, mai puternică decât
toate vicisitudinile şi decât toate criticile, continuă să acţioneze
cu aceeaşi forţă de seducţie atât asupra sufletului maselor
actuale cât şi asupra creierelor „intelighenţiei“. Fie că participă
la cultul ei sau o ridiculizazâ, mai poate cineva astăzi să scape
de obsesia sau chiar de dominaţia ideii de Umanitate?
în concepţia „profeţilor“ secolului al XVIII-lea, lumea nu
prezenta în realitate decât un ansamblu de legături confuze şi
dezlânate. Şi este, într-adevâr, nevoie de divinaţia unui credin­
cios pentru a simţi bătaia inimii acestui fel de embrion. Or,
după mai puţin de două sute de ani, iata-ne, aproape fără să ne
dăm seama, angajaţi în realitatea, cel puţin materială, a ceea
ce aşteptau strămoşii noştri. în jurul nostru, pe spaţiul a câtor­
va generaţii, s-au legat tot felul de relaţii economice şi cultu­
rale care se înmulţesc în progresie geometrică. Acum, în afară
de pâinea care simboliza, în simplitatea ei, hrana Neoliticului,
fiecare om cere zilnic raţia lui de fier, de cupru şi de bumbac,
- raţia lui de electricitate, de petrol, de radiu, - raţia de desco­
periri, de cinema şi de noi internaţionale. Nu un simplu ogor-
oricât de mare ar fi el, - ci Pământul întreg este cerut pentru a
ne hrăni pe fiecare dintre noi. Dacă vorbele au vreun sens, nu
este oai e pe cale să se nască un corp uriaş, - cu membre, sis­
tem nervos, centri perceptori, memorie, - chiar corpul acelui
Lucru care trebuia să vină pentru a împlini aspiraţiile născute
de Conştiinţă în fiinţa reflexivă, proaspătă achiziţie, acel Lucru
care va trebui să fie solidar şi responsabil pentru întregul aflat
în Evoluţie?
De fapt, chiar prin logica efortului nostru de coordonare şi
organizare a liniilor Lumii, gândirea noastră este reaşezată
mai degrabă, eliminând ereziile individualiste şi rasiste, în
perspectivele amintind de intuiţia iniţială a primilor filantropi.
Nici un fel de viitor evolutiv nu este de aşteptat pentru om in
afara asocierii sale cu ceilalţi oameni. Visătorii de ieri au
presimţit. Dar mai mult decât atât, fiind noi „urcaţi pe umerii
221
lor“, suntem gata sâ descoperim rădăcinile cosmice; ţesătura
fizică specială; şi, în sfârşit, natura specifică a acestei umanităţi
pe care ei nu puteau decât s-o presimtă, - şi pe care noi o
vedem doar dacă nu închidem ochii.
Rădăcinile cosmice. Pentru umanitariştii de primă oră,
omul, reunit cu semenii săi, ascultă de un percept natural ale
cărui origini nu-şi prea bâteau capul să le analizeze şi nici să le
măsoare gravitatea. Nu era tratată Natura, în vremurile de
odinioară, ca un Personaj sau ca o poetică metaforă? Poate că
Natura sâ se fi decis abia în ultimul moment ce sâ ceară de la
noi sau poate mâine sâ nu mai vrea nimic. Pentru noi, mai bine
informaţi cu privire la dimensiunile şi exigenţele structurale
ale Lumii, forţele care, adunându-se de afară sau ţâşnind din
lâuntru, ne înghesuie din ce in ce mai mult unii în alţii, îşi pierd
orice aparenţă de arbitrar şi orice pericol de instabilitate.
Construcţie fragilă, dacă nu fictivă, atât timp cât nu găseşte
pentru a se încadra decât un Cosmos limitat, plural şi disjunct,
Umanitatea dobândeşte consistenţă şi devine, în acelaşi timp,
verosimilă, imediat, ce reportată într-un Spaţiu-Timp biologic,
ea ne apare ca prelungind în configuraţia ei, chiar liniile Uni­
versului, - printre alte realităţi, exact la fel de vaste ca şi ele.
Ţesătura fizică. Pentru un mare număr dintre contempo­
ranii noştri, Umanitatea rămâne încă un lucru ireal dacă nu
chiar absurd materializat. După opinia unora, ei n-ar fi decât o
entitate abstractă sau chiar o vocabulă convenţională. Pentru
alţii, ea devine grup dens organic, în care socialul se transcrie
literalmente în termenii fiziologiei şi anatomiei. Idee generală,
entitate juridică sau animal gigantic... Aceeaşi neputinţă, aici
ca şi dincolo, prin lipsă sau exces, de a gândi corect ansam­
blurile. Pentru a ieşi din acest impas, singurul mijloc n-ar fi
oare sâ introducem ferm în schemele noastre intelectuale,
pentru folosul super-individualului, o categorie în plus? La
urma urmei, de ce nu? - Geometria ar fi rămas staţionară
dacă, alcătutâ prima oară pe mărimile raţionale, ea n-ar fi
acceptat până la urmă, la fel de desăvârşite şi inteligibile ca un
număr întreg pe e şi tc sau orice altă incomensurabilă. Calculul
n-cp" fi rezolvat niciodată problemele puse de Fizica modernă
dacă nu s-ar fi ridicat în mod constant la concepţia unor nc
funcţii. Din motive identice, Biologia nu s-ar fi putut genen
liza la dimensiunile Vieţii totale fără să fi introdus, pe scar
mărimilor, de care trebuie acum să se ocupe, anumite nivel
ale fiinţei pe care experienţa comună le ignorase până atunci
- şi mai ales pe cea de Colectiv. Dar, de acum încolo, alături ş
dincolo de realităţile individuale, au apărut realităţile colec
tive, ireductibile la element, şi totuşi, în felul lor la fel de obiec
tive ca şi el. Nu-i asa că pentru a traduce în concepte mişcării«
vieţii, a trebuit obligatoriu să vorbesc?
Filum, rosturi, încrengături...
Pentru ochiul obişnuit cu perspectivele Evoluţiei, acest«
grupe dirijate devin obligatoriu obiecte la fel de limpezi, la fel d<
fizic reale, ca orice alt lucru izolat Şi în această clasă de mărim
specifice, Umanitatea îşi ocupă şi ea locul ei. Pentru ca ea să de
vină reprezentabilă, e de ajuns ca, prin redresarea sau restabili
rea mentali să reuşim s-o gândim direct, aşa cum este, - fără si
încercăm s-o reducem la ceva mai simplu şi mai cunoscut.
Natura specifică, in sfârşit. Aici întâlnim problema exact îr
punctul în care faptul, evident constatat, al confluenţei gându
rilor uman;, ne-a adus în paginile precedente. Realitatea colec
tivă şi d e c i suigeneris, Umanitatea nu poate fi înţeleasă decâl
în m ăsura in care, depăşind corpul ei de construcţii tangibile
în cercăm ă determinăm tipul specific de sinteză conştienta
care se iveşte din laborioasa şî industrioasa sa concentrare. Ea
nu este, pată la urmă, definibilă decât ca Spirit.
Or, dinicest punct de vedere, şi în starea actuală a lucru­
rilor, p u te 11 în două feluri, în două trepte, să încercăm să ne
imaginăjiiionna pe care ar putea-o lua mâine. Fie, mai simplu,
ca o p u te ? sau ca un act obişnuit de cunoaştere şi de acţiune.
Fie ca p e : super-agregare organică a sufletelor, ceea ce ar fi
mult nnaifrofurd. Ştiinţă, - sau Umanitate.
B. Ş T IIN Ţ A
L u a tă n sensul deplin al cuvântului, Ştiinţa este sora gea­
mănă a Uianitaţii. Născute împreună, cele două idei (sau cele
două v is;..) au crescut laolaltă până au atins o valoare aproa-
223
 pe religioasă în ultimul secol. Apoi au cunoscut amândouă
aceeaşi dizgraţie. Ceea ce nu le împiedică, sprijinite una pe
alta, să reprezinte mereu, şi mai mult ca niciodată, forţele
ideale, la care imaginaţia noastră recurge ori de câte ori în­
cearcă să materializeze sub o formă terestră raţiunile ei de a
crede şi de a spera.
Viitorul Ştiinţei... Ca o primă aproximare, el se profilează
pe orizontul nostru ca o stabilizare a perspectivei totale şi total
coerente a Universului. A fost o vreme în care cunoaşterii i se
atribuia un singur rol, acela de a ilumina pentru jocul nostru
speculativ obiecte gata făcute şi existând ca atare în jurul
nostru. Astăzi, datorită unei filosofii care a dat un sens şi o
consacrare setei noastre de a gândi, întrevedem inconştientul
ca pe un fel de stare inferioară sau de rău ontologic, - Lumea
nedesăvârşindu-se decât în măsura în care acesta se exprimă
într-o percepţie sistematică şi reflexivă. Oare nu chiar (dacă
nu mai ales) şi în Matematică, „a afla“ înseamnă a face să
apară o nouă fiinţă? Din acest punct de vedere, Descoperirea
şi Sinteza intelectuale nu sunt numai speculaţie, ci şi creaţie.
De acum, o anumită împlinire fizică a lucrurilor este legată de
percepţia explicită pe care o dobândim despre ele. Şi au drep­
tate, cel puţin parţial, cei care plasează1 într-un act suprem de
viziune colectivă, obţinut printr-un efort panuman de inves­
tigaţie şi construcţie, încoronarea Evoluţiei2.
A şti pentru a şti. Dar şi mai mult poate, a şti pentru a
putea.
De când s-a născut, Ştiinţa a crescut mânată mereu de o
problemă a vieţii care trebuia rezolvată; sublimele sale teorii

1. Nu era aceasta şi ideea lui Brunschvicq?

2. S-ar putea spune că, în temeiul Reflecţiei umane (în acelaşi timp
individuală şî colectivă), Evoluţia, depăşind organizarea fizico-
chimicâ a corpurilor, se dublează, făcând sâ se nască printr-un elan
de sine însuşi (cf. nota următoare) o noua putere de aranjare, larg
concentrică celui dintâi: aranjamentul cognoscitiv al Universului. - A
gândi lumea, într-adevâr, - Fizica începe să-şi dea seama, - nu
înseamnă numai a o înregistra, ci a-i conferi o formă de unitate de
care, ar putea fi lipsită dacă n-ar fi gândită astfel.
ar fi plutit mereu fără rădăcini, pe deasupra Gândirii umane,
dacă nu s-ar fi transformat şi încorporat imediat într-un mijloc
de a stăpâni Lumea. De aceea, mersul Umanităţii, în prelun­
girea altor forme animale, se continuă incontestabil în sensul
cuceririi Materiei pusă în slujba Spiritului. A putea mai m ult
pentru a acţiona mai mult. Dar până la urmă, şi mai ales, a
acţiona mai mult pentru a fi mai mult...
Odinioară, precursorii chimiştilor de astăzi se îndârjeau să
găsească piatra filosofală. Astăzi, ambiţia noastră a crescut. Nu
vrem să obţinem aur, - ci să creăm Viaţa! Si cine ar îndrăzni să
spună, văzând ce se întâmplă de cincizeci de ani încoace, că ar
fi un simplu miraj?... Nu suntem pe cale să devenim stăpânii
dezvoltării corpului nostru, prin cunoaşterea hormonilor? - Şi
chiar prin descoperirea genelor, nu vom controla curând me­
canismul eredităţilor organice? Şi prin sinteza iminentă a albu-
minoidelor, nu vom deveni capabili într-o zi să provocăm ceea
ce Pământul, lăsat de capul lui, nu pare să mai poată opera: un
nou val de organisme? - o Neo-Viaţă, artificial creată1? Pe
drept cuvânt, oricât de imensă şi îndelungată ar fi fost, de la
origini şi până astăzi, tatonarea universală, câte combinaţii
posibile n-au scăpat jocului şanselor, rezervat acum, pentru a
le face să apară, demersurilor calculate ale Omului. Gândirea
perfecţionând artificial chiar organul gândirii. Viaţa făcând
salturi înainte sub efectul colectiv al Reflecţiei... Da, visul'care
hrăneşte obscur Cercetarea umană, este acela, în fond, de a
reuşi să stăpânească, dincolo de orice afinitate moleculară sau
atomică, Energia de fond, căreia toate celelalte energii îi sunt
supuse: să punem mâna adunaţi cu toţii la un loc pe cârma
Lumii, descoperind chiar Resortul Evoluţiei.
Celor care au curajul să-şi mărturisească speranţa că se va
ajunge acolo, le voi spune că sunt mai oameni decât oamenii,
şi că diferenţa e mai mică decât ne închipuim între Cercetare
şi Adoraţie. Dai' să fie cu luare aminte la punctul următor, a
cărui abordare ne va conduce treptat spre o formă mai com-

1. Ceea ce am numit ,Avântul uman“ al Evoluţiei (corelativ şi conjugat

cu planetizarea).
225
 pleta de cucerire şi adoraţie. Oricât de departe ar duce Ştiinţa,
descoperirea sa privind Focul esenţial, oricât de capabilă va
deveni într-o zi să perfecţioneze şi să remodeleze elementul
uman, ea se va trezi mereu, la capătul drumului, în faţa ace­
leiaşi probleme: cum să dai tuturor şi fiecăruia din aceste
elemente valoarea finală, grupându-le in unitatea unui Tot
organizat?
C. U M A N IT A T E
Mega-sinteză, am numit-o noi mai sus. Sprijiniţi pe o mai
bună înţelegere a Colectivului, acest cuvânt nu trebuie abor­
dat, când este aplicat la ansamblul tuturor oamenilor, ca o
atenuare-sau ca o metaforă. Universul este obligatoriu o mări­
me omogenă în natura şi dimensiunile sale. Or ar mai fi dacă
vârtejurile spiralei sale şi-ar pierde, urcând mereu mai sus, fie
cât de puţin, din gradul lor de realitate şi consistenţă? Supra şi
nu infra-Gzic. numai aşa poate să fie, pentru a rămâne coerent
cu restul, Lucrul acela încă nenumit care trebuie să aducă pe
Lume combinaţia gradualâ a indivizilor, popoarelor şi raselor.
Mai profundă decât actul comun de viziune în care ea se
exprima, mai importantă decât puterea comună de acţiune din
care se crează printr-un fel de auto-naştere este, şi trebuie
abordată, chiar Realitatea constituită prin reunirea vie a par­
ticulelor reflexive.
Ce se mai poate spune decât că (lucru absolut verosimil),
Urzeala Universului, devenind gânditoare, nu şi-a încheiat
ciclul evolutiv şi că, prin urmare, ne îndreptăm spre un nou
punct critic, aflat înaintea noastră? în ciuda legăturilor sale
organice, a căror existenţă ne-a apărut în tot locul, Biosfera nu
formează încă decât un ansamblaj de linii divergente, libere la
extremităţi. Sub efectul Reflecţiei şi al reîntoarcerilor în sine
pe care aceasta le antrenează, lanţurile se închid, iar Noosfera
tinde să se constituie într-un sistem închis, - în care fiecare
element vede, simte, doreşte, suferă pentru sine aceleaşi lu­
cruri cu toţi ceilalţi deodată.
O colectivitate armonizată de conştiinţe este echivalentul
unei super-conştiinţe. Pământul nu numai că se acoperea de mi­
riade de seminţe de Gândire, ci se înveşmânta într-o membrană
gânditoare până la a nu mai forma decât o singură şi vastă
Sămânţă, la scara siderală. Pluralitatea reflecţiilor individuale se
grupeaza şi se întăresc în actul unei singure reflecţii unanime.
Acesta este chipul sub care, prin analogie şi simetrie cu
trecutul, ajungem să ne reprezentăm ştiinţific in viitorul aces­
tei umanităţi, în afara căreia nici o soluţie terestră nu se arată
exigenţelor pământeşti ale Acţiunii noastre.
Conform „bunului simţ“ al străzii şi unei anumite filosofii a
Lumii, pentru care nimic nu este posibil în afară de ceea ce a
fost, asemenea perspective pai' neverosimile. Spiritului familia­
rizat cu fantasticele dimensiuni ale Universului, ea pare, dim­
potrivă, foarte firească pentru simplu fapt că e proporţională
c u imensităţile astrale.
în diectia Gândirii, ca şi în direcţia Timpului şi a Spaţiului,
Universal s-ar putea încheia aitfel decât în Dezmărginire?
îr. o:ice caz, un lucru este sigur: imediat ce s-a adoptat o
viziuneleplin realistă a Noosferei şi a naturii hiper-organice a
legâturior sociale, situaţia prezentă a Lumii devine mai clară:
câci descoperim un sens foarte simplu tulburărilor profunde
careaga în acest moment rostul uman.
Duba criză, serios dezvoltată în Neolitic, şi care se apropie
d e nasma ei pe Pământul modern, ţine, mai întâi, am mai
spus, di o priză în masă, (de o „planetizare“, am putea spune)
a Umactăţii: popoare şi civilizaţii ajunse la un asemenea grad,
fie de cntact periferic, fie de interdependenţă economică, fie
d e comraitate psihică, încât nu se mai pot dezvolta decât prin
interpirviadere. Dar criza mai ţine şi de faptul că, sub in-
fluerţi:» mbinată a Maşinii şi a unei supra încălziri a Gândirii,
asistâi 1-2 o formidabilă ţâşnire de puteri neocupate. Omul
modei n u mai ştie ce să facă acum cu timpul şi puterile pe
carafe dezlănţuit. Gemem sub acest exces de bogăţie. Ne
lairainr» că e şomaj. Şi puţin ne lipseşte să nu încercăm să
întaarnn această supra-abundenţă înapoi în Materia din care
a profit ;t, fără să remarcăm cât imposibil şi monstruos
conţinacest gest împotriva naturii.
('uţimesLune crescândă a elementelor în sânul unei energi
227
 libere care creşte şi ea fărâ încetare.
Cum sâ nu vedem in acest dublu fenomen cele doua
simptomuri legate, mereu aceleaşi, ale unui salt în „radical“,
adică al unui nou pas în geneza Spiritului!
In zadar căutăm, dacă nu ne-am schimbat obiceiurile, să
reglăm conflictele internaţionale prin ajustarea frontierelor, -
sau sâ tratam drept „distracţii“ activităţile disponibile ale Uma­
nităţii. In maniera în care merg lucrurile, ne vom zdrobi unii
pe alţii şi ceva curând va exploda dacă ne încăpăţânăm sâ
absorbim în preocuparea pentru vechile noastre dărăpănături
forţele materiale şi spirituale proporţionte de acum pe măsura
unei Lumi.
Un nou domeniu de expansiune psihică: iată ce ne lipseşte
şi pe care-! putem descoperi chiar sub ochii noştri numai sâ
ridicăm privirea.
Pacea în cucerire, munca în veselie: acestea toate ne aş­
teaptă, dincolo de orice imperiu pornit împotriva altor imperii,
intr-o totalizare interioară a Lumii în sinea ei însăsi, - în edi-
ficarea unanimă a unui Spirit al Pământului.
Dar atunci, cum se face că primele noastre eforturi spre
acest mare obiectiv par sâ nu aibă alt rezultat decât acela de a
ne îndepărta de el?...
 Dincolo d e Colectiv:
H yp er-p erso n alu l
.

O nouă obse rva ţie prelim inară.

Un sentiment de de p ă şit: D escurajarea
Temeiurile scepticismului privind Umanitatea, devenit
modă în zilele noastre şi afişat de oamenii „luminaţi“, nu sunt
numai de ordin reprezentativ. Chiar depăşite dificultăţile
intelectuale ale spiritului de a concepe Colectivul şi de a vedea
în Spaţiu-Timp, o altă formă de ezitare, rămâne, poate mai
gravă, legată de aspectul incoerent pe care-1 prezintă în zilele
noastre Lumea umană. Secolul al XlX-lea trăia aşteptând
Pământul promis. Vom atinge, se gândea el, o nouă Vârstă de
aur, lumhată şi organizată de Ştiinţa, încălzită de fraternitate.
Dar in locul acestei speranţe, iată-ne căzuţi în dimensiuni
mereu nai extinse şi mai tragice. Posibilă, şi poate chiar
verosimilă, apariţia ideii unui Spirit al Pământului care n-ar
rezista k experienţă. Nu, Omul nu va reuşi niciodată să depă­
şească Cmul, unindu-se cu el însuşi. Utopia trebuie aban­
donată ci mai repede posibil. Şi gata.
Pentru a explica sau a îndepărta aparenţele unui eşec a
căryi reaitate, nu numai că ar antrena dispariţia unui vis fru­
mos, darne-af face să considerăm Universul o absurditate
radicală, se poate mai întâi observa că a vorbi despre expe­
rienţa, -iesp re rezultatele experienţei, - intr-un asemenea
domeniu este cu siguranţă prematur. Cum! O jumătate de
milion, mmilion de ani poate, au fost necesari Vieţii pentru a
 trece de la Preumanoizi la Omul modern; - şi, cu toate că,
abia de două secole, am întrezărit deaspra capului, mai sus, pe
Omul modern zbâtându-se să se elibereze de el însuşi, am şi
început deja să disperăm! Şi aici avem de a face cu o eroare de
perspectivă. Pentru a înţelege imensitatea din jurul nostru,
trebuie să mai facem un pas înainte şi unul înapoi. Dar, dacă la
această percepţie a profunzimilor, nu adăugăm şi pe aceea a
Lentorii, transpunerea valorilor rămâne incompletă şi nu va da
naştere pentru noi decât unei Lumi imposibile. Fiecărei di­
mensiuni, ritmul ei. Şi deci la o mişcare planetară, o gran­
doare planetară. Ni s-ar mai părea Umanitatea un lucru miş­
cător dacă, în spatele Istoriei ei, nu s-ar profila Preistoria? în
acelaşi fel, şi chiar cu o acceleraţie aproape explozivă a
Noogenezei la nivelul nostru, nu ne puem aştepta să vedem
Pământul transformându-se sub ochii noştri pe spaţiul unei
generaţii. Să ne calmăm nerăbdarea si să ne liniştim.
A » 1

In ciuda tuturor aparenţelor contrare, Umanitatea poate

foarte bine avansa (există numeroase semne conform cărora
putem constata rezonabil că ea avansează) astăzi, în jurul
nostru: dar nu o face decât în maniera unor lucruri foarte
mari, adică aproape insesizabil.
Şi acest lucru este foarte important; nu trebuie să-l pier­
dem din vedere. Teama noastră cea mai mare nu era de a nu-l
fi putut stabili. Căci n-ar fi mare lucru faptul că Ia orizont lu­
mina ar părea staţionară. Mai grav este că scânteierile ei par
să se stingă. Măcar de ne-am putea crede imobili... Dar nu ni
se pare uneori că suntem împinşi cu vehemenţă înainte sau
aspiraţi înapoi? - ca o pradă a unor forţe incoercibile de re­
pulsie reciprocă şi de materializare?
Repulsie. Am vorbit despre formidabilele presiuni care
ipasă astăzi pe Pământ asupra parcelelor umane. Indivizi şi
topoare, împinşi cu forţa, geografic şi psihologic, unii în alţii.
Dr, fapt ciudat, cu toată intensitatea acestor energii care apro-
>ie, unităţile gânditoare nu par capabile să cadă in raza lor de
itracţie internă. In afară de cazurile speciale în care sunt puse
n joc fie forţele sexuale, fie, la un mod tranzitoriu, o extraor-
linară pasiune comună, oamenii rămân ostili sau cel puţin
!30
închişi între ei. Ca o pulbere, ale cărei grăunţe, oricât ar fi de
comprimate, refuză să intre în contact molecular, se exclud şi
se resping, cu toate forţele lor, prin ceea ce au fundamental. -
Doar dacă nu se întâmplă şi mai rău, când masa lor se com­
portă în aşa fel încât, în locul Spiritului aşteptat, apare un nou
val de determinisme, adică de materialitate.
Materializare. Aici, nu mă gândesc numai la legea nume­
relor mari care supun, prin structură, oricare ar fi finalităţile ei
secrete, fiecare multitudine nou formată. Ca oricare altă formă
de Viaţă, Omul pentru a deveni deplin Om, a trebuit să se facă
legiune. Şi, înainte de a se organiza, o legiune este obligatoriu
prada jocului, oricât de dirijat, al hazardului şi probabilităţii.
Curente imponderabile, care, de la moda şi cursul de schimb
până la revoluţiile politice şi sociale, fac din noi sclavii unor
frământări obscure ale masei umane. Oricât de spiritualizată
am bănui că este, orice agregare de conştiinţă, atât timp cât nu
este armonizată, se îmbracă, automat, la nivelul ei, într-un val
de „neo-materie“, suprapusă tuturor celorlalte forme de Mate­
rie,- Materia, faţa „tangenţială“ a oricărei mase vii în curs de
unificare. Fireşte, în aceste condiţii, trebuie să reacţionăm.
Dar cu satisfacţia de a şti că nu sunt decât nişte semne şi pre­
ţul plătit progresului. - Ce putem spune, dimpotrivă, despre
cealaltă formă de sclavaj, - aceea care sporeşte în lume pe
măsura eforturilor pe care le facem pentru a ne organiza?
La nici o vârstă a Istoriei, Umanitatea n-a fost atât de bine
echipată şi n-a făcut atâtea eforturi pentru a-şi ordona mulţi­
mile. „Mişcările de mase“. Nu numai hoardele coborâte în
flum. din pădurile Nordului şi din stepele Asiei. Ci „Milionul
de oameni“, cum s-a spus atât de bine, ştiinţific organizat. Un
Milion de oameni împărţiţi în câte cinci pe câmpurile de
parada. Un Milion de oameni standardizaţi în uzine. Un Milion
de oameni motorizaţi... toate acestea nu duc, odată cu Naţio-
nal-Socialismul şi Comunismul decât la cea mai îngrozitoare
punere în lanţuri! Cristalul în locul celulei! Furnicarul în locul
fraternităţii! în locul saltului aşteptat de conştiinţă, mecani­
zata care se naşte, inevitabil se pare din totalizare...
„Epur simuove!“
231
 A
In prezenţa unei asemenea profunde perversiuni a regu­
lilor Noogenezei, aş dori ca reacţia noastră să nu fie una de
disperare - ci de re-examinare. Când o energie o ia razna,
inginerul, departe de a pune sub semnul întrebării puterea ei,
nu reia el calculele pentru a găsi o altă modalitate de a stăpâni
mai bine? Pentru a fi atât de monstruos, totalitarismul modern
nu trebuie să deformeze un lucru chiar magnific şi să fie
aproape de adevăr? Nu există nici o îndoială: marea maşină
umană este făcută să meargă, - şi trebuie să meargă, - pro­
ducând o supra-abundenţă de Spirit. Dacă nu funcţionează sau
dacă nu naşte decât m aterie, înseam nă că lucrează
de-a-ndoaselea...
Să fi fost doar o simplă întâmplare că în teoriile şi actele
noastre am neglijat să facem loc Persoanei şi forţelor Persona­
lizării?...

1. C on verg enţa Personalului

şi Punctul O m e g a

A. U N IV E R S U L - P E R S O N A L
Spre deosebire de „primitivii“ care dau un chip pentru tot
ce mişcă, - sau chiar spre deosebire de primii greci care
divinizau toate aspectele şi toate forţele Naturii, Omul modern
este obsedat de nevoia de depersonalizare (sau de imperso­
nalizare) a ceea ce admiră cel mai mult. Două motive există
pentru această tendinţă. Primul este Analiza, - acest minunat
instrument de cercetare ştiinţifică, căruia îi datorăm toate
progresele noastre, dar care, destrâmând o sinteză după alta,
lasă să-i scape toate sufletele, noi trezindu-ne în cele din urmă
în faţa unei movile de rotiţe demontate şi de particule dispa­
rente. - Al doilea motiv este descoperirea lumii siderale,
obiect atât de vast că orice proporţie pare abolită între fiinţa
noastră şi dimensiunile Cosmosului înconjurător. - Capabilă
să reunească şi sa cuprindă în acelaşi timp Infimul cu Imensul,
o singură realitate pare să subziste: Energia, entitate
plutitoare universală, din care totul se naşte şi în care totul
dispare ca într-un ocean. Energia, noul Spirit. Energia, noul
Dumnezeu. în punctul Omega al Lumii ca şi în punctul Alfa al
începuturilor se află Impersonalul.
Sub influenţa acestor impresii, s-ar zice că am pierdut,
odată cu respectul persoanei, sensul chiar al veritabilei sale
naturi. A fi centrat pe sine, a putea spune: „eu“, trebuie să
admitem până la urmă, este privilegiul (sau mai degrabă păca­
tul) elementului, în măsura în care acesta, închis faţă de rest,
reuşeşte să se constituie la Antipozii întregului. Urmând
direcţia inversă, trăgând spre Colectiv şi Universal, în sensul
a ceea ce este mai real şi mai durabil în Lume, „ego-ul“,
credem noi, descreşte şi se anulează. Personalitatea, proprie
tate specific corpuscularâ şi efemeră, închisoare din care
trebuie să încercăm să evadăm...
Iată unde am ajuns, mai mult sau mai puţin, astăzi, dir
punct de vedere intelectual.
Or, dacă încercăm să ducem până la capăt, cum am făcut îr
acest eseu, logica şi coerenţa faptelor, nu la o perspectivi
exact contrară ne conduc în mod legitim noţiunile de Spaţiu
Timp şi de Evoluţie?...
Evoluţia, am admis şi recunoscut, este o ascensiune spn
Conştiinţă. Chiar cei mai materialişti sau mai agnostici dintn
umanitarişti nu contestă acest lucru. Evoluţia trebuie s;
culmineze într-o conştiinţă supremă. Dar aceasta Conştiinţă
tocmai pentru a fi supremă, nu trebuie să poarte în sine maxi
ma perfecţiune a conştiinţei noastre: replierea iluminatoare ;
fiinţei asupra ei însăşi. A prelungi spre o stare difuză curb;
Umanizării constituie o eroare evidentă! Numai în direcţi;
unei hyper-reflecţii, adică în direcţia unei hyper-personalizăr
putem extrapola Gândirea. Altfel, cum ar putea ea să înmaga
zineze cuceririle noastre care se fac toate în Reflexiv? Dan
înapoi, la primul şoc, în faţa ideii de asociere a unui ego cu to
ceea ce este întreg. între cei doi termeni disproporţia ni &
pare zdrobitoare, - aproape rizibilă. Şi acest lucru se întâmpl
pentru că n-am meditat destul la tripla proprietate a fiecăre
conştiinţe: 1) de a centra o parte din tot în jurul ei; 2) de a s>
23
 putea centra asupra ei însăşi mereu mai mult, 3) de a reuşi,
chiar prin această super-centrare, să întâlnească toate centrele
care o înconjoară. Nu trăim noi în fiecare clipă experienţa unui
Univers a cărui Imensitate, prin jocul simţurilor şi al raţiunii
noastre, se reduce din ce în ce mai simplu la noi înşine? Şi, în
stabilirea în curs, prin Ştiinţă şi Filosofie, a unei „Weltans­
chauung" umane colective, Ia care fiecare dintre noi cooperea­
ză şi participă, nu simţim primele simptome ale unei reuniri
de un ordin încă şi mai ridicat, naşterea unui centru unic sub
focurile convergente a milioane de centre elementare disper­
sate pe suprafaţa Pământului gânditor?
Toate dificultăţile şi repulsiile noastre s-ar risipi, în privinţa
opoziţiei dintre întreg şi Persoană dacă am înţelege că prin
structură, Noosfera, şi la un mod mai general Lumea, repre­
zintă un ansamblu nu numai închis, ci şi centrat. Pentru că
Spaţiul-Timp conţine şi dă naştere Conştiinţei, acesta este în
mod obligatoriu de natură convergentă. în consecinţă, rostu­
rile lui nemărginite, urmărite în sensul convenabil, se repliază
undeva înainte, într-un Punct, - să-l numim Omega -, care le
adună şi le consumă integral în sine. Oricât de imensă ar fi
sfera Lumii, ea nu există şi nu poate fi sesizată până la urmă
decât în direcţia în care (fie chiar dincolo de Timp şi Spaţiu) i
se întâlnesc razele. Mai mult: cu cât această sferă e mai
imensă, cu atât mai bogat, mai profund şi deci mai conştient,
se anunţă a fi punctul în care se concentrează „volumul de
fiinţă“ pe care ea îl cuprinde: - pentru să Spiritul, văzut din
punctul nostru de vedere, este la un mod esenţial putere de
sinteză şi de organizare.
Abordat din acest punct de vedere, Universul, fără să piar­
dă nimic din enormitatea sa, şi deci fără să se antropomor­
fizeze, dobândeşte definitiv chip: pentru a-1 gândi, a-1 îndura şi
a-1 acţiona,
1 trebuie să privim, nu în sens invers, ci dincolo de
sufletele noastre. In perspectivele unei Noogeneze, Timpul şi
Spaţiul se umanizează cu adevărat - sau, mai degrabă, se
super-umanizează. Departe de a se exclude, Universalul şi
Personalul (adică „Centratul“), cresc în acelaşi sens şi culmi­
nează unul prin altul în acelaşi timp.
234
 E o greşeală deci să căutăm în Impersonal prelungirile
fiinţei noastre şi ale Noosferei. Universal-Viitorul nu va putea
fi decât hyper-personal, - în punctul Omega.
B. U N IV E R S U L - P E R S O N A L IZ A N T
Personalizare. Prin aceasta aprofundare internă a conştiin­
ţei în sinea ei însăşi, am caracterizat, ne amintim (pag. 168)
destinul particular al elementului devenit deplin sine prin pa­
sul Reflecţiei; - şi aici s-a oprit provizoriu ancheta noastră pri­
vitoare la soarta indivizilor umani. - Personalizare: acelaşi tip
de progres apare şi aici, dar definind de data aceasta viitorul
colectiv al seminţelor gândirii totalizate. Aceeaşi funcţie
pentru element şi pentru suma elementelor sintetizate. Cum
să concepem si să prevedem ca cele două mişcări se armoni­
zează? Cum, iară a le stingheri sau deforma, s-ar putea înscrie
sau chiar prelungi în învelişul lor comun, nenumăratele curbe
particulare?
A venit mcmentul să tratăm această problemă şi, în acest
scop, să analizăm, dincolo de natura Centrului personal jle
convergenţă de existenţa căruia este suspendat, aşa cum am
văzut, echilibrul evolutiv al Noosferei. Cum ar trebui să fie, ca
să-şi poată ajunge sieşi, acest Pol superior?
în Omega, prin definiţie, se adiţionează şi se adună, în
deplinătatea şi integritatea sa, cantitatea de conştiinţă degajată
încetul cu încetul de Noosferâ pe Pământ. Acest punct a fost
stabilit. Dar ce înseamnă, la drept vorbind, şi ce atrag după
ele, aceste cuvinte, în aparenţa foarte simple, de „adiţionare
de conştiinţa“?
Dacă ar fi să-i ascultăm pe discipolii lui Marx, se pare că
i-ar fi de ajuns Umanităţii, pentru a creşte şi a justifica renun­
ţările pe care ni le impune, să adune achiziţiile succesive pe
care, murind, ni le lasă fiecare: ideile, descoperirile, creaţiile
de artă, exemplul nostru. Tot acest nepieritor nu este esenţia­
lul bun al fiinţei noastre?
Să ne gândim puţin. Şi vom vedea că, pentru un Univers
acceptat, prin ipoteză, ca fiind „Colector şi Conservator de
Conştiinţă“, dacă ar fi să se limiteze operaţia la adunarea
235
 rămăşiţelor, nu s-ar produce decât o înfricoşătoare risipă. Ceea
ce, prin invenţie, educaţie, difuziuni de tot felul, emană din
noi, trecând în masa umană, are o importanţă vitală: am încer­
cat cât am putut să pun în lumină valoarea filetică a acestei
situaţii pentru a nu fi bănuit că vreau s-o minimalizez. Dar,
odată ce am subliniat acest lucru, sunt obligat să recunosc că
în acest aport la colectivitate, departe de a comunica ce avem
mai preţios, nu reuşim să transmitem celorlalţi decât umbra,
în cel mai bun caz, a ceea ce suntem. - Operele noastre? Dar
care este, chiar în interesul Vieţii generale, opera operelor
umane dacă nu stabilirea, pentru fiecare din noi în sine, a unui
centru absolut original în care să se reflecte Universul într-un
fel unic şi inimitabil: exact eul, personalitatea noastră? Mai
profund decât toate razele sale, centrul conştiinţei noastre
chiar: iată esenţialul pe care trebuie să-l recupereze Omega
pentru a fi un veritabil Omega. Or de acest esenţial noi nu
putem să ne despărţim, oferindu-1 celorlalţi cum ar fi o haină
sau am preda o torţă: pentru că noi suntem flacăra. Pentru a
se comunica, eul meu trebuie să subziste în abandonul de sine
pe care-1 face: altfel, darul se anulează. De unde, această
concluzie inevitabilă că ar fi de neconceput concentrarea unui
Univers conştient dacă, în acelaşi timp cu tot Conştientul, ea
n-ar aduna în sine toate conştiinţele: fiecare din acestea
rămânând conştientă de ea însăşi la încheierea operaţiei, - şi
chiar, să ne înţelegem bine, fiecare devenind cu atât mai mult
sine, şi deci mai distinct de ceilalţi, cu cât se apropie mai mult
de Omega.
Nu numai conservare, ci chiar exaltare a elementelor prin
convergenţă!
Ce poate fi mai simplu şi mai conform cu tot ceea ce ştim?
în orice domeniu, - fie că e vorba de celulele unui corp, de
membrii unei societăţi sau de elementele unei sinteze spiri­
tuale, - Uniunea diferenţiază. Părţile se perfecţionează şi se
desăvârşesc în ansamblul organizat. Pentru că s-a neglijat
această regulă universală, atâtea Pantei sme ne-au rătăcit în
:ultul unui Mare Tot, în care indivizii se pierdeau ca o pică­
tură de apă, se dizolvau ca un bob de sare în mare. Aplicată în
236
cazul însumării conştiinţelor, legea Uniunii ne scuteşte di
aceasta periculoasa şi mereu renăscută iluzie. Nu confluenţe
d ar păstrând linia centrelor lor, seminţele de conştiinţă nu tine
s a şi piardă contururile şi să se amestece. Ele accentuează
dimpotrivă, profunzimea şi incomunicabilitatea ecoului lor
C u cât devin, toate la un loc Celălalt, cu atât îşi păstrează
„şinele“. Cum ar putea să fie altfel când se cufundă în Omega:
— Un centru ar putea produce dizolvarea? Sau mai degrabă
felul lui de a dizolva este tocmai supercentrarea?
Astfel, sub influenţa combinată a celor doi factori: imiscibi-
litatea esenţială
* a conştiinţelor
> j si
j mecanismul natural al
oricărei unificări, singura modalitate în care putem corect
exprima starea finală a Lumii pe cale de concentrare psihică
este un sistem a cărui unitate coincide cu un paroxism de
complexitate armonizată. Ar fi deci fals să ne reprezentăm
simplu Omega ca pe un Centru născut din fuziunea elemen­
telor pe care le adună şi le anulează în sine. Prin structură,
Omega, considerat în ultimul lui principiu, nu poate fi decât
un Centru distinct iradiind în inima unui sistem de centre. O
grupare în care personalizarea întregului şi personalizările
elementare ating maximul fără să se amestece şi simultan, sub
influenţa unui centru de uniune suprem autonom1, aceasta
este singura imagine care se conturează când încercăm să
aplicăm logic până la capăt, la un ansamblu granular de
gândire, noţiunea de Colectivitate.
Şi aici apar motivele fervorii şi ale neputinţei, în acelaşi
timp, care însoţesc orice soluţie egoista a Vieţii. Egoismul, fie
că este privat sau rasial, are motiv să se exalte la ideea ele­
mentului ridicându-se prin fidelitate la Viaţă, prin extremele
unicităţii şi ale incomunicabilităţii. El simte deci just. Singura
lui greşeală dar care-1 va face să piardă drumul drept este
A v.

confuzia între individualitate şi personalitate. încercând sa se

despartă cât mai mult posibil de ceilalţi, elementul se indivi­
dualizează; dar procedând astfel, el recade, antrenând Lumea
1. Acestui centru, obligatoriu autonom, ii vom rezerva în cele ce urmează
numele de “Punct Omega”.
237
înapoi spre pluralitate, în Materie. Se micşorează, se pierdè, în
realitate. Pentru a fi deplin noi înşine, trebuie să avansăm în
direcţie inversă, în sensul convergenţei cu tot restul, spre
Celălalt. Capătul nostru înşine, deplina noastră originalitate nu
se află în individualitatea noastră - ci în persoana noastră: iar
pe aceasta, prin structura evolutivă a Lumii, n-o putem afla
decât prin unire. Nici un spirit fără sinteză. Mereu aceeaşi
lege, de sus în jos. Veritabilul „Ego“ creşte în proporţie inver­
să cu „Egotismul“. După imaginea lui Omega care-1 atrage,
elementul nu devine personal decât universalizându-se1...
Toate acestea cu o condiţie evidentă şi esenţială. Pentru ca,
sub influenţa creatoare a Uniunii, particulele umane să se
personalizeze cu adevărat, reiese din analiza pe care am făcut-
o mai sus, că ele nu trebuie să se unească Ia întâmplare. Pen­
tru că, într-adevăr, se pune problema de a se opera o sinteză
de centre, ele trebuie să intre într-un contact reciproc, din
centru în centru, şi nu altfel. Printre diversele forme de inter-
activităţi psihice însufleţind Noosfera, trebuie să recunoaştem
energiile de natură „intercentrică“; pe acestea trebuie să le
captăm şi să le dezvoltăm înaintea altora dacă vrem să parti­
cipăm în mod eficace la progresul în noi al Evoluţiei.
Şi iată-ne ajunşi chiar prin acest fapt la problema iubirii.
I

2 . lu b irea-E nerg ie
A
In privinţa iubirii, noi nu vorbim de obicei decât (şi cu ce
rafinament de analiză!) despre latura ei sentimentală: bucuriile
şi necazurile pe care ni le provoacă. Eu vreau aici s-o studiez
în dinamismul ei natural şi în semnificaţia ei evolutivă, pentru
a determina fazele ultime ale Fenomenului uman.
Abordată în deplina sa realitate biologică, iubirea (adică
afinitatea unei fiinţe pentru o altă fiinţă) nu este specifică

1. Şi invers, nu se universalizează cu adevărat decât superpersona-

lizându-se. Toată diferenţa (şi echivocul) între adevăratele şi falsele
mistici politice sau religioase: ultimele distrug, celelalte desăvârşesc
Omul prin „pierderea în ceva mai mare decât sine“.
238
 Omului. Ea reprezintă o proprietate generală a întregii vieţi şi,
ca atare, ea însoţeşte, în varietate şi nivele, toate formele pe
care le îmbracă succesiv materia organizată. La Mamifere,
aflate foarte aproape de noi, o recunoaştem în diversele sale
modalităţi: pasiune sexuală; instinct patern sau matern, solida­
ritate socială etc. Mai departe şi mai jos, pe Arborele Vieţii,
aralogiile sunt mai puţin clare. Ele se atenuează până la a de­
veni imperceptibile. Dar aici e locul să repet ceea ce spuneam
în capitolul „Lăuntrul Lucrurilor“. Dacă, într-o stare extrem de
rudimentară, dar pe cale de a se naşte, n-ar fi existat o anume
propensiune internă spre unire, i-ar fi fost fizic imposibil iu­
birii să apară mai sus, la noi, în starea ei umanizată. Pe drept
cuvânt, pentru a-i constata prezenţa în noi, trebuie sâ-i presu­
punem prezenţa, cel puţin incoativâ, în tot ceea ce există. Şi,
de fapt, observând în jurul nostru ascensiunea confluentă a
conştiinţelor, vedem câ nu lipseşte de nicăieri. Platon o pre­
simţise şi i-a imortalizat expresia în Dialogurile sale. Mai
târziu, cu gânditori ca Nicolas de Cues, filosofia Evului Mediu
a revenit tehnic la aceeaşi idee. Sub forţele iubirii, sunt frag­
mentele Lumii care se caută pentru ca Lumea să se alcătuias­
că. Şi în aceste lucruri, nu este nici o metaforă, ele depăşind
cu mult poezia. Fie că e forţă sau curbură universală, gravitate
a corpurilor de care suntem atât de uimiţi, ea nu reprezintă
decât reversul sau umbra a ceea ce pune realmente Natura în
mişcare, pentru a percepe energia cosmică „fontală“, trebuie,
dacă Lucrurile au un Lăuntru, să coborâm în zona internă sau
radială a atracţiilor spirituale.
Iubirea în toate nuanţele ei, nu este nimic altceva, nici mai
puţin decât urma, mai mult sau mai puţin direct marcată, în
inima elementului, prin Convergenţa fizică a Universului asu­
pra lui însuşi.
Şi iată, dacă nu mă înşel, chiar dâra de lumină care ne
poate ajuta să vedem mai clar în jurul nostru.
Suferim şi ne neliniştim constatând că tentativele moderne
de colectivizare umană nu reuşesc să ducă, contrar previziu­
nilor teoretice şi aşteptărilor noastre, decât la înjosirea şi scla­
vajul conştiinţelor. - Dar ce drum am urmat noi până aici
239
pentru a ne uni? O situaţie materială de aparat. Un domeniu
industrial de lansat. Condiţii mai bune pentru o clasă socială
sau pentru naţiunile defavorizate... Iată singurele şi săracele
domenii de care am încercat să ne apropiem. De ce ne mirăm
atunci dacă, pe urma societăţilor animale, ne mecanizâm prin
chiar jocul asociaţiei noastre! Chiar în actul suprem intelectual
de edificare a Ştiinţei (atât timp măcar cât rămâne pur abstract
si speculativ) impactul sufletelor noastre nu se operează decât
oblic şi parcă în răspăr. Contact încă superficial, şi deci pri­
mejdia unei servituti în plus... Numai iubirea, pentru motivul
că ea singură adună şi leagă fiinţele prin ceea ce au funda­
mental în ele, este capabilă - şi aici este vorba despre un fapt
de experienţă zilnică, să desăvârşească fiinţele în calitatea lor
de fiinţe, reunindu-le. în ce clipă oare doi iubiţi ating, fiecare,
completa posesiune de sine, dacă nu în aceea în care se măr­
turisesc pierduţi unul în celălalt? Oare nu realizează cu adevă­
rat iubirea, în fiecare clipă, în cuplu, în echipă, în jurul nostru,
gestul magic, gestul faimos contradictoriu de a „personaliza“
totalizând? Şi ceea ce operează ea zilnic la o scară redusă, de
ce n-ar repeta într-o zi la dimensiunile Pământului?
Umanitate, Spiritul Pământului, Sinteza indivizilor şi a
popoarelor, Concilierea paradoxală a Elementului cu întregul
a Unităţii cu Multitudinea: pentru ca aceste lucruri, numite
utopice, şi totuşi biologic necesare, să se întrupeze în Lume,
n-ar fi de ajuns să ne imaginăm că puterea noastră de a iubi se
dezvoltă îmbrăţişând totalitatea oamenilor şi a Pământului?
Or, se spune, că acesta este exact punctul în care punem
degetul pe imposibil!
Tot ceea ce poate face un om, nu-i aşa, este de a-şi oferi
afecţiunea unei singure sau mai multor fiinţe umane. Dincolo,
într-o rază mult mai mare, inima nu rezistă, şi nu rămâne loc
decât pentru îngheţata justiţie şi raţiune. A iubi totul şi pe toţi:
gest contradictoriu şi fals, care nu duce până la urmă decât la
a nu iubi pe nimeni.
Dar atunci, voi răspunde eu, dacă, aşa cum pretindeţi voi,
iubirea universală este imposibilă, ce semnificaţie are în
inimile noastre, acel instinct irezistibil care ne poartă către
 unitate de fiecare dată când, într-o direcţie oarecare,
A
pasiunea
noastră se exaltă? Simţ al Universului, simţ al întregului: în
faţa Naturii; în faţa frumuseţii, în Muzică, nostalgia care ne
copleşeşte - aşteptarea şi sentimentul unei mari Prezenţe. In
afara „misticilor“ şi a analiştilor lor, cum se face că psihologia
a neglijat atât de mult timp această vibraţie fundamentală al
cărei timbru, pentru o ureche exersată, se distinge la bază
A
sau, mai degrabă, în vârful oricărei mari emoţii? Rezonanţa cu
A

întregul: nota esenţială a poeziei pure şi a purei Religii. încă o

dată, ce trădează acest fenomen, născut odată cu gândirea şi
crescând odată cu ea, dacă nu un acord perfect între două rea­
lităţi ascunse: parcela disjunctă care freamătă la apropierea
restului?
Cu iubirea bărbatului pentru femeie, pentru copiii si prie­
tenii lui, şi până la un anumit punct, pentru ţara Iui, ne închi­
puim că am epuizat toate formele de iubire. Or din această
listă lipseşte exact forma de pasiune fundamentală: aceea care
precipită unul spre altul, sub presiunea Universului care se
închide, elementele întregului. Afinitatea şi, prin urmare
sentimentul cosmic.
O iubire universală: nu numai că este un lucru psihologi«
posibil, ci e chiar singura modalitate completă şi finală în car<
putem iubi.
Şi acum, odată stabilit acest punct, cum explicăm creştere;
în jurul nostru, mereu şi mereu, a urii şi repulsiei? Dacă o vir
tualitate atât de puternică ne asediază din interior pentru a n<
uni, ce aşteaptă să treacă la acte?
Acestea toate, fără îndoială, se vor întâmpla foarte simpli
când, depăşind complexul „anti-personalist“ care ne parali
zează ne vom hotărî să acceptăm posibilitatea, realitatea unii
Iubit şi Iubitor în creştetul Lumii, deasupra capetelor noastre
Atât timp cât Colectivul va absorbi sau va părea că absoarb
persoana, acesta va ucide iubirea gata să se nască. Colectiva
ca atare este ne-iubitor. Şi aici eşuează filantropii. Bunul siir
are dreptate. Este imposibil să te dăruieşti unui Număr Ane
nim. Dar Universul, în faţa noastră, ia pentru noi chip ş
24
 prinde inimă, se personifică am putea spune1. Şi imediat, în
atmosfera creată de acest centru, atracţiile elementare vor
găsi prilejul să«e împlinească. Şi atunci, fără îndoială, sub
presiunea crescută a Pământului care se închide, vor izbucni
formidabilele energii de atracţie, încă aţipite, între moleculele
umane.
Sentimentului nostru faţă de Lume, sentimentului nostru
faţă de Pământ, sentimentului nostru uman, descoperirile
făcute în ultimul secol le-au adus prin perspectivele lor unita-
riste, un nou şi decisiv elan. De aici au răsărit Panteismele
moderne. Dar acest elan nu va reuşi decât să ne scufunde din
nou în super-materie dacă nu ne va duce nicăieri.
Pentru ca eşecul care ne ameninţă să se transforme într-un
succes, - pentru a se opera conspiraţia monadelor umane, -
trebuie şi e de ajuns, ca, prelungind ştiinţa până Ia ultimele ei
limite, să recunoaştem şi să acceptăm, ca necesar, pentru a
închide şi echilibra Spaţiul-Timp nu numai o vagă existenţă
viitoare, ci chiar (şi voi insista în cele ce urmează) realitatea şi
iradierea, deja actuale, ale acelui misterios Centru al centrelor
noastre pe care l-am numit Omega.

3. A tributele Punctului O m e g a
+
După ce s-a lăsat prinsă excesiv de farmecele Analizei până
la a se iluziona, gândirea modernă se reobişnuieşte, în sfârşit,
să abordeze funcţia evolutivă creatoare a Sintezei. în mole-
:ulă, începe să vadă, mai mult decât in atom; în celulă mai
vuit decât în moleculă; în social mai mult decât în individual;
n construcţia matematică, mai m ult decât în calcule şi teo-
eme... La fiecare grad de combinaţie, ceva ireductibil ia ele
nentele luate izolat, se naşte, tindem acum să admitem, într-o
louă ordine; şi din acest punct, conştiinţa, viaţa, gândirea sunt

. Nu devenind o Persoană, bineînţeles, ci încărcându-se, în chiar inima

dezvoltării sale, cu influenţa dominatoare şi unitivâ a unui Centru de
energii şi atracţii personale.
¿2
 fata sâ dobândească drept de existenţă ştiinţifică. Acestui
ara, totuşi, Ştiinţa nu e încă gata să-i recunoască o valoare
specifică de independenţă şi de soliditate: născute dintr-un
ircredibil concurs de şanse, pe un edificiu precar ansamblat,
necreând prin apariţia lor, nici un surplus de energie măsura­
bilă, „fiinţele de sinteză“ nu sunt experimental cele mai fru­
moase, dar şi cefe mai fragile dintre lucruri? Şi cum ar putea
aceste lucruri sâ anticipeze sau sâ supravieţuiască reunirii efe­
mere de parcele pe care s-a aşezat sufletul lor? Până la urmă,
şi în ciuda unei semi-convergenţe la spiritual, tot înspre ele­
mentar şi tot în direcţia Materiei infinit diluate privesc Fizica
şi Biologia pentru a descoperi Eternul şi pe Marele Stabil.
Conform acestei stări de spirit, ideea că s-ar pregăti în
creştetul Lumii, un Suflet al sufletelor nu este atât de ciudată
pe cât s-ar putea crede pentru concepţiile actuale ale raţiunii
umane. Până la urmă, există pentru Gândirea noastră alt fel de
a generaliza Principiul Emergenţei?... Dar, în acelaşi timp,
acest Suflet, coincizând cu o întâlnire suprem improbabilă a
totalităţii elementelor şi cauzelor, nu se poate forma, fie el
înţeles sau subînţeles, decât într-un viitor extrem de îndepăr­
tat şi în dependenţă totală de legile reversibile ale Energiei.
Ei bine, exact aceste două restricţii (depărtarea şi fragilita­
tea) sunt incompatibile, după părerea mea, cu natura şi funcţia
lui Omega; din două raţiuni pozitive, una e Iubirea, cealaltă
Supraviaţa, aş vrea să demonstrez ca trebuie sâ ne debarasăm
perând de aceste restricţii.
Raţiunea Iubirii, în primul rând. Exprimată in termenii unei
e re z ii interne, funcţia cosmică a lui Omega constă în a
alcătui şi întreţine sub iradierea lui unanimitatea particulelor
reflexive ale Lumii. Acest lucru l-am văzut. Dar cum ar putea
e l exercita această acţiune dacă n-ar fi chiar de acum Iubit sau
Lubitor? Iubirea, spuneam moare în contact cu Impersonalul şi
Arorimul. La fel de infailibil, ea se degradează prin îndepăr­
tarea în Spaţiu, - şi mult mai mult prin diferenţele de Timp.
¿Pentru a ne iubi, este esenţial să coexistăm. Niciodată prin ur­
mare, oricât de superbă i-ar fi înfăţişarea prevăzută, niciodată
Dnega n-ar putea să echilibreze pur şi simplu jocul atracţiilor
243
s i al repulsiilor umane daca n-ar acţiona cu egalitate de putere,
adică prin aceeaşi urzeală a Proximităţii. - în iubire, ca şi in
orice altă formă de energie, în datul existent se închid în fie­
care clipă liniile de forţă. Centru ideal, Centrul virtual: nimic
din toate acestea nu este suficient. Unei Noosfere actuale şi
reale, un centru real şi actual. Pentru a fi suprem atrăgător,
Omega trebuie să fie suprem prezent.
Şi raţiunea Supravieţii, pe deasupra. Pentru a scăpa de
ameninţările de dispariţie de neîmpăcat, prin mecanismul unei
activităţi reflexive, Omul încearcă să raporteze la un subiect
din ce în ce mai vast şi mai permanent principiul colector al
rezultatelor câştigate prin operaţia sa: Civilizaţie, Umanitate,
Spirit al Pământului. Agregat la aceste enorme entităţi, la rit­
mul evolutiv incredibil de lent, el are impresia că scapă acţiu­
nii destructive a Timpului1.
Dar procedând astfel, el nu face decât să frâneze rezolva­
rea problemei. Căci, în sfârşit, oricât de largă ar fi raza trasată
în interiorul Timpului şi al Spaţiului, cercul cuprinde oare în
el, altceva decât caducul? Atât timp cât construcţiile noastre se
sprijină cu toată greutatea lor pe Pământ, odată cu Pământul
vor dispărea. Viciul radical al oricărei forme de credinţă în
Progres, aşa cum se exprimă ea în simbolurile pozitiviste, este
ce a nu elimina definitiv Moartea. La ce ne foloseşte că putem
cecela, în fruntea Evoluţiei, un centru oarecare, dacă acest
centru se poate într-o zi dezagrega?... - Pentru a putea împlini
exigenţele supreme ale acţiunii noastre, Omega trebuie să fie
independent de căderea puterilor din care s-a ţesut Evoluţia.
Actualitate, ireversibilitate
Pentru a integra într-un desen coerent al unei Noosfere
aceste două proprietăţi esenţiale ale Centrului autonom al
tuturor centrelor, nu există nici un mijloc pentru spiritul nos­
tru decât să reluăm şi sâ completăm Principiul Emergenţei.
Emergenţa în curs de Evoluţie, ne este absolut clar că nu se
produce decât succesiv şi în dependenţă mecanică de ceea ce

1 A se vedea, de exejnplu, cu privire la acest subiect, curioasa carte a lui

Wells, Anatomz o f Frustration: remarcabilă mărturie a credinţei şi
neliniştilor omului modem.
24
o precede. Mai întâi, elementele care se grupează; apoi „sufle­
tul“ care se manifestă şi a cărui operaţie nu trădează, din
punct de vedere energetic, decât o înfăşurare din ce în ce mai
complexă şi sublimată a potenţialităţilor transmise în lanţul
elementelor. Radialul funcţie a Tangenţialului. Piramida al
cârui vârf se ţine prin bază... iată ce ne apare pe parcurs. Şi
iată chiar modalitatea prin care Omega însuşi ni se dezvăluie
în măsura în care în el culminează mişcarea de sinteză. Dar,
sub această faţă evolutivă, el nu-şi arată, să luăm bine aminte,
decât jumătate din el. Ultim termen al unei serii, el este în
acelaşi timp, în afara seriei. Nu numai că încoronează dar şi
închide. Altfel, vârful s-ar prăbuşi în el însăşi, - în contradicţie
organică necesară cu întreaga acţiune. - Când, depăşind
elementele, am vorbit de polul conştient al Lumii, n-am insis­
tat destul asupra faptului că acesta se naşte din ascensiunea
conştiinţelor trebuie să adăugăm că din această geneză el se
simte în acelaşi timp născut. Fără toate acestea, el n-ar putea
nici subjuga în iubire, nici să se fixeze în incoruptibilitate.
Dacă prin natura lui, n-ar scăpa de TimpuLşi Spaţiul pe care le
adună, el n-ar fi Omega.
Autonomie, actualitate, ireversibilitate şi deci, în cele din
urmă, transcendenţă: cele patru atribute ale lui Omega.
în acest fel se închide, fără efort, schema, rămasă incom­
pletă prin care încercam, la începutul acestei lucrări (pag. 53),
să închidem complexa energetică a Universului nostru.
Mai întâi, principiul pe care trebuia să-l descoperim pentru
a explica fie înaintarea persistentă a lucrurilor spre mai con­
ştient, fie soliditatea paradoxală a ceea ce este mai fragil, l-am
găsit acum: este Omega. Contrar aparenţelor încă admise în
Fizică, Marele Stabil nu este dedesubt în infra-elementar - ci,
deasupra, - în ultra-sintetic. Deci numai prin învelişul ei tan­
genţial se risipeşte lumea la întâmplare în materie. Prin
nucleul ei radial, ea îşi găseşte chipul şi consistenţa naturale,
gravitând în sensul invers al probabilului, spre un centru divin
al Spiritului care-1 atrage înainte.
Din Cosmos scapă ceva deci Entropiei - şi începe să-i
scape din ce în ce mai mult.
245
 A

In cursul unor imense perioade ale Evoluţiei, radialul

obscur agitat de acţiunea Primului Motor avansând, n-a putut
sâ-şi exprime conştiinţa animala decât prin grupări difuze. Şi,
în acest stadiu, lipsite de puterea de a se agăţa deasupra lor de
un suport al cărui ordin de simplitate îl depăşea pe al lor, nu­
cleele se dezagregau imediat ce se formau. Imediat însă, prin
Reflecţie, a apărut un nou tip de unitate, neînchisâ şi necen-
tratâ, dar punctiformă; atunci a început să funcţioneze sublima
Fizică a Centrelor. Devenite centre, şi deci persoane, elemen­
tele au putut, în sfârşit reacţiona, direct, ca atare, la acţiunea
personalizantâ a Centrului centrelor. A depăşi suprafaţa critică
de umanizare înseamnă de fapt pentru conştiinţă trecerea de
Ia divergent la convergent - adică, schimbarea emisferei şi a
polului. Dincoace de această linie critică, „ecuatorială“, recă­
derea în multiplu. Dincolo, căderea in unificarea crescând
ireversibil. O dată format, un centru reflexiv nu se mai poate
schimba decât cufundându-se in sine însuşi. în aparenţă,
fireşte, Omul se alterează exact ca animalul. Dar şi aici şi
dincolo, există o funcţie inversă fenomenului. Prin moarte, în
animal, radialul se resoarbe în tangenţial. în Om, radialul
scapă, eliberându-se de tangenţial. Evadarea din Entropie,
prin reîntoarcerea în Omega. Moartea ea însăşi umanizată!
Astfel, plecând de la seminţele Gândirii, formând veritabilii
şi indestructibilii atomi ai Urzelii sale, Universul, - un Univers
bine definit în rezultanta sa - se construieşte deasupra capete­
lor noastre, în sensul invers al unei Materii care se anulează:
Universul colector şi conservator nu numai al unei Energii
mecanice, cum credeam, dar şi al Persoanelor. Unul câte unul,
în jurul nostru, ca un fluviu, continuu, „sufletele“ se degajă,
ducând cu ele în sus încărcătura incomunicabilâ a conştiinţei.
- Unul câte unul; şi, totuşi, nu izolat. Căci pentru fiecare
dintre ele n-ar putea sâ existe, chiar prin natura lui Omega,
iecât un singur punct posibil de emersie definitivă: acela în
:are, sub acţiunea sintetizată a uniunii care personalizează,
Moosfera, înfâşurând în jurul lor însele elementele în timp ce
;a se înfăşoară în jurul ei însăşi, va atinge la un mod colectiv
)unctul ei de convergenţă, la „sfârşitul Lumii“.