Trebuie să citesc (... de plăcere)!

Iulia IACOB

- Trebuie să citim de plăcere. Eu o fac. De fiecare dată când am timp, dar

știi și tu cum e – școală, viață socială, treburi casnice, nu avem timp de toate
într-o zi! Îmi amintesc cu o dulce nostalgie, cum spune marele poet Ixulescu, de
cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de citit: Jurnalul unui
puști, de Jeff Kinney. O capodoperă beletristică, la prima vedere facilă, ușor de
digerat...
- Desigur, doar e hârtie, până la urmă...
- ... însă tăinuiește niște subtilități psihopedagogice extraordinare.
- E veridic ceea ce spui. Știm cu toții, simplitatea este o convexitate
rezolvată, a spus-o Brâncuși.
- Nu l-am citit.
- Nici eu, dar rețin multe citate, nu știu cum.
- Ești un bun memorialist, cum se zice și despre Goethe sau despre
Mozart. Ăsta din urmă putea să privească o partitură o singură dată și apoi să ți-
o cânte din cap. Din capul locului.
- Fascinant, o fi avut memorie de fotograf. Anomaliile astea ale geniilor te
fac să te gândești că parcă mai bine e să fii om simplu! Asta așa, ca să te
gândești cât de greu i-a fost. Ce viață poți să duci dacă reții tot ce vezi, nu
înnebunești?
- Așa s-o fi întâmplat și cu Eminescu. Amândoi au murit tineri.
- Da, săraca Veronica!
- Mă refer la Mozart și Eminescu...
- Aha, cert! Totuși, Veronica Micle, și ea un geniu. Așa, mai estompat.
 - Genialitatea are diferite intensități. Am citit corespondețele dintre cei
doi. Ea, se pare, era mai puțin intensă, dar dacă ar fi trăit mai mult, eu cred cu
tărie că s-ar fi intensificat.
- Nu încape îndoială! Doar asta e și ideea Luceafărului, femeia vrea să
ajungă geniu, dar nu poate fiindcă se îndrăgostește de cine nu trebuie.
- O, da, ca în Parfumul lui Süskind, dacă l-ai citit.
- Am auzit, așa, tangențial...
- Vorbește de un alt geniu – ăsta era pe domeniul olfactiv – care omoară
fete fiindcă iubirea vieții lui a fost omorâtă. Aici ne lovim de un substrat
patologic, trauma se manifestă, într-adevăr, bizar, prin genocid.
- Dar cine a omorât-o pe dragostea vieții lui?
- El.
- Înțeleg. Păi, e la mintea cocoșului, Freud a explicat tot în Studiile despre
sexualitate.
- Ce anume? Nu prea gust romanele erotice. Deși ecranizarea filmului
Fifty shades of grey m-ar împinge să citesc și cartea.
- Păi în studiile acestea nu putem vorbi de foarte multă acțiune, nu prea
are personaje, mai mult Freud, care povestește.
- Și care e legătura cu Parfumul?
- E o chestiune mai prolixă... Ideea de bază este că, din câte pot să
analizez pe baza a ceea ce mi-ai relatat din carte, personajul ăsta o fi avut
probleme de natură familiară cu mama sa. Lucrurile astea se manifestă apoi în
raportarea la femei.
- Briliantă deducție, să știi că el era orfan! Trebuie să îl citesc și eu pe
Freud, atunci. Clasic, romantic?
- Mai degrabă pragmatic.
- Vai, săracul! De asta a murit?
- De pragmatism? Nu știu, se poate... Nu-mi amintesc cât a trăit.
 - Noroc cu medicina din ziua de azi, nu se mai moare de la orice viroză, se
găsesc tratamente pe ce zi ce trece...
- „Ziua trece, noaptea vine”... Genială și Glossa asta.
- Glossa și mai cum? Îmi sună cunoscut. Contemporană?
- Nu, nu, romantică, 1883.
- Atunci s-a născut?
- Da, deodată cu O scrisoare pierdută.
- Altă tragedie romantică! Ce spuneam de femeile care se pierd fiindcă se
îndrăgostesc de bărbatul greșit.
- Un alt exemplu, Sub aceeși stea! Remarcabil. Imprevizibilitatea lui John
Green e stupefiantă...
- Ce ciudat, ce bizar și ce coincidență! Chiar ieri mi-am cumpărat o carte
de John Green, însă nu-mi amintesc cum se numește. În orice caz, mi-a plăcut
mult, m-am regăsit. Îmi scapă și autorul acum...
- Ei, platfusurile astea. Și eu pățesc, de la oboseală, cel mai des.
- Îmi voi aminti eu pe parcurs.
- Și mie așa mi se întâmplă.
- Desigur, cum am spus, un excelent memorialist...
 Multe cărți=mult citit

Anastasia-Ștefana PETREAN, clasa a IX-a,

Când intri în casa cuiva, te descalți, (deși în codul bunelor maniere scrie
că nu este frumos/politicos să faci asta ca musafir). Gazda te invită în sufragerie
și te întreabă dacă te poate servi cu ceva. Tu, (dintr-o politețe falsă), o refuzi.
Totuși, gazda se duce la bucătărie și se întoarce cu o tavă pregătită de dinainte ca
tu să vii, așteptându-se ca tu să refuzi ce avea de oferit. Obosit și înfometat,
bineînțeles că te arunci pe bunătățile de pe tavă și bei, ca românul, cafeaua fără
lapte de lângă.
În timp ce tu asculți în surdină toate poveștile mirobolante despre cât de
proaste sunt mamele din ziua de astăzi sau despre necioplitul care a claxonat-o
azi, privirea ta alunecă spre bibliotecă… ocupă cel puțin jumătate din cameră.
Doi pereți cu cărți aranjate perfect, pe culori - roșu și albastru.
La început, te gândești că gazda ta cultă, ce acum vorbea despre colega de
serviciu care s-a dat la soțul alteia, posedă acea colecție valoroasă. Obsevi apoi
că, aproape pe marginea fiecărui raft, în fața cărților, se aflau niște bibelouri...
(minunate), cel puțin cinci pe un raft, făcute din sticlă sau din porțelan și care
reprezintă un biban, sau copii cu câini, sau pisicuțe și cățeluși. (Foarte frumos,
așa era și la bunica acasă, când pe televizor era veșnicul pește de sticlă care
mie mi se părea sinistru de-a dreptul, pe un macramé înnegrit de praf, învăluit
de mirosul stătut de umezeală, de bătrânețe și de severitate). O întreb apoi pe
distinsa mea gazdă despre ce colecție este vorba, iar ea îmi răspunde că despre
una de carton. (Da! Vai! Mulțumesc de răspuns!?! Chiar nu îmi dădusem
seama... ceea ce numim noi cărți este făcut din carton și din hârtie). Așa că mă
duc să văd cărțile și, în spatele acelor mici bibelouri sclipind fără niciun fir de
praf, le văd numerotate, dar fără niciun titlu sau autor. Așa că suflu praful
imaginar de pe bibelouri, dau frumos la o parte bibanul și câinele de aceeași
mărime și iau cartea numărul 37. Deosebit de ușoară. O deschid, crezând că are
ceva special. Și într-adevăr avea: era goală. Două bucăți de carton. (Deci, gazda
avea dreptate, iertare!)
Aș vrea să râd, dar îmi venea efectiv să-i plâng de milă gazdei mele ce
sorbea încet cafeaua cu lapte din cana albă cu urme de ruj roz. Ca să nu fiu eu
rea și să nu mă dau prea deșteaptă și cultă, i-am zis că-i admir ideea și că nu
arată deloc rău pentru o sufragerie cu șapte tipuri de mobilă. Am întrebat-o dacă
avea, totuși, cărți și mi-a zis că da, are peste 2000, iar când am rugat-o să mi le
arate a scos tableta din geantă. Mi-a spus că a avut multe cărți, dar le-a aruncat,
pentru că ocupau prea mult spațiu și miroseau urât. (Cum să miroasă urât
cărțile vechi?!? E cel mai dulce miros posibil... nu cel de odorizant de cameră
cu miros de cascadă.)
Era atât de tristă, sincer, toată imaginea gazdei cu biblioteca de carton din
spatele televizorului. I-am mulțumit pentru cafea și pentru timpul pierdut cu un
om care citește și pagini, nu doar coperți și am plecat la casa mea, unde încă mai
miroase a cărți vechi.