In vacanta la bunici

Vacanţa de vară mi-am petrecut-o la bunicii mei. Satul în care locuiesc aceştia
se află în apropierea râului Susita. Cum în ultima vacanţă de vară am fost ocupat
cu diverse iesiri sau vacante , vara aceasta am recuperat şi am stat la bunici pe
toată perioada verii.

Viaţa la ţară mi-a priit. Aerul proaspăt al satului, aflat nu departe de o pădure
întinsă, a fost o adevărată desfătare pentru mine. Departe de aerul poluat al
oraşului în care locuiesc, am simţit pe propria piele ce înseamnă viaţa
sănătoasă.În primele săptămâni m-am dezobişnuit cu greu de stilul de viaţă de
peste an: computer, internet şi cablu tv. Dintre toate acestea poate cel mai mult
mi-a lipsit internetul şi imposibilitatea de a menţine legătura directă cu prietenii
mei. După câteva zile am aflat şi avantajul unei oarecare rupturi de ceea ce ne-
am învăţat să numim civilizaţie. Este vorba de mai mult timp pentru activităţi
precum cititul unei cărţi, plimbări în natură sau participarea la muncile câmpului.
Din ultima categorie face părte şi culesul cireşelor, o activitate foarte frumoasă,
dar şi îndestulătoare. Cu raul aflat la o aruncătură de băţ de casa bunicilor a fost
foarte uşor să merg aproape zilnic la scăldat.

Zilele au trecut una după alta, pe nesimţite, iar eu am început să realizez tot mai
mult că viaţa la ţară este frumoasă. Nici pe departe nu este atât de plictisitoare
pe cât credeam iniţial. În fiecare moment al zilei există o anumită activitate cu
care trebuie să te ocupi: de la muncile câmpului, la creşterea animalelor. Am
învăţat că trebuie o anumită pricepere în a îngriji şi de a interacţiona cu
animalele de pe lângă casa omului. Cel mai mult m-am ataşat de câinele care
păzea gospădăria bunicilor, un ciobănesc carpatin masiv, dar blând cu stăpânii,
precum o pisică. Atât de mult am îndrăgit acest câine încât mi-am promis ca la
întoarcerea acasă să încerc să-i conving pe părinţii mei să-mi permită să am un
câine al meu.

Chiar dacă nu cred că aş putea locui în permanenţă la ţară, cred că cel puţin o
scurtă perioadă din an merită trăită cât mai aproape de natură. Iar viaţa la ţară
este cel mai bun loc în care natura este alături de oameni. Cred că această
vacanţă de vară a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea.
 Iarna la munte
E iarnă și fulguiește neîntrerupt, de ceva vreme, peste toate
formele de relief. Însă muntelui, iarna îi rezervă o cantitate
dublă de zăpadă. An de an, este îngropat de-a binelea sub
stratul gros de zăpada, care cade din abundență. Așa s-a
întâmplat și în această iarnă. Încă din depărtare, silueta
impunătoare a muntelui străluceste semeață în razele sorelui.
Vârful alb, înalt până la cer, recent invadat de neaua
strălucitoare, împunge norii cu creștetul. Puful alb al norilor se
scutură, iar în urma sa lasă o dâră groasă de fulgi de zăpadă.
Iarna se dezlănțuie asupra muntelui și-i adaugă noi haine albe,
peste cele argintii pe care le are deja. Copacii de pe masivul
înghețat gem sub greutatea zăpezii depuse. Crengile lor sunt
încărcate peste limită și se apleacă tot mai mult spre pământ.
Atunci când vântul își îndreaptă suflarea către ei, se scutură,
iar o avalanșă de zăpadă se repede spre pământ. La rădăcină
se formează adevărate troiene, înalte cât o statură de om.
Mândria muntelui în anotimpul zăpezii sunt brazii. La fel de
bătrâni ca timpul și înțelepti ca filosofii, brazii, cu frunzele
mereu verzi, par vopsiți în alb. Zăpada s-a mulat perfect pe
forma ascuțită a acestora, iar acum arată ca niște piramide
îngrămădite una în alta. La baza lor, zăpada pufoasă este
însemnată cu urme adânci de pași, aliniați în șir indian. Sunt
semnele trecerii unei haite de lupi. Urletul lor sparge liniștea
muntelui nins, iar ecoul se aude prelung prin codrul înghețat.
Un nou val de ninsoare cerne din sita pufoasă a norilor și
acoperă urmele din covorul de omăt proaspăt. Vântul insistă să
sufle aer rece care-ți taie respirația. Cu toate acestea,
mireasma zăpezii îmbată simțurile amorțite de frigul iernatic.
Tabloul general, dominat de albul pur al zăpezii, este minunat.
Asemenea unui pictor priceput, iarna reușește să pună în
valoare pe deplin frumusețea muntelui.
 Padurea dupa ploaie
O ploaie deasă, cu stropi mari şi grei, a cernut năvalnic din cerul
întunecat, preţ de câteva minute. Aşa sunt ploile de vară, ca un duş rece,
dar de scurtă durată. În chip straniu, pădurea s-a grăbit să îmbrăţişeze
capriciul umed al cerului şi a primit cu plăcere binecuvântarea stropilor de
ploaie. Copacii par a fi întinerit brusc. Precum un burete uscat, frunzele
copacilor s-au grăbit să absoarbă licoarea ploii. Ameţite de gustul
proaspăt al stropilor de ploaie, frunzelor copacilor şi-au preschimbat
hainele de un verde palid, într-unele de un verde aprins. Este semnul că
ploaia era aşteptată cu nerăbdare de ceva vreme.

Frunzele mari, cărnoase ale copacilor sunt jilave. Apa a îmbibat fiecare
celulă a frunzelor, inundându-le fiecare încăpere. Stropii mari de apă
alunecă uşor pe curbura armonioasă a frunzelor zdrenţuite. Apoi,
picăturile se reunesc între ele şi formează mici şuvoaie care se scurg spre
vârful frunzelor. De acolo, picăturile se îndreaptă spre pământ, iar când îl
ating sunete înfundate se aud în linişte pădurii. De sus, lumina încearcă să
mângâie cu atingerea sa stropii care poleiesc suprafaţa frunzelor. Când
reuşesc, zeci de scântei orbitoare se revarsă asupra naturii.

Din când în când un vânticel molcom adie printre copaci. Simţind

oportunitatea de a scăpa de apa în exces, copacii îşi scutură corpul
înverzit, împrăştiind în jur picături mici de apă. În felul acesta, plantele
mici de la sol, aflate la umbra deasă a pădurii, gustă şi ele din apa căzută
din văzduh.

Pentru o bucată bună de vreme, pădurea se afla sub stăpânirea unei

acalmii dense. Nicun zgomot, cât de mic, nu deranjează liniştea pădurii
după ploaie. Pădurea a învăţat să se bucure în linişte de ploaia generoasă
care aduce viaţă şi împrăştie speranţă în jur. Liniştea este spartă din când
în când de câte un ciripit vesel al unor păsărele zgribulite şi muiate de
ploia puternică. Ecoul ciripitului se aude prelung în pădure şi dă de veste
celorlalte vieţuitoare că viaţa îşi poate urma cursul firesc, întrerupt de
ploaia puternică de vară.
 O intamplare amuzanta
Întâmplarea amuzantă pe care o să v-o povestesc, s-a
întâmplat la munte, în vacanța de iarnă. Undeva în apropierea
orașului Brașov, există un canion, numit „Șapte scări”. Ne
îndreptam spre acest canion, pe o potecă în întregime
acoperită cu zăpadă. Cu fiecare pas pe care îl făceam, ne
afundam tot mai mult în marea de zăpada, care înghițise tot
peisajul.
Dintr-o dată, în fața noastră a apărut un delușor alb ca spumă
laptelui. Semăna cu un derdeluș. Imediat am decis că trebuie
să mă dau cu sania pe el. Am urcat și mi-am dat viteză de pe
derdelușul de la poalele munților. Cât ai clipi am ajuns la baza
lui. Și tot la fel de repede, inexplicabil, m-am răsturnat cu
sania. Brusc, am simțit apă în ghete și în mănuși. Când m-am
dezmeticit, am văzut că în jurul meu nu mai era zăpadă. Eram
îmbibat în ceva negru și năclăios.
În primele secunde nu am știut cum să reacționez. Noroc că
mama s-a apropiat de mine și râzând mi-a spus: „Mario, în
marea asta de alb, tu ai reușit să găsești o insulă neagră!
Bravo! Am început și eu să râd, cu gândul că probabil am găsit
singura balta neînghețată din tot județul Brașov!
 Salvatorul

Ca în mai toate diminețile, m-am trezit bine dispus. Am deschis larg

fereastra, iar în cameră a pătruns un miros dulce de primăvară, care mi-a
îmbătat simțurile. Sub efectul miresmelor de primăvară, m-am pregătit de
școală, după care am coborât în stradă.Semaforul din apropierea blocului
în care locuiesc se află în mijlocul unei intersecții mari pe care o traversez
în fiecare dimineață spre a ajunge la școală. Am aruncat o privire spre
semafor. Era roșu. M-am oprit și am așteptat liniștit culoarea verde. Încă
aflat sub influența frumoasei zile de primavară, mi-am îndreptat privirea
spre soarele care strălucea mândru pe cerul albastru pur. Am aruncat
apoi o privire spre semafor. Se făcuse verde. Am pus piciorul pe zebră
hotărât să traversez. În acel moment, cu coada ochiului, am zărit o
mașină care se îndrepta spre mine. Am împietrit, deja eram la jumătatea
trecerii pentru pietoni. Singurul gând pe care l-am avut în fracțiunile
acelea de secundă, care mi s-au părut minute, a fost că mașina nu mă va
putea evita. De undeva din spate, am auzit o voce de bărbat care mi se
adresa: „Copile, ai grijă la mașină!” A urmat un scârțâit îngrozitor de roți,
dar eu eram paralizat de frică în mijlocul trecerii. Nu am reușit să mă mișc
niciun pas. Tot ce am putut să fac a fost să privesc cum botul mașinii
devena tot mai mare și se apropia de mine. Am închis ochii și mă
pregăteam de impact. Dintr-o dată am simțit pe spate o mână care m-a
apucat de haină, urmată de o smucitură. Făra voia mea am făcut câțiva
pași în spate, exact la fix cât mașina să treacă pe lângă mine. Buimac de
cele întâmplate, am întors capul pentru a-l vedea pe salvatorul meu. M-a
întrebat dacă sunt bine, ocazie cu care mi-am dat seama că era bărbatul
care mă atenționase anterior despre venirea mașinii. I-am răspuns că
sunt bine, doar puțin speriat. I-am mulțumit în fel și chip bărbatului!