Pe când încă se mai zărea o geană de lumină, în înaltul cerului se auzi un

șuierat ascuţit. Era Domnul Crivăț care se apucase să scuture norii înghețați.

Fulgul de nea se învioră, îi mulţumi vântului că i-a dat acest semn și se

desprinse ușor din pătura de nori care îl formase și îl găzduise. Se simțea pregătit
să își înceapă călătoria către pământ, despre care auzise doar povești până atunci.
Își luă rămas bun de la nori și se lansă într-un zbor agitat, alături de alți câțiva
fulgi.

Un timp coborî neliniștit, nedumerit de forma lui. Încercând să își admire

cele șase raze, se răsucea de pe o parte pe alta, executând parcă un dans complicat.
Curând se obișnui cu mișcarea și, când reuși să plutească, începu să se concentreze
la ceea ce se întâmpla în jurul lui. Își dădu seama că totul devenise din ce în ce mai
întunecat, căci soarele se dusese la culcare. Aștepta cu nerăbdare să descopere
locul unde avea să ajungă și îi întreabă pe frații lui: “oare cât de departe o fi
pământul?” Însă aceștia nu îi răspunseră.

Deodată, începu să observe primele puncte luminoase, care creșteau pe

măsura ce se apropia de ele. Zări apoi drumurile și oamenii care se grăbeau către
case.
Îi atrase atenția o zona de unde se auzeau niște sunete frumoase, ca un clinchet de
clopoței. Pe un deal, o sumedenie de copii alergau voiosi, trăgând niște sănii după
ei.

“Te rog frumos, domnule vânt, mă poți duce într-acolo?” strigă fulgul, căznindu-se
să îi arate direcția.

Crivăț se miră auzind vocea aceea subțirică. Trecuse ceva vreme de când nu
mai vorbise cu cineva, fiind foarte ocupat sa înghețe atmosfera, șuierând vijelios în
înalturi. Decise așadar că era momentul să ia o pauza, mai ales că începuse să cam
obosească. Luă fulgul sub ocrotirea sa și îl ajută să aterizeze pe ramura unui brad
înalt. Se opriră amândoi acolo, să se odihnească puțin și să se bucure de spectacolul
care li se oferea: gâfâind și împiedicându-se, copiii urcau cu săniile la deal și apoi
se avântau la vale, chiuind și strigând cât îi ținea gura.
 Fulgul de nea se uita plin de încântare în jur, punându-i fel de fel de întrebări
vântului: de ce strigă copiii? De ce sunt așa de colorați? Cum de alunecă la vale?
Iar vântul îi răspundea cu răbdare, zâmbind, ca un bunic ce încearcă să îi explice
lumea nepotului său.

După un timp, fulgul îl rugă: “aș vrea să mă duci mai aproape de copii, îmi
place veselia lor!” Vântul îi alese ca destinație un moț mare și pufos al unei căciuli
roz, de sub care se zăreau doi ochi jucăuși, niște obraji îmbujorați și o guriță care
striga: “Pârtieeeee….”.

Nici nu ateriză bine, că simți cum brusc își schimbă direcția, către vale. Se
lipi bine de moțul pufos și se minună de viteza pe care o prindea. Văzu trecând în
grabă pe lângă el o mulțime de copaci și de copii, apoi dintr-o dată se opri într-o
mare învălmășeală de râsete, sănii și haine colorate.

După câteva ture pe pârtie, fetița cu căciulă roz își luă la revedere de la
ceilalți copii și se îndreptă spre casă.

Pe măsură ce se apropiau, fulgul de nea se mira auzind cum zăpada scârțâia

la fiecare pas, ca o muzică vrăjită, cum ferestrele casei sclipeau ca într-un joc de
lumini și cum totul devenea din ce în ce mai mare. Se apropiară de geamul casei și
fulgul văzu o familie adunată în jurul unui brad frumos împodobit. Fetița păși
înauntru, iar fulgul simți mirosul grozav al cozonacilor proaspăt scoși din cuptor.

“Ce frumooos a fost la săniuș! Și ce bine îmi pare că ninge iar!” strigă fetița
și fulgul simți cum se topește de fericire că a adus zâmbetul pe fața unui copil.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea