O POVESTE DE CRĂCIUN

IAN
Se simțea în sfârșit liber. Calul alerga sălbatic sub el, purtându-l peste albul covor de zăpadă
ce pusese stăpânire pe întreaga câmpie. Se săturase să tot audă "Have Yourself a Merry
Little Christmas" sau "Jingle bells". Toată lumea era în delir, captivă parcă a unei vrăji
puternice. Atâtea melodii dedicate, copii sărind în sus de bucurie la vederea unui bătrân în
costum roșu, nenumărate feluri de mâncare speciale pentru această ocazie și alte câte și mai
câte nimicuri. Dar el știa mai bine că totul era o iluzie frumoasă care, pentru o scurtă
perioadă, ascundea smoala lumii după culori frumoase, cântece vesele și miros de turtă
dulce și friptură la cuptor.
Fulgii mari dansau împrejurul lor ca într-un ritual magic. Nici o adiere de vânt nu le schimba
traiectoria, nu le incomoda frumosul dans.
-Ninsoarea are cântecul ei, nu-i așa Dante? vorbi zâmbind tânărul, oprind calul din galop,
mergând la pas în continuare. Calul fornăi un răspuns și își scutură coama pe care se
agățaseră câțiva fulgi mai îndrăzneți.
-Tu crezi că toată povestea asta despre Nea' Crăciun este adevărată? continuă tânărul să
întrebe, ca și cum calul ar fi participat activ la discuție.
-Eu cred că nu! răspunse tot el.
-O fi având implicații religioase. Aici nu mă bag. Dar toată tâmpenia asta cu Moșul și cu
bradul și cadourile mi se pare o farsă proastă, nu crezi? Alții nu au nici adăpost deasupra
capetelor, iar unora le stă mintea la cântece, prăjituri și Moș Crăciun cu ale lui cadouri. Cum
te poți distra când alții nu au nici o fărâmă de căldură sau de mâncare? Oamenii sunt niște
idioți! Cred în povești la fel ca cei mici. Eu le-am zis că pe mine să nu mă includă în planurile
lor – continuă tânărul bosumflat.
Deodată, ceva alb străbătu câmpia cu repeziciune. Calul se sperie, se ridică pe picioarele din
spate, iar tânărul căzu pe spate. Calul fugi speriat, cu tânărul în urma lui, agățat cu piciorul în
scăriță. Curelele se desprinseră și atârnau periculos pe spatele animalului speriat. Cu o
ultimă sforțare, tânărul reuși să își elibereze piciorul și să vadă cum Dante se pierde în
desișul pădurii. O pădure de gheață, învăluită de un vuiet nepământesc. Tânărul mai clipi de
câteva ori și închise ochii.
Când își reveni începuse să se întunece. Or să se îngrijoreze … mai bine mă întorc acasă. Dar
nimic în jur nu părea cunoscut. Un clinchet ciudat îi răsuna în urechi; se porni în direcția lui.
Poate sunt oameni și mă pot întoarce cu ei acasă, se gândi tânărul. Zăpada scârțâia sub
picioarele lui la fiecare pas, fulgii încă dansau ritualul lor minunat în timp ce clinchetul se
auzea din ce în ce mai tare. Nici nu a observat că pe măsură ce înainta în negura pădurii
fulgii deveneau din ce în ce mai mari, până ce prinseră contur omenesc. Ninsoarea asta

1
ciudată se înteți, iar fulgii păreau acum să danseze în cerc în jurul cuiva. Erau mult mai mici
decât el ca înălțime, tânărul putând astfel să arunce un ochi la alba movilă în jurul cărora se
legănau cu toții.
Făptura din mijlocul lor părea să plângă, clinchetul pe care el îl auzise fiind tocmai sunetul
plânsului ei. Era prăbușită în zăpadă, frumoasele ornamente ale formei de fulg fiind strivite.
Se apropie intrigat de ea, ceilalți fulgi făcându-i loc. Nici nu băgă de seamă că hainele-i se
schimbaseră și deveniră de-un alb imaculat, pe spate odihnindu-se o mantie albă.
Îngenunche lângă fulgul frânt și când îl întoarse simți inima tresărindu-i.
Era atât de frumoasă! În viața lui nu mai văzuse o făptură atât de frumoasă. O prinse ușor,
sprijinindu-i capul în timp ce o trăgea în brațele lui.
Frumoasa Fulg de nea, căci așa îi dădu el nume în mintea lui, se uită la el cu ochi stinși și o
voce ca a unui clinchet de țurțuri sparți pe un lac înghețat.
-Magia dispare cu totul, iar Moșul … suspină ea cu o voce stinsă.
-Inima ta …
Închise ochii. Își lăsă capul să îi cadă pe o parte, sub paloarea de gheață.
-Ce e cu inima mea, despre ce vorbești? Care Moș?
Fulgii s-au apropiat fără să lase urme în zăpadă, plutind în jurul lor cu mișcări line,
unduitoare.
-Ajută-ne, să o ducem în poiană, au cerut ei, încercând să o ridice pe Fulg de Nea. Trebuie să
o așezăm acolo, au spus fulgii, indicând spre o frunză uriașă de stejar, cu marginile pline de
promoroacă și răsucite în sus, arătând mai degrabă ca o barcă, pe care era așezată o blană
albă, pufoasă și sclipitoare.
-O iau eu! Fascinat de frumusețea atât de fragilă a Fulgului de nea, a ridicat-o cu brațele-i
puternice, fără a-și lua ochii de la lacrimile care îi înghețaseră în vârful genelor, ca niște
diamante pure, gata să cadă la cea mai mică adiere. Ce nu ar fi dat să îi vadă privirea aceea
turcoaz, din nou! Ce nu ar fi făcut să înțeleagă de ce făptura aceea îi vorbise ca și cum pe el l-
ar fi cunoscut de mult timp, ca și cum din cauza lui, ea suferea cumplit…
Cu mare băgare de seamă, a așezat-o în sclipirile de pe frunza de stejar, iar aceasta a început
să își răsucească și mai mult marginile, acoperind-o toată, ca într-o îmbrățișare vrăjită. De
coada frunzei erau țesute șapte fire albe, care păreau să fie ale unui păianjen uriaș.
Fulgii și-au aplecat capetele în fața tânărului, în semn de profundă mulțumire și, pe rând și-
au luat zborul, îndepărtându-se și făcându-se tot mai mici, prin întunericul pădurii.
-Acum ce fac cu tine, aici, în mijlocul pustietății? Nici măcar nu am apucat să întreb încotro
este poiana, iar tu, minune de gheață, ai adormit cu buzele pecetluite.

2
Îl cuprinse îngrijorarea, nimic din ce era în jur, nu îi era familiar, doar o întindere imensă de
zăpadă, în noaptea întunecată. Zgomotul făcut de fulgii plecați în zbor, nu se mai auzea
deloc, dar rămăsese acel vuiet neobișnuit care venea din mijlocul pădurii.
Tânărul și-a privit cu atenție hainele albe și mantia strălucitoare de pe umeri, mirat de tot ce
i se întâmpla. Pe mâneca hainei cusută cu fir de argint, observă o pată întunecată și își duse
mâna să atingă cu degetele, dar și-a retras-o imediat, îngrozit. Era un lichid negru, vâscos,
care părea un fluid viu, cu propria lui viață. După ce a fost atins, a început să se miște pe
mânecă, alunecând încet, ca și cum ar fi vrut să se ferească, schimbându-și forma, ca o
lipitoare dezgustătoare.
-Ce este asta?
Strigă el, scuturând cu putere mâneca hainei, încercând să se descotorosească de lichidul
acela vâscos, dar mai văzu și alte pete care se prelingeau mai sus, pe pieptul lui. În dreptul
inimii sale, cea mai mare pată neagră, se mișca în spasme, formând un bulgăre gelatinos.
Începuse să simtă acele spasme ca pe propriile bătăi ale inimii sale, care se înălțau în
interiorul corpului său, gata să îi spargă în mii de bucăți. Groaza a pus stăpânire pe el,
respirația îi devenea tot mai rapidă, în timp ce își privea corpul și mâinile.
-Ce mi-ați făcut??? Ființă de gheață, trezește-te! Acum cine are mai mare nevoie de ajutor,
dintre noi doi? Ce mi-ați făcut??? Poiana… poiana!
Ca într-un delir al celui mai cumplit coșmar, nimerise în lumea aceea înghețată și singur
trebuia să găsească o cale de ieșire.
-Danteeeee!!!
Îi răspunse doar ecoul pădurii amestecat cu vuietul de sunete nelumești. “Danteeeee!!!”
Propria lui voce se izbea de fiecare copac, ca o nălucă ce își căuta salvarea din lumea în care
era captivă. Tânărul își cuprinse capul cu amândouă mâinile într-o încleștare puternică și
începu să umble cu pași mari în jurul frunzei de stejar pe care era așezată Fulg de nea. Se
opri și îi privi chipul tăcut.
- Oare tu, fragilă făptură, cât ai suferit până când am ajuns eu la tine? Îi atinse fruntea într-o
mângâiere și simți sub degete răceala catifelată și umedă. Haide, vom găsi împreună poiana!
Apucă cele șapte fire țesute de frunza de stejar și trase cu putere până când frunza se mișcă
scârțâind pe zăpadă. Ceva îi spunea că trebuie să se îndrepte către mijlocul pădurii, de unde
venea vuietul acela ciudat.
Cu cât se apropia mai mult, îl auzea tot mai tare și mai clar, ca o împletire de voci ale unor
ființe pe care nu le întâlnise niciodată, dar care îi dădeau totodată impresia că le știe
dintotdeauna și pe care le simțea ca pe o chemare.
Peste obraji îl biciuia gerul aspru, iar aerul cald al respirației îi forma în gene cristale albe de
promoroacă. Mâinile îi încremeniseră pe firele de care trăgea frunza, dar nu avea de gând să

3
se oprească până ce nu găsea poiana. În efortul acela care îi punea presiune pe tot corpul,
bulgarele vâscos din piept se agita tot mai mult, vrând parcă să îl determine să renunțe și să
se lase înfrânt.
Prin minte îi tot veneau cuvintele frumoasei Fulg de Nea care îi spusese că magia dispare,
pomenise ceva și de un Moș. Ce coincidență să audă cuvântul acela tocmai când oamenii se
pregăteau de sărbătorile de iarnă și așteptau să le vină “Moșul”. Ce cretini! Ce ipocriți! Îi
veneau în cap doar gânduri pline de furie.
-Ce știi tu, minune a lumii de gheață, despre prostia și ignoranța oamenilor? Se adresă
fulgului pe care îl căra prin pădure, dar vorbind mai mult pentru sine, căci Fulg de Nea,
oricum nu auzea nimic.
Ridicând privirea de pe albul zăpezii, văzu în față cum copacii se răresc tot mai mult, pe
măsură ce înainta și trăgea cu ultimele puteri de firele frunzei. Încă vreo cincizeci de pași și
intră într-o deschidere imensă a pădurii, ca într-un amfiteatru. Pe marginea lui, șapte
ciuperci uriașe îmbrăcate de zăpadă, de forme diferite, se mișcau pufăind spre cer puzderie
de fulgi albi, strălucitori. Își umflau lamelele de sub pălării ca pe niște burți pline cu aer, apoi
și le eliberau printr-o singură zvâcnitură, în milioane de fulgi care zburau pe deasupra
pădurii. Ca și cum ar fi știut că tânărul a pătruns în poiană, au început toate să țeasă fire
străvezii care se împânzeau pe jos, printre crengile căzute din copaci de greutatea gheții,
formând rețele care transmiteau sunete și vibrații, împletindu-se pline de viață, în șapte fire
mai groase.
Primul gând al tânărului a fost să se retragă încet, copleșit fiind de tot ce se întâmpla în fața
ochilor lui. După fiecare eliberare de fulgi, pălăriile ciupercilor se aprindeau de lumini
galbene și rămâneau așa pentru câteva clipe, pentru ca apoi să se stingă încet, lăsându-le pe
următoarele să strălucească în întuneric. A rămas nemișcat, vrăjit sub intensitatea noilor
trăiri. Fără să își dea seama, începuse să numere în gând: unu, doi, trei…
-Șapte!!! Sunt șapte fire!...
***

CELESTE

De șapte zile stă conectată la firele alea nenorocite! Doctorii au spus că, dacă nu se va trezi
până de Crăciun, o vor deconecta de la aparate și să ne rugăm la o minune de Moș Crăciun.
-Ha! Auzi la ei! Moș Crăciun! Mai bine să-și vadă de medicina lor și să termine cu sfaturile de
rugăciuni!
Aud vocea lui Gavriil de undeva din depărtare, nu-mi pot da seama de unde vorbește sau
despre cine vorbește. Nu știu nici cine sunt eu. Sunt un gând? Al cui gând? A cui voce? De ce

4
sunt atât de sigură că vocea poartă numele de Gavriil? De ce nu mă pot concentra? Am doar
senzația asta de somn. Iar mie îmi place atât de mult să dorm! Aleg să ignor vocea care țipă
cu ecou și încep să cânt un singur vers, ca o mantră: “De Crăciun, fii mai bun… De Crăciun fii
mai bun…De Crăciun fii mai bun!”
***
-Celeste?!
Nicio reacție.
-Celeste! Trezește-te! țipă bunica în timp ce aruncă cu zăpadă, adusă din curte, pe fața mea.
-Am făcut-o din nou, nu-i așa? o întreb în timp ce îndepărtam zăpada cu mâinile, aceasta
topindu-se printre degete și sfârșind pe pielea mea caldă. Sunt atât de obișnuită cu metoda
bunicii de trezire încât nici nu mai reacționez.
-Se pare că Fulg de Nea și tânărul Ian care a găsit-o, nu te atrag atât de mult precum somnul,
îmi spune aceasta, dându-mi o șuviță rebelă de pe frunte. Nu asta mă deranjează, dar începi
să cânți în somn: “De Crăciun fii mai bun.” De unde îl știi?
-Nu îl știu! spun uitându-mă la ea cum dispare de la fereastră către dulap cu pași mici și
înceți. Ca și cum ar avea tot timpul din lume la picioarele ei. Dar mi-aș dori din suflet să aflu
cine era Fulg de Nea! De ce adorm mereu?
-Hmmm…ce părere ai tu despre Crăciun? scotocește cu spatele la mine, după care se
întoarce, întinde un prosop pe care îl iau și șterg umezeala de pe pieptul meu. Îmi face semn
să mă așez lângă ea, la fereastră.
Privesc afară, încă ninge, cu fulgi mari și deși ... nu pare trecut de miezul nopții, după cum
este poziționată luna plină pe cer. Parcă îmi zâmbește. Mereu am crezut că are ochi, nas și
gură. Dar nimeni nu mă crede. Nimeni nu mai crede nimic în ziua de astăzi. Iar eu mă număr
printre acei “Nimeni”, culmea cum, față de convingerile mele, am cea mai mare credință.
Ciudat nu? revin cu gândul la întrebare, și simt o răceală dureroasă ce-mi cuprinde șira
spinării, parcă rupându-se în două.
-Despre Crăciun? Ce părere pot să am? Un haos pentru lume, în care oamenii stau claie peste
grămadă să-și reamintească de ce nu suportă pe cutare și cutare, să-și plângă de milă cu
sfârșitele neajunsuri ale vieții, să se laude cu ce au și ce nu au asta bineînțeles, după ce au
băut și au mâncat peste limita de saturație iar copiii sunt forțați de părinți să meargă la
culcare prea devreme pentru că “altfel nu vine Moșul!” De exemplu eu, mergeam mereu,
chiar mai devreme la culcare și… niciodată nu am primit nimic, spun cu vocea stinsă. Deci
“Moș Crăciun” este o invenție gogonată iar la capitolul ăsta sunt de acord cu Ian! Asta îmi
aduc aminte din poveste, băiat deștept Dante! Cine mai crede în Magia Crăciunului sau în
Moș Crăciun?!

5
-Copiii au nevoie de o pornire în credință, Celeste. Că este o pornire bună sau rea, tot pornire
este. Când un prunc vine pe lume, vine vreodată fericit?! Dacă nu plânge, în cel mai bun caz
este bulversat și are reacție întârziată, dar pe parcurs ce crește, își dă seama că el însuși este
pură magie. Sau așa ar trebui să fie. Oamenii încep să își piardă sufletul și odată cu el, se
pierde viața. Nu te otrăvi Celeste. Străbunica ta, îi cânta mereu fratelui meu “De Crăciun fii
mai bun” cu asta l-a hrănit toată copilăria, iar pe patul de spital, înainte de părăsi acest
Univers, pentru altul mai bun, s-a trezit doar o secundă, cât să-i spună lui Gavriil “De Crăciun
fii mai bun!” Crezi că este o întâmplare că aud asta de la tine acum?!
Conversația lor era aceeași în fiecare seară. Celeste știa că nu e o întâmplare, dar nu din
motivele pe care le invoca bunica. De fiecare dată când închidea ochii retrăia supliciul.
“Acum” care se transformase brusc și iremediabil în “cândva”. Ochii de un albastru deschis
care parcă năzuiau să evadeze spre înălțimi, pe care nu avea să-i mai vadă niciodată. Cum ar
fi putut să mai iubească Crăciunul?!
***
Străbunica a fost mereu pentru mine o enigmă, știu atât de puține despre ea, că uneori mi se
părea că nici nu a fost vreodată aievea și totul în jurul ei e atât de misterios, deși bunica
mereu îmi zice că îi semăn atât de bine.
A locuit în îndepărtată Rusie, tărâmul ghețurilor și a zăpezilor și a fost o mare contesă. Soțul
ei a murit când încă era foarte tânăr și a lăsat-o în urmă cu doi copii mici, abia născuți, care
erau gemeni: bunica și fratele ei Gavriil. Bunica mi-a povestit despre ea că era o femeie
hotărâtă, nu a arătat nici o urmă de slăbiciune toată viața ei, însă ochii ei erau cei mai triști
ochi pe care i-a văzut vreodată. Însă bunica nu a cunoscut-o niciodată cu adevărat, mama ei
era mai mult absentă din viața copiilor, crescuți de doici și menajere, aceștia nu o vedeau cu
zilele uneori.
Nimeni nu știa unde pleca și nu spunea nimănui când avea să se întoarcă, doar o vedeau
încălecând pe calul ei alb și dispărând în pădurea deasă de la marginea hotarului, unde nu
erau mulți curajoși care îndrăzneau să intre în ea. De multe ori se întorcea din pădure
vlăguită, mergând agale pe calul ei care era de asemeni istovit, tot timpul parcă era în
căutare de ceva și tot ce făcea era să răscolească pădurea în lung și-n lat, până găsea ceea ce
căuta. Dar astea erau doar vorbele pe care le auzea bunica prin casă, când șușoteau
menajerele și credeau că ea nu ascultă. Alteori oamenii vorbeau că era ceva vrăjitorie la
mijloc, iar contesa mergea pentru farmece în pădure.
***
Șapte povești…auzite, inventate de ea sau trăite, șapte povești alese cu grijă de bunica
pentru Celeste…șapte povești care să o facă să creadă din nou în Magia Crăciunului. Era clar
că era prea mare să mai creadă în Moș Crăciun, dar cu toții știm că nu despre moș este
vorba, ci despre magia cu care el unește sufletele oamenilor de Crăciun.

6
Începuse din timp, știa că va fi greu, dar îi era mai greu decât și-a imaginat. Celeste era
înverșunată, copilăria îi fusese greu pusă la încercare.
Tatăl ei … un necunoscut … nu știa nimic despre el și nici nu a întrebat-o pe mama sa. Nu
simțea că avea nevoie să știe, mama îi era totul. Că viața le pusese la încercare de multe ori,
că mama era prea mândră să îi ceară ajutor bunicii…asta a simțit întotdeauna, dar nu o
judeca. Erau împreună și asta era cel mai important. Prea mult nu avuseseră, dar avuseseră
destul. Păcat că nu și destul…timp.
Anul trecut de Crăciun bunica le invitase la ea. Mama s-a lăsat greu înduplecată, nu voia să
afle bunica cât de greu se descurcau singure în ultima vreme, dar Celeste a insistat, pentru
că îi era dor nespus de vocea bunicii și de poveștile ei. Cine ar fi crezut că impactul dintre
cele două mașini avea să fie fatal pentru mama sa, cine ar fi crezut că nu o să îi mai vadă
ochii albaștri…Acum știa sigur: nu mai voia sa trăiască fără ea.
Durerea bunicii putea să aștepte – avea nevoie și ea de alinare, măcar cât să se așeze o coajă
subțire peste rană – dar nu avea timp pentru asta, nu voia să o ”piardă” pe Celeste. Avea să o
ajute să creadă, să zâmbească din nou și cu sufletul. Ochii ei nu erau făcuți să fie atât de
copleșitori de triști.
Șapte povești…ajunsese la ultima și nu se schimbase nimic. Dar…”De Crăciun fii mai bun”?
Să fie acesta un semn, o speranță că va reuși totuși? Da, era ultima ei șansă să “repare”
Crăciunul pentru Celeste. Fulg de Nea o va ajuta! Credea în asta!
***

FULG DE NEA

Fulg de Nea provenea din ținutul numit Pământul-de-mijloc. Este o dimensiune magică unde
locuiesc elfii veșnici tineri și nemuritori în trup care, deși pot avea 100, 200 sau chiar 500 de
ani ei arată întotdeauna ca la 32 de ani, considerată vârsta reală a ieșirii din adolescență.
Când Fulg de Nea s-a trezit, a început să îi povestească despre tărâmul său și să-i explice lui
Ian motivul pentru care ea a venit în lumea oamenilor. De asemenea, a continuat ea,
Pământul-de-mijloc este casa zânelor, unicornilor, gnomilor, dragonilor, nekomatelor și
păsărilor Phoenix. Majoritatea poveștilor magice, basmele, cum sunt ele numite de către
ținutul oamenilor, provin de aici. Ceea ce oamenii nu știu e că ele nu sunt doar basme. Ele
sunt întâmplări reale din alte dimensiuni pe care mintea omeneasca încă nu le-a descoperit
sau nu le-a înțeles pe deplin. Desigur, aici locuiește și adevăratul Moș Crăciun, spiritul
Crăciunului, al generozității necondiționate, al iernii și al magiei.
Pentru cei mai sceptici dintre voi, am să ofer și un argument științific: fizica cuantică spune
că lumea fizică este formată din 99% energie și conștiință și 0,0001% materie. Deci totul se

7
rezumă la energie și conștiință. Realitatea și întregul Multivers este energie și conștiință.
Atunci nu este logic că tărâmurile non-fizice sunt mult mai vaste și mai complexe decât cele
fizice? Nu este logic că există o multitudine de ființe și tărâmuri spirituale printre care și
spiritul Crăciunului?
-Da, pare simplu acum când o spui, a răspuns stupefiat Ian. Pot aceste tărâmuri spirituale să
interacționeze cu cele fizice? a întrebat acesta dornic să afle mai multe.
-Da, mai ales atunci când o lume este în pericol.
-Cum adică? Ce vrei să spui? a întrebat îngrozit Ian.
-Uite...lasă-mă să-ți explic. Deasupra Pământului se află un câmp de energie cuantică format
din gândurile și emoțiile obișnuite ale oamenilor. Așa se află pe fiecare planetă și tărâm din
toată galaxiile și universurile. Oamenii cred că gândurilor și emoțiile lor nu contează, că nu
afectează pe nimeni. Dar nu este deloc așa. Pe lângă faptul că adesea nu se gândesc că îi
afectează în primul rând pe ei înșiși, viața, corpul și sănătatea lor, ei nu sunt încă conștienți
că fiecare gând și emoție a lor se propagă în câmpul cuantic al planetei și influențează pe toți
locuitorii săi. Iar câmpul cuantic al unei planete influențează conștiința unei întregi galaxii
împreună cu toate tărâmurile sale fizice și non-fizice. Astfel încât, câmpul cuantic al
Pământului afectează într-un mod negativ Pământul-de-mijloc sau Interiorul Pământului,
cum mai este el numit, ce reprezintă nucleul spiritual al Pământului, tărâmul său magic,
creativ și fantastic pe care oricine îl poate accesa, doar că oamenii au uitat de existența sa.
Oamenii nu mai cred în magie, în frumos, în puritate, în dăruire necondiționată, în iertare, în
gingășie, în zâne, în iubirea divină, iar gândurile acestea afectează profund tărâmul magic.
Ființele magice sunt pe cale de dispariție din această cauză. Lumea noastră, a spiritelor
fantastice, este pe moarte, iar fără noi tot ce este magic pe Pământ va muri, iar sufletele
oamenilor treptat se vor secătui, a spus Fulg de Nea cu tristețe în glas. Astfel ambele lumi
sunt în mare pericol, a continuat Fulg de Nea.
-Înțeleg...dar tu cine ești cu adevărat și cum din atâția oameni s-a întâmplat să mi te arăți
mie?
-Eu sunt Fulg de Nea, o zână a iernii. Zânele sunt cele care schimbă anotimpurile. Ele ajută
florile să înmugurească primăvara, să înflorească vara, schimbă culorile frunzelor din verde
în galben-auriu și stacojiu toamna și formează fulgii de nea, țurțurii și florile de gheață de la
ferestrele oamenilor iarna. Zânele muncesc foarte mult făcând aceste schimbări în natură.
Fără zâne acest spectacol magnific al naturii nu ar fi putut exista.
-N-am știut niciodată că zânele sunt răspunzătoare pentru aceste schimbări în natură. Este
într-adevăr un spectacol miraculos! Ca să fiu sincer, până acum câteva minute eram un om
complet ignorant și nu credeam deloc în magie, în ființe fantastice sau spiritul
Crăciunului...dar acum încep să înțeleg mai bine și ceva din interiorul meu îmi spune că tot
ceea ce ai spus este adevărat. Te cred pe cuvânt, Fulg de Nea, a răspuns în cele din urmă Ian.
Dar totuși cum de eu te-am găsit sau...tu m-ai găsit pe mine?

8
-Dante, calul tău, nu este un cal obișnuit. Este un unicorn din Pământul-de-mijloc. Cu
ajutorul lui te-am găsit. Acum, Ian, trebuie sa găsim o cale de a salva magia și implicit lumile
noastre. Crăciunul este timpul cel mai potrivit. Crăciunul încă mai are puterea să-i facă pe
oameni să spere, să viseze și să creadă în miracole și în magie. Să ne unim forțele și să
aducem Magia înapoi pe Pământ!
-Fulg de Nea, crezi că mă poți ajuta sa îl găsesc pe Dante? Nu știu ce l-o fi speriat, însă a luat-
o la galop prin pădure și dus a fost. Să îl fi supărat gândurile mele legate de Crăciun și a
faptului că nu cred in puterea Moșului? Așa puternice sa fie gândurile mele încât să fie
posibil să îmi fi pierdut cel mai bun prieten? El mă asculta mereu, îmi știa toate gândurile, nu
pot să îl pierd, am nevoie de el și cu siguranță ne poate ajuta și el să schimbăm lumea.
-Dante cu siguranță nu s-a supărat pe tine, este totuși un unicorn, zâmbi puțin Fulg de Nea.
Pământul-de-mijloc adăpostește cele mai frumoase suflete, cele mai sincere sentimente și
cele mai pure trăiri, sunt sigură că a simțit că cineva are nevoie de magia lui și a fugit într-
acolo să dea o mână de ajutor, nu că ar avea una, zâmbi din nou Fulg de Nea încercând să îi
mai descrețească puțin fruntea lui Ian, dar puterile lui sunt de asemenea, magice.
-Cum am fost atât de orb și nu am putut vedea că Dante este atât de special? Ce s-a întâmplat
cu mine atâta vreme de nu am simțit puterea magiei lui?
-Ian, Dante a avut puteri magice mereu, însă sufletul tău nu a fost pregătit să simtă. Va trebui
să ai încredere în mine și să ne pornim pe urmele lui, nu mai avem mult timp la dispoziție,
iar Dante ne poate ajuta să salvăm Spiritul Crăciunului, până la urmă Crăciunul nu înseamnă
doar cadouri și mese pline, înseamnă cu mult mai mult, îți voi mai spune mai multe pe drum,
avem multe de povestit.
Ca prin minune, Fulg de Nea, cu o mișcare amețitoare a mâinii în câteva cercuri mici, a scos
un sunet din vârfurile degetelor și a chemat la ea un cal, părea să fie o vrajă, părea totul atât
de ireal. Calul semăna izbitor cu Dante, numai că acesta avea o coamă cu mult mai mare, iar
coada părea să fie din fire subțiri de gheață, era atât de sclipitoare și în bătaia vântului
mângâia pământul acoperit de fulgii jucăuși.
-Apropie-te Ian, ea este Rush.
-Dar seamănă cu Dante, a spun plin de uimire Ian.
-Uite, am să iți dezvălui un secret, cred că a venit momentul să știi, Rush și Dante sunt din
același tărâm și au aceleași puteri.
Lui Ian nu îi venea să creadă ochilor și nu își mai putea desprinde privirea de la Rush.
-Hai Ian, să mergem să îl găsim pe Dante, avem multă treabă de făcut și Crăciunul este
aproape, avem o misiune importantă de făcut, să salvăm aceste două lumi, oamenii au
nevoie de noi.

9
-Dar stai, Dante are puteri magice? Și dacă Rush și Dante sunt din același tărâm și au aceleași
puteri...asta înseamnă că și eu am puteri magice? Ca tine?
-Da Ian, însă până acum nu ai știut, nu ai fost pregătit să înțelegi, grăbește-te, avem timp să
povestim până ajungem la Dante, cu siguranță Rush știe unde să îl găsim.
***

CELESTE

Unii cred că răspunsurile le găsim în cărți, alții le caută în zaț de cafea sau sticle de vin, însă
prea puțini le caută, prin rugăciuni, în sufletul lor. Dar cum ajungi la suflet? E o căutare
menită să o parcurgem singuri sau alături de cineva?
Timpul știa că strănepoata contesei nu putea să aibă aceeași soartă: aceea a uitării.
Ceea ce nu știau, decât foarte puțini, era faptul că asupra familiei contesei căzuse un blestem
și că acel blestem nu putea fi rupt decât printr-o jertfă. Contesa îl găsise scris pe o stâncă
dincolo de marginea pădurii încremenite. Stătea scris în gheață și soarele îi lumina urletul.
Dar de ce căzuse acel blestem asupra familiei ori cine-l aruncase asupra ei nu se știa. Însă
era cert: în fiecare Crăciun un membru al familiei trecea în neființă ori cădea la pat, cuprins
ori de vreo boală grea, ori de vise zbuciumate aruncate chiar de iele asupra lor.
Cert era că, pe măsură ce anul își strângea lunile în jurul său, când o alătura și pe cea de a
douăsprezecea, inimile familiei lui Celeste înghețau în durere, teamă și disperare. În timp ce
restul lumii era învăluită de lumină, pace și bucurie, pe ei îi îmbrățișa moartea, iar casa le
era decorată cu marame negre.
Nu știu ce anume făcu timpul, dar iat-o pe Celeste în pragul nebuniei. Visa năluci, iar pe
asistenta care o îngrijea o confunda adesea cu bunica sa.
– De când sunt aici? o întreba Celeste pe asistenta peste care ninseră anii.
– Chiar nu-ți mai aduci aminte?
– Nu... șopti ca pentru sine tânăra femeie cu părul de miere căzându-i în valuri până la piept.
– Se face acuși al șaptelea Crăciun de când colindăm împreună saloanele acestui centru de
recuperare mintală.
– De ce?
Celeste puse întrebarea cu o puritate asemănată unui fulg de nea. Asistenta o privi cu atenție
și își notă în agendă orice schimbare observată la ea. I se administra acum o nouă schemă de
medicație. Ei îi părea rău de tânăra femeie pierdută. Ajunsese la centrul de recuperare

10
imediat ce aproape își pierduse total mințile, după ce un accident de mașină, petrecut în
seara de ajun, îi ucisese atât soțul, cât și copilul care aștepta să se nască.
Avea 23 de ani pe atunci, avea chipul unui copil cu sufletul rănit. Rude apropiate nu mai
avea, iar cele ale soțului o abandonaseră în spitalul de nebuni. De acolo fusese transferată în
centrul de recuperare, considerându-se că nu e nebună de-a binelea, ci doar rătăcită într-o
durere prea mare.
– Celeste, ai trecut printr-o grea încercare, una atât de mare încât nu-mi este îngăduit să ți-o
spun, căci ne este teamă că va fi prea mult pentru tine. E mai bine să-ți amintești singură nu
doar ce s-a întâmplat, dar și cine ești.
Melania, de ce dorm atât de mult? Știi? Mi se pare uneori că acesta e visul și alta e realitatea,
poate aceea din vis.
– S-ar putea spune că viața-i un vis smuls din eternitate, dar cert e că acum nu dormi. M-aș
bucura să rămâi cât mai mult timp trează.
– De ce?
– Ei de ce? Măcar pentru ca să-l vezi de domnul doctor. Se-ntoarce azi de la cursul de
perfecționare. A fost plecat multe luni, se face acuși anul. El ți-a prescris noua schemă de
tratament. Eu cred că motivul plecării sale ai fost chiar tu, spuse Melania amintindu-și
promisiunea pe care doctorul Radu Stelian i-o făcuse Celestei, care dormea prinsă într-un
vis al uitării: ”Îți promit că mă voi întoarce și că te voi face bine. Îți vei aminti cine ești și,
poate, îți vei aminti și de mine.” Apoi se aplecase asupra ei și îi sărută obrajii înlăcrimați.
Nu era prima dată când asistenta îl vedea în preajma tinerei femei, fără să știe că ea este
acolo. Din pragul ușii nu o vedea doar pe Celeste care dormea cu pletele răsfirate, ci și pe el.
Îi observa dăruirea și disperarea de a o vindeca. Asistenta bănuia de mult timp că Radu are
niște sentimente aparte pentru Celeste, sentimente care depășesc sfera relației doctor-
pacient. Bănuia, de asemenea, deși el nu recunoscuse niciodată, că se cunoșteau dinainte. El
păruse de-a dreptul șocat să descopere că ea e noua sa pacientă.
– Cum îl cheamă? Nu sunt sigură că-mi aduc aminte de el.
– Se numește Radu, aveți aceeași vârstă și, curios lucru: v-ați născut la aceeași dată!
Celeste privi pe geam. Fulgii de târziu de noiembrie prevesteau o iarnă decisă să nu se lase
prea mult așteptată. Numele tânărului doctor îi suna cu ecou în suflet și o mare de emoții îi
inundă fiecare celulă a corpului.
– Nu-mi aduc aminte nici câți ani am... îi spuse ea asistentei.
– Stai liniștită. Presimt că acesta va fi ultimul Crăciun pe care-l vom petrece împreună, îi
răspunse asistenta cu un zâmbet plin de căldură.

11
Melania ținea mult la Celeste. Ea nu avea copii, așa că vedea în Celeste fiica sau nepoata pe
care n-a avut-o niciodată.
***

RADU

-Primiți colindători?
De după ușă se ivi Radu cu o coroniță de brad. Privi spre Celeste, iar fața i se însenină la
vederea ochilor ei azurii, încadrați de gene întunecate și lungi.
Ea îl privi, însă un sentiment de teamă o acapară. Plânsete de bebeluși și strigăte îi răsunau
în ureche. În jur, totul era negru și ud. Lumini orbitoare îi prindeau privirea ca într-un
ștreang. Realiză că nu erau lumini, ci mâini reci ca moartea. Un potop de lacrimi i se revărsa
pe obraji. Un glas de nicăieri veni spre ea. Îi aducea pace, o pace pe care n-o mai simțise de
mult timp. Apoi o îmbrățișare. Era caldă și ea și i se revărsa în suflet precum lumina stelei
pusă în vârful bradului de Crăciun. Nu deschise ochii. Nu era nevoie. Știa că era el. La pieptul
său se cuibărise din nou, așa cum făcuse și când erau doar doi copii.
Simțind-o atât de caldă în brațele lui, Radu spera. Spera să se facă bine, să-și amintească de
el. În copilărie nu avusese curaj să-i spună că o iubește. Câți iau în serios dragostea unui
copil? Apoi îi deveni prieten, apoi, ușor-ușor, un simplu cunoscut. Viața i-a dus pe căi
diferite, însă iubirea o dirijează, așa că l-a întors iar spre ea, însă nu o găsi așa cum s-ar fi
așteptat. Era un suflet ce părea pierdut, cu mințile rătăcite și trupul de mamă gol și plin de
durere. Celeste nu mai era fata care alerga pe câmp, nici cea care dansa cu el în lanul de grâu,
cu ochii ei reflectând cerul, crezând că lumea e doar vis și candoare. Nu era nici fata pe care,
dacă ar fi avut curaj, și-ar fi dorit să o sărute la apus, așa doar ca din greșeală, însă o greșeală
dulce, un vis plin de dor, care ar fi cerut, poate, înc-un sărut.
Celeste fusese soție și aproape mamă. Fusese trădată și aproape murise din cauza brațelor
pe care le iubise. Totuși, în urmă cu un Crăciun, ea păru că-l recunoaște. Îi adusese în dar un
glob de Crăciun, făcut din staniol auriu, așa cum făceau adesea în copilărie din ambalajul de
la ciocolată. Atunci îl sărutase, parcă înțelegându-i dorul ce renăscuse-n el. Dar ea refuzase
să-i vorbească, afundându-se din nou în lumea viselor, însă de mână cu el.
Imediat după Crăciun, Radu plecase să caute răspunsuri. În brațele sale ori singură, Celeste
trebuia să redevină ea.
– Mi-ai lipsit, șopti ea.
Surprins de afirmația femeii care i se cuibărise în brațe, el o întrebă:
– Știi c-am fost plecat?

12
– Da, însă n-am fost singură. Te-am visat.
Celeste deschise ochii, iar cerul întreg se reflecta în ei. Îl privi și se gândi dacă mai trăiește,
căci, ”așa se simte Raiul”, își spunea ea.
***

FULG DE NEA

Oasele o dureau îngrozitor din cauza frigului care pătrundea în orice locșor din corpul ei. Se
uita printre crengile învelite în omăt după el. A ajuns prea târziu. Deja era cineva care-l
îndruma, iar acum singura soluție e să se descotorosească de zâna aia. Îi urmărea de la bun
început și simțea că dacă trebuie să o mai asculte pe zână încă un minut o să înnebunească
de-a dreptul. Îi umplea mintea lui Ian cu prea multe prostii. El avea altă menire și nu aceea
de a readuce magia. Trebuia să o distrugă, iar ea avea marea sarcină de a-l duce la Narsilion
pentru a-l antrena așa cum trebuie. Ian deține o mare putere de care nici măcar nu are
habar, iar puterea asta trebuie folosită cu cap, nu pentru Crăciun.
Pielea ei, ușor creolă, nu o prea ajuta să se camufleze, mai ales că părul și veșmintele ei erau
albe, la fel ca întreg peisajul ce o înconjura. Din acest motiv era nevoită să poarte o mască,
una respingătoare, fiind în contradicție cu chipul ei. Poate îi reprezenta personalitatea,
totuși. Știa că nu era o ființă prea umilă. Nici nu avea nevoie de a fi așa. Fața ei era acoperită
de un craniu de cerb, curățat și fără miros de cadavru.
Fulg de Nea și Ian dispăreau în marea albă, însă Kadlu era rapidă și a putut să-i prindă din
urmă, fără să creeze suspiciuni. Tot ce avea nevoie era un moment de neatenție provenit din
partea zânei, iar după asta, l-ar face nevăzut pe Ian. În momentul în care l-a văzut pe Ian
rămânând în urmă pentru a se holba la o scorbură de copac, ea a sărit în spatele lui și cu o
mișcare rapidă l-a prins sub mantia ei, însă Fulg de Nea nu era proastă și se aștepta ca
dușmanii să apară în drumul lor, așa că vraja lui Kadlu nu a funcționat. Ea și cu Ian încă erau
acolo, iar Fulg de Nea s-a întors rapid cu fața la ei, de parcă a simțit că ceva nu e bine.
-Dă-i drumul! a șuierat zâna printre dinți, azvârlind o privire tăioasă precum gheața.
-Că altfel ce? a râs Kadlu cu îngâmfare. Ce ai putea tu să-mi faci?
-Putem să încheiem conflictul ăsta fără prea multă bătaie de cap și fără victime. Nu cred că
vrei să vezi de ce sunt în stare.
Ian s-a îndepărtat cât de rapid a putut de femeia care părea amenințătoare și în momentul
ăla a putut să simtă cât de frig îi era. Poate nici măcar nu era frigul, ci starea de frică ce îl
îngheța de-a dreptul.

13
Kadlu a scos un mârâit și și-a îndreptat mâinile spre mască, scoțând-o rapid. Imediat după ce
fața nu îi mai era protejată de craniul de cerb, a simțit nevoia să și-o acopere din cauza
frigului, însă nu a schițat nici măcar un gest de a da de gol vulnerabilitatea pe care o simțea.
În schimb, a fixat-o pe zâna iernii cu privirea. Nu avea privirea de gheață, așa cum se aștepta
Fulg de Nea, ci avea o privire plină de dorință de răzbunare și care putea să ardă întreaga
pădure. Nu era un spirit al iernii, în ciuda aparenței fizice. Ochii ei erau ca de șoim, fiind
înflăcărați, iar zâmbetul ei era unul machiavelic. Chiar și Fulg de Nea putea să își dea seama
de amenințarea care îi păștea pe amândoi. Niciun tip de farmec nu i-ar salva acum. Nu își
putea da seama ce tip de creatură era cea din fața ei, dar cu siguranță era una puternică. O
putea vedea în ochii ei. Oricât de frică i-ar fi, avea o sarcină de îndeplinit. Trebuia să salveze
magia din cele două lumi și asta era cu putință doar dacă îl salva pe Ian. Nu putea să-l lase pe
mâna oricui.
Dacă Kadlu era un personaj zvelt și intimidant, Fulg de Nea era unul firav, de îți era frică și
să sufli în fața ei că poate ar fi rănit-o. Cu toate acestea, nu era chiar slabă. Zânele au puterile
lor și pot fi tare periculoase pentru oricine care stau în calea lor. De-a lungul timpului, zânele
mereu au fost portretizate ca fiind creaturile cele frivole și bune, personificând întotdeauna
buna-credință și salvatoarele umanității, însă nu erau deloc așa. În realitate erau viclene și
dacă nu jucai după cum cântau ele le descopereai adevărata față. Kadlu știa de ce puteau fi în
stare zânele. Din punctul ei de vedere, erau prefăcute și diabolice, însă nu erau la fel de
puternice precum ea. Ea măcar nu își ascundea adevărata natură.
-Ian, s-a întors Fulg de Nea spre el, ascultă bine ce îți zic! Nu o să se întâmple asta, dar dacă
se întâmplă ceva și eu... Ei bine, eu o să fiu prea rănită de a mai continua drumul, te implor,
fă orice ce îți stă în putință să ajungi în Pământul-de-Mijloc și să întrebi de Sabil. Să nu ai
încredere în oricine! Ești foarte important pentru toți și promit că o să te apăr chiar și cu
prețul vieții mele!
-Poftim? Cum adică? Cine e ea?
-Nu contează. Sper că nu o să fie cazul de...
-Ajunge! i-a întrerupt Kadlu. Am nevoie de băiat.
-Ei bine, poți să stai la coadă! Cu toții avem nevoie de el.
Kadlu a scos un șuierat ce părea din altă lume, deși, ei bine, chiar era din altă lume, cel puțin
pentru Ian. În jurul lor s-a format o ceață care devenea din ce în ce mai deasă cu cât șuieratul
lui Kadlu se auzea mai tare. Din pădure se auzeau urlete provenite de la tot felul de
lighioane, însă nu erau orice fel de urlete. Păreau urlete de foame. În câteva momente, o
grămadă de perechi de ochi îi înconjurau, însă nu se apropiau de ei. Erau acolo doar ca o
formă de amenințare.
Fulg de Nea a făcut câteva mișcări amețitoare din mâini, din a căror degete se scurgea o
pulbere strălucitoare. În curând, pulberea aceea s-a transformat în niște fulgi mari de
zăpadă. „Și acum ce?” s-a gândit Fulg de Nea în sinea ei. Ce urma să facă? Să o amenințe pe

14
creatura aceea cu zăpadă? Nu e ca și cum nu e înconjurată de ea. Nu ar fi trebuit să se bage
de una singură în sarcina asta. Nu e destul de pregătită pentru a face față celor mai rele
primejdii. Desigur, era în stare să presare ici colo pulbere și să facă mici farmece, dar să-și
canalizeze întreaga putere și să se lupte cu ea? Nu avea habar cum să facă asta.
Trebuia să se concentreze. Dacă voia să salveze ambele lumi trebuia să-și dea toată silința în
momentul ăsta și să nu se îndoiască de ea. Așadar, a înghițit în sec și s-a uitat spre picioarele
femeii din fața ei. Când i-a văzut opincile scufundate în omăt, i s-a aprins un bec. Și-a mișcat
din nou mâinile și concentrându-se cu toată puterea pe care o putea simți în momentul
acela, i-a înghețat zăpada din jurul picioarelor, prinzând-o strâns, iar după asta, a
transformat zăpada din jur în lichid și a încercat să o ridice asupra lui Kadlu, însă în
momentul în care zăpada lichidă era deasupra femeii cu craniu de cerb, concentrarea ei a
fost distrusă de teama și șocul care au lovit-o ca o bâtă. Chipul lui Kadlu se reflecta în apa de
deasupra ei, însă nu era singurul care se putea vedea, spre surprinderea lui Fulg de Nea. Mai
era unul, în spatele ei, de parcă o supraveghea. Chipul înfățișat era unul monstruos. În
spatele lui Kadlu se afla o creatură cu blană neagră și dinți ascuțiți și fioroși. Maxilarul îi era
încleștat, de parcă se abținea să nu-și dea frâu liber dorințelor demonice. Nu putea să
înțeleagă dacă acea creatură reprezintă un pericol sau nu, însă un lucru era cert – trebuia să
îl ignore și să nu se lase acaparată de emoții.
-Nu știu ce vrei sau ce ești, dar trebuie să înțelegi că băiatul ăsta e cheia pentru
supraviețuire. Chiar și tu o să mori dacă nu ne lași în pace! a strigat Fulg de nea după ce a
reușit să-i înghețe și brațele, însă femeia a râs zgomotos, de parcă ar fi fost totul o glumă.
-Desigur... Trebuia să mă aștept la asta. Nu poți înțelege care e adevărul. Ești prea
îndoctrinată. Crezi că o să salvezi lumea? Care lume? A lui Moș Crăciun? a întrebat Kadlu
arogantă.
-Nu, tu nu înțelegi, a șoptit zâna scrâșnind din dinți
Din pădure s-a auzit un nechezat puternic, capabil să spargă orice din jurul lui. Era oare o
altă creatură invocată de Kadlu? Ian s-a întors panicat înspre locul de unde se auzea
nechezatul. Îi era familiar. Oare... nu. Nu are cum! Să fie Dante? Ar recunoaște oriunde acest
sunet, însă în ținutul acesta părea mult mai puternic. Dacă Dante chiar e un unicorn, atunci
poate s-ar explica. În toată această încăierare nu a observat nimeni că Rush a fugit. Poate că
s-a dus să-l aducă pe Dante. Da, asta ar trebui să fie explicația! O să apară amândoi din
moment în moment și îi vor salva din fața primejdiei.
Habar nu avea ce se întâmpla. S-a trezit cu mintea încețoșată într-un tărâm înghețat și a fost
salvat de o zână, care îi tot preciza că el va salva lumea și că are puteri, iar calul lui e un
unicorn. Sună absurd, fix ca o poveste de adormit copiii, dar ceva din lăuntrul lui îi spunea că
trebuie să aibă încredere. Mereu s-a simțit ca nefăcând parte din lumea lui, cea obișnuită. Se
simțea exclus și ciudat, de parcă funcționa greșit. Acum știa că de fapt nu funcționa greșit, ci
era în locul greșit. Știa că locul lui e aici sau, cel puțin, are un scop de îndeplinit – unul foarte
important. Avea încredere deplină în Fulg de Nea, simțea asta, însă Kadlu îl fascina și îl

15
ademenea de parcă ar fi fost un magnet. Spusele ei erau misterioase și îl făceau mai confuz
decât era. Ar fi vrut să afle mai multe, dar ceva îi spunea că nu o să se întâmple asta.
Amândouă păreau destul de secretoase.
Doi cai se apropiaseră de Fulg de Nea și Ian. Într-adevăr, erau Dante și Rush, care încercau
să îi facă pe stăpânii lor să se urce pe ei, însă degetele lui Kadlu prinseseră culoarea sângelui,
iar gheața din jurul brațelor se topise. Fulg de Nea se uitase înfricoșată la ce s-a întâmplat.
Și-a dat seama că era doar o chestiune de moment până când se putea mișca din nou, iar
atunci probabil chiar i-ar fi resimțit furia. Dacă voiau să scape, acum era momentul. I-a făcut
un semn lui Ian și s-au urcat pe cai. Ian se așteptase să înceapă să galopeze, dar mare i-a fost
mirarea când cei doi levitau deasupra copacilor înfrigurați. Putea să vadă toată pădurea de
acolo, deși nu era cine știe ce de văzut. S-ar fi așteptat să fie ceva nemaivăzut, însă sub toată
zăpada aia nu prea se puteau observa lucruri semnificative.
Kadlu a mârâit de frustrare în timp ce îi privea pe cei doi cum se îndepărtau de ea. A fost
prea blândă. Trebuia să acționeze conform planului, nu să lase loc de învoială. Și-a pus
masca înapoi pe față și cu o mișcare a mantiei s-a făcut nevăzută în negura pădurii.
***

RADU

Întoarcerea doctorului, chiar acum, înaintea celui de-al șaptelea Crăciun îi umplea Melaniei
sufletul de speranță. Așa cum obișnuia să facă în fiecare an, în această perioadă, asistenta îi
lasă pe cei doi să se regăsească și ea se retrăsese în cămăruța din capătul holului. Închise ușa
în urma sa și se îndreptă către fereastra larg deschisă. Noaptea se instalase și întunericul
pusese stăpânire pe întreg peisajul. Femeia nu se lasă deloc înspăimântată de priveliștea
scufundată în smoală și, cu mișcări precise, deschise sertarul biroului și de acolo luă o
lumânare pe care o potrivi în sfeșnicul aflat sub icoana Sfântului Stelian. Apoi, din buzunarul
drept al halatului scoase o cutie de chibrituri. În cutiuța ponosită se afla un singur băț de
chibrit. Melania își plecă genunchii la pământ și cu un gest scurt și rapid aprinse lumânarea,
apoi își plecă capul și își împreună mâinile pentru rugăciune. Încăperea toată se umplu de o
lumină caldă și întunericul dispăru puțin câte puțin.
Deși era decembrie, afară nu mai contenea să plouă. Vremea era de stat în casă, în niciun caz
de călătorit, dar din moment ce avionul decolează, Radu nu avea de ce să se plângă. A obosit.
A obosit cu adevărat. Au trecut 7 ani de când speră ca Celeste să deschidă ochii și să își
amintească de accident, să își amintească de el, să se vindece si să poată să îl vadă pe el așa
cum e, iremediabil îndrăgostit de ea. Sunt 7 ani de când e în spitalul lui și în adâncul
sufletului își dă seama că pentru ea, dragostea lui nu contează suficient cât să o ajute să se
vindece prin intermediul ei. Până la urmă cum ar putea să conteze? Ea nici nu știe, nu a știut

16
niciodată. A fost oarbă la sentimentele lui, el a fost prea timid să i le recunoască iar apoi a
fost prea târziu.
Până să își facă el curaj să îi spună, Celeste a cunoscut pe altcineva, s-au iubit, s-a căsătorit cu
el, un bărbat tânăr și cu inima bună și atunci a știut că a pierdut-o pentru totdeauna. Doar că
totuși se pare că nu a fost pentru totdeauna. Deși urăște să admită, deși urăște ce a pățit ea,
există o mică măsură din el care se bucură că s-a întors la el și în brațele lui. Doar că ea nu
conștientizează încă. Nu și-a revenit decât fizic după accident, dar el e aici gata să o salveze
și să devină totul pentru ea. Realizează că nu e o gândire sănătoasă, realizează că e aproape
o obsesie, dar nici nu poate da înapoi. O iubește. O iubește de mulți ani. Se fac 7 ani doar de
când e în spital, însă simte că acum, odată cu întoarcerea lui, va fi diferit. A fost plecat
departe de ea câteva luni timp în care s-a consultat cu toți medicii care ar fi putut să îl ajute
și a venit cu un plan nou. Acesta fi Crăciunul. Trebuie să fie. E ultima încercare, altfel va
trebui să treacă peste și să încerce să o uite.
Radu intră în salonul lui Celeste și o întreabă:
- Ești gata să afli ce s-a întâmplat cu Ian și Fulg de nea? A trecut ceva timp de când am
început povestea... Dar speram să ți-o mai amintești.
- Povestea... Ta? Am crezut că am visat... Am crezut că mi-a spus-o bunica, contesa mea... Am
crezut....
- Celeste, dă-mi voie să îți reamintesc. Împreună am început să depănăm povestea, pentru că
îți spuneam că trebuie să îți amintești ceva. Sperasem ca aventurile lui Ian și ale lui Fulg-de-
nea să te ajute să înțelegi ce s-a întâmplat în trecut. Haide deci să reluăm povestea.
- Povestea...
***

KADLU

Kadlu nu avea cum să lase lucrurile așa. Nu putea pur și simplu, erau prea multe în joc și nu
putea să lase ce se întâmplă cu Ian în voia sorții. S-a întors la bază, și-a luat echipa și a pornit
din nou pe urmele lor. De data aceasta, întâlnirea va trebui să aibă un alt sfârșit și băiatul va
trebui să meargă cu ea.
Ian mereu a găsit-o pe Fulg de nea frumoasă. Însă felul în care l-a protejat, felul în care a
vorbit despre el și despre importanța lui, felul în care se uită la el pe furiș uneori dar mai
ales bucuria din sufletul lui când o surprinde privindu-l îi confirmă. Ea pare să îl vadă, pe EL,
cu adevărat, cum nimeni nu l-a mai văzut vreodată. O iubește. A iubit-o din prima clipă, este
sigur de asta. A iubit-o probabil dinainte să o cunoască măcar, i-a simțit prezența dinainte să
o vadă sau să știe de ea. Nu va avea liniște până nu ii va spune.

17
- Fulg de nea, crezi în destin?
- Desigur, ce urmează să mă întrebi, dacă cred în Moș Crăciun? spuse ea aparent indignată
dar cu urme de amuzament în glas.
- Cred că destinul meu a fost să te întâlnesc pe tine.
- Dar desigur că a fost, suntem suflete pereche! Cum altfel crezi că ai reușit să mă vezi în
poiană? E adevărat că Dante m-a ajutat să te găsesc, dar tu ești cel care m-a văzut și care m-a
reconectat cu lumea poveștilor.
- Suflete pereche? Vrei sa spui că ai știut încă de la început?
- Desigur, dar și tu ai știut. Ai simțit, așa cum simți și acum, am dreptate?
Ian nu i-a mai răspuns, nu mai avea rost, s-a apropiat de ea și a tras-o in îmbrățișarea lui. Era
atât de caldă, de moale și de perfectă, corpul ei se plia perfect pe corpul lui, de parcă acolo ar
fi trebuit să fie dintotdeauna. A sărutat-o atunci și a simțit că nimic altceva în afară de ea nu
mai contează. A decis că de aici, va trăi ca să o iubească și să o vadă fericită. Nu știa ce destin
crede ea că are el, ce profeție sau ce însemnătate, dar ar face orice cât timp ea asta își
dorește.
Îmbrățișarea le este întreruptă de sunetul ușii trântite de perete.
- Îmi pare rău Fulg de nea, dar lucrurile nu pot rămâne așa. Dacă ne dai băiatul acum, poți
pleca de aici nevătămată, spuse Kadlu.
- Destinul lui e altul! Știi bine că el trebuie să salveze Crăciunul! Să ne salveze pe toți!
- O va face. Cu toții ne dorim asta. Doar că o va face sub supravegherea noastră. E ultimul
avertisment, Fulg de nea. Dă-ne băiatul!
Fulg de nea încă era prinsă în îmbrățișarea lui Ian, el o ținea de după talie de parcă ar putea
să o protejeze. Nu îl poate lăsa acum, mai ales nu acum că el a simțit conexiunea sufletelor
lor. Lucrurile nu se pot întâmpla așa, el va salva lumea împreună cu ea, locul lui este lângă
ea, nu lângă Kadlu și echipajul ei!
Și atunci se aude.
A fost o bubuitură puternică care a părut in aceleași timp că a durat o veșnicie și o singură
clipă. Nu a crezut că Kadlu chiar va face ceva, a crezut că a reușit să ajungă la inima ei. Dar
cât s-a înșelat.
A închis ochii și a așteptat impactul cu glonțul, însă singurul impact pe care l-a avut a fost cu
podeaua. Ian a împins o la pământ și...
- Dumnezeule nu!! Ian! Ian, te-a lovit pe tine!!

18
Au sărit în aceleași timp și Fulg de nea și Kadlu spre băiat, însă glonțul l-a lovit direct în
inimă. Nu a reușit să mai rostească nici măcar un cuvânt și a rămas împietrit pentru
totdeauna.
- Trebuia doar să ne dai băiatul! Uite ce ai făcut! A șuierat nervoasă printre dinți Kadlu.
Fulg de nea nu a putut să răspundă, nu putea face altceva decât să plângă și să strângă în
brațe trupul neînsuflețit a lui Ian. Au avut câteva minute de fericire, în loc de întreaga viață
cum au crezut că va fi. Acum totul e pierdut! Crăciunul, lumea poveștilor, totul e sortit să
moară odată cu el. Cel puțin, în adâncul sufletului, ea așa a simțit.
***

CELESTE

Lacrimile curgeau incontrolabil pe fața lui Celeste. Nu înțelegea de ce doctorul a decis să

încheie povestea așa! De ce a trebuit să moară Ian? De ce a trebuit să rămână Fulg de nea
singură?
- De ce... De ce l-ai omorât? a spus ea printre lacrimi.
- Nu l-am omorât eu, draga mea. Îmi pare nespus de rău. A fost neșansa lui, a fost un ghinion,
o întâmplare nefericită. A fost un accident de mașină!
Și atunci, își amintește. Nu își amintește treptat, își amintește totul deodată și amintirile o
sufocă, simte că nu mai poate să respire, că nu mai vrea să respire, că totul e prea mult, că
aerul ii arde plămânii. Soțul ei... Soțul ei a murit. Nu Ian. Ian nu există. Soțul ei a murit în
accidentul de mașină. El a murit și ea a supraviețuit și a rămas singură.
Își dă seama că a știut mereu, că nu a uitat niciodată cu adevărat, dar că a îngropat adevărul
atât de adânc că nici ea nu a reușit să mai ajungă la el. Și-a plâns soțul timp de 7 ani, fără să
știe de ce plânge și de ce sufletul ei e sfâșiat. A plâns atât de mult încât nu mai are lacrimi
acum.
Știe ce are de făcut. A știut de ceva timp. Trebuie să găsească o cale să ajungă la el. Cu orice
preț. Va găsi o cale să își pună capăt vieții și să ajungă în brațele sufletului ei pereche din
nou! Suflete pereche, doar așa a spus doctorul. E dispusă să își asume riscul doar ca să îl
poată întâlni în lumea de apoi. Oricum ea nu își mai dorește să trăiască. Ea nu a mai trăit de
mult oricum.
A luat o decizie. E singura decizie corectă și firească. Acum trebuie doar să găsească o cale să
își ia viața, fără ca doctorii să intervină.
***

19
RADU

A reușit! În sfârșit își amintește!

Sufletul lui Radu cântă de fericire, Celeste își amintește! Acum poate să depășească trauma și
să fie a lui, cu adevărat a lui, așa cum a fost menit din totdeauna. Fericirea lui radiază din toți
porii, chiar dacă o vede acum că plânge, că e nefericită și că pare să sufere. Nu îi înțelege
durerea. Însă are un scop clar în minte, acum că și-a amintit, e momentul să devină a lui!
Nimeni și nimic nu îl va opri de data aceasta.
Părea că toată lumea din jur se bucură nespus de faptul că, în sfârșit, își amintește. Era
încurajată că, din moment ce a recunoscut trauma, drumul spre vindecare va fi lin, că este
încă tânără și frumoasă, iar viața i se așterne dinainte precum un covor cu flori de primăvară
ce așteaptă să fie culese de mâinile ei gingașe. De-a dreptul revoltător! Singurul ei gând din
momentul în care și-a amintit de cumplitul accident care a lăsat-o văduvă și i-a răpit șansa
de a deveni mamă a fost acela de a-și curma viața, cât mai repede cu putință, pentru a-și
reîntâlni soțul, poate chiar și îngerașul ce-l purta în pântece.
Însă Melania și Radu păreau a fi mereu cu un pas înaintea ei, drept pentru care se asigurau
că e mereu supravegheată, inclusiv când mergea la baie. Asta o neliniștea pe Celeste și mai
tare, dar, în același timp, o făcea să arhitectureze mai cu sârg un plan.
De 7 ani, Radu se apucase de fumat. Nu credea că va face asta vreodată, tocmai el, mereu
atent să-și îngrijească corpul ca pe un templu, să facă sport regulat și să mănânce sănătos,
dar a simțit nevoia să-și aline cumva durerea, frustrarea, neputința și suferința. Deseori
fuma în fața clădirii unde se afla Celeste, îi plăcea să o simtă aproape. Dar în acea zi de marți,
nu a mai apucat să scapere bricheta pentru a aprinde țigara, lumea lui a fost cuprinsă de cele
mai arzătoare flăcări când s-a auzit bufnitura. Totul s-a derulat pe repede înainte, ea zăcea
jos, într-o baltă de sânge, nemișcată. Luminile ambulanței, paramedicii, discuțiile despre
prosopul cu care și-a acoperit fața când a sărit de pe geamul de la baie, Melania care o
așteptase să iasă și panica ei când a realizat că ușa e încuiată și nimeni nu-i mai răspunde.
Corpul își revenise după accidentul de mașină, mai aveau de reparat mintea, spuneau ei.
Dar, și de-ar fi reușit, sufletul ei era mult prea fărâmițat pentru a fi lipit la loc cu fir de aur,
precum un bibelou japonez. Bucățile nu s-ar mai fi putut potrivi nicicând, oricât de iscusit ar
fi fost meșterul.
***

CELESTE

20
Blestemul...
Și anul acesta Crăciunul își cerea tributul.
Era iubirea cea care o împinsese pe geamul îngust al băii, disperarea de a trăi tot restul vieții
cu durerea pierderii a ce avea mai de preț – pruncul nenăscut și bărbatul pe care îl iubea mai
presus de ea însăși – sau tristețea de a fi închisă între acei patru pereți de un alb orbitor
până când...până când?
Șapte brațe de lumină au coborât din cer și au ridicat-o de la pământ. Se simțea fericită,
eliberată, ușoară, cum nu se mai simțise de când aflase că urma să fie mamă, ca un fulg de
nea care plutea prin văzduhul mohorât. Alți fulgi diafani i s-au alăturat treptat într-un dans
suav de parcă îi urau ’’Bun venit!’’ în lumea lor. Se înălța tot mai mult îndepărtându-se de
pământ fără să privească măcar o clipă spre ce lăsa în urma ei.
’’De Crăciun fii mai bun!’’ a început ea să fredoneze în timp ce se bucura de ascensiunea lină
și ușoară spre casa sufletelor.
S-a oprit brusc. Fulgii din jurul ei au încremenit și ei. Toată bucuria s-a preschimbat pe loc în
îngrijorare. Și-a amintit că venise pe pământ cu o misiune clară, pe care o ignorase în tot
acest timp. Pierduse prea mulți ani cu ’’treburi pământești’’ și își uitase menirea.
- Duceți-mă la ea! le-a poruncit fulgilor care s-au grăbit să-i îndeplinească dorința,
despărțindu-se și formând un culoar pe care Celeste a pășit nerăbdătoare, nu înainte de a
arunca o ultimă privire spre corpul lipsit de viață, îmbrăcat într-o cămașă de noapte albă,
întins pe cimentul umed.
- Rezistă! Mă întorc cât de repede pot! și a zburat ca gândul spre pădurea de gheață.
***

FULG DE NEA

Fulg de Nea îl ținea în brațe pe Ian, îl mângâia, plângea și fredona un cântec trist de dragoste.
- Tu trebuia să mori, nu el! a oftat Kadlu ținându-și capul în mâini. Ian fusese singura ei
speranță că acel bătrân cu barba albă, îmbrăcat de sute de ani doar cu hainele alea enervant
de roșii, ar fi dispărut anul acesta din lume o dată pentru totdeauna. Ani la rând îi șoptise zi
de zi la ureche că toate acele dulcegării despre dragoste, dăruire, iubire, bunătate sunt
numai niște haine strălucitoare pe care și le pun toți cu o lună înainte de aceste sărbători de
Crăciun pentru a părea altceva decât ce erau de fapt, iar toată munca ei se sfârșise cu un
glonț înfipt în inimă. Și nu oricum, ci tras chiar de ea.
- Sper că acum ești fericită, cele două lumi vor fi distruse și vom dispărea și noi! a șoptit
printre suspine Fulg de Nea.

21
Un vuiet asurzitor le-a întrerupt discuția. S-au privit nedumerite. Cine venea oare să le tragă
la răspundere pentru fapta lor nesăbuită?
- Nu poate fi decât timpul, doar el se înfurie atât de rău când facem prostii, spuse Kadlu care
se ridică iute de jos, se apropie de fereastră și privi cu atenție prin ninsoarea abundentă.
- Repede, nu avem timp de pierdut! se apropie Celeste de trupul neînsuflețit al lui Ian, udat
de lacrimile reci ale lui Fulg de Nea.
- Tu aici? se miră Kadlu când o văzu pe Celeste intrând vijelios în cameră.
- Știu că sunt ultima persoană care te-ai fi așteptat să apară în acest moment, însă doar eu
sunt cea care deține rezolvarea acestei probleme, pentru a repara ce ai stricat cu ura și
răutatea ta.
- Nu, nu eu am fost de vină! Fulg de Nea e responsabilă de dezastru!
- N-am apăsat eu pe trăgaci! s-a apărat firava Fulg de Nea săgetând-o cu o privire de gheață.
- Încetați imediat amândouă! Tot ce ne dorim acum este ca Ian să revină la viață, apoi puteți
să vă certați cât vreți, pe mine nu mă mai interesează.
- Nu-l mai putem readuce la viață pentru că îi curge sânge de om prin vene, a șoptit trist Fulg
de nea întorcându-și privirea spre chipul alb al iubitului ei.
- Ai dreptate, dar doar pe jumătate. Există o lege nescrisă care spune că un om poate fi ucis
doar de o viețuitoare din lumea lui. Celelalte ființe din alte lumi nu au putere asupra vieții
oamenilor.
- Și totuși el este mort, iar eu sunt cea care l-a ucis și nu fac parte din lumea lor, și-a
încruntat Kadlu neîncrezătoare sprâncenele.
- Nu e mort, e doar împietrit de ură. Glonțul era încărcat cu ura ta pentru Fulg de Nea, iar
inima lui era plină de iubire pentru ea, dar iubirea lui era prea fragilă – pentru că abia o
descoperise – pentru a lupta cu forța urii tale adunată în mii de ani, iar când cele două s-au
ciocnit, inima a împietrit.
- Adică îl putem readuce la viață? și-a șters Fulg de Nea iute lacrimile, iar ochii au început să-
i strălucească de bucurie.
- Da, însă există un preț care trebuie plătit pentru asta, a spus repede Celeste.
- Orice, numai să fie din nou viu! a sărit în picioare Fulg de Nea apropiindu-se cu speranță de
Celeste.
- Nu își va mai aminti de iubirea pentru tine, vei fi din nou o străină pentru el.
Inima lui Fulg de Nea s-a strâns de durere. Abia ce îl regăsise după atâtea vieți în care îl
căutase și-l așteptase să apară, iar acum trebuia să-l piardă din nou.

22
- Mie îmi convine! a rânjit satisfăcută Kadlu.
- Accept! a spus Fulg de Nea mușcându-și buzele pentru a opri lacrimile care amenințau să
evadeze de sub pleoapele străvezii.
- Acum tu trebuie să-ți ceri iertare că i-ai înveninat sufletul și mintea cu minciuni despre
Crăciun și moșul care îl reprezintă în lume! s-a întors brusc spre Kadlu pentru că timpul se
scurgea mult prea repede în defavoarea lor. Deja simțea cum puterea ei începea să scadă,
cele șapte brațe de lumină care o susțineau își slăbeau cu fiecare clipă strânsoarea.
- Niciodată! a sărit ca arsă Kadlu.
- Ai timp și posibilitatea să o faci din nou după ce-l trezim. Dacă te va mai asculta, a șoptit
Celeste ca pentru sine ultimele cuvinte.
- Bine, accept! s-a conformat Kadlu și s-a așezat în genunchi lângă trupul rece al lui Ian.
- Dar asta nu e tot! a continuat Celeste cu înfrigurare.
- Acum ce mai e? s-a înfuriat Kadlu.
- Trebuie să SIMȚI că îți pare rău. Vraja nu are efect dacă o spui doar așa de dragul de a o
spune, fără să simți cu adevărat. Și trebuie să regreți și că ai ucis iubirea lui pentru Fulg de
Nea. Dacă nu sunt îndeplinite aceste două condiții, el va rămâne împietrit iar cele două lumi
vor dispărea. El este ultimul salvator ales și trimis de ambele lumi. Și nu vreau să cred că am
plătit șapte ani în zadar pentru un orgoliu mărunt.
- Eu nu pot să simt așa ceva! s-a revoltat Kadlu.
- Sigur că poți, trebuie doar să vrei! Întreabă-te ce contează cu adevărat pentru tine! Când îți
vei răspunde la această întrebare, vei avea un răspuns pentru ce poți sau nu să faci.
- Te rog! a intervenit cu lacrimi în glas Fulg de Nea.
- Eu trebuie să mă întorc, dar voi ști ce decizie ați luat când voi ajunge acolo. Timpul meu e
limitat, la fel și al vostru.
***

CELESTE

A ieșit cu același vuiet infernal ca la venire și s-a făcut nevăzută pe drumul creat de fulgii albi
și pufoși de zăpadă. Era din ce în ce mai slăbită, astfel că a parcurs drumul mult mai încet
decât la venire și decât își dorea, dar era hotărâtă să ajungă la destinație. Privirea i-a fost
distrasă însă de pereții albi din stânga și din dreapta ei, care se transformau treptat în
imagini dragi din copilărie de care uitase cu desăvârșire. Doi copii, un băiat și o fetiță,

23
alergând fericiți pe câmpuri înverzite, dansând după o melodie auzită doar de ei în lanul de
grâu, împărțind o prăjitură șterpelită din bucătăria îmbietoare a mamei, făcând globuri din
staniolul auriu, de la ciocolata împărțită tot la doi, pentru bradul de Crăciun. Radu... O
emoție ciudată o cuprinse văzând imaginile din copilărie, în care nutrise sentimente
profunde pentru tovarășul ei de joacă. Nu îndrăznise să-i spună că simțea pentru el mai mult
decât prietenie. Mama ei ar fi fost scandalizată – doar bunica poate ar fi înțeles-o – și le-ar fi
interzis să se mai întâlnească, iar el...el ce ar fi crezut despre ea? Oare pe unde îl purtaseră
pașii? Pierduse legătura cu el încă de atunci și, ca să fie sinceră, îngropase atât de adânc în
sufletul ei acea iubire încât uitase chiar ea de existența acesteia.
- Radu..., a șoptit ea încercând să atingă cu vârful degetelor reci imaginile care rulau ca un
film pe pereții albi de nea.
Fulgii s-au risipit brusc iar ea s-a trezit în fața spitalului, față în față cu acel corp inert, întins
pe cimentul gri și umed. Atunci l-a văzut pe el îngenunchiat lângă ea.
- O, Doamne! Radu! și-a dus mâna la gură reprimându-și un strigăt de uimire. El era acolo,
fusese acolo în tot acest timp iar ea nu-l recunoscuse. Apropiindu-se de corpul ei, văzu
animalul rănit pe care aterizase în cădere și simți o durere acută de inimă. Nu o durea fizic,
ci mai degrabă era o durere a sufletului în zona inimii. Atunci i-a revenit în memorie cearta
cu soțul, faptul că-i reproșa infidelitatea pe care el nu o recunoștea, deși îi arătase dovezi
clare, începutul travaliului și accidentul.
- Trebuie să iert! fu ultimul ei gând înainte ca totul să se întunece din nou.
Dacă medicul din sală nu ar fi fost distras de conversația de pe hol, ar fi văzut pe ecranul
computerului tomograf cum vălătuci violet ca de fum înaintau prin creierul lui Celeste,
acaparând tot mai mult și mai mult.
- Ai văzut pacienta care a ajuns acum jumătate de oră cu ambulanța?
- Săraca fată! Atât de tânără și de frumoasă și să vrea să-și pună capăt zilelor? Ce blestem o fi
căzut pe capul ei?
În momentul în care asistenta rostise cuvântul “blestem” vălătucii violet se opriră brusc, ca
într-un zid, undeva la nivelul lobului temporal.
Acolo, minusculă, o amintire ținea piept norului violet…
- Bunico, dar trebuie să existe o izbăvire din acest blestem, nu?
- Draga mea copilă, ani de-a rândul mama mea, contesa, a căutat și a căutat vraja care să
rupă blestemul, iar înainte de a muri mi-a spus că din toate călătoriile ei și toate indiciile pe
care le-a adunat, această frază scrisă în argint într-o peșteră de gheață e cea mai aproape de
adevăr: blestemul va fi rupt doar când un sacrificiu va transcende granițele lumilor legate
între ele cu 7 fire nevăzute, țesute din magie, iubire pură și iertare.

24
Fulg de nea își făcuse alegerea: iubirea ei pentru Ian era pură și sinceră, ar fi dat orice ca Ian
să trăiască, chiar dacă nu ar mai fi recunoscut-o și nu ar mai fi iubit-o atunci când s-ar fi
trezit din nou la viață.
Dar Kadlu era încă nehotărâtă: să regrete toată ura pe care o acumulase de veacuri, să-i pară
rău că ucisese iubirea acelei zâne sclifosite de iarnă i se părea un sacrificiu mult prea mare,
ar fi însemnat să-și nege însăși ființa ei.
***

KADLU

- Ce contează cu adevărat pentru mine? De unde să știu tocmai asta? De ce ar exista ceva ce
ar conta cu adevărat pentru mine? Simt numai ură și indiferență de când mă știu!!
- Te rog, fă-ti curaj și privește adânc în sufletul tău, spune Fulg de nea îngrozită ca Ian nu o
să mai revină la ea. Știu că l-ai iubit pe Moșul ca pe un tată! Mi-am amintit de tine...ești
Kadlu, Zâna cu Inima de gheață.
Aceste ultime cinci cuvinte au străpuns prin pieptul lui Kadlu ca niște sulițe ascuțite, care au
nimerit în aceeași bucată din ce a mai rămas din inima ei...care să fie oare chiar de gheață?
***
În fiecare seară de decembrie fetița așeză pe masa de lângă șemineu un pahar cu lapte și o
farfurie de biscuiți, în speranța că moșul va observa și aprecia eforturile pe care le face
pentru a-i da un semn. Kadlu voia să creadă în Moș Crăciun, voia să știe că el există și că
toată această sărbătoare nu este doar un pretext pentru a aduce oamenii mai aproape unii
de ceilalți.
Avea 12 ani, părinții ei părăsiseră lumea de înainte ca ea să își poată aduce aminte, însă
mătușa ei o iubea ca pe propria fiică. Avea foarte multe întrebări și primea foarte puține
răspunsuri, însă chiar și așa, nu s-a simțit niciodată singură. Credea în zâne, povești, magie și
mai ales în Magia Crăciunului, avea un suflet inocent care nu se vedea niciodată a fi
schimbat, iar mătușa ei o ajuta enorm să îl păstreze la fel de pur. Se jucau adesea "de-a
prințesele", iar Kadlu adora orice moment pe care îl petreceau împreună. Adesea li se
alătură și Celeste, prietena din vecini pe care și-o făcuse. Aveau cam aceeași vârstă, iar
prietenia lor părea doar să prospere.
Era seara de 24, iar Celeste și Kadlu așteptau cu inimile cât un purice venirea moșului,
crezând că dacă se ascund în spatele bradului, acesta va fi păcălit și va îndrăzni să coboare
pe horn și să guste din prăjiturele. Era mult trecut de ora lor de culcare, însă printre gene și
încercând să nu se rezeme prea puternic de brad cât să nu îl doboare, încă încercau să
supravegheze masa festivă pe care o pregătiseră Moșului. O bufnitură le făcuse pe fete să își

25
piardă somnul și atente fiind acum, au observat că farfuria era goală, iar paharul era pe
jumătate plin. Nici urmă de Moș Crăciun, semnele erau clare, cineva a fost acolo, însă acea
persoană știa foarte bine să își mascheze urmele.
- De cine ne ascundem? Se auzi o voce groasă, în șoaptă, chiar în dreptul fetelor.
Fetele tresăriseră speriate și uitându-se în dreapta au văzut o siluetă impunătoare, o barbă
albă, lungă și un zâmbet nemaivăzut de clar. Era Moș Crăciun, iar în acel moment nu știau
dacă au adormit lângă brad și totul e un vis sau dacă în sfârșit îl vor cunoaște.
- Cum ai făcut asta? Ești chiar Moș Crăciun?
- Mi se spune în multe feluri, dar da, sunt Moș Crăciun. Cum am făcut asta? Mai simplu decât
credeți, este...magie.
- Magie? Spuse Celeste uimită.
- Evident că există magie, Celeste, există Moș Crăciun, el este magia în sine! Afirmă Kadlu.
Moșul râse de ciondăneala celor de fetițe și le răspunse în dată.
- Sunt Moș Crăciun, exist, magia există și ea, însă doar pentru cine vrea să existe, doar pentru
persoanele care cred cu adevărat în Magia Crăciunului. Veți fi uimite când veți vedea câte
persoane "cred" în Moș Crăciun, dar totuși se gândesc că moșul e doar un bătrân grăsan
deghizat.
- De ce spui că vom vedea? Cum adică vom vedea? Întrebă Kadlu nedumerită.
- Avea dreptate, chiar ești o fetiță isteață...la vârsta asta și atât de perspicace, semeni mult cu
ea.
- Despre cine vorbești, Moșule? Spuse Kadlu nerăbdătoare.
- Despre mama ta.
Ambele fete au rămas mute de uimire, Kadlu nu știa dacă are sau nu voie să se bucure. Mama
ei? Întotdeauna a dorit să își cunoască părinții, era cel mai mare lucru pentru ea, iar acum
părea mai aproape.
- Vezi tu, Kadlu, nu ești o fată simplă, mama ta face parte din tărâmul magic. Ba chiar ocupa
un loc foarte important în tărâmul meu, însă într-o zi de decembrie cât mă ajuta la
supravegheat casele pentru împărțirea cadourile s-a îndrăgostit ca o nălucă de un bărbat de
pe tărâmul acesta. Nu am putut interzice acea dragoste, iar tatăl tău cunoștea riscurile, i-au
fost explicate. Iubirea lor a fost mai arzătoare ca focul și așa ai apărut tu...dar au apărut și noi
riscuri. Într-o încercare de a te proteja, tatăl tău s-a stins, iar mama ta, devastată, a decis că
până vei avea vârsta necesară, cel mai bun lucru pentru tine ar fi să trăiești printre oameni și
să fii una de-a lor. Și-a rupt bucățică cu bucățică din inimă, pierzând astfel cele mai
importante două persoane din viața ei, însă a îndurat suferința de a nu te vedea cum crești
pentru binele tău.

26
Kadlu simțea furie și fericire în același timp, avea foarte multe întrebări. De ce nu putea
măcar să știe ca ea este în viață? De ce a trebuit toată viața ei să trăiască atât de nefericită?
De ce acum? Toate aceste gânduri erau totuși stinse de ideea în sine că acum o va putea
cunoaște!
- Mama trăiește? Celeste, auzi ce spune Moșul? Mama trăiește!
Moșul zâmbi la reacția fetei și încercă să își stăpânească lacrima din a curge pe obrazul
roșiatic.
- Tocmai ai câștigat prima luptă, Kadlu. Această luptă a fost cu tine, în loc să fii nervoasă pe
faptul că mama ta te-a lăsat în acest tărâm, ai decis să te bucuri de ceea ce ai acum, nu să te
superi pe ceea ce a fost. Cred că ești într-adevăr pregătită să o cunoști. Mama ta te așteaptă,
poți să vii cu mine să o cunoști și să faci parte din tărâmul nostru.
- Doar ea? Întrebă Celeste cu un iz de dezamăgire.
- Și părinții ei au murit, Moșule! Nu avem aceeași poveste??
- Celeste, tu ești o fată pură, bună, un copil cuminte care va primi foarte multe cadouri de la
moșul, iar părinții tăi au fost la fel de puri și buni ca tine, însă au trăit toată viața lor pe acest
tărâm, bucurându-se până la final de viața lor de oameni. Însă dacă Kadlu are încredere în
tine, poți să ni te alături pe tărâmul magic, până la urmă nu vei fi primul om care va păși pe
acest tărâm.
- Haide Celeste!! Trebuie să mergem împreună! O vom cunoaște pe mama și vom vedea
magia! Poate pot și eu să folosesc magia? Moșule, pot?
- Ok, vin și eu, fie ce o fi, spuse Celeste.
Kadlu era orbită de fericire și nu a observat dezamăgirea din vorbele prietenei ei, urma să își
cunoască mama și tocmai a aflat că viața ei este cu totul alta.
Cele două fete au mers împreună cu Moșul, însă Kadlu nu avea de unde să știe că decizia de a
o lua pe Celeste alături, avea să o coste prietenia lor și... viața mamei ei.
***
- Mi se spune zâna cu inima de gheață cu un motiv, Fulg de Nea! Ura din glonț nu a fost
direcționată către tine, ci către întregul tărâm! Dacă nu venea Moșul în acea zi, dacă nu o
aduceam pe Celeste cu mine, mama încă trăia! Cum aș putea să nu urăsc acest tărâm când
mi-a adus atât de multă fericire pentru ca mai apoi să mi-o stingă cum ai pocni din degete?
Iar Moșul? Moșul nu știe ce vorbește! „Fată pură, bună” pe dracu! Celeste este o ipocrită să
îmi ceară așa ceva, știe prea bine trecutul nostru, iar acum, oricât mi-aș fi pus în minte să nu,
mi-l aduc aminte și eu. Să își repare singură greșelile, ea a distrus acest tărâm, nu eu! A fost
plină de invidie!
***

27
CELESTE

Sunetul asurzitor al aparatului de care Celeste era conectată îi umplea urechile puțin câte
puțin, zgomotul devenind mult prea puternic pentru frivola ființă de pe pat să-și păstreze
mintea adormită. Trupul său nu reușea să reziste consistenței sonore, parcă aceasta lovind-o
cu fiecare frecvență peste măruntaie și astfel, mici părți din dânsa reușeau să se închege cu
ea de pe acest tărâm. Amintirile unei Celeste din tărâmul magic se estompau în tandem cu
bătăile mecanice ale bucății de tehnologie poposită lângă pat.
Bip...bip...bip
Și totuși...atâta greutate îi împotmolea organele să se miște în ordinea corectă, în ordinea pe
care și-ar fi dorit-o. Atâta greutate...Ce n-ar fi dat să deschidă ochii, să-și ridice degetele reci
de pe materialul albicios al spitalului și să apese butonul de urgență. Să audă bufnetul ușii de
perete și perechi de pași lovind gresia în graba de a o ajuta.
Asta avea nevoie; să fie ajutată. Acum, în acest moment. Știa că era pregătită, în sfârșit, după
șapte ani de amărăciune și uitare și după alți 23 de frică și incertitudine, știa că se poate și
altfel. Își aducea aminte, de tot, de toate faptele ce i-au pavat traseul în această noapte de
decembrie, atât de aproape de momentul morții familiei sale. Dar, gândi Celeste, dar dacă
pot schimba acest lucru? Dacă dalele pe care le-am lăsat în urmă mă pot îndruma și pe alt
drum?
Dacă... dacă îndrăznesc să cred?
bip-bip-bip
Doctorul ajunsese primul în salon, iar el fu cel care observă spasmele și chipul îndurerat al
pacientei. El fu cel care îi administră lichidul prin vene și care o ajută să-i calmeze mușchii, el
fu cel care se asigură, fără să-și dea seama, că Celeste avea să rămână aici, printre oameni,
încă pe atât cât a pășit alături de muritori.
Afară fulgii de zăpadă se amestecau într-un amalgam de dansuri, căci vântul îi sufla cu viteză
dintr-un loc în altul. Erau agitați, haotici, parcă în căutarea cuiva și totuși, se mișcau atât de
fluid unul pătrunzând în altul ca și cum știau traseul de mult prea mult timp.
Geamul camerei în care se afla Celeste era împânzit de urme de nea doritoare să privească
căldura ce o înconjura pe tânăra femeie. Păreau că o păzeau, atenți lipiți de materialul
sticlos, iar ea, mica fetiță speriată ce-și găsise liniștea, îi admira cu lacrimi în ochi. Pot în
sfârșit să mă bucur, bunico! Pot vedea lucrurile clar, străbunico!
Pot, inspiră anevoios, ridicându-și pieptul în sus și lăsându-l să cadă cu durere, alege să
rămân, mamă!

28
Iar cu aceste vorbe, aburii violet se diminuau din ce în ce mai mult, fugind de frica de a se
pierde într-un morman de gânduri și a nu-și putea arunca puterea răului asupra sufletului
pierdut de pe patul de spital.
Kadlu, nu te mai las să-mi întuneci mintea! Răsti Celeste printre straturile ce-i înconjurau
sentimentele, amintirile și abia-născutele impulsuri de acțiune.
Când ai putut vreodată să mă oprești, ființă derizorie? Om de nimic, ce ai râvnit doar la ce n-
ai putut avea, spune-mi! Când a fost vreodată o luptă egală între noi? Glasul răgușit al zânei
avea ecou în mintea fetei.
Așa este...n-am fost cea mai bună prietenă, am vrut ce tu aveai...și îmi pare rău! Kadlu, îmi
pare rău că mi-am întunecat sufletul, dar te rog nu te lăsa pradă răutății. Știu cine ești cu
adevărat.
Sunt rezultatul tuturor acțiunilor tale, tuturor deciziilor egoiste pe care le-ai făcut,
sunt...sunt cea mai rea parte din tine și sunt realitatea!
Aici greșești, Kadlu, draga mea prietenă, aleg...aleg să iert răutatea ce m-a înconjurat de când
am pășit în această lume, aleg să uit minciunile ce mi s-au șuierat ani la rând, și, cel mai
important, aleg să mă iert. Aleg să mă iert pentru că n-am știut mai mult de-atât, n-am putut
să privesc dincolo de invidie, de neajunsuri, de moarte, de singurătate.
Mă aleg pe mine, șuieră Celeste înainte de a închide ochii și de a lăsa norul violet, îngrășat de
sentimente acre, să se prelingă din dânsa și să facă loc aburilor roșiatici ai Fulgului de nea, ai
zânei bune, pline de bunătate și iubire, de sacrificiu și entuziasm.
***

RADU

Radu o privea pe Celeste dormind, iar cu fiecare mișcare ritmică prin care ea respira, el se
bucura de încă o clipă în care o are alături pe dragostea vieții sale. Îi mângâia părul, obrajii,
fruntea, maxilarul, îi șoptea vorbe dulci, îi săruta nodurile degetelor, îi era alături în fiecare
moment.
El avea să fie cel pe care Celeste l-ar privi atunci când și-ar deschide ochii și el ar fi primul
nume pe care dânsa l-ar rosti printre buzele uscate. Și tot el, prietenul ei din copilărie, ar fi
cel care ar învăța-o să o iubească pe Kadlu la fel de mult pe cât se iubește pe sine, Celeste,
căci în definitoriu, sunt una și aceeași persoană.
Ura pe care a simțit-o atunci când i-a murit mama, când i s-a răpit șansa la o viață normală, a
fost atât de puternică încât tărâmurile s-au zguduit iar gândurile negre s-au metamorfozat
într-o figură palpabilă – cea a lui Kadlu, Zâna cu inimă de gheață – zâna fără sentimente.

29
Kadlu era Celeste, iar Celeste era Kadlu, doar că fiecare trăia o alt fel de viață, una fără
magie, pierdută printre acțiunile pe care le făcea, iar alta cu prea multă magie și fixată pe un
singur lucru. Să distrugă tot.
Căci, până la urmă, totul a început într-un Crăciun, cu zeci de ani în urmă, când străbunicul ei
a murit în tinerețea sa de mâna unei zâne negre. Atunci blestemul a căzut prăpăd peste
familia sa, peste atunci numita contesă, răpindu-i pruncul pe care-l purta în pântece în acea
iarnă, apoi pe bunica sa, furându-i fiica într-un accident de mașină și în final asupra lui
Celeste, lăsând-o singură și confuză. “Tradiția” a continuat, căci nimeni nu văzuse dincolo de
ranchiuna realității – de ce alții pot trăi și oamenii dragi familiei ei mureau anual? Până
acum.
Cu fiecare gând liniștitor, cu fiecare clipă în care Celeste privea dincolo de plapuma de
invidie și se afunda în necazul vieții, în mrejele întunecate ale acesteia, cu atât Kadlu se
estompa în celălalt tărâm. Nu mai exista răutatea din care își alimenta puterea, nu mai avea
de ce să se agațe, cele șapte sfori ale poxiei se desprindeau, una câte una. Se rupea legătura
pe care cele două entități – Celeste și Kadlu, o aveau.
Dacă nu exista ură, nu exista nici viață-n Zâna cu inimă de gheață. Kadlu murise.
Iar odată cu moartea ei și toate armele pe care le-a mânat își pierd din intensitate.
***
Ian clipi rapid și se ridică buimac de pe omătul ce-l înconjura. Uită preț de o clipă unde se
afla, însă atunci când privirea îi coborî asupra făpturii ce-i săruta degetele mâinii, un val de
căldură îi străbătu întreg corpul.
Simți o înțepătură scurtă în inimă și apoi, parcă trupul său n-ar fi suferit niciodată vreun
supliciu, se simțea ca nou. Era în viață. Era alături de sufletul său pereche, raza cerului său,
steaua constelației sale. Fulgul de nea, totul al său.
***

RADU

-Celeste! Te rog, nu mă părăsi din nou! Radu țipă cu deznădăjduire-n glas către femeia ce nu
mai avea forță să-l privească-n ochi. Celeste intrase într-un somn adânc care pentru ea n-ar
fi fost atât de scurt pe cât l-ar fi simțit restul persoanelor de pe Pământ.
Din nou, Radu o pierduse pe femeia pe care a iubit-o în tăcere în tot acest timp. Intrase în
comă, iar speranțele lui ca ea să se trezească de acum încolo dispăreau cu fiecare zi în care
trupul inert al lui Celeste încălzea materialul rigid al spitalului.
***

30
CELESTE

Celeste deschide ochii și-și simțea inima trepidând. Avea respirația alertă, căci recunoștea
locul unde se afla, însă nu-i venea să creadă. Se afla din nou în Pământul-de-mijloc, loc unde
fusese preț de câteva clipe trecute. Kadlu nu se afla nicăieri, iar Ian o privea plin de
compasiune – în definitoriu, ea oferise răspunsul pentru salvarea lui. Însă, vocea sa îi era
nefamiliară:
-Draga mea, Fulg de nea, putem fi în sfârșit împreună așa cum ne-a fost scris! Bucuria de pe
chipul său o nedumeri, căci ea nu era Fulg de nea, ea era Celeste. Așa cum a fost până acum
și așa cum va fi întotdeauna.
Și, într-adevăr, era Celeste, însă era și Fulg de nea la fel de mult pe cât era Kadlu. Zâna cu
inima de gheață se născuse din ură și dispreț, iar Zâna Fulg de nea din iubirea și grija pentru
familia sa. Ambele entități erau bucăți din dânsa, iar acum, căci trupul îi era adormit pe
tărâmul oamenilor, sufletul său se afla pe tărâmul de mijloc.
Dar, cine era Ian? De ce era atât de important pentru a-l salva pe Moș Crăciun?
Dacă...Nu, nu se poate, gândi Celeste, acum Fulg de nea, în mintea sa. Și totuși, dacă Ian este
aici de fapt pentru a salva doar Crăciunul meu?
Dar n-apucă să rostească întrebările cu voce tare. Bucuria de a vedea chipul drag al lui Ian s-
a risipit brusc, imaginea contorsionându-se și dilatându-se, pierzându-și culoarea până când
a rămas plutind în neant, înconjurată de fulgi mari de zăpadă.
***

RADU

Nu mai știe ce să facă, cum să facă, unde să se ducă sau de unde să se întoarcă. Nu mai știe
cine e, sau ce are de făcut. Nici măcar apropierea Crăciunului, care altădată îi aducea atâta
speranță și bucurie, nu îl scoate din starea asta.
Ce Crăciun? Ce bucurie?
Chiar... Cât mai e până la Crăciun?
Își scoate telefonul din buzunar și verifică: 21 decembrie 2023, Joi. Calculează repede în
minte: accidentul lui Celeste – pentru că nu poate să-i spună altfel – s-a întâmplat pe întâi...
Douăzeci de zile în care încearcă să supraviețuiască.

31
De șapte ani se chinuie, speră, muncește pe brânci, dar Celeste, care îl obsedează de atâta
timp, pare ca i-a scăpat printre degete din nou. Și nu înțelege de ce.
Ce e atât de rău că o iubește cu toată inima? Că speră până la capăt? Că și-a ales să studieze
psihiatria tocmai ca să poată fi mai aproape de ea? Că și-a dorit cu ardoare ca el să fie cel
care o face bine?
Acum că stă în apartamentul lui de la ultimul etaj și citește din nou tratatul de Psihiatrie -
Biblia, cum îi spun ei - se întreabă dacă nu cumva a greșit... dacă nu cumva s-a grăbit să o
facă pe Celeste să își amintească prea brusc despre accidentul în care și-a pierdut familia...
La urma urmei, a fost avertizat că există riscuri...
Dar a încercat... Dumnezeu știe că a testat toate teoriile, toate metodele, toate tertipurile ca
să o aducă înapoi. Profesorul i-a propus metoda asta și a funcționat...
Doar ca să o ducă pe Celeste în culmea disperării. Și acum să o vadă lipită din nou de un pat
de spital, zdrobită, mult mai departe de el.
Irene, asistenta lui, îl sună disperată. Nu are chef să îi răspundă. Deși nu i-o spun în față,
simte că toți gândesc la unison același lucru: Ai greșit și ai forțat săraca fată... doar pentru o
obsesie tâmpită.
E pe cale să renunțe.
Telefonul îi sună din nou.
-Dacă nu e ceva extraordinar de urgent, n-am chef să...
-O faci din nou, așa-i?
Vocea lui Irene e ironică, amuzată dar taie.
-Nu știu despre ce vorbești.
-E așa de fiecare Crăciun, oftează și aproape că o vede cum își dă ochii căprui peste cap.
-E o urgență, sau...
-Vrei să renunți, îl întrerupe din nou și i-ar închide dacă nu ar ști că are dreptate.
Dar o mică parte din el e curioasă să vadă ce anume a mai ghicit asistenta lui.
-Ai să vii mâine cu demisia scrisă și parafată și-ai s-o pui pe biroul șefului de clinică. O scrii
acum, așa-i?
Îl enervează amuzamentul din vocea ei. Dar e cu parafa în mână și într-adevăr, în fața lui se
află cererea de demisie.
-Mda... Nu văd sensul! Dacă nu pot salva pacientul...

32
-Nu ai cum să o salvezi! Nu tu! îi spune Irene exasperată. Ai încălcat de mult relația medic-
pacient, încă mă mir că nu te-a tras nimeni la răspundere pentru asta... Nu ai cum să fii
obiectiv! Învață să renunți, e cel mai mare bine pe care i-l poți face!
-Păi renunț!!! strigă în receptor.
-Nu la tot, Radu! îl ceartă Irene. Renunță la Celeste!
-Nu, răspunde cu încăpățânare.
-Înțelegi? Asta e problema. Ai luat-o și tu razna odată cu ea. Pentru o femeie pe care încă mai
crezi că o cunoști.
-Da, da... Bine.
E sătul să audă aceeași placă de la Irene.
Care e culoarea preferată a lui Celeste? Obișnuia să fie albastru. Dar acum?
Care e mâncarea preferată? Era înghețata. Dar acum?
Ce facultate a urmat Celeste? Pe Facebook scrie că lucra in domeniul bancar, deci probabil
Finanțe...
Și ajunge sa ii dea dreptate de fiecare data: bine, recunoaște, n-o mai cunoaște pe Celeste cea
de acum. Dar își dă imediat seama că ar fi vrut să o facă! Asta nu contează?
Nu. Și să vrea n-ar mai putea. Medicii au spus că e nevoie de o minune să se trezească. Și îi e
lehamite de cuvântul ăsta. Numai minuni!
Șeful de clinică i-a spus că o reală minune ar fi sa nu îl ancheteze disciplinar după toată
chestia asta. Numele lui a apărut deja pe internet, ca fiind medicul curant al pacientei.
La știri spun că va fi o minune dacă va ninge de Crăciun.
-Te-am sunat sa te întreb dacă vrei sa bem ceva, am chef să ies, îi întrerupe Irene șirul
gândurilor.
-Nu, Ren... nu-s in stare.
-Ești deprimat tare dacă mă alinți... Sa vin la tine?
-Mai bine ne vedem mâine...

IRENE

Am să mă duc după el și am să-i trag pur și simplu una peste ochi. Sau peste ceafă. Am să
intru în cabinetul lui și efectiv am să-i trag una...

33
Dobitocul iar și-a dat demisia. Tu-ți mama mă-ti de cretin! De ce, Dumnezeu, am ales să
lucrez cu tine? De ce???
Doar m-a avertizat toată lumea că e labil, dar nu! Am văzut ceva în el atunci, în grija pe care
o avea față de pacienți, felul în care își ocupa tot timpul cu învățatul, până și în faptul că s-a
lăsat de fumat pentru că o pacientă i-a spus că îi face poftă de țigări... m-a impresionat, de ce
să mint?
Ochii lui căprui și părul negru, ciufulit și faptul că e mult prea frumos pentru un doctor, că ar
fi putut foarte bine să fie model dacă s-ar lăsa de medicină, n-au avut nici un rol în alegerea
mea. Serios!
Eiii, pe cine păcălesc... mi-a căzut cu tronc din prima clipă în care l-am văzut. În primele
săptămâni nu m-am putut concentra decât la gura lui, nu ce iese pe ea. M-am mai relaxat
între timp.
Nu mă înțelegeți greșit, ador felul în care Radu lucrează, etica lui de muncă e impecabilă. Mai
puțin obsesia lui cu Celeste, dar am înțeles și asta.
Apoi am trecut peste fiecare cerere de demisie admisă.
Dar acum am obosit. Nici măcar nu bat la ușa cabinetului său înainte să intru nervoasă:
-Radu, ce mama...
-Nu acum, îmi face semn cu degetul și se întoarce înapoi la conversația pe care o are la
telefon.
M-am trântit pe fotoliul albastru deschis din fața biroului lui și îl privesc hotărâtă. Și-a dat
halatul jos și își mângâie bărbia proaspăt rasă.
Când are timp să meargă la sală? Nu l-am mai văzut de mult fără halatul alb cu mâneci lungi
care-i ajunge până la jumătatea coapsei și nu-mi pot lua ochii de la bicepsul stâng care se
încordează ușor.
-Da, va voi pune la dispoziție toate hârtiile necesare... Nu, toaleta aceea nu era destinată
folosirii de către pacienți, ci de către personalul auxiliar.
Tace și-și trece mâna prin păr, ciufulindu-l și mai tare. Bicepsul se încordează din nou...
-Pacienta nu reprezenta un pericol pentru ea sau ceilalți pacienți, așa că a avut acces la
tacâmuri din lemn... Da, desigur. Nu, fără tendințe suicidale... Înțeleg. Vă voi trimite toate
documentele necesare. Sigur. Când...? Prima săptămână din Ianuarie e perfect. Mulțumesc.
Închide, își aruncă telefonul pe masă și se trântește în scaunul directorial. Își freacă ochii cu
podul palmelor, apoi mă privește buimac.
-Nu știu dacă să fiu furios că nu fac o anchetă mai serioasă, sau că o fac din capul locului.
-Ai noroc că e secția plină, altfel te propuneam pentru internare...

34
-Vorbesc serios.
-Și eu. De ce te stresezi așa? Oricum n-o să fii aici în ianuarie.
-Ce...?
-N-o să fii aici în ianuarie, repet. Tocmai ți-ai dat demisia, nu?
Dă din cap aprobator.
-Am fost anunțată că voi fi preluată de...
-Deja? mă întrerupe obosit.
-Deja. Ți-au aprobat-o mai repede anul ăsta.
-Ce nemernici...
-Tot ei? îmi dau ochii peste cap. Prietene, cred că ai nevoie de o doză de realitate. Probabil în
bula pe care ți-ai creat-o, cu Celeste și tot rahatul, ai uitat esențialul: nu ești indispensabil.
Oamenii au atâta nevoie de tine pe cât le dai voie. În plus, scandalul ăsta e încă un motiv să
îți accepte mai repede demisia. Ești cel mai bun țap ispășitor din istorie.
Mă uit la el și-l văd sfârșit, așa că-mi îndulcesc vocea.
-Oricum asta îți dorești, nu?
-De șapte ani mă chinui...
-Iar începe, spun peste el, dar continuă, ca și cum nu mă aude.
-... să aflu cum să o fac bine. Șapte ani de pustiu și izolare și frig... Doamne cât frig...
-Și-o ia de la capăt cu metaforele...
-Departe de toți...
Oftează învins, mă privește cercetător, apoi spune:
-Am fost plecat atâta timp, doar ca să...
-N-ai fost plecat nicăieri, îl contrazic panicată. Despre ce vorbești?
Ori are un episod schizoid, ori a dezvoltat personalități multiple din cauza traumei. E prima
dată când pomenește ceva despre plecat. Observă că nu-l cred pentru că zâmbește amar.
-N-are sens...
-Ce n-are sens?
Adopt tonul blând pe care-l folosesc cu pacienții care-mi par periculoși și încerc să mă ridic
fără să îl sperii sau să declanșez un episod maniacal. Dar Radu rămâne pe scaun, privind în
gol, în timp ce eu pășesc cu spatele spre ușă, fără să întrerup contactul vizual.

35
-Crezi că sunt nebun.
-Nu, îl mint cu nerușinare.
-Nu folosi tonul de panică. Știu ce spun.
-Da, sunt convinsă.
Ridică privirea spre mine și-mi îngheață sângele în vene, dar continui să-i vorbesc calm,
mergând încet spre ușă.
-Irene, nu sunt nebun.
-Așa e.
-Vorbesc serios!
-Și eu...
-Atunci ia mâna de pe clanță.
-Nu pot.
-De ce?
-Pentru că mă sperii.
Oftează din nou – pentru a nu știu câta oară de când am intrat în cabinetul lui – și se ridică în
picioare. Apăs pe clanță, dar e prea târziu: cu un click zgomotos se încuie în spatele meu și
las în urmă orice precauție, întorcându-mă și trăgând de mânerul ușii cu toată forța, fără nici
un rezultat. Ușa rămâne în continuare închisă.
-Ajutor! Vă rog! Sunt în cabinetul...
-Vrei să te calmezi?
-Lasă-mă să ies!
-Nici măcar nu te-ai întrebat cum am putut încuia ușa de aici, îmi spune în zeflemea și deși
simt cum inima-mi bate cu putere, logica preia frâiele și curiozitatea mă face să întorc capul
spre el.
-Chiar... cum ai făcut asta?
-Magie...
E rușinoasă poziția în care mă aflu acum și nu mă ajută cu nimic în cazul în care chiar e
nebun, deși totul la el îmi transmite că e în regulă. Mă îndrept și mă lipesc cu spatele de ușă,
încercând să-mi recapăt curajul.
-Nu-ți mai bate joc de mine...
-Sunt cât se poate de serios.

36
-Atunci, descui-o tot de acolo.
-O să fugi și-o să le spui tuturor că sunt schizofrenic și știm amândoi că abia așteaptă să mă
lege...
-Nu am să fac asta...
-Nu mai folosi tonul ăsta cu mine!
-Nu mai țipa!!!
-Atunci termină să mă mai crezi nebun!
-Cum să te cred altfel când vorbești în dodii???
Liniștește-te Ren, calm. E instabil psihic, ușa e încuiată, nu ești în poziția să te cerți cu el.
Cum mama naibii a reușit să o încuie de acolo??? Probabil e vreun mecanism automat și are
vreun buton sub birou, de care nu mi-a spus...
-Îți voi arăta.
-Nu sunt sigură că vreau...
A dat din umeri cum că e alegerea mea. Și ușa s-a descuiat subit.
Orice om normal ar fi ieșit din cabinet în secunda următoare. Dar eu am făcut pași temători
spre Radu care s-a ridicat și a întins mâna spre mine. I-am prins degetele nefiresc de reci,
așteptând să văd unde vrea să ajungă cu asta... cabinetul a dispărut, mi s-a făcut extraordinar
de frig și deodată ne aflăm în mijlocul unui câmp înghețat...
I-am dat drumul la mână brusc și căldura cabinetului m-a învăluit. Am clipit de câteva ori,
reajustându-mi privirea la lumina fadă a neonului comparativ cu albul imaculat al zăpezii în
care se reflectau razele soarelui... Îl privesc pe Radu care are un zâmbet mic, îngâmfat pe
față.
-Cum... Cum ai făcut asta?
-Acum nu sunt nebun?
-Dă-mi mâna, îi spun hotărâtă.
Mi-o întinde, ca și cum e cel mai firesc lucru din lume și-l strâng emoționată.
Albul mă înconjoară din nou, frigul învăluindu-mă până în oase. Costumul chirurgical și
halatul alb nu mă protejează, dar sunt prea absorbită de peisaj ca să-mi pese. Întorc capul în
toate direcțiile și observ în spatele meu intrarea într-o pădure de brazi. Iar în fața mea, cât
văd cu ochii, zăpadă. Radu-mi dă drumul la mâna înainte să mă satur și căldura din cabinet
mă face să frisonez.
-Ce e... Cum faci... asta?

37
-Magie, îmi repetă Radu care, deși e doar în tricou, nu pare deloc afectat de schimbarea
bruscă de temperatură, deși văd pe brațele musculoase că i s-a făcut pielea de găină.
-Ce e...
-Laponia, îmi răspunde înainte să pot termina întrebarea pe care oricum nu știam cum să o
pun.
Mă privește răbdător, așteptând să-i mai spun ceva. Când vede că n-o fac și continui să
dârdâi de frig, mă conduce spre fotoliul cel mai aproape de calorifer, apoi scoate o pătură
subțire din dulap și mi-o așează pe umeri.
-Profesorul locuiește acolo.
Se oprește o clipă și mă privește uimit, apoi vorbește ca pentru el:
-Și el va ști ce trebuie să fac... Ren, trebuie să plec...
-Ia-mă cu tine! îl rog.
Mă ridic brusc de pe fotoliu, prinzându-l de tricou înainte să poată dispărea oriunde se duce.

RADU

Ultima dată când a fost plecat în Laponia a crezut că va dura doar câteva zile. Nu s-a așteptat
să plece șapte ani. Dar Profesorul i-a cerut în schimbul leacului, ucenicia. A făcut absolut
orice a fost nevoie, doar ca să i se spună cum să o aducă pe Celeste înapoi.
Și uite ce s-a întâmplat.
Dar dacă există cineva în lumea asta care poate să-l ajute, el e.
Iar Irene... Ei bine, poate dacă o aduce pe Ren cu el, Profesorul n-o să-l mai țină atât de mult.
Deja gândul că va fi din nou departe de Celeste îl sugrumă. Măcar o față cunoscută o să-l
ancoreze în realitate. Nu vede de ce să nu vină și ea, dacă-și dorește atât de mult.
Și oricum o poate aduce oricând înapoi. Sau cel puțin așa crede.
Da, e o idee bună.
-Haine, șoptește Ren, cu buzele încă vinete de frig.
-Imediat.
Radu își amintește vraja la perfecție: trebuie să dea din degete într-un fel caraghios în timp
ce se gândește la ce anume vrea să apară și, de cele mai multe ori, se întâmplă. Încearcă să
nu își amintească momentul în care a avut nevoie de un costum nou și în loc-a apărut o
rochie de gală. N-o să se facă de râs în fața lui Irene.

38
Totuși, ca să fie sigur, închide ochii și se concentrează intens la ce are nevoie: haine groase
pentru amândoi, căciuli, fesuri, pantaloni și bluze termice, mănuși... Dacă mai trebuie ceva,
Irene îi va spune cu siguranță – nu e stilul ei să îndure prea mult fără să-i lase pe ceilalți să
știe exact ce-i trece prin cap.
Simte când din neant apare ceea ce a cerut și când deschide ochii așteaptă să vadă fața
impresionată a lui Irene. În schimb ea rânjește:
-Mai fă odată cu mâna așa... Pot să filmez asta?
Și izbucnește în râs.
-Ce fraieră ești, îi răspunde supărat, dar în interiorul lui e la fel de amuzat.
Exact asta a spus și el când i s-a arătat vraja prima dată, înainte s-o învețe și s-o folosească
aproape zilnic.
-Hai, te rog! Zici că ești aia... cum o cheamă? Circe...
-Cine?
-Daaaa, am citit eu într-o carte... își dă ochii peste cap.
-Poți să te îmbraci aici, i-a spus Radu întorcându-se cu spatele, fără să-i bage în seamă
balivernele.
-Încuie ușa, sau o să-ți cadă în cap trei mere din cer, l-a îndemnat și a ascultat-o.
Pentru următoarele minute n-a făcut altceva decât să privească pe geam și să spere că
Profesorul o poate vindeca pe Celeste. Sau că știe cum. E gata să renunțe la orice, să o facă
bine și acum își face mental o listă cu ce anume are mai de preț și ar putea oferi în schimbul
sănătății ei. Viața lui, sănătatea, mintea... Le-ar da pe toate într-o clipă...
-Sunt gata.
Vocea lui Irene l-a scos din gânduri și s-a întors spre ea buimac. E îmbrăcată și pregătită,
mișcându-se de pe un picior pe altul, nerăbdătoare.
-Dă-mi două minute.
I-au trebuit zece să termine de îmbrăcat și când a fost gata, fruntea lui Irene era deja plină
de sudoare din cauza straturilor de haine. I-a întins din nou mâna și când degetele li s-au
atins, s-au întors la intrarea în pădurea unde își are Profesorul locuința.
-Nu-mi da drumul încă, i-a ordonat și Irene s-a supus, strângându-l mai tare de mână.
Mișcarea din degete a fost puțin diferită, dar asistenta lui a izbucnit din nou în râs și, deși a
încercat să nu, n-a reușit să-și înăbușe în totalitate zâmbetul. Vraja a fost gata și când s-au
despărțit, Irene a rămas în continuare lângă el, iar el a oftat ușurat.

39
A inspirat adânc aerul rece și și-a îndreptat spatele, privind în jur la peisajul atât de familiar.
De sute de ori a mers singur prin câmpia nesfârșită, căutând prin zăpadă felurite plante și
pietre, sau cărând lemne, așa cum i s-a spus.
Cu pași siguri a intrat în pădure, cu Ren pe urmele lui și i-a mulțumit în gând că nu-i pune
sutele de întrebări pe care știe că le are în cap. Ar fi vrut să meargă mai încet, să o lase și pe
ea să admire brazii înalți, cu crengile grele pline de zăpadă, prin care se joacă veverițe cu
blănița groasă, albă și păsări care zboară de colo-colo căutând de mâncare. Să se bucure de
cum se simt pașii prin iarba înghețată ascunsă sub covorul de nea.
Dar nu are răbdare. De douăzeci de zile, de când nu o mai are pe Celeste sub supraveghere,
pare că viața trece pe lângă el, iar el rămâne în urmă și urăște sentimentul ăsta din vintre. Și
nu știe cât timp va trebui să petreacă aici de data asta pentru a afla cum să o salveze. Toate
astea îl fac să se grăbească.
***
-Ce-i aia?
E a treia oară în ultimul minut când îl întreabă, dar n-a vrut să-i strice surpriza. Însă nu mai
poate evita.
-Casa profesorului, dă Radu din umeri, ca și cum nu e mare scofală, dar și el simte măreția
clădirii cum îl apasă.
-Profesorul tău, ăla de care ai tot bolborosit de câțiva ani buni, e Moș Crăciun?

IRENE

Ori am avut un accident vascular cerebral, ori erau ceva droguri tari în cafeaua de dimineață,
că nu știu de ce, dar când Radu dă aprobator din cap, îl cred. Asta nu e casă. E definiția
cuvântului fabrică. Nu știu cum să o descriu altfel.
L-am urmărit pe Radu fără să mă abat de la cărarea pe care o face în fața mea, în timp ce
intrăm pe porțile mari ale fabricii care s-au deschis parcă așteptându-ne, zăpada moale
scârțâind sub ghetele mele călduroase.
Pe hornurile imense iese fum și halele mari au geamurile deschise, dar totul e pustiu.
Liniștea mormântală e întreruptă când și când de un sunet metalic, ca două bucăți de fier
care se lovesc la câteva secunde.
Radu pășește agale, cu mâinile-n buzunar și nu l-am mai văzut de mult atât de relaxat... Își
apleacă de câteva ori capul ca și cum... salută pe cineva, ba chiar începe să râdă. Picătura
care a umplut paharul a fost când a zis ceva într-o limbă total necunoscută mie, către cineva
imaginar.

40
-Ești bine? mă apropii de el temătoare.
-Da, îmi rânjește înapoi. Nu m-am mai simțit așa de mult... De ce?
De ce? DE CE? Pentru că vorbești singur, într-o lume imaginară în care am venit de bună
voie... Stai!!! Dacă de fapt eu am un episod schizofrenic?
Îmi dau jos mănușa si mă ciupesc de obraz cât de tare pot. Din cauza frigului nu simt nimic,
dar insist și în cele din urmă durerea mă face să icnesc ușor.
-Nu visezi, îmi promite Radu amuzat.
-Mă poți condamna? E ori asta, ori am halucinații. Am ajuns din cabinetul tău in... cum naiba
se cheamă, într-o fabrică părăsită, iar tu vorbești în dodii! Mi-ai pus ciuperci halucinogene în
masa de prânz?
-Cum... părăsită?
-Asta te frapează din tot ce ți-am spus? ridic tonul la el.
Radu se încruntă la mine, apoi mărește ochii brusc și spune ceva în limba aia ciudată către
vârful bocancilor lui, sunând aproape... împăciuitor - nu pot să spun exact, pentru că nu
înțeleg un cuvânt din ce zice.
-Cu cine vorbești?
Ridică înapoi privirea spre mine și mă cercetează atent. Apoi ușurarea i se strecoară pe chip
și-i văd umerii relaxându-se.
-Normal că nu-i vezi... Doar sunt meniți să fie invizibili oamenilor... Dă-mi mâna!
-În momentul ăsta mi-e și frică...
Dar Radu își scoate mănușile și-l prind de degetele acum calde, iar el iarăși își răsucește
încheietura ciudat și...
E ca o explozie de culoare și sunet. Fabrica părăsită se umple deodată de...
-Ce sunt ăștia?
-Spiriduși, arată către perechea de pitici care îi ajunge până la genunchi, îmbrăcați în haine
groase si căciuli cu ciucuri albi, de sub care se ivesc urechi ascuțite.
-Și ăia?
-Zâne, arată spre un grup de oameni, aproape la fel de înalți ca noi dar cu aripi translucide și
iridescente prin care trece lumina soarelui, creând un curcubeu colorat pe zăpadă.
Una dintre ele își ia zborul și cu o viteză fantastică ajunge în partea cealaltă a fabricii de
unde ridică un brad imens... fără să îl atingă.
-Radu, nu-mi vine să cred că există... asemenea arătări...

41
-Te rog frumos să ai grijă cum vorbești, mă ceartă pitica... pardon, Spiridușa de la picioarele
lui Radu.
-Te pot înțelege, îmi spune conspirativ și-l privesc uimită. E parte din vrajă - nici eu nu sunt
sigur cum funcționează.
-Puteai să mă avertizezi înainte... Bună, zâmbesc către Piti-... Spiriduși. N-am vrut să fiu
insensibilă, e prima mea vizită aici.
-Nu-i nimic! Nu putem să stăm supărați pe tine, știi cum se zice "De Crăciun fii mai bun!" Și
Crăciunelul e în două zile... Să fim mai buuuuni!!!
Spiridușul zâmbește larg și dă din mâinile lui mici, iar mie îmi vine să îl iau în brațe. Radu
simte ce vreau să fac pentru că mă prinde de umăr și dă din cap dezaprobator:
-Nu le place să fie ridicați de la pământ fără voia lor, crede-mă.
-De aia repetai obsesiv "De Crăciun fii mai bun" în povestea pe care i-o spuneai...
Am spus ceva greșit. Privirea blândă a lui Radu se întristează și-mi vine să-mi trag una. I-am
amintit de Celeste. Cât de proastă sunt... de două ori proastă.
-Cum te cheamă, mă întreabă Spiridușa, cu ochii ei mari și negri, ca două perle,
întrerupându-mă din șirul de gânduri care se îndreaptă vertiginos spre autoflagelare.
-Irene. Pe tine?
-Depinde!
Răspunsul ei m-a luat prin surprindere.
-Depinde de ce?
-De limba în care îl spui. De exemplu, mă numesc Svet, Drite, Svjetlo, ...
A urmat o serie de nume, silabe care se îmbină unele în altele, când, printre ele, am auzit
cuvântul "Lumina" și am oprit-o fericită.
-Lumina? Ai zis Lumina?
-Da! răspunde încântată. Deci asta e limba ta?
-Da! Atunci, dacă numele tău e Lumina, numele lui e...? Pe limba mea, te rog o opresc repede
când pare să înceapă același șir de cuvinte.
-E complicat... Lumina Stelelor? l-a privit nesigură pe spiriduș.
-Strălucire, a completat-o. Dar prietenii îmi spun "Hei".
Am izbucnit în râs.
-Sau "Măi", adaugă serios.

42
-Am înțeles. Sună... interesant...
-Avem treabă acum, Moșul ne-a trimis să împodobim casele copiilor care nu au luminițe, a
spus Lumina, ca și cum e cea mai importantă ființă din univers.
-Cum funcționează asta? întreb uimită.
Spiridușii se privesc unul pe altul, apoi spre Radu, care aprobă din cap:
-E de încredere, le promite.
Lumina îmi face semn să mă apropii și mă las pe vine, ajungând la nivelul ei, iar ea îmi
șoptește complice:
-Nu te-ai întrebat niciodată cum de apar lumini și podoabe la casele sărace?
-Nu, recunosc. Am crezut că le cumpără...?
-E parte din magia Crăciunului, mă contrazice pe același ton. Moșul nu poate ateriza dacă nu
sunt lumini și treaba noastră e să ne asigurăm că fiecare casă are măcar o luminiță de
Crăciun agățată la fereastră. Magia noastră le va ține aprinse până după Sărbători și apoi vor
dispărea așa cum au apărut.
-Ce minunat, zâmbesc și ea mă imită, rânjind larg.
-Așa e? De asta suntem atât de importanți!
-Chiar sunteți!
E mândră și Strălucire își umflă și el pieptul, plin de el.
-Ne vedem la cină, spun la unison și dispar.
Îmi întorc privirea spre Radu, plină de uimire, dar nu găsesc decât carcasa lui, strălucirea
din ochi pe care a avut-o când am ajuns aici dispărând fără urmă. Nu pot să îi spun că îmi
pare rău că i-am amintit de ea. Dar o urăsc pe Celeste. Pur și simplu o...
-Fără gânduri negative aici, mă avertizează Radu, ca și cum mi-a citit mintea.
-De unde știi...
-Ura are un miros aparte pe tărâmurile astea...
Toate creaturile din jurul nostru mă privesc cu ochi mari și îmi plec capul rușinată,
înroșindu-mă până în vârful urechilor. Noroc că părul îmi acoperă obrajii, pentru că n-am
vrut să atrag așa atenția asupra mea.
Dar Radu, Slavă cerului!, o ia din loc și-l urmez, făcând o parte din priviri să mă slăbească.
-Unde e Profesorul? întreabă Radu un bărbat cu pielea albă, netedă ca gheața care i-a arătat
cu degetul mare peste umăr, în spatele lui. Mersi!

43
Dacă mi-aș răsuci capul la 360 de grade, n-aș putea cuprinde tot. Radu a grăbit pasul și mă
enervează la culme. Sunt reni, cai de toate culorile, cu aripi sau fără, ființe înalte de trei
metri sau mici de jumătate, albe sau roz, cu părul lung sau scurt, cu aripi sau cozi, urechi
normale sau alungite, degete subțiri sau groase, înconjurate de halouri formate din fulgi sau
lumină...
Dar nenorocitul n-ar merge mai încet, ferita sfântul...
Un unicorn negru ca smoala s-a apropiat galopând spre noi și m-am oprit brusc, panicată. O
să ne calce, o să ne...
-Dante, băiete!
Radu întinde mâna și unicornul se oprește, lipindu-și botul de palma goală, închizând ochii.
Razele soarelui care se reflectă în coama lui îi dau reflexii iridescente, ca păcura și sunt
fascinată de exemplarul ăsta frumos.
-Ian?
Dante fornăie și dă din cap de parcă ar spune „nu”, iar Radu oftează.
-O să plecați și voi curând, îi promite și-l lovește pe șoldul lat, iar calul dă din copită, ca și
cum, dacă ar fi după el, ar pleca în momentul ăsta.
-Rush?
Dante nechează ușor și-și flutură coama, dar asta chiar n-am înțeles ce-nseamnă. Dar Radu a
pornit mai departe și l-am urmat atentă.
Intrăm prin porți, ieșim pe alei curățate de zăpadă, trecem pe lângă țarcuri și copaci
luminați, până ajungem în mijlocul clădirilor unde, înconjurată de brazi, ca un gard viu, se
află cea mai frumoasă căbănuță pe care am văzut-o vreodată.
E desprinsă din povești. Cu zăpadă exact cât trebuie pe streașina maro, cu hornul gros prin
care iese fum vesel care miroase a plăcinte, geamuri cu draperii roșii, pe care sunt agățate
steluțe, o sanie mare parcată fix în față, lângă un buștean în care e înfipt un topor pentru
tăiat lemne... e total în contrast cu fabrica din jur și totuși se potrivește în context.
Radu nu se oprește până nu ajunge la ușă și-mi țin respirația, emoționată. O să-l cunosc în
sfârșit pe Moș Crăciun.

RADU

Își simte inima grea și apăsarea a tot ce s-a întâmplat până acum aproape îl paralizează.
Deodată o vede pe Celeste lângă el, pe asfalt și se blochează cu mâna în aer, gata să bată. Dar
nu poate. E furios, neputincios și prins în iureșul ăsta de sentimente. Și cade în gol, în...

44
Irene îl împinge ușor din spate, dându-i curaj. Avea nevoie de asta. Se întoarce spre ea, îi
întâlnește ochii căprui care-l îndeamnă înainte și-i mulțumește. Apoi bate la ușă și numără
până la șapte.
Aproape de cinci se aud pași grei. Șase – zăvorul. La șapte se deschide ușa și Profesorul îi
întâmpină în hainele lui de casă, zâmbind blând, exact așa cum știa că se va întâmpla. Mâna
lui Irene cade de pe haina lui groasă și o aude cum i se oprește respirația de emoție. Nu-și dă
seama când a învățat-o atât de bine – probabil lucrând de atâta timp împreună, unele chestii
i-au intrat în minte, dar nu e nevoie să se întoarcă spre ea ca să știe ce expresie are acum pe
chip. Așa că face un pas în spate și-o împinge el acum, spunând simplu:
-Am adus musafiri.
-Intrați! Intrați!
Profesorul se dă la o parte, dar picioarele lui Irene refuză să se miște, așa că o forțează să
înainteze în holul primitor. Inspiră adânc și îi vine să-nchidă ochii, mirosul atât de familiar
pansând răni pe care nu știa că le are. Nici măcar nu și-a dat seama că i-a fost atât de dor de
locul ăsta.
Șapte ani... Șapte ani, în care, în timp ce căuta leacul pentru Celeste, a învățat să numească
aici, acasă. Acum că știe că poate pleca și se poate întoarce oricând, îl privește cu alți ochi.
Pereții albi întrerupți la jumătate de lambriu din lemn masiv nu mai par să se strângă în
jurul lui. Mirosul ăsta condimentat nu-l mai sufocă. Covorul maroniu plușat nu-i mai înăbușă
pașii.
Se descalță și își așează bocancii la ușă, așa cum știe că îi place Profesorului. Apoi își dă
haina jos și o agață în cuier. Observă că Irene îl imită, tăcută și își promite că îi va mulțumi
curând pentru asta.
Dar întâi...
-De ce ți se spune „Profesorul”?
Irene și-a recâștigat curajul nebun și stă cu brațele încrucișate la piept, măsurându-l din
priviri pe unul dintre cei mai puternici oameni din... ei bine, din Univers. E gata să intervină,
dar Profesorul râde, punându-și mâinile pe burtă:
-Micuța Irene, mereu curioasă și gata să ia în coarne lumea! Ai fost unul dintre puținii copii
care aproape m-a prins...
-Serios? îl întrerupe, în stilul ei caracteristic.
Profesorul dă din cap aprobator și le face semn cu mâna să intre în livingul mare, apoi
pășește în urma lor, spunând:
-Mi-a plăcut să învăț de mic. De-a lungul veacurilor am adunat cunoștințe de mult pierdute.
Și dacă îmi cere cineva învățăturile, nu ezit să le ofer...

45
-Pentru prețul corect, mormăie Radu, aproape imperceptibil.
-Pentru prețul corect, confirmă Profesorul. Radu a aflat pe pielea lui că unele dorințe sunt
mult prea nepotrivite și ar fi mai bine să fie abandonate...
Irene îl privește pe Radu transmițându-i „Ți-am spus eu”, lucru care-l face pe Profesor să
râdă.
-Dar chiar și atunci, oftează el, nu pot să refuz. Cum a mers?
Radu se așează pe canapeaua maro, uzată, peste care Profesorul a așezat blănuri albe de
vulpe și iepuri. Nu reușește să articuleze cuvintele. Spera să nu fie nevoie să-i spună și pe de-
o parte e ușurat că unul dintre Spiridușii care se ocupă cu Recensământul Populației nu l-a
anunțat despre ce s-a întâmplat cu Celeste, pentru că discuția ar fi început din prima prost.
Așa, măcar are o șansă să...
-S-a comportat ca un obsedat libidinos, și-a forțat pacienta să-și amintească prea brusc
trauma și ca răspuns, Celeste s-a aruncat de la geamul din baie, de la etajul patru, spune
Irene fără nici un fel de filtru.
Lui Radu îi vine s-o sugrume. Îndrăznește să ridice totuși ochii spre Profesor, care-l privește
blând, dar trist. L-a avertizat, dar nu a ascultat. E doar vina lui.
-Și-acum vrei să o aduci la viață?
-Încă n-a murit, îi răspunde Radu încet, încercând să-și stăpânească tremurul din glas.
-Știi măcar ce vrei să-mi ceri?
Da. Să o facă bine. De tot. Și să i-o dea lui.
-Știi că nu pot face asta, i-a răspuns Profesorul gândurilor lui. Ți-am spus din prima clipă că
asupra familiei ei este un blestem prea vechi, prea mare ca să-l poți rupe. Te-am avertizat că
nu le poți avea pe amândouă și că balanța se va echilibra fie că vrei sau nu.
-Dar poate eu sunt cel care...
-Nu!
Vocea Profesorului a devenit deodată groasă, serioasă, ca un tunet în mijlocul unei ploi de
vară.
-Nu tu ești cel pe care-l caută Celeste. Ți-am dat voie să-ți demonstrezi asta, cu prețul
suferinței unui copil de-al meu. Și am greșit! N-o să se întâmple a doua oară! Chibzuiește
bine ce vrei să-mi ceri, sau pleacă!

IRENE

46
Mă simt ca o idioată. Radu se uită ca un cretin, în timp ce Moș Crăciun îi citește gândurile și
eu trebuie să stau să ghicesc din ce zice el cam ce are tâmpitul ălalalt în cap. Până s-a apucat
Moșul de urlat și mi s-a făcut rău, jur!
E ceva străvechi (Nota Autorului: ha, ha, abia așteptam să folosesc cuvântul ăsta) în vocea lui
și nu pot decât să-l ascult, hipnotizată. Aproape că-mi vine și mie să strig către Radu: „Nu fi
tâmpit și vezi ce-i ceri!”, dar nu pot să scot nici un sunet, așa că mă relaxez și urmăresc scena
care se desfășoară în fața mea. La urma urmei, era cazul să-l pună cineva la punct.
Tăcerea se lasă în cameră ca zăpada moale după prima ninsoare și mă trezesc așteptând cu
sufletul la gură să aud ce are Radu de zis. Și aștept. Și aștept...
Moșul se așează mai bine în fotoliu și privește pe geam, ca și cum are tot timpul din lume, cu
pumnul pe care-și sprijină bărbia acoperit de barba sură și lungă. Cred că știm amândoi că
Radu nu poate renunța la Celeste...
Și înțeleg, jur că înțeleg, chiar dacă simt cum mă apasă ceva în piept cu fiecare clipă care
trece și-n care Radu nu se hotărăște odată... E prima iubire, cea mai pură dintre toate și-și
dorește să simtă din nou fericirea aceea copilărească. I-am spus de prea multe ori că e o
iluzie. Că sentimentele acelea sunt de unică folosință, că fiecare etapă a vieții are tipul ei de
dragoste...
Moșul dă din cap aprobator și mă privește, de parcă îmi citește gândurile...
Îmi face cu ochiul și se întoarce iar cu fața spre geam... DECI CHIAR MI-A CITIT
GÂNDURILE!!!
Începe să chicotească și zâmbesc timid la rândul meu, iar Radu pare că iese din transă și
atenția noastră se îndreaptă către el.
-Nu știu dacă pot renunța, spune în cele din urmă. Dar sunt dispus să încerc.
-Nu e suficient, hotărăște Moșul.
-Dar...
-Blestemul ăla nu funcționează așa.
-Nu există o altă cale de a fi îndepărtat?
Radu îl privește pe Moș Crăciun cu speranță, dar i se năruite tot când acesta clatină din cap
dezaprobator.
-Mă da cine a pus blestemul ăsta pe familia lor? Hai să-l căutăm și să-l anihilăm sau ceva,
spun enervată.
-Eu, răspunde Moșul simplu și rămân cu gura întredeschisă.
-De ce? șoptește Radu.

47
-Pentru că egoismul și lăcomia se plătesc. A fost prima lecție pe care ai învățat-o aici:
Echilibrul nu poate fi perturbat.
Jur că a folosit ecou la cuvintele alea. Simt că mi s-au întipărit în minte și m-au zguduit din
temelii, ca și cum a trântit un adevăr fundamental în mine și a prins imediat rădăcini.
-Ați putea... Ăăăă... Puteți dezvolta partea cu egoismul și lăcomia? Poate găsim o chichiță și...
Cuvintele mi s-au pierdut în fum imediat ce Moșul a pocnit din degete. O pâclă densă,
albicioasă îmi joacă în fața ochilor și acum sunt ferm convinsă că sunt drogată rău – rău –
răăăăău... Parcă sunt în anul 2 de facultate când am fumat iarba aia dubioasă și am simțit
cum îmi paralizează creierul...
Dar imagini prind contur și dacă mă concentrez suficient pot să văd înapoi în livingul lui Moș
Crăciun, deși e mai interesant ce se întâmplă în mintea mea...
~Are barba scurtă și neagră. E tot Moș Crăciun, dar mult mai tânăr și stă cu mâinile în
șolduri, încruntat, cu spatele la un șemineu înalt aproape cât el, în care se joacă flăcări
vesele. În fața lui, trei femei de vârste diferite, cu buzele strânse, îl privesc furioase.
-Ai datoria de soț, tată și bunic să le oferi copiilor tăi întâi cele necesare și apoi celorlalți!
Risipești banii pe... alții, spune cea mai în vârstă cu scârbă.
-Oamenii ăia aveau nevoie de ajutor!
-Nu-i treaba noastră! Benedict a vrut trenulețul acela cu șine de argint și l-ai refuzat!
-Pentru că are o cămară plină de trenuri cu care nu se joacă! Și refuzi să mă lași să dau
jucăriile nefolosite altor copii care se vor bucura mai mult de...
-Benedict e nepotul tău! Nu ceilalți copii!
-Știi bine că asta trebuie să fac. Sunt...
-Tată, o întrerupe cea din mijloc, care are un prunc în brațe pe care-l leagănă agasată, fără
nici un pic de emoție maternă. Sara are nevoie de jucării noi, se face acuși un an de când a
apărut pe lume.
-Yvonne! strigă Moșul exasperat. Uite!!!
Arată cu mâna cutiile din lemn, tapetate cu pături din puf, așezate ordonat lângă șemineu, în
care sunt jucării de toate mărimile și culorile, de la păpuși din cârpă la clopoței și alte
mingiuțe care zornăie.
-S-a jucat deja o dată cu ele... strâmbă Yvonne din nas.
-Ești copilul meu, spune dezamăgit, dar nu te recunosc.
-Pentru că ești ocupat aproape tot anul să construiești nimicuri, cheltuind din banii noștri și
apoi pleci cine știe unde, să le împarți la odraslele altora, când noi abia ne descurcăm aici...

48
-Aveți servitori, mâncare cât pentru o armată, pământuri roditoare, ce vă trebuie mai mult?
S-a creat o învălmășeală de cuvinte, fiecare spunând ce-și dorește. Rochii, ghete, pensule,
panglici de mătase, bijuterii și câte și mai câte curgeau necontenit din gurile lor. Ba chiar s-
au lovit cu coatele una pe alta, uitând de pruncul dintre ele și trezindu-l din somnul ușor,
continuând să zbiere care mai de care.
-Snezinka, te rog, s-a întors către cea mai tânără dintre ele, plin de speranță, dar ea și-a
întors ochii azurii spre tavan, plictisită.
-Nu mă ruga nimic, bunicule.
Asta a fost picătura care a umplut paharul. Ochii Moșului s-au umplut de mâhnire, apoi a
devenit serios, hotărât.
-Până când o să învățați să iubiți cu adevărat, mai mult decât v-am iubit eu, până când o să
știți ce-nseamnă să renunțați la voi din iubire pentru altul și cum se simte jertfa adevărată,
boli grele și vise zbuciumate o să se abată asupra voastră, în fiecare zi în care eu voi împărți
cadouri copilașilor.
-Acum ne blestemă, dragă, a spus Yvonne amuzată, către mama ei, iar Snezinka a râs ironic.
-Ia privește-ne cum o să ne răsucim la noapte... ~
Dar ceața s-a risipit înainte să-și poată continua ideea și Moșul mă cercetează, curios.
-Doar atât? Păi dacă era după mine...
-Celeste e... șoptește Radu pierdut.
-Stră-stră-stră-... mulți de stră – nepoata mea, confirmă Moșul.
Îmi simt capul greu, plin de idei care se învârt nebune, imaginile de mai devreme
contopindu-se cu chipul bandajat al lui Celeste... Ce vină a avut ea că strămoașele ei au fost
niște egoiste?
Asta înseamnă că nici Celeste n-a reușit să rupă blestemul? Nici măcar ea nu a putut să
iubească atât cât a vrut Moșul?
Oftează și se ridică în picioare. Pocnește de trei ori din degete și la ușă se aud imediat trei
bătăi. Pășește greoi spre ieșire și Radu numără încet: Unu, doi, trei... la șase se aude zăvorul,
la șapte Moșul deschide ușa.
-Ian, băiete, avem nevoie de ajutorul tău, se aude vocea groasă din depărtare.
-În sfârșit, oftează altă voce și pașii lor se îndreaptă spre noi.
Radu e frumos. Ian e desăvârșit, parcă desprins din povești. Părul negru și lung îi e prins
într-o coadă care-i atârnă lejer peste umăr. Probabil a avut ceva pe cap, pentru că fire răzlețe
și încâlcite îi zboară în toate direcțiile. Ochii negri ca noaptea fără lună sunt conturați de

49
gene lungi și curbate, iar buzele roșii sunt acoperite de mustața și barba amândouă negre și
neîngrijite, dar într-un fel sălbatic, plăcut privirii.
-Abține-te, mă ceartă Moșul și Radu se uită la mine de parcă mă vede pentru prima dată, iar
eu roșesc, dar continui să mă holbez.
Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place. Iar bărbatul ăsta înalt aproape cât Moșul, e...
-Vezi? De aia n-ai primit nimic în anul doi de facultate și dacă o ții tot așa, o să se repete
istoria și anul ăsta.
Dau din cap aprobator și-mi cobor privirea spășită, spre vârful șosetelor cu reni, pe care le
mișc la răstimpuri.
-Ce-am de făcut? întreabă Ian.
Vocea lui groasă (Nota Autorului: nu subțire, ca de gheață, cum o avea străvechiul – mare
panaramă de carte, îmi mențin părerea, nici 2 stele n-a meritat), ușor răgușită îmi transmite
fiori de plăcere și ridic din nou privirea spre el, ca să întâlnesc degetul Moșului care mă
avertizează să fiu cuminte (și pe tine, cititorule, nu doar pe mine, că nici tu n-ai cele mai
curate gânduri, lasă că știm...).
Da, bine. O să mă gândesc la tipul ăsta mai târziu, îmi promit în gând.
-Vreau să-mi aduci o fată, îi spune Moșul lui Ian și acesta dă din cap aprobator. Radu și Irene
te vor ajuta să o găsești, apoi vreau să vă întoarceți aici toți patru.
-O vei face bine?
-Vreau s-o văd întâi.

RADU

Nu mai are răbdare. O ia de mână pe Irene și face vraja înainte ca ea să poată spune ceva.
Știe că nu trebuie să spere, dar nimic nu-l poate opri să o facă. Dacă Moșul vrea să o vadă,
înseamnă că o să o facă bine.
Înapoi în cabinetul lui, Irene privește în jur de parcă totul îi e străin. Apoi ochii i se opresc la
ceas și Radu așteaptă amuzat să-și dea seama.
-Nici măcar un minut? întreabă Irene, perspicace ca de obicei.
-Nici măcar o secundă, îi răspunde Radu mândru.
-Dar am fost acolo... Minim patru ore. Soarele dădea să apună când a venit Ian.

50
-Timpul nu e la fel. Șapte ani acolo au trecut cât șapte ore aici. Cum crezi că poate Profesorul
să facă toate...
-Nu m-am gândit niciodată la asta, i-o taie Irene exasperată. N-a fost nevoie să mă întreb
cum ajunge Moș Crăciun la toți copiii, sau cum creează miliarde de jucării și haine sau ce mai
face el... Până acum... cât, o secundă... credeam că mama e Moșul!
Ian a apărut lângă Radu o clipă mai târziu, întrerupându-le discuția.
-Cu cât ne mișcăm mai repede, cu atât mă întorc mai devreme în Pământul-de-Mijloc,
mormăie fără chef către Radu care dă aprobator din cap.
-Cât mai stai acolo? îl întreabă, aplecându-se peste birou pentru a căuta cheile de la mașină.
-Paisprezece Crăciunuri...
Ian își scarpină barba, gânditor, apoi continuă:
-Dacă renunț la o dorință, doar șapte.
-Și...?
-Vreau totul sau nimic, spune hotărât.
-De cât timp ești acolo? îl întreabă Irene, nemaiputându-și abține curiozitatea.
Ian o privește de parcă o vede pentru prima dată, apoi îi zâmbește blând.
-Au trecut prea mulți ani ca să poți înțelege, copilă...
Irene ridică din sprânceană, iritată. Tonul în care simte un aer de superioritate o deranjează,
dar Radu intervine repede:
-Ian pare tânăr, dar e o ființă mai bătrână decât crezi.
-Cat de bătrân, îl întreabă, provocându-l.
-Cine mai ține socoteala? răspunde Ian vag.
-Trebuie să știi măcar anul în care te-ai născut, insistă Irene.
-Nu neapărat. Pe atunci mamele nu țineau socoteala anului în care ne aflam. Știu că a fost o
secetă mare, care a durat patru veri, dacă te ajută, dă Ian din umeri.
-Da... Nu mi-ai spus nimic, mormăie nemulțumită.
-Știu.

CELESTE

51
Plutesc.
Într-o mare de fulgi de zăpadă care mi se topesc pe piele și-mi răcoresc carnea încinsă.
Nu vreau să știu unde sunt.
Se simte ca acasă... oriunde o fi asta.
Când am încetat să mai caut acasă?
Nu, fără întrebări... Nu vreau să știu.
Întind mâna și vârful degetelor lovesc fulgii mari care curg peste mine și mă învăluie,
ridicându-mă în văzduhul alb.
Mii de voci șoptesc haotic, dar zumzetul lor îmi calmează bătăile haotice ale inimii.
Cred... Cred că fulgii vorbesc. ÎMI vorbesc. Mă strigă pe nume și-mi spun povești. Mă cheamă
la joacă.
-Mama...
O durere cumplită îmi sfâșie coșul pieptului și mă ghemuiesc în zăpada care încearcă să mă
aline.
-Mama...
Mâini. Ude, umede, mici. Îmi ating obrajii și primesc corpul format din nea la pieptul meu.
Dar se topește.
-Vino la mine... suspin. Sau ia-mă la tine...
-Te aștept, mama... Hai să ne jucăm!
-Hai!
-Sunt aici! Vino!
-Unde??? strig disperată. Unde???
-Aici, mama...
Cad. Fulgii dispar brusc și sunt în picaj, fără să mă pot agăța de nimic, dar strâng în
continuare la piept făptura care se topește la contactul cu pielea mea. Trebuie să îi dau
drumul. O să-i dau drumul. Chiar dacă mă doare fiecare fibră când o fac, îmi forțez mușchii
să se miște și desfac brațele, lăsând fulgul de nea să continue să plutească.
Ce sens are să ne zdrobim amândoi de pământ? Eu am făcut-o deja o dată.

IRENE

52
-Evident că e trafic! Doar nu te așteptai ca în Vinerea de dinaintea Crăciunului să fie orașul
liber. Trebuia să te gândești la asta!
-Și să fi făcut, ce...? mă întreabă Radu morocănos.
-Nu știu, dă din degețelele magice și teleportează-ne acolo.
-Și să apărem în mijlocul spitalului, într-un salon supravegheat în permanență, în văzul
tuturor...?
-Moșul cum o face?
-E treaba lui! Chiar și așa, cum va ști Ian unde să ajungem?
-Mă descurc, răspunde acesta de pe bancheta din spate, plictisit.
-Vezi? Se descurcă! O să ajungem poimâine, îmi încrucișez brațele la piept și mă trântesc pe
spătarul scaunului din piele, lucru care-l face pe Radu să geamă înfundat. Chiar voiam să
ajung la cina cu Moșul, Lumina și Hei!
-Pentru ultima oară, timpul nu trece la fel ca aici...
-Exact! Acolo au trecut deja... cât? Suntem de o oră aici... Șapte ore? Șapte zile? Se înmulțește
cu șapte sau... Șapte ani în șapte ore, un an – o ora... Nu sunt bună la matematică!!! E posibil
ca Lumina să fi murit deja...
-Vrei să te calmezi? se răstește Radu, dar se întoarce spre mine și mă privește exasperat. Nu
a murit nimeni. Spiridușii trăiesc milenii! Toate ființele din Pământul de Mijloc au o durată
de viață mult mai lungă decât a noastră. Așa că vei prinde și cina.
-Dacă nu murim noi de bătrânețe în traficul ăsta, mormăi și Ian pufnește în râs.
-De cât timp vă iubiți?
Ne dăm ochii peste cap în același timp.
-De... niciodată, răspund și Ian pufnește. Ultima dată când am verificat, continui agasată,
Radu era îndrăgostit de pacienta pe care urmează să o recuperăm și pentru care e gata să
renunțe la absolut orice ca să se vindece. Mai puțin la ea, accentuez ultima parte.
Se face liniște în mașină. Apoi Ian rânjește:
-N-am auzit că nu-l iubești...
-Irene se iubește prea mult pe ea ca să poată să vadă pe altcineva, comentează Radu. De aia e
singură de când o știu.
-Mă mir că ai mai putut observa și altceva înafara ochilor celești ai lui Celeste, îl ironizez.
-Oooo, observ suficiente, mă contrazice Radu.

53
-Cum ar fi? îl provoc.
-Cum ar fi că îi faci ochi dulci lui Ian pe care îl cunoști de aproximativ o oră...
-CARE SUNT ȘAPTE PE PĂMÂNT, SAU CÂTE OR FI!!! strig. Și te contrazici singur, mai
devreme nu mă vedeam decât pe mine. Ce s-a schimbat?
-Faptul că te întorci la Ian din cinci in cinci secunde!
-Și care e problema ta?
-Că te faci de râs!
-I-aaaaauzi, ce grijuliu și atent ești tu cu mândria mea!
-Sunt! Și dacă vrei să știi, Ian are deja o iubită.
-Pe care o caut de aproape jumătate de veac, mormăie Ian.
-NU MĂ AJUȚI!!!
-Stai, ce...?
Mă întorc spre Ian care-și mută privirea de pe geam la mine și îmi cercetează chipul,
așteptând să continui pentru că pare că nu înțelege ce anume m-a frapat. Dar rotițele
creierului meu merg atât de repede încât nu știu dacă mirosul de fum e de la mine sau de la
geamul întredeschis al lui Radu.
-Ian...? Ian – Ian? Ian și Fulg de Nea, Ian?
-I-ai spus povestea, îi spune lui Radu amuzat. N-ai găsit altceva să-i zici drăguței ăsteia decât
povestea mea?
M-am înroșit, dar i-am zâmbit și îmi face cu ochiul.
-Nu ei, răspunde Radu cu amărăciune. Lui Celeste. Irene s-a întâmplat să o asculte pentru că
lucrăm împreună de atâta timp...
-Știu. Îmi amintesc de ea. Mi-am dat seama că e fata de care mi-ai zis de când a deschis gura.
Asistenta care înfruntă lunaticii în miezul nopții.
-Chiar ea, râde Radu.
Inima-mi bate mai repede la ideea că în cei șapte ani de ucenicie, sau ce a făcut el acolo,
Radu a povestit despre mine.
-Știi ce, spun brusc, tulburată. Oprește pe dreapta și teleportează-ne într-o baie sau ceva. Ian
a spus că se descurcă, îi tai ideea înainte să o poată pronunța. Sau vii și-l iei după. Dacă mai
stau un minut cu voi, o iau razna.

54
Radu l-a privit pe Ian prin oglinda retrovizoare și probabil răspunsul a fost favorabil, pentru
că a semnalizat dreapta, a pus mașina pe avarii și mi-a întins mâna, răsucind-o discret pe
cealaltă.
Și mă aflu în toaleta femeilor. Singură.
Mai bine.
Ar fi fost și culmea să ieșim amândoi de aici, în văzul tuturor.
Îmi aranjez costumul chirurgical și mă îndrept cu pași siguri spre salonul lui Celeste, ca și
cum toată clinica îmi aparține. Ca și cum sunt pe sectorul meu de Psihiatrie, unde pot să fac
orice-mi trece prin cap.
Sunt dezamăgită. Nu m-a oprit absolut nimeni, n-a întrebat nimeni ce caut acolo, nici măcar
nu m-a privit mai atent.
Salonul ținut sub supraveghere douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile din șapte, de
maximă securitate, nu e supravegheat, de fapt, de nimeni. Minunat. O să am grijă să raportez
treaba asta, că oricine-și poate cumpăra un costum și să mintă că lucrează aici.
Aștept la ușa salonului și aproape un minut mai târziu, Radu – îmbrăcat în costumul lui
obișnuit și Ian – pauză două minute ca să pot saliva, cu părul lung prins într-un coc neglijent
în vârful capului, îmbrăcat într-un costum chirurgical bleumarin care-i cuprinde brațele
frumos, lăsând antebrațele musculoase la vedere – gata pauza, se îndreaptă spre mine.
-E gol, răspund întrebării nerostite.
-Rămân afară, spune Ian, voi faceți ce aveți de făcut.
Dăm din cap la unison și orice urmă de ceartă sau contradicție zboară pe geam, redevenind
din nou echipa infailibilă. Radu n-a zăbovit prea mult la capul bandajat al lui Celeste și
pentru asta nu merită decât sincere felicitări. Apoi a dat din cap și ne-am pus pe treabă.
Ne mișcăm aproape în sincron, musculatura noastră făcând chestiile pe de rost. Radu
desface perfuziile una câte una, în timp ce eu închid injectomatul care ar începe să țiuie când
senzorul îi dă de știre că pompează în gol. Urmează monitorul de deasupra capului ei, în
timp ce Radu îi desprinde electrozii de pe piele. Oprește oxigenul, eu îi iau masca de pe față,
ca el să-i poată îndepărta abil tubul de oxigen din plămâni. Scoate din buzunar un
pulsoximetru care bipăie încet, constant și ne anunță pulsul și saturația.
-Cinci minute, îi dau lui Radu de știre.
-Mai mult, dacă nu-ncepe să scadă, mă contrazice și dăm aprobator din cap.
-Du-o tu, mă-ntorc cu Ian, mă hotărăsc brusc.
Pare să vrea să mă contrazică, dar vorbesc repede:

55
-Timpul înseamnă mușchi și creier, îi reamintesc cea mai fundamentală zicală din medicina
de urgență și văd în ochii lui cum medicul pune stăpânire pe om, redevenind Radu cel rece,
calculat, care ia cele mai bune decizii în câteva clipe, pentru a salva vieți. N-o trezi ca să fie o
legumă. Du-te!
Au dispărut imediat și am ieșit din salon, relaxată, luându-i palma caldă și bătătorită a lui Ian
într-a mea. N-a fost nevoie să spun nimic, a înțeles imediat și frigul năprasnic m-a izbit din
plin.
Dintr-o mișcare scurtă, în mâini a apărut o haină groasă de blană pe care mi-a așezat-o pe
umeri.
-Mulțumesc.
-Pentru puțin. Te descurci de-aici...
-Mai stai, l-am prins strâns de antebraț.
Obrajii mi s-au înroșit imediat, dar am continuat:
-Poate vor mai avea nevoie de tine...
A cumpănit puțin, privind spre casa moșului și a dat din cap aprobator.

RADU

Profesorul o privește pe Celeste ciudat. Poate nu și-a închipuit cât de gravă e starea ei, sau
poate pur și simplu îi e milă de strănepoata lui, dar în ochii lui nu găsește nici o urmă de
blândețe. Și asta-l sperie mai tare decât orice. S-a răzgândit? Sau n-o poate ajuta?
Pulsoximetrul care mai devreme bipăia încet, acum o face din ce în ce mai repede și
zgomotos, anunțând că inima ei o ia la galop și oxigenul îi scade. Și nu-nțelege ce așteaptă
Profesorul, care nu a scos nici un cuvânt de când a intrat în casa lui, așezând-o cu grijă pe
canapea.
Apoi ușa s-a deschis și a răsuflat ușurat, pentru că recunoaște una dintre cele două voci și
dacă el nu reușește, Irene sigur îl va îndupleca să o salveze. El i-a spus deja cât de mult își
dorește asta și n-a avut nici un efect. Dar poate ea...
-A vindecat-o?
Vocea ei e ca un pansament. Poftim, să-i explice ei de ce Profesorul continuă să se uite fix la
Celeste, în loc să-și facă magia.
-O să moară, șoptește Irene. Asta așteptăm?
-Fulg de Nea?

56
Radu întoarce capul spre Ian la timp ca să-și păstreze echilibrul când acesta se năpustește
asupra lui Celeste, dându-l la o parte.
-E ea? îl întreabă pe Profesor și acesta dă grav din cap, ridicându-se în capul oaselor. E ea...
oftează și cu cea mai mare grijă, îi prinde capul bandajat între palmele mari, lipindu-și
fruntea de-a ei. Mă auzi? îi șoptește cu dragoste. Kadlu mi-a jurat că n-o să-mi amintesc de
voi... Dar mi-am amintit... Mi-am amintit de tine. Și te-am căutat... Sunt aici. Acum sunt aici.

CELESTE

E din nou alb. Din nou fulgii mă îmbie să dansez cu ei. Dar pe lângă zumzetul lor se aude o
nouă voce.
-Mă auzi?
-Îl auzi? Îl auzi? fulgii de nea continuă să o întrebe.
-Kadlu mi-a jurat...
-Cine e Kadlu? Ce vrea de la noi?
-Te caută, Celeste...
Sunt în picioarele goale pe ceva ce pare a fi zăpadă, dar e caldă. Iar în fața mea se află un
bătrân înalt, cu barba sură și părul lung, care-mi zâmbește blând. Și ochii mi se umplu de
lacrimi care-mi curg mai departe pe obraji, până-n barbă, pentru că deși nu-l cunosc, simt că
îl știu de o viață. Ca și cum e...
-Carne din carnea ta, îmi completează gândurile. Yvonne ți-a vrut binele, Snezinka (tr: în
Slovenă: fulg de nea), dar te-a blestemat și mai tare...
-Cine e...
-Ai să-ți amintești...
Întinde mâna spre mine și mă apropii curioasă. Degetele lui sunt mari, calde și-mi dau
senzația de calm.
-Trebuia doar să simți iubirea adevărată, cea care nu știe început și sfârșit. Însă Yvonne ți-a
răpit și bucuria asta, încercând să te lege de un suflet pereche ca să poți rupe mai ușor
blestemul. Doar că sufletul tău pereche era în alt tărâm. Așa că ai renăscut și-ai dus
blestemul mai departe, suportându-l în fiecare an, cu fiecare generație. Te-am căutat
amândoi secole...
-Și m-ați găsit...

57
Amintirile îmi invadează mintea cu repeziciune, imagini colorate orbindu-mă pentru câteva
secunde, amețindu-mă, dar bătrânul mă strânge ușor de mână, ancorându-mă în prezent.
-De câteva ori.
-Kadlu... și Fulg de Nea, bâigui. Cum...?
-Cum te-am găsit? Ai avut aceeași dată de naștere de fiecare dată: Ziua a șaptea din luna a
șaptea și mereu aceiași ochi albaștri... Sângele trage la sânge, însă am greșit ceva... Nu am
știut că un suflet se poate fractura în mai multe bucăți, nici măcar în două.
Oftează adânc și se așează pe canapeaua care pare că e dintotdeauna acolo, deși nu era în
urmă cu o clipă și mă trage după el, ținându-mă în continuare de mână.
-Prima dată te-am găsit ca Fulg de Nea. Tatăl tău a fost zână, mama ta om. El te-a adus la
mine când v-a lovit blestemul, dar nemurirea ta ți-a dat de ales și ai renunțat la partea
umană și la amintirile acelea, devenind zână pe de-a-ntregul.
Căzusem la pat cu friguri, ceva nemaiîntâlnit pentru o zână a gheții. Îmi amintesc de parcă a
fost ieri cum tata m-a luat în brațe și a alergat până la casa Moșului, bătând disperat în ușă în
timp ce-mi povestea pe scurt că mama pe care o știusem atâta timp e de fapt o verișoară de-
ale lui.
Cu fiecare cuvânt pe care îl rostește, amintirile haotice se așează încet la loc, ca și cum
mintea mea rezolvă un puzzle, luând piese la întâmplare pe care le așează corect, până ce
imaginea devine clară și-apoi trece la următoarea.
-Dar pentru că blestemul și-a cerut victima, în loc să îți ia sufletul și să-l păstreze până la
următoarea reîntrupare, l-a sfâșiat în două.
-Kadlu...
-... și Celeste.
-Mama lui Kadlu...?
-A murit.
-Blestemul?
Moșul dă din cap aprobator.
Eram amândouă orfane și ne-am împrietenit pe holul centrului de adopție. Noii mei părinți
mi-au dat voie să le vizitez pe Kadlu și mătușa ei, care a iubit-o din momentul în care a aflat
că e singură pe lume.
Aveam doisprezece ani când Moșul ne-a adus în Pământul-de-Mijloc și inițial n-am vrut să
merg. Dar am fost invidioasă când i-a spus că mama ei n-a murit, că e magică și că o așteaptă.
Am vrut să văd cu ochii mei.

58
-De ce mi-ai dat voie să vin?
-Nu stă în puterea mea să opresc pe nimeni din a lua propriile decizii.
-Ne-ai avertizat atunci...
Amintirile se îmbină ciudat, din două puncte de vedere, ca și cum sunt între două oglinzi și-
ntruna o văd pe Kadlu, în cealaltă pe Celeste, fiecare cu gândurile ei, care de fapt sunt ale
mele.
-Dar Kadlu a ales să te ia cu ea. Și când cele două bucăți de suflet s-au întors pe tărâmul
magic, blestemul din ele s-a reîntregit, reluând ciclul cu mama lui Kadlu, strănepoata mea.
-Dumnezeule... Și Fulg de Nea?
-Asta a fost greșeala. N-ai renunțat decât la o parte din suflet, la partea muritoare. Când Ian
te-a atins, s-a reîntregit.
Ian... Un dor nebun mă cuprinde amintindu-mi de el, deși am avut prea puține momente
împreună. Ian care s-a aruncat în fața glonțului pentru mine...
-Și a rupt ciclul pe care Yvonne l-a urzit. N-o să te mai reîncarnezi. E ultima dată.
-De asta ești aici, îmi dai voie din nou să aleg.
Moșul clatină din cap dezaprobator.
-Ai făcut deja alegerea.
Îl privesc uimită, fără să-nțeleg prea bine ce vrea să zică. Apoi realizez:
-M-am sinucis din iubire...
-Disperarea e cel mai mare păcat, mă dojenește Moșul. Și nu din iubire te-ai sinucis, ci din
egoism. N-ai vrut să suporți, ai deznădăjduit și iată...
Plescăie nemulțumit din buze, însă își pune și cealaltă mână peste a mea, privește în sus,
spre infinitul alb și revine cu ochii blânzi:
-Dar înainte ca mașina voastră să se lovească de stâlp, în secunda dinaintea impactului, te-ai
rugat să te ia pe tine, ca să-ți lase pruncul viu. Și mai mare jertfă decât a mamei pentru
pruncul ei nu există. Iată, așadar, blestemul e ridicat. Vino.
-Dar nu știu... nu pot... nu știu cum să trăiesc fără el...
-Vino, îmi repetă și închid ochii, lăsându-l să mă ducă unde vrea.
-Fulg de Nea...
Vocea lui Ian mă face să deschid ochii și în clipa următoare, brațele lui sunt în jurul meu,
strângându-mă la pieptul lat și mă umplu deodată de cald, bine și acasă. Iar asta mă rupe.

59
Picioarele-mi cedează și aceeași disperare mă cuprinde, făcându-mă să bolborosesc printre
sughițuri:
-Puiul meu... Ian... Puiul meu... E... nu mai e...
-Numără până la șapte, mă sfătuiește.
-Nu pot... Nu po-...
-Numără până la șapte, repetă hotărât și continui să plâng disperată, dar suspin: Unu... La
cinci aud pași, la șase zăvorul, la șapte ușa care se deschide:
-Bunicule, m-ai chemat?
Vocea aceea... M-a săgetat în coșul pieptului, rupând și cusând la loc ceva extrem de
asemănător cu inima mea. Nu știu de unde am știut că e copilul meu, nici când m-am
desprins din brațele lui Ian, dar alerg pe holul care parcă nu se mai termină și-l iau în brațe
din fugă, înainte să mă pot opri, strângându-l cu grijă la pieptul meu.
-Xear... (tr: în limba Galiciană: a îngheța)
-Stăm așa trei minute și-apoi ne jucăm, da?
-Bine, suspin printre lacrimi.
-Și-l luăm și pe Ian, spune câteva secunde mai târziu, hotărât. Te-am așteptat împreună.
-Bine...

RADU

Simte ca și cum o greutate i s-a ridicat de pe piept și în sfârșit poate să respire. Ca și cum
ceva magic l-a legat de ea și acum s-a rupt, eliberându-l.
-Blestemul Yvonnei, spune Profesorul ca pentru el și nu e sigur la gândurile cui a răspuns,
dar puțin îi pasă.
Celeste, întreagă și nevătămată se întoarce înăuntru cu un copil brunet în brațe, care are
ochii ei și Ian le zâmbește cu adevărat fericit, cum Radu nu l-a văzut niciodată în cei șape ani
pe care i-au petrecut zilnic în tovărășie. Și înțelege. Acum înțelege de ce nu era menit să fie
cu Celeste. Pentru că sufletul ei pereche a fost tot timpul Ian. A pus totul cap la cap de când a
strigat-o Fulg de Nea.
-Mergem? l-a tras Irene de mânecă.
-Sigur. Ne vedem peste două zile, i-a spus Profesorului care i-a zâmbit:
-Vizitați-ne mai des!

60
-Dacă mă învață vraja, a răspuns Irene, dându-și ochii peste cap.
O prinde de mână pentru a o face să tacă, dar palma ei mică și catifelată se potrivește atât de
bine într-a lui că uită pentru o clipă ce avea de făcut.
-Vraja, îl ajută Profesorul.
-Da, corect, mormăie rușinat.
Apar în mașina care e trasă pe dreapta încă pe avarie.
-Ninge... șoptește Irene și ridică privirea pentru a vedea cum fulgii de nea cad prin trapa din
plafon.
Nici unul nu vrea să se miște din loc. Irene urmărește atent cum zăpada acoperă geamurile
prea repede, în timp ce Radu o urmărește atent pe ea. Și se întreabă, de ce-a pierdut atâta
timp?
-Ho! Ho! Ho! Dragii Moșului, se aude la radio și zâmbesc amândoi la unison când începe să
cânte: De Crăciun, fii mai bun...
***
ȘAPTE ANI MAI TÂRZIU
-Tati, mi-ai promis! strigă micul Ithan. Am mâncat tot, m-am spălat pe dinți, spune-mi
povestea lui Ian și Fulg de Nea! Vreau să știu cum au salvat ei Crăciunul!
Radu își dă ochii peste cap dar se urcă în pat și Ithan se cațără pe pieptul lui, așezându-și
capul frumos pe umărul lui. Irene își șterge mâinile și intră și ea în cameră, sprijinindu-se de
tocul ușii.
-Ce vrea?
-Povestea lui Ian și a lui Fulg de Nea...
-Bine, spune-i-o, dar fără sinucideri (mimează cuvântul din buze) și alte tâmpenii. La urma
urmei, e o poveste de Crăciun!
Radu dă aprobator din cap și-ncepe:
~Se simțea în sfârșit liber. Calul alerga sălbatic sub el, purtându-l peste albul covor de
zăpadă ce pusese stăpânire pe întreaga câmpie. Se săturase să tot audă "Have Yourself a
Merry Little Christmas" sau "Jingle bells"...

SFÂRȘIT

61