Un strigăt. Un icnet. Apoi tăcere.

Sclipiri de lumină peste adâncurile întunecate.

Băiatul e mic. Prea mic.

Rostogolit de valuri, smucit de curenți,

încolo și-ncoace, până când șuvoiul subțire îl leapădă pe uscat.

Aproape întrezăresc sfârșitul poveștii lui.

Spaima năruie viața. Macină suflete.

Iar când spaima îți stă în cale, nu există decât o singură scăpare.

Va trebui curând să-l ridic.

Privesc și aștept.

Venirea pe lume

Întâi i se mișcă maxilarul, înainte și înapoi, ca un fierăstrău. Dinții i se frecară unii de alții, expulzând
nisipul dintre ei.

- Îîîîhh! gura băiatului se schimonosi.

Se strădui să deschidă ochii, însă lumina i-i închise înapoi cu repeziciune.

Pătruns de frig, spinarea udă. Își chirci degetele de la mâini și fu mirat că-l ascultă. Își mișcă degetele
de la picioare și primi răspuns și de la ele. Își ridică brațele, apoi își pipăi trupul. Două picioare,
trunchi, cap, nas. Adică tot ce trebuie. Se ridică în cot și o senzație de greață îi erupse în stomac.
Aplecat, se opinti, dar nu vomă nimic.

Nu mi-e bine. Gândul i se strecură în mintea tulbure.

Băiatul se întinse la pământ ca să-și revină, când un fior de durere îi străpunse brațul. Au. Și-l trase
înapoi, privindu-l chiorâș. Nici urmă de rană. Nicio tăietură, vânătaie sau belitură. Și-l apăsă încă o
dată, iar durerea îl mușcă din nou, încleștându-i-se în mușchi.

- Au! Poate brațul îi era vătămat pe dinăuntru, dar cum așa? Mai bine să nu-l mai apăs. Îl
necăjea și capul – zvâcnete chinuitoare, într-o parte. Căută cu degetele cauza durerii, dar nu
întâlni decât buclele sale de păr.

Ridicându-se cu greu în genunchi, băiatul își deschise prudent ochii, cercetând împrejurimile prin
crăpăturile degetelor.

Se găsea pe o plajă cu nisip auriu, care se întindea de-a lungul nesfârșitului ocean albastru. Valuri
curioase i se strecurau pe sub picioare, apoi se retrăgeau, doar ca să revină câteva clipe mai târziu. În
dreapta sa, plaja era întreruptă de copaci atât de înalți, că atârnau deasupra apei. Acest șir de copaci
continua până în tufișurile din spatele lui, unde se găseau alți copaci, și alte tufișuri – un perete de
verdeață atât de dens, de nu vedeai prin el, și care se prelungea de-a lungul nisipului, laolaltă cu
oceanul, până pierea în depărtare, la stânga băiatului.

Asta era. Asta era tot ce se zărea.

Băiatul își coborî mâinile, strălucirea cruțându-i în sfârșit ochii.

Unde sunt?

Întrebarea îi răsună în creier, urmată de alta.

Cum am ajuns aici?

Își privi trupul. Purta pantaloni scurți bleumarin și un tricou galben, cu model pe el. Nimic altceva.
Nici măcar niște încălțări. Întinse de capătul tricoului, ca să-l poată privi. Chiar răsturnate, cuvintele
erau ușor de citit: ÎN VIAȚA REALĂ, SUNT PIRAT.

Cuvântul „pirat” era arcuit în jurul unui craniu și al unor oase încrucișate.

Craniu și oase încrucișitate?

Întrebarea cea mai răscolitoare îi țiui în minte.

Cine sunt eu?

Băiatul se ridică clătinându-se. Era încă nesigur, dar stătea pe picioarele lui.

Oare abia se născuse? Nu, că atunci n-ar fi purtat pantaloni scurți și tricou. Nici măcar n-ar fi știut ce
înseamnă pantaloni scurți și tricou sau plajă, sau copaci, sau ocean.

Aruncă o privire pustietății din jur. Niciun vas, nicio barcă. Doar valuri cu creste albe, rostogolindu-se.

Și nisipul din jur, neatins. Nu exista vreo urmă de pași care să arate dincotro a venit.

- Hei? Băiatul tresări la auzul propriei voci. Era înaltă și răgușită, ca a unei broscuțe. Tuși și fire
de nisip îi zgâriară gâtul. Își băgă degetele în gură, încercând să le scoată, dar fără noroc. Nu
reuși nici cu limba.
- Hei? strigă un pic mai tare de data asta. Vocea îi era tot înaltă, dar suna hârșâit, de parcă
cuvintele i se târau prin nisip.

Iarăși, niciun răspuns. Apa se furișa până la el, apoi se retrăgea. Frunzele copacilor fremătau sub briza
ușoară.

Maxilarul băiatului se încleștă. Nu se putea să fie singur. Cel puțin, nu complet singur. Trebuia să
existe cineva prin apropiere, cineva care să-l audă.

Își îngropă talpa picioarelor în nisip, își îndoi genunchii ca o paranteză și eliberă tot strigătul de care
era în stare.

- Heeeeeeiiiiiiiii!
O detunătură se stârni din fundul hățișului. Un vuiet îl învălui, de parcă toate crengile și frunzele ar fi
explodat.