Ana-Cristina Popescu

Macii

Mirela alerga spre câmpul cu maci. I-a spus Dănuț de dimineață că au înflorit
macii. Atât de mult iubea macii Mirela! Erau atât de frumoși, de îmbujorați, de
plăpânzi! Parcă erau nișe fete aflate în pragul măritișului, plăpânde, netrecute
prin viață, rușinoase și de-o frumusețe răpitoare, niște rubine pregătite să
împodobească viața unor prinți.
Îi plăcea Mirelei să alerge prin lanul cu maci, să-i admire, să-i mângâie. Nu
îndrăznea să-i culeagă. A făcut-o o singură dată și a fost uimită de fragilitatea
lor. Au zâmbit o clipă în mâinile ce le-a curmat viața, pe urmă și-au scuturat
capul și cununile roșiatice au îmbrățișat pământul asemenea unor soldați care și-
au făcut datoria față de țară. Au cucerit momentul, pe urmă și-au lăsat sângele
să curgă în pământul mamă îmbrățișându-l.
Era așa de plăcut să alergi prin lanul cu maci, să devi una cu acele frumuseți
răpitoare, să fii și tu un mac de câmpie. Imaginează-ți un lan plin cu maci și pe
tine într-o mare îmbujorată!
Prima dată, când a văzut Mirela macii, călătorea cu trenul, împreună cu
bunicul ei, spre o localitate din vecinătate, la o mătușă. I-a observat de pe geam.
Era un copil de șapte ani și nu mai văzuse până atunci o asemenea splendoare.
Și-ar fi dorit să coboare din tren, să-i atingă, să culeagă un buchet, dar nu putea,
trenul se afla în mișcare. Era o încântare pentru ochiul ei acele flori ivite pe
câmp în timp ce trenul se zbătea zgomotos pe șine. Nu a mai văzut niciodată
atâta frumusețe, cum a văzut la acele flori. De când a descoperit câmpul plin cu
maci din sat, îndrumată de bunicul ei, forile acelea sângerii au devenit o
încântare și pentru suflet. Adesea se simțea una cu ele ca într-o strângere de
mână pentru eternitate. A arătat locul acela magic și altor tovarăși de joacă. Anii
au trecut, ea a mai crescut, să fi avut cincisprezece ani când Dănuț a anunțat-o,
aunci când s-a întors de la pescuit că au înflorit macii.
Ajunsă pe câmpul cu maci, în acel început de cireșar, a prins capul îmbujorat
a unei flori în palme, pe urmă și-a îngropat obrajii între petalele ei. S-a simțit
atât de încărcată de floare, de câmp, de iarbă, de viață! Bucuria a fost scurtă,
căci o mașină de teren a risipit liniștea clipei. Din mașină a coborât turcul cel
bătrân și gras cu niște oameni ce lucrau în magazinul lui de la ieșirea din
localitate. Au apucat copila și au târât-o în mașină.

Anii au trecut, să fi trecut în jur de trei, patru ani de atunci. Nimeni nu a mai
auzit nimic de Mirela. Au căutat-o peste tot, părinții, oamenii locului, oamenii
legii. Dănuț tăcea, nu spunea nimic, nici măcar că a văzut-o pe Mirela în ziua
dispariției ei de acasă alergând spre câmpul cu maci. I-a cumpărat turcul tăcerea
cu cine știe ce nimicuri. S-a înțeles cu el să o trimită pe Mirela în câmp.
Pusese turcul ochii pe Mirela de când fata era o copiliță. Era tare frumoasă și
blândă. Firea ei blajină era ca o melodie tainică care curge peste toate încălzind
totul în jur așa cum razele de soare procedează cu tot ceea ce e pe pământ. Până
și fiarele sălbatice puteau să devină liniștite sub vraja făpturii ei. Își dorea turcul
o noră precum Mirela pentru fiul lui, așa că a răpit-o din timp, înainte de a
împlini vârsta potrivită pentru căsătorie și a închis-o în palatul lui din altă țară,
ca să se obișnuiască cu tradițiile și credința de acolo.
Cu o lună înainte de nunta ei cu fiul turcului, Mirela a reușit să fugă din
palatul acela ce devenise ca o închisoare pentru ea. A alergat pe străzi
necunoscute, printre oameni străini, s-a rugat de toți cei care se iveau în calea ei
să o ajute. O ploaie rece s-a pornit din senin și a udat-o până la piele. Se și
răcorise bine afară, dar ea nu a renunțat la drumul către libertate. S-a ascuns
câteva zile de cei care o căutau, a răbdat frig, a răbdat foame, până ce a întâlnit
pe cineva care a ajutat-o să se întoarcă acasă, un funcționar al ambasadei țării ei
de care a fost despărțită în urmă cu câțiva ani.

Mirela s-a întors acasă de câteva zile. Turcul și-a închis magazinul odată cu
fuga fetei și s-a făcut nevăzut. Dănuț evita să fie zărit de fată, însă Mirela doar
grija lui Dănuț nu o avea. A luat o foaie și un pix și-a încercat să-și amintească o
poezie despre florile ei preferate, despre maci, poezie ce-a scris-o în captivitate.
Se vedea asemenea unu mac cules de pe câmp și care odată mutat într-un palat
s-a stins. Nu poți fura frumusețea, ca să o muți într-un loc străin. Fiecare
luminează în locul în care îi este dat să viețuiască. Imediat ce-l dezrădăcinezi se
stinge. Și literele ce s-au înlănțuit în poezia captivității ei păreau să cânte atât de
frumos, atât de înălțător și adevărat. Câte cântece nu cunosc literele. Cele mai
superbe melodii stau în puterea lor. Acum literele s-au prins ca într-un cerc și
Mirela s-a întors acasă. Tot încercând să-și amintească versurile poeziei,
îmbrăcată cât mai gros, căci tremura de frig, deși afară soarele dogorea, și-a
amintit de câmpul cu maci.
- Cred că au înflorit macii, bunicule!
- Au înflorit, Mirela!
- Așa m-aș duce să-i văd! Nu vii cu mine?
- Nu e bine să mergi în câmp, nu te simți bine, plămânii tăi au fost foarte
afectați din cauza zilelor în care ai trăit pe străzi, ca să cauți a ajunge acasă.
- O să-mi fie bine, bunicule, a spus fata! Doresc numai să mai văd o dată
macii!
- Ai tot timpul din lume să-i vezi după ce te faci bine!
- Tare mult mi-aș dori să-i văd acum!
 Și bunicul a plecat cu nepoata spre câmpul de maci. Cu adevărat, macii erau
toți numai floare. Mirela, cu fața numai zâmbet, a făcut câțiva pași printre florile
rubinii, s-a învârtit în cerc în mijlocul lor, ca o mireasă a câmpului în mijlocul
horei, a înghenuchiat și a cuprins câteva flori cu brațele, pe urmă și-a lăsat capul
pe genunchii bunicului ce a ajuns lângă ea și a adormit.
Ce scurtă viață au firavii macii și cât sunt de frumoși!