Ana-Cristina Popescu

Licuricii

Într-o frumoasă noapte de vară, cândva, pe la sfârșitul lui iulie, m-am plimbat
prin împrejurimile stațiunii Băile Govora. Era o splendoare. Zeci și sute de
luminițe împodobeau tufarii ce înconjurau cărarea ce șerpuia prin pădurea de
fag și stejar din zonă. Am uitat pentru o clipă de toate, până și de veverița
Mariana care cântărea nucile la ureche înainte de a le spage spre a vedea dacă
merită efortul de a-și ascuți dinții în coaja lemnoasă și m-am lăsat cuprinsă de
magia luminițelor zburătoare. Pentru prima oară în viața mea am întâlnit acele
insecte magice care își produc propria lumină, licuricii. Probabil dansau.
Licuricii masculi, cei care emit lumină prin abdomen pentru a atrage atenția
femelelor și care au și aripioare, erau foarte dezlănțuiți.
Spectacolul licuricilor era o splendoare în noapte. Își transmiteau o mulțime
de semnale luminoase și erau tare dezlănțuiți. Pentru ei noaptea aceea părea
totul. Trebuiau să ardă până la cea din urmă scânteie. Nu puteam să nu-i admir.
Niște insecte capabile să-și înțeleagă propria lumină în așa fel încât să ardă, ba
mai mult decât atât, să deschidă drum luminos prin întunericul din jur și altora.
Totuși, splendoarea de o clipă, se poate spulbera atât de repede. E atât de
lăudabil să-ți găsești lumina interioară și să arzi, să arzi nu doar pentru tine, ci și
pentru cei din jur, să luminezi calea ta, dar și calea altora care s-au rătăcit în
întuneric, însă ce te faci dacă strălucirea ta se pierde odată cu noaptea ce a
trecut? Atunci ți-ai pleca ochii triști spre pământ și ai începe să cauți în izvorul
lacrimilor ce încep să-ți inunde ființa scânteia de odinioară, dar acea scânteie a
murit demult și tu nu mai poți să-i readuci strălucirea de ieri.
Aproape fără să vreau am ajuns cu gândul undeva departe, la anii tinereții
când fiecare strălucește asemenea unui licurici. Cât de frumoasă e tinerețea!
Atunci omul crede că toată lumea este a lui și nu se mai gândește la ziua de
mâine. Sunt pline cluburile de tineri dezlănțuiți. Ei sunt frumoși, dansează
asemenea licuricilor, dar dimineața nu întârzie să apară și spulberă splendoarea
nopții înecată în alcool și alte lucruri menite să șteargă strălucirea atât de vie
odinioară. Să ne amintim de fiul cel risipitor din Biblie care a licărit cât timp a
beneficiat de partea lui de avere, pe urmă a alunecat în întuneric, până ce s-a
întors din nou pe calea cea bună, dar cu urmele cuielor în spate, dacă ne
amintim și de povestea „Cuiele“ a lui Pop Simion și de copilul ce a înlăturat
cuiele faptelor rele din ușă prin fapte bune, dar urmele tot ca o pată au rămas.
Licurici, strălucire de o clipă, pe urmă te stingi ca și cum nu ai existat
vreodată. Ce trist!
Cel care pornește vijelios, pune mâna pe un colț de stea și pe urmă obosește,
cade și nu mai poate să se ridice, e asemenea unei luminițe ce îți fură privirea
odată cu prima flacără ca pe urmă să aducă dezamăgire pe chipul celor din jur
care-l zăresc pierdut la început de drum. E ca un copil ce pune că știe să rezolve
o problemă la matematică, începe problema, aduce un zâmbet pe fața celor ce-i
observă istețimea ca mai pe urmă să se rătăcească pe drum și să nu-i găsească
rezolvarea.
Cel cumpătat nu licărește, nici nu se grăbește să-și arate strălucirea. El are
răbdare, muncește, face ca toate lucrurile să fie bune, să curcă lin pe drumul cel
bun, pe urmă începe să ardă cu adevărat.
E o mare diferență între un licurici, o minune de o clipă și o flacără ce
cunoaște calea luminii.
Și până la urmă licuricii trăiesc clipa, dansează pe o scenă, își spun rolul la un
capăt de stradă și se pierd, se rătăcesc fără să aprindă flacăra cea vie a eternității.
Oare omul ce este? Puțini oameni îmbrățișează focul cel adevărat. Cei mai
mulți zâmbesc o clipă în noapte asemenea licuricilor, iar apoi uitarea își culcă
chipul hidos peste locul unde cândva a licărit o scânteie.