SUBIECTUL II Bacalaureat

Comentează fragmentul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind două trăsături

specific prozei romantic.

Se facuse noaptea. Stelele mari si albe tremurau pe cer si argintul lunii trecea, sfâsiind
valurile transparente de nouri ce se-ncreteau în drumu-i. Noaptea era calda, îmbatata de
mirosul snopurilor de flori; dealurile straluceau sub o pânza de neguri, apa molcoma a lacului
ce-nconjura dumbrava era poleita si, tremurând, îsi arunca din când în când undele sclipitoare
spre tarmii adormiti. si-n mijlocul acestei feerii a noptii lasate asupra unui rai înconjurat de
mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur ce-i ajungea la calcâie...
Ea mergea încet... Toate visele, toata încântarea unei aromate nopti de vara îi cuprinsese
sufletul ei virgin... ar fi plâns! Îsi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis,
singura cu durerea ei. Ea veni lânga lac si vazu carare de prund pe sub apa. Începu sa treaca si
apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei... Ea se uita l-acea dumbrava încântata... o dorinta de
fericire îi cuprinse sânul... era atât de însetata de amor ca copilul cel tânar si fraged, buzele ei
erau uscate de dorinta unei sarutari, cugetarea ei era împatimita ca un strat cu florile pe
jumatate vestezite de arsita. Când ajunse în dumbrava umbra mirositoare a arborilor nalti
arunca un reflect albastru asupra pielitei ei, încât parea o statua de marmura în lumina viorie...
Deodat a ea vazu prin arbori o figura de om... gândea ca-i o închipuire a ei, proiectata pe
mrejele de frunze... si acel chip lua din ce în ce conture mai clare... era el.
(M. Eminescu, Cezara)
Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind rolul stilistic al verbelor la
indicativ, prezent.

Cum seamăn eu cu tine, mare,

La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare, Mi-e dorul inima şi gândul

Sunt malurile prea de fier. Tot răni, la zbatere proscris,
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine, Dar încă lupt să nu stau numai
Doar cu bucata mea de cer. În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc mereu, mereu mai aprig Izbesc, izbesc întotdeauna

Şi fără să îngenunchez, Ca tine, tot mereu la fel.
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot sa mai ies din el..
În care-ncep să-nnegurez.
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind
două trăsături ale personajului-copil.
Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „ -Mamă! Mamă!
Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar
mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l
întrebe. “ -Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă..
-“Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat…Dar
oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.“ Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
"Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l
privea de mult. Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur,
ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă
cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite. În curând, soarele răsărise, iar
în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca
prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo,
de mulţi ani.“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.“Vreau să găsesc
Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl
privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în
zori o să plecăm împreună către Rai”. […]
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el,
pentru fiecare monah în parte
“ Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”“E plin de iertare ”, murmura copilul.

(Dan Puric, Basmul din Carpați)