Variante de tip Subiect II ( examenul de bacalaureat )

1. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, fragmentul de text următor, evidențiind relația strânsă dintre
mesajul poetic și mijloacele artistice:
– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă."
( Mihai Eminescu -Luceafărul )

2. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, rolul descrierii ( două valori stilistice/tematice ale descrierii) în
fragmentul de text următor:
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
( Mihai Eminescu -Luceafărul )
3. Comentează , în minimum 50 de cuvinte, rolul verbelor la indicativ prezent ( două valori expresive ale
indicativului prezent) din fragmentul de text poetic:
,,Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."
( Mihai Eminescu -Luceafărul )

4. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile fragmentului următor, evidențiind două trăsături

ale realismului:
Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie
tărhatul ş-au stat de vorbă cu femeia de gazdă şi cu crâşmarul până într-un târziu. Nechifor Lipan era pentru
ei obraz cunoscut.
—Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după
gustul lui. Nu l-am văzut de mult. Va fi având treabă undeva la câmp. Ori poate cunună şi botează în
sat la el. Dar cum dă primăvara, iar s-arată.
—De când nu l-aţi văzut? ispiti munteanca.
— Apoi cam de multişor, cam de astă-toamnă. Se ducea în sus; avea bun cal.
Domnu David făcu semn uşurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întrebă nimic.
— Dar de ce vă interesaţi? întrebă Donea.
— E dator nişte parale nevestei acesteia... zise domnu David.
— De ce nu-l căutaţi acasă la el, pe Tarcău în sus?
—Nu-i acasă; l-am căutat şi eu. Acu de la dânsul de-acasă venim şi până la Călugăreni mergem
tovărăşie.
—Apoi atuncea unde poate fi găsit? Dacă nu-i în munte, e la oile lui în baltă, la Prut, ori la Jijia.
—Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut pe aici.
—Se poate; avea de neguţat acolo oi de la nişte ciobani. Dacă le-a găsit nutreţ pe loc, se poate
să fi stat.
—Ştii ceva, ai auzit ceva?
—N-am auzit nimica.
Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-şi broboada.
Mihail Sadoveanu – Baltagul
5. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, caracterizarea personajului principal ( Vitoria Lipan) din fragment,
evidențiind două mijloace de caracterizare utilizate în text:
Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. îşi potrivise în grabă casânca de mătasă, îşi lepădase
cojocul. Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă
în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Simţindu-se admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe
care o avea când se uita în oglindă, c-o lumină abia simţită de râs.
—Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vânt te-aduce? întrebă omul stăpânirii. Se juca, privind-o, c-
un cuţit de os.
—Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile
şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire de la nimeni. Stau
aşa; îl aştept şi nu vine.
—De şaptezeci şi trei de zile? E cu putinţă? S-a dus să cumpere oi? Avea bani?
—Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău.
—Şi n-a dat nici un semn?
—Nici unul.
—Atuncea l-au prădat hoţii şi l-au răpus.
—Alta nu poate fi... şopti munteanca, lovită în inimă; aşa îmi arată şi visul pe care-1 am întruna.
—S-ar putea să fie şi altceva.
—Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş dori să fie aşa.
Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un spasm de plâns, pe care-1 înghiţi îndată. C-un
deget lepădă pe rând lacrimile din ochi.
—Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plângere şi să mi-o aduci.
Femeia dădu din cap de sus în jos.
—Ai înţeles?
—Am înţeles.
—Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu
pe dânsa rezoluţia.
Munteanca iar dădu din cap.
—Ai înţeles?
—Am înţeles.
—Nu fi prea supărată; încă nu ştim nimica.
—Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca.
Îi sta ş-aşa bine. Omul stăpânirii trase un chibrjt şi-şi aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse,
pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric,
care se cheamă Dorna. Deşi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbaşul regelui a fulgerat un cuvânt,
care-i adevărul. Acest cuvânt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-1 scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii.
Mihail Sadoveanu – Baltagul

6. Comentați, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile fragmentului următor, evidențiind două valori

expresive/tematice pe care le primește indicativul imperfect al verbelor:
Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar
pe urmă apărea mai încolo. Unde erau crâşmari zăluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se întâmplase cu
paisprezece săptămâni în urmă - ca şi cum un gest, o privire, un cuvânt s-ar putea înmormânta pe totdeauna.
Aceştia nu-şi mai aduceau aminte, cum nu-şi aduce aminte piatra pe lângă care treci şi pe care ai atins-o.
Dar iată că mai departe căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui om. Dincolo, imaginea
brumărie era nedesluşită, dar apărea omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puţin, râzând mult şi bând
vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. Trecea şi el, dar fără să i se deschidă obrazul şi făptura.

Mihail Sadoveanu – Baltagul