Ovid Densusianu Fiul de A Lungul Unei Generatii. Furtuna

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista
Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun,
Teona Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-
Maria Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. Muzeul Digital al
Romanului Românesc: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1933-1947, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.
Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun, Teona
Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-Maria
Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. The Digital Museum of
the Romanian Novel: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
4
П E'A LUNC, IH. UN El G EN ER AȚII
OV1D DENSUȘIANU-FIUL
FURTUNA
ROMAN
» C и G E T A R E A “
DEALUNGUL UNEI GENERA ȚII
OVID DENSUȘIANU-FIUL
FURTUNA
ROMAN
Biblioteca Județeană ASTRA

IIMIIIIIIIIIUI
*883860* '
F
d ' EDÌTURA ,CUGÊTÀWA“
P. C. GEORGESCU-DELAFRAS
BUCUREȘTI IV. — Strada Popa Nan No. 21
Uи
DE ACELAȘ AUTOR :
Stăpânul roman.
In curs de apariție :
Amurguri pe culmi.
In pregătire :
Talionul — roman.
Renaștere - roman.
Lucrarea de fală, deși are o acțiune de sine
stătătoare, alcătuește, prin desfășurarea mai de
parte a personagiului principal din „Stăpânul**,
o urmare a acestui roman.
CUVANT ÎNAINTE
Cer iertare cititorilor : o carte limpede nare

nevoie de lămuriri prealabile, Totuși, socotesc
necesar să precizez un lucru.
In lucrarea de față, ce oglindește ciocnirea a
două lumi, nani crezut util să zugrăvesc decât
punctul culminant al unei crize. N'am urmărit
deci evoluția acestei crize, deoarece e în deobște
cunoscută. A insista asupra destrămărilor tre
cutului, ar fi însemnat să mă risipesc în ceeace
de ani de zile se scrie, se citește și se vede în
România.
Astfel, restrângând procesul de fărâmițare a
unei lumi vechi și de treptată închegare a unei
lumi noni la punctul hotărîtor al întâlnirii din
tre ele, am privit un prezent și m'am aplecat
mai mult către viitor. In două cuvinte : nu ago
nia unei lumi am urmărit aici, ci zorile unei
lumi. O lume de credințe și de sănătoase trude
românești, slujită cinstit de un om cinstit, un
om care înalță, la o turbure răscruce a vieții
noastre, o curată voință de îndreptare.
Aceasta nu înseamnă că lucrarea de față ar
intenționa să fie o lecție. Nu. Las această me- t
nire pedagogilor.
Ea nu este decât cceace am vrut să fie : o
mărturie limpede și un îndemn curat.
O carte dreaptă, in orice cas.
PARTEA ÎNTÂIA
I
— Uite, Donna, adevăratul suflet al Romei —

și Angelo Ferri se aplecă încet spre frumosul
profil al tovarășei.
Aceasta zâmbi.
— Unde îl vezi ?
— Privește... — și ochii pictorului, adânciți
în viziunile artei, străluciră de focul ce înroșea
departe zările romane. — Toată viața, toată
expresia Romei este aici... Gândește-te. Un oraș
ca acesta, vechi de toate tradițiile, adânc de
toate creațiile spiritului, crezi că s’ar putea ex
prima în scânteierea unei dimineți ? Nu crezi
mai degrabă că apusul îl desvălue ? Apusul
acesta, de pildă, strălucitor ca o cucerire, me
lancolic și vast ca și trecutul? N’am dreptate?...
Spune.
Femeia nu răspunse. Privea, delà înălțimea
aleei unde ajunseseră, depărtata scânteiere a
cupolelor în soare.
— Răspunde... N’am dreptate ? — insistă pic
torul ; și strânse, într’un gest de nestăpânită
exaltare, brațul delicat al femeii. — Cetatea tânără,
cu popor naiv și cer cristalin, a trecut. Peste lumea
modernă, plutește o Roma a singurătății și a
gândirii...
Se opri pentru a răspunde salutului unui tâ
năr ce se descoperise resnectuos, și cuprins de
12 OVID DENSUȘIANU-FIUL
acea clocotire interioară care răscolește, în su

fletele aprinse, aprinse nostalgii de vis, se pre
gătea să urmeze, când femeia îl opri.
— Câți ani ai, pictore ?
Acesta o contemplă mirat.
— Pentruce mă întrebi ?
— Pentru a ști până la ce vârstă un om din
zilele noastre poate să rămână poet.
Era, în rostirea acestui cuvânt, o ușoară nu
anță de batjocură. Pictorul o simți.
— Râzi de mine, Donna... Și nu merit.
— Te înșeli. Pentruce aș râde? Nu ești
oare un artist ?
Pictorul dădu din cap.
— Artist ?... Și apoi ?... — Tăcu o clipă, și cu
un zâmbet de mâhnită indulgență pe figura gravă :
— Nu, Donna, poți fi un artist și să porti totuși
în tine un suflet mărginit... S’ar părea absurd și
e totuși adevărat... Este una din caracteristicile
acestui veac de progres, ce a rafinat gustul dar
a vulgarizat sufletele. Nu, Donna, calitatea mea
de artist nu poate explica în întregime ceeace
simt... Dacă vibrez cu atâta intensitate, dacă
adâncesc cu o atât de pătimașe dorință viața
ce mă înconjoară, e fiindcă și iubesc. Fiindcă
știu să prelungesc voluptatea unei tăceri și să
trăesc în dorul unei priviri. Fiindcă știu să des-
leg taina unui gest și sfiala unui cuvânt...
Se opri, coborî fruntea, și cu un glas adânc
în care se tânguia parcă un dor exasperat :
— Am rămas poet, Donna, fiindcă te iubesc...
Tăcu din nou, abia îndrăznind să urmărească,
pe figura scumpă, impresia spovedaniei.
In amurgul cu blândeți tomnatice, aleea se
întuneca. Melancolie a serii unde, peste singu
rătatea pașilor rătăcitori, trecea nelămurită re
spirația orașului.
Clipe grele trecură. Femeia nu răspundea.
FURTUNA 13
Cu privirea adâncită în fața ei părea că urmă

rește, dincolo de capătul drumului, o tăinuită
imagine senină.
Pentru a doua oară, desnădăjduit, pictorul
coborî fruntea. Cunoștea de mult privirea aceea
de nepăsare. Din ziua când, cu o lună înainte,
el, pictorul monden, estetul cultivat la toate nu
anțele spiritului, își aplecase mândria în fața fru
moasei aristocrate. întâlnire a două suflete din
care cel mai frumos trebuia să fie și cel mai
slab. Căci fermecătoarea Simone d’Aubry avea
primejdioasa tărie a femeilor obișnuite să zâm
bească : tăria calculului.
Erau acum pe aleea ce cotește în semicerc,
spre priveliștea umbrită a Vaici Giulia. Puțin
mai înainte/ adăpostită sub crengile bătrâne a
doi stejari, se deslușea o bancă albă.
— Să ne așezăm... — șopti femeia.
Se apropiară de bancă. Dânsa, cu o mola
tecă mișcare de trup ostenit; el, cu o înfrigurată
nostalgie de amintiri reînviate.
Da, era aceeași bancă pe care, cu două săp
tămâni înainte, intr’un amurg asemănător, ală
turi de aceeași falnică femeie, își destăinuise în
flăcărat dorul înalt. Și tot cu aceleași cuvinte,
cu aceeași molatecă destindere în glasul coborît,
femeia îi propusese să se oprească.
— Să ne așezăm, vrei ? — spusese încet; și, cu
un gest blând, îi întinsese mâna albă.
O tristeță vastă, de nădejdi apuse, îl răscoli
din nou. Și în timp ce se așezau :
— Ți-aduci aminte, Donna ?... Acum două
săptămâni, aici, pe aceeași bancă...
Femeia dădu din cap și un zâmbet miji pe
buzele destinse. Dar Ferri nu-1 văzu. închis
în amintirea scumpă, nu mai vedea decât un
lucru: privirea ei din ziua aceea, profilul ei în
ascultarea lui.
Ï4 OVID DENSUȘIANU-FIUL
— Iți amintești ? — reluă încet ; și atâta no

stalgie* vibra în’ glasul tulbure încât ai fi crezut
că nu o apropiată viziune reînvia, ci o îndepăr
tată vreme deapururi asfințită. — Erai ca acum,
în dreapta mea... Ca acum, cobora seara... Abia
te cunoscusem... De o săptămână doar, și totuși
aș fi zis o veșnicie... Da, Donna, o veșnicie... Căci
ce contează timpul când iubești ? Poți oare com
para o zi de iubire cu ziua goală, neînsemnată,
a vieților pustii ? Puteam să spun că te cu
nosc abia de o săptămână atunci când fiecare
zi, fiecare ceas, fiecare clipă, de când te-am cu
noscut, făurise în mine o lume întreagă ? Atunci
când din prima zi când te-am văzut, am avut
senzația limpede și unică de a te cunoaște de
vreme îndelungată, delà prima mea visare de
copil, de a fi aceea pe care de mic, de când eram
copil, o presimțeam ?... Nu, Donna... In dragoste
ca și în durere, în vis ca și în credință, nu bă
tăile ceasornicului scandează timpul, ci intensi
tatea pulsațiilor din tine... De aceea sunt fericiri
de o zi ce înalță o veșnicie, și doruri și dureri
de o zi ce nu se sting...
Delà o nevăzută alee singuratecă veni un pas
domol, apoi un cântec ; apoi, din nou, tăcerea
înfășură înserarea.
— Da, erai ca acum... — se înfioră din nou
glasul nostalgic. — Iți vorbeam încet, astfel cum
spui un lucru ce ți-e și ție teamă să-l asculți...
Cu capul plecat, cu mâinile împletite, mă ascul
tai gravă, reculeasă... Și ți-am luat mâinile încet,
le-am mângâiat, crezând că îmi vei răspunde,
crezând că m’ai înțeles... dar le-ai retras... Și
n’ai răspuns nimic... Iți amintești ?
Acelaș zâmbet vag trecu pe buzele destinse.
— îmi amintesc...
Era înserarea ? Era viziunea scumpă în care
privirea, ca și gândul, se pierdea? Nici acum,.
FURTUNA IS
pictorul nu desluși zâmbetul crud. Și din nou,

în tăcerea tovarășei, în reculegerea ascultărilor
ei, ca atunci, exact ca atunci, avu o licărire de
nădejde. Sunt femei ce rezistă spre a dori mai
bine, spre a se dărui mai bine... De aceea, ridi
când fruntea, cu o senină înviorare în ochii
aprinși :
— Și totuși, Donna, am așteptat... Am tăcut
bine ? Un cuvânt, un singur cuvânt să-mi spui
acum, și aș aștepta și mai departe, aș nădăjdui
și mai departe...
— Nu știu...
„Nu știu..." Aceleași cuvinte, veșnicele cuvinte
de ironică îndoială... O răsvrătire bruscă, o
îndârjită neîncredere în șovăelile femeii îl răs
coliră.
— Nu, Donna... Spune-mi că nu vrei, că nu
mă crezi, spune-mi că mă urăști, spune-mi orice,
dar numai aceasta să nu-mi spui... Când un
om îți vorbește așa cum ți-am vorbit, nu poți
să fii nepăsătoare... II urăști sau îl iubești, dar
nu poți spune că nu-ți dai seama de ce simți...
Se aplecă spre profilul plecat, și cu o privire
turbure, de aspre frământări redeșteptate:
— lartă-mă, Donna... Nu sunt un om ca ori
care, și nici iubirea mea nu poate fi ca oricare...
Și totuși sunt un om, e adevărat, ceeace în
seamnă că doresc, că mă amăgesc și eu, ca
orice om... Dar dorul meu e mai curat și amă
girea mea e mai frumoasă... Da, mai frumoasă...
Uite, de când te-am cunoscut, ceva s’a prefăcut
în mine... Ceva nou, un dor mai înalt, o mai
puternică năzuință de desăvârșiri, mă avântă,
mă coboară... Da, Donna, mă coboară... Pare
ciudat, și e totuși astfel... Căci nimic nu te
apleacă mai mult ca ceeace e în stare să te
avânte... Neîmplinirile dorului obosesc... Sunt
zile, da, în care această neîmplinite se lu-.
minează de o nădejde ; tot ce se tànguise până

atunci in mine se preface în imn... E măreția
dragostei de a putea dăinui, de a putea crede
chiar in desnădejde... Dar sunt și zile in care
mă simt încătușat, ca un prizonier în lanțuri...
Si stau, încremenit pe un scaun, ore întregi,
fără a putea lucra, fără a putea gândi...
— Păcat...
Fusese mai mult o șoaptă ; totuși, pictorul
.ghici în ea o ironie calmă, o ironie ce îl biciui.
— Ce vrei să spui ?
Fără a se întoarce, cu acelaș glas scăzut, fe
meia preciză :
— Ai un talent atât de mare... Lucrezi așa
frumos...
Era o batjocură nouă ? Era, într’adevăr, o
părere de rău ? Pictorul se încordă.
— Se poate, Donna... Da, e păcat, și totuși
e adevărul... O. iubire mare, atunci când e îm
plinită, te înalță spre desăvârșiri... Dar numai
atunci... Acei ce spun că o operă mare nu poate
să isvorască decât din răsvrătirea unei iubiri,
nu știu ce spun... Din golul unei iubiri nimic
nu poate să se avânte... (într’o îndurerată în
dârjire, bustul se încordă, buzele fremătară)... Uite,
dumneata nu știi, căci nu ți-am spus-o încă... De
multe ori, mâhnit de nepăsarea dumitale, am
căutat un adăpost în arta mea... M’am ferecat
în mine, în ceeace știu că pot să înalț deasupra
celorlalți... In zadar... De câte ori, exaltat de
amăgirea unei inspirații, vroiam să-i dau o rea
litate, ceva mai puternic decât mine mă apăsa...
Mă paraliza, îmi stingea avântul... Mereu, chipul
dumitale îmi apărea, nepăsător, neîndurător,
așa cum este acum... Și mă opream, turburat, în
retrăiri de clipe dureroase în care căutam to
tuși, mai departe, o nouă scânteie de nădejde...
— se aplecă iar, și luând mâna femeii, strângând-o
FURTUNA 17
cu o exasperată dorință de apropiere : — De-ai

ști de câte ori, în zilele ce urmau zilelor
scumpe în care te vedeam, am stat închis, sin
gur în casa prea goală, făurind un viitor pentru
amândoi... Câte nopți am petrecut, fără tihnă,
fără somn, căutând să-ți înțeleg tăcerile, cuvintele,
privirile... De ai ști...
— De ce îmi spui astea, pictore ?
Ah, naivitatea ipocrită, batjocoritoare, în care
se adăpostea de atâta timp, cu o crudă perfidie
de femeie ! Și tot acelaș glas, calm, coborît,
desmințit de seninătatea ochilor limpezi ! Când
oare o va putea birui ?
Ca sfredelită de un vârtej, simți iubirea cri-
spându-se într’o ură, o ură surdă, de bărbat ne
socotit, dezarmat totuși de chiar aplecările lui.
Și aspru, sarcastic aproape, ca ironizându-și
singur slăbiciunea :
— De ce n’aș spune-o, Donna, după atâtea
lucruri pe care le-am spus ?
De data aceasta, femeia întoarse fața ; în pen
umbra senină, privirea scânteiă viclean.
— E prea mult, pictore... Nu merit...—și cu
nelămuritu-i zâmbet ce știa că-1 îndârjește : —M’ai
urcat prea sus... Ești prea artist... (făcu o pauză)
...Sau prea bun.
Pictorul plecă privirea. Până când ironiile,
până când umilința ? Și trist, îmblânzit aproape :
— Iar gluma aceasta, Donna ?... Când te vei
schimba ?
Din nou, sfidători, ochii femeii scânteiară.
— Eu știu?... —și desprinzând, cu o studiată
blândețe, mâna ce rămăsese strânsă în mâna
lui. — Șă mergem... Nu ți-e frig?
Rostind ultimele cuvinte, se sculase.
Pictorul nu făcu nicio mișcare, ca și cum n’ar
fi auzit, ca și cum ar fi vrut să rămână acolo,
singur cu gândurile, cu dorul, cu mâhnirea lui.
2
18 OVID DENSL'ȘIANU-FIUL
Femeia se întoarse, și atunci, in fața acelui om

aplecat, pentru prima oară poate, se simți pă
trunsă de o milă.
O clipă, fu ispitită săI se aplece asupra lui
spre o mângâiere,
t ‘ dar se stăpâni ; însfârșit,
cu o neobișnuită gravitate în glasul bun :
Ți-am mai spus-o, pictore. Nu putem fi
decât prieteni... Pentruce mai insiști?
De data aceasta, pictorul făcu un gest ; un
zâmbet trist, de definitivă resemnare, destinse
buzele incordate.
— Ai dreptate... Să mergem.
Amurgul se adâncise. In fața lor, aleea se
pierdea într’o nelămurită fâșie albă, veghiată, de
o parte și de alta, de pomii bătrâni și de bustu-
rile vechi. In grădina pustiită de adierile înse
rării, nici un pas, nici un strigăt de copil nu se
mai auzea acum ; doar, din când în când, rit
mând tăcerea, ecourile împrăștiate ale orașului
vast, prelungite departe de valea sonoră.
închiși în despărțite gânduri neînțelese, tăcuți,
cotiră spre terasa înaltă; ajunși acolo, pe terasa
înaltă ce a făcut din Pincio o minune a Romei,
încetiniră pasul și se opriră.
Sub cerul dc un albastru intens ce se învi
nețea, in zare, de primele întunecări ale serii,
Roma se profila cenușie, ca ocrotită de recule
gerea cupolelor înalte pe care soarele apus mai
lăsase, ici colo, o ultimă dâră însângerată. In
dreptul muntelui Mario, linia dreaptă a chiparo
șilor se desprindea, subțire și neagră, frântă pe
alocuri de vârfurile înalte. Dominată de obeli
scul ascuțit, între Corso și Via Nomentana, piața
del Popolo iși depăna vârtejul amplu ; și vuetul
ci ajungea când mai intens, când mai slab, ca
un cadențat ecou de valuri inegale. Asemenea
țărmului unei mări al cărei vuet se pierde de-
FURTUNA 19
parte, piața seculară aducea sub Pincio pulsația

orașului falnic.
— Ai dreptate, pictore... Roma e un oraș
adânc...
In aceeași tăcere ca înainte, reluară mersul,
trecură de terasă, coboriră, dealungul Casinei
Valadier, pe aleea dreaptă și lină ce duce spre
ieșire. De jos, ecoul Pieței de Spania venea
acum mai deslușit, străbătut, în răstimpuri, de
pasul apropiat al unui trecător sau de monotona
alunecare a unei mașini.
In dreptul porții înalte ce desparte, ca un
grilaj de fier, reculegerea grădinii de primele
înviorări ale orașului, femeia se opri. Pe pla
toul singuratic unde luminile serii nu se aprin
seseră încă, respirația orașului se risipise din
nou, învăluită de șoapta melancolică a fântânii
seculare ce se înalță, între Villa Medici și Pin
cio, ca o visătoare tânguire peste visurile Romei.
— încotro mergi, pictore ?
Pictorul tresări, surprins de întrebarea ciu
dată.
— Dece? Nu te întovărășesc?
Femeia avu o șovăială. In tăcerea scurtă,
timp de câteva clipe, nu se auzi decât șoapta
melancolică a fântânii singuratice, apoi, într’o
adiere, un foșnet de frunze înfiorate.
Insfârșit, hotărîndu-se :
— La ce bun? E târziu... —întinse molatec o
mână înmânușată : — Pe mâine, pictore...
Sfios, șovăitor la rândul său, Ferri luă mâna
întinsă.
— Pe mâine, Donna ?—și adâncindu-și privi
rea în privirea femeii : — Mai ții deci să ne
vedem ?
Femeia îl privi, neliniștită parcă; mirată, în
orice caz.
Fusese o mustrare? Fusese o ironie? Dar
atâta înfiorată nădejde scânteia în ochii adânci,

încât își reveni. Și cu acelaș zâmbet de bi
ruință calmă ce de’ o lună de zile, de când se
cunoșteau, îl exaspera, îl domina :
— Dece nu, pictore ?... Nu suntem doar prie
teni ?
Câteva clipe mai târziu, drept pe înălțimea

pustie, Angelo Ferri privea cum se pierde, în
adâncirile serii, umbra femeii ce se depărta.
Prieteni, îi spusese... Dar poate isvorî o prie
tenie din alungarea unei iubiri ?
Insfârșit, revenindu-și, întoarse capul, privi în
jurul lui. In albastrul închis, cerul și Roma își
aprindeau luminile. Delà o apropiată biserică
veni chemarea sonoră a unui clopot ; delà o altă,
depărtată clopotniță, un altul ii răspunse, mai
lent. Pe Gianicolo, o lumină mare, ochiul fa
rului poate, licări o clipă ; se stinse ; licări din
nou.
Cu pas încet, omul îngândurat se îndreptă spre
aleea întunecoasă ce se adâncea în dreapta lui,
tot mai jos, către șerpuirile orașului ; coborî o
bucată, ridică privirea spre înălțimea părăsită ;
se opri din nou, nemișcat, ca ascultând.
Pe înălțimea pustie, visătoare tânguire peste
visurile Romei, fântâna singuratecă își prelun
gea șoapta nostalgică, tristă ca un dor neîm
plinit.
II
Soarele apunea când doamna d’Aubry ieși

delà hotel Imperial/ indreptându-se încet spre
piața del Tritone. Mergea alene, ca pentru o
plimbare fără țintă, menită să învioreze trupul
după o după amiază prea caldă.
Pariziană prin suflet și prin naștere, în veș
nică urmărire de zări noi, se oprise în Cetatea
romană ca pentru o pauză de odihnă. Se oprise
pentru o săptămână, timpul necesar pentru
câteva vizite in muzee și o excursie prin împre
jurimi, și iată că trecuse o lună. După Parisul
febril, cu sufletul sgomotos și localuri multe, re
culegerea Romei o cucerise. La început, fusese
o curiozitate superficială de mondenă, apoi, pe
nesimțite, o liniște gravă, hrănită de respirația
atâtor veacuri. Și i se păruse, ei, pentru care
viața nu se desfășura decât între toaleta dimi
neții și dansul prelungit până Ia ziuă, că o viață
nebănuită o însuflețise. Amăgire de femeie in
teligentă, frământată de năzuinți nelămurite, cu
suflet însă capricios, cultivat în cadențe de
tangouri.
Frumoasă?... Nimeni n’ar fi putut s’o tăgă
duiască. înaltă, brună, cu trăsături de o albă
puritate, radia totuși din ea o expresie stra
nie, îndoelnică, ce atrăgea și turbura totodată:
un amestec nedefinit de melancolie și de ironie,
22 OVID DENSUȘIANU-F1UL
de inteligență calmă și de sensualitate. Ochii

mari, adânci, aveau licăriri când uimitor de lim
pezi când pierdute, contrazise mereu de o gură
fină, disprețuitor accentuată în colțurile arcuite.
De aici, o nuanță de nepăsătoare mândrie ce
sporea nelămuritul farmec al ansamblului. Iar
mersul legănat avea mlădieri feline de o ispi
titoare eleganță, în timp ce glasul se învăluia
de inflexiuni când grave, când copilăroase : re
zonanță multiplă a unui multiplu suflet nepo
tolit.
Era bogată. Cu câțiva ani înainte, un om în
treprinzător, din aceia ce se numesc serioși, cu
griji multe și principii dârze, o luase în căsăto
rie. O căsătorie fără introducere și fără dra
goste, impusă de voința unui părinte „înțelept"
ce dorea să unească pe singura lui fiică cu un
„bărbat cu greutate". Fata, cu zâmbitoarea in
conștiență a copilăriei, trecu astfel delà odaia
mică cu tapet bleu-ciel, la casa întunecoasă, cu
mobilă grea, a financiarului. Căsnicie fără cer
turi, dar tristă de toate tăcerile și de toate de
părtările. In salonul veșnic închis, printre ta
blouri plătite scump și lipsite de valoare, por
tretul soților, dânsa cu privirea aprinsă de ti
nere doruri, el, cu fruntea încrețită de calcule,
prevestea, singur, apropiatul divorț.
Moartea părintelui, bogăția moștenită, grăbiră
libertatea. Astfel, la douăzeci de ani, Simone
d'Aubry se avântă în vârtejul Parisului mon
den, neavând ca armă decât banul.
Era în 1926, adică în acea epocă de exaltare
mondenă care adormise exasperările războiului
în snobismul frenetic al barurilor. O nebunie
de dans, de viciu și risipă trecea peste neli
niștea lumii. Inteligența decăzuse, cultivată
doar în câteva cercuri izolate, copleșită pretu
tindeni de aroganța sgomotoasă a îmbogățitului
FURTUNA 23
vulgar. O aristocrație echivocă dar atotputer

nică își vestea biruința în sfârîit de motoare.
Frumoasă, purtând în sufletul aprins toate do
rințele vieții, Simone d’Aubry intră în acest me
diu cu un avânt de biruitoare. Stăpână pe o
avere însemnată, își îngădui toate plăcerile, își
realiză toate capriciile. Ceaiurile prelungite erau
la modă ; își făuri un interior modern, cu mo
bilă sobră, cu covoare cubiste și tablouri de
„avangardă", adevărat apartament dernier cri
unde barul cu lichioruri multe înlocuia disprețuitor
biblioteca de altădată. Automobilismul era în
plină desvoltare: își cumpără automobil. Ten-
nis-ul devenise un sport aristocrat: învăță ten
nis. Disprețul prejudecăților devenise o lege :
îndrăsni cu voluptate. Iubirea se înjosise la in
stinct: își bătu joc de iubire. In casa primi
toare, tineri cu elasticități de dansatori și zâm
bet pretențios, își perindară mărginirea.
Se spunea că erau mulți, deși nu fuseseră
decât câțiva. Dar prestigiul banului, tinerețea
fermecătoare a acelei femei се-și apăra îndrăs-
neala prin risipă, biruiseră răutatea. Intr’un an,
Simone d’Aubry deveni „o femeie spirituală, cu
caracter independent și gusturi fine, după cum
o definise, într’un salon foarte căutat, un grup
de aristocrați.
Fata cu privire aplecată și suflet sfios se pre
făcuse în garçonne. Sfârșitul firesc al atâtor
ființe delicate care, sub pretextul inteligenții și
al progresului, și-au închipuit, în deceniul ce a
urmat războiului, că vor preface viața.
Intre vernisagiile expozițiilor cubiste și petre
cerile cu jazz, doamna d’Aubry risipi astfel doi
ani. Apoi, într’o seară, un scriitor monoclat cu
exaltări cosmopolite îi strecură în suflet dorul
depărtărilor.
Maurois înviase Anglia : vizită Londra. Ora-
șui imens, cu înăbușiri de ceață și suflete tă

cute, ii displăcu. Ibanez apropiase Spania :
plecă la Madrid. Viața Berlinului nocturn își
răspândise faima : încercă senzațiile Berlinului.
Când, după câteva luni de absență, se întoarse
la Paris, orașul atâtor străluciri i se păru schim
bat. Apartamentul modern, înviorat odinioară
de petreceri, i se păru mic. Localurile, plicti
coase. Saloanele, banale.
Parisul rămăsese acelaș. Dar Simone adusese
cu dânsa năzuinți noi. Călătoriile întreprinse îi
desvăluiseră o viață mai bogată, cu vibrații mul
tiple, cu aspecte nesfârșite. Abia sosise, și un
dor de aventură și de taină o stăpâni. Parisul
era mare, era strălucitor, e drept, dar nu era
lumea. O lume și mai mare se întindea de
parte, dincolo de zarea tăcută; o lume cu oameni
mai multi, cu glasuri mai tainice, cu căi mai
deschise spre nemărginit.
Și plecă iar.
Străbătu nordul Italiei, vizită lacurile, se opri
la Florența, coborî la Roma. Intr’o seară, în
hall-ul hotelului Imperial, Simone d’Aubry făcu
cunoștința unui bărbat elegant, cu privirea
aprinsă și gestul expresiv : pictorul Ferri.
Convorbire scurtă, prelungită apoi pe Via
Veneto, între palide felinare iluminate. Din acea
seară, Simone păstrase o amintire plăcută de
cuvinte noi, nemaiauzite până atunci în searbă-
dele convorbiri din avenue Victor Hugo. Era
un suflet de artist ce se exprima, avântat și
cald, cu nuanțări armonioase în fraza clară.
Șe revăzură. După opt zile, pictorul îi măr
turisi că o iubește. Drept răspuns, dânsa zâmbi
și îl mângâiă. Sufletul acela de artist o fer
meca, fără s’o ispitească. Dragostea avântată,
cu duioșii de sfială și încordări spre infinit, i se
părea o nerozie. Oricum, nu mai avea preț.
FURTUNA =5
Societatea îi desvăluise o iubire nouă, fără in

troducere și fără nostalgii, născută din cuvinte
îndrăznețe sau din curiozitatea unei clipe. In
sufletul cu idealuri frânte, sensibilitatea lui Ferri
nu turburase nimic. Elegant și spiritual, ar
tistul nu era în fond decât un visător. Glasul
avea resonante prea blânde, privirea sclipea
prea senină, gestul isvora prea elocvent. Nimic
din satanismul omului cu fraza scurtă și zâmbet
sarcastic, jumătate aventurier, jumătate snob.
Singurul gen ce o atrăgea.
Totuși, exuberanța pictorului nu-i displăcuse.
Ceea ce n’ar fi ispitit-o la amantul, o fermeca
la prietenul. Uneori, imaginile aprinse ale arti
stului trezeau în sufletul ei o nedeslușită viziune
de frumos, iar faptul că Angelo Ferri era о
personalitate bine cunoscută în cercurile romane,
îi măgulea mândria. De mult se consacrase în
lumea artistică. Picta cum vorbea : în adâncime.
Portretele lui erau vestite. Trăsături asemănă
toare și sigure, dincolo de care pictorul exprima
o tăinuită viață sufletească.
— Care e cel mai frumos portret pe care l-ai
făcut? — îl întrebă într’o zi Simone când, in
vitată de el, se dusese să-i viziteze atelierul.
Și el îi răspunsese sfios, aproape în șoaptă:
— Acela pe care ți-1 voiu face.
Și i-1 făcuse. Portret desăvârșit, de o asemă
nare uimitoare, peste care plutea totuși, grea,
nelămurită, o expresie stranie. Simone însăși,
când, aplecată asupra pânzei proaspăt isprăvită,
își studia chipul, tresări. Din linia arcuită a
gurii întredeschisă, din adâncimea ochilor negri,
din delicateța palidă a obrazului fin, respira o
moleșeală ciudată și tristă.
— Ce înseamnă această expresie ?
Pictorul se întoarse încet, și cu o melancolie
senină în care vibra poate și nostalgia unui dor

nesocotit.
— Stanchezza, signora.
Oboseală?... Simone tăcu. Dar odată ajunsă
la hotel, se închise în camera ei, se privi lung
în oglindă.
Da, Ferri avea dreptate. Peste frumusețea
ce strălucea încă neatinsă, plutea parcă o obo
seală tristă.
In noaptea aceea, Simone d’Aubry stătu mult
timp lângă fereastră, cu gândul departe, ascul
tând în întuneric respirația Romei.
Adierea zorilor, pătrunzând prin geamul des
chis, o găsi pe acelaș scaun, cu capul plecat,
cu sufletul greu.
...Fără să-și dea seama, pictorul se răz
bunase.
*
In piața del Tritone, Simone opri un taxi.
Iși petrecuse toată după amiaza în odaie, și sim
țea nevoie de a lua aer. Dar nu știa unde să
meargă. Pincio, străbătut de atâtea ori, n’o mai
atrăgea de mult. Villa Borghese, deasemenea.
Orașul sgomotos, și mai puțin. Deodată își
aduse aminte de cuvintele pictorului care îi lău
dase într’o zi un colț de liniște.
— Valle Giulia — porunci.
Mașina porni domol, cu o încetineală de mo-
tor condus de o mână leneșă.
— Mai repede, te rog.
Era nerăbdătoare. Deși foarte apropiată de
Villa Borghese, Simone nu cunoștea încă Valle
Giulia. Ii privise, în câteva rânduri, întinderile
tăcute; prea tăcute totuși, pentru a o ispiti. Acum
însă, în nevoia aceea de destindere, tăcerea o
atrăgea. Și pictorul îi vorbise de alei umbrite
.și pustii, de adieri sfioase venind din depărtări.
FURTUNA 27
— Mai repede, am spus.

închise ochii pentru a nu mai vedea, pe străzi,
atâta omenire frământându-se. Pentru întâia
oară, simțea că orașul o obosea.
Pictorul n’o mințise. In reculegerea-i vastă,
adâncită de presimțirile amurgului, Valle Giulia
era într'adevăr fermecătoare. Ai fi zis că acolo,
în încercuirea dealurilor ce se pierdeau treptat
spre ecoul văii, într’o albă împletire de drumuri
pustii, sufletul lumii, mai mult decât sufletul
Romei, își cuibărise nostalgiile.
Simone porunci șoferului să oprească, coborî
din mașină, străbătu drumul pietruit ce cobora
departe, ce se pierdea departe, ca o călăuză a
nesfârșitului.
O liniște ciudată, necunoscută până atunci,
năvălea acum în sufletul destins. Și pe drumul
neted, în mersul domol, femeia avu senzația
unei depășiri, a unei contopiri a ființei sale în
nemărginirea tăcută a amurgului senin.
Lucruri citite, armonii iubite pe vremea când
era copilă îi reveniră în minte : duios, înălțător,
ca atunci când era mică. Și cu amintirile, cu
înduioșările, o melancolie de visări apuse o lu
mină, o întunecă...
Ajunsă jos, la răscrucea îngustă ce despică
drumul în două rustice cărări, se opri, ca șo
văind. Ce să facă? Să înainteze, să revie?...
O bancă de piatră, roasă de ani, poate de veacuri,
veghea acolo. Se apropie de ea, se așeză ;
ascultă, peste tăcerile răscrucii, respirația orașului
pierzându-se în câmpie.
Cât timp rămase acolo ? N’ar fi putut să spună.
Deodată, o adiere rece o străbătu. Instinctiv,
ridică fruntea, privi în jurul ei.
începea să se întunece. Pe cer, câteva stele
tremurânde scânteiau. Jos, în umbra văii, o
2З OVID DENSUȘIANU-FIUL
mică lumină licări, se stinse, străluci din nou :

suflet al serii vestitor de noapte.
Tresări. O teamă bruscă, nelămurita teamă
de întuneric, o împinse să se scoale. Se în
toarse, se îndreptă cu pași repezi spre mașină
și, urcându-se în mașină, simți parcă o ușu
rare.
— Via Veneto. Hotel Imperial — se grăbi.
In piața Venezia, șoferul opri brusc.
— Ce este ? — întrebă Simone.
— O manifestație, doamnă.
— Și nu se poate trece ?
— Imposibil. Sunt prea multi.
Era o manifestație de „Balilla“. Sub maesta-
tea albă a monumentului lui Victor Emanuel,
înfiorată parcă de apropierea mormântului ne
cunoscut, trecea, în marțială cadență de fanfară,
adolescența fascistă. Copii de cincisprezece ani,
cu trăsături energice și fețele încordate, înain
tând pe două rânduri, ca pentru o paradă milL
tară. Viitorul Italiei fasciste, plămădit în gesturi
de mândrie și în scânteieri de baionetă, puter
nic de toate tradițiile Romei.
Era frumos. Simone, contrariată la înce
put din pricina întârzierii, privea acum cu o în
duioșată curiozitate acea paradă de copii.
Mirată, îl întrebă pe șofer :
— Cine sunt aceștia?
Șoferul se întoarse brusc și cu o mândrie
specific italiană, mândria fascismului 1937, anul
XV, eră fascistă:
— Balilla, signora.
Simone dădu din umeri.
— Nu înțeleg.
Șoferul avu un zâmbet superior.
— Gioventù fascista. L’avvenire d’Italia, sig
nora.
— Dar unde se duc, așa târziu ?
FURTUNA 29
— Acasă. Vin delà manevre, din Campo di

Marzo... — și cu o ironică indulgență : — Sig
nora e franceză, nu-i așa ?
Simone se fâcu că nu aude. Campo di Marzo...
manevre de copii... I se părea curios. Știa bine
că o Italie nouă se afirmase ; dar nu și-ar fi
închipuit niciodată că un popor artist, lipsit de
o adevărată tradiție militară, s’ar fi putut pre
face într’atât. Tot ce auzise era deci adevărat?
Putea fi adevărat ?
Deodată, din partea palatului Chigi, dominând
marșul tineresc, se înalță imnul „Giovinezza".
Simone simți, în sufletul aprins, ca o străfulge
rare de lumină. In trupul înviorat, sângele pulsă
mai cald. O bucurie cunoscută, vechea bucu
rie de femeie alintată de viață, o străbătu. Lumea
era frumoasă, da... Ce era imnul acela, dacă nu
un imn de biruință ? Dar rândurile acelea de
copii? Nu erau oare izbânda tinereții, exaltând,
pe un pământ milenar, nesfârșită renaștere a
lumii ? Și dânsa, Simone d’Aubry, nu era oare
tânără ?
Cuvântul pictorului, ultimele zile lungi, grele
de monotonie, melancolia Valei Giulia se risipi
seră acum într’o vastă seninătate. In câteva
clipe, femeia Parisului vertiginos, cu sgomot și lu
mini multe, se regăsi.
Acum, rândurile tinere trecuseră ; dar se auzea
încă, în depărtare, cântecul aprins. Ai fi zis că
duce, dincolo de zări, sufletul viitorului. Si
mone se gândi că Roma, creatoare de lumi,
era înconjurată totuși de alte lumi. Setea de ne
cunoscut o stăpâni iar. Un necunoscut cù
priveliști mai libere, cu cer si mai înalt, respira
desigur mai departe... Da... Dacă ar pleca? Ni
mic n’o reținea în Roma. Dimpotrivă, hotărîtă
să stea câteva zile, rămăsese o lună...
Nu ajunsese încă în Via Veneto și luase o
3° OVID DENSUȘIANU-FIUL
hotărîre. A doua zi, va ]pleca din Roma. Se va

duce la Napoli, apoi, dela Napoli, ", va lua dru-
mul Siciliei.
Intrând la hotel, portarul galonat o întâmpină,
intinzându-i o scrisoare. Simone privi scrisul,
dar nu-1 recunoscu.
Văzând că plicul n’are timbre, întrebă :
— Cine l-a adus ?
— Un comisionar. Din partea domnului Ferri.
Simone zâmbi și deschise scrisoarea. In câ
teva cuvinte sobre și triste, pictorul o ruga să
treacă pe la dânsul pentru a-și revedea portre
tul terminat. Simone dădu din umeri. Pictorul
putea să-l ție. Portretul acela nu-i spunea ni
mic. Era portretul unei femei tristă și ostenită.
Nu era portretul ei.
— A venit de mult ? — întrebă totuși.
— Câteva minute după ce ați plecat.
— Bine.
Făcu câțva pași, apoi, amintindu-și :
— De mâine dimineață, puteți elibera odaia.
Plec.
— Prea bine, doamnă.
Simone schiță un salut distrat și se îndreptă
cu pași repezi spre sala de mâncare.
Un maître d’hôtel cu umeri atletici și figură
impasibilă se apropie grabnic, o ajută să se
așeze, îi prezintă lista. Simone o parcurse di
strată, neștiind ce să aleagă. Văzând-o nehotă-
rită și cunoscându-i gusturile, omul îndrăsni ;
— Ecrevisses ? Caviar ?... Crème Parmantier ?
Simone dădu din cap afirmativ. Orice ar fi
fost, i-era egal. Sala de mâncare, chelnerii,
hotelul tot i se păreau acum străini.
Mancă repede, sub privirea mieroasă a unui
vecin cu înfățișare de cuceritor, apoi se sculă,
comandând o cafea în fumoir.
Trecând printr’un salon, se întâlni cu Anto-
FURTUNA 3i
nic el’Angelo, un tânăr roman, neghiob moște

nitor al unei averi uriașe ce amenința să se
spulbere in risipă. II cunoscuse întâmplător,
câteva zile înainte, în hall-ul hotelului, cu pri
lejul unei informații pe care portarul nu izbu
izbu-
tise să i-о dea.
— Oh, coniță, ce plăcere!... Toată ziua m’am
gândit la dumneata!...
Se aplecă adânc și îi sărută mâna cu respec
tul insinuant al snobului încrezut față de o fe
meie râvnită.
Simone îl privi ironic.
— Nu ți-ai schimbat încă repertoriul ?
D’Angelo avu un zâmbet nerod.
— Dar dumneata, ai rămas tot atât de crudă ?
— Vina dumitale, tinere frumos.
— Oh, doamnă !
Urmă o tăcere scurtă, grea de ridicol. D’An
gelo reluă :
— Dar ce s’a întâmplat, coniță? De două
zile nu te-am mai văzut... Ai lipsit, desigur.
— Da. Am fost la Tunis, de acolo la New-
-York și acum, precum vezi, m’am întors.
Celălalt făcu haz.
— Veșnic glumețe, pariziencele astea.
— Ce vrei, e calitatea noastră... Dar dum-
eata ?
— Nimic nou. Teatre, sport, excursii... veș
nica poveste.
— Dar ce căutai în fumoir ? Un flirt desigur.
— De loc. Am luat o cafea și am stat de
vorbă cu un om interesant... un om celebru.
Simone prefăcu mirarea.
— Adevărat? Mai există oameni interesanți ?
— Inchipuie-ți.
— Și cine e fenomenul acesta?
— Un român. Un scriitor. Ai auzit, desigur.
Mircea Donici.
I
— Ah, autorul „Renașterii" ?... Și ce caută

aici ?
— Nu știu. Călătorie de plăcere, probabil.
Uite-1.
Pe pragul fumoir-ului apăruse un bărbat de
statură mijlocie, îmbrăcat cu acea eleganță di
scretă ce trădează un gust aristocrat. La prima
impresie, nu i-ai fi dat mai mult de treizeci de
ani. Pe trăsăturile hotărite și fine se citea însă
o energie matură.
In timp ce se apropia, Simone îl măsură cu
privirea rapidă a femeii obișnuită să cunoască
oamenii după un singur gest.
— Da. E bine.
— Nu-i așa? Vrei să ți-1 prezint?
Simone n’avu timp sa protesteze. Străinul
ajunsese lângă dânșii. D’Angelo îl opri.
— Mergi în oraș, domnule Donici ?
— Nu, mă urc în odaie. De ce ?
— Dacă ieșeai, te-aș fi întovărășit... Dar dă-mi
voie să te prezint. Și întorcându-se puțin :
— Domnul Donici, doamna d’Aubry.
Străinul se înclină.
— Chiar acum, domnul d’Angelo vorbea de
dumneata, domnule Donici — începu Simone —
Frumos, bineînțeles.
Donici se aplecă din nou, între ironic și re
cunoscător.
— Domnul d’Angelo e întotdeauna drăguț.
— Spunea că ești un bărbat interesant.
— Da ? Probabil fiindcă i-am vorbit de far
mecul Siciliei.
— Sicilia ? Ai fost de curând ?
Donici făcu un gest vag.
— Mai de mult... Abia păstrez câteva amin
tiri.
D’Angelo protestă.
— De unde... Mi-ai descris așa de frumos...
FURTUNA 33
— Fleacuri — îl întrerupse Donici. Și reve

nind la Simone :
— Lucruri ce nu merită să le uiți.
— Nu înțeleg.
— Foarte simplu, doamnă. Nu mi-aduc aminte
unde am citit că oamenii au memoria nimicu
rilor. Și e adevărat... Bună seara, doamnă.
Bună seara, domnule d’Angelo.
Se aplecă încă odată și dispăru în hall-ul ilu
minat unde lume multă începea să se perinde.
3
III
— Ce clasă, signora ?
— întâia. Dacă se poate, un compartiment
gol.
Hamalul urcă cu precauție pentru a nu lovi
geamantanele fine de treptele vagonului. Simone
îl urmări câteva secunde cu p- ---— și
privirea -- se
-- în-
dreptă spre un chioșc apropiat pentru a cum-
păra câteva ziare.
— Signora dorește ?
Simone nu știa ce să cumpere. Chioșcarul
o ajută.
— Signora călătorește, nu-i așa ? Signora
dorește desigur ceva distractiv... Illustrazione ?
Corriere del popolo ? Domenica del Corriere ?
Simone refuză. Zărise, în mijlocul unor re
viste germane, două numere din „ Vu". Le
arătă chioșcarului.
— Ah, signora e străină, e franceză, nu-i
așa ?... Poftiți... Avem și Candide... (scormoni
un teanc de reviste)... Femina... Pour vous...
Chioșcarul acela, deși vorbăreț, era simpatic.
Simone cumpără tot ce-i dădu. Drumul1 nu
era prea scurt ; avea vreme să citească.
— Am isprăvit, signora.
Simone se întoarse. Era hamalul.
— Ai așezat bine bagajele ?
— Da, signora. Poftiți.
FURTUNA 35
O călăuzi până în fața vagonului și îi arătă

compartimentul.
— E gol?
Omul luă o figură umilită.
— N'am găsit, signora. Dar nu e decât un
domn. Dacă signora ar fi sosit mai devreme...
Simone dădu din umeri. Hamalul însă, un
omuleț palid, cu fruntea acoperită de sudoare,
o înduioșă.
— Bine... Nu face nimic. — Scoase din po
șetă câteva lire, bacșiș mai mult decât generos,
și întinzând mâna : — Poftim...
Deodată, peste frământarea peronului, trecu o
voce stridentă.
— Călătorii pentru Napoli, în vagoane !
Simone se grăbi spre vagon. Intrând în corn-.
partiment, avu un gest de mirare. Intr’un
colț, așezat lângă geam, se afla bărbatul pe care
îl cunoscuse în ajun : Mircea Donici. Auzind
pași, străinul ridică privirea dar, spre uimirea
Simonei, nu făcu niciun gest. Ai fi zis că ve-
dea pe femeia aceea pentru întâia oară.
„Să nu mă fi recunoscut ?“ se întrebă Si-
mone, aruncând totodată o privire spre geaman
tanele așezate pe fileni din colțul opus. „E cam
ciudat... N’a trecut decât o zi..."
Se așeză și oprindu-și din nou ochii la băr
batul care se adâncise iar în cititul cărții pe care
o ținea în mână :
— Nu mă recunoști, domnule Donici?
Acesta coborî cartea și ațintind pe fața Simo-
nei o privire mirată :
— Scuzați...
— Doamna d’Aubry. Ne-am cunoscut aseară,
in hall-ul hotelului Imperial. Eram cu domnul
d'Angelo...
Privirea lui Donici se ascuți.
— Exact. Aveți dreptate... Vă rog să mă iertați.
Se sculă și se aplecă ușor, cu acea politeță

rece în care se adăpostesc sufletele închise. Si-
mone ii întinse mâna, și dorind să risipească
răceala izvorîtă din situația îndoelnică :
— Bine că am un tovarăș... O să mi se pară
drumul mai scurt.
Donici nu răspunse. Se așezase din nou și,
fără a relua cartea, luase totuși un aer absent
care lui Simone îi displăcu. Dar cum nu era
femeie să se intimideze pentru atâta :
— Mergi și dumneata la Napoli, domnule Do
nici ?
— Da, doamnă.
Răspunsul fusese sec, din acelea ce opresc
alte întrebări. De data aceasta Simone tresări,
străbătută de o senzație ciudată. De când în
cepuse să cutreere lumea, era prima oară când,
vorbind cu un bărbat, simțea o nesiguranță.
Trenul porni. Gemăt de roți leneșe peste
sguduiri de șine întretăiate, apoi, în lumina li
beră, zările câmpiei romane.
Simone se adânci și mai mult în colțul ei, își
trecu mâna pe marginea rochiei care se ridi
case puțin în gestul nervos și stătu câteva clipe
nemișcată, privind, prin geamurile prăfuite, pri
veliștea fugară. La rândul său, ferecat mai de de-
parte în tăcerea-i ostilă, Donici își reluase car-
tea.
„Frumoasă purtare..." se gândea Simone, din
ce în ce mai îndârjită de nepăsarea celuilalt.
„Cine l-a mai pus pe d’Angelo să mi-1 prezinte ?...
Acesta e, deci, marele scriitor?..."
Se surprinse dând din umeri. In definitiv, îl
privea. Numai că, pentru o călătorie de două
ore, situația era oarecum neplăcută.
Deodată, își aduse aminte de revistele cum
părate în gară. Luă una la întâmplare și o
deschise.
FURTUNA 37
Era un număr din „Lu", închinat memoriei

lui Briand. Amintiri din tinerețe, reproduceri
de discursuri parlamentare și de replici rămase
celebre. Viața unui om răsfrângându-se în
moarte. Simone își aminti de o după amiază
de iarnă când, curioasă să asiste la o ședință a
Parlamentului, văzuse, delà înălțimea lojei di
plomatice, pe marele pacifist. Și bărbatul acela
atât de temut, dar aplecat de gânduri și de vâr
stă, o dezamăgise. Mai mult chiar : îi făcuse
milă. Era pe vremea cabinetului Laval, la în
ceputul umilinței.
Mai citi distrată două articole, răsfoi restul,
luă altceva. Dar totul o plictisea. Până și mo
delele din „Femina", care i se părură lipsite de
orice fantezie.
Auzind, ușa alunecând, întoarse capul. Era
controlorul. Omul privi biletele, le găuri, ri
dică mâna la chipiu în semn de mulțumire, și
se retrase.
Donici, turburat in reculegerea lui, lăsase
acum cartea pe genunchi și privea, cu gândul
vădit departe, câmpia luminoasă.
Din nou, Simone îl privi pieziș ; apoi, liniștită
de atitudinea aceea reculeasă, începu să-l stu
dieze. Hotărît, era un bărbat frumos. Nu
numai prin regularitatea trăsăturilor accen
tuate șt fine ci și printr’o prestanță, prin-
tr’o desinvoltură naturală ce trăda o eleganță
înnăscută și o siguranță aristocratică. To
tuși, privind bine, radia din figura aceea ceva
dur, voluntar, pe care gravitatea privirii pier
dute nu isbutea să-l îndulcească. Amestec de
melancolie și de hotărîre ce alcătuia poate, în
fond, indiscutabilul farmec al ansamblului.
Pe când Simone îl studia astfel, prin ușa des
chisă sgomotos, intră un călător nou. Un om
de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în turist,
purtând pe figura senină toată expansivitatea

sudică. N’avea decât un geamantan mic, semn
de călătorie scurtă. Politicos, ură bună ziua,
așeză apoi geamantanul pe rețea și luă loc lângă
Donici.
— Signore merge la Napoli ? — începu ime
diat.
Donici se întoarse încet, privi fața zâmbitoare
și deschisă: o figură de italian vorbăreț și cu
rios.
- Da.
— Signore a mai fost la Napoli ?
- Nu.
— Cum se poate ? Păcat. Eu sunt din Na
poli, dar mă opresc la Caserta... Napoli, ce
splendoare! Cea mai frumoasă poziție din lume,
muzee, palate... De când a venit Mussolini, mai
ales... Curat, elegant. Străinii n’au așa ceva...
— se întoarse spre Simone — Și signora tot la
Napoli ?
Simone vru să răspundă, dar Donici se grăbi :
— Signora
„ nu înțelege. Signora e suedeză.
— Da ? Am auzit că Suedia e o țară inte
resantă. Dar nu este Italia.
Constatare banală, dar dreaptă: neplăcerile apro
pie. Donici întoarse spre Simone una din acele
priviri plictisite care înlocuiesc, la oamenii de
lume, expresiile tari.
Simone coborî capul pentru a ascunde un
zâmbet nestăpânit. Italianul urmă :
— Curioși acești străini. Critică întotdeauna
fascismul. Uită că fascismul a salvat Italia de
comunism. Și când spun Italia, spun Europa.
Adică lumea. Absolut. Dacă mai există disci
plină în lume e datorită lui Mussolini. Non è
vero ? Atunci de ce ne atacă? N’au dreptate.
Dacă dumneavoastră sau eu suntem fasciști e
fiindcă Mussolini e un geniu și trebue să-l iubim.
FURTUNA 39
Donici dădu din umeri. Celălalt văzu în ge-

stul acesta o expresie de dispreț ; de aceea,
holbând ochii :
— Cum, nu sunteți fascist ?
Donici zâmbi.
— Dacă nu sunt italian...
— Nu sunteți italian ?... Ah, atunci... Dar e
curios, n’aș fi crezut, după accent... vorbiți foarte
bine italienește. Nu-i vorba, o limbă așa de fru
moasă... E o plăcere s’o înveți...
Acum, italianul vorbea fără ca nimeni să-l
mai asculte. Donici se adâncise iarăși în con
templarea peisagiului ; Simone luase o revistă,
prefăcându-se că citește. Italianul se folosi de
această imprudență, și cu accentul larg al meri
dionalilor atunci când pronunță franțuzește:
— Madame parle français ?
Din nou, Donici interveni :
— Nu știe. Am încercat și eu.
— Păcat... E foarte drăguță. Trebuie să se
plictisească. E greu să stai așa, fără a vorbi...
— Depinde. Uneori e mai ușor decât să
asculți.
Trecuse acum, în glasul lui Donici, o ironie
rea. Italianul simți exasperarea. Bâlbâi câteva
cuvinte, se reculese apoi în colțul alăturat, pă
strând până la urmă o tăcere dușmănoasă.
In gara Caserta se sculă brusc, își luă gea
mantanul, schiță un salut ce semăna mai mult
cu o mustrare și dispăru.
— Insfârșit ! — răsuflă Donici.
Simone râse. Convorbirea aceea care fusese
mai mult un monolog, o înveselise. Și risipise,
totodată, atmosfera ce plutise, grea, între două
suflete. Pe de altă parte, finețea răspunsurilor
lui Donici îi reînviase simpatia pentru acesta.
— Iți mulțumesc, domnule Donici.
— Pentruce ?
40 OVID DENSUȘLANU-FIL’L
— Fiindcă m’ai apărat de curiozitatea acestui

individ vorbăreț. Oricum, a fost o atenție.
— O, pentru atâta... Am făcut-o mai mult
din egoism. Urăsc atât de mult indiscrețiile în
cât îmi închipui că nici ceilalți nu le-ar suporta.
Mocnea din nou, în glasul lui, ironia delà început.
- După cât văd, nu prea îți plac oamenii,
domnule Donici — observă Simone.
— Nu. Când nu sunt proști, sunt vulgari. Și
viceversa.
Simone examină cu atenție figura aceea ho-
tărîtă de bărbat. Vechea curiozitate se trezi.
Ești de mult în Italia, domnule Donici ?
Precum vezi, și eu sunt indiscretă.
- De două luni... Dar am stat mult, pe
I vremuri.
— Studii ?
Da.
Atunci înțeleg de ce vorbești așa de bine...
Eu cunosc puțin Italia... In ultimul timp am stat
mai mult la Roma... Frumos oraș ; cu toate
acestea, nu știu de ce, m’am plictisit. Acum sunt
nerăbdătoare să văd Napoli.
O să-ți placă mai mult. E mai sgomotos
și mai vesel.
Simone ghici ironia.
N‘ar fi un argument.
Cred că da. Pentru cine a trăit in petre
ceri de saloane...
Și de unde știi dumneata că e cazul meu?
Donici schiță un gest.
Așa fini Închipui... Sunt elegante ce nu
se desăvârșesc decât iu cercurile mondene...
Simone privi ochii care o măsurau ca pentru
a adânci o primă impresie, și biciuită de acea
siguranță sfidătoare ;
Si numai după aceasta socotești dumneata
că tt'am trăit decât in saloane ?
FURTUNA
— Nu ajunge ?
— Poate. După cum la dumneata se vede
că ai trăit departe de ele.
Donici zâmbi.
— Crezi că acesta nu-i un câștig?
Femeia nu răspunse. Ostilitatea calmă a
acelui bărbat aproape necunoscut ce părea că o
sfidează, o dezarma. Donici se aplecă încet.
— lartă-mă... Nu m’ai înțeles. Am vrut să
spun că pentru o femeie de lume, Roma c un
oraș trist. Atât.
tìlasul coborîse acum insinuant, aproape bun.
Simone dădu din cap ca pentru a spune că
înțelege. Da, Donici avea dreptate. Intr adevăr,
Roma, adăpost de amintiri, nu-i spusese nimic.
După cum sufletul lui Ferri nu-i răscolise de-
asemenea nimic. Adâncimile acelea o depășeau.
O apăsau, în orice caz. Totuși, în sufletul
mândru, mândria se răsvrăti.
— Crezi dumneata că o femeie de lume nu
poate simți ?
— Se poate. Dar există deosebiri pe care
cu greu le poți străbate. Dumneata nu trăiești
la Paris ?
Simone luă un aer indulgent.
— Crezi că aceasta ar fi o scădere ?
— Nu. Dar între saloanele Parisului și armo
niile Romei distanța e cam marc.
— Și Roma are saloane.
— Da. Dar mai presus de toate are un sufici.
— lartă-mă, domnule Donici... Dumneata cu
noști Parisul ?
— Deoarece am vorbit de el...
— Și găsești că Parisul n’are suflet ?
— Acela pe care îi cunoști dumneata, nu.
— Și după ce ai putut să-ți dea seama ?
— !i lipsește un lucru.
— Care ?
— Visul.
Răspunsurile lui Donici trădau o siguranță
intelectuală pe care Simone încă n’o întâlnise.
Iși aduse aminte însă că era franceză și că mai
avea o armă : îndrăsneala.
— Dumitale îți place să visezi, domnule Donici ?
— Uneori.
— Ciudat... N’aș fi crezut.
— Pentruce?
— Nu faci impresia unui om prea romantic.
— Aceasta nu dovedește nimic. Iubești uneori
tot atât de mult ceeace ai ca și ceeace îți lipsește.
Să zicem că acesta din urmă ar fi cazul meu.
Simone accentua :
— Să zicem?
Donici avu un gest de nepăsare.
— Deoarece te miri...
Simone tăcu, încercând să surprindă, dincolo
de gestul calm, o tăinuită vibrație sufletească.
Fața lui Donici nu trăda totuși nimic. Simone
simți că omul acela liniștit și rece era mai puternic.
— Ciudat om ești, domnule Donici.
In glasul armonios vibra acum o sfială de care
femeia însăși fu surprinsă. Nestăpânita sfială
a celui slab.
Donici înțelese ; totuși, prefăcând mirarea :
— Ciudat ?
— Insfârșit, poate să fie o impresie. Dar ai
un fel de a vorbi...
Donici redeveni ironic.
— Cum ?
— N’aș putea să precizez... Când ești ironic,
când grav...
— Ca și compatrioti dumitale...
In fața Simonei trecură figuri cunoscute : sear-
bădele figuri din avenue Victor Hugo.
— Nu. Dumneata ai altceva. Imi faci im
presia de a fi un răsvrătit.
FURTUNA 43
Donici râse; de data aceastaun râs deschis, sincer.

— Răsvrătit ?... Pentruce ? Viața e atât de
frumoasă...
— Dar oamenii ?
Privirea celuilalt scânteia. întrebarea, isvo-
rîtă spontan, îl surprinsese. Nu fiindcă era ne
firească ci, dimpotrivă, fiindcă avea rostul ei.
Femeia aceea, ce părea mai inteligentă decât ar
fi crezut, ghicise oare gândul lui ?
Nedumerire scurtă ; căci reluându-și aerul ne
păsător de până atunci :
— Oamenii ?.. Nu contează.
— Dar viața nu e opera lor ?
Donici dădu din umeri, și înfruntând cu indul
gență afirmația întrebătoare :
— Crezi că ar fi atât de frumoasă dacă ar fi
într’adevăr opera lor?
Simone nu răspunse. Donici, acum, o privea
cu atenție, ca și cum, deodată, femeia aceea l-ar
fi atras, și surprinzând un zâmbet pe buzele fine :
— Nu crezi ?
Femeia întoarse capul încet în timp ce pe bu
zele fine surâsul se stingea. Și cu o gravitate
ciudată în glasul recules :
— Ba da...
O clipă,. își aținti privirea la fugara priveliște
a câmpiei ce aluneca, luminoasă și vastă, în
goana trenului, și revenind la un gând tăinuit :
— Știi că ți-am citit cartea, domnule Donici ?..
Chiar Ia ea mă gândeam acum.
Donici se înclină, închis deodată în politeța-i
rece, ca și cum subiectul nu l-ar fi interesat ;
ca și cum i-ar fi displăcut, chiar. Simone urmă :
— Frumoasă carte... Dar tristă. — (șovăi, ca
prelungind un gând)... De ce lucrurile frumoase
sunt totdeauna triste ?
Donici dădu din cap, și cu siguranța calmă a
convingerilor îndelung cântărite :
— Nu ele sunt triste, ci conștiința pe care o

avem că nu durează mult le dă o tristeță.
Simone rămase pe gânduri, ca încercând să
pătrundă adevărul din cuvintele limpezi.
— Da, poate în viață... — strecură încet. — Dar
în artă, în literatură?.. Acolo nu e vorba de
noi, cu toate acestea...
Celălalt dădu din umeri, și cu o ușoară nuanță
de batjocură :
— Literatură...
Femeia îl privi drept, aproape sfidătoare. Pen-
truce batjocura aceea? Și de ce, tocmai el?
In memoria răscolită, reînviară câteva pasagii
din „Renaștere" : pasagii senine, și totuși triste,
nostalgice și vaste ca o zare fără margini. Pa
gini avântate, obsedate de soare și de ideal, și
totodată grele, adânci de adâncuri grele... Și își
aminti de tòt ce se svonea despre acela care le
scrisese, de tot ce se spunea că seamănă, în
cartea înaltă, cu ceeace se știa din viața lui. O
viață frământată, după cât auzise, cu lumini in
tense și penumbre crude, cu tânguiri de visuri
și biruinți de visuri. Căci erau el, da, erau ti
nerețea lui, nu puteau fi decât tinerețea lui, pa
ginile acelea. Înainte chiar de a fi auzit, doar
din citirea cărții, Simone simțise că acel cântec
dureros, că acel strigăt mândru isvorau din viață,
reînviau o viață... De ce, atunci, răspunsul acela,
nepăsarea aceea ?
Și întrebarea isbucni, aspră ca o mustrare.
— Tocmai dumneata spui asta?
Donici zâmbi, și cu acelaș calm de mai înainte :
— De ce nu?
Simone avu un gest de nerăbdare. Celălaltîn-
țelesese, neîndoios, dar se preiăcea că nu înțelege.
Și fățărnicia aceasta o îndârji.
— Totuși, domnule Donici, se pare că „Re
naștere" ar fi în mare parte viața dumitale.
FURTUNA 45
Chiar dumneata, într’un interview, dacă țin bine

minte...
Donici o opri cu un gest.
— Știu. Dar aceasta nu dovedește nimic — și
cu obișnuita ironie : — ...O poză. Atâta tot.
Femeia îl măsură, neîncrezătoare.
— Adevărat ? Cu toate acestea, n’ai aerul
unui om obișnuit să pozeze.
— .Totuși...
Și mâna sublinia ceeace dădea a înțelege cu
vântul.
De data aceasta, Simone se resemnă. Nu era
nimic de făcut. Orice frază, chiar cea mai bine
intenționată, chiar cea mai prietenoasă, se pierdea
în gol, risipită de răceala celuilalt. De ipocrizia
lui, de ciudățenia lui, în orice caz...
După o vertiginoasă goană printr’o câmpie
.monotonă ce părea a fi și nesfârșită, trenul în
cetinise acum în străbaterea unui urcuș anevoios,
ca pentru depășirea unei coline. De o parte și
cealaltă a drumului de fier, o vegetație bogată
ridica două ziduri de verdeață și de umbră.
Timp de câteva minute, Simone rămase să pri
vească alunecarea pomilor dealungul geamului
înalt, dar cu gândul departe, risipit la întâmplare
în amintiri și impresii fără șir. Frânturi din
viața ei de pariziană, senzații mai proaspete,
adunate în călătorii încă recente, în trenuri ca
acela, prin întinderi și priveliști ca acelea, ase
mănătoare toate și totuși deosebite : senzații și
amintiri de călătoare Iară griji, împinsă fără scop
spre zări fără țintă. Apoi, din nou, gândul băr
batului din fața ei se furișă prin amintirile îm
prăștiate.
Uitând parcă de prezența femeii, Donici re-
luase cartea pe care o depusese pe genunchi și,
adâncit cum era în lectura ei, figura lui recă
pătase expresia gravă, aproape tristă, pe care
I
Simone o surprinsese mai înainte. „Ciudat om,

într’adevăr", își spuse în gând. „Acest amestec
de melancolie și de ironie, de delicateță și de
asprime... Care, din aceste două aspecte, e cel
adevărat?" Și, încă odată, se duse cu gândul
la cartea viguroasă și adâncă în care atâtea lu
cruri din el păreau că se oglindesc : accente
răsvrătite, strigăte de mândrie, svăcniri de pu
tere prin tânguiri de dor. Neîndoios, nu era un
om ca ceilalți... Mai aspru, mai închis, dar era
un om... Totuși...
Dădu din umeri, socotind inutil să se fră
mânte, și deodată, simțind, într’un fel de apăsare,
nevoie de a lua aer, făcu o mișcare spre a des
chide geamul.
— Dă-mi voie — interveni Donici. Și se sculă.
In mișcarea pe care o făcu coborind geamul,
mâna lui Donici atinse umărul femeii. Fără a-și
putea explica pentruce, Simone tresări.
— Mulțumesc... — spuse apoi, în timp ce Do
nici se așeza; și cum acesta făcea un gest ne
păsător :
— Ai fost amabil. Nu cred că ți se întâmplă des.
Donici râse ; un râs malițios, neobișnuit pe
buzele subțiri.
— E adevărat, nu mi se întâmplă des.
înviorată de adierea ce pătrundea prin geamul
deschis, Simone își recăpătase dintr’odată sigu
ranța.
— Iți mulțumesc pentru excepție, în orice caz.
— Oh, sunt în stare și de mai mult...
La rândul ei, Simone îl privi ironic.
— Da ? Și de ce ?
Donici o privi drept în ochi. Apoi, aplecân-
du-se ușor :
— Să te călăuzesc prin Napoli, de pildă.
— Adevărat?.. Și nu te-ar plictisi?
— Deoarece ți-am propus..
FURTUNA 47
— Și dacă aș refuza ?
— Ar fi păcat. E atât de frumos, e atât de
mare Napoli... Și dacă nu-1 cunoști...
Simone tăcu. Bunăvoința aceea, după ostili
tatea de la început, o neliniștea. In câteva clipe,
femeia tuturor biruințelor se simți înlănțuită. Se
gândi la Ferri, la privirea-i veșnic rugătoare,
ce-i amintea că dânsa era stăpâna, și îi păru rău.
Slăbiciune de o clipă, ce se risipi apoi în stră
lucirea soarelui blând și în legănarea roților re
pezi, în timp ce trenul o apropia vertiginos de
orașul luminos al cântecelor.
IV
„Ce om...“ se gândea Simone, în timp ce

își accentua în fața oglinzii sprâncenele subțiri.
„La început nu mă recunoaște, ocolește orice
convorbire, apoi, după o serie de ironii, devine
amabil pentru a sfârși prietenos. Dacă n’ar fi
cine este..."
Se opri, pentru a deschide o cutie de pudră
rose, un rose palid ce sc potrivea admirabil cu
tenul ei de brună. Trecu de câteva ori puful
pe obraz, învioră cu tubul de roșu buzele umede,
modifică cu degetele subțiri ondulația părului
negru. Rămase apoi, nemișcată, contemplând
cu atenție fața limpede.
— E bine... O să-i plac — urmă, gândindu-se
din nou la Donici. — È un om tare, am văzut.
Dar și pariziencele, când vor... Insfârșit, vom
vedea.
Cineva bătu la ușă.
— Intră.
Era servitoarea.
— Doamna a sunat ?
Simone încercă să-și amintească.
— A, da... Aș dori să știu cât e ceasul. Văd
•că al meu s’a oprit.
— Imediat, doamnă.
Femeia se retrase. Simone se sculă și des
chise dulapul în care îsi orânduise cu un ceas
înainte toate rochiile. Stătu câteva clipe, neștiind
FURTUNA 49
ce să aleagă, întinse mâna spre o rochie de un

albastru palid care o întinerea, dar auzind sgomot
la ușă se întoarse.
— E patru și zece, doamnă.
— Mulțumesc...
Femeia făcu o mișcare.
— Stai... S’ar putea călca o rochie ? — o
opri Simone.
Femeia se apropie.
— Desigur, doamnă... Doamna vine la serată,
nu-i asa ?
— Care serată?
— Doamna nu știe?.. O serbare a Crucii
roșii, în saloanele hotelului... Dacă doamna do
rește să i se oprească o masă...
— O masă ?
Simone rămase gânditoare. II aștepta pe Do
nici. Trebuia să vină la cinci pentru a o înto
vărăși în oraș. Pe de altă parte, însă, serata o
ispitea.
— Eu știu?.. Să mă gândesc... Vine lume
multă ?
— Toată aristocrația orașului. Doamna va
fi mulțumită, sunt sigură. Numai dacă nu este
obosită...
Simone dădu din umeri. Nu era obosită, dar
nu știa ce să facă. Hotărîse să ia masa în oraș
pentru a cunoaște mai repede atmosfera napo
litană ; dar gândindu-se că îi rămânea vreme
destulă :
— Bine... Să mi se oprească o masă.
— Câte tacâmuri ?
— Două.
— Prea bine, doamnă... — Și apropiindu-se
mai mult : — Dacă sunteți bună...
— Ce ?
— Rochia...
Simone întinse mâna, șovăi o clipă, alese apoi
4
o rochie de seară, unul din acele modele desă

vârșite pe care le creiază, în capitala eleganței,
rue de la Paix.
Servitoarea ieși. Simone se întinse pe divan,
așteptând.
Era mulțumită. Napoli, atât de lăudat, îi între -
cuse totuși’ așteptările. Abia sosise și se simțea
înviorată,’ străbătută parcă de o nouă tinerețe.
După apăsările reculegerii romane, lumina aceea
caldă, zările acelea libere în care toate scânte
ierile și toate limpezimile Sudului păreau că își
cristalizează înaripările, ii împrospătaseră gân
durile și sufletul. In acelaș timp, tovărășia lui
Donici îi dădea o senzație ciudată, o senzație rară,
în care curiozitatea și teama se contopeau :
curiozitatea de a pătrunde un suflet închis și
teama de necunoscutul ce-1 învăluia.
Acum, gândindu-se din nou la Donici, Simone
își reamintea privirea rece, cuvintele tăioase, ne
lămurita asprime a gestului scurt. Apoi, în
câteva clipe, alunecarea bruscă spre blândețe,
o blândețe ce ar fi putut însemna poate și
un dor.
Dor?.. Dădu din umeri. Era un gând ab
surd. In definitiv, Donici era un necunoscut
oarecare, după cum dânsa, pentru el, era o
necunoscută oarecare. Era mai inteligent, mai
fin decât ceilalți ; dar, mai ales, o lire rece. To
tuși, indiscutabil, un om interesant. Simone se
gândi la ceeace îi spusese, vorbind de Paris :
„Parisul n’are suflet... Ii lipsește visul." Ro
stind aceste cuvinte, figura exprimase o melan
colie gravă, glasul nuanțase parcă o nostalgie.
— E stupid, în definitiv... — se mustră. — S’ar
zice că acest om mă interesează... O aventură
ca oricare, dacă va fi, și încă...
Se sculă, luă un porte-cigarettes de pe noptieră,
un mic porte-cigarettes de email cu o fină mo-
FURTUNA 51
nogramă de aur intr’un colț, scoase o țigară, o

aprinse, se apropie de pat și, cu o mișcare le
neșă, se întinse iar.
Câteva minute mai târziu, cuprinsă de o vo
luptoasă moleșeală, stinse țigara și, pierdută
într’o vagă visare, ațipi. Ca într’o vaporoasă
plutire, câteva viziuni romane alunecară, se pier
dură, reveniră din nou, fără șir, șterse la urmă
de o radiație vastă, un fel de răsărit fără cer,
fără soare, prin care treceau, nelămurite, umbre
de oameni și ecouri de văi.
O discretă bătaie la o ușă o deșteptă.
Servitoarea reapăruse, aducând rochiile. Simone
îi făcu semn să le așeze pe un fotoliu.
— Doamna mai dorește ceva ?
— Nimic. Mulțumesc.
Simone privi ceasul. Patru jumătate. Peste o
jumătate de oră, Donici va fi la hotel.
Se sculă și începu să se îmbrace.
Tocmai își punea pălăria, gata să coboare în
hali, când Donici își anunță sosirea.
— Bine... Vin îndată.
Alese cu grijă o pereche de mănuși, aruncă
o ultimă privire mulțumită în oglinda toaletei,
și, fără grabă, coborî.
Donici o aștepta în salon. Cum privea spre
fereastră, cu spatele întors, n’o văzu intrând și
nu-i auzi nici pașii pe covor.
— Bună seara, domnule Donici.
Acesta se întoarse ; se aplecă.
— Bună seara, doamnă d’Aubry.
Simone regăsi, în accentuarea numelui, cuno
scuta ironie. Dar poate nu era decât o impresie,
căci zâmbetul era prietenos.
își strânseră mâna, apoi, pe când se îndreptau
spre ieșire:
— Sunt o mare vinovată, domnule Donici.
— Pentruce ?
— Am schimbat programul.
— Cum ?
— Luăm masa aici.
— La hotel?
— Da.
— Nu văd care ar fi vina.
Simone râse.
— Cu atât mai bine... (făcu o pauză). — E О
serată a Crucii roșii... Se pare că vine lume
bună... Insfârșit, așa mi s’a spus.
Donici complectă :
— Și cum îți plac petrecerile...
— Te supără ?
— De loc. Aici sau în altă parte...
— Dar în altă parte am fi fost singuri.
— Uite, la aceasta nu m’am gândit.
— Adevărat?
Privirile se întâlniră : două priviri viclene,
pătrunzătoare. Ai fi zis două lame încrucișate
ce se pândeau.
Simone glumi.
— Ar fi trebuit să te naști englez, domnule
Donici.
— Fiindcă nu râd ?
— Nu. Fiindcă ești ipocrit.
— In schimb, dumneata te-ai născut în Franța.
— Că ești încrezută.
— Orice ființă inteligentă are defecte.
Era hotărită să-1 sfideze. Concentrase, în
acest scop, toate mlădierile spiritului. Indrăsnelii,
răspundea cu îndrăsneală ; ironiei, cu ironie.
Ajunseseră afară.
In colțul luminos, ascuțit spre două priveliști,
Simone se opri spre a contempla mai bine zările
vestite. Da, era adevărat ce i se spusese : o
simfonie de aur și de albastru...
— Unde mergem ? — întrebă însfârșit.
FURTUNA 53
— Unde vrei... Spre mare ? Spre centru ?

— Nu știu... Vreau să văd Napoli... Dar să
luăm un taxi.
Donici îi făcu semn spre un automobil oprit
în fața hotelului.
— Delage ? — se miră Simone. — Ciudat,
pentru un taxi.
— Nu e taxi...
— E automobilul dumitale ?
Drept răspuns, Donici o ajută să se urce ; se
urcă apoi la rândul său, luând loc la volan.
— Unde vrei să mergem ? — întrebă.
Simone schiță un gest vag.
— Nu știu... Unde crezi dumneata... Undeva
unde să fie frumos.
Mașina porni încet, coti pe o stradă lăturalnică,
se avântă apoi pe via Caracciolo, între grădina
Națională și digul arcuit.
— încotro? — făcu Simone.
— Posillipo...
— Posillipo ? Dar eu aș vrea să străbat Na
poli... Nu l-am văzut de loc...
— Tocmai de aceea mergem acolo, ca să-l vezi...
— Napoli? La Posillipo?
Donici nu răspunse. Străbateau acum piața
Vittoria îndreptându-se, tot mai repede, spre
arcul luminos al cheiului ce duce la Posillipo.
Și în drumul rapid, Donici arăta tovarășei car
tierele celebre.
— Riviera di Chiaia... Rione Sirignano...
Parco Amedeo... Mergellina...
Simone privea, printre copacii deși, frânturile
palatelor in care se adăposteau familii ilustre.
Ce deosebire între fizionomia acestui oraș și
Parisul ei, imens și maestuos, dar care n’avea
nici coloritul nici seninătatea liberă și vastă a
albastrului napolitan ! Libertate, da, acesta era
cuvântul... De când tot călătorea, Simone nu
întâlnise încă senzația aceea de amplificare, de

împrospătare a întregii ființe, care o făcea să
aspire acum cu o voluptate stranie adierile ne
mărginite. Mare, vânt, amurguri senine, toate
aceste învăluiri ale naturii, dânsa le cunoscuse,
neîndoios, dar nicăeri nu întâlnise o armonizare
atât de vastă ca între zările limpezi și orașul
acela înfiorat ce părea că le ascultă.
Acum, și Mergellina trecuse ; pe strada albă
și netedă trecătorii se răreau. Simone privi
îndărăt și avu impresia că orașul se depărtase,
ca și cum ar fi ieșit din el, spre un colț de pu
stietate și tăcere. Intraseră în cartierul vilelor,
acolo unde Napoli își limpezește frământările și
devine odihnă.
— Acesta e Posillipo ? — întrebă Simone.
Donici ghici dezamăgirea.
— Nu încă.
Și acceleră. Drumul cotea acum spre urcușul
lin ce duce la marginea mării, între două rân
duri de parcuri tăcute prin care licăreau, fugar,
fațade de vile albe și frânturi de cer. Și pe
măsură ce automobilul înainta, vilele se răreau,
între parcuri tot mai dese și vaste.
— Dar nu văd marea — făcu Simone care
pândise, dincolo de marginea drumului, o pri-
veliște ce nu se arăta.
Donici îi făcu un semn, ca pentru а-i spune :
„ai răbdare" ; câteva secunde după aceea, încetini.
— Pană? — se alarmă Simone.
— Nu. Am ajuns.
Femeia avu un gest de mirare. Nici o pri
veliște, încă ; un drum asfaltat între două rânduri
de pomi și câteva vile, atâta tot.
— Am ajuns ?
— Da — zâmbi el, înfrânând.
Și, coborînd din mașină, o ajută să coboare.
Simone dădu din umeri ; totuși, fără un cuvânt,
FURTUNA
îl urmă. Venise ca pentru un spectacol unic, și

nu găsea decât prelungirea tăcută a unui oraș.
— Aici ? — întrebă în sfârșit, văzând că Do
nici îi făcea un semn spre o vilă alăturată.
— Da.
Era o clădire sobră, de un galben înnegrit,
înconjurată de o grădină imensă, despărțită la
mijloc de o alee : adăpost de pustnic bogat, ob
sedat de visare.
— Villa Caracciolo — lămuri Donici.
— Caracciolo ?
— Da. Un bogătaș napolitan care a murit
acum un an. Un mizantrop și un ìînțelept.
Simone privi ferestrele închise, grădina pustie.
— Și nu o locuiește nimeni ?
— Nu. Aparține statului.
— Dar pentru ce am venit ? Ce este înăun
tru ?
— Să intrăm, vrei ? — ocoli Donici, deschi
zând poarta de fier.
— Eu știu ?... Oricine o poate vizita ? — șo
văi Simone; și o teamă nelămurită, sporită de o
nelămurită bănuială, o făcu să se oprească.
Donici înțelese ceea ce se petrecea în sufle
tul femeii ; de aceea, cu o ușoară nuanță de
ironie în glasul limpede :
— Desigur. Uite și paznicul.
Din fundul aleei apăruse un om. Un bătrân
aplecat, cu mers ostenit și privire blândă. Do
nici înaintă spre el.
— Bună seara, Giacomo.
Bătrânul strânse pleoapele ca pentru a de
sluși mai bine figura cunoscută, și fața i se lu
mină.
— Ah, signor Donici ! Ce plăcere... De când
nu v’am văzut ! Doriți să intrați ?
— Da. — și arătându-și tovarășa : —Doamna
ar dori să vadă vila.
5б OVID DENSUȘ1ANU-FIUL
— E drept, dumneavoastră o cunoașteți...

(aruncă o privire spre Simone, și cu un gest
larg) Poftiți, poftiți... o clipă numai, să aduc
cheile.
Și iuțind pasul, se depărtă spre un colț al
casei.
Donici și Simone rămaseră pe alee, așteptând.
Cobora amurgul. Sgomote nelămurite ve
neau delà stradă, dar rare, depărtate. Simone
privi din nou fațada tăcută ; parcul pustiu.
— Frumoasă vilă... — șopti ; și revenind la
un gând: — Totuși, nu înțeleg...
Tăcu, auzind un pas. Era paznicul. Oprit în
mijlocul aleei, le făcea semn să-l urmeze.
— Poftiți...
înaintară. Cu pas încet, aproape sfios, Simone
urcă cele câteva trepte delà intrare ; se opri o
clipă pentru a se întoarce spre Donici care o
urma, apoi, prin ușa larg deschisă, trecu pragul.
— Ce e aici ? — șovăi din nou, izbită de
penumbra încăperii.
Fără să răspundă, paznicul făcu un gest, se
îndreptă spre un colț al hall-ului, deschise o
ușă și trecu în odaia alăturată. Se auzi apoi, in
tăcerea adâncă, un sgomot de ferestre deschise.
— Poftiți — îi invită omul, reapărând.
Intrară intr’un salon.
O încăpere vastă, tapetată în bleu și mobi
lată în stil Renaștere, cu străluciri de oglinzi
imense prin scânteieri de rame aurite. Din prag,
Simone se oprise ca pentru a îmbrățișa mai
bine viziunea de bogăție și de artă. Ün cuib
de comori, da... Totuși, peste fastul atâtor co
mori, plutea nu știu ce maiestate tristă de lu
cruri apuse, de visuri și suflete stinse. Și o
senzație de gol, o presimțire de zădărnicie,
turbură pe femeia care privea.
Tresări simțind brațul lui Donici apăsându-i
FURTUNA 57
brațul. Și un glas molatec, insinuant, pe care

abia il recunoscu, se furișă in turburarea ei.
— Iți plac tablourile ?
Simone ridică privirea la pânzele înrămate
dintre oglinzi, și pe care apusul aprindea lumini
roșietice : sclipiri ale soarelui peste lumini de
culori. Și in lața acelei profuziuni de culori
calde, de tonuri vii, de apăsate lunecări de pe
nel, avu un gest de mirare.
— Artă modernă ?
— Artă napolitană — preciză Donici ; și
luând-o de braț, se îndreptă spre o pânză imen
să ce acoperea pe jumătate un zid.
Era Fuga Saracenilor din orașul Salerno : o
învălmășeală tragică de oameni și de cai, stri-
vindu-se în vârtejul aceleiași prăbușiri. O con
cepție robustă într’o simfonie de culori.
— Cum se numește ? — întrebă Simone.
— Fuga din Salerno.
— Și pictorul ?
— Morelli... Una din mândriile școalei napo
litane.
Trecură alături, spre un tablou de dimensiuni
mai mici, ce lumina un colț.
— Un Mancini... — reluă Donici. — Un ta
lent minunat, stins de nebunie.
Era o figură napolitană cu gura voluptoasă
și fruntea melancolică. Simone fu izbită de
contrast :
— Ce expresie ciudată... — șopti.
Donici se aplecă ușor.
— Sensualitate și poezie. Tot sufletul na-
politan.
Trecură mai departe. Pe zidul de alături, o
pânză întunecată, străbătută de o palidă flacără,
într’o odaie îngustă de sărac, la lumina galbenă
a unei lămpi, un tânăr aplecat pe o masă, cu
capul între mâini, cu ochii plânși.
— Ce e acesta ? — se apropie Simone.

— l^is înfrânt, de Balestrieri.
— Balestrieri ?
— Da. Autorul lui Beethoven.
Simone contemplă din nou, mai lung, viziu
nea tristă.
— Câtă melancolie... — se tângui.
— Nu te mâhni, nu e decât o pânză — glu
mi Donici.
— Oricum... — și izbită neplăcut de cuvân
tul de glumă ce n’avea rost în clipa aceea, în
încăperea aceea : — Când te vei vindeca, dom
nule Donici?
— De ce?
— De felul acesta de a vorbi.
— Nu înțeleg... — făcu un gest spre dreapta,
și redevenind serios : — Un studiu de Palizzi...
Simone făcu câțiva pași spre pânza alăturată,
se opri câteva clipe, și atrasă mai mult de o
priveliște albastră :
— Dar acolo?
— O marină de Dalbono...
Una după alta, Donici îi explica minunile.
Minuni de artă, strânse de un rege al fînan-
ței ce avusese și un suflet de artist.
— Ieșim ? — făcu în sfârșit Donici, când în
cheiată înconjurul salonului.
Paznicul, care rămăsese nemișcat în pragul
ușii, se grăbi să-i călăuzească.
încet, cu un interes din ce în ce mai viu, stră
bătură la rând toate încăperile. In fiecare, un
nou aspect de artă și de viață italiană, o nouă
răsfrângere de vis secular... Vila aceea era în-
tr’adevăr o minune. Simone se gândi la stă
pânul care își făurise un astfel de adăpost, și
nu se sfii să-l admire :
— Ce om...
— O, de ați ști, doamnă...
FURTUNA 59
Simone se întoarse. Era paznicul. Cu capul

plecat, cu privirea pierdută în retrăirea unui
trecut :
— Toată lumea îl cunoștea, dar nimeni mai
bine ca mine... Avea atâta suflet...
— Ai fost în serviciul său ? se înduioșă
Simone.
Omul dădu din cap.
— Douăzeci de ani, doamnă... O bătrânețe
de om...
Se opri, cu glasul încleștat de emoție. Si-
mone îl contemplă, mișcată.
— Nu te mai gândi... Fii mulțumit că l-ai
slujit cu drag — și întorcându-se spre Donici : —
Mai e ceva de văzut?
—■ Da — răspunse Donici — Napoli.
— Napoli ? Aici ?
Donici zâmbi.
— N'am venit oare pentru aceasta ?
Simone repetă :
— Aici ?
— Să ieșim, vrei ? — și făcând un semn că
tre paznic :
— Terasa.
Paznicul o luă înainte. In urma lui, vizita
torii pătrunseră într’o odaie întunecoasă unde,
la început, nu deslușiră nimic. Paznicul se de
părtase. Deodată, într’un scârțâit de obloane
împinse, o lumină mare năvăli, și cu lumina,
un muget surd, monoton și ritmat : mugetul
mării.
Donici făcu semrr femeii să înainteze.
Simone înaintă câțiva pași, și în pragul ușii
■cu vitrouri, se opri.
O terasă imensă se întindea acum în fața ei,
albă și împodobită cu flori, ca pentru o sărbă
toare. In față, nicio casă, nicio fâșie de pământ,
nimic. Nimic altceva decât perspectiva neve-
€o OVID DENSUȘIANU-FIUL
rosimilă a unei simfonii de culori în care Vesu-

viul, Napoli, Capri singurateca, marea toată se
contopeau.
O clipă, femeia avu :senzația că visează.
— Privește — șopti Donici. Și ii arătăi ora-
șui.
In amurgul cristalin, de un albastru feeric,
atât de pur încât părea ireal, Napoli se profila
alb, ghemuit între mare și cer ca pentru o se-
nină adormire. Sus, niciun nor; jos, pe marea
netedă, nici măcar o barcă, nicio încrețire de
val. Dealungul țărmului ce își frânge spre
Castel dell’Ovo dunga lină, apa era atât de lim
pede încât casele oglindite în ea păreau mai
mult decât o limpede oglindire : malul răstur
nat al unui oraș identic scufundat în mare. In
fund, dominând zările și orașul, ocrotind pro
montoriul sorrentin, mai maiestuos prin singurăta-
tea-i calmă decât prin uriașa-i massă întune
cată, Vezuviul își depăna molatec fumul alb.
Și veghiat cum era de vulcanul tăcut, încreme
nit în nemișcările albastre ca într’o ascultare de
nemărginiri, ai fi zis că nu orașul veseliei și
al dragostei ce cântă, ci orașul singurătății și
al tăcerii își adormea visările.
Aplecată acum pe balustrada înaltă, Simone
contempla, într’o reculegere uimită, minunea
acelei zări cu care nicio zare, din câte văzuse
până atunci, nu semăna. Și prin ochii ce scân-
teiau de răsfrângerea minunii, o licărire tulbure,
o licărire de avântări reaprinse, fremătă. Și
freamătul nestăpânit se furișă într’o șoaptă, o
șoaptă ce spunea mai mult decât orice :
— „Napoli bella..."
Donici se aplecă.
— Napoli, da... Orașul cântecului trist și al
dragostei ce moare...
— Ce moare ?
FURTUNA 6i
— Ce moare, da, prin înșeși biruințele ei...

Simone tresări, isbită ciudat de glasul melan
colic ce se mlădiase, aproape de ea, ca răscolind
o nostalgie. Omul acela știa deci să fie și bun,
să fie duios ?
Se gândi la ceea ce auzise despre Napoli,
oraș al fericirii, oraș al dorului... Al dorului ce
moare, da... Donici avea dreptate... Căci o feri
cire mare, o fericire pură nu durează : se aprinde
spre a se stinge... și de se aprinde iar, nu mai
e ea... Totul era deci zădărnicie ? Tot ce era
frumos trebuia să piară ?
O apăsătoare presimțire de sfârșituri veșnice,
peste renașteri veșnice, o întunecă. Intr’o în-;
cordare de voință, încercă s’o risipească
privirea pierdută se ascuți spre zare.
— Ce-i acolo ? — și arătă cu mâna colina ce
domină orașul.
— Vomero.
— Dar acolo ? — și arătă ci fâșâie de pă
mânt ce prelungea Vezuviul.
— Sorrento.
Tăcură iar. Jos, marea își legăna plângerea :
tânguire omenească, parcă, mai mult decât șoap
tă de val.
Simone se aplecă să privească. Dedesubt,
atingând aproape zidurile vilei, malul se adân
cea, scobit în semicerc : fâșâie de stânci nete
zite la mijloc de o dungă de nisip.
— Uite, o plajă... S’ar zice că aparține
vilei.
— Da. Aparține vilei.
— Adevărat? — se miră ea. — Și toate vi
lele au plaja lor, aici ?
— Nu toate... Cea mai frumoasă e acolo...
— și Donici întinse brațul spre profilul ma
siv al castelului Donn’Anna.
— Parcă ar fi un castel...
— Da, castelul Donn’Anna. A aparținut re

ginei Ioana, stăpâna desfrânată.
— Regina Ioana ? Parcă am auzit... Circulă
legende multe in jurul ei... '
— Prea multe, chiar...
Trecu un timp. Adânciți amândoi în ascul
tarea mării, ai fi zis că se uitaseră. De undeva,
de pe o barcă pribeagă poate, poate de pe un colț
de țărm, veni un cântec legănat, o frântură de
dor napolitan.
— Iți plac amurgurile, domnule Donici?—făcu
deodată Simone.
— Nu totdeauna.
— Ciudat...
— Pentruce ?
— Poeților le plac amurgurile... și încep să
cred că dumneata ești poet.
— Poet ? — râse ; și cu un gest de nepăsă-
toare îngăduință — Poate, ca orice scriitor...
— Nu. — rectifică Simone. — Nu toți scrii
torii sunt poeți ; pe când dumneata...
— Ce te face să crezi ?
— Eu știu ?... Plimbarea aceasta, popasul în
această vilă, alegerea acestui loc, până și clipa...
Intr’un ceas, mi-ai arătat câteva minuni și o
priveliște unică.
Donici luă un aer modest.
— Oricine ar fi putut s’o facă.
— Nu cred... Insfârșit, ai un fel de a te purta
cu totul original. Uneori îmi faci impresia de
a fi un suflet rece ; altădată, sensibil... Și apoi,
ai un lucru care îmi place.
- Da?
— Da. Dai a înțelege multe și vorbești puțin.
— Să nu înțelegi greșit.
Replica căzuse usturătoare, Simone deschise
gura, vru să răspundă, tăcu, Nu ea, ci Donici
înțelesese greșit.
FURTUNA бз
Acum, în jurul lor, amurgul se adâncise. In
zările contopite, dealungul țărmului napolitan,
mai departe, pe promontoriul sorrentin, câteva
lumini înșirate fremătau.
— Primele lumini... — strecură Donici.
Simone plecă fruntea, ca pentru a da a înțe
lege că văzuse ; rămase apoi, cu privirea ațin
tită în zare, cu gândul departe, ascultând,
în învăluirea serii, tânguirea valurilor spre ma
lul pustiu. Și nu auzi, în ascultarea adâncă, gla
sul întrebător al celuilalt.
— Mergem? — repetă Donici.
Simone se întoarse, și ca și cum ar fi fost
smulsă din risipite gânduri depărtate :
- Unde ?
— Ai uitat serata ?... E aproape șase.
In ochii absenți miji o licărire : era drept, aveau
serata... Dădu din umeri. Și apoi ? Ce însemna
o serată față de o clipă ca aceea ? Și gândul
petrecerii, al petrecerii sgomotoasă și turbure, o
străbătu neplăcut.
— Dacă n’am merge ?
— Pen truce ?
— Nu știu. . Nu sunt dispusă pentru atâta
lume.
— Nu se poate, ai oprit masă.
O adiere rece străbătu terasa. In larg, pe
marea tot mai întunecată, între Capri și promon
toriul sorrentin, se aprinse o dungă palidă:
prima sclipire a lunii.
— Să mergem — reluă Donici. — Uite, a în
ceput vântul.
Simone ridică bustul, și cu o mișcare lentă,
aproape în silă :
— Să mergem...
Străbătură terasa, pătrunseră în vilă. Călău
ziți de paznicul bătrân, depășiră încăperile vaste,
coborîră în parc.
«4 OVID DENSUȘIANU-FIUL
In parc, între tăcerea vilei singuratice și în

cleștările străzii, femeia avu o șovăială.
— Ce este ? — se aplecă Donici.
Simone nu răspunse. Doar câteva clipe mai
târziu, prin geamătul porții de fier ce fereca în
urma lor un ceas de vis, păru că-și amintește.
Și răspunsul se tângui într’o întrebare :
— De ce m’ai adus aici, domnule Donici ?
Și ai fi zis că nu părerea de rău de a fi
venit, ci mâhnirea de a pleca de acolo o întu
necase.
V.
— Prințesa di Gerace, cea mai frumoasă fe-

meie din Napoli.
In restaurantul strălucitor de lumină și de
cristaluri intrase o femeie înaltă, de o fineță de
trăsături cum rar întâlnești la o italiancă,
". Fru-
musetea meridională,, cu obraz aprins și mlă
dieri voluptoase în ' mersul leneș, se afinase la
dânsa ca pentru o spiritualizare, O blondă cu
profil delicat și ochi de amurg, și. care mergea
ca o regină. Era îmbrăcată în negru, cu acea sim
plitate aristocratică ce singură poate desăvârși
o eleganță.
Dintr’o privire, Simone o judecase.
— Frumoasă, într’adevăr.
Prințesa era întovărășită de doi bărbați, din
care unul, cel mai tânăr, avea o înfățișare de
străin.
— Cine e ? —• întrebă Simone.
Noii veniți treceau acum printre mese, salu
tând în drumul lor nenumărate cunoștințe.
— Nu-1 văd bine — răspunse Donici — dar
trebue să fie Sforza.
— Un prieten ?
— Logodnicul ei.
Simone privi din nou. Cei trei se așezară în-
tr’un colț, la o masă lungă.
5
— Frumoasă pereche... Dânsa, mai ales... Dar

celălalt ?
Donici se aplecă să vadă.
— Marcello Orilia. Răsfățatul femeilor și ar
bitrul elegantelor.
Intr’adevăr, cu prilejul acelei serbări de bine
facere, hotelul Excelsior strânsese in saloanele-i
vaste toată aristocrația napolitană. Nume stră
lucite, apărând în eleganță și risipă rămășițele
unor tradiții glorioase.
Donici le cunoștea. Prințesa di Spinoso, fer
mecătoarea rivală a prințesei di Gerace ; mar
chiza de Santassilia, cu trup de Venus și profil
perfid ; ducesa Caracciolo, tăcută și blândă ; Le
tizia Sangri, fecioara visătoare cu șolduri de
efeb ; prințul d’Alberti, sgârcitul stăpân al unei
averi imense, trandafiriu și gras ; prințul Pig-
natelli ce dădea încă, la nouăzeci de ani, ser
bări mărețe în vechiul palat din Sirignano ; mar
chiza Vinci, orgolioasa purtătoare a unei vechi
glorii florentine ; apoi, unul după altul, deosebin-
du-se de cei dintâi printr'o nobleță cumpărată,
baronul de Rosa, contele Persani, ducele d’Arena,
principele Rizzi...
Și nu erau singurii. Mai erau și tineri ele
ganți, femei cu privirea tânără pe obrazul ofilit:
snobismul și bogăția unui oraș, adunați pentru
a ajuta mizeria.
Oricum, era un spectacol frumos. Ai fi zis
un concurs de eleganță, menit să deschidă în
strălucire sezonul monden. Peste mesele albe,
peste strălucirea mătăsurilor și a cristalurilor
scumpe, respira o veselie sgomotoasă, exaltată
în vin ca pentru o nesfârșită uitare.
Deodată, se făcu tăcere. Luminile scăzură.
Timp de câteva clipe, nu se auzi decât scârțâi-
tul scaunelor mișcate, semn de atenție, și vue-
tul cadențat al mării, dincolo de terasă.
FURTUNA 67
Un glas anunță :
— La Martinelli... Sogno orientale.
— Martinelli ?... Cine este ? — sopti Simone.
— Prima dansatoare a teatrului San Carlo —
strecură Donici, aplecàndu-se încet. — ...lat-o.
Apăruse dansatoarea. O femeie înaltă, cu ochi
imenși și mlădieri feline, idealizate de un văl
alb. In mers legănat, făcu câțiva pași spre mij
locul sălii, se opri. Și timp de câteva clipe,
încremenită în mijlocul sălii, încordată pe vâr
ful picioarelor, cu brațele întinse, păru un avânt
omenesc fulgerat de un vis. Apoi, într’o aple
care lină, visul se însufleți...
Șerpuia acum, în tăcerea adâncă, o melodie
lentă, străbătută de sfioase doruri. Apoi, într’un
crescendo lung, melodia se înălță, se ascuți în
tr’o notă caldă, vibră ca o rugăciune, se risipi
dureros în melancolia vaporoasă a începutului.
Și dansatoarea interpreta această muzică. Se
pleca, se ridica din nou, cu mlădieri încete și
armonioase, cu voluptăți leneșe în ritmul visător.
La un moment dat se opri, cu privirea ațintită
spre o nevăzută zare. Alunecă apoi încet, cu
bustul aplecat și brațele întinse, ca încremenită
în moarte.
Un ropot furtunos de aplauze isbucni în sala
cucerită. La masa prințesei di Gerace, contele
Pironti se ridicase brusc, strigând cu entuziasm
numele divei.
— Bravo la Martinelli ! Viva la Diva !
Alții îl imitară ; și timp de câteva minute,
serbarea aceea de aristocrați răsună de o exu
beranță populară.
Era ceasul unsprezece : ceasul amețitor ce dă
o frenezie unei petreceri. Și pentru mulți din
cei de față era prima mare petrecere a anului.
Prințesa di Gerace înghițea pahar după pahar,
Anna Caracciolo aplecase capul pe umărul ro-
bust al baronului de Rosa, Marcello Orilia sfida

sala prin monoclu.
Luminile sclipiră din nou, mai intense parcă
după nelămuririle penumbrei. Orchestra atacă
un tango. Pătratul lucios, pe care alunecase
trupul șerpuitor al vedetei, fu asaltat de dan
satori.
" — Dansezi, domnule Donici ?
— lartă-mă, nu.
— Niciodată ?
— Niciodată.
— Uf! Ce plicticos ești!
— Vrei să-ți prezint un dansator ? Cunosc
destui...
— A, nu... Dă-mi să beau, mai bine.
Si Simone întinse cupa.
Băuse cam mult. Frenezia celorlalți i se co
municase brusc, sub forma unei veselii violente,
din acelea ce nu alcătuesc o destindere ci, dim
potrivă, o încordare. Era neliniștită, fără a ști
precis pentruce. Poate atmosfera aceea de străini,
poate contrastul între sgomotul serbării și re
culegerea vilei din Posillipo. Poate, mai mult
decât orice, tovărășia acelui om ciudat, ce știa
să împletească atât de bine delicatețea cu ironia
și la care ironia însăși avea farmec.
Donici făcu semn unui chelner să se apro-
pie.
— încă o sticlă.
— Șampanie ?
— Da.
Simone așteptă ca omul să se depărteze, luă
o țigară din tabachera lui Donici deschisă în
fața ei, și aprinzând-o cu un gest molatec :
— Știi ceva, domnule Donici ?
Donici se întoarse încet spre ochii turburi.
— Ce ?
Simone aruncă chibritul în scrumieră, aspiră
FURTUNA 69
din țigară, apoi, cu un glas studiat, parcă

obosit :
— îmi placi.
- Eu?
Simone se aplecă puțin, și cu o încăpățânare
dârză în privirea nesigură :
— Dumneata. Am spus că îmi placi. E clar,
nu ?
Donici nu avu vreme să răspundă. Chelnerul
sosise cu șampania. Simone întinse cupa. Chel
nerul o servi cu impasibilitatea gravă a slugei
ce nu observă nimic, ce n’are voie să gândească
nimic.
— Ești primul om care nu mi-a făcut curte
— urmă Simone, îndată ce chelnerul se înde
părtă. — încolo, n’ai decât defecte...
— Mi-ai mai spus-o...
Simone ridică paharul la gură, bău puțin și
adăogă:
— Numai defecte. Ești rău și nu știi să
dansezi... La Paris toată lumea dansează.
— Firește, când nu poate gândi...
— Da ?... Și dumneata gândești ?
— Uneori.
— Și la ce gândești... când gândești, dacă nu
te superi ?
Donici glumi :
— La fleacuri... De pildă, că o femeie veselă
are întotdeauna farmec.
— Și eu cum sunt?... Veselă?
Donici nu răspunse. In schimb, luă sticla cu
șampanie și o apropie de paharul Simonei. Ge
stul alcătuia, prin el însuși, un răspuns. Femeia
înțelese.
— Ca să fiu și mai veselă ?
— Ca să ai farmec.
Sunt cuvinte care trezesc. Cuvintele lui Do
nici fuseseră din acestea. Simone, pe care șam-
pania începuse s’o amețească, își reveni. Alungă

paharul, și cu un glas schimbat, tăios aproape :
— Dacă n’ai fi fost inteligent, domnule Do
nici, nu ți-aș fi vorbit cum am vorbit. Mă înțe
legi, nu-i așa ?
Donici dădu din cap, afirmativ.
— înțeleg. Suntem doi necunoscuți care glu-
mese.
— E adevărat. Totuși, uneori am impresia
.
că am fi doi dușmani. Dumneata, nu ?
— Nu. Aceasta ar însemna că am putea în-
tr’o zi să devenim prieteni.
— Și crezi că nu s’ar putea întâmpla ?
Fața lui Donici se întunecă.
— Greu...
— Pentruce ?
Celălalt ridică umerii.
— Nu știu... O părere ca oricare alta.
După un număr artistic pe care nimeni nu-l
mai urmărise, orchestra atacase un vals. O
parte din lume părăsise mesele și se îngrămă
dea din nou pe parchetul neted, ca pentru un
dans fără sfârșit. Cu toate ferestrele deschise,
căldura devenise apăsătoare. Privilegiul unei
țări unice, în care frenezia unui simplu pahar
învinge iarna.
— Să ieșim puțin — propuse Simone. — Căl
dura aceasta mă apasă.
Se sculară, îndreptându-se spre sala alăturată,
un salonaș pustiu, aerisit de un balcon deschis
spre mare.
— Insfârșit, poți să respiri aici... — răsuflă
Simone.
Urmată de Donici, se apropie de balcon, se
rezemă de balustradă, aplecă bustul, ca ascul
tând. Strada era pustie. In față, marea ne
mărginită, străbătută de lună, își legăna singu
rătatea.
i
■
FURTUNA 71
— Ca la Posillipo... — șopti femeia.

Trecu un timp. Din restaurant venea acum
o melodie de tango, întretăiată de râsete și gla
suri vesele.
— Ce liniște era acolo... — urmă Simone.
— Unde ?
— La vila unde am fost. Atâta seninătate,
atâta reculegere...
Se revăzu pe terasă, învăluită de amurgul
albastru, departe de sclipirile orașului. Se re
găsi înduioșată și bună.
— Ciudat... De o vreme încoace nu mă mai
simt mulțumită nicăeri — adăogă. — Am venit
la Napoli pentru a găsi veselie, și acum...
Se opri ; și după o tăcere scurtă :
— Domnule Donici, n’ai simțit vreodată ne
voia de a fi singur, de a încerca o altă viață ?...
Cum să spun ? de a-ți făuri un suflet nou ?...
N’ai fost niciodată .obosit de dumneata ?
— Obosit de mine ?... Poate. Am uitat.
— Ești sigur ? Insfărșit... Nu știu de ce, dar
simt nevoia de a mă reculege, de a mă retrage
undeva... Un colț liniștit, fără sgomot, fără
lume...
Și căutând parcă o scuză acelei dorințe ciu
date :
— Am gusturi stranii, nu-i așa ?
— Nu... Dar liniște, la Napoli...
— In împrejurimi, atunci.
— In împrejurimi ? Abia ai sosit.
— Nu-i nimic. Am vreme să văd Napoli.
Spune-mi un loc... Un colț de tăcere, dincolo de
oraș...
— Eu știu ?... Amalfi... Sorrento...
— Care e mai aproape ?
— Sorrento...
— Bine, domnule Donici. Mâine vom merge
la Sorrento... Nu te supără?
— Dimpotrivă. Nu ți-am făgăduit oare să-ți

fiu călăuză ?
— Da, dar nu să-mi urmezi toate capriciile.
— O, un capriciu atât de fermecător,..
— Nu-1 lăuda... Pot avea și altele...
Donici se înclină, și malițios, afabil totuși :
— S’ar putea să n’ai ?
VI
Un mănunchi de vile albe, cu presărări de

parcuri verzi in zâmbete de fiori, un cuib de
lumină în învăluiri albastre — scânteie de dia
mant peste un safir — un cer nemărginit pe o
nesfârșită mare, și toate dorurile lumii într’un
cântec de dor : Sorrento...
Intre Noembrie și Martie, Sorrento își limpe

zește viața. Cu primele adieri mai răcoroase, cu
primele micșorări de zile spre nopțile mai lungi,
cu primele chemări de trude și de griji spre
larma metropolelor, orășelul cu încrucișări de
suflete străine, de călători veniți din toate de
părtările spre visul tuturor uitărilor, se reculege,
se odihnește parcă, învăluindu-se de seninăta
tea calmă a vieților ce s’au regăsit. O parte
din vile își ferecă obloanele, bărcile ce se le
gănau dealungul malului se risipesc ; in piața
Tasso, pe străzile centrului, pe ulițele șerpui
toare și pietruite, sgomotele și pașii se deapănă
mai rar. In cele patru hoteluri deschise mai
departe, o tăcere sonoră de încăperi pustiite
împrăștie, puțin câte puțin, amintirea tot mai
ștearsă a trecerii străine. Din trecerea atâtor
străini nu rămân, statornică amintire, decât anun-
turile traduse in cele două mari limbi occiden

tale, și pe alocuri, dealungul malului fermecător,
la o masă retrasă dintr’un restaurant central,
în dreptul unui hotel, silueta singuratică a unui
turist întârziat.
Totuși, dincolo de aceste treptate pustiiri, un
lucru rămâne în Sorrento, statornic, neatins :
farmecul lui. Cu zile mai scurte, cu marc mai
pustie, cu mai dese înfiorări de adieri mai ră
coroase și nopți mai tăcute peste zări mai
tăcute, dar vast și profund, semn de învăluiri
senine. Căci Sorrento nu cunoaște iarnă, iar
acei ce îl părăsesc într’un sfârșit de toamnă, nu
pleacă fiindcă cerul e mai puțin înalt și marea
mai puțin albastră, ci fiindcă departe, în orașele
lor, în țările lor, un suflet, o muncă, un cămin
i-а chemat. Aceeași nostalgie, deci, aceeași lim
pede odihnă ; mai înalte, mai profunde chiar,
căci tăceri mai lungi le prelungesc.
Astfel, pe acela ce-1 cunoaște, acela pe care
nicio trudă, nici un cămin nu-1 cheamă spre o
reîntoarcere, nu vara, ci toamna sorrentina îl
ispitește mai mult. Valul curiozității europene
nu-1 mai turbură, și nici împletirea graiurilor
străine nu-i mai amintește că e străin. Și oco
lește hotelurile, centrul internațional, spre a se
adăposti în șerpuiri de drumuri singuratice și
în izolări de vile risipite, încremenite între soare
și mare ca pentru o nesfârșită ascultare de ne
sfârșite chemări.
De cele mai multe ori, aceste vile sunt clă
diri mărunte, lipsite de orice urmă sau dorință
de lux. Albe sau gălbui, încercuite de grădini,
cu obloane verzi și balcoane înflorite, presărate
dealungul unor uliți la marginea orășelului, re
spiră în ele o mulțumire calmă, o reculegere
senină de vieți neturburate, cuibărite molatec
sub aripi de vânt. Toată lumina, tot visul Su-
FURTUNA 75
dului aprins, strânși pe o fâșie de țărm, între

o floare și un val.
Ca pretutindeni unde natura învinge mai de
parte frământările oamenilor, Sorrento nu-și
desvălue în întregime sufletul decât în atmo
sfera acestor popasuri mărunte. Și, printre aceste
popasuri, mai adânc, mai luminos decât în ele
poate, în singurătatea limpede și umilă a unei
căsuțe albe din apropiere de Sorrento, ghemuită
între Castellammare și Sorrento ca un vis de
fluture între flori. Niciun nume răsunător nu
se citește pe fațada lină : nici Beau Séjour, nici
Paradis, nici Vila Eden, nimic din ce ar putea
aminti un adăpost de lux. Trei simple cuvinte,
săpate în alb pe zidul alb : Nido di pace. Cuib
de liniște ce este, totodată, și un cuib de no
stalgii.
Puțini îl cunosc, foarte puțini îl caută. E prea
tăcut, e prea departe acolo. 11 îngrijește o femeie,
o femeie din alte vremuri, cu ochii albaștri ca ma
rea, cu părul alb ca zidurile din jur, cu un mers în
cet și un glas pierdut, un glas din alte vremuri.
Nu e dânsa stăpâna. Stăpâna a plecat de mult,
de ani nenumărați, se spune, luată de un om
necunoscut, în făgădueli fără margini, spre
țărmuri fără nume. Și n’a mai revenit. Doar
femeia ce o crescuse, femeia ce o îngrijise, a
rămas acum acolo, singuratecă amintire a unui
trecut umil, și a unei iubiri purtată departe pe
un freamăt de vis. Nici rudă, nici mamă ; slugă
credincioasă, ce înlocuise într’o zi o familie și
o marnă.
In apropierea căsuței, drumul cotește lin ;
astfel, sgomotele lui n’ajung acolo. Patru odăi
mobilate modest, dar curate și netede ca un
neted cristal, o mică grădină înspre drum, ma
rea vastă și liberă de partea cealaltă : atâta tot.
înspre mare, însă, pe o terasă înflorită ce îm-
prejmuește zidul, nu numai golful senin, ci însuși

Sorrento adaogă priveliștii ample minunea scli
pirilor lui. Dela Napoli nu deslușești decât
Sorrento și Capri, dela Sorrento poți vedea tot
golful ; promontoriul sorrentin însă se pierde.
Aici, pe terasa albă, îmbrățișarea ochiului e de
plină. Sorrento și Napoli, Posillipo și Capri
încetează de a fi patru frânturi : sunt risipita
radiație a aceleiași lumini, un singur popas în-
tr’o nemărginire. Ca o picătură de rouă ce ră
sfrânge un răsărit, acest colț de pământ cu
prinde o lume.
La el se opriră a doua zi, după o <
о oră de
drum, Simone d’Aubry și MirceaI Donici.
VII
Pe terasa albă a vilei singuratice, Donici și

Simone încheiau în minunea unei nopți minu
nata pribegie a unei zile.
Era o noapte feerică, de o puritate cristalină,
atât de limpede încât părea ireală. In îmbrăți
șarea ochiului, golful napolitan se deslușea cu o
netezime de contururi uimitoare, înseninată și
mai mult, spre Capri, de radiația argintie a lu-
nei înalte ce se oglindea departe în marea abia
încrețită. Pe dunga zărilor, între fâșia singu
ratecă a promontoriului lin și massa întunecată
a colinei tăcute, Napoli era o scânteiere de lu
mini aurii ce se pierdeau, tot mai rare, între
Castellammare și Posillipo, ca un șirag de perle
prelungind o diademă.
Intre cer și mare, nicio aplecare de pânză,
nicio alunecare de vas : o dâră argintie pe un
pustiu albastru, atâta tot. Și în tăcerea depăr
tărilor, de n’ar fi fost adierea lină ce înfiora din
când în când nemărginirea, ai fi putut crede că
nu o noapte pământească scânteia acolo ci o
vrăjită noapte dintr’un rai nestins.
Isprăviseră masa.
Așezați față în față, la lumina unei lămpi ce
se oglindea jos în fiorul apelor, se adânciseră
in noapte aproape fără să-și dea seama, astfel

cum te uiți pe tine însuți in anumite ceasuri de
visare, străbătute, în răstimpuri, de o întristată
nostalgie de retrăiri. El, pierdut în gânduri,
recules ; dânsa ascultând, cu capul întors spre
sclipirile zării, tânguirea valurilor pe malul
pustiu.
Sosiseră la amiază, pe un timp fermecător.
După o scurtă rătăcire prin Sorrento, se întor
seseră la vila singuratecă, comandaseră masa,
plecaseră apoi iar.
— Să mergem spre plajă, — îi spusese
dânsa.
Cu două ceasuri înainte, în plimbarea scurtă,
trecuseră pe lângă țărm, acolo unde pescarii
adunați pregătesc în cântece truda rătăcirilor
lungi, iar copiii se joacă printre bărcile goale.
Și viziunea acelor vieți senine și umile, o fer
mecase. O turburase, totodată. Căci se gân
dise că adevărata fericire era poate acolo, în
sufletele acelea pribege și naive, ce nu doreau
decât un lucru și îl aveau: o pâine muncită ''w și'
o rază de soare.
Și cuprinsă de o inedeslușită nostalgie de re-
veniri, dorise să se întoarcă.
Și se întorseseră.
Acum însă, în odihna după amiezii, plaja era
aproape pustie. Doi bătrâni rezemați de o
barcă; mai departe, un copil aplecat jucându-se
cu o scoică : atâta tot. Și pe fondul mării al
bastre, lucioasă ca safirul, cele trei freamăte ;
omenești desvăluiseră deodată o realitate nouă :
aceea a micimii noastre trudite față de nepăsările
infinitului.
Dece e așa pustie, acum ? — se tân-
guise ea.
— Au plecat pescarii...
Cutreeraseră apoi centrul, ’se îndreptaseră în-
FURTUNA 79
cet spre hotel Vittoria, falnic de atâtea înalte

terase, coboriseră spre Marina Grande, se de
părtaseră, pe mare, spre stânca Rovigliano.
Acolo, în încercuirea albastră, femeia avusese
ca un vârtej. Nemărginirea aceea, pe stânca
singuratică, lângă castelul părăsit, o înspăimân
tase. I se părea că se scufundă, că, dintr’o
clipă într’alta, adâncurile acelea aveau s’o nimi
cească. Și, mai dureroasă ca înainte, aceeași
senzație de micime omenească pierdută în ne
sfârșit, o năvălise, o copleșise.
Și se întorseseră la țărm.
Ajunși la țărm — ultim popas — se urcaseră
la Tramontano, acolo unde tace, încremenită în
timp, bisericuța engleză.
— Vrei să vezi locul unde s’au rugat, într’o
zi ca aceasta, două suflete mari ? — o între
base el.
— Două suflete mari ? — repetase ea.
— Da... Shelley și Keats.
Și se urcaseră.
Ziua coborîse spre asfințit. In bisericuța mică
și pustie, prin cele două geamuri închise și pră
fuite, apusul strecura o lumină vaporoasă și
blândă, abia înviorată, în dreptul altarului umil,
de reflexul candelabrelor vechi și al ramelor
sfinte. La mijloc, așezate pe două rânduri,
scaunele goale răspândeau o melancolie de cre
dințe apuse, de vieți stinse de mult, de rugi și
îngenunchieri tăinuite.
In tăcere, pătrunsă de o nouă, pioasă melan
colie la gândul celor două mari suflete apuse,
femeia contemplase lung rândurile pustii. Și
atâta mistică odihnă se desprindea din locașul
umil încât uitase, timp de câteva minute, până
și prezența aceluia ce o întovărășea.
Apoi, în înserarea calmă, prin căminuri tă
cute ce începeau să se aprindă de tremurânde
So OVID DENSUȘIANU-F1UL
lumini, reluaseră drumul spre cuibul de pace.
Era o simplă șoaptă ? Era un cântec ? Ve

nea de departe ? Se înălța aproape ?... N’ai fi
putut spune. Era un glas omenesc, in orice
caz, dar atât de coborît, atât de lin, încât aveai
uneori impresia că e mai mult o tânguire de
ape, modulate pe un freamăt de vânt.
Deodată, într’o vibrație lungă, melodia se ri
dică, se limpezi, se adânci din nou într’o notă
gravă, renăscu, senină și amplă, legănând o
reaprinsă nădejde.
Cu o mișcare lentă, ca trezită dintr’un vis,
Simone se întoarse spre Donici.
— Ce cântec e? Am impresia că îl cunosc...
Donici o contemplă un timp; însfârșit, depă
șind gândurile în care se închisese :
— Torna a Sorrento... — și aplecându-se ușor
spre balustradă, tăcu din nou, ascultând.
Acum, melodia se apropia, adusă de fio
rul unei adieri sau de înaintarea nevăzută a unei
bărci, îndreptată molatec spre țărmul tăcut. Și
pe măsură ce se apropia, se înviora, se înse
nina tot mai mult, străbătută de vibrația unui
glas tineresc ce dădea notelor largi o însufle
țire aprinsă de chemare.
— Da,. îl recunosc... — șopti Simone. Dar
■de unde vine ?
Donici făcu un gest spre mare în timp ce un
foșnet abia perceptibil părea că o străbate ; apoi,
din umbra unei stânci, se desprinse o alunecare
de rame, mlădierea lentă a unei bărci.
înăuntru, o femeie : și femeia era aceea care
cânta. Aplecată ușor deasupra apei, uitând
parcă de vâslașul tăcut ce îi stătea în față, si-
lueta-i albă se deslușea în noaptea albastră mai
FURTUNA 81
mult ca o arătare de vis decât ca o legănată

făptură omenească. Și barca se apropia tot mai
mult, trecu lângă țărm ; alunecă încet lângă te
rasă... Din cântecul aprins, se deslușeau acuma
și cuvintele : nostalgice, sonore... Trecând sub
lumina terasei, necunoscuta se opri, ridică frun
tea ; rămase privind, nemișcată, umbrele de sus
care o priveau.
Timp de câteva secunde, prin înfiorarea su
fletelor împletite fugar, nu se auzi decât șoapta
ritmică a valurilor tăiate ritmic de rame, iar
deodată, într’o aplecare mai adâncă, geamătul
bărcii cotind înspre larg. Apoi, în depărtarea
tot mai vastă, glasul se înălță din nou, scăzu
treptat, se contopi cu șoapta mării, se stinse,
odată cu viziunea albă, în recuceririle albastre
ale nopții.
Dar OC
Se stinse... Dai pot auilgc
se pci. stinge UÜ1 c, în anu-
oare,
mite tăceri, armoniile ce le-au aprins ? Nu se
prelungesc oare, dincolo de toate depărtările,
dincolo de toate risipirile, în sufletul ce le-a
ascultat ?
E ceea ce se petrecu, dacă nu în sufletul lui
Donici, în orice caz în acela al Simonei. In ri
sipirile cântecului, întâi, în lăuntrica-i prelun
gire apoi, expresia feței grave se adâncise și
mai mult într’o melancolie fără margini, cu atât
mai adâncă, poate, cu cât nimic precis n’o răsco
lise. Și în ochii pierduți spre zarea iluminată,
mai mult decât răsfrângerea luminii de departe,
umezeala unei lacrimi ai fi zis că sclipea.
Ca și cum ar fi simțit întristarea tovarășei.
Donici se întoarse spre ea, o privi lung. Da,
ceva se petrecea în ființa aceea... Dar ce ?
Pentruce ?
Cu un gest blând, întinse brațul, luă mâna
albă și fină, și strângând-o încet :
— Ce ai ? Dece ești tristă ?
6
&2 OVID DENSUȘIANU-FIUL
Femeia coborî privirea, nehotărîtă parcă ; în-

sfârșit, cu un accent de copilăroasă nedumerire
în glasul coborît :
— Nu știu... Seara aceasta atât de frumoasă,
tot ce am văzut azi... Mi se pare un vis.
Tăcu, ca pentru a împrospăta, în gând, pri
veliștile străbătute în cursul zilei, și astfel cum
mărturisești un lucru ce te-а frământat îndelung :
— Vezi, domnule Donici, am călătorit mult...
Am văzut multe țări, multe locuri frumoase...
N’aveau poate farmecul Italiei, dar aveau și ele
zări, și armonii încântătoare... Aveau și ele
nopți ca aceasta, chiar dacă n’aveau zările ei...
Și totuși, e ciudat, niciodată n’ațn simțit ce simt
acum... Nu, niciodată n’am simțit atâta senină
tate, și atâta tristețe, totodată... ’ (făcu o pauză,
ridică privirea, o coborî din nou). Da, tristeță...
Pentruce ?... N’aș putea spune... Și totuși...
învăluit de vibrația glasului sincer, Donici
contempla acum fața femeii ca și cum ar fi vrut
să pătrundă până în cele mai tăinuite cute, ceea
ce se petrecea în sufletul întristat. O clipă, un
zâmbet nelămurit îi lunecă pe buze, apoi, stin-
gându-1 brusc, aplecându-se și mai mult deasu
pra mesei :
— Ți s’a întâmplat să te întorci, la o distanță
de ani, într’un loc pe care îl mai văzuzeși ? —
întrebă încet.
O scânteie de curiozitate învioră ochii fe
meii.
— Da, desigur...
— Și când l-ai revăzut ți s’a părut acelaș ?
Nu l-ai găsit schimbat?” Nu ți s’a părut
schimbat?
— Da, uneori...
— Și nu te-ai întrebat niciodată din ce pri
cină ?
— Ba da, dar ajungeam la concluzia că ceea
FURTUNA 83
ce mi se părea nou fusese și înainte, numai că

eu nu-1 deslușisem...
Donici zâmbi.
— Nu, nu e asta... — începu ; și ca și cum ar fi ex
plicat unui copil un lucru pe care acesta vroia
dar nu izbutea să-l înțeleagă: — Știi ce era? Era
sufletul dumitale care se schimbase... Da, su
fletul... Acesta e tot... Natura nu se schimbă...
Pretutindeni e aceeași, și rămâne aceeași... Cu
aceleași lumini, cu aceleași răsărituri, cu ace
leași renașteri și aceleași furtuni... Ceea ce (
se schimbă, ceea ce ne dă impresia că lucrurile ■
se schimbă, e sufletul din noi... (tăcu iar, și co-
borînd glasul ca spre o mărturisire)... Uite, nu
ți s’a întâmplat să simți, în întunericul unei
nopți, mai multă seninătate decât în ziua cea
mai limpede ? Nu ți s’a întâmplat să ai, în fața
unui răsărit, o melancolie nelămurită, un fel de
apăsare, mai grea decât o conștientă mâhnire?
N’ai avut niciodată, în unele zile, în unele după-
amiezi de primăvară, când totul renaște, zâm
bește, se avântă in jurul nostru, o tristeță ne
mărginită, ceva adânc ce te chinuia, te chinuia
tocmai fiindcă totul se avânta și renăștea în ju
rul dumitale ? Adu-ți aminte, nu ți s’a în
tâmplat ?
Urmă o tăcere, în timpul căreia Simone avu
aerul de a se reculege.
— Da, poate... — șopti însfârșit.
— Ți sa întâmplat, nu-i așa? — reluă Do
nici, și glasul lui se ridică, mai neted, mai vi
brant.—Ei bine, pentruce ?... Fiindcă sufletul, nu
ochii, privea atunci.... Fiindcă mai presus de ce
vedeai, sufletul era senin,
: sau era trist, sau era
apăsat, atunci... Г"Fiindcă orice am face, orice
am crede, sufletul' e tot...
' ' . Bucuria ca și dure-
rea nu e în afară, e< în noi, creată, păstrată,
distrusă numai de noi...
Retrase mâna pe care o ținuse strânsă mai

departe pe brațul femeii, și arătând spre Sor
rento :
— Ai văzut, azi, pescarii aceia, omenirea
aceea umilă și săracă, risipită în soare... Ființe
sărmane, suflete pribege, respirând pentru o
pâine, străbătând nemărginiri spre a aduce o
pâine... Ar fi trebuit să fie triști, apăsați, nu-i
așa, de acest destin de trudă ce pentru mulți ar fi
o sclavie... Ei bine, nu... Respira in ei o mulțumire
calmă, o seninătate de vieți tihnite și rodnice,
aproape de belșug... Și pentruce ? Fiindcă bel
șugul este în ei, într’o dorință umilă, ce pentru
a fi umilă e veșnic împlinită... Dorind pu-
.țin, ei pot avea oricând ceea ce doresc... Ghe-
muiți pe un colț de țărm, în nemișcarea odihnei,
sau risipiți pe mare, în trudă singuratecă, ei
trec prin viață așa cum trece vântul și cum scli
pește soarele, așa cum se ridică și șoptește un
val : freamăt de viață pe înaripări de nesfârșit...
(coborî brațul, și cu un zâmbet sarcastic)... Și
totuși, ce sunt aceștia pentru noi ? Ființe in
ferioare... Ființe inferioare, da... Căci ei nu sunt
civilizați, ei nu cunosc doctrinele, mașinile, teo
riile și ambițiile noastre... N’au biblioteci nici
băi... Dar au prospețimile mării și o carte splen
didă pe care mai bine decât noi o tălmăcesc :
albastrul și stelele cerului... Născuți ca pescă
rușii, între o rază și un val, trăiesc și mor ca
pescărușii: liberi, rătăcitori și puri...
In anumite stări sufletești, unele cuvinte sunt
ca o fulgerare în întuneric : îl luminează și îl
accentuiază totodată. Delà primele cuvinte ale
lui Donici, dela primele evocări ale existențelor
umile pe care și dânsa le privise, Simone se
întorsese cu gândul la ceea ce simțise în fața
lor și semăna atât de mult cu ceea ce Donici
îi spunea. Da, ca și pe dânsul, viața aceea
FURTUNA 85
umilă o pătrunsese, o răscolise aproape... To

tuși, in timp ce dânsul vorbea de ele cu o no
stalgie' calmă, ea se simțise tristă în fața lor,
și aceeași tristeță o turbura și acum, în timp ce
își amintea...
O străbătu un fior ; și, odată cu acest fior, o
apăsare vastă o întunecă, ceva ca o rostogolire
bruscă de trecute apăsări nelămurite, întâlnin-
du-se brusc, contopindu-se brusc într’o unică,
îndurerată năvălire... Sufletul, sufletul e tot,
spusese Donici... Ce însemna aceasta? Ceva
se petrecea deci în sufletul ei, ceva se schim
base în sufletul ei?
In tăcerea adâncă ce urmase acum, aproape
fără voie, evocă tot ce simțise în ziua aceea, de
la amețitorul vârtej pe stânca singuratecă până
la tristețea de care fusese năvălită, cu puțin
înainte, în ascultarea glasului pribeag... Și to
tuși, din tot ce văzuse, din tot ce străbătuse în
ziua aceea, se desprindea o nețărmurită liniște
senină... Și, una după alta, retrăiri mai depăr
tate alunecară... Nostalgia ce o împinsese, în
amurgul roman, spre tăcerea Valei Giulia, me
lancolia ce o învăluise părăsind Posillipo, dorul
de liniștită reculegere, în toiul serbării dela Ex
celsior... Și totuși, acolo, la Excelsior, fusese în
mediul ei, in aceeași febră de străluciri mondene
ce de atâtea ori o fermecase... Capricii, oscilări
fugare, își spusese zâmbind... Dar se mai pu
teau numi fugare, atunci când și acum, într’o
atmosferă și pe zări pe care tot dânsa le râv
nise, aceeași melancolie, aceeași obscură neîm-
plinire o străbateau?... Ce se ofilise în ea? Ce
se stinsese în ea ?
Mai dureros, mai aspru ca înainte o apăsă un
gol : un sentiment confuz de zădărnicii, o ob
scură conștiință de zile și de avânturi risipite
inutil, pierdute absurd dealungul unei tinereți
86 OVID DENSUȘIANU-FIL’L
fărâmițate, amețită in scânteieri și plăceri sterpe,

fără adâncimi, fără țel. In ochii întunecați șer
pui un freamăt: o impăienjenire caldă de înă
bușită lacrimă târzie ; dar se stăpâni. Ce ar fi
zis," ce ar fi putut crede omul acela așezat în
fața ei, și care o privea acum cum n’o privise
parcă niciodată ? O privire atentă, pătrunză
toare ; atât de pătrunzătoare șide limpede încât
simți nevoia s’o ocolească.
Intr’o încordare de voință și de teamă, în
toarse capul, se adânci în priveliștea golfului,
se fixă, la mijlocul malului arcuit, pe blocul sin
guratec al castelului dell’Ovo, unde o mică lu
mină roșie tremura. Și vrând să risipească,
poate, gândurile ce-o frământau, vrând să curme,
poate, atenția tovarășului tăcut :
— Cât de liniștit pare de aici, orașul... Și
câtă veselie, totuși, atunci când l-am lăsat...
Donici se întoarse, dar privirea pierdută răs-
frângea mai mult un gând îndepărtat decât o
senină contemplare.
Urmă o tăcere lungă, dealungul căreia fiecare
ghici, în sufletul celuilalt, fiorul tăinuit al unei
răscoliri. Răscoliri de doruri, împrospătări de
bucurii apuse, înduioșate rechemări de năzuinți?...
Dar ce altceva ar fi putut să fie în noaptea aceea,
în tăcerea aceea ?
Un gest al Simonei, urmat de o răsuflare
adâncă, deviă deodată gândurile lui Donici.
Fusese o mișcare bruscă : aceea pe care o
faci, instinctiv, atunci când vrei să înăbuși, în
sufletul încordat o clipă, tristețea unei păreri de
rău. Tresărire a trupului, peste o spulberare.
Simone bănui întrebarea ce sclipea în ochii
celuilalt și un dor uitat, un vechi dor de copilă,
o străbătu.
— Când eram mică, n’aveam decât o dorință —
șopti încet. — ...Să cutreer marea... De câteori
FURTUNA 87
vedeam o pânză, o urmăream cu privirea până

in clipa când dispărea departe, dincolo de zări.
Nu știu dece, aveam impresia că pe mare viața
trebue să fie mai frumoasă, și oamenii mai
buni...
Se opri ca pentru a asculta, în suflet, o reîn
viată armonie. Armonia vieții ei de copilă,
atunci când lumea nu era decât un cântec și vi
surile aveau încă realități. Și, din nou, se simți
tristă, căci, din nou, își dădu seama că lucrurile
frumoase nu revin.
Ghici, Donici, melancolia ghemuită in ochii
mari ? Repetând gestul de înainte, întinse mâna
spre mâna femeii, ca pentru o mângâiere :
— Dece te mai gândești ? E de prisos...
Simone tresări și plecând fruntea, cu glasul
șovăelnic al destăinuirilor sfioase :
— Mă gândeam la ceea ce am fost... Era
atât de frumoasă lumea, atunci... Și mi se pă
rea atât de bună...
— Cu atât mai mult...
Simone ridică ochii spre fața ce se aplecase
acum spre fața ei, ca pentrii o duioasă încura
jare, și înviorată parcă de gestul prietenos :
— Domnule Donici, te gândești vreodată la
ce ai fost ?
Donici dădu din cap.
— Niciodată. E o „sclavie zadarnică.
— Ciudat. Totuși, sunt unele clipe...
Glasul celuilalt coborî.
— Tocmai fiindcă există aceste clipe...
Și se gândi la fraza citită de mult, în cartea
unui singuratec : „Dacă ai un trecut pe care vrei
să-l uiți, dacă ai avut un dor ce te-а chinuit, Je-
rește-te de locurile pustii. Sunt singurătăți în
care sufletul se ascultă."
Aplecat deasupra mesei, repetă fraza Si-
monei.
— Ai avut și dumneata un dor ? — întrebă

ea ; și o curiozitate tristă, aproape gravă, alu
necă în ochii mari.
Donici zâmbi.
— Da.
— Care ?
Zâmbetul se stinse, aproape ironic.
— Acela de a nu avea niciunul.
In privirea femeii trecu blândețea unei neîn
crederi.
— E o glumă?
— E un adevăr.
Ochii mari se întunecară.
— Și ești mulțumit ?... Să trăiești așa, fără
o năzuință?
Donici dădu din umeri ca și cum ar fi socotit
răspunsul de prisos ; totuși, cu un accent de
vastă nepăsare :
— Ce înseamnă o inăzuință?
" ’ n amăgire ca
O
atâtea... Și amăgirile sunt triste.... Atunci ?
— Totuși...
Cu un gest al mâinii ridicate, Donici o opri.
— lartă-mă... Iți plac poveștile ?
— Poveștile ?
Șovăi, mirată. Ce vroia să spună ? Insfârșit :
— Depinde... Pentruce ?
— Ascultă.
Donici se reculese ; și mlădiind glasul spre
o evocare de demult.
— E o poveste tristă... Povestea unui om
prea fericit, învins de însăși fericirea lui...
Glasul se pierduse blând, afectuos aproape,
adânc de răscolite adâncuri depărtate. Și blând,
îndurerat aproape, povestea tristă reînviă :
Si el avusese un nume, dar toți îi spuneau .-
„Fericitul"... Nido întunecare nu părea că-i tur
bură privirea mândră... II vedeam mereu în to
vărășia unor femei pretutindeni râvnite, care îi
FURTUNA 8g>
dădeau mai mult decât iubirea lor : iluzia unor

iubiri. Stăpân pe nenumărate bogății, își do
mina nepăsător semenii triști. Cuvintele lui erau
surâsuri, gesturile, cuceriri...
Intro zi, mi-am îndreptat uimirea spre minu
nea lui.
— Te privesc de vreme îndelungată — îi
spusei blând. O fericire pe care nido singură
tate n’ar putea s'o dea, te invaine pretutindeni.
Care c secretul ei ?
Mă privi, mă privi lung, și luându-mă de
mână mă duse spre un petec de pământ, departe
de căminuri și de oameni.
— Mi-ai vorbit de femei nenumărate ce mă
iubesc — îmi spuse încet, arătându-mi frântura
de pământ — ... Nido femeie n ar putea să
șteargă fie măcar o clipă amintirea aceleia ce
odihnește aici...
Tăcu', apoi, cu cel mai dureros surâs pe care
o tinerețe il poate aprinde :
— Am crezut, cum ai crezut, că făuresc în mine
nestinse fericiri ; n’am făcut decât să pregătesc
in mine neistovite dureri.
Tăcu din nou; însfârșit, privindu-mă drepte
— Știi prin ce a pedepsit Dumnezeu trufia
omului ?
— Lăsându-i trufia.
— Nu...
Se aplecă spre mine, și într'o șoaptă :
— Dăndu-i amintirea...
Fie melodia glasului ce ritmase armonios po
vestea tristă, fie melancolia însăși a povestei,
Simone se aplecase tot mai mult, așa cum te
adâncești in ascultarea unei evocări din care nu.
vrei să pierzi niciun cuvânt, fiecare cuvânt fiind
delicat ca o șoaptă. Prin nostalgia duios răsco
lită, o mirare calmă se furișa acum în ea: mi
rarea pricinuită de tot ce in Donici nu mai se-
■9° OVID DENSUȘIANU-FILL
măna acum cu ceea ce ea văzuse intr’însul până

atunci. Da, ca la Posillipo, in cursul acelei
seri sorrentine ce se încheia ca un vis în visul
unei nopți, călăuzind-o pe țărm, întovărășind-o
la castelul singuratec, poposind apoi cu dânsa în
bisericuța tristă, Donici avusese, în câteva rân
duri, accente de vibrantă simțire, dar niciodată
glasul lui nu se adâncise cu atâta nostalgie ca
acum, in evocarea duioasă a unei tăinuite du
reri. Fața lui însăși se schimbase, se limpezise
■parcă, desvăluind o sensibilitate delicată ce con
trasta ciudat cu finețea ironică ce o închidea
deobicei. Glasul și figura unui om ce purta în-
tr’însul, ce trebuia să poarte intr’însul, tăinuită,
stăpânită, o armonie poetică și înaltă, de o ui
mitoare puritate.
Instinctiv, se duse cu gândul la nostalgiile
pictorului, la cuvintele pictorului, înaripate,
blânde, armonioase și ele... Dar nu, nu era
acelaș lucru... Acolo, armoniile erau expresia
unei tânguiri, alunecarea unui suflet dezarmat,
adăpostit in visuri fiindcă neputincios în fața rea
lității... Se pierdeau în sentimentalism, adică
tocmai în ceea ce ea nu putea să suporte...
Aici, dimpotrivă, era o sensibilitate bogată, o
armonie înaltă, da, dar păstrând, chiar în mlă
dierile ei, o rezonanță adâncă de forță și de
gândire virilă... O sensibilitate de suflet puter
nic ce știa să se aplece și să alunece, dar nu
din slăbiciune, ci fiindcă era atotcuprinzător...
Și, din nou, ca în goana trenului ce o apropia
de Napoli, își aminti de cartea minunată în care
atâtea melodii, atâtea ideale înaripări se lumi
nau... Da, omul acela era mult mai bun, mult
mai sensibil de cum vroia el însuși să se arate...
O bucurie limpede, ca în fața unei descope
riri îndelung așteptată, îndelung dorită, îi înse
nină melancolia. Și, aplecată cum era, învăluită
FURTUNA 9i
cum era de rezonanțele glasului ce se stinsese

cu puțin înainte dar nu se stinsese încă in su-
fletul ei :
— Vezi, domnule Donici, că am avut dreptate ?
Donici zâmbi. înțelesese ? Poate... Oricum,
se făcu că nu înțelege.
Simone zâmbi la rândul ei. S’ar fi putut ca
el să recunoască ? Dar stingând surâsul în-
tr’un accent de gravă neclintire:
— Da, domnule Donici, abia acum ești dum
neata... (și cu o nestăpânită părere de rău în
care vibra parcă si o mustrare)... Pentruce te
ascunzi, domnule Donici ?... La ce bun ?
Ironic, sfidător aproape, aceleași cuvinte, ace-
laș zâmbet îi răspunseră.
Femeia dădu din umeri, neîncrezătoare mai
departe.
— E oare nevoie să-ți explic? — făcu în-
sfârșit — ...și crezi, domnule Donici, că poți tăi
nui la infinit ceea ce porți în tine, tot ce simți,
tot ce gândești ? Crezi ?... Și pentruce, în de
finitiv ? Pentruce să te arăți altfel ? E rândul
meu să spun că nu înțeleg...
De data aceasta, Doniti fu pe punctul de a
răspunde, căci privirea scânteiă, dar, odată mai
mult, hotărîrea se risipi într’un ocol.
— Ți se pare...
Simone îl privi lung ; și era un fel de în
tristare în privirea aceea, de care Donici fu iz
bit. Insfârșit, cu un gest de ostenită mâhnire,
ca accentuând zădărnicia însăși a cuvintelor pe
care le rostea :
— Degeaba, domnule Donici... In definitiv,
la ce bun ? N’am niciun drept... (coborî privi
rea spre țărm, rămase câteva secunde tăcută, și
în aceeași poziție, ca vorbind pentru dânsa, ca
răscolind greșeli in care ea însăși se adâncise)...

Dece ne întunecăm totdeauna bucuriile pe care
le avem ?... Să fie o fatalitate a naturii noastre,
această tendință de a turbura tot ce este înalt,
de a părăsi tot ce e frumos, îndată ce este
atins?... Dece să ne mințim chiar pe noi în
șine, atunci când ar fi mult mai ușor să ne ară
tăm așa cum suntem, să ne adăpostim în ceea
ce avem mai bun, să ne întâlnim în tot ce avem
mai bun?...
— Ai spus-o chiar dumneata : e o fatali-
tate...
Deși ar fiГ putut să pară ironic, răspunsul fu-
sese departe'■* de
J_ a* 1fi ironic. Simone simți in el
o convingere egală, un gând egal cu al ei, și
senzația acestei asemănări de gândurii o în-
vioră.
— Da, dar e aceasta o mângâiere ?... Și
dumneata, domnule Donici, te-ai gândit la
aceasta... Răspunsul dumitale, felul cum mi-ai
răspuns, mai bine zis, mi-o dovedește... Dar ce
folos? Uite, dumneata însuți, nu faci acelaș lu
cru ? Nu mai departe de " acum un sfert de
oră, mi-ai spus ceva ce nu pot crede... Și l-ai
spus, totuși... Mi-ai spus că ești mulțumit să
n’ai nicio năzuință, să trăiești Iară amintiri, chiar
fără dor... E oare cu putință?
— Și totuși e...
Femeia tresări. Pentruce ? Nici dânsa, în
clipa aceea, n’ar fi putut s’o spună. Fusese ca
o durere nelămurită, ca o răzvrătire de nădejde
nelămurită, zădărnicită chiar delà prima, sfioasa
isvorîre a ei. Și răsvrătite, aproape aspre, cu
vintele sceptice se urmară:
— Nu, domnule Donici, e în zadar... Un om
ca dumneata 1nu poate să n’aibă năzuinți, să
n’aibă doruri.... Le-ai înăbușit, cine știe, în dum-
neata, în urma unor mâhniri pe care le tăinuiești,
FURTUNA 93
dar tocmai pentru aceasta, poate, trăiesc mai in

tens, mai trainic decât altele...
— Să intrăm... Nu ți-e frig ?
Femeia se opri, mirată. Pentruce cuvintele
acelea ? Și pentruce atât de brusc ?
Era obosit ? Vroise să curme, mai degrabă,
o convorbire ce atinsese un subiect ce-i displă
cea ? Deodată, peste nedumerirea aspră, o sen
zație cunoscută, de cuvinte cunoscute, rostite
cândva, de dânsa sau de un altul, îi răscoli
amintirea. Și aceeași intonație, aceeași nerăbdare
parcă... Unde le auzise? Cine le rostise?
Se regăsi. Da, fuseseră aceleași cuvinte cu
care dânsa, Simone d’Aubry, stinsese avântul
pictorului, pe banca delà Pincio... Și aceleași
cuvinte reveneau acum, întâmplător, întrerupând
o convorbire prietenească, într’o situație unde
rolurile se răsturnau... Răsturnate? Dece?...
Nu, nu era aceeași situație... Și totuși... Da,
bărbatul de data ’aceasta le rostise, în timp ce
ea ar fi vrut să mai vorbească, să rămână..,
Insfârșit, citind pe fața celuilalt așteptarea
unui răspuns.
— Dece vrei să plecăm ?... Ești obosit ?
— Nu, dar e târziu...—Și, fără să mai aștepte,
făcu gestul de a se ridica.
Atunci, în fața neclintirii lui, simțind zădăr
nicia altor cuvinte dincolo de cele spuse până
atunci, ca și Ferri în melancolia amurgului ro
man, Simone se sculă încet.
— Să mergem...
Donici îi făcu loc să treacă, o urmă. Cu pas
încet, pătrunseră în casă, se adânciră în cu
loarul îngust, se îndreptară, prin culoarul îngust,
spre odăile lor alăturate.
In dreptul primei uși, se opriră, se întoarseră
unul spre celălalt; rămaseră, tăcuți, față în față.
— Noapte bună... — făcu Donici, cel dintâi.
Simone nu răspunse, ca și cum n’ar fi auzit ;

insfârșit, făcând un pas spre ușa ei :
— Noapte bună... — șopti.
Un sfert de oră. mai târziu, în casa întune
cată, nu se mai auzea decât tânguirea mării pe
malul pustiu, și din când în când, în înfiorările
vântului nocturn, prin foșnetul grădinii, scârțâitul
lămpii legănate, ritmând afară adormirile terasei.
In casa tăcută, Simone nu dormea.

Intrată în odaie, se oprise pe prag, aprinsese
lumina, se uitase îngândurată în jurul ei. Ai fi
zis că nu vedea nimic, cu mintea vădit departe,
cu sufletul străin de încăperea străină. Apoi,
fără să-și dea seama poate, fără a ști pentruce,
cu aceeași stranie reculegere in privirea vagă,
stinsese lumina, se apropiase de fereastra de
schisă, se oprise acolo, cu bustul aplecat îna
inte, cu coatele rezemate de pervaz, privind în
noaptea albastră.
Acum, pe zările pustii, în noaptea mai adâncă,
luminile napolitane se răriseră. Numai dealun-
gul malului arcuit, punctând drumul ce îmbră
țișează golful ca un sclipitor colier de stele
aurii, scânteierea lor se răsfira egală, oglindită
parcă și mai limpede în apele destinse. Deasupra
insulei Capri, argintând culmile cerului, argin
tând încremenirile mării într’o înfiorată fâșie lu
minoasă, luna contempla pământul ca o supra
naturală biruință peste trudele oamenilor. Și
atât de senină, atât de vastă era tăcerea încât,
odată mai mult, Simone avu impresia unei mi
raculoase plutiri spre o noapte ireală.
Ce liniște, ce pace, acolo ! Parcă n’ar fi fost
pământ de oameni, locuit de griji, de uri, de
FURTUNA 95
frământări dc oameni, ci neturburatul țărm al

unei lumi ideale, încremenită în seninătăți de
veșnicie. Lumea putea fi deci atât de frumoasă
în tăcerile ei, în singurătățile, în umbrele ei ?
Putea pluti, plutea într’adevăr, peste svârcolirile
zilelor, peste turburările orașelor, un suflet ce
le copleșea, ce le purifica ; exista într’adevăr,
dincolo de toate scăderile și de toate fărâmiță
rile noastre, o armonie ce le risipea, ce le
readucea la o atotputernică lege de împrospă
tare omenească?... Și ea nu simțise încă aceste
adâncuri, îi trebuise nostalgia unor clipe ro
mane, ii trebuise tovărășia unui om excepțional
și adânc, cuvântul, gândul lui, pentru a înțelege
însfârșit că viața adevărată nu e acolo unde
șerpuiesc bogățiile lumii, ci acolo unde se de
stimi, contopite, glasurile și înfiorările lumii?...
Da, abia acum înțelegea ceea ce se furișase în-
tr’însa, abia acum înțelegea melancoliile, reve
nirile, oboselile din ultimele zile... Era presim
țirea unei alte vieți, peste aceea dusă frenetic,
prelungită frenetic în absurdul vuet al unor
oarbe petreceri... Viață ? Dar fusese oare
viață, alunecarea aceea, șerpuirea aceea între sa
loane, între minciuni, între localuri ? Nu fusese
mai degrabă o rătăcire de somnambul pe mar
ginea unui drum, dealungul unei nevăzute pră
păstii ? Da, o margine de drum, atâta tot...
Drumul, drumul adevărat se întinsese lângă
dânsa, fără ca dânsa totuși să-l cunoască... Ră
măsese pustiu, ca tinerețea ei, din care nimic nu
rămăsese, în care nimic, în fond, nu fremătase :
nici ideal, nici iubiri...
Iubire... Adevărat... Iubise oare, fusese iu
bită oare, la urma urmei ? Iubită pentru dânsa,
dincolo de râvnirile și de exaltările trupului ?
Niciodată... Dar ceruse oare mai mult decât
atât? Nu era dânsa cea dintâi vinovată dacă,
disprețuind adâncimile sufletului, nu i se întin

sese decât plăcerea fugară a unor doruri fu
gare ?
Una câte una, ca urmărindu-se pe un ecran
cu proecții încetinite, trecură în fața ei figurile
searbăde ce ii amăgiseră și îi răscoliseră do
rințele : figuri moleșite și viclene, ofilite timpu
riu în legănări blazate și în cinice aplecări -;
•exemplare elegante și goale ale unei societăți
destrămate și goale.
Nu toți îi plăcuseră, puțini o cunoscuseră, mai
puțin chiar de cum alții ar fi putut bănui; destui
în orice caz, și destul de mărginiți pentru a fi
făcut din câteva aventuri pustiul unei tinereți...
Ah, de ce se coborise la ei, de ce se înjosise
prin ei ?
Intr’o răsvrătire de desgust, încercă să alunge
amintirile odioase, ridică bustul, se întoarse spre
mijlocul odăii.
In odaia albă, plutea o lumină albăstruie ce
dădea încăperii o vaporozitate delicată și tristă,
ceva ca o reculegere virginală de adăpost ocro
tind un vis. Ai fi zis odaia unui copil, în aștep
tarea unui somn de copil.
O amintire uitată, închisă de mult în depăr
tate prospețimi de viață, îi înfioră apăsările. Se
revăzu copilă, într’o odaie albă ca și aceea, în-
tr’o noapte de toamnă, tăcută ca și aceea. Re
văzu, aplecat în umbră, obrazul mamei ce îi
pândea adormirea ; auzi din nou, cu o claritate
ce o uimi, glasul blând legănând o armonie...
Se revăzu în scânteieri de soare, prin grădini
ce i se păreau nemărginite, între fetițe și jocuri,
între mângâieri de oameni mari și duioase alin
tări de femei ; se revăzu, înlăcrămată și sin
gură, în fața unei păpuși strivite, fărâmițată în
cioburi pe un covoraș cu flori gălbui... Prima
ei durere de copil... și cea mai mare, poate... Se
FURTUNA 97
revăzu, într’un amurg de iarnă, visând la eroul

unei povești : un tânăr de viță regească înfrun
tând pe cărările lumii toate primejdiile lumii,
spre a fi mai demn de mâna unei femei... Prima
ei iubire de copilă...
Și toate acestea luseseră, toate acestea tre
cuseră...
Cu o mișcare bruscă, închise ochii, pentru a
nu mai vedea odaia aceea, se întoarse la fe
reastră, căută, in seninătatea priveliștii, o nouă
înseninare.
Acum însă, zările, golful, sclipirile și umbrele
lui nu mai erau decât o turbure împăienjenire...
In privirea pierdută trecu un freamăt; în gâtle
jul crispat, ceea ce avea să fie un suspin se în
cleșta într’un sughiț...
Și sub sclipirile nopții, omenească durere în-
tr’o nemărginire — astfel cum se tânguie o apă
înfiorată de vânt — coborî capul și plânse.
7
VIII
Reîntoarcerea fu tristă. In afară de câteva

cuvinte fără însemnătate, drumul se desfășură
într’o apăsătoare tăcere.
încordat la volan, Donici pândea cotiturile
când încetinind, când accelerând brusc, cu ner-
vositatea unui conducător grăbit, doritor să
ajungă mai repede la țintă. Ghemuită în col
țul său, Simone privea drumul alb, străbătut în
ajun cu atâta avântată veselie. Deodată, avu
senzația că trece printr’un drum necunoscut, ală
turi de un străin întâlnit întâmplător și de care
nu se simțea apropiată decât printr’o ciudată
asemănare cu un prieten.
Intr’adevăr, de dimineață chiar, revăzându-se,
fusese izbită de atitudinea lui Donici : un Do
nici închis, tăcut și rece, asemănător cu acela
care abia îi răspundea, cu două zile înainte, în
trenul ce-i ducea spre Napoli. Și schimbarea
neprevăzută o îndurerase. Ce însemna purtarea
aceea ? Pentruce asprimea aceea după duioșia
prietenească din ajun ?
Totuși, înăbușind mirarea sub mândrie, nu
spusese nimic; se prefăcuse chiar că nu ob
servă nimic. Insfârșit, poate că era o ciudă
țenie, o indispoziție trecătoare, ce avea să se
risipească la primul prilej...
FURTUNA 99
In apropiere de Napoli, în fața unei tre

ceri închise, Donici avu un gest de nerăbdare.
— Ești așteptat undeva ? — întrebă Simone.
— Nu... — răspunse celălalt, distrat. Și în-
frână.
Era o trecere la nivel. In fața lor, alte două
automobile staționau. După câteva minute, dru
mul deschizându-se, porniră iar.
Ajunseră la Excelsior puțin înainte de amiază.
Donici coborî din mașină, trecu pe trotuar și
întinse mâna spre Simone. Pe fața-i palidă, atât
de duios însuflețită cu o seară înainte, privirea
sclipea acum tăioasă și rece.
Uneori, teama creiază hotărîri tot atât de dârze
ca și curajul. Fără a înțelege lămurit pentruce,
Simone se temu. Ce însemna schimbarea aceea
de atitudine ? Ce însemna privirea aceea ?
Cobori la rândul ei, și fără a întinde mâna :
— Aș dori să-ți vorbesc, domnule Donici...
Mai ai vreme ?
Pe buzele bărbatului trecu răutatea unui sar
casm. Nu vorbiseră destul? Totuși, răspunse:
— Desigur... Ascult.
— Nu aici... Să intrăm...
Pătrunseră în hotel. Deși era ora mesei,
hall-ul era gol.
Se opriră acolo.
— Domnule Donici — începu Simone în
timp ce se așezau în colțul cel mai depărtat, fe
rit de sgomotul intrării, — te-am cunoscut acum
trei zile, întâmplător. In tren, nu m’ai recu
noscut... (Donici făcu un gest)... O, nu-ți (ac
nicio mustrare, sunt lucruri ce se întâmplă...
Apoi, după o convorbire în care n’ai lipsit să
presari unele ironii, ai devenit amabil, chiar în
datoritor. Mi-ai arătat lucruri frumoase, m’ai în
tovărășit la serbare ; în două cuvinte, mi-ai fost
tovarăș înțelegător și bun. Până aici, te-ai ară-
loo OVID DENSUȘIANU-FIUL
tat ceea ce ești, fără îndoială : un gentilom.

Ieri, cu aceeași bunăvoință, m’ai întovărășit la
Sorrento. Alături de dumneata, am petrecut
clipe frumoase... (Donici zâmbi)... Da, clipe fru
moase. Aseară, însfârșit, mi-am dat scama că
ești un suflet înalt... Nu, nu tăgădui. Când
ți-am spus că ai o sensibilitate de artist, ai găsit
cuvântul ciudat. In zadar, domnule Donici...
Cine e în stare să vorbească cum ai vorbit
ieri, nu poate avea decât un suflet ales.
Donici schiță un gest vag.
— Sunt lucruri fără importanță.
— Greșești. Dimpotrivă, au foarte multă im
portanță... N’am isprăvit. Azi dimineață, la
plecare, am regăsit pe tovarășul politicos și rece
care m’a întovărășit în tren. Tot drumul,
am stat alături, din nou, ca doi străini. Între
bărilor mele, răspundeai vag, aproape plictisit...
Si totuși nimic rău nu intervenise, ca să justi
fice o răceală... In două cuvinte, purtarea dumi
tale, după purtarea de ieri, a fost mai mult de
cât ciudată...
Se opri, ca șovăind, și deodată, apăsând pe
cuvintele ferme :
— Aș dori să știu pentruce.
Donici răspunse liniștit :
— Foarte simplu... Fiindcă sunt ciudat.
Sfidarea era vădită și expresia feței, dispre
țuitor nepăsătoare, o sublinia. Simone simți o
mânie surdă încleștându-i trupul; pe brațul fo
toliului, mâna subțire se crispă.
— Acesta nu e un răspuns... însfârșit, poate
că este, după cum spui, firea dumitale... Dar
e păcat.
— Păcat ? Pentruce ?
— Fiindcă atunci când ai anumite calități...
Donici o opri cu un gest.
— Calitățile nu înseamnă nimic.
j — ô I ? !_J
FURTUNA loi
— Crezi?
— Absolut. Cunosc pe un om de o bună
tate și o fineță rare care tocmai din pricina
acestor calități a fost nefericit.
— Bine, sunt și cazuri, nu spun...
— Câteva să fie, și ajunge.
Donici făcu o pauză, aprinse o țigară și cu o
nepăsare voită:
— Dealtfel, pe omul acela și dumneata îl cu
noști.
- Eu?
— Da.
— Și cine e ?
— Un pictor din Roma.
Simone tresări.
— Pictor ?
— Da... Pictorul Ferri.
Simone rămase cu privirea ațintită în ochii
celuilalt, neștiind ce să răspundă, simțind nu
mai, în sufletul greu, încleștarea unei umiliri.
Și înțelese că înainte de а-i fi prezentat, Donici
o cunoștea. Ferri îi vorbise de dânsa; i se
destăinuise, desigur...
Intr’o străfulgerare și-i închipui pe amândoi,
singuri, față în față: Ferri aplecat spre o în
durerată spovedanie, celălalt ascultând, mâhnit
și dârz, desnădejdea aspră. Și își închipui, ghici
revolta celui tare în fața durerii celui slab ; do
rința lui de а-l alina, de а-l răzbuna chiar,
poate... Acesta era adevărul, deci... Și ironia,
blândețea, ciudățeniile lui Donici nu fuseseră de
cât manifestarea unui calcul...
O clipă, Simone fu ispitită să se scoale, să-l
lase acolo, singur cu ipocrizia lui ; dar se stă
pâni.
— Pictorul Ferri? Da, l-am cunoscut... (co
borì privirea, netezi o cută a rochiei pe ge
borî
nunchiul descoperit)... Și... Sunteți prieteni ?
0
— Mi-e foarte bun prieten, De aceea m’am

și dus să-l văd.
— Pentru el te-ai dus la Roma ?
— Da. Vroiam să-mi iau rămas bun.
— Rămas bun?... De ce? Pleci undeva?
— Da. Mă întorc în țară.
— In România ?... Când ?
Donici scoase un ceas subțire, privi cadra-
nul, și cu glas liniștit :
— Peste trei ore.
PARTEA DOUA
IX
Cu o lună înainte, pe un început de iarnă

aspră ca și oamenii, un vânt de nebunie trecuse
peste nedumeririle țării. Fusese ca un vârtej în
apă lină : neprevăzut pentru cei ce respirau la
suprafață, așteptat și prevestit de cei câțiva ce
cunoșteau unele adâncuri. Și adâncurile acestea
fremătau de mult.
O politică nepăsătoare, condusă de guverne
nepăsătoare, deschisese porțile țării tutoror străi
nilor. Belșugul aparent, hrănit de câștiguri ușoare
și de necontenite afaceri, adormise sărăcirile
neamului sub fastul prosperității democratice. Și
în adormirile acestea, sub fastul amăgitor, prin
nepăsările guvernelor, prin nepăsările mulțimilor
amețite de discursuri optimiste și făgădueli răsu
nătoare, oameni politici smulși din toate parti
dele și crescuți în toate ocultele alcătuiseră într’o
zi un „Front de apărare democratică".
Câteva ziare denunțaseră manevra, apoi tăcu
seră ; doi oameni politici denunțaseră și ei
„atacul comunist" apoi tăcuseră ; câțiva visători,
cu priviri de iluminați, strigaseră și ei prin străzi
și cafenele, apoi tăcuseră... Până când, deodată,
ceeace se pregătea mai de mult răzbise vijelios
la suprafață...
Astfel, în ziua de 5 Noembrie, fulgerătoare,
crâncenă, o răscoală de muncitori dăduse sem
nalul răsvrătirii comuniste în Chișinău ; două
greve fuseseră cu greu g înăbușite la Ploești ; opt

studenti naționaliști /' căzuseră
' ’ ’’o sângeroasă
' 'într ' —?
încăierare cu o grupare
; „proletară", în Cernăuți.
O săptămână_mai târziu, la București, dealungul
bulevardului Brătianu, două mii de „deniocrați ‘
defilaseră lugubru, cu pumnul încleștat, cântând
Internaționala. Intre timp, guvernanții se con
sultaseră la telefon, trecuseră pe străzi în limu
zină, luaseră măsuri și, odată măsurile luate, se
întorseseră din nou la recepțiile lor. Și trei gu
verne se urmaseră într’o singură lună, în lanțul
aceleiași neputinți ce cobora un popor spre pră
bușirile agoniei.
Insfârșit, într’o zi, în piața Ateneului, în toiul
unei manifestații a Frontului democrat, o eroică
răsvrătire studențească sguduise nepăsarea și
desnădejdile poporului.
Un vârtej de aprigă apărare românească stră
bătu deodată conștiințele asuprite... Mai exista
deci un curaj în țara aceasta ? Mai exista o
putere de jertfă, o voință de luptă și de izbândă ?
Asupririi puteau încă să răsbată, să ridice, îm
potriva partidelor, împotriva banului și a forței,
gestul pedepsitor al dreptății?
A doua zi, în Capitala înfiorată de răsvrătirea
studențească, pentru întâia oară, după douăzeci de
ani de resemnare, românismul respira în sărbă
toare. întrunirea democratică fusese risipită, ar
mata intervenise in zadar, cincizeci de răniți do
vediseră în sânge voința unui p<юрог... Era deci
ceva de făcut în țara aceasta... Uj’n suflet nou,, ne-
înduplecat, eroic, o reînvia, putea încă s’o reînvie...
Un suflet nou... Da, era mult, era enorm,
dar lipsea omul... Lipsea voința dârză care să-l
călăuzească, să-l ridice, să-l avânte... Și pretu
tindeni se vorbea acum de un guvern de mili
tari, condus de un militar, o mână de fier ne
cruțătoare și aspră... Bine, și apoi ? Aceasta
FURTUNA 107
nu rezolva nimic. Aducea o ordine in dezordine,

punea o stavilă văltorii, e adevărat, dar nu pri
menea sufletul țării. înăbușea o primejdie, nu
pregătea o renaștere. Era apusul unei nebunii,
nu și răsăritul unei dreptăți. Era conducerea
prin forță, nu salvarea prin geniu. Orânduire,
asuprire, pedepsire, nu curmarea unei epoci.
Căci o țară nouă, cu oameni noi, iată ce se
aștepta. Iată ce trebuia.
In această perioadă de tragică dezorientare,
se înălțase, într’o zi de mândră recucerire de
nădejde, apelul îndepărtat al lui Mircea Donici.
Acelaș Donici care, cu câteva luni înainte, în
piața Ateneului ce avea să fie însângerată mai
târziu de o luminoasă jertfă tinerească, înfiorase
voința unei mulțimi în cuvinte prevestitoare de
renaștere. Acelaș Donici care cu puțin înainte,
din depărtările biruite ale Occidentului, spusese
românilor săi :
„Acelora ce luptă pentru biruința unui suflet

secular, tineretului izvorît din popor și apărându-și
poporul, omagiul frățesc al gândului meu. A
sosit clipa de a despărți slugile de eroi. Niciun
compromis nu mai e îngăduit. Ești un suflet
sau un trup, o conștiință dreaptă sau un instinct
brutal. S’a deschis o luptă? S’o înfruntăm.
Nepăsarea de azi ar însemna să facem din mor
țile de ieri crima noastră de mâine. Ar însemna
batjocorirea aceluia ce trăiește încă, ce trăiește totuși,
în mormântul necunoscut. Intru în rânduri.
Strângeți-lc. Luptători ai celei mai frumoase
renașteri, cinste vouă !
Și a doua zi, ca la un cuvânt de ordine, patru

ziare răspunseseră :
108 OVID DENSUȘ1ANU-FIUL
„România naționalistă te așteaptă. Nu in rân

duri, ci în fruntea lor.
Cinste Ție !“
Astfel, ca prin minune, dintr’o zi într’alta, mi
jiseră zorile salvării. O adiere de viață nouă,
o mai luminoasă nădejde de mai bine, străbă
tuseră încrederile reaprinse. Dealungul cărărilor
țării, pe străzile orașelor înviorate, in ziare, in
localuri, peste tot, șerpuia acum, răscolitor, nă
valnic, dreptul recuceririi românești. Peste tot,
ritmate în cadență militară, treceau imnuri stu
dențești. Și peste tot, în orașele înviorate, dea
lungul cărărilor țării, apărătorii democrației ame
nințate își ghemuiseră deodată lașitățile. Toate
acestea desfășurându-se vertiginos, în vertigi
noasa răscolire a câtorva zile, cu deslănțuita pu
tere a energiilor prea îndelung apăsate. Căci,
în sfârșit, apăruse omul. Țara avea un om.
Apoi, peste minunea acestei redeșteptări, o
revenire brutală. Căderea guvernului, numirea
unui alt guvern alcătuit din toate înverșunările
democratice spre a lovi în abuzul democratic,
tocmai pentru a reabilita democrația. înăbușirea,
prin însăși aplicarea măsurilor preconizate de
naționaliști, a popularității naționaliste. Spre a
dovedi poporului că menirea naționalistă era un
basm, un mit împrumutat din alte mituri, o răs-
vrătire antidemocratică pe care democrația putea
oricând s’o depășească.
Și Universitățile se închiseră.
Căminurile se închiseră.
Taberele de muncă se închiseră.
Cuiburile comuniste, deasemenea, se închiseră,
încleștate în aceleași măsuri de înăbușire, cele
două extreme se întâlneau in rigorile prigoanei.
O tăcere vastă, grea de grele asupriri, se
abătu atunci, din nou, asupra țării. Odată mă-
FURTUNA 109
șurile luate, odată înăbușite primele simptome

de primejdie, odată cu pedepsirea crâncenă a
acelora ce compromiseseră democrația răsvră-
tindu-se în numele ei, conștiințele căzură iar,
tot mai adânc, în vechile amorțeli. Șovăelile,
neîncrederile, scepticismele de altădată, șerpuiră
din nou prin cafenele, prin străzi și prin saloane,
ironizând din nou acțiunea celor câțiva „ener
gumeni" ce crezuseră că numai prin ei se va
mântui o țară. Apărătorii democrației se ară
tară din nou, stăpâniră din nou, cu trufia birui
torilor, mulțimile dezamăgite. N’avuseseră oare
dreptate ?... Naționalism ? Revoluție naționalistă ?
Ce însemna aceasta ? Democrația era oare vi
novată de toate relele ce slăbiseră țara?... Dar
nu tot un guvern democratic restabilise li
niștea, învinsese răscolirile, pedepsise abaterile?...
Atunci ? Nu, țara românească n’avea nevoie de
naționalism spre a se păstra. Pe drumul lu
minos al democrației, democrația era menită să
conducă mai departe soarta poporului român,
spre binele poporului, spre propășirea țării... Și
măsurile ei o dovediseră...
■Și presa se exaltă din nou întru doctrina de
mocratică, tăcu din nou în fața dreptului român ;
și în cafenelele din centrul Bucureștilor, figurile
prea populare ale „șuetarilor" răspândiră din
nou sfidătorul cinism al celor ocrotiți de mini
stere, al celor plătiți de ministere pentru a în
treține mai departe, peste dezorientările unei
lumi, încrederea în minciuna libertății. Și ga
zetarii, și samsarii, și agenții electorali, și oa
menii de afaceri, toți paraziții unui regim fali
mentar, își perindară iarăși sfidările veroase...
Astfel, între șvarțurile de la Corso și aface
rile trufașe care smulgeau din cassa țării banul
obijduiților, România mare, România tuturor
licențelor, România tuturor asupririlor, România
no OVID DENSUȘIANU-FIUL
democrației integrale și a străinismului cotro

pitor, își adormea încă odată, ca in fața cuțitului
chirurgului, durerile mortale.
Aceasta era situația când, două săptămâni abia
după apelul lansat prin ziarul „Universul", Mircea
Donici sosi în București.
X
— Nu-i așa, domnule — explica autoritar

conul Mitică privind, prin geamul cafenelei Corso,
frământarea străzii. Partidul liberal a creat statul
român. Și nu numai că l-a creat, dar l-a în
tărit, pentru а-l întregi mai târziu, prin reali-
pirea provinciilor desrobite. Dumneavoastră
sunteți prea tineri pentru a vă da seama de ce
a însemnat, pentru poporul român, partidul li
beral. Da, nu zâmbi, știu eu ce spun... La
vârsta mea, dragă tinere, un om nu mai poate
vedea decât realități, pe când dumneavoastră...
eh, eh (și conul Mitică făcu un gest larg, între
disprețuitor și indulgent) dumneavoastră aveți
iluzii și vorbiți fără să știți...
Conul Mitică se opri pentru a saluta pe un
prieten care trecea în dreptul mesei, sorbi din
ceașca groasă restul unui șvarț rece, apoi, reze-
mându-se de canapeaua uzată :
— Iată ce ar trebui să spuneți dumneavoastră,
ziariștii, în loc de a sluji interesele altora și pe
ale dumneavoastră proprii. Da, da. Acesta e
adevărul, și nu mă sfiesc să v’o spun. Ce vrei,
e poate un defect, dar am fost întotdeauna sincer.
Fără sinceritate nu se poate face niciodată nimic.
Absolut. A sosit vremea de a pune lucrurile
la punct... (tăcu din nou, văzând că cineva se
oprește în dreptul lui, și prevenind o întrebare
pe care o presimțea). Noroc, domnule Virtu...
ï 12 OVID DENSUȘIANU-FIUL
Știu, știu... încă două zile... Să n’ai nicio grijă

că se "face... (îi făcu un semn cordial, și revenind
la tânărul din fața lui) ...Altul care mă pisează...
Mă tot roagă de ceva, de două luni... Degeaba,
nu se poate... Dar pot să-i spun că nu?...
Odată îmi umple cafenelele... Ca și cum n’ar fi
destui care mă înjură... (șovăi, și deodată, dând
din umeri) Eh, ce să-i faci, așa-i când ai ajuns...
Și lumea spune că suntem fericiți, căci suntem
la putere... Nu se gândește la răspunderea, la
invidiile ce ne înconjoară... Mai ales acum, de
când cu naționaliștii ăștia, care înjură peste tot
democrația... Parcă democrația...
Conul Mitică tăcu, căutând să-și amintească
fraza citită mai de mult în ziarul partidului, fraza
lapidară repetată de atâtea ori în cercuri de prie
teni, și care alcătuia, pentru dânsul, cea mai
înaltă definiție a politicii. Sorbi încă odată din
cafea, aprinse o țigară de foi, și însfârșit, cu au
toritatea omului convins de ceeace spune :
— Democrația înseamnă izbânda libertății, iar
libertatea este izbânda politicii. Exact, dom
nule. Cine n’a înțeles asta, n’a înțeles nimic.
Da, da. Cu toată modestia, găsesc această defi-
niție cât se poate de justă. Eu
‘ *"■ --------------------j- • , nu sunt un om
care vorbesc cu v; '

ușurință, și nu afirm decât ade-
văruri pe care eu însumi le-am controlat... Mai
iei o cafea?
Ziaristul făcu un gest, ca de refuz.
— Nu se poate, domnule. Mai ia ceva... Allo!
Marcele !... Mai adu un șvarț !... Repede ! (și
întorcându-se din nou spre tânărul ziarist) Mă
mir că mai vine lume, în cafeneaua asta... Are
un serviciu mizerabil... Are dreptate șeful : în
București, nu mai există decât Capsa... Dar să
revin la ce spuneam... De ce era vorba ?
— Spuneați că nu vorbiți niciodată până nu...
— Așa e, da... Absolut... Dar ce să mai
FURTUNA ИЗ
vorbim ? O să spun tot la viitoarea mea inter-

pelare... Și voiu spune tot ce nu s’a spus, cu
riscul de a fi huiduit de toți dușmanii... Da,
domnule. Așa1 nu mai merge. Azi, ori vorbești
cu curaj, ori ttaci pentru totdeauna. Asta e rea-
litatea.
Pe măsură ce vorbise, conul Mitică, deputat
democrat și patriot de cafenea, căpătase un aer
fioros. împotriva rotunjimii trandafirii a feței
joviale, ai fi zis că omul acela bine hrănit purta
în sufletul său avântul unui dictator. Dar zia
ristul îl cunoștea. Interpelarea conului Mitică
era celebră în cafeneaua Corso. Anunțată de
patru ani în cercuri de prieteni, ea n’avusese loc
și era menită să nu fie auzită niciodată. Ceeace
nu-1 împiedica pe conul Mitică să frecventeze
zilnic Parlamentul, unde își rotunjea, între câteva
intervenții și multe petiții de numiri, diurna sa
de tribun al poporului. Totuși, perfid, ziaristul
întrebă :
— Și când va avea loc interpelarea ?
— Zilele acestea... Mai am câteva puncte de
lămurit, câteva date... Ce vrei, când vii să spui
ceeace o să spun...
Conul Mitică amuți brusc, cu privirea încre
menită în stradă, ca și cum ar fi văzut, dincolo
de geamul înalt, un lucru neobișnuit.
— Ce e? — se alarmă ziaristul, privind la
rândul său.
Conul Mitică nu răspunse. Cuprins de o
nestăpânită emoție, se sculă brusc, și îndrep-
tându-se ca o furtună spre ieșire, dispăru în stradă.
— Domnule Donici ! Domnule Donici !
Bărbatul care mergea înaintea lui se întoarse,
îl examină o clipă, apoi, recunoscându-1 :
— A, Mitică... Dumneata ești ?
— Eu, domnule Donici... Vai, ce plăcere !
Donici zâmbi. Bucuriile lui conu Mitică, ca
8
și maniile, ca toate izbucnirile sale, erau întot-

âeauna comice.
— E drept, nu ne-am văzut de mult...
— Tare de mult, domnule Donici... Vai, ce
plăcere !
Donici se depărtă puțin de locul unde se oprise,
vrând să evite curiozitatea câtorva trecători care
se întorseseră spre el, auzindu-i numele, și ju
mătate amuzat, jumătate plictisit :
— Vorbește... Ai ceva de spus ?
Conul Mitică avu un gest solemn.
— Cum să n’am, domnule Donici, când toată
țara vorbește?... Auzi, dacă am ceva despus!...
Se poate să mă întrebați așa ceva ? Dar cine
n’are ceva de spus, domnule Donici, azi când
toată țara e gata să se aprindă ?... Mai ales acum,
de când cu sosirea dumneavoastră... (și din ce in
ce mai ipocrit) A, de ați ști cum vă așteptam
cu toții ! Tocmai ieri, la Parlament, vorbind cu
un coleg, cu un deputat...
Donici, care până atunci ascultase cu un zâmbet
răbdător flecărelile celuilalt, aținti asupra lui o
privire mirată.
— Cum, ești deputat ?
Conul Mitică, care deobicei, în fața unor astfel
de întrebări, se înțepenea măreț, de data aceasta
luă un aer modest. Donici îi cunoștea prea bine
începuturile grele.
— Da, domnule Donici... Sunt deputat. M’atn
ales acum un an...
Donici nu știa ce să creadă. In fața ochilor
îi trecu viziunea unui Mitică mai slab, cu haina
mototolită și pătată, cu fruntea încrețită în soco
teli, un Mitică sfios și hrăpăreț, târînd, în mo
notonia unui cartier mărginaș al Bucureștilor,
o biată prăvălie de mărunțișuri. Și nemaipu-
tând să stăpânească un zâmbet :
— Ia spune... Și cum s’a întâmplat?
FURTUNA H5
Conul Mitică roti o privire distrată în jurul

lui : fel cu totul personal de a căpăta o desin-
voltură.
— Cum să vă spun, domnule Donici ?.. Tata
era foarte cunoscut în sat... Eu, precum știți,
am venit la București... Am început un mic
comerț... Am adunat ceva parale... In sat, aveam
un Ioc... Am clădit... Am devenit popular... In
regiune se făcea politică... Mi s’a propus să fac
și eu...
Tot vorbind, conul Mitică părăsise atitudinea
respectuoasă delà început pentru a explica, cu
gesturi largi și bogăție de cuvinte inutile, ascen
siunea sa spre treptele popularității. Donici pre
simți primejdia.
— Bravo Mitică — îl opri deodată. — Imi pare
bine. Vasăzică, tot e bună la ceva democrația.
Conul Mitică tresări. Cuvântul acesta, rostit
de omul acela, îi displăcu. Cu toată neghiobia
lui, se gândi că, poate, săvârșise o greșeală. Nu
era prima oară când mania lui de a-și trâmbița
situația parlamentară îl împingea la " stângăcii,
expunându-1 totodată la zetlemelile unor zâmbete
sarcastice. Iar aici, mai ales, față de omul acela
și având în vedere ținta omului acela, situația
lui de actual deputat nu alcătuia cea mai bună
recomandație. Dar acum era prea târziu. Totuși,
cu naivitatea nerodului ce nu cunoaște ridicol,
încercă s’o dreagă. Și umflându-se deodată în
chip patriotic, între mâniat și scârbit:
— Nu mai spuneți așa, domnule Donici... Oi
fi deputat, dar am până în gât de atâta demo
crație ! Ce vreți, am devenit și eu naționalist.
Nu, nu se mai poate... Atâtea abuzuri... (și dârz,
aproape fioros) Da, o să-mi dau demisia... Tre-
bue să se sfârșească odată...
In mânia-i sublimă, conul Mitică nu se gândi,
ca Donici, că demisia lui n’ar fi curmat nimic
și că, la atâtea ipocrite neghiobii, mai adăogase

una. Nu se gândi decât să impresioneze pa
triotismul celuilalt căci, cine știe, se putea ca
odată... Și se pregătea să urmeze, dar, reve-
nindu-și din mirarea ce-1 pironise câteva clipe
în loc," Donici nu mai avea acum decât un
gând: să curme convorbirea. Astfel, întinzând
o mână grăbită :
— Bine, Mitică. Bună ziua... Și la mai mare.
Dar celălalt nu înțelegea să se despartă atât
de repede, cu atât mai mult cu cât văzuse, in
jurul său, câteva capete prietene care îl priveau
cu curiozitate. Prezența lui Donici, acolo, lângă
el, fusese deci semnalată ; de aceea, strângând
într’o plecăciune mâna care-1 cinstea.
— Să trăiți, domnule Donici... Și fericit că
v’am văzut... O să-i spun și domnului Ionel...
(și străbătut de viclenia unui gând ce i-ar fi în
găduit să prelungească o convorbire pe care
de pe acum, în sinea lui, o pecetluise „istorică1')...
Știți, domnul Miclescu, prietenul dumneavoa
stră...
Donici, care desprinsese mâna spre a se de
părta, se opri din nou.
— Miclescu? L-ai văzut?... Ce face?
Miclescu fusese un bun prieten al lui, de pe
vremea când era în facultate și, deși timpul
și viața îi despărțiseră, Donici îi păstrase o
afectuoasă amintire. Și Mitică, care îi cunoștea
pe amândoi din epoca când ținea, în cartierul
locuit de Ionel Miclescu, prăvălioara aceea de
mărunțișuri, știa că numele celuilalt nu-1 putea
lăsa pe Donici nepăsător.
— L-am văzut chiar alaltăieri — se grăbi
deci, felicitându-se în gând pentru inspirația
avută; și coborînd privirea spre sfiala unei com
pătimiri : — O duce greu... tare greu, săracu...
Tăcu, având aerul de a trece cu delicateță
FURTUNA и?
peste o prăbușire nemeritată. Donici simți, în

tăcerea aceea, cât de jignitoare poate fi, uneori,
mila neghiobului; dar revenind brusc la Mi-
clescu :
— Cum asta? Ce i s’a întâmplat?
Reprezentantul țării avu un cuvânt definitiv.
— Nu știu.... Dar cred că a fost slab.
Slab... Donici se gândi la tot ce putea în
semna, într’o epocă în care Mitică Fotescu ajun
sese deputat, cuvântul „slab" : adică cinste, su
flet, demnitate. Și era să deschidă gura spre
unul din acele răspunsuri tăioase ce îl caracte
rizau, dar se stăpâni. Omul acela n’ar fi înțe
les nimic. Era un imbecil, norocos ca atâția
neghiobi pe lumea aceasta, nimic mai mult.
Totuși, ce stranie întâmplare, ce dubioasă abili
tate îl ridicase până acolo ?... Dar la ce bun
să se mai întrebe ? Parcă era cel dintâi, la
urma urmei ?
Instinctiv, făcu o paralelă între boerul căzut
și mitocanul biruitor din fața lui : simbolică vi
ziune a scăderilor unei țări, a batjocoririlor unei
țări. O silă nemărginită îl străbătu. Dar în
vingând-o, și înlocuind cu o ironie cuvântul di
sprețuitor ce-i crispa buzele :
— Imi pare rău. Bine, cel puțin, că ai fost
dumneata tare.
Conul Mitică nu simți sarcasmul, căci uitân-
du-și măreția pentru a se apleca din nou, și
mai modest :
— Vă mulțumesc... fac și eu ce pot, domnule
Donici... Și... vă rog, dacă cumva...
Dar Donici nu-1 mai auzea. Fără a mai în
tinde mâna, fără măcar un gest de salut, se
depărtase în grabă, astfel cum te depărtezi de un
lucru a cărui înfățișare îți pricinuește desgust.
Reapariția lui conu Mitică în cafenea fu întâm

pinată de un cor de exclamații.
— Ce a fost asta, coane Mitică?
— De când îl cunoști ?
— Ia spune, ce ți-a spus ?
— Dar tare ești, domnule !
Și aceia care asistaseră, din cafenea sau pe
trotuar, la întâlnirea celor doi oameni, tăcură
cerc în jurul lui Mitică.
— Ce să fie ? — zâmbi acesta, învăluindu-se
într’un aer misterios de om ce știe mai mult
decât ar vrea să spună. — Suntem prieteni, și
cum nu-1 văzusem de mult...
— Dar cum de îl cunoști ? insinuă cineva.
Conu Mitică nu prinse răutatea strecurată în
întrebarea perfidă, și tăcând un gest larg, ca
pentru a străbate un șir de ani :
— Cum, de unde îl cunosc !... eh, eh, erați
voi copii când venea pe la mine... Aproape că
l-am crescut... (reluând un aer important) Dar
dati-mi voie, am pe cineva...
(Ceilalți îl lăsară să treacă. Conul Mitică
schiță un salut grăbit, și legănându-și rotunji
mile solemne, reluă loc la masa lui.
— Nu era Mircea Donici ? — se repezi ziaristul,
vădit intrigat la rândul său.
— Chiar el. In carne și oase.
— De când îl cunoști?
Conul Mitică avu un gest de enervare. Era
a treia întrebare de felul acesta, și rostită cu
acelaș accent de uimire. Pentruce se mirau
toți aceștia ? Pentruce nu l-ar cunoaște, el, de
putatul Mitică, pe tânărul acela ce putea fi ce
lebru, ce putea fi boer, dar nu era încă depu
tat? De aceea, sec:
— Asta e, de când îl cunosc ! II cunosc, și e
destul ! Ce mare lucru e ? Parcă dacă e cine
e trebue să ne sperie pe toți ?
FURTUNA 119
— De ce te superi, coane Mitică ? — strecură

! ziaristul, între ironic și blajin. — Am întrebat și
eu... Și apoi, cum sunteți adversari...
Cuvântul, „adversar", ce implica oarecum o
egalitate, nu-i displăcu lui conu Mitică.
— Ai dreptate, suntem adversari, nu zic că
nu. Dar e bine să păstrezi relațiile cu oricine.
Nu poți ști niciodată ce se întâmplă...
Se încruntă filosofic, și cu gravitatea unui
adevăr îndelung cântărit :
— Adversar sau nu, mic sau mare, n’are im
portanță, domnule... In viață trebue să fii pru
dent, chiar dacă ești mai puternic, cum e cazul
nostru. Absolut... Pe lume sunt lei după cum
există și purici. Leul te sfâșie, dar și puricele
te pișcă.
Ziaristul nu putu să rețină un zâmbet ce
era mai mult un râs înnăbușit, la gândul că
puricele de mai sus era, cu siguranță, Mircea
Donici, și că, pe de altă parte, la conul Mitică
aveai oricând ce pișcă. Mic, rotund, trandafi
riu, cu un nas cârn între doi ochi de veveriță
; supraveghiați de o irunte joasă, cu un păr lins
și mâna încărcată de inele, conul Mitică era
prototipul samsarului înstărit. Prost, arogant
și vulgar.
Ziaristul stătu un timp să-și privească omul,
și deodată, ca pentru a se bucura mai departe
de nerozia celuilalt :
— Ei, și l-ai pus la punct ?
Conul Mitică, pornit spre glorie, dădu din
umeri.
— Ce să-l pun? Treaba lui... Firește, i-am
spus că naționalismul a căzut și că se agită
degeaba, dar riam insistat. II privește... Dar
ia spune, ce ar fi să plecăm ? M’am plictisit
de când tot stăm aici.
— Bine, coane Mitică, dar unde să mergem ?
Conul Mitică scoase un ceas de aur, cu lanț

de aur, și dând din cap :
— Unsprezece... Cam de vreme... (ridică
umerii)... Nu-i nimic. Hai să luăm un țap Ia
Trocadero.
— Ți-e sete ? strecură ziaristul, malițios.
Conul Mitică zâmbi.
— De ce nu, la urma urmei ? Un țap e bun
oricând.
— Chiar mai mulți...
Conul Mitică râse la aluzia renumelui său de
cetățean setos, și blajin :
— De ce nu, în definitiv ? In țara asta, Bi-
jule dragă, unii fură, alții beau. Eu prefer să
beau.
Ziaristul nu răspunse, dar se gândi că, la
drept vorbind, conul Mitică, șampion al popo
rului și tribun democrat, știa să le facă bine pe
amândouă.
XI
Cum era și firesc, sosirea lui Donici în Bu

curești, anunțată de altfel de ziare, produsese sen
zație.
Omul acela care cu un an înainte era încă,
un necunoscut și care apoi, într’un singur an,
se ridicase cu vijelioasa putere a acelora nă-
scuți pentru a birui ; scriitorul acela care cuce
rise nu numai atenția țării sale, dar se impu
sese, peste atâția, în mândriile Apusului și, de
pășind apoi chiar faima sa de literat, adusese
poporului său cuvântul înaripat al marilor re
deșteptări, nu putea fi privit decât ca un șef.
Ca un conducător de generație, ca o călăuză
de mulțimi. Dealungul fulgerătoarei sale cele
brități, indiscreții inevitabile, curiozități nepoto
lite desvăluiseră unele frânturi din viața sa, și
viața aceasta, privită acum prin prisma unei
biruinți, apărea ca o viață predestinată celor
mai înalte cuceriri. Se auzise, sé aflase că avu
sese o tinerețe tumultuoasă, cu lumini intense
ț și umbre adânci, că străbătuse o criză de con
știință, că purtase în el, cu dârzenia iluminați
lor, un ideal de înfăptuiri mărețe și o neclintită,
voință de mai bine. Se știa deasemeni că, asu
prit într’o zi de mediul vulgar al unei omeniri
veroase și corupte, încleștat în mărginirile unei
mentalități ce disprețuia idealul, își apărase
idealul, își iubise idealul mai departe, împotriva

tuturor, împotriva orice : uriaș atotputernic,
într’o lume de pitici. Apoi, la un moment dat,
șovăirile căderii, apoi, fulgerător, biruința înaltă...
Și biruința lui devenise într’o zi biruința țării.
Âpusul cucerit printr’o operă de geniu, țara în
fiorată prin gestul unei neînduplecate răsvrătiri,
recunoscură în el unul din acele exemplare
omenești menite să prefacă o epocă.
Sosirea lui, deci, stârnise vâlvă. Am mai
spus-o : cu două săptămâni înainte, într’o pe
rioadă de tragică dezorientare românească, omul
acesta ridicase, pentru a doua oară, cuvântul
'hotărîrii. Reapnnsese încrederile, prevestise
izbânda. Mai mult chiar : se oferise s’o slu-
jească.
Și țara ii oferise s’o conducă.
Totuși, oricât de mare i-ar fi fost personali
tatea, oricât de dreaptă ar fi fost acțiunea lui,
împrejurările din ultima săptămână erau menite
să-l oprească.
Lucrul acesta pe care, de departe, nui putuse
să-l prevadă, Donici îl simți din prima :zi. I
J
XII
Donici n’avea casă în București. Din casa

părintească, vândută de mult, nu rămăsese nici
măcar înfățișarea. Cumpărată de un străin, pre
făcută și mărită apoi, fusese dărâmată într’o zi
spre a se lărgi un bulevard. O durere ce dăi
nuia încă, în sufletul lui Donici, prin tot ce dis
păruse, odată cu casa bătrânească, din urmele
unei senine copilării.
Astfel, din prima zi, sosind în București,
începu să-și caute o locuință. Sumele câștigate
In urma cărții ce îl ridicase dintr'odată în rân
dul celor mai de seamă scriitori din generația
lui, autorizațiile de traducere, două noi contracte
pentru două volume viitoare, plătite o bună
parte dinainte, îi îngăduiau acum, după o aspră
perioadă de lipsuri, să ducă o viață largă, fără
nevoi de drastice economisiri. Iși căută deci
un apartament izolat, dacă posibil o vilă liniștită
în care să regăsească zilnic, după risipirile tur
buri ale orașului, farmecul și intimitatea unui
armonios interior.
Norocul îl ajută. După două zile de rătăciri
prin case prea sgomotoase, prea mari sau prea
mici, găsi, la șosea, o vilă retrasă, lăsată in
paza unui intendent de către un proprietar bo
gat plecat în țări străine. O vilă izolată, în
apropierea Arcului de Triumf, mobilată cu un
1£4 OVID DENSUȘIANU-FIUL
gust sever care accentua și mai mult reculege

rea încăperilor vaste. Cinci odăi : un dormitor,
o sufragerie, un salonaș, un birou, o odaie
mică, lângă dormitor, toate îmbrățișând un hali
mic și cochet, mobilat cu aceeași sobră ele
ganță ce respira pretutindeni. Proprietarul vilei
lăsase dispoziții de a nu fi închiriată decât unei
persoane cunoscute și fiind anunțat, în preala
bil, de omul pe care îl lăsase. Amândouă con
dițiile fiind împlinite, a patra zi delà sosirea
lui, Donici se instală ; și a cincea zi chiar, în
casa orânduită, își începea activitatea.
Programul lui, vast prin desvoltările ce avea
să le determine, era totuși simplu. Chemat în
țară, îmbrățișat de o țară întreagă, trebuia să
ia contact, cât mai curând, cu exponenții acelo
ra care îl chemaseră.
Erau patru : un profesor universitar, un zia
rist, un deputat și un industriaș. Porniți toți
patru din rândurile unor partide politice ce-i
nemulțumiseră, se întâlniseră într’o zi pe dru
mul proaspăt deschis, dar promițător de biruință
al revendicărilor naționaliste.
Nedreptățiți politici, desigur. Drepte conști
ințe, poate.
Patru fruntași, în orice caz.
« *
La locuința lui, Donici se pregătea să-i pri
mească. Cu o zi înainte, după prealabile convor
biri la telefon, prin care își anunțase vizita,
luase contact cu fiecare din ei spre a stabili o
întâlnire colectivă în care urma să se ia hotă-
rîrile pentru lămurirea situației. Pentru prima
oară, Donici îi vedea ; de aici, poate, o oare
care nesiguranță în luarea acelui prim contact
FURTUNA 125
ce n’avea să capete, dealtfel, o adevărată însem

nătate decât prin cele ce aveau să se desfă
șoare în zilele următoare. Astfel, deși întrevede
rile avuseseră loc separat, căzuseră cu ttoții de’
acord să se întâlnească la Donici, a doua zi
după amiază, la orele cinci.
După o scurtă cursă prin oraș, Donici se în
torsese astfel pe la patru, îl chemase pe servi
tor spre а-i comunica numele acelora pe care
îi aștepta și recomandăndu-i totdeodată să nu
introducă pe nimeni altul în afară de ci, apoi
se dusese în birou.
Deși întrevederea era menită să deschidă
perspective însemnate de viitor, nicio nervozi
tate, niciun semn de nerăbdare nu păreau că
îl turbură. Din vreme, își fixase punctele de
plecare, atitudinea, linia pe care avea să o ur
meze în întrevederea apropiată cu cei patru. O
singură dată scoase ceasul spre a vedea cât îi
mai rămânea de așteptat, atâta tot. Apoi, luând
o revistă la întâmplare, începu s’o răsfoiască.
Scârțâitul ușii deschisă încet îl făcu să se în
toarcă.
— Ce e ?
— O scrisoare ; a adus-o un om — făcu ser
vitorul, înaintând. — Mi-a spus că e urgent.
Donici luă scrisoarea de pe tava întinsă, privi
scrisul, și rupând plicul :
— E vreun răspuns ?
- Nu.
— Bine....
Rămas singur, desfăcu scrisoarea, întoarse
prima foaie și jos, la pagina treia, privi iscăli
tura. Patru iscălituri.
Tresări. Erau tocmai iscăliturile oamenilor
pe care îi aștepta. Ce însemna aceasta ? Ce
se întâmplase ? Surprins, nedumerit, reveni la
prima pagină; începu să citească.
*
ï 26 OVID DENSUȘIANU-FIUL
!
Stimate Domnule Donici,
O convorbire avută împreună în urma vizitei

pe care ați binevoit să nc-o faceți ieri fiecăruia
în parte și a cărei înaltă semnificație, vă rugăm
să ne credeți, am apreciat-o la justa ei valoare,
ne silește să revenim, cel puțin pentru moment, I
asupra hotărîrii de a ne aduna în vederea celor
proectate. Totodată, vă rugăm să iertați această
comunicare oarecum tardivă ce vă va sosi totuși
înainte de ora fixată, precum și faptul de a nu
putea insista, intr'o simplă scrisoare, asupra
motivelor ce ne împing la o amânare. Apăsam
asupra cuvântului amânare deoarece, ca și dum
neavoastră, suntem adânc pătrunși de necesitatea
unei acțiuni de apărare românească, în perioada
turbure pe care o străbate țara și nu înțelegem
să renunțăm la lupta noastră. Totuși, actuala
situație cerc din partea noastră a tuturora multă
cumpătare și prudență. Cu atât mai mult cu
cât, dacă ținem seama de măsurile luate de gu
vern care, oricât l-am critica, a dovedit o reală
energic în pedepsirea provocatorilor și în înnăbu-
șirea celor câteva încercări de turburare a ordi
tici publice din partea unor agenți înstrăinați,
suntem nevoiți să recunoaștem (și credem că o
veți recunoaște odată cu noi) că situația s’a ame
liorat simțitor și că o intensificare a acțiunii
noastre ar fi, actualmente cel puțin, oarecum
inoportună. Aceasta nu înseamnă că renunțăm
la credința în dreptatea românismului. Dimpo
trivă. Ùar conștiința noastră de români, care
ne impune să veghiăm mai departe, ne cere tot
odată și o dreptă obiectivitate în luarea oricăror
hotărîri.
Rămânând la dispoziția dumneavoastră în ca
zul unei reveniri a primejdiei ce a fost înlătu-
FURTUNA 127
rată, măcar pentru moment, primiți, domnule

Donici, asigurarea respectului și a devotamentu
lui nostru neclintit.
Prof. Penescu
largii Bogdan—dir. „România independentă**
Piatila Sinescu — deputat independent
Nicidae Marea
Donici îndoi scrisoarea, o deschise iar, o citi

încă odată, cu o și mai mare atenție ; însfârșit,
cu un gest calm — cel puțin în aparență — o
depuse pe birou.
Pe figura îngândurată, n’ai fi putut citi nimic,
atât era de închisă în încordarea ei. Deodată,
într’o mișcare bruscă, ca risipind o nedumerire,
se sculă, se apropie de ușă și sună. Câteva
clipe mai târziu, servitorul își făcea apariția.
— Dacă vine cineva, poți să-l anunți — făcu
sec. — Domnii aceia nu mai vin.
Și cu acelaș pas egal, se întoarse la birou,
se așeză iar.
O mulțime de întrebări fără răspunsuri, fără
posibilitate de răspuns, îl răscolea acum. Ce
se întâmplase? Pentruce scrisoarea aceea? Și
pentruce în ultimul moment?
Se simțea jignit, mâhnit până în adâncuri.
Nu atât pentru tonul rece și depărtat al scri
sorii, ci pentru ceeace scrisoarea în sine aducea
nou, modifica, oprea în drumul lui. Pentru tot
ce dovedea, mai ales, ca nesiguranță, ca nestator
nicie de credință în sullete de oameni pe care îi
crezuse sinceri, deschiși, hotărîți. Dacă și aceștia
șovăiau, aceștia care erau socotiți printre cei
mai înflăcărați dintre câți izbutiseră să se ridice
deasupra politicii, deasupra partidelor, ce
trebuiau să fie ceilalți ?... Aceștia ? Dar cine
erau aceștia, în definitiv ? Nu izvorîseră oare
•din partide ? Nu dovedeau acum că păstrau mai

departe mentalitatea calculată, sovăelnică, a oa
menilor crescuți în socoteli ? Scrisoarea aceea
n’o dovedea odată mai mult, cu prisosință ?
Tonul, stilul acela reținut, sinuos, cu subtilități
de argumente vagi și de credință „obiectivă"
nu purtau oare pecetea oportunismului nepăsă
tor ? Și el care avusese încredere... Dar ar
fi putut oare să prevadă ? N’avea oare drep
tul, ca orice om, să creadă într’o înălțare, într’o
reabilitare a oamenilor? Și de ce dăduseră
înapoi, în definitiv ? Ce calcul, ce pre
siune, poate, interveniseră ? Că acțiunea lui
nu era oportună... Dar ce le spusese el? Ce
vroia să facă el, ce credeau ei că vroia să
facă pentru a da înapoi cu atâta sfială ? Dar
ce, venise să răscolească multimi, să tulbure
așezarea țării ? Nu. Atunci ?... Venise fiind che
mat, întâi de toate : venise pentru a lua, în
rândul celorlalți, apărarea unor drepturi româ
nești. Dacă i se oferise un loc de frunte, ce
însemna aceasta '-? însemna oare că vroia să
îndârjească un ]popor ? Atunci ? Nu, era ceva
acolo, ceva mai adânc ce avea desigur rostul
lui... Dar ce ?
Un pas în spatele lui îi curmă gândurile.
— Ce e, Mihai ?
— E un domn... Un domn Raiciu — lămuri
servitorul. — Spune că e reprezentantul stu-
dențimei.
— Reprezentantul studențimei ?... (se întoarse)
Bine, introdu-1.
Câteva secunde mai târziu, introdus de Mihai,
își făcea apariția un tânăr înalt, robust, cu o
figură bronzată și energică ce inspira delà prima
vedere simpatia. Deși bine îmbrăcat, înfățișarea
lui, mișcările hotărîte, trădau pe omul de acțiune
pentru care aparențele n’au multă însemnătate.
FURTUNA 129
Rămase o clipă în prag, privindu-1 pe Donici

care se sculase, apoi, cu pași repezi, se apropie,
.și înainte chiar ca Donici să poată face un gest
de întâmpinare, cu glas răspicat, oarecum so
lemn, astfel cum spui un lucru ce depășește
ființa ta :
— Domnule Donici, studențimea română vă
aduce prin mine omagiul și mărturia dragostei
sale.
Donici rămase nemișcat, privind figura aceea
deschisă de român ce-i aducea căldura conștiin
ței tinerești ; și brusc, cu un avânt spontan în
tinse mâna.
— Mulțumesc, domnule Raiciu. Gestul stu-
dențimei mă cinstește. Aparțin încă generației
ei... Aceasta înseamnă că, prin crez ca și prin
vârstă, conștiința ei e și conștiința mea.
Cu un gest, îl invită pe Raiciu să se așeze ;
luă apoi loc la rândul său.
Un ceas mai târziu, Raiciu părăsea casa lui

Donici.
In aceeași seară, cu trenul de Chișinău, pleca
la Iași.
9
XIII
Se înnoptase. O tăcere adâncă învăluia odaia

contopită în umbră, în care respirațiile orașului
veneau acum, din ce în ce mai rare, ca înnăbu-
șite de întunericul ce adormise trist singurătă
țile șoselei.
Donici se sculă. Privi câteva secunde în ju
rul său, iși aținti ochii la fereastra înaltă prin
care filtrau, depărtate, palide, felinarele ostenite
din alee ; se îndreptă apoi spre ușă, ridică mâna
la comutator, făcu lumină. Privi ceasul : zece.
Se uită din nou în jurul lui, făcu câțiva pași
spre mijlocul odăii, se opri. Lumina aceea prea
vie după reculegerile penumbrei, îi displăcea.
Se întoarse, o stinse, se apropie iarăși de fe
reastră, rămase acolo, nemișcat, privind afară.
Șoseaua se întindea tăcută și tristă, adâncită
departe de becurile palide, legănate, în răstim
puri, de vântul tăios. Abia, din când în când,
câte o mașină, și, mai rar, aplecată, grăbită, si
lueta unui° trecător înfrigurat.
Deodată, fără ca niciun sgomot să-l fi atins,
Donici tresări. II străbătuse un gând ? O adu
cere aminte ? Nici el n’ar fi putut să spună.
Fusese o svâcnire interioară, ca o desmeticire
bruscă după o apăsare prea lungă. Cu pas încet,
călăuzit de răsfrângerea palidă ce filtra de afară,
se apropie de birou, se așeză, își rezemă capul
de mâini, rechemă, într’o reculegere aspră, gân
durile grele. In zadar... Gândurile fugeau, ca
FURTUNA *3i
pentru a se descătușa de nemișcarea omului

aplecat, ca pentru a risipi încremenirile tă
cerii. Și din nou, ca împins de o redeșteptată
flacără interioară, omul aplecat se ridică și în
cepu să cutreere încăperea.
După primirea scrisorii iscălită de cei patru
oameni, o destindere ciudată îl amorțise. O
destindere pe care n’ar fi putut-o defini, care
nu era nici dezamăgire cumplită, nici abatere
grea, nici nepăsare, ci, mai degrabă, o nedume
rire adâncă, asemănătoare cu aceea ce te oprește
când, avântat spre o luptă, găsești terenul pu
stiu, gol de împotriviri. Și, odată cu această
nedumerire, poate, un sentiment confuz de ză
dărnicie, de absurdă risipire a unor avânturi
îndreptate nebunește spre un apus.
De aceea, după vizita lui Raiciu, adăpo
stit mai târziu în tăcerea casei lui, încremenit
pe un fotoliu, învăluit de amurgul ce se adân
cea în jurul său fără ca el să-și mai dea seama,
străbătuse câteva ceasuri într'un fel de amorțeală
de care abia acum, în întunericul des, începea să
se desprindă. Și în întunericul des, străbătut
doar, in dreptul ferestrei, de palidul reflex al
felinarului de afară, în cutreerarea lentă a odăii
vaste, desmeticit în sfârșit, omul acela puternic
își răscoli nedumeririle.
Care era situația, în definitiv ?
Ce era de făcut, dacă mai era ceva de făcut ?
Ce putea să aducă, să coboare sau să înalțe,
ziua de mâine ?
Oamenii aceia avuseseră dreptate, sau drep
tatea era totuși cu el ?
Iși puse aceste întrebări cu luciditatea omului
hotărît să lupte. Și în nevoia de a vedea
clar în neprevăzutul unei situații, în nevoia de
a păstra o credință și de a se convinge, odată
mai mult, de necesitatea unei credințe, rechemă,
într’o vastă evocare rapidă, tot ce biruise și tot ce

căzuse în douăzeci de ani de adormire românească.
Cântări un trecut.
Recapitula o situație.
înfruntă un viitor.
Trecutul...
O țară întregită, nouă, blajină fiindcă bogată,
vitează fiindcă suferise, își avântă, din primii ani
ai păcii, puterile înmulțite. Bogății ale naturii
și dărnicii de suflet prefac pământul năvălirilor
războinice într’un pământ de năvăliri civilizate.
Din adâncuri necunoscute până atunci, din în
tunecimi de viață ce șerpuise șovăelnic pe uli
țele cătunurilor și în mahalalele orașelor mărite,
din ținuturile redate românismului, o falangă
de oameni înstrăinați pătrund încetul cu înce
tul în mădularele țării. Din afară, din Parisul
democratic ce învinsese războiul spre a se
destrăma în freneziile păcii, vin, odată cu
alti oameni, porunci stăpânitoare. Din acelaș
Paris, din alte țări mai puțin darnice, mai pu
țin îmbelșugate, coboară deopotrivă, tot mai
numeroase, lăcomiile unui popor ce a făcut din
rătăcirile Iui secretul unei forțe uriașe. Afaceri
neprevăzute, presiuni obscure, voinți prudente
dar statornice încep astfel să strecoare în țara
tânără febra progresului fulgerător și viziunea
marilor câștiguri. Intre timp, pe măsură ce fe
bra neîncetat alimentată își lace cursul, țara pro-
sperează, se ridică, într’adevăr, spre o biruință
de orașe reînnoite și de uzine cu focuri nestinse.
Și trece astfel un an, trec doi ani, trec zece...
Și țara, tot prosperă, înaintează.
Până când, într’o zi, un strigăt tineresc ve
stește țării prăbușirea ei. O studențime desculță,
nesocotită și flămândă se ridică, cu nebuneasca
îndrăsneală a credințelor supreme, spre a vesti
FURTUNA '33
țării bogate că bogăția aceea nu mai este a ei.

Strigăt înnăbușit sub sarcasm... Și sarcasmul
politic se abate asupra studențimei, lovește stu
dențimea, risipește studențimea. Și mai trece
un an, și mai trec doi...
Acum, pe cărările țării, alungate de oriunde,
nesocotite de oricine, încep să apară fețe aple
cate și trupuri istovite, trupuri și fețe de ro
mâni ce n’au culcuș, ce caută pâine și nu gă
sesc .pâine... Și trupurile aplecate devin ziduri,
zidurile devin rânduri, rândurile devin mulțime.
In țara pâinii, românul nu mai are pâine. Și
totuși, alături de el, în sfâriit de motoare por
nite vertiginos spre toate bogățiile, străini re
spectați, ridicați, apărați de toate privilegiile,
înalță mai departe falnice palate, risipesc averi
în chefuri și desfrâu, se adâncesc tot mai mult
în pulsațiile țării. Presa, cultura, instituțiile și
industria românească nu mai sunt acum decât
cetăți de lăcomii străine... Și românul privește
în tăcere, suferă în tăcere, fiindcă orice cuvânt
al său ar fi închisoare.
Tăcere tragică, cu prevestiri de sinucidere...
Căci pe măsură ce umilința românească se adân
cește, străinismul îmbuibat strecoară acum, per
fid, germenii supremei cuceriri. România își
dăduse bogățiile, dar nu încă pământul, nici
oamenii. Si sub pământ românesc, prin nepă-
^.^«геГТ^
p desfrâul ? Gonea înstrăinările, desrobea rS'
mânismul ?
Fără să-și dea seama, aproape, împins de vârte-
inl Tiqpini îsi reli’"w"’ mersul. Si în
Atunci, o svârcohrc exasperata ridică din nou,
deasupra țării, cuvântul tineresc. Dar, de data
aceasta, cuvântul se crispează în sânge... De
data aceasta, în fața sângelui frățesc, românismul
tot, biruindu-și asupririle, își amintește dreptu-
rile. Sufletul apărării cucerește vijelios plaiu

rile vaste, răscolește fulgerător orașele sgu-
duite. Și în vârtejul de anarhie ce prevestește
prăbușirea Europei și s’a abătut acum pe de
strămările române, o lumină de renaștere scli
pește in zările reaprinse. Pentru ca în sfârșit,
în minunea unei falnice zile, un om neînduple
cat, el, Mircea Donici, să adune voințele îm
prăștiate spre a face din fărâmiturile lor o stâncă
de granit.
Aceasta, până ieri.
Acum, prezentul...
Potolirea turburărilor, recăpătarea încrederii
populare în disciplina democratică, nepăsarea
poporului în fața inutilității luptei naționaliste,
reabilitarea clientelei politice și electorale* reve
nirea prudentă și inevitabilă la privilegii de
partid, la afaceri și abuzuri de partid, izbânda,
în două cuvinte, a ceea ce trebuia să piară și
izbutise, totuși, să dăinuiască. Și aceasta în
două săptămâni, cu fireasca ușurință a unei legi
naturale menită să biruiască...
Două săptămâni...
Pe fața lui Donici trecu un zâmbet crud :
obișnuitul său zâmbet de câteori se întâlnea cu
o nerozie omenească. Cum, vasăzică, două săp
tămâni ajunseseră spre a liniști spiritele, spre a
înnăbuși dreptatea unui curent, spre a risipi o
încredere si a stinge un suflet nou ? In mai pu-
țin сК«1псе1а1аПТпеттяТ5Пасе cursuiprara'’ppeț-
sperează, se ridică, într’adevăr, spre o biruință
de orașe reînnoite și de uzine cu focuri nestinse. \
Și trece astfel un an, trec doi ani, trec zece...
vaste nes'nfițin ? . îa-:-* --
Incepu să râdă. Un râs tăcut, sarcastic, un
râs de dușmănos dispreț față de omenirea aceea
nevăzută care șerpuia în jurul lui, care se ame
țea acum, în frenezia petrecerii bucureștene, ca
FURTUNA 135
Și cum o nouă eră fericită s’ar fi deschis în fața

ei... In cincisprezece zile, vasăzică, se curma
seră relele a douăzeci de ani de abuzuri, de co
rupție și de jaf ; în cincisprezece zile țara se
primenise, se închegase, recăpătase puteri noi,
puteri curate ?
Se opri în mijlocul odăii. Râsul sarcastic se
stinsese acum în clocotul unei mânii nestăpânite,
una din acele mânii surde ce nu se manifestă
decât printr’o încleștare a mâinilor și în fulge
rarea unei priviri, dar, tocmai pentru aceasta,
mai necruțătoare. El însuși, dacă s’ar fi putut
vedea în clipa aceea, ar fi rămas surprins de
expresia dârză, aproape crudă, ce-i alterase fața.
Și toată credința, toată voința sa de luptă, tot
disprețul său pentru lașitățile omenești îl stră
bătură fulgerător, ca o vijelie.
Aceasta era țara, deci ? Acesta era poporul ?
Nu mai era nimic de făcut? Totul mergea bine,
totul se îndreptase?... Da? Așa spunea lumea,
așa credea mai departe o întreagă lume ? Ah,
nerozia tragică, feroce ! Cum, arestarea câtorva
nemernici, pe de o parte, lovirea unui tineret
generos, pe de altă parte, readucea belșug în
țară, reîntrona ordinea și liniștea ? ÎDădea
pâine flămânzilor, dreptate nedreptățiților, răs
plată celor harnici, pedepsea pe cei netrebnici?
Stăvilea afacerile, abuzurile, trădările, reabilita
valorile, valorifica inteligențele, cinstea sufletele
curate, preamărea meritele, curma imoralitatea
și desfrâul ? Gonea înstrăinările, desrobea ro
mânismul ?
Fără să-și dea seama, aproape, împins de vârte
jul gândurilor, Donici își reluase mersul. Și în
odaia întunecată pașii răsunau acum mai grei,
apăsați de cadența interioară a acelei voinți care,
singură în rătăcirile orașului, singură peste șovăi
rile țării, învăluită de întuneric dar luminoasă
de toată lumina unei nestinse credințe, se în

corda de pe acum spre răscolirile viitorului.
Viitorul...
Punct de întrebare ridicat într’un gol, pe
un fond cenușiu, cu fulgerări de furtună... În
tunecat, da, turbure și aspru, aspru prin tot
ce se vestea fără a se desluși încă... Apropiat,
in orice caz, pândind scăderile prezentului, în-
cercuind prezentul ca o imaterială apăsare de
mocnite vijelii, gata oricând să se deslănțue...
Să se deslănțue...
Se opri o clipă ca pentru a înfrunta mai bine
gândul amenințător ce-1 apăsase, ca pentru a
cântări și mai precis iminența primejdiei.
Era intr’adevăr atât de întunecat, atât de aspru
acest viitor ? Putea fi într’adcvăr atât de tur
bure, atunci când o conștiință tinerească încă
curată vibra deasupra țării ? Conștiința tine
rească ?... Și apoi ? Se putea înălța oare o țară
nouă numai prin credințele ei ? Nu lupta oare
de cincisprezece ani, acest tineret, și, deși înălțat
spre scânteieri de falnice afirmări, nu se afir
mase totuși ? Atunci ?... Nu, trebuia ca și po
porul să i se alăture, să-l sprijine... Da, mai
trebuiau și alți oameni, și alte încordări pe
lângă el... Trebuia ca o conștiință cetățenească
să ajute idealul tineresc...
Conștiința cetățenească ? Dar era oare pregă
tită? Șcrisoarea acelor oameni nu arăta tocmai
nestatornicia ei ? Și nu era tocmai, nestatornicia
aceasta, adevărata primejdie?... Și apoi? Nu
era nimic... Va înlătura această primejdie, va
modela o nouă conștiință... Da, trebuia ca blocul
câtorva mii de suflete să devie o nebiruită
stâncă de voință românească, și aceasta în
toate straturile sociale... Voință și conștiință,
da, iată secretul... Nu manevră și ofensivă po
litică, ci ofensivă spirituală, infiltrare spirituală
FURTUNA 137
de adevăruri și de renașteri românești, in rân

duri de mulțimi purificate... Da, da, sufletele
trebuiau lucrate... In ele era primejdia de azi și
salvarea de mâine... In adormirile și nepăsările
lor era prăpastia, în trezirile și în primenirile
lor era salvarea... Aceasta fiind realizată prin
oameni de cinste și curaj, închegați definitiv,
împrăștiați apoi dealungul țării spre a reaprinde
în țară màndria și energia românească... Fără
atacuri, fără agresiuni : prin gesturi și cuvinte
drepte, prin cinstit îndemn...
Acum, în intuiția rapidă și clară a unei situații,
înviorat de toate răscolirile unei convingeri reîn
noite, oprit în fața ferestrei, Donici contempla, prin
geamul aburit, nedeslușita priveliște a șoselei. De
fapt, insă, în fața privirii pierdute, învăluind
pustietățile șoselei, depășind zările nopții, o vi
ziune cu totul deosebită i se arăta : aceea a
unei mulțimi purtând pe fețele crispate mân
dria și mâhnirile unei țări. Figuri palide, pri
viri aprinse, figuri pe care el le cunoștea, care
semănau cu acelea pe care le văzuse zilnic, ani
de zile, prin străzi, prin Universități, prin ulițe
de sate, pe toate drumurile unde o trudă româ
nească apără încă românismul... Și chipurile
treceau, se urmau, se înmulțeau, deveneau rân
duri, rânduri compacte, nesfârșite... Cucereau
zările, depășeau zările... Da, cu astfel de oa
meni, cu atâtea puteri de suferință și de jertfă,
se putea înfăptui orice...
Da, da... Mai mult ca oricând, era de luptat
și de biruit...
Dar cum ?
Prin ce să înceapă?
Prin ce să înceapă ?... Prin ceeace mai făcuse,
într’o zi încă apropiată, în Capitala țării. Prin a
ridica deasupra partidelor politice, glasul voinței
românești... Prin a reda sufletelor, prin a reîm-
prospăta, în conștiințe de mulțimi, nădejdea liber

tății prin muncă, și a înălțării prin crez... Dar
mai făcuse el, lucrul acesta... Și apoi ? II făcuse o
singură dată, numai o zi... Ăjuns fulgerător pe
treptele popularității, glasul lui se ridicase, da,
convingător, adânc, sfredelind nepăsări și biciuind
nedreptăți, dar apoi tăcuse... De aceea și ecoul
lui începuse să se stingă, înnăbușit de uitările și
de absorbirile vieții... Nu fusese o operă, ci abia
prefața unei opere... Dar dacă strigătul lui s’ar
repeta acum, dacă ar străbate acum, neistovit,
nestins, cărările țării ; dacă ar reînnoi, în fiecare
zi, și fiecare zi în alte adâncuri, îndemnul și
evocările istoriei, puterea și necesitatea unei
apărări, atunci desigur că țara ar tresări... Da,
asta trebuia făcut... Să pornească pe cărările
țării, spre a purta dealungul și dealatul țării
màndria dreptății românești... Spre a reaminti,
fără încetare, și totodată fără ocol, jertfele, dure
rile și înălțările trecute... Spre a lumina prin
ele, zările viitorului, spre a le lărgi și pregăti.
Pentru ca într’o zi, însfârșit, la căldura unei
mari flăcări reaprinse, românul să-și învingă, prin
depășiri de suflet, scăderile, nesiguranța, nepă-
sările. Spre a fi din nou, prin crez și dârză
muncă, fără uri de partid, fără violență, stăpân
temut pe glia lui...
într’o vertiginoasă identificare cu desorientă-
rile țării, se duse cu gândul la toți aceia care
respirau, care trăiau desigur mai departe în în
frigurate cuiburi risipite, la toți câți se ridica
seră și se răsvrătiseră într’o zi, și tăceau acum,
despărțiți, descurajați, învăluiți de nedumeriri
întunecate. Despărțiți, descurajați, da... Dar
existau încă, așteptau încă, nu puteau să nu
aștepte, minunea unei noi avântări. Da, da, asta
era de făcut, în primul rând : fără dibuiri, fără
întârziere, trebuiau înviorate din nou toate voin-
FURTUNA 139
țile și, odată înviorate, închegate definitiv in si

guranța unei reînviate încrederi spre rostul și
biruința luptei. Căci aceasta le lipsea : înche
garea, încrederea definitivă în drepturile lor, con
știința, chiar, a puterii lor. Și le lipsea și un om.
Un om care să nu șovăie, care să nu întârzie; care
să meargă, drept ca o săgeată, pe linia unei ful
gerătoare purificări.
Donici simți, prin trupul încordat, o șerpuire
caldă. In fulgerarea unei viziuni, își retrăi ado
lescența, tinerețea, idealurile, coborîrile, înălță
rile, tot ce amenințase să-l strivească și tot ce
îi dăduse forța să se impună. Da, dacă biruise
ceeace biruise ; dacă, încercuit de atâtea vârte
juri, depășise vârtejurile, și lăcomiile aspre, și
desnădejdile grele, aceasta însemna că putea fi
oricând omul acela. Iar strângând în jurul său
neclintiri de oameni ce nu biruiăeră ca dânsul,
dar puteau, în urma lui, să răscolească avânturi
de mulțimi, dreptatea țării sfârșea de a fi un
simplu vis...
O svâcnire de curată mândrie încordă privi
rea aprinsă. Totuși, făcu o sforțare spre a se
stăpâni, spre a îndepărta de el viziunea mândră
ce era încă, ce putea să rămână mai departe, o
splendidă amăgire. Nu, nu trebuia să-și piardă
capul... Orice exaltare putea aduce o’rătăcire,
încredere, curaj, îndrăsneală, da, dar fără ame
țeli de visuri neîmplinite. O realitate aprigă îl
aștepta pentru moment, și realitatea aceasta ii
impunea cumpătare, stăpânire de sine, hotărîre
precisă spre gesturi imediate. Oricât de frumos
ar fi viitorul, el avea să isvorască tot din în
făptuirile prezentului.
Și prezentul era încă turbure, greu de pri
mejdii grele...
XIV
Ajuns în dreptul cafenelei Corso, Ionel Mi-

clescu se opri. înăuntru, ca de obiceiu, forfotea
o mulțime de gazetari, dar nu zări, printre
ei, figura jovială a conului Mitică. Desnădăj-
duit, se hotărîse totuși să-l aștepte, când auzi
un glas în urma lui ;
— Ce mai faci, domnule Ionel ?
Se întoarse, aproape speriat. In fața lui se
afla tocmai acela pe care-1 căutase : jovialul,
biruitorul con’ Mitică. Un conti Mitică ras, pu
drat, cu haine călcate proaspăt și pantofi de lac.
Ionel Miclescu zări chiar, într’un buzunar al
vestonului, degetele rigide ale unor mănuși de
porc, vădit nepurtate. Pentru o clipă, își uită
amărăciunea spre a zâmbi.
— Bună ziua, domnule Fotescu... — răspunse
apoi, tot contemplându-i costumul... — Ai o au
diență ?
— Nu. O întrunire importantă la care, proba
bil, voiu vorbi și eu. Dar dumneata, ce mai faci ?
— Nimic bun... — șovăi, și însfârșit, cu glas
sfios: — ...Te căutam.
— Pe mine ?
— Da... Aș dori să te rog'de ceva.
Privirea conului Mitică străluci mărinimoasă.
— Un serviciu?... Cu cea mai mare plăcere...
Scuză-mă, vin îndată...
FURTUNA 141
Se depărtă puțin pentru a vorbi cu un cu

noscut care trecea în clipa aceea, și revenind
la Ionel Miclescu :
— lartă-mă... un coleg de Parlament. S’a în
curcat, săracu, intr’o afacere, și am vrut să-i
dau un sfat... Vasăzică?
— Uite ce e — începu Miclescu ; dar se opri
îndată ca și cum, cuprins de o descurajare
bruscă, s'ar fi răsgândit. Conul Mitică examină
cu atenție chipul palid, îmbrăcămintea uzată,
strălucind pe alocuri de o prea lungă întrebuin
țare și bănui o nenorocire. Miclescu continua să
tacă, așteptând încurajareat unui cuvânt.
— Ce s’a întâmplat? — - insistă conul Mitică,
nedumerit de tăcerea celuilalt. — Ia spune... Ai
avut vre-o neplăcere ?
Miclescu coborî privirea, umilit ; buzele îi tre
murară.
— Da... 01neplăcere, dacă vrei... Tăcu iar,
și ridicând deodatăi capul într’un ~gest de dure-
roasă răsvrătire : — M au dat afară.
Ionel Miclescu fusese, timp de doi ani, func
ționar in Ministerul de Interne, funcție pe care
o îndeplinise cu râvna săracului lipsit de pro
tecție, și a cărui singură tărie este conștiincio
zitatea. Cu mult înainte, licențiat în drept și cu
doctorat delà Paris, încercase un câștig prin
avocatură. încercare zadarnică. Desrădăcinat
din lașul său, străin în București, neavând re
lații, nu găsise nici clienti. Contencioasele dife
ritelor societăți și ministere gemeau de prote
jați politici. Atunci, neavând încotro și după
multă trudă, izbutise să-și capete un post,
— Cum ? Nu mai ești la minister ? Pentru ce?
isbucni conu Mitică cu un interes prea vădit
pentru a fi sincer.
— Așa... O dispoziție. Au pus pe un altul,
pe unul de al lor... De al dumneavoastră.
— Si de când ?
— De aproape o lună... Credeam că o să mi
se acorde altceva, și cum îmi dăduseră leafa pe
trei luni, am putut să aștept... Dar acum, și
banii aceia...
Urmă o tăcere. împrejur, în sclipirea dimi
neții, dealungul palatelor înalte, Calea Victoriei
își desfășura falnic nepăsările. Conul Mitică avu
o tresărire de mândrie : màndria omului crescut
în supușenie și ridicat apoi de împrejurări, față
de neputința unui boer.
— O lună ? Așa de mult ? — spuse însfârșiț,
mai mult pentru a spune ceva. Tăcu iar, apoi,
cu o milă stângace :
— Și acum ?
Celălalt ridică umerii ca pentru a spune :
„Eu știu ?"
— Ai încercat în altă parte ?
Pe buzele lui Miclescu trecu un zâmbet amar.
— Ce să încerc ?... Cel mult să mă întorc
acolo, unde am fost...
— Și nu e chip?
— Nu știu... Nu fac politică, nu cunosc pe
nimeni... Doar pe dumneata, de aceea m’am și
gândit... Cum ești deputat...
— 7'e-ai gândit la mine?
Ionel Miclescu simți, după tonul întrebării, că
săvârșise o greșeală. Dar acum era prea târziu.
— ba... M’am gândit că ești deputat, că ne
cunoaștem mai de mult, și că dacă ai vrea să
intervii...
1 Să nu amintești niciodată unui imbecil care
a izbutit, scăderile trecute. Conul Mitică, stră
bătut la un moment dat de o vagă duioșie, își
retrăi într’o clipă tinerețea. O tinerețe trudită,
petrecută în întunericul unei prăvălii mărginașe,
ghemuită la periferia unui cartier boeresc, acelaș.
cartier unde Ionel Miclescu, mic pe atunci, trecea
FURTUNA 43
in automobilul părinților cu nepăsarea copi

lului bogat. Și, odată cu aceste amintiri, se
strecură, in sufletul îndârjit, și conștiința nepu
tinței sale. Căci conu Mitică era ceea ce sunt
atâția deputați : palavragiu util în timp de ale
geri, căruia îi dai, la putere, un mandat și două
afaceri, nimic mai mult. De fapt, prea mult.
De aceea, necunoscând, pe de altă parte, vo
luptatea mărinimiilor ce strivesc :
— De, domnule Ionel, n’aș fi crezut... Eu
știu ? — și era să adaoge chiar : „Nu pot face
nimic", dar gândindu-se că aceste cuvinte i-ar
fi scăzut din prestigiu, și preferând să fie privit,
la rigoare, drept răuvoitor decât neputincios :
— Eu știu, domnule Ionel, de ce ai fost con
cediat? Ce vrei, slujba e slujbă, și poate că
dumneata... (și cu răutatea lașului ce se răzbună
pe trecut)... Viața e grea, domnule Ionel, și dacă
cineva nu-și face datoria... (șovăi din nou, ne-
știind ce să adauge, dar deodată, in fața obra
zului crispat al celuilalt)... Totuși, domnule Io
nel, cine știe... Poate că...
Amuți, în fața unui gest al lui Miclescu. Un
gest brusc, aproape autoritar, în care vechea
slugă regăsi o cunoscută mândrie boerească.
Căci Ionel Miclescu înțelesese. înțelesese că fu
sese un neghiob, și că neghiobia Iui putea să
se prefacă în umilire. De aceea, voluntar, tăios :
— Mulțumesc, domnule Fotescu, — izbucni
deodată. — Nu mai am nevoie de nimic.
Conu Mitică tresări, mirat ; se scărpină câteva
secunde după ureche — reminiscență a unor
obiceiuri de odinioară — apoi, aroganța reve-
nindu-i :
— Rău faci, domnule Ionel... Nu m’am gândit
să te refuz... Insfârșit... (străbătut de teama
ca nu cumva celălalt să se răsgândească, privi
ceasornicul și întinzând mâna cu un aer de om
=
grăbit) Cu bine, domnule Ionel... Imi pare rău...

In orice caz...
Miclescu privi figTjra grasă, mâna grasă, o
mână vulgară de salahor înstărit, dar n’o în
tinse pe a lui.
Sunt întâlniri, in viață, ce seamănă cu o răs

plată.
In aceeași dimineață, pribegind prin centru,
Ionel Miclescu se întâlni cu Donici. Fără să-i fi
vorbit conu Mitică, Donici ar fi ghicit totuși
amărăciunea acelui nenorocit ce apăra încă, sub
o înfățișare jalnică, un rest de mândrie obosită.
Ionel Miclescu nu-i spuse nimic. Câteva cu
vinte exprimând bucuria revederii, câteva ră
spunsuri vagi, atâta tot. La rândul său, Donici
își stăpâni mila. Știa că sunt umilințe ce nu se
pot mărturisi nici alina în larma străzii. Astfel,
■dintr’o delicateță pe care celălalt o înțelese, ocoli
orice întrebare ce ar fi putut privi situația lui.
La despărțire însă, cu o desinvoltură delicată,
.și fără intenții de subînțeles :
— Vino diseară pe la mine, vrei ? Șoseaua
Kiselef, 82... Mai stăm de vorbă... Poți ?
Ionel Miclescu dădu din cap, afirmativ, ca un
om care nu știe ce va face, dar nu îndrăznește
totuși să refuze.
.... .... -- J
XV
Ionel Miclescu se trezi spre seară. Deschizând

ochii zări odaia întunecoasă și avu senzația con
fuză a unei apăsări. Obișnuita senzație pe care
o resimțea in fiece dimineață, aceea a omului
ce n’a izbutit să-și plătească chiria și e obsedat
de teama zilnică a unei izgoniri. Deodată, fu
izbit de ceva, de ceva neprevăzut ce se
întâmplase, dar fără a putea preciza imediat ce.
Apoi, într’o lumină, își aduse aminte de in
vitația lui Donici. întoarse capul spre măsuța
de noapte și se uită la ceas. Erau aproape
șapte, ceea ce însemna că trebuia să se gră
bească. Se sculă totuși alene, cu mișcările încete
ale unui om ce a pierdut nădejdea în tot ce ar
mai încerca.
Ionel Miclescu era fiul lui Ștefan Miclescu,
fost proprietar și bogătaș din județul Putna,
om cumsecade dar rău administrator, mort cu
câțiva ani înainte în preajma unei prăbușiri.
Aparținând unei vechi familii boerești, cu tradi
ții patriarhale și dragoste de pământ, acesta își
trăise o bună parte din viață la moșie. Mai
târziu, când fiul său Ionel începu studiile, se ho
tărî să se mute la oraș. In orașul acesta —
Ploești — Ionel duse o viață monotonă, lipsită
de plăceri și prietenii. Singurul său prieten, fiu
și el al unui moșier din împrejurimi, se stabi
lo
14б OVID DENSUȘIANU-FIUL
lise cu câteva luni in București. Prietenie copi

lăroasă și scurtă, din acelea ce iți lasă o amin-
tire vagă de glume și de jocuri, atât.
Venise apoi războiul... Trecuse apoi și răz
boiul. Ani frământați în timpul cărora, desmeti-
cindu-se din grozăviile furtunii, omenirea iși
exalta in petreceri rătăcirile. Epocă de afaceri
îndrăznețe și de fulgerătoare ridicări. Ca atâția
în vremea aceea, ca atâția, mai târziu, bătrânul
Miclescu își riscă averea. Câteva pământuri
cumpărate și neproductive, câteva speculații ne-
isbutite începură а-l sdruncina. Nevasta lui mu
rise. Ionel, ajuns între timp la facultate, trăia
acum în București. Acolo îl cunoscuse și pe Do
nici, student la litere, dar mai mult dintr’un en
tuziasm de diletant decât dintr’o absolută nevoie
de pregătire.
Părăsind Universitatea, Ionel Miclescu lăsă în
urma lui amintirea unor afirmări strălucite. Ho-
tărît să plece imediat în străinătate, fu nevoit,
în ultimul moment, să-și schimbe gândul. Tatăl
său, bolnav, îl chema lângă dânsul. Trecură
câteva luni... Intr’o seară de toamnă, bătrânul
muri. Din registrele lăsate, Ionel înțelese că nu
moștenea nimic. Datoriile acopereau în între
gime averea. Vânzarea pământului și a casei,
înfăptuită în grabă, lichidă apoi cu demnitate
restul unei averi.
Ionel Miclescu n’avea relații însemnate în Bu
curești. Avea, în schimb, încredere. Ca atâția
tineri avântați ce cred încă în atotputernicia unui
talent, intră în avocatură. Perioadă de ucenicie
umilitoare, perindată de la un birou la altul,
târîtă dureros prin nesfârșite săli de tribunal.
Prin vuetul străzilor, peste sfârâitul motoarelor
ce perindau, dealungul Bucureștilor, trufia unor
neprevăzute bogății, trezit în sfârșit din visurile-i
absurde, Ionel Miclescu înțelese în sfârșit că
FURTUNA 147
lumea se schimbase. Crescut pe belșugul unui

colț de pământ, la adăpostul oamenilor, închis
apoi, în vâltoarea Capitalei, între dorul său de
știință și înduioșate visări de adolescent, nu
deslusise — în zarea încă însângerată a păcii —
amenințarea unui alt război. Război fără tranșee
și fără baionete, în care biruitorii nu sunt veșnic
eroi, iar cei loviți continuă să trăiască: războiul
nemernicului împotriva cinstitului, al neghiobului
împotriva celui capabil, al lașului slugarnic îm
potriva boerului, război în care atâtea conștiințe,
atâtea inteligențe, atâtea boerii au căzut.
Și Ionel Miclescu nu era pregătit la acest
război. Simți aceasta după scârba pe care i-o
pricinuia, în grabnica răsfoire a unei pagini de
gazetă, vorbăria oficială a potentaților, după în
tristata nedumerire care îl cuprinsese, într o di
mineață de vară, văzând prăbușirea unui om de
suflet, cunoscut într’o epocă de generoase rea
lizări, și pe care îl zărise acum în colțul unei
străzi, desfigurat de foame, aplecat de mizerie.
Ceea ce trebuia să i se întâmple și lui, doi ani
mai târziu, când, izgonit fără motiv dintr’o slujbă
căpătată cu trudă, amenințat deasemenea de
foame, blestemă, in tăcerea odăii sale de sărac,
vechile visuri absurde.
Ce visuri !... Visuri de adolescent înfiorat de
falnice doruri, cu suflet risipit în lume, spre
toate înțelegerile și toate participările lumii ; vi
suri dc tânăr avântat, cu hotărîri de cuceriri ideale
și de curate înălțări de cugetare ; visuri de pri
etenii neșterse și de iubiri nestinse, adăpostite
ca o perpetuă flacără în neclintirile credinței ;
visuri de credincios, da, pentru care binele era
o putere menită să biruiască, și răul o încercare,
atâta tot... Visuri frumoase, visuri falnice, dar
visuri...
Totuși, cine știe ? poate că într’o zi ar fi izbutit.
148 OV1DDENSUȘIANU-F1UL
Dacă, într’o exasperată răsvrătire a voinții, s’ar

fi îndârjit spre a înfrunta neprevăzutul, bleste
mul s’ar fi prefăcut poate într’un imn. Lumea,
care nu mai iartă, pare-se, pe aceia care o re
spectă, respectă, uneori, pe acei care o sfidează.
Dar nu era cazul lui Miclescu. In sufletul cul
tivat la nuanțele spiritului, sensibilitatea înnăbu-
șisc avânturile voinții. De aceea, după o lună
de sfioase dibuiri, Ionel Miclescu își umilise
mândria în fața lui Mitică, pentru ca apoi, de
zamăgit, să asculte nepăsător cuvintele lui Do
nici. Sunt nădejdi ce nu reînvie, și nădejdea lui
fusese din acestea.
Totuși, în seara aceea, la primul gând îndrep
tat spre Mircea Donici, o ultimă amăgire păru
că îl înviorează. Donici îi fusese prieten ; mai
mult chiar, era un suflet frumos. Puțin comuni
cativ, păstra totuși, în amintirea lui Miclescu,
prestigiul suiletelor tari ce știu să ascundă ori
să înțeleagă o suferință. La o vârstă la care
alții abia se avântă, el cucerise atenția și încre
derea unei țări.
Astfel, ceea ce față de fostul negustor de mă
runțișuri alcătuise desigur o umilință, devenea,
față de Donici, o simplă spovedanie de nedreptățit.
Din calea Moșilor până in piața Victoriei,

drumul e lung. Lipsit cum era de ultimul ban,
Ionel Miclescu străbătuse drumul acesta pe jos.
De aceea, ajuns in șoseaua Kisselef, primul său
gând fu să se oprească la o bancă. Nu mân
case nimic în ziua aceea, și se simțea ostenit.
Seara de Noembrie, grea, înnourată, cu șovă-
elnice prevestiri de ploaie, se îmblânzise acum
într’una din acele apăsătoare pâcle ce preced,
de obicei, deslănțuirile furtunii. De aceea, in
FURTUNA 149
destinderea membrelor amorțite și încălzit de

drumul lung, Ionel Miclescu își îngădui un po
pas mai prelungit pe prima bancă întâlnită în
cale.
In încremenirea serii, șoseaua se profila tristă,
întristată și mai mult de goliciunea copacilor
desfrunziți се-și împleteau departe crengile
moarte. O tăcere vastă, o tăcere de lucruri
apuse, învăluia seara. Abia, din când în când,
într’un vârtej de lumină, un vârtej de motor, și,
mult mai rar, pasul unui trecător grăbit, pier-
zându-se nelămurit în întunericul aleelor.
Intr’o firească chemare de amintiri, Ionel Mi
clescu își aduse aminte de ultima seară petre
cută la șosea, cu câteva Juni înainte, în tovără
șia unei fete cu privirea tristă și zâmbetul
blând, singura lui iubire de bucureștean. Reauzi
cuvintele duioase, revăzu gingășia profilului
aplecat, retrăi, într’o dureroasă răscolire de
amăgiri, amăgitorul avânt ce-I înviorase... Apoi,
încetul cu încetul, amintiri mai vechi îl învăluiră.
Amintiri din copilărie, vesele, luminoase. Amin
tiri de adolescent, cuprins de tainice doruri ;
amintiri din prima tinerețe, pe vremea când
viața părea încă frumoasă și oamenii buni.
Ionel Miclescu simți, in ochii închiși, un înce
put de plâns. Durerea înnăbușită atâta timp se
revărsă; și cu durerea, fulgerător, năvalnic, o
ură violentă, o ură cunoscută, împotriva oa
menilor și a vieții. A vieții ce îl mințise, ce-1
coborîse, pe el ce pornise s’o slujească, la umi
litoarea neputință a slugii. Da... Visurile sale
tinerești, silințele avântate, proslăvirile poeților
îmbătați de primăveri amăgitoare, nu erau decât
o vastă nerozie. Lumea era rea, era nedreaptă,
da... Răsvrătiții, răscolitorii de mulțimi nu se
înșelaseră. Peste tot, răsturnând idealurile, biru
ind cuceririle civilizației, domnea o uriașă ne-
dreptate. Și el crezuse in toate aceste idealuri,

râvnise, visător neghiob al uncr vremuri de
minciună, la o biruitoare strălucire a gândului...
Și nu fusese singurul... Alți neghiobi urmăreau,
dealungul cărărilor lumii, sinistra batjocură a
dreptății. Cu aceiași pași desigur, cu aceeași
lumină în ochi și acelaș dor in suflet pe care le
purtase el, pe vremea înșelătoare a Visului.
Licărire limpede în întunericul unei turburi apă
sări, se revăzu într’o dimineață de început de
vară, astfel cum se oprise în fața Universității
pe care o părăsise definitiv : cu trupul încordat,
cu privirea scânteietoare, cu o luminoasă pre
simțire de biruinți în gândul mândru. Era o
dimineață de Iunie, albastră ca visul, caldă ca
dorul. In jurul său, pe străzile învăluite de
soare, dealungul vitrinelor vaste, dealungul
ferestrelor deschise ca pentru o nesfârșită răsu
flare, o omenire sgomotoasă își perinda învio
rările. Tineri, bătrâni, copii sburdalnici, perechi
îndrăgostiți, din toți radia parcă o bucurie : bi
ruință a primăverii peste împletiri de griji. Și
în dimineața tainică, drept în fața Universității,
nemișcat în mijlocul valului de lume ce vuia în
jurul său, proaspătul licențiat trăise o clipă înaltă.
O jumătate de ceas înainte, odată cu ultimul exa
men, se încheiase și viața lui de student. Era
liber acum, era un om, un om ce avea în fața
lui perspectiva celor mai frumoase cuceriri căci
pregătite, din Facultate chiar, de sclipitoare cu
ceriri de cuget. Fusese printre cei dintâi în
Facultate, se putea oare să nu fie cel dintâi și
în lupta vieții ?... Și surd Ia tot ce vuia în jurul
său, nesimțind în jurul său decât triumful cald
al soarelui de sus, își făgăduise un viitor mare,
își prevestise un viitor mare. Un viitor de sa
vant, de cărturar renumit, în orice caz, de con
ducător de generație, poate, modelând o generație
FURTUNA 151
în ritmul unei înaripate stăpâniri... Stăpânire

prin spirit și voință, prin tot ce poate să-l pre
facă pe un om într’o neînvinsă forță de creație...
Și acum, în locul acestei stăpâniri, ce ? Re
semnarea umilitoare în banalitatea unui birou,
dezarmarea tinereții în fața câștigului unei pâini,
mâhnirea săracului ce ar vrea să se odihnească
și nu poate, ar putea să plângă și nu vrea...
Pribegia îndurerată dealungul unor vitrine la
care n’ai dreptul să râvnești, dejunul meschin
în îmbulzeala unui „automat", dezordinea man
sardei unde servitoarea nu mai calcă fiindcă nu
poți să-i dai bacșiș și unde tu singur îți faci
patul... Mizeria cumplită, ocolirea proprietarului
ce așteaptă să-i plătești, mândria ce crispează
gura, și gura ce te împinge la cerșit... Și la
urmă, prăbușire a trupului după prăbușiri mai
dureroase, popasul pe o bancă, la șosea...
Ionel simți o moleșeală caldă, un fel de amor
țire a nervilor, ce nu era decât o renunțare fi
zică datorită oboselii. O milă nemărginită de el
însuși îl cuprinse : milă de tot ce făcuse până
atunci, de tot ce gândise, de tot ce purtase în
el ca dorință de mai bine, ca năzuință de fru
mos, ca dărnicie... Milă pentru singurătatea lui
de orfan, pentru tot ce ar fi putut să fie mai
târziu și nu va fi. Dacă ar fi mâncat măcar, ar
fi regăsit fără îndoială acel rest de nădejde ce
înviorează așteptările și te face să crezi încă în
minuni. Dar lipsa de hrană îl abătuse. Și în
dezarmarea sufletului și a trupului, i se părea
că nimic, că nici un gest, nici o mână prietenă,
oricât de puternică ar fi fost, n’ar mai putea de
acuma să-1 salveze...
Un glas străin, ce i se păru că vine de de
parte, îl făcu să se întoarcă. Cineva se așezase
lângă dânsul ; doi tineri, dintre care unul, cel
mai apropiat, începu să vorbească.
— Unde dracu s’o fi vârit? Te pomenești că

a trecut înainte fără să-l vedem.
— Aș... S’a dus cu aia. N’ai văzut cum l-a
chemat ?
— Dar cine era femeia ?
— Parcă eu știu ?
Se opri pentru a aprinde o țigară. La lumina
chibritului, Miclescu desluși un profil vulgar și
inexpresiv care ii displăcu.
Tânărul urmă:
— Părea drăguță altfel, și era bine îmbrăcată.
— Dă-o încolo, că ne-a stricat tot cheful —
sări celălalt, cu un glas ascuțit de ciudă. — In loc
să mergem undeva și să petrecem... Tocmai
spunea că își luase leafa. N’ai văzut ? A schimbat
și o mie de lei.
— Ce să mai vorbim, dacă nu se poate, nu
se poate. Chestia e, ce facem ? II așteptăm sau nu ?
— Ce tot vorbești ? Crezi că mai vine ?... (și
după o pauză) Știi ce ? Hai să agățăm și noi
o iată și s’o ștergem.
— Da? Și cu ce? N’am decât trei poli.
— Am eu vre-o două sute de lei. Doar n’o
să dăm de o prințesă...
Tăcură amândoi pândind, pe alee, o umbră
de femeie singuratecă. Trecu un bătrân aplecat,
apoi un grup de copii ; trecură două femei care
râdeau.
— Hai după ele — propuse acela cu țigara.
— Trebue să fiu nebun — se răsti celălalt.
Nu vezi ce prost sunt îmbrăcate ? Parcă ar fi
servitoare.
— Dar pretențios mai ești ! După ce n’avem
parale...
— Ia ascultă — tăiă celălalt — eu am altă
părere... Hai mai bine la Boghezi. Luăm niște
fripturi și un chil de vin și încheiem socoteala.
Ce zici ?... Poate mai întâlnim pe cineva.
FURTUNA 153
— Bine, hai... In definitiv...

Se sculară și porniră, cu pas domol, spre piața
iluminată. Ionel Miclescu care, fără voia lui,
le ascultase convorbirea, ii urmări cu ochii.
Oameni care se ducea să mănânce, să petreacă,
care aveau desigur o familie, aveau prieteni...
Totuși, oameni de rând, oameni vulgari, după
cum ii arătaseră trăsăturile și vorba... Oameni
inculți, în orice caz...
Din nou, Ionel se simți singur, cel mai singur
om din câți trăiau. Și cu egoismul durerilor
exasperate nu se gândi că alții, tot atât de me
rituoși, sufereau de foame ca și dânsul. Nu,
numai cl suferea. Toți erau fericiți, toți petre
ceau... La ora aceasta, in timp ce el lâncezea
pe banca săracilor, restaurantele erau pline de
lume sătulă, străzile vuiau de veselie, orașul,
țara, lumea toată, nu erau decât o petrecere și
un cântec. Nimeni nu știa de dânsul, nimeni nu
se gândea la dânsul. Nimeni, in orice caz, n’ar
fi putut să-l înțeleagă...
Cu dârzenia nedreptățiților, se întoarse cu
gândul la cei doi necunoscuți. Și ei, chiar și
ei se duseseră să mănânce, să petreacă. Căci
aveau bani. Două sute de lei... Două sute de
lei : adică mâncarea pe trei zile, socotită a trei
zeci de lei masa, într’o lăptărie de cartier...
Și incă, mai rămâneau douăzeci de lei, suma
necesară pentru a se bucura de luxul unui
tramvai... Două sute de lei, și soarta lui s’ar fi
schimbat... Ar fi mâncat, întâi de toate...
Mai puternică, mai dârză, ura împotriva oa
menilor și a vieții îl încleșta. O sete de fulge
rătoare răzbunări, de loviri crude, de nemiloase
nepăsări îi crispă gura, îi biciui sufletul și nervii ;
apoi, prin trupul ostenit, prin încordarea exa
sperată, o resemnare vastă, o destindere tristă îl
moleși din nou. Oamenii erau cruzi, erau ne-
15+ OVID DENSUȘIANU-FIUL
drepți, adevărat, dar ce putea să facă ? Prin ce

putea să lupte ? Tot ce purtase în el — ideal,
credință, inteligență — se risipise, nesocotit, strivit
de o viață mai puternică ca gândul... Tot ce ar
fi putut înfăptui se prăbușise în gol.
Un fior rece, într'o adiere rece, îl răscoli.
Ridică fruntea, se uită împrejur, și deodată, ui-
tându-se împrejur, își aduse aminte de Donici.
Adevărat ; pentru el, în definitiv, era acolo ;
către el se ducea...
Scuturând o ultimă apăsare se sculă, îndrep-
tându-se încet spre Arcul de Triumf. Numărul
■82, lângă Arcul de Triumf, da... La opt, așa îi
spusese... Dar cât putea fi ceasul ? Nu întâr
ziase oare ?
Dădu din umeri. Ce putea să mai conteze ?
Când vrei să ajuți pe cineva, te gândești oare
de ce a putut să întârzie, când poate o nouă
nenorocire, dacă nu chiar mizeria, l-a întârziat ?
Totuși, biruind oboseala, încercă să iuțească
pasul. Oricum, era mai bine să nu întârzie. Și
apropiindu-se de un domn ce venea din partea
opusă :
— Iertați, ați putea să-mi spuneți cât e ceasul ?
— Nu știu, — se răsti celălalt. Și trecu grăbit
înainte.
Un amănunt ; dar viața nu e oare o neîncetată
împletire de amănunte ? Ionel Miclescu rămase
pironit în loc, biciuit de gestul aspru ce strecura
o umilință nouă prin atâtea zilnice umilinți. Toți
îl dușmăneau, toți îl jigneau. Chiar gestul cel
mai firesc devenea față de dânsul o batjocură.
Căci săracii n’au dreptul la nimic, nici măcar la
o vorbă blândă... Și totuși cl se ducea să ceară,
să încerce mai departe mila unui fost prieten,
mila unui om. O nerozie mai mult, o nebunie
mai mult... Râse. Un râs strident, de dușmănos
dispreț pentru amăgirile, pentru nădejdile sale.
FURTUNA 155
Da, ce căuta la Donici ? ...Pentruce, în definitiv,

omul acela ar fi mai bun decât un altul ? Fuse
seră prieteni, și apoi ? Câți ani, câte lucruri, câte
drumuri nu-i despărțiseră între timp ? Da, de ce
se ducea, în definitiv? Ce-i spusese Donici,
la urma urmei ? Să vină să-l vadă, atâta tot...
O amabilitate de prieten, numai o amabilitate,
poate. De unde, și pentruce nădejdea unui
ajutor ? Nu ceruse nimic, nu i se făgăduise
nimic. De ce să meargă, atunci ? Ca să reîm
prospăteze o tinerețe ? Aceasta îi lipsea acum ?
Chiar dacă ar lămuri o situație, ar cere un
ajutor, ce ar însemna acestea ? O spove
danie înjositoare, urmată, în cazul cel mai bun,
de o făgăduială și o pomană. De niciun sprijin
real, în orice caz... Căci ce altceva putea găsi ?
Ești bun cu un om fiindcă e puternic, nu-1 ser
vești când este slab. Și dacă pentru o rugăminte
neînsemnată, făcută unui străin, găsise o duș
mănie, la ce putea să se aștepte mai departe ?
Ce putea să nădăjduiască mai departe ?
Ajunsese în dreptul Bufetului. Pe terasa lo
calului pustiu, o mică lampă licărea. In față, prin
aleea luminată slab, vâjâi un vârtej de vânt,
urmat de un pas grăbit, apoi de un glas :
— Hai mai repede. începe să plouă.
Două femei trecură alergând, cu pălăriile în
mână. Prin crengile desfrunzite, câteva picături
de ploae pătară aleea netedă. Și brusc, asur
zitor, furtuna ce mocnea pe cerul stins se des-
lănțui. In câteva clipe, șoseaua nu mai fu decât
un ropot uriaș, o perdea de apă revărsată, brăz
dată la distanțe egale de siluetele șterse ale co
pacilor.
Acum, Ionel Miclescu alerga spre restaurantul
Bufetului, căutând acolo un adăpost. Dar localul
închis și pustiu nu-i putea oferi decât un colț
de acoperiș ; se ghemui totuși, dealungul zidului
biciuit de ploae, apărat măcar de iluzia unui

adăpost. Și potopul se revărsa, tot mai puternic
parcă, in vijelii tăioase ce se striveau pe fața lui,
învăluindu-1 până la piele, înverșunându-se pe
hainele sărmane și pe pălăria mototolită și lu
cioasă ce nu mai era decât o mototolită cârpă
într’un șiroi de apă. Și în neputința de a se
mai putea duce, in furtuna aceea, în halul acela,
la prietenul ce îl aștepta, nenorocitul avu o-
ultimă, supremă exasperare. Și Dumnezeu era
împotriva lui ! Nu fusese destul drumul lung,
osteneala și foamea, mai trebuia ca după drumul
lung, osteneala și foamea, să încremenească
acolo, fără un ban, fără adăpost, mai singur
în mizeria lui decât cel mai singur dintre mi-
zerabili.
Un nou vârtej
' de vânt il plesni pe obraz și îi
smuci pălăriai ce căzu la pământ și se rostogoli
în noroi,' tot
î~ ' ' mai departe. Cu o mișcare bruscă
încercă s’o apuce, nu isbuti ; se avântă atunci
sub ploae, prin noroi, pentru a o relua...
Deodată, în goana scurtă, încleiate pe pământul
ud, picioarele ostenite alunecară. Și căzu, cu fața
la pământ, cu gura crispată în noroi, cu mâinile
încleștate spre o apărare.
Atunci, întins acolo, cu fața la pământ, încre
menit la pământ ca într’o ultimă jertfire, surd la
ropotul uriaș ce vuia deasupra lui, insensibil la
torentul revărsat ce făcea lac în jurul lui — pră
bușire omenească în prăbușiri de ploae — începu
să plângă ca un nebun.
XVI
Dimineața care urmă fu pentru Donici un șir

de ore apăsătoare.
Delà început, de când, trezindu-se, își amintise
de Miclescu pe care îl așteptase zadarnic în ajun,
o neliniște vagă îl cuprinsese. Miclescu îi fusese
prieten bun ; nu se văzuseră de mult, și totuși
nu venise... Pentruce? Uitase oare ? Era exclus.
Sunt situații în care anumite lucruri nu se uită.
Mândrie ? Ar fi fost ciudat. Donici cunoștea
durerea acelora revederi ce pun două destinuri
deosebite față în față ; deoparte, seninătatea unei
biruinți, de cealaltă, desnădejdea aspră a unei
căderi. Totuși, i se părea încă ciudat. Și soco
tind că nu fusese destul de afectuos cu celălalt
atunci când îi vorbise, simți ca o remușcare. Da,
poate că rezerva lui fusese interpretată de Mi
clescu drept răceală... Nu rareori, sărăcia înă
sprește sensibilitatea și întunecă perspicacitatea
celor mai perspicaci.
Oricum, se învinovăți. Primă întunecare.
A doua trebuia să se adaoge mai târziu, când
servitorul veni să-i aducă poșta. Două gazete,
patru scrisori neînsemnate dintre care două, în
grozitor de banale, de la doi admiratori necu-
noscuți. Atâta tot. Ceeace aștepta de două zile,
întârzia mai departe. Din ce pricină ? Ce se
întâmplase ?
De fapt, era o simplă scrisoare a lui Raiciu
pe care acesta ar fi trebuit s’o trimeată cu trei

zile înainte din Arad ; dar o scrisoare al cărei
rost nu putea lipsi de însemnătate. Și unele in
strucțiuni pe care le dăduse, anumite asigurări
pe care le primise, îl îndreptățeau pe Donici să
fie nerăbdător.
Sfârși prin a da din umeri, ca pentru a se
scutura de o grijă absurdă, luă o gazetă, o răsfoi,
o aruncă apoi nepăsător, deschise o carte. In
zadar. Cuvintele fugeau sub ochii absenți, în
văluite necontenit de alte gânduri. Lăsă și
cartea, rămase câteva minute cu privirea ațintită
la peretele din față, neștiind ce să facă, apoi,
hotărîndu-se deodată, se îmbrăcă cu intenția de
a ieși. Era singura soluție, într’adevăr, spre a
risipi neliniștea aceea pe care încătușarea zidu
rilor o sporea parcă tot mai tare.
Afară, o zi acoperită, și mai tristă prin goli
ciunea copacilor înșirați și împletiți departe în
zările pustii ale șoselei, îl învălui aproape du
reros. Apoi, aerul rece, desmorțirea primilor
pași, începură а-l înviora. înviorare fizică, că
reia sufletul, totuși, nu izbutea încă să răspundă.
Și în mersul lent, astfel cum înainta, cu capul
aplecat, nu desluși de departe o siluetă de femeie
pe care cu siguranță ar fi ocolit-o.
Era Adriana Balș, o fată pe care o cunoscuse
cu câțiva ani înainte, pe vremea când tinerețea
lui se risipise fugar în goliciunea desfătărilor
mondene. O cunoscuse vag, o ocolise chiar,
căci nu-i plăcea. Vicleană și fățarnică, Adriana
aparținea acelei categorii de intelectuali mon
deni pe care, nici din prima tinerețe, Donici n’o
prețuișe. Apoi, deodată, cu absurditatea unui
capriciu tineresc, intervenise un început de flirt,
urmat iarăși de o răceală. Odată mai mult, co
chetăria fetei îi displăcuse. Simplă aventură, în
fond, și poate nici atât...
FURTUNA 159
Ca și Donici, Adriana era singură. Zărind-o

pe când trecea în dreptul său, Donici o salută
cu vădita intenție de a trece mai departe. Dar
fata îl opri :
— Ce plăcere, domnule Donici !... (și întinzând
mâna)... Știi, tocmai ieri vorbeam de dumneata...
Am aflat din ziare că ai sosit, și tocmai'...
Tăcu, în fața figurii nepăsătoare a celuilalt;
apoi, cu o malițiozitate silită :
— Imi dai voie să te întovărășesc ? (și cum
Donici se aplecase ușor, ca pentru a spune :
„dacă vrei...) Sunt cam îndrăzneață, nu-i așa?
Am răsturnat rolurile.
Donici nu răspunse. Părea plictisit de acea
întâlnire care îi turburase reculegerea. Fata în
țelese, dar, cu dibăcia mondenelor modelate în
minciună, simulă mai departe naivitatea. Cu
atât mai mult cu cât tovărășia acelui om excep
țional a cărui faimă cucerise țara și de la care
țara așteptase parcă, într’o zi încă apropiată, un
gest mântuitor, o măgulea.
De aceea, îmblânzind și mai mult glasul spre
delicatețea unei întrebări :
— Nu te superi că te-am oprit? — adăogă —
...Poate că aveai treabă...
— Niciuna... Mă plimbam.
— Vii în fiecare dimineață la șosea ?
— Da. Cum locuesc aproape...
— Adevărat? Te invidiez. E atâta liniște
aici, iarna...
— Da, e liniște...
Adriana privi pieziș profilul plictisit și mlă
dii nd glasul spre o mărturisire :
— Imi pare bine că te-am întâlnit — reluă. —
...Ești unul din puținii oameni cu care îmi place
să vorbesc.
De data aceasta, Donici nu putü să rețină un
zâmbet.
IÓO OVID DENSUȘ1ANU-F1UL
Fraza cu nuanțe de indulgență nu lipsea ele

ridicol.
De aceea, nu fără ironie, răspunse :
— Iti mulțumesc. Ești drăguță.
— Ó, nu e un compliment, crede-mă... Am
spus-o din convingere... Oamenii din jurul nostru
sunt atât de banali... atât de plicticoși... Dar ce
să mai vorbesc, dumneata îi cunoști și mai bine
decât mine.
— Poate. Dar mă gândesc că și ceilalți spun
despre noi acelaș lucru. Atunci...
— O, mă interesează atât de puțin ce gândesc
ceilalți... Dacă am pune toate la inimă, n’am
mai putea trăi. Ce vrei, sunt individualistă.
— Egoistă ar fi măi exact — rectifică Donici.
— Egoistă ? Poate. Dar e mai bine. Când
lumea e așa de rea, când viața a devenit atât
de vulgară, prefer să mă gândesc mai mult la
mine și mai puțin la ceilalți.
Donici zâmbi, astfel cum zâmbea întotdeauna
când o femeie de lume își exprima dezamăgirile.
Toate erau idealiste, toate, desgustate. Dar
toate, în acelaș timp, cultivau petrecerea și in
triga. Și acest gen de fățărnicie nu-i plăcea.
De aceea încercă să schimbe vorba.
— Ce ai mai făcut?
Adriana dădu din umeri.
— Nimic însemnat. Ce vrei să facă cineva
în Bucureștii aceștia?... M'am plictisit mereu.
Vorbiră apoi de teatru, de cinema, de ultima
carte citită, de tot ce pot vorbi doi străini care
n’au ce să-și spună.
In mersul domol, fără să-și dea seama, ajun
seseră în dreptul Bufetului.
— Ne întoarcem ? — propuse Adriana.
Se întoarseră. Donici, închis din nou în gân
durile lui, aplecase capul. In vremuri încă apro
piate, Adriana cunoscuse pe un Donici scânteietor
FURTUNA i6i
și glumeț, și iată că întâlnise, în dimineața aceea,

pe un Donici cu totul opus. Recules, grav, di
stant cum niciodată nu fusese.
— Nu semeni de loc cu acela pe care l-am
cunoscut — strecură ea. — E drept că în si
tuația pe care o ai... Totuși, pari trist.
— Trist ?... De loc.
Adriana ii privi neîncrezătoare. Donici mințea,
fără îndoială. Fata se gândi la acea stare su
fletească pe care Francezii o numesc „avoir Ic
cafard" și care este, de cele mai multe ori, în
tristata răscolire a unei neîmpliniri. Și în fața
acelui om puternic, curiozitatea ei, înnăbușită o
clipă, se îndârji din nou.
— Iți place liniștea, domnule Donici ?
Celălalt răspunse, fără a o privi :
— Nu întotdeauna. Azi, în orice caz, da...
După cum măine ar putea să mă apese.
In anumite cazuri, Donici avea specialitatea
răspunsurilor nelămurite. Adriana zâmbi. Un
gând insidios, isvorît cu puțin înainte, străbătu
din nou mintea vicleană.
Cerul se acoperise și mai mult. Rarii trecă
tori își iuțeau pasul. In față, între copacii goi,
restaurantul Flora își strecura singurătatea.
— Uite, am ajuns la Flora... — îndrăsni A-
driana. — Dacă ne-am opri puțin ? (și ridicând
mâna) A început să picure.
— Dacă vrei neapărat...
Răspunsul exprima mai mult dorința unui
refuz. Dar Adriana nu vroia să scape prilejul.
Cel mai bun prilej ce i se oferise până atunci
de a pătrunde în suiletul acelui om care îi plă
cuse odată, în vremuri de strălucitoare monde
nități, dar care acum, de când își ridicase pu
terea peste nepăsările unei țări, o atrăgea nespus
de mult, mai mult decât ar fi putut vreodată să
prevadă. Și admiratoarea lui Proust, subtila cu-
noscătoare a șovăelilor omenești, mondena ex

perimentată și mândră știa ce înseamnă, în anu
mite împrejurări, psihologia.
Străbătură aleea dreaptă, cotiră spre intrarea
tăcută, se adăpostiră, trecând printre mesele
goale, în tăcerea localului pustiu.
— Unde vrei să ne așezăm ? — întrebă Donici.
— Acolo...
Se îndreptară spre una din boxele din fund,
în timp ce un chelner melancolic venea să ia
comanda.
— Un aperitiv? Un lichior? — propuse Donici.
— Aperitiv ? La ora aceasta ?
— De ce?... E aproape douăsprezece.
— Adevărat ? — se miră Adriana. — N’aș fi
crezut... Ce repede a trecut... (și întorcându-se
spre chelner :) Adu un vermouth.
Donici comandă la fel, în timp ce Adriana își
înviora, în fața oglinzii din poșetă, buzele umezite.
— Nu-i așa că e bine aici ? — întrebă dânsa,
închizând încet tubul cu roșu. — E localul meu
preferat... Mai ales iarna. Aici veneam mereu,
acum un an, cu Emilica...
Donici se gândi că Emilica aceasta se numea
poate Constantin, Marcel sau Vladimir ; poate
chiar Emil.
— O cunoști și dumneata — urmă Adriana.—
Știi, fata aceea brună, cam svăpăiată, care era
la Alimăneștii...
Donici nu-și amintea; totuși dădu din cap,
afirmativ.
Fata reluă:
— E drept, acum nu mai sunt prietenă cu
dânsa. In fond chiar, dacă mă gândesc bine,
n’am fost niciodată. Avem două caractere deo
sebite... Și apoi...
Chelnerul se apropia, aducând consumația.
Adriana gustă din aperitivul amărui, depuse pa-
FURTUNA 163
harul, întârziă cu privirea în contemplarea bră

țării ce-i împodobea pulsul subțire și deodată,
ca învingând o șovăială :
— Domnule Donici, ar trebui să-ți fac o măr-
turisire...
Donici se aplecă puțin deasupra mesei, gata
să asculte.
Gest de politeță mai mult decât curiozitate.
Adriana o simți. Simți, deasemenea, că trebuia
să fie mai prudentă. Avea în fața ei pe un om
deosebit, o inteligență ce alcătuia o forță față
de care puterea cochetăriei sale s’ar fi putut
preface în slăbiciune. De aceea, simulând cu di di-
băcie un sentiment sfios :
— Nu, mai bine altădată...
Coborî privirea, goli paharul, comandă un
altul și schimbând vorba:
— Domnule Donici, ce părere ai despre femei ?
întrebarea era ciudată. Donici sorbi la rândul
său din paharul abia atins și depunându-1 încet:
— Niciuna.
— Dar dacă ar fi să ai ?
— Mi-ar părea poate rău că am vreuna.
— Ești sigur ?
Celălalt păstră tăcerea. Atitudinea fetei începea
să-l obosească. Afară, șoseaua pustiită strălucea
sub ploae. O ploae măruntă de început de iarnă,
cu presimțiri de frig. Adriana se gândi la versul
lui Verlaine : „II pleut sur la ville..." faimosul
vers pe care orice fată de salon îl evocă în
anumite împrejurări, între două clipe de tristeță.
II repetă, apăsând languros pe ultima cadență,
apoi, ca pentru a se scuza, enervată brusc de
un zâmbet imperceptibil al lui Donici :
— lartă-mă... Uitasem că ești blazat.
— Crezi ? — zeflemisi celălalt.
— Așa pari, în orice caz... E drept, dum
neavoastră, luptătorii, nu prea vă interesați de
IÓ4 OVID DENSUȘIANU-F1UL
iubire... O disprețuiți chiar... Și e păcat. Sunt

lucruri atât de frumoase in jurul nostru... atât
de înalte...
Cuprinsă de o melancolie bruscă, începu să
vorbească de farmecul vieții, de poezia dragostei,
de nevoia de a iubi, urmărind pe fața bărba
tului efectul cuvintelor aprinse. De'a început,
cu intuiția specifică sexului, ghicise in Donici o
slăbiciune. Că trecea, în orice caz, printr’una
din acele clipe sufletești de care nici oamenii
tari nu sunt feriți. Nostalgii răscolite, tânguiri
ale singurătății, reveniri de vis, păreri de rău
ce înving mândria. Și cuprinsă de voluptatea
atât de femenină de a pătrunde într’un suflet
închis, se străduia să smulgă acelui om o spo
vedanie. Spovedania pe care o faci într’o clipă
de tristeță, atunci când totul e trist împrejur.
Donici asculta. Ce însemna alunecarea aceea
spre romantism ? Pentruce această farsă ?... In
altă zi ar fi zâmbit desigur și ar fi răspuns pe
un ton de glumă. Acum însă, în sufleful greu,
viața se răsfrângea cenușie.
Insfârșit, Adriana tăcu. Donici avu impresia
► că aștepta un răspuns, o vorbă duioasă, o vorbă
care nu veni. In schimb, privi figura albă pe
care ochii se străduiau să pară melancolici, în
timp ce zâmbetul rămânea viclean. Și revăzu
în femeia aceea pe toate femeile de lume : goale,
mincinoase, cu sufletul fardat ca și obrazul. De
data aceasta, o întrebare aspră, întrebarea pe
care o înnăbușea de mult, izvorî dușmănos :
— De ce minți ?
Fata tresări. Cuvântul căzuse dur.
— Nu înțeleg — rosti însfârșit.
Donici repetă :
— Da, de ce minți... Iartă-mi cuvântul. A
fost cam tare, dar e cuvântul just. (Adriana
încercă să-l întrerupă)... Nu, dă-mi voie...
FURTUNA 165
Mi-ai vorbit acum de câteva lucruri inalte, cău

tând să mă convingi de frumusețile lor ca și
cum niciodată nu le-aș fi simțit... Să admi
tem că ar fi astfel... Dar, iartă-mi întrebarea,
dumneata le simți ?
— Dacă am vorbit de ele...
Donici privi drept in ochii sfidători. O în
dârjire bruscă îl aprinsese. Hotărit să tacă, la
început, cuvintele clocoteau acum, in mintea-i
încordată, aspre, tăioase. Și aspru, tăios, în
cepu să le rostească :
— Nu, domnișoară, să lăsăm ipocriziile. S’a
întâmplat să fim singuri și să mă găsesc, eu,
intr’o dispoziție sufletească neobișnuită. Altfel,
crede-mă, n’aș fi spus nimic. In definitiv, fie
care crede ce vrea, și trăiește cum crede... Dar
sunt lucruri pe care ar trebui să le respectăm.
— Tocmai ce spuneam — ironiză Adriana.
— Exact. Dar nu dumneata ești chemată s’o
spui.
— E o lecție de morală ?
— Nu, domnișoară, cel mult un sfat.
— îmi vorbești ca unui copil. Iți mulțumesc.
Mă întinerești.
— N'ai nevoie. In ce privește copilăria, suntem,
da, niște copii. Eu, fiindcă îți vorbesc acum de
lucruri pe care, știu că peste un ceas le vei
uita, dumneata fiindcă îți închipui că aș putea
să te cred. Precum vezi, amândoi săvârșim
aceeași greșeală... Dar eu am scuza că îmi dau
seama de a mea.
— Aceasta ar putea fi și o agravantă.
— Se poate. Dar cel puțin eu nu mint.
Vorbind, Donici se aplecase tot mai mult
deasupra mesei : ai fi zis un om pe care o tă
cere lungă îl apăsase.
— Da, domnișoară... Sunt sigur că mâine voi
râde de ceea ce am spus azi. Nu face nimic.
J
i66 OVID DENSUȘIANU-FIUL
Sunt zile în care simți nevoia de a vorbi. Dacă

nu te-aș fi întâlnit, m'aș fi întors liniștit acasă,
aș fi răsfoit o carte ■ sau aș fi scris ceva. Dar
s’a întâmplat să fiu într’o anumită dispoziție, să
te întâlnesc și să-mi vorbești așa cum mi-ai vor
bit. Este, ceea ce numim deobicei, o coinci
dență... lartă-mă, fumezi ?
— Aștept sfatul — preciză Adriana, în timp
ce Donici îi oferea țigara.
Donici aprinse, așeză bricheta pe port-țiga-
retul lăsat pe masă și urmă :
- Domnișoară, nu împărtășesc părerea psi
hologilor ce spun că sufletul se schimbă. M’am
aplecat însă asupra unor scăderi. Nu te teme,
nu vreau să fac o disertație. Dimpotrivă, vreau
să vin la ceea ce spuneai. In ce privește sfatul,
e următorul : lăsați ipocriziile. Ceea ce câști
gați prin ele nu compensează niciodată ceea ce
pierdeți.
— Dar unde vezi ipocrizia ?
— Iți voi spune imediat. Și vorbind de
dumneata vorbesc de toate fermecătoarele ființe
care, ca dumneata, se îmbată de frazele lui
Proust pentru a se îndrăgosti a doua zi de un
imbecil. Dumneavoastră numiți aceasta a avea
un suflet complex. Se poate. In ce mă prive
ște, nu cred. De altfel, mă interesează puțin.
Nu sunt decât un om care observ...
Se opri pentru a reaprinde țigaras_o i care se
stinsese, comandă un al cdoilea " vermouth și
revenind la Adriana :
— Din când în când, aceste fermecătoare ființe
ce se numesc femeile mondene fac ceeace ai fă
cut și dumneata : vorbesc de ideal. Nu știu ce
numiți dumneavoastră un ideal. Cuvântul este
elastic. Pentru un aviator, idealul se numește
record, pentru un boxeur se reduce la o mă
celărire, pentru un automobilist, la o viteză de 300
FURTUNA 167
pe oră, pentru un poet, la o rimă bună, pentru un |

funcționar, Ia punctualitate. Pentru noi, care visăm i
fără a li poeți și ne avântăm fără a sbura, idea
lul se aseamănă cu o simfonie Irumoasă...
- Nu văd unde vrei să ajungi... — zâmbi
Adriana.
— La aceasta, domnișoară : că atunci când
dumneavoastră vorbiți de această simfonie ce
se numește ideal, mi-e peste putință să vă cred.
— Pentruce?
— Pentru viața însăși pe care v’ați făurit-o...
Da, domnișoară. Pe lângă avioanele, submari
nele, radiofonia, etc... veacul nostru a inventat
acel lucru inocent ce se numește un bar. Un
local de petrecere unde jazzul acoperă șoaptele
și penumbra ocrotește apropierile. Inslârșit, lu
cruri firești. Dacă Lapalisse ar mai trăi ar spune că
un bar nu poate fi decât un bar. Nu, domnișoară...
Toate invențiile din ultimii cincizeci de ani nu sunt
nimic pe lângă acea săliță tapetată cubist, unde
ministrul se poate clătina fără rușine și femeia
cinstită să-și descopere piciorul. înainte, drago
stea era expresia unui vis îndelungat. Azi, e o
chestiune de ore. înainte, se cultiva. Astăzi,
se fabrică. In serie de câte doi, ca un produs
oarecare, și în patru faze invariabile : faza tango,
faza cinema, faza mașină, și ceaiul dintre cinci
și șapte. Un sistem ultra-modern a izbutit chiar
s’o desființeze pe a patra. Această dragoste
începe la bar și se termină la bar. Dansul în-
gădue apropierea, penumbra, sărutul, Restul e
o chestiune de whisky.
— Parcă în lume nu există decât baruri...
— Ai dreptate. Mai există și altceva. Mai
există un lucru care se numește muncă și o
speță de oameni ce se numesc burghezi. Speță
inferioară. La aceștia, femeia ce te înșeală e
necinstită, și omul care fură, hoț. Mentalitate
primitivă de muncitori ce fac copii pentru a-i

iubi, au prieteni și îi respectă, au datorii și Ie
plătesc. Dar aceștia nu contează. In afară de
baruri, lumea modernă are saloane. Saloane
aristocratice, vei spune... Nu, domnișoară. Pen
tru noi, a fi aristocrat înseamnă a asista la o
premieră, a citi „L’Illustration", a vorbi de Freud
și a chefui până în zori. Dar toate acestea
trebue să le faci mereu. Dacă, om cuminte, te-ai
rătăcit într’o seară la „Maxim", ești un bețiv.
Dacă te duci în toate serile, ești un habitué.
Ți se întâmplă să întrebuințezi odată o frază
franțuzească, ești pretențios. Nu vorbești decât
franțuzește, ești un om fin. Iată saloanele. La
boratoare în care se fabrică conștiințe după cum
se fabrică, la bar, dragostea de a doua zi. Și
dumneata care trăiești în ele și te exalți de
ele îmi vorbești de idealuri... Nu, domnișoară,
renunță la acest gen. Trăiește-ți viața cum îți
place, iubește cum vrei, pe cine vrei, dar nu
vorbi de ceea ce n’ai. Iată sfatul meu.
II chemă pe chelner, plăti consumația și po
runci să i se aducă un taxi.
— Asta e tot ? — ironiză Adriana.
— Dacă ții neapărat, mai e ceva. Mai e li
teratura. Literatura dumneavoastră... Adică
aceea care, între Proust, Pitigrilli și Freud, v’a dat
frenezia complexului și mania paradoxului. Aceea
pe care o discutați între două pișcoturi și patru
țigări, în subtilitatea unui colț de salon, spin
tecând destinul omului... Exact ce faci dumneata.
Mare greșeală. Destinul lumii și sufletul omu
lui, domnișoară dragă, nu-1 lămuresc nici cărțile,
admițând chiar că Ie adânciți... Exact... Uite,
oameni pe care îi numim psihologi s’au aple
cat îngrijorați asupra sufletului contimporan. Unii
au vorbit chiar de tragedie... Tragedia există,
e adevărat, dar nu acolo unde o văd ei.
FURTUNA 169
— Cum, ești și tilosof?

— Nu, ți-am mai spus-o: sunt un om care observ.
Domnișoară dragă, sufletul nu se schimbă. Ele
mentele din care este alcătuit rămân aceleași.
/ Ceeace se schimbă este, uneori, raportul din
tre ele. Ca și cei de acum un veac, de acum
cinci veacuri, purtăm in sufletul nostru germe
nul unui vis. Tineretul de atunci avea vreme
să viseze, avea vreme să dorească. Noi, nu.
Dar tendința rămâne. Și visul înnăbușit la
douăzeci de ani în ' destrămări de viciu ne va
chinui la patruzeci. Adică atunci când nu va
mai putea fi decât sterp. Adevărata tragedie e
asta.
— Am adus mașina, domnule.
— Mulțumesc.
Adriana se strânse în palton și se sculă, în-
chcindu-și mănușile fine.
— Unde stai ? — o întrebă Donici, odată ajunși
afară.
— Aleea Alexandru... La doi pași.
Se urcară. Trecu un timp. Ghemuită într’un
colț, cu fața spre Donici, Adriana privea acum
atent, fără ironie, figura expresivă și încordată.
Acesta, da, era un om... Și ea îl ironizase,
încercase să se poarte cu el așa cum s'ar fi
purtat cu un snob banal... Nădăjduise chiar
să-l ispitească... In sufletul fărâmițat de goli
ciunile mondene se tângui un desgust. O silă
de tot și de toate. O silă de el... Și totuși...
— lartă-mă, domnule Donici — făcu brusc —
aș dori să-mi spui un lucru...
— Ascult — răspunse Donici, fără să se în
toarcă.
— De ce mai frecventezi saloanele ?
— Ca să mă desgust de ele.
— E o glumă ?
— Nu tocmai.
— Dar lumea care-ți știe părerile ?

Donici dădu din umeri.
— Multi le cunosc... Și apoi, n'ar fi nimic. In
societatea noastră, domnișoară dragă, suntem
gata să ne sfâșiem unul pe altul cu condiția de
a fi politicoși. E singurul avantaj al educației.
Dumneata o știi tot atât de bine ca și mine —
si privind prin geamul ud : — Aleea Alexandru...
lartă-mă, ce număr? '
Adriana nu răspunse. Câteva clipe mai târ
ziu porunci șoferului să oprească.
Donici coborî, o ajută pe fată să coboare, o
salută cu un zâmbet rece, se urcă din nou în auto
mobil. Ajuns acasă, luă masa, răsfoi timp de un
ceas niște reviste, scrise câteva scrisori; spre
seară, pierdu două ceasuri ia un spectacol, se în
toarse acasă, înghiți ceva ușor, apoi se culcă.
A doua zi, trezindu-se, zări, prin geamul lim
pezit, zorile aurii.
Prima sclipire a iernii.
Adriana Balș către Margot Dinescu.
Margot chérie,
Aut primit chiar ieri scrisoarea ta și iți mul

țumesc delà început pentru cele ce-mi spui in le
gătură cu mine și cu Bébé. Nu mă miră ati
tudinea ei după cum nu nia mirat prietenia atât
de ipocrită pe care mi-a arătat-o timp de un an
de zile, deși am fost totdeauna foarte sinceră cu
ca. Totuși, țin să-ți spun că lucrurile nu s'au
petrecut așa cum ți le-a povestit (dealtfel, chiar
tu îmi spui că liai crezut niciun cuvânt), ci toc
mai contrariul. Oricum, nu mă miră că umblă
în toate părțile vorbindu-mă de rău. Oue vcux-tu,
elle n’a pas inventé la poudre. O șt dovedește,
de altfel, odată mai mult, în faptul de a se
plânge că i-am „luat flirtul", ca și cum era ne
voie să mă cunoască pe mine pentru ca Jean-
-not s'o ocolească precum a și făcut, dealtfel, chiar
delà început. Insfârșit, treaba ei. Nu-i vorba
că pe lângă lipsa de demnitate pe care a dove-
dit-o în această din urmă împrejurare, are și o
reputație de invidioasă bine stabilită. Enfin,
cest son affaire. Oricum, îți mulțumesc că mai
pus în gardă pentru a ști cum să mă port de
aci încolo.
îmi pare bine, Margot dragă, că te-ai restabi
lit. E drept că era vorba jnimai de o răceală,
totuși e foarte plicticos, mai ales la Paris, să fii
nevoită să stai in casă atunci când ai toate posi

bilitățile de a te distra.
Eu, dragă, ce să spun, mă plictisesc. Aici
e urât, murdar; abia a început să ningă și, după
o zi, s’ă și topit. Tu vois ça d’ici. L éternelle
histoire de l’hiver bucarcsfois, avec ses rues sales
de boue et de neige fondue qu’on ne nettoie ja
mais. Viața mondenă abia a început : timidă și
încă amorțită după risipirile verii. Nimic inte
resant, deci, în afară de prezența. în București
a lui Mircea Donici, pe care l-ani întâlnit alaltă
ieri la șosea.
Tu nu l-ai cunoscut deoarece ești plecată de
mult din București, iar el însuși a trăit mult în
străinătate unde s’a și întors anul trecut, după
câțiva ani de viață bucurcșteană, pe care toată
lumea i-о cunoaște. Dar ai auzit desigur de ră
sunetul pe care l-a avut cartea lui in străinătate,
și de succesul pe care l-a repurtat și în București cu
conferința aceca care a impresionat atât de mult
opinia publică. Acum s’a întors din nou în țară
și se pregătește să desfășoare o activitate foarte
vie pe terenul naționalist. Tot tineretul e cu
el. Insfârșit, nimic precis nu se știe încă; însă,
impresia pe care a produs-o întoarcerea lui și
faptid că toată lumea vorbește despre el, dau
activității sale aici proporția unui eveniment.
E drept că și omul iese cu totul din rândul
celorlalți. Nu numai prin talentul și inteligența
pe care nici dușmanii lui nu i le pot contesta, ci
și prin atitudinea lui, comment dirais-je ? prin
personalitatea pe care o afirmă în cele mai mici
manifestări. L-am întâlnit, precum ți-ат spus,
la șosea, acum două zile. Nu-l văzusem de mult,
deși într’o vreme am fost oarecum în flirt. Oh,
pas grand, chose, le béguin d’un été, mais tout-
de-même...
C’est un homme remarquable, meme physique-
FURTUNA J 73
meni. Taille moyenne, traits racés, plutôt maigre, ex

trêmement distingué, avec quelqucchose de dou
loureux et d’ironique, en même temps, ce qui lui
donne un charme tout spécial. Delà început îți
dai scama că ai de-a face cu un om deosebit, că
ruia mi-i poți vorbi astfel cum vorbești cu toată
lumea. E drept că a trăit multă vreme în străi
nătate, ce qui lui donne une caractéristique très
marquée, un cachet occidental. Când l-am cuno
scut, acum câțiva ani, era un tânăr de vrco
douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani, mai
mult expansiv, extrem de spiritual, très recherché
dans le monde et très amusant. Un spirit fin,
mordant, adesea crud, în care se deslușea uneori
o indulgență batjocoritoare ce nu era întotdeauna
bine primita. Dar n aveai ce face. Cei câțiva
care au încercat să-l înfrunte, au renunțat foarte
repede. El e acela care a spus de Florin, știi,
zăpăcitul acela care se lăuda în toate părțile că
bea pahar după pahar fără să se îmbete :„il est
vide comme son verre". Enfin, un mot parmi '
tant d'autres qui sont archi-connus. Apoi, la un
moment dat, a disparut. Nici eu nu l-am mai
văzut multă vreme. Abia acum, după succesul
cărții sale, când iar a început să se vorbească
despre dânsul, ne-ат reamintit de el. Am au
zit că a avut o perioadă de criză foarte grea,
■că a străbătut fel de fel de greutăți și era chiar
să-și sdruncine definitiv situația. On dit même
que pendant une période assez longue, il a connu
l’indigence, et il paraît que cette expérience l’a
transformé.
Știu că moștenise la un moment dat, că chel-
tuise foarte mult într’o vreme și că apoi, ispră
vind toți banii, încercase zadarnic să-și facă un
rost. Enfin, du passé. Un lucru e sigur, azi,
■că e omul cel mai discutat aici și multă lume îl
consideră drept conducătorul generației lui, unul

dintre fruntașii țării de mâine.
E drept că anul trecut, la conferința pe care
a ținut-o la Ateneu, a avut un succes fără pe
reche. Tu connais son talent d'écrivain ; eh bien,
il est tout aussi brillant orateur. Nimic din vor
băria goală a oamenilor politici ; fiecare frază a
lui are о idee; et quelle phrase! Claire, sobre,
martelée, extrêmement vigoureuse. Un chef, quoi.
Trebue să mai adaog că, întfadevăr, tipul s'a
schimbat mult ; s'a complectat in orice caz. E ceva
nou, puternic, în felul lui de a fi, și a devenit
foarte tăcut. De unde înainte era oarecum ex
pansiv, acum e recules, sobru în gesturi și în
răspunsuri, cu ceva amar, cu ceva dârz în glas
pe care înainte nu-l avea. Am putut s'o constat
alaltăieri, stând de vorbă cu el.
Inchipuie-ți, Margot dragă, că m'a luat la rost.
La un moment dat, pe când vorbeam, a început
să mă privească batjocoritor apoi, deodată, sec,
m'a întrerupt și mi-a înșirat o scrie de aprecieri
foarte puțin măgulitoare la adresa mea, a fetelor
din ziua de azi, etc... Oh, nido morală, nu e omul
de a face predici... Câteva impresii de ale lui
pe care mi le-a mărturisit însă fără ocoluri.
Spun drept, spuse de un c. altul, .'...
lucrurile acelea
m ar fi jignit. In gura lui, însă,, aveau ceva
adânc care impunea.
Insfârșit, c greu să repet ceea ce mi-a spus.
Mărturisesc totuși că nu mi-a părut rău că am
stat de vorbă. Cu atât mai mult cu cât faptul că
am stat aproape un ceas împreună — lui qui
paraît si taciturne et si résérvé ■— dovedește că
mi-a acordat o atenție pe care sunt sigură că
no mai acordă la prea multi. Să vedem ce o
să facă acum. Știi, la noi situația e oarecum
turbure : propagandă comunistă, lipsă de încre
dere, nedumerire peste tot. Toți așteaptă multe
FURTUNA ’75.
delà acest Donici, Cred că în curând o să-l’

vedem la lucru.
Altceva ce să-ți spun, Margot dragă ? Nici'
eu nu mai știu. Am fost acum câteva zile la
uti ceai al Martincștilor, mais rien clextraordi
naire. Pot să spun chiar că m’am plictisit.
Toujours les mêmes types, les mêmes femmes,
avec leurs intrigues et leurs potins... In două
cuvinte : très, bourgeois. Poimâine mă duc la
Virginia, unde sper că voiu petrece mai bine.
Vine și lume mai bine, am auzit : Alimăneștii,
Sturaza, Ghiculeasca noastră...
Cam asia pentru moment, Margot dragă.
Acum te las că trebue să mă duc in oraș să mă
întâlnesc cu Jeannot. Am întâlnire în hali la
Aro, ca să vedem un film de care toată lumea
vorbește : L’extravagant monsieur... (iartă-mă, am
uitat numele) cu Gary Cooper. L-ai văzut ? Am
auzit că e foarte bine. Sper că no să-mi pară
rău.
Scrie-mi, Margot dragă, cât mai repede, și
spune-mi dacă ai mai văzut-o pe Bébé. Te sărut.
cu drag, foarte mult drag,
Adriana
_____ .1
XVII
Pregătit conferințe Timișoara, C/uj, Cernăuți.

Fixat pentru Iași n Decembrie. Urmează scri
soare.
Raiciu.
Insfârșit !
Donici citi încă odată telegrama, rămase câ
teva minute pe gânduri, apoi o strânse încet și,
cu un gest distrat, o vârî într’un sertar. Pentru
prima oară, după aproape o săptămână, simțea
o ușurare.
Totuși, în laconismul ei, telegrama nu-1 lă
murea despre unele lucruri pe care le frămân
tase în el necontenit, ca pentru a cântări dinainte
toate eventualele lor desfășurări. De aceea, îm
potriva acelei destinderi, o neliniște vagă, grea
de o nouă așteptare, mai dăinui. ’
Neliniște de scurtă durată, risipită definitiv,
în după amiaza aceleiași zile, de primirea scri
sorii anunțate.
Parcurgând cele patru pagini acoperite de un
scris des și ferm, Donici se însenină. La în-
cheerea lecturii, un zâmbet de mulțumire îi lu
mina fața.
Vârî scrisoarea în acelaș sertar în care pu
sese telegrama, îl închise cu grijă, și după o
clipă de reculegere în care se gândi’la cele ce
mai avea de făcut în cursul după amiezii, privi
ceasornicul și se sculă.
Cu o zi înainte, primise o invitație din par-
FURTUNA 177
tea unui fost ministru și vechi prieten al ta

tălui său, care, în câteva rânduri afectuoase, îl
poftea la „un ceai prietenesc unde avea să în
tâlnească o parte din elita intelectuală a Ca-
pitalei".
Lui Donici, aceste manifestări mondene nu-i
plăceau. Iar ceaiul acesta „prietenesc" se anunța
a fi mai mult o recepție protocolară. Totuși,
având în vedere prietenia ce îl legase pe părin
tele său de bătrânul om politic, i-era greu să
lipsească.
De aceea, învingând o șovăială, hotărîse, în cele
din urmă, să se ducă.
Mihai Dinescu fusese o inteligență consacrată,

una cin acele personalități care, la anumite răs
cruci istorice, sintetizează o epocă de mărire.
Carieră excepțională dealungul căreia succesele
juristului își revendicaseră cu o egală autoritate
biruințele politice. Apoi, vremea trecuse și cu
ea oamenii. Bărbatul de stat deveni o legendă.
Trupul se incovoiă, părul albi, privirea și me
moria slăbiră. Dar casa rămase primitoare.
Loc de întâlnire unde, pe urmele unei genera
ții dispărute, o altă generație se perinda. Sena
tori, deputați, intelectuali și artiști, oameni care
veneau acolo pentru a cultiva relații și fiindcă
gazda primea bine. Astfel, fostul ministru, frun
tașul unei generații de creatori, își păstra la
vârsta-i înaintată, iluzia vechiului prestigiu.
Pentru a doua oară, Donici era invitat acolo.
Când sosi, recepția era în toi. Prima oară
fusese invitat nu în calitate de om politic ci
fiindcă personalitatea-i literară adăoga o strălu
cire nouă acelor recepții aristocratice. Acum
însă, apariția lui, după o absență îndelungată și
12
după actualitatea pe care o dobândise, cu o

lună înainte, la o răscruce turbure a vieții ro
mânești, făcu o senzație și mai mare. O vie
mișcare de capete concentra deodată atenția ge
nerală în jurul lui. O parte din bărbații care îl
cunoșteau dinainte, se grăbiră să se apropie de
el ; alții îl priviră cu admirație ; unii, cu ironie.
Donici făcu înconjurul salonului, apoi, întovă
rășit de gazdă, se retrase într’un salonaș ală
turat.
— Ce bine îmi pare că te văd... — începu
fostul ministru, invitându-1 să se așeze lângă el.
— Vasăzică, nu vrei deloc să te astâmperi...
Vrei să ne spânzuri pe toți... — și bătându-1
afectuos pe umeri : — Bravo, te felicit, numai
că... — făcu o pauză, ca nehotărît să continue,
și însfârșit : — ...lartă-mă, dragă, dar cred că e
în zadar... Nu se schimbă o țară, așa, dintr’o
zi într’alta... E greu. Mult mai greu decât crezi.
Fă mai bine се-ți spun. Uite, am o propunere
admirabilă, chiar pentru dumneata. Un loc de
frunte în partidul liberal... Mi-a vorbit alaltă
ieri, cineva. Unul de-ai lor... Unul mare, fi
rește.:. Dacă primești, o să-ți spun... Și părerea
mea...
— Iertați, Excelență, — îl întrerupse Donici
cu un calm desăvârșit, dar care accentua parcă
și mai mult, neclintirea hotărîrii sale... — Ier
tați. Nu ne înțelegem. Poate că greșesc, nu
zic... Dar am început, merg înainte.
Fostul ministru dădu din cap, cu indulgența
zâmbitoare a bătrânilor fată de încăpătinările
copiilor.
— Dar nu e nimic de făcut, dragul meu...
Lucrurile s’au liniștit... S’au luat măsuri. Cu
cine vrei să te lupți? Cu morile?
Fu rândul lui Donici de a zâmbi. Ce putea
ști, ce putea bănui din viața țării omul acela
FURTUNA 179
incremenit in risipirile trecutului? Și simțind

ridicolul discuției :
— Poate că aveți dreptate... Insfârșit, se va
vedea... Ce ați mai făcut, Excelență ?
— Ce să fac ? Uite, ce vezi, bătrânețe, reu-
matism... Dar hai să mergem în salon. O să
zică lumea că facem complot... (și râzând :) Ba-
tă-vă focul de revoluționari... Nu poți să
schimbi două cuvinte și te-ai și compromis.
Se sculă încet și se îndreptă spre salon, ur
mat de Donici. Acesta privi, nu fără milă, si
lueta încovoiată. Iși aducea aminte de un om
autoritar și dârz și acum avea în fața lui pe un
bătrân cu mâna tremurândă și mers șovăitor,
încăpățânat să prelungească, între două fraze
stereotipe, vechiul său rol de călăuză.
Dincolo, discuțiile continuau mai aprinse, ali
mentate de căldura vinului și de intervenția
noilor veniți. Deputați ce desvoltau în fața unor
ascultători atenți teorii contradictorii despre pro
gresul țării, doamne ce discutau de feminism,
tineri „cu viitor" obsedați de probleme sociale
și de formule economice.
— S’a dus vremea nepăsării, domnule — ex
plica într’un colț unul din ei, un tânăr cu ve
leități ministeriale.—Fiecare trebue să fie Ia lo
cul lui și să muncească spre propășirea țării.
Ceea ce înseamnă că nu e nevoie de revoluții,
cum pretind naționaliștii... Cine a fost în stare
să clădească o țară poate s’o și îndrepte. Și noi,
care am primit marea moștenire democratică...
In grupul alăturat, convorbirile alunecaseră pe
terenul revendicărilor femeii. O doamnă grasă,
soția unui senator averescan, lua apărarea se
xului slab cu înverșunare.
— Avem și noi drept la lumină. Trebue să
ne afirmăm pentru a fi respectate. Am dove
dit că suntem tot atât de inteligente ca și băr-
bații... Atunci, mă rog, de ce să ne lăsăm umi

lite ? Iar dacă e vorbă de energie, apoi dom
nilor, în timpul războiului...
Mai departe, doi pictori renumiți, fără plete
și fără lavaliere, încrucișau prin monoclu scân
teieri expresioniste.
— Arta este sinteză, nu fotografie. Rena
șterea nu ne poate spune nimic. Un subiect
de muzeu ce n’are mai multă însemnătate ca
un tratat de istorie...
— Nu zic; totuși, dacă ne gândim bine, Mi
chelangelo...
— Michelangelo a fost un pompier... Ca și
Rafael, ca și ceilalți... Absolut. Acum o lună,
Ia Paris, vorbind cu Picasso...
Și discuțiile se înverșunau, transformând sa
lonul într’un laborator de teorii patriotice, de
principii sociale, de îndrăsneli moderniste, prin
care treceau, din când în când, nume celebre :
Marx, Fujita, Mussolini...
Reapariția lui Donici în salon, alături de gazdă,
provocă o nouă mișcare printre cele câteva gru
puri de mosafiri ale căror discuții lâncezeau.
Astfel, unii dintr’o firească nerăbdare de a
cunoaște mai bine pe scriitorul celebru ce-și
făurise o popularitate politică pe care multi po
liticieni i-о invidiau, alții pentru a curma obo
seala unei convorbiri protocolare, susținută doar
din politeță, alții fiindcă, cunoscându-1 mai de
mult pe Donici, țineau să împrospăteze o relație
ce devenea prețioasă, în câteva minute, cercul
lui Donici deveni cel mai numeros din câte fră
mântau, în salon ca și în cele două salonașe ală
turate, colțurile sgomotoase.
Donici, care avea o prea adâncă experiență
a oamenilor pentru a nu Ie disprețui curiozită
țile, păstră o rezervă menită să răcească, delà
început, orice încercare de apropiere. Cu atât
FURTUNA i8i
mai mult cu cât cunoștea o bună parte din acei

ce-1 încercuiau, ceea ce însemna că le cunoștea
și ipocriziile. Căci, delà primele vorbe, cu un
exces de zel demn de mai multă sinceritate,
fiecare se avântase in problemele zilei, prea
mărind naționalismul, înfierând moravurile po
litice, condamnând lașitățile ce „dărârrtaseră"
țara.
— Absolut, au dărâmat echilibrul țării —
izbucni un director de minister, cu o față și mai
roșie decât Buick-ul roșu ce-1 aștepta la poartă.
— Trebue readusă ordinea, reîntronată cin
stea...
— Firește, mai ales acum că avem un om —
adăogă mieros un publicist cu glas de stentor,
privind măgulitor spre Donici. — Și precum a-ți
spus-o atât de bine, domnule Donici...
— A, conferința aceea delà Ateneu ! Ce mi
nune ! Câte adevăruri ! — sări un altul.
— Dar ce, jparcă numai conferința ? Dar
apelul ? A, de ați ști, domnule ' : Donici, ce
emoție a stârnit...
Și acela ce vorbise acum, directorul unei so
cietăți ce n’avea, românesc, decât firma-i mă
reață, lăcu un gest larg, ca pentru a cuprinde
toată sala.
Astfel, primele izbucniri degeneraseră ime
diat într’o supra-licitație ultra-patriotică și în-
tr’un concurs de lingușiri pe care Donici le ur
mărea impasibil, căutând să le potolească prin
răspunsuri seci și vădit plictisite, în nădejdea
că, odată și odată, comedia aceea sinistră avea
totuși să înceteze. Dar ceilalți păreau că nu
înțeleg. De aceea, profitând, la un moment dat,
de un gest al gazdei care aruncase o privire
spre grupurile din jur, ca pentru a controla în
suflețirile recepției :
— Iertați, Excelență... Mai sunt câteva per-
soane pe care nu le cunosc... Dacă sunteți bun...

Fostul ministru, care la rândul său pândise
un prilej spre a se apropia de un grup de
doamne, și ghicind totodată adevărata intenție
a lui Donici, se grăbi să aprobe :
— Așa e, că au mai venit între timp... Hai
cu mine...
Și străbătând, cu un salut politicos, cercul ce
se deschisese în fața lor, amândoi se îndreptară
spre mijlocul salonului.
In mijlocul salonului, discuțiile se desfășurau
pe aceeași linie de înainte, dar ceva mai înfier
bântate.
Soția senatorului averescan evoca acum me
moria Ioanei d’Arc „această cvintesență a puri
tății femenine și a eroismului din toate veacu
rile", în timp ce Madame de Staël reprezenta
„geniul politic al emancipatei moderne." Cei
doi pictori se apropiaseră de bufet insistând mai
departe asupra „semnificației sintetice a cubi
smului." In schimb, în colțul alăturat, domnul
cu veleități ministeriale tăcuse, și altcineva vor
bea acum în locul lui.
— A, e Vernescu, răsvrătitul nostru... — ex
plică Excelența. — Seamănă cu dumneata... E
un tânăr cu mult talent, dar zurbagiu... Ascul
tă-! dacă vrei, eu mă duc la cucoane...
Donici se apropie de grupul „zurbagiului."
Era un om de vreo treizeci de ani, cu o figură
deschisă și hotărîtă. Vorbea cu aprindere, dar
fără emfază.
— ...De aceea, ar fi mai bine să lăsați dis
cursurile. De zece ani nu mai auzim decât
asta. Că țara e în primejdie, că necinstea dom
nește peste tot, că oamenii de valoare sunt ne
socotiți, și așa mai departe... Cu astfel de vorbe,
domnilor, nu vom face niciodată nimic. Toate
acestea sunt adevărate, dar nu ajunge.
FURTUNA 183
Ministeriabilul avu un zâmbet superior.

— După cât văd, dumneata însuți care ataci
vorbăria...
— Vorbesc și eu mult, nu-i așa?... Nu, dom
nule, ți se pare. Vorbesc aici pentru a răspunde ,
teoriilor dumitale ultra-patriotice. Dar nu vor
besc mult, și aceasta pentru un lucru foarte
simplu : fiindcă nu sunt candidatul nimănui, fi
indcă nu calc în niciun club politic, fiindcă
n’am nevoie să apăr prin cuvinte o viață pe
care am păstrat-o curată. Ceeace înseamnă că
n’am intrat încă în politică.
Unul dintre ascultători obiectă :
— încă ?... Vasăzică tot ești hotărît...
Avocatul se întoarse spre acela ce îl între-
rupsese, un gazetar ce știa să cultive ministe
rele.
— Să intru ?... Da, domnule, dacă împreju
rările o vor îngădui și se vor întâmpla unele
lucruri ce vor trebui să se întâmple, voi face
și eu politică. Dar nu politică așa cum înțelegeți
■dumneavoastră. Г De aceea, țara e sătulă. Poll
fica pe care aș face-o ;ar fi tocmai împotriva a
tot ce e politic la noi... Ar fi, în orice caz, o
politică nouă... Exact politica domnului, alături
de domnul...
Și îl arătă pe Donici care, la o mică distanță
de grupul aprins, asculta, neobservat, cu o spo
rită atenție.
In grupul deodată tăcut se ivi o mișcare.
— Scuzați... poate că doriți să luați parte...—
spuse cineva, dându-se în lături și făcând un
gest spre Donici, să se apropie. Acesta însă
nu se mișcă. Avea aerul, dimpotrivă, că re
gretă întreruperea, ca și cum discuția l-ar fi in
teresat.
Insfârșit, ministeriabilul, încurajat de compli
citatea câtorva priviri prietene, reveni la avocat.
— Și cum s’ar numi, dacă nu vă supărați,

această politică nouă?...
Avocatul era pe punctul de a răspunde, dar
se opri. Donici se apropiase brusc, facându-i un
semn. Și Donici fu acela care, întors spre tâ
nărul ministeriabil, cu un ton jumătate sarcastic,
jumătate disprețuitor, răspunse fără înconjur :
— De exterminare.
Printre ascultători, trecu un murmur. Din
colțul opus, prin tăcerea scurtă, veni o excla-
mație de femeie.
— Ia lasă, Excelență... însuși Take lonescu
a spus odată...
Gazetarul repetă, întors la rândul său spre
Donici :
— De exterminare?... Și pe cine, mă rog...
Donici își cunoștea omul.
— Pe aceea, de pildă, care își schimbă pă
rerea odată cu guvernul, insultă din interes și
laudă din calcul... Și nu sunt puțini, crede-mă.
Gazetarul, om cu trecere și subvenții grase
sub toate guvernele, înțelese. Totuși, beat de
atotputernicie democratică, sfidă :
— Și când veți crea această politică ?
Donici zâmbi.
— îndată ce voi găsi zece oameni de curaj
în stare să răspundă lașității celorlalți.
— Numai zece ?
— Da. Și aici e greutatea. In marile mișcări
colective, domnul meu, primii zece oameni sunt
hotărîtori. Miile vin delà sine.
In clipa aceea, Excelența își făcu apariția în
grup.
— Ce tot spuneți aici ?... Hai să aud și eu.
— Punem bazele unei noi politici — zefle-
misi gazetarul.
— Adevărat? Și cine va fi șef?... Donici,
desigur.
FURTUNA 185
— Exact.
— Și cine-1 urmează ? — glumi iar Exce
lența.
— Uite, domnul avocat.
— A, zurbagiul ?... Cum, tocmai dumneata
care ești împotriva politicii ?
Avocatul se aplecă respectuos.
— Tocmai fiindcă sunt împotriva politicii...
Dar iertați-mă, Excelență, abia am venit și
n’am avut încă cinstea să fiu prezintat domnu
lui Donici.
— Cum, nu vă cunoașteți?... Tocmai voi
care vreți să faceți politică împreună ?...
Excelența sa făcu prezentările. Cei doi oa
meni își strânseră mâna ; apoi, firul convorbi
rilor deviind, se depărtară încet, ca atrași de o
afinitate.
— Felicitările mele, domnule avocat —spuse
deodată Donici. — Ești un om de curaj.
Celălalt ridică umerii, într’un gest desnădăj-
duit.
— Ce folos, domnule Donici... Uite, ai văzut...
— Am văzut... Ce faci ? Mai stai ?
— Spun drept că aș pleca... Nu știu ce am,,
dar simt că mă înnăbuș.
— La fel și eu... Să mergem.
XVIII
— încotro ? — întrebă. Donici, întorcându-se

spre Vernescu care se oprise pe trotuar, ca și
cum ar fi așteptat un gest al său pentru a
porni.
— Piața Romană... Dumneavoastră ?
— In aceeași direcție. Putem merge chiar pe
jos. Nu e frig.
Vernescu dădu din cap afirmativ și, cu pas
încet, pasul unor oameni ce merg Iară țintă,
porniră amândoi spre strada Luterană.
In seara blândă, sub becurile luminate ce se
răsfrângeau nebulos pe asfaltul neted, strada
Știrbei Vodă se întindea aproape pustie, însufle
țită doar, în răstimpuri, de pasul unui trecător
grăbit sau de vuetul unei mașini accelerată brusc
pe drumul lin.
— Frecventezi de mult casa Dinescu ? — în
cepu Donici, după câteva clipe de tăcere pe
care Vernescu nu îndrăsnise s’o rupă cel dintâi.
— Nu. E a doua oară că mă duc... (făcu o
pauză)... Și ultima, sper.
Donici privi pieziș profilul aplecat.
— De ce ?
— N’aș putea preciza, domnule Donici, dar e
ceva, în atmosfera aceea, care îmi displace...
ceva care mă înnăbușă.
FURTUNA 187
— Ai dreptate — afirmă Donici. — Nu e lu

mea noastră.
Vernescu avu un gest brusc, ca de contra-
rietate.
— Nu, nu e lumea noastră, domnule Donici,
și nu va putea fi niciodată.
Se opri, și dând din umeri :
— Totuși...
— Totuși? — repetă Donici, văzând că ce
lălalt șovăia.
— Totuși, trebue s’o suporți, chiar dacă te
apasă... Căci e încă puternică, mai întinsă în
orice caz...
— Crezi ?
Avocatul simți, în cuvântul scurt, o mustrare
care îl biciui.
— Da, domnule Donici... Aceasta nu în
seamnă însă că am pierdut încrederea într’un
viitor mai bun, nu... De aceea chiar, sunt mâhnit
de ceeace văd, dar...
Se întoarse spre Donici, și cu o hotărîre re
găsită :
— Uite, domnule Donici, erai de față când vor
beam acolo. Ai văzut figurile celorlalți... Ai
văzut cu ce ironie mă priveau. Și pentruce ?
Fiindcă atacam o anumită mentalitate. Menta
litatea lor, bineînțeles. Și cine erau aceia ? In
telectuali, scriitori, oameni culți, oameni de lume.
Oameni care nu pot înțelege însă că vremurile
s’au schimbat și că un suflet nou străbate lu
mea. Oameni care nu înțeleg că mai există
alți oameni, și nu sunt puțini, dumneata o știi
și mai bine decât mine, care sunt obosiți de
vorbe și de abuzuri, care cer hrana unei alte
credințe decât aceea a faimoasei, a ipocritei, a
anarhicei lor libertăți...
Se înflăcărase. Și pe măsură ce vorbea, re
găsea din ce în ce mai mult avântul inițial. In
privirea scânteietoare și în gestul hotărit, Do

nici desluși încă odată îndârjirea unei răsvrătiri
nepotolite. Hotărit, omul acela purta în suflet
un crez. Era drept. Era sincer. Și totuși...
— Cu toate acestea, domnule Donici, simt ceva
care mă apasă... — reluă Vernescu. — Uite,
dumneata ai venit din străinătate, chemat de o
țară primejduită... O flacără mare părea că se
aprinsese aici... O flacără ce avea să aprindă
țara, s’o reînvie... Și apoi ? A fost destul să
se ia câteva măsuri, să se țină câteva discursuri,
să se cumpere câteva voinți, pentru ca nepăsa
rea și neîncrederea să stingă această flacără...
Și acolo unde ai crezut că vei găsi un avânt
nebiruit, ai regăsit nepăsarea de altădată...
— Exact — îl întrerupse Donici. — Aceasta
nu împiedică, totuși, ca schimbarea să aibă loc.
Avocatul zâmbi.
— Credeți într’adevăr ?
— Dacă n’aș crede, chiar împotriva oameni
lor, în vindecarea lor, n'aș putea face niciodată
nimic. Da, cred... Domnule Vernescu, există
o matematică a vieții care n’a fost niciodată
desmințită.
— Care ?
— Atunci când oamenii nu mai pot crea eveni
mentele, vine o clipă când evenimentele creiază
oamenii.
— Iți admir stăruința, domnule Donici. Dar
unde mai sunt oamenii ?... Eu nu-i mai văd...
Nu, sunt nesimțiri mai puternice ca viața...
— Eu sunt mai optimist, domnule Vernescu.
De altfel am și spus-o : câțiva oameni la început,
numai câțiva, și partida e câștigată. Și dum
neata ai fi putut fi unul dintre aceștia.
Avocatul tresări, biciuit.
— Aș fi putut ?
FURTUNA 189
— Da, ai fi putut fi, dar, ca atâția alții, te-ai

descurajat înainte de a încerca.
— Nu, domnule Donici, dar ce vrei, sunt
mâhnit... Și apoi, trebue organizare, trebuesc
bani...
— Organizare, firește. Bani, mai puțini.
— Nu cred. Fără bani...
Se opri, văzându-1 pe Donici că se oprește.
Erau in dreptul unui felinar; și în lumina găl-
bue, avocatul desluși pe fața lui Donici aceeași
expresie de aspră neclintire care învinsese, șase
luni mai înainte, nepăsarea mulțimii ce îl ascul
tase la Ateneu. Și acelaș glas tăios rosti re
plica dârză:
— Domnule Vernescu, știu ce spun. In fața
morții, sărăcia și bogăția nu mai înseamnă ni
mic. Singurul lucru ce contează e voința ta -
de a trăi sau de a muri. Ori, această țară a
dovedit că nu-și vrea moartea. Și respiră, pe
drumurile aspre ale țării, un tineret ce n’are
nevoie de bani și nici de trenuri pentru a purta
departe scânteia unei dreptăți.
Vernescu nu răspunse. In schimb, plecă pri
virea, ca rușinat. Da, omul acela avea drep
tate. Și avea dreptul să conducă. Singur din
nou in fața desnădejdii unui popor, el credea
mai departe. Vroia mai departe. Era un șef.
Reluară mersul. Treceau acum prin strada Cle
menceau, aproape întunecată, împotriva centru
lui apropiat. Urmă o pauză pe care avocatul
nu îndrăsnea s’o curme și în timpul căreia Do
nici își examina tovarășul. Examenul fu bun,
deoarece, luându-1 deodată de braț, ca pentru o
destăinuire :
— Domnule Vernescu, ai fi hotărît să parti
cipi la o acțiune. ?
Avocatul se întoarse brusc, și cu o reînviată
flacără în privirea dreaptă :
— Da.
— Ai încredere, deci ?
— Da. O pierdusem, dar dumneata mi-ai re
dat-o. Și iți mulțumesc.
— Mă urmezi, deci ?
— Oricând... (aruncă o privire în jurul său,
ca pentru a se asigura că nimeni nu-1 aude)...
După cum vorbești, domnule Donici, îmi vine
să cred că ai și găsit oamenii.
— Da. Și mai mulți decât crezi.
— Adevărat?
Donici ridică umerii :
— Deoarece am spus...
Se opri din nou, străbătut de un gând, se
uită împrejur ca pentru a-și stabili direcția, apoi,
deslăcând puțin pardesiul, scoase un portofel
din buzunar, din portofel o carte de vizită, și
întinzând-o lui Vernescu :
— Adresa mea, — explică. —Ești liber mâine
seară ?
Vernescu se grăbi :
— Oricând.
— Bine. Te aștept mâine seară... La nouă.
Poți?
Și cum celălalt dădea din cap afirmativ :
— La revedere, domnule Vernescu. Aș mai
sta bucuros cu dumneata, dar am pe cineva
care mă așteaptă... (întinse mâna, și adâncin-
du-și privirea în ochii celuilalt :) Pe mâine,
deci.
Avocatul se aplecă, și cu o viguroasă strân
gere de mână :
— Pe mâine, domnule Donici.
Câteva clipe mai târziu, nemișcat în colțul
trotuarului, Vernescu privea depărtându-se în
penumbra străzii silueta tot mai nelămurită a
lui Donici, ca pentru a cântări, în mersul celui
lalt, siguranța ce-I însuflețea ; și deodată, aproape
FURTUNA 19г
fără voia Iui, așa cum iți exprimi un gând ce

e mai puternic decât tine :
— De, domnule... Mai știi ?
depărtă îngându
Și, alegându-și direcția, se depărta îngàndu-
rat spre vuetul pieții Romana.
XIX
— Domnul Vernescu.
Donici se sculă, în timp ce servitorul se dă
dea la o parte spre a face loc vizitatorului. Deși
amintirea lui Vernescu era încă proaspătă în
mintea lui Donici, acesta privi cu plăcere figura
aceea energică și sinceră, modelată în voință.
— Mă iertați că am întârziat — se grăbi Ver
nescu, în timp ce lua loc pe un fotoliu de lângă
birou.—Dar n’a fost vina mea; cu circulația
aceasta nenorocită...
— O, câteva minute... N’are nicio impor
tanță. Imi dai voie? Numai o clipă...
Ûonici se apropie de ușă, sună și rămase
câteva secunde în picioare, așteptând apariția
servitorului. Apoi, cum acesta deschidea ușa:
— Oricine ar veni, nu sunt acasă — po
runci.
închise ușa pe care omul o lăsase întredeschisă,
străbătu din nou odaia, și luând loc în fața lui
Vernescu :
— Domnule Vernescu, — începu — între oa
meni ca noi introducerile lungi sunt de prisos.
De aceea, vin imediat la ceea ce ne preocupă.
Ne-am cunoscut abia ieri, dar anumite impresii
nu înșeală. Am deplină încredere în dumneata
și îți mulțumesc că mi-ai arătat o încredere
egală.
FURTUNA '93
— S’ar fi putut altfel? — se grăbi Verncscu;

și ocolind, la rândul său, orice introducere inu
tilă :
— Domnule Donici, v’am mai spus-o, puteți
conta pe mine.
— Nu mă îndoiesc.
Donici apropie scaunul de fotoliul celuilalt, și
cu un ton voluntar, ce nu lipsea totuși de afa
bilitate :
- Precum știi, m’am întors acum două săp
tămâni, într’o situație turbure ce dăinuește încă
și care, împotriva tuturor aparențelor, e pe cale
de a se agrava.
— Credeți ? — îndrăzni Vernescu.
— Sunt sigur. Domnule Vernescu, în anu
mite situații, liniștea, atunci când nu e decât o
trecătoare destindere de suprafață, alcătuiește o
primejdie. Adoarme conștiințele și înșeală voin
țele. E ceea ce șe petrece în cazul de față. Și
sunt sigur că în curând te vei convinge.
Celălalt făcu un gest.
— Odată ce-mi spuneți...
— Domnule Vernescu, — reluă Donici —
lupta e mai grea decât se pare. Atât de grea
încât, deși sunt om de hotărîri rapide, mi-a tre
buit o reculegere îndelungă până să mă fixez
definitiv la ceea ce trebue să fac.
Aici, Donici se aplecă spre interlocutorul său,
și privindu-1 drept in ochi :
— Incep delà început. După patru zile delà
sosirea mea în București, am stabilit o întâlnire
aici, cu patru oameni. Ai auzit desigui- vorbin-
du-se de ei. Poate că îi cunoști, chiar. Depu
tatul Sinescu, profesorul Penescu, Constantin
Bogdan, director de gazetă, și industriașul
Marcu.
Pe măsură ce Donici înșirase numele cuno
scute, Vernescu dăduse succesiv din cap.
13
— Da, îi cunosc — făcu însfârșit. —Sunt toți

naționaliști. Chiar fruntași...
— Exact, naționaliști ; de aceea am și luat
contact cu ei. Toți, însă, politicieni. Și, odată
mai mult, deși au trecut la naționalism, au do
vedit-o.
— Cum ? — făcu Vernescu.
— In loc de a veni, mi-au trimes o scrisoare
prin care renunțau pentru moment de a mă
urma. Gândindu-mă mai bine, mai târziu, nu
m’am mirat prea mult. In orice caz, în clipa
aceea, m’au dezamăgit. Ce vrei, veneam din
străinătate și mă depărtasem oarecum de obi
ceiurile țării... Aduceam cu mine un entusiasm
intact, o voință liberă și sinceră. Pe de altă
parte, de curând, țara străbătuse o criză. Era
firesc, deci, să cred că aceia ce se ridicaseră
spre a o depăși, aveau să-și păstreze neclin
tirea.
Vernescu ridică o mână.
— Iertați-mă, domnule Donici... Motivul? Mo
tivul lor, vreau să spun...
— Argumentul lor a fost următorul : se lua
seră măsuri de potolire a turb urărilor, câțiva
fruntași ai stângei fuseseră arestați, deci, rațiu
nea luptei cădea delà sine. Aș ii putut să le
spun, să le repet că toate acestea se petre
ceau la suprafață, dar că adâncurile țării fremă-
tau mai departe. Am socotit inutil. Eu, însă,
mi-am păstrat hotărirea.
Urmă o tăcere. Vernescu, din ce în ce mai
atent, îl privea pe Donici care coborîse fruntea,
îngândurat.
— Am renunțat deci să-i mai văd, —reluă Do
nici.—Puțin mai târziu, am primit vizi ta unui anume
Raiciu, reprezentantul studențimei. Venea să-mi
aducă omagiul studențimei și să mă asigure de
devotamentul ei. Ceea ce mi-a spus m’a buci'.-
FURTUNA 195
rat. Fără să insist prea mult asupra celor pe

trecute, am stat de vorbă cu el. E un băiat
energic, loial. Mi-a mărturisit convingerea lui
care coincida cu a mea : anume că țara cere o
renaștere și renașterea poate fi înfăptuită. A în
cheiat încredințându-mă din nou că tineretul e
cu mine. Aceasta, în câteva cuvinte ferme în
care am recunoscut imediat pe omul de cre
dință și de acțiune...
Vernescu dădu din cap.
— Ai ceva de spus? — se întrerupse Do
nici.
— Da... Mă gândesc că dacă ați fi comu
nicat aceasta și oamenilor aceia, poate că lu
crurile...
— S’ar fi schimbat? — exclamă Donici. —Nu,
domnule Vernescu. De altfel, Raiciu mi-a dat
lămuriri în privință, și socotesc că a avut drep
tate. Intre tineretul și lumea politică există o
incompatibilitate de vederi pe care nicio discu
ție n’o poate curma. Sunt două lumi opuse.
Firește, cunoșteam acest lucru, dar am crezut
că totuși am fi putut ajunge la o unire. Oricum,
am preferat să mă despart de ceilalți, oricât de
necesari ar fi putut să-mi pară atunci, decât să
mă despart de generația mea (zâmbi)... Precum
vezi, atitudinea ei mi-a dat dreptate.
Făcu o nouă pauză, și ca pentru a încheia
un prim capitol :
— Astfel, domnule Vernescu, nu sunt singur.
Sau, mai bine zis, nu voi fi singur. Chiar ieri,
am primit o scrisoare de la' Raiciu care mă face
să nădăjduiesc mult. A plecat în provincie spre
a pregăti terenul pentru o serie de conferințe
pe care vreau să le țin în țară.
Tăcu din nou, ca așteptând un cuvânt al lui
Vernescu, apoi, cum acesta tăcea :
— Da, am hotărît un ciclu de conferințe —
ig6 OVID DENSUȘIANU-FIUL
urmă. —Aceste conferințe fac parte din progra

mul de acțiune pe care l-am stabilit. O acțiune
care să n’aibă niciun caracter politic, cu atât
mai puțin de agresivitate. O acțiune pur spiri
tuală de redeșteptare a conștiinței cetățenești,
dincolo de orice politică. Firește, hotărîrea
aceasta am luat-o după un adânc examen al si
tuației, după a fi cercetat în mintea mea toate
aspectele problemei naționale. Ori, am ajuns
la concluzia că răul principal, domnule Vernescu,
ceeace ne-a împiedecat să consacram dreptatea
românismului după atâția ani de luptă, nu stă
atât în rătăcirea câtorva oameni politici cât în
nepăsarea, în însăși rătăcirea cetățeanului. Mai
mult decât o problemă politică e o problemă
psihologică de slăbiciune sufletească și, totodată,
de încredere. Trebue reaprinse încrederile,
domnule Vernescu. Numai astfel se pot păstra
entuziasmele și hotărîrilc spre bine. Și aceasta
nu se poate face decât depășind politica, și prin
oameni ce nu fac politică, prin oameni ce simt,
pur și simplu, românește, și au, bineînțeles, și
capacitatea necesară spre a se impune. Fără a
râvni la situații de partid, fără a fi călăuziți,
deci, de interese. In două cuvinte, curent de
conștiință cetățenească, nu manevră politică.
Da, toată lupta, toată problema se află în această
conștiință colectivă, în ceeace dibue și nu s’a lu
minat definitiv în conștiința aceasta. In lipsa de
încredere, de convingere, de statornicie. Româ
nul se aprinde repede și se potolește și mai re
pede. Dumneata însuți ai văzut-o; odată inai
mult, acum câteva zile, am constatat-o și eu. De
aceea, trebue ca flacăra reaprinsă să rămâie
aprinsă. Câțiva oameni încrezători, indepen
denți, cinstiți, pot realiza aceasta. Străbătând
țara, aducând cuvântul unui crez printre mul
țimi, fără a măguli pe nimeni, fără a ataca pe
i
FURTUNA 197
nimeni, se poate creia o forță de redeșteptare

națională pe care oamenii politici n’o vor putea
nesocoti. Peste câteva zile, voi începe, dar am
nevoie și de câteva suflete drepte in jurul meu.
Dumneata, domnule Vernescu, ești unul din
acestea, deaceea m’am și apropiat âe dumneata.
Ți-am spus ce gândesc, care sunt vederile mele
precum și calea pe care o socotesc mai bună
spre a răzbi. Acum, în încheere, te întreb :
ești de părere? Ești hotărît mai departe să mă
urmezi ?
Vernescu nu răspunse imediat. Tot timpul îl
ascultase pe Donici cu încordare; cu o încor
dare sporită chiar, amestecată cu admirație. El,
omul înflăcărat, cu gânduri de vijelioase răsco
liri, se convinsese fulgerător că adevăratul rost
al luptei era în ceeace îi spusese omul acela.
Da, el avea dreptate : nu prin politică, ci prin
înălțări de suilete, prin descătușări de suflete
desprinse de lumea politică, avea să se mân
tuiască țara. Odată mai mult, omul acela do
vedea o minte de conducător. Astfel, scuturân-
du-se dc o ultimă îndoială, învingând reculege
rea în care căzuse :
— Când plecați, domnule Donici ? în-
trebă.
— In ziua de 11 sunt așteptat la Iași. Țin
ca prima mea conferință să aibă loc acolo.
Vernescu se sculă și întinzând mâna, cu glas
cald, răspicat :
— îmi dați voie să vă întovărășesc?
Era cel mai frumos răspuns pe care îl pu
tea da.
Patru zile mai târziu amândoi plecau, la rân

dul lor, spre Capitala Moldovei.
XX
Sosiră la Iași cu două ceasuri înainte de ora

fixată pentru conferință. Delà gară, Donici re
găsi senzațiile care îl străbătuseră cu câteva
luni înainte, cu prilejul ultimei vizite făcută în
Capitala Moldovei, și care trezise în el înduio
șări de amintiri depărtate și de limpezi credințe
tinerești. Intr’adevăr, acolo își adâncise, într’un
trecut ce începea să se șteargă, câțiva ani de
tinerețe avântată, credincioasă și bună. Astfel,
tot drumul, delà gară până în centru, nu scoase
nici o vorbă, retrăind, în fața priveliștei dealu
rilor ieșene, tot ce se înălțase ca ideal în anii
ce apuseseră.
Apoi, străzile tot mai sgomotoase, forfota din
hotelIul unde se opri, grija cuvântării apropiate,
risipiră evocările fugare.
Cuvântarea era anunțată pentru ora cinci.
Câteva minute înainte, întovărășit de Vernescu
și de Raiciu care îl primise la gară în fruntea
unei delegații a studențimii, Donici sosea la
1 eatrul Național.
înainte chiar de a intra in sala Teatrului, îți

dădeai seama că trebuia să fie plină până la ultimul
loc. Lume multă, înghesuită la intrare, se fră
mânta pentru a pătrunde : lume amestecată, al-
FURTUNA 199
cătuită din tineret și din bătrâni, din muncitori

și din oameni de lume, ceeace dovedea interesul
pe care îl stârnise anunțul conferinței în toate
straturile ieșene. De fapt, titlul ce se deslușea
pe afișe n’avea nimic senzațional. Două simple
cuvinte: Naționalismul nostru; dar, sub ele,
două alte cuvinte alcătuind un nume : Mircea
Donici. Un nume pe care ieșenii îl cunoșteau
de mult, aparținând unui om care, nu de mult,
în aceeași sală a Teatrului ieșan, reînviase în
lașul părăsit mândria cugetului și a simțirii
moldovene. Un nume cunoscut de toată țara și
dincolo de granițele țării ; numele unui om de
spre care se știa că suferise, și că ridicase su
ferința lui la înălțimea simbolică a durerii, a
jertfei și a drepturilor unei generații.
O minte vastă și un suflet neclintit.
Un om.
In sala arhi-plină domnea o atmosferă de zile

mari. Intr’adevăr, nerăbdarea ce șerpuia între
rândurile băncilor, diversitatea auditorilor, șoap
tele ce se furișau dealungul așteptării încordate :
atâtea simptome ale unui eveniment ce de
pășea întâmplările zilnice. Totuși, un observa
tor perspicace care ar fi privit sala cu aten
ție, ar fi deslușit fără greutate un grup compact
de oameni care, în diversitatea figurilor ce în
suflețeau sala ticsită, alcătuiau un bloc liniștit și
tăcut în care nimic nu tresărea din entuziasmul
și nerăbdarea generală. Iar fețele aspre, în
cordate intr’o combativă așteptare, contrastau
ciudat cu deschisa însuflețire a acelora din jur.
Astfel, la apariția lui Donici, prin furtuna de
aplauze care îl salută, câteva fluerături pornite din
grupul acela definiră imediat o intenție vrăjmașe.
In sala nedumerită se ivi o mișcare bruscă
de capete ; câteva glasuri mâniate izbucniră

dârz :
— Afară ! Scoateți-i afară !
Pauza de cumplită liniște ce urmă potoli însă
repede incidentul. Atenția sălii, îndreptată din
nou spre omul ce apăruse pe scenă, se lim
pezi iar.
La auzul fluerăturilor, Donici nu făcuse niciun
gest ; doar figura mai palidă se descleștase, parcă,
spre a se destinde apoi într’un zâmbet de dis
prețuitoare seninătate. Și ferme, senine, scan
date, răsunară cuvintele începutului.
Ieșeni,
Naționalismul de care vreau să vă vorbesc nu
este naționalismul unui om politic, cu atât mai
puțin acela al unui partid politic. Este pur și
simplu naționalismul unui om care crede in vir
tuțile și in viitorul României, afirmat prin voințt
descătușate de politică, prin minți desprinse de
orbitoare teorii, prin suflete curate pentru care
naționalismul se încheie în două cuvinte, și mi
mai in două cuvinte: muncă cinstită...
Din grupul ghemuit în fundul sălii se ridică

un glas.
— Lasă că știm... Am mai auzit noi...
O nouă mișcare de capete, mai violentă de
data aceasta, amenință glasul anonim.
— Rușine ! Afară ! Dați-1 afară !
Doi bărbați se ridicară ; un al treilea, mai
aproape de grupul provocator, amenință cu un
baston.
— Canalii ! Să vă fie rușine !
Și timp de câteva minute, între îndârjirea ge
nerală și ura anonimă a celor ghemuiți în fun-
lBib!ictcca,i ASTRA
FURTUNA 20 Г
dui sălii, fu o încrucișare de amenințări și de

insulte care părea că nu va înceta decât târziu.
Deodată, peste înverșunările sălii, se înalță
glasul lui Donici :
— Lăsați-i...
— Nu se poate ! Să iasă ! E o rușine !
Tot atât de calm, răbdător, mai clar în li
niștea clipei, glasul apăsă :
— Lăsați-i...
Și în tăcerea scurtă, apăsătoare, cuvântarea
își reluă firul :
Un proces social de rătăcire și de dizolvare a
conștiinței colective a concentrat in jurul politicei
vlaga și năzuința mulțimilor. Acolo unde ar
trebui să se desfășoare, limpede și amplu, spi
ritul creator al întregirii noastre, șerpuește per
fida înverșunare a parazitismului politic ce a
făcut din politică un mijloc și un scop. O ge
nerație de oameni ce au străbătut războiul s’au
văzut, după război, înlăturați brutal, spre a fi
înlocuiți de o omenire înstrăinată ce a batjocorit
biruințele păcii în destrămări venale...
— Snoave! S’o spui copiilor!
De data aceasta, înainte chiar ca asistența
exasperată să poată reacționa, glasul vorbito
rului izbucni sec :
— Da, o spun și copiilor ! Copiilor ce sun
teți, căci slujiți copilărește dușmănii străine ce
se înfruptează din voi, ce se ridică și înving nu
mai prin voi ! Dar voi nu bini iți, căci dacă ați
birui odată cu acei ce vă trimet aici, ar trebui
ca în locuințele voastre să fie îndestulare și înțele
gere, atunci cănd nu c decât amărăciune și mizerie !
Da, și voi o știți ! Dar ați uitat, sau, orbiți de
patimă, ați fost siliți să le uitați ! Care din voi
a atins o țintă? Niciunul! Altfel n‘ați fi fost
aici, spre a sluji aici uri și puteri ce vă asu-
prese, ce vă orbesc, zi cu zi, prin făgădueli fără

înfăptuire! Căci vi s'a făgăduit prisos și feri
cire, dar nici fericirea nici belșugul n’a înseninat
casele voastre ! Și știți de ce ? Fiindcă ați slu
jit și slujiți mai âeparte o ură și o minciună...
Sunt adevăruri ce trezesc și cuvinte ce trec
peste orice ură. In grupul turburător avu loc
o mișcare, dar nici un cuvânt nu mai izvorî de
data aceasta. Acolo unde toți se așteptau la o
dușmănoasă mânie, izbucnise cuvântul răspicat
al adevărului drept, ce lovește drept.
Și în timp ce mișcarea se potolea, în timp ce
în sala înfrigurată încordarea părea că se des
tinde, fără nicio altă întrerupere de aci înainte,
fără ca nimic să mai turbure tăcerea vastă, gla
sul răsună din nou...
*
Sunt cuvântări ce nu pot fi redate în amă
nunt. Și chiar făcând-o, lipsesc evocării precise
vibrațiile glasului, avânturile gestului, scânteile
privirii, tot ce amplifică și armonizează gândul
rostit. Din ele, nu poți evoca cel mult decât
unele accente, acelea în care se mlădiază ori se
adâncește ideia înaripată.
Asemenea și cuvântarea lui Donici. Apăsat la
început, din ce în ce mai amplu apoi, pătrunse
în cutele subiectului cu siguranța limpede a ma
rilor credințe slujite de un talent. Pornind de
la tot ce adormise, în risipiri de belșug, con
științele romàne, trecând apoi la tot ce tresărea,
dar șovăia încă în nedumeririle prezentului,
dădu evocării vieții noastre dealungul a două
decenii o interpretare vie și umană în care nici
o teorie politică nu fu, nici de departe, atinsă.
După cum spusese la început, venise să vor
bească delà om la om, delà conștiință la con-
FURTUNA 203
știință, delà durere la durere. Vorbea unor su

flete, nu unor partizani. Unei mulțimi, nu unui
partid.
Astfel, timp de un ceas, asistența cucerită de
freamătul curat simți ceeacc nu simțise încă
niciodată în fața altor oratori : că realitățile și
puterile neamului sunt tot în popor, depind de
el, iar nu de oscilațiile și socotelile politice. De
aici, un sentiment de mândrie răscolită și o re
născută siguranță în forța sufletului cetățenesc
din care (iecare din acei ce erau în sală simțea
că este o însemnată frântură.
Apoi, în destinderile sfârșitului, aceeași încre
dere, aceeași înaripare se înălțară...
...S’a apropiat clipa de a încheia... Rezum.

Nu se mântuește o țară prin formule politice
ci tocmai prin descătușarea conștiinței cetățenești
de formulele, și preocupările politice. Țara.nu. e
alcătuită din jiceja„ cc. o „guvernează, ciicif aceștia
nii fac decât s’o administreze : țara nu contează,
nu greșește, nu birue și nu cade, la urma ur
mei, decât în măsura în care poporul se înalță,
greșește sau cade... In măsura în care sufletele
și munca voastră înfăptuesc mai departe bogă
țiile de mâine și le apără pe cele de azi... Ceeace
înseamnă că, în ultimă instanță, la marilejcăscruci
ale vieții naționale, poporul e marele, unicul, su
veran... ~~De aceea, a face din naționalism o for-
muta~de manevră politică și o socoteală de par
tid, înseamnă а-l mărgini, а-l înjosi. Naționa
lismul nu trăeștc decât din forța fiecăruia din
noi, din ceeace se afirmă cinstit, din ceeace creiază
cinstit, fiecare din noi, în jurul lui... A preamări
naționalismul, а-l sluji prin cuvinte ori prin ar
ticole de o parte, și a l surpa totodată prin afaceri,
prin compromisuri și gesturi necinstite, de altă
J
parte, iată marca primejdie. Lăcomia, setea de

bani, setea de popularitate searbădă și goală, iată
primejdia... Și primejdia nu poate fi învinsă prin
simple măsuri de acțiune politică, ci prin prime
nirea conștiințelor, prin revenirea lor firească la
o luminoasă lege de viață : idealul și munca.
Prin respect reciproc delà om la om, delà du
rere la durere, delà drept la drept, delà muncă
la muncă. Dacă naționalism înseamnă conștiința
de apărare a neamului, această apărare trebui
să înceapă delà cceacc îl amenință in adâncuri.
Și cceace îl amenință sunt șovăirile, rătăcirile,
slăbiciunile sufletului nostru, fără de care slă
biciunile politice n'ar exista. Problemă de su
flet deci, problemă de conștiință, întâi de toate.
Astfel, nido doctrină politică, oricât de dârz ar
fi naționalismul ei, nu va putea afirma drepta
tea și puterea unui popor cât timp acest popor
nu va atinge, delà individ la individ, delà minte
la minte, cultul virtuților cetățenești, aplicate,
păstrate de fiecare din noi, în menirea lui de
fiecare zi...
încetul cu încetul, pe măsură ce se apropiase
de sfârșit, vorbitorul își apăsase fraza amplă,
avântată, ce atâtea avânturi știa să răscolească
în jurul ei. Și în evocarea ce urmă, evocare
de scăderi românești, de tresăriri și renașteri de
drepturi tinerești, glasul vibră și mai sus, gestul
fremătă mai aprins.
...Drepturi tinereștii da... Drepturi ce nu
amenință întru nimic cumințenia bătrânească, ci
dimpotrivă o complcctează, o înviorează și o
apără... Acei ce nu văd în tineret decât capete
încălzite, nu văd decât o fugară aparența; iar
dacă iau aici apărarea tineretului nu e fiindcă
îi aparțin încă, în ziua de azi, ci fiindcă în lu
mea aceasta de istoviri rapide, de socoteli viclene,
FURTUNA 205
de întârzieri prudente și de aplecări venale, tine

retul afirmă, prin înseși izbucnirile, lui, o voință
neistovită, un entusiasta intact și o cttragioasă
hotărirc de jertfă... Fiindcă în el e o generozi
tate fizică și sufletească fără de care nimic trai
nic nu se poate păstra, fără dc care nimic înalt
nu se poate înfăptui. Fiindcă, chiar în exage
rările și în amăgirile lui, aduce acea flacără de
încredere ce este, prin ca însăși, indiferent dc
țintă, un germen de viață și o depășire de viață...
Fiindcă viața nu l-a aplecat, nu l-a înjosit, nu
l-a învins încă... Fiindcă pentru el viața e cu
cerire dc lumină, nu penumbră dc apus, si nici
ostenită renunțare dc nădejdi biruite... Fiindcă
poartă in cl, prin chiar inexperiența lui, un lu
cru CÇ.. e mai marc decât toate experiențele : sen
sul literarilor veșnice, al iubirilor, al frumuse
ților și al puterilor veșnice... Fiindcă în loc de a
cântări, se avântă, fiindcă în loc de a se îndoi,
înfăptucșic, fiindcă însuși visul, visul cel mai
vast, cel mai frumos, i se parc oricând că poate
fi o realitate... Căci nido mare realitate, din
câte au modelat această lume, n’a biruit și na
rămas decât prin vis... Da... Marile epoci ale
istoriei, marile răscruci ale civilizației n'au fost,
in fond, decât un mare vis ce a devenit, în
tră falnică zi, o miraculoasă realitate...
Acum, in tăcerea vastă, in ascultarea Înfio

rată ce adâncea resonanțele sălii, niciun gest nu
tresărea. Grupul ostil din colțul din fund se
lărgise, se răsfirase parcă, ca și cum, cuprins
definitiv de sinceritatea vorbitorului, pătruns de
înariparea cuvintelor calde, fiecare din câți îl al
cătuiau ar fi simțit nevoia de a se izola într’o
răscolire de gânduri și simțiri ale lui proprii,
ce depășiseră și il făceau să uite menirea ce-1
dusese acolo. Mare parte din ei, e drept, erau
2о6 OVID DENSUȘIANU-FIUL
tineri și simțeau poate, în acea apărare a tine

reții, o apărare a ființei lor, a visurilor și a
voinții lor, dincolo de rătăciri și socoteli po
litice. Restul sălii, mulțimea toată : o încreme
nire de capete și de priviri scânteietoare ațin
tite pe fața vorbitorului, încleștate de toate în
cordările lui.
Și în apropierile încheierii, tot mai cald, tot
mai vibrant, vorbitorul se avânta... Condamna
adormirile poporului, prevestind totuși reabi
litările poporului... Căci sunt renașteri ce fatal
vor izvorî...
...Nu, nu trebue să desnădăjduim... O lege

de echilibru, o adâncă lege de viață ne ocrotește
încă... In măsura însăși în care poporul da mo
leșit în nepăsare, în aceeași măsură el poate
acum să se trezească. Cu cât o adormire a fost
mai adâncă, cu atât deșteptarea poate fi mai lu
minoasă...
In însăși experiența noastră stă bucuria și bi
ruința de mâine... Pentru a ne fi văzut în ex
tremă primejdie, pe un drum greșit, vom ști să
revenim la drumul bun și să ocolim, de acum
încolo, pe acel ce ne pândea... Celor ce nu cred,
pesimiștilor de azi și de mâine, nu le pot spune
decât un lucru : să rămână, dacă socotesc că nu
mai e nido nădejde, pe marginea drumului gre
șit... Noi ne întoarcem spre cel bun, și îl vom
găsi...
II vom găsi, da ; dar numai depășind ceeace

a coborît avântul românismului...
încă odată o spun : suntem pe pragul renaș

terii noastre. Dar nu prin ură și luptă politică
o vom săvârși. O vom săvârși, nu vom putea
s'o săvârșim decât tocmai descătușându-ne de
FURTUNA ZO7
spiritul strâmt și corupător al politicii. O vom.

săvârși prin purificare sufletească, prin desprin
derea sufletelor de tot ce le-a înnăbușit și măr-,
ginit : parvenitismul lacom, spiritul de intrigă^
invidiile, setea de a trăi mai bine peste drepții-,
rile țării, călcând meniri înalte și folosindu-ne
de cinisme slugarnice. Lăcomia de a trăi mai
bine, am zis... Dar oare viata e mai bună când
ai dobândit in venale afaceri mai mult decât iți
trebue ? Nu-i aceasta, dimpotrivă, o nerozie ?
Poți oare fi mai fericit, într adevăr fericit, când
ești încordat mereu, o viață întreagă, spre fre
nezii de câștig, când fiecare câștig îți dă lăco
mia altor câștiguri și te împinge, indiferent cum,
indiferent prin ce, spre turburi însetări ? Poate
avea trai liniștit un om veșnic obsedat de îmbo
gățire, torturat zilnic de ideia unui câștig
de care nu se mai poate folosi, deoarece nare
vreme să-l cheltuiască ? Nu-i mai degrabă o
sclavie ? Nu-i oare, această goană după aur, o
obsesie ce te împiedecă de a trăi senin ? Iar ce
poate să-ți mai dea belșugul odată ce depășește
nevoile tale și te împiedecă să fii bun, să te inaiti,
și să mai simți? Ce mulțumire îți poate da
belșugul atunci când pentru а-l dobândi ai fost
nevoit să fii o slugă, să minți, să lovești, să te
înjosești, să te corupi ? Să încremenești în
anticamere politice spre a cere pomana unei pro
tecții, pentru ca apoi, acumulând protecții și po
meni, să nu fii, în definitiv, decât o vulgară
slugă îmbogățită ?
Iată întrebarea. O întrebare care poartă în
ca toți germenii desrobirii noastre, tot secretul
biruinței noastre definitive și toată problema
adevăratului naționalism. Deoarece desrobirea
noastră nu va începe decât în ziua când toți își
vor da seama că goana politică după belșuguri
dobândite prin politică îți turbură viața în l~' loc .
.208 OVID DENSUȘIANU-FIUL
de a o lumina și îi ia toată noblețea, tot ce dă o

valoare, o înălțime și o mulțumire acestei vieți :
datoria îndeplinită și munca... Căci munca aceasta
■ce a fost impusă omului ca o biblică pedeapsă e
totodată puterea și superioritatea lui...
Și naționalismul nostru nu va putea izvorî
■decât din ea !
»
Ultimele cuvinte se pierduseră aproape în-

tr’una din acele izbucniri de mulțime pe care
nici aplauzele oricât de furtunoase, nici aclama
țiile, oricât de entuziast ar răsuna, nu pot s’o
exprime îndeajuns. Nu era nici manifestație de
lirantă, cum se spune deobicei : era ceva mai
mult și ceva mai adânc decât aceasta. Era re
nașterea conștiinței populare prin conștiința
dreaptă a unui om. Și acei ce-1 aclamau cu
mai multă tărie erau tocmai aceia veniți spre
turburare: suflete de oameni ce fuseseră răsco
liți și cuceriți definitiv, fiindcă un om ce nu fă
cea politică, ce nu slujea și nu ataca niciun par
tid, vorbise omenește unor oameni cinstiți.
In aceeași seară, întovărășit mai departe de

Vernescu, Donici plecă la Cernăuți.
Patru zile mai târziu, în ziua de nouăsprezece
Decembrie, se întorcea la București.
XXI
Fără a aduce frământări însemnate, ziua care

urmă se scurse intr’un ritm de activitate mai viu.
După o lună de așteptări tăinuite, de pregătiri
prudente și metodice ale unor evenimente ce
aveau să asigure, într’o zi încă greu de prevăzut,
o viguroasă înfăptuire, pentru prima oară Do
nici simți pulsând în jurul său o vibrație de re
naștere.
De dimineață, trecând prin centru pentru a
se întâlni cu Vernescu care se întorsese în ajun,
se văzuse acostat de câțiva ziariști care, fără a
îndrăsni să-l oprească, îndrăsniră totuși să-i
ceară declarații ; unii, chiar, articole ; unul, chiar,
un interview.
Donici prețuia prea mult menirea ziaristicei
pentru a avea vreo simpatie față de aceea ce
o compromiteau în venale afaceri necurate și
în servile aroganțe parvenite. De aceea, refu
zurile sale se urmaseră tăioase, fără excepție
și fără perspective de revenire. Un lucru, to
tuși, se desprindea vădit din toate acestea : pri
virile țării se îndreptau din nou spre zările na
ționaliste. Iar curiozitatea pe care o trezi, în
calea Victoriei, trecerea lui, i-о dovedi odată
mai mult, cu prisosință.
Astfel, grăbindu-se să isprăvească cele ce avea
de făcut în oraș, se întoarse acasă mai repede
decât prevăzuse și, deși omagiile curiozității pu
blice nu-1 turburau peste măsură, cu un senti-
14
ment plăcut de ușurare. Vorbise țării, și țara,

încrezătoare, atentă în orice caz, îl ascultase iar.
După o masă frugală, luată în grabă, se în
chise în birou. Timp de două ceasuri scrise
fără întrerupere câteva scrisori ce trebuiau să
aibă o deosebită însemnătate deoarece, odată
scrise, le reciti cu atenție, îndreptând chiar, pe
alocuri, unele fraze ce i se părură prea laco
nice și vagi ; apoi, fără întârziere, ca ascultând
de o hotărîre luată mai înainte, ieși din nou.
Ajuns în strada Romană, intră câteva minute în-
tr’o casă de aparență modestă, ghemuită în fundul
unei grădini ; ieșind de acolo, trecu pe la Ver-
nescu spre а-i comunica o hotărîre luată în ul
timul moment ; însfârșit, reluând drumul spre
locuința lui, se opri la Flora.
La singura masă ocupată, cinci oameni, prin
tre care Donici desluși imediat figura deschisă
și energică a lui Raiciu, se sculară. Donici se
așeză, și după o convorbire scurtă în timpul
căreia înmână câteva din scrisorile redactate cu
puțin înainte, se întoarse acasă.
fn hali, servitorul îl întâmpină.
— Am pregătit valiza, conașule.
Donici aprobă din cap.
— Bine. Ai pus tot ce ți-am spus ?
— Da. Am adăogat doar cartea pe care dom
nul a început-o azi dimineață. M-am gândit că
în tren...
Donici zâmbi. Nu era prima oară când sluga
aceea dădea dovada unei înțelegeri de prieten.
— Bine, Mihai — îi spuse afectuos. — Acum,
un taxi.
Privi ceasul, în timp ce servitorul ieșea cu
obișnuitu-i pas tăcut ce îl făcea să semene cu
o umbră, și, în așteptare, se întinse pe un divan.
Mai erau cinci zile până' la Crăciun, ceeace
însemna că, timp de două săptămâni de aci
FURTUNA 211
înainte, orice activitate rodnică avea să fie în

treruptă. De altfel, și pauza aceasta coincidea
cu planul pe care și-l stabilise. De aici, hotă-
rîrea lui de a profita de acest răstimp spre a
pleca din București, și a-și petrece vacanța la
Sinaia. De fapt, în timpul sărbătorilor, Sinaia
e departe de a alcătui un adăpost odihnitor, dar
prezenta, pentru Donici, avantajul de a nu fi
Bucureștii și de a răsfrânge, totodată, viața Bucu
reștilor. Un centru de observație, adică, ce îl
ținea în contact cu inima țării, tot desprinzân-
du-1 de apăsarea Capitalei.
Auzind ușa deschizându-se, se sculă.
— Conașul e servit — anunță servitorul.
— Ai dus valiza ?
— Da.
După o ultimă privire aruncată în jurul lui
ca pentru a se asigura că nu uitase nimic, Do
nici coborî în stradă.
— La gară — porunci, urcându-se in mașină.
O jumătate de oră mai târziu, instalat într’un
compartiment de clasa întâia, între un evreu cu
inele multe și pantofi de lac și o doamnă foarte
fardată în doliu mare, se adâncea în lectura
cărții începută dimineața și pe care o cunoștea
de mult, dar n’o recitise de mult: „Viața albi
nelor" a lui Maeterlinck.
Ajunse la Sinaia pe la șapte.

Străbătând gara ce vuia de larma sportivă a
unui tineret îmbrăcat in costume de skiori, câ
teva figuri bucureștene, nelipsitele figuri mon
dene ce obsedează sărbătorile Sinaiei, îi atraseră
atenția. Trecu repede spre a ocoli saluturile
și vorbele, luă o trăsură și se opri la Caraiman.
După o scurtă odihnă în odaia străină și rece,
pe la opt, coborî în hali, apoi în parc.
In afară de câteva umbre sgribulite ce fră

mântau aleele între Palace și Caraiman, parcul
era pustiu. Odată mai mult „perla Carpaților"
își vedea nesocotite frumusețile pentru febra
Cazinoului redeschis ce își înșira, la marginea
parcului pustiu, luminile falnice. Și totuși era
o seară blândă, una din acele seri de iarnă ce
fac din Sinaia o feerie albă, o împletire de
ecouri sonore și de tăceri argintii : vis de copil
adormit, ghemuit în leagăn de culmi.
Donici ridică privirea la cerul înalt, fărâmițat,
spre zare, de piscurile aspre, aspiră de câteva
ori aerul rece ; apoi, cu pas domol, se îndreptă
spre terasa iluminată a hotelului Palace. Ajuns
în dreptul scărilor de piatră, se pregătea să urce
când cineva trecu pe lângă dânsul și, trecând
pe lângă dânsul, îl privi.
— À, dumneata ești, domnule Donici ?... Bună
seara.
Intorcându-se, Donici se trezi față în față cu
Victor Brătășanu. Donici nu-1 văzuse de mult,
totuși îlrecunoscu. Figura aceea era prea răspân
dită prin gazete pentru a nu împrospăta chiar me
moria cea mai slabă. E drept : ceva mai gras,
ceva mai bătrân, infinit mai arogant decât pe
vremuri, dar el, fostul agent electoral delà Târ-
goviște.
Deși salutat, Donici nu răspunse, și se pre
gătea chiar să treacă înainte, când ministrul îl
opri.
— lartă-mă, domnule Donici. Aș dori să-ți
spun câteva cuvinte.
Donici privi fața vulgară unde, prin sprânce
nele stufoase, ochii scânteiau obraznic, și dând
din umeri :
— Nu văd ce am putea vorbi.
— Crezi ? — zâmbi celălalt. — Dimpotrivă,
eu sunt convins că da.
FURTUNA 213
Erau tot în capul scărilor. Două femei tre

cură lângă dânșii. Victor Brătășanu le urmări
cu o privire distrată, așteptând să se depărteze
și cu o blândețe înșelătoare :
— Domnule Donici, deunăzi ne-ai atacat în
termeni hotărît ostili. Ai spus chiar, ai dat a
înțelege în orice caz, că suntem niște trădători.
Те-ai gândit la ceeace ai spus ?
Donici arcui gura, disprețuitor.
— Firește.
— Bine... Și pentru ce ai făcut-o ?
— Fiindcă sunt rușini ce trebuesc curmate.
Brătășanu tresări sub jignire, dar se stă-
pâni.
— Domnule Donici, ai făcut o greșeală. Nu
suntem nici primii nici ultimii. Oricum, suntem
la putere (și cu aroganța lașului ce se știe ocro
tit :) Domnule Donici, nu uita că în ziua de azi
a fi ministru e tot.
— Nu. A fi laș e mai mult.
Și trecând peste nedumerirea celuilalt, își
urmă -drumul.
Donici avea nervi rezistenți, ceeace îi îngă
duia să zâmbească chiar când simțea nevoia de
a lovi. Totuși, de data aceasta, fusese pe punc
tul de a-și pierde cumpătul.
După o rapidă străbatere a hall-ului Palace-
ului reveni în parc și, simțind nevoia de a
schimba gândurile, intră la Casinou. Se opri
câteva minute la ------
masa deл. ruletă, trecu apoi la
aceea de baccara. Cum nu era jucător,; jocul
nu-1 ispitea de loc. Rămase totuși J un timp con-
templând, de pe un fotoliu, toată omenirea
aceea ce se înghesuia, se crispa, transpira, vul-
gară și lacomă, spre a pierde în viciu banul
strâns în ajun.
Pe când privea astfel, nu fără ironie, specta-
colul umilitor, un glas în care vibra cel mai

curat accent parizian îl făcu să tresară.
— Bonsoir, monsieur Donici...
Se întoarse brusc.
Era o femeie. Și femeia îi zâmbea.
Simone d’Aubry.
XXII
Donici se sculă. La toate s’ar fi așteptat, in

afară de aceasta. Și primele cuvinte fură aspre.
— Dumneata ?... Aici ?
Simone continuă să zâmbească, înveselită de
nedumerirea celuilalt.
— Te miră?
Donici nu răspunse. Simone d’Aubry la Lon
dra, la Tokio, la New-York, i s’ar fi părut ceva
normal. Dar la Sinaia... De când? Pentruce?...
Nu pricepea.
— Să ne retragem puțin, vrei ? — reluă Si
mone. Și coborînd glasul : — E lume care ne
privește.
Intr’adevăr, lângă dânșii, câteva persoane se
întorseseră, așa cum se întorc Românii noștri
de câte ori aud accentul invidiat al Parisului.
Ieșiră din sala de baccara și trecură în sala
de ruletă. Mergând, Simone explica :
— Știi de când te priveam ?... De vreo zece
minute. Și te-aș mai fi lăsat, dar mi-era teamă
să nu joci... Ai fi putut să pierzi... Unde
mergem ?
Donici făcu un semn spre divanul de lângă
terasă, aproape de intrare. La trecerea Simonei,
câțiva bărbați întoarseră capul. O doamnă care
venea din restaurant examină, prin face-à-main,
silueta fără cusur.
Se așezară pe divan.
216 OVJD DENSUȘIANU-FIUL
— Vrei să-mi explici ? — începu Donici.

— Ce ? — întrebă Simone, desfăcând poșeta.
— Cum se întâmplă că ești aici.
Simone deschise o mică pudrieră de argint
și în timp ce își trecea puful pe obraz :
— Nimic extraordinar. Nu cunoșteam Ro
mânia, și atunci...
Donici avu impresia
' unei batjocore. Și bat-
jocoritul era el. Simone continuă să se pudreze,
Luă apoi tubul cu roșu, il desfăcu, îl trecu pe
buze, Toate acestea cu gesturi liniștite, ca o
femeie care n’ar avea nimic însemnat de po-
vestit.
Era tot atât de frumoasă. Puțin slăbită, poate,
ceeace, în loc să-i știrbească din farmec, i-1
sporea dimpotrivă. O blană de astrahan, o ro
chie sobră, o mică pălărie neagră aplecată într’o
parte și descoperind, în stânga, ondulația pă
rului brun : viziune elegantă a Parisului. Ai fi
zis o siluetă smulsă dintr’o pagină din „Femina,
hiver 1938“.
— Те-ai hotărît? — insistă Donici.
— La ce ? — se miră Simone. Și închizând
tubul cu roșu :
— Ciudați mai sunt oamenii uneori. Ce s’a
întâmplat? Am venit aici așa cum m’am dus
acum câteva luni la Londra, la Roma, la Ber
lin... Ce lucru extraordinar vezi dumneata în
aceasta ?
Dar privirea ironică desmințea cuvintele.
— Singură ? — întrebă Donici.
Simone îl opri ca și cum întrebarea ar fi
jignit-o.
— Trebue neapărat să călătoresc cu cineva ?...
N’as fi crezut.
„Ce înseamnă asta ?“ se frământa Donici,
încercând totuși să-și păstreze calmul. „...Parcă
ar râde de mine..." *
FURTUNA 217
Nici o clipă nu-i trecu prin minte că Simone

se afla acolo pentru dânsul.
Aii, negrul care iși rotunjea acum la Casino-
suma câștigată la Athénée, se apropie discret.
— Vrei să iei ceva ? — întrebă Donici.
— Nu... Mulțumesc.
Urmă o tăcere. Donici reluă :
— Când ai sosit ?
— Azi dimineața.
— In drum spre București ?
Simone avu o șovăială.
— ...Da.
— Și vei rămâne mult?
— Aici ? Depinde. Dar dumneata ?
— Până la întâi.
— Atunci vom pleca împreună... — Și văzând
că Donici o privea nedumerit : — Nu mă vei lăsa
singură, îmi închipui.
Și începu să râdă. Lui Donici, râsul acela
îi displăcu.
— Ai fost atât de drăguț la Napoli... Cu atât
mai mult aici, în țara dumitale...
— Dar dacă aș pleca mâine ?
Simone redeveni serioasă. Se uită la Donici
încercând să ghicească, pe obrazul palid, ade-
vărata-i hotărîre.
— A, dacă pleci, e altceva...
Din restaurant, printre câteva perechi de dan
satori, venea moleșeala armonioasă a unui tango.
La masa de ruletă era o întretăiere de excla
mații scurte : pair, impair, passe..., urmată de
un sunet de jetoane aruncate. Pentru mulți, ulti
mele jetoane.
— E întotdeauna atâta lume aici ? — reluă
Simone.
— Da, cât timp e Casino... — și schimbând
vorba : — Vii delà Napoli ?
— Oh, nu. № ' '
Mă obișnuisem cu dumneata și
2l8 OVID DENSUȘIANU-FIUL
după ce ai plecat începuse să-mi fie urât. Am

mai rămas o săptămână, pe urmă am plecat în
Sicilia și de acolo m’am întors la Roma.
Simone se feri să-i spună că la Roma îl vă
zuse oe Ferri și că, cu o dibăcie exclusiv fe-
menină, izbutise să-i smulgă, fără ca acesta să
bănuiască ceva, anumite amănunte.
— Dar dumneata' ce ai mai făcut ? Petreci
bine în București ?
— Nu petrec deloc... (zâmbi)... Mă burghe-
zesc.
— Cum asta?
Răspunsese distrată, ca stăpânită de un alt
gând. Donici avu impresia că toate cuvintele
rostite până atunci nu fuseseră decât preludiul
neînsemnat al unor cuvinte mai grave.
Se făcuse târziu. Lumea începea să pără
sească sălile. Numai câțiva jucători înverșunați
mai sfidau, la baccara, nestatorniciile norocului.
— Mergem ? — propuse Simone.
— Mergem.
Se sculară. Donici se opri la garderobă pen
tru a-și îmbrăca paltonul și ieșiră.
— Unde stai ? — întrebă, pe când coborau
scările.
— La Caraiman... Dar dacă am face câțiva
pași ?
Ieșiră din parc, coborînd pe șoseaua ce duce
spre Bușteni.
începuse să ningă. Ninsoare potolită, fără
biciuiri de vânt.
-— Șă nu răcești... Bagă de seamă — sfătui
Donici. — Sinaia nu este Napoli.
Simone își strânse gulerul. Un om înfrigurat
trecu pe lângă dânșii, un om care cânta.
— Passade... — recunoscu Simone.
Apoi, ca și cum ar fi așteptat ca omul să se
depărteze :
FURTUNA 219
— Domnule Donici, trebue să fiu sinceră...

Știi pentruce mă aflu aici ?
— Tocmai mă întrebam.
Simone lăsă să treacă un timp. Șovăială ?
Reculegere ? Donici aștepta. Simone reluă :
— Domnule Donici, știu că n’ai o părere
prea bună despre mine, și ceeace îți voi spune
o va confirma. Dar nu-i nimic.
Glasul era hotărit cum niciodată, poate, nu
fusese.
— Domnule Donici, e destul de târziu. Aceasta
înseamnă că dacă am propus această plimbare
nu este pentru a admira peisajul, după cum
n’am venit în România fiindcă eram nerăbdă
toare s’o cunosc. Motivul e mai simplu și tot
odată mai puternic.
întoarse capul spre Donici, și cu o limpede
sinceritate în ochi :
— Am venit pentru dumneata.
Donici se opri. O femeie poate gândi orice,
cu condiția să n’o spună. Dar în cazul acesta
și cuvântul depășise măsura.
— Pentru mine ?
— Da. Precum vezi, nu mă sfiesc s’o re
pet... Dar să nu ne oprim.
Și cu aceeași hotărîre în glas, Simone începu,
sub ninsoarea de Decembrie, povestea unei
iubiri :
— Domnule Donici, ești un om inteligent.
Cel mai inteligent, poate, din câți am cunoscut.
Insfârșit, e o părere. Oh, știi desigur tot atât
de bine ca și mine că într’un bărbat o femeie
nu iubește întotdeauna calitățile. Ca să spun
mai precis, nu-1 iubește întotdeauna numai fiindcă
are calități. Aceasta explică dece se întâmplă
ca o femeie delicată să iubească uneori pe un
bărbat brutal sau, fiind inteligentă, pe un ne
ghiob. Ceeace îți spun acum e un răspuns la
ceeace mi-ai dat a înțelege în ultima noastră

convorbire dela Napoli.
Din spatele lor venea un pas grăbit. O fe
meie care trecu fără а-i privi și dispăru apoi
în umbra drumului.
— ...In cursul acelei convorbiri, mi-ai spus
un lucru pe care niciodată nu l-aș fi bănuit : că
erai prietenul lui Ferri. Și Ferri, pe care îl vă-
zuseși de curând, îți vorbise de mine. In ce
termeni, e ușor de ghicit; delà dragoste la ură
distanța nu e prea mare. Iar Ferri m’a iubit.
Dacă n’am fost în stare să-i răspund, nu e vina
mea... Ii recunosc și acum anumite calități su
fletești și o distincție rară. Dar atât.
De jos, străbătând încercuirea munților, țâșni
un fluerat prelung.
— Insfârșit, e un capitol închis... Dar s’a în
tâmplat că, datorită lui Ferri, înainte de a-mi fi
fost prezentat, dumneata mă cunoșteai. Știai de
unde vin, cine sunt, și, într’o anumită măsură,
ce gândesc. Știai, mai ales, că refuzasem dra
gostea lui Ferri pentru care dumneata aveai,
după cât am înțeles, o deosebită stimă. Și, bine-
înțeles, având aerul de a fi drăguț cu mine, nu
urmăreai în fond decât să-l răzbuni. Purtarea
dumitale ciudată, ironiile dumitale, anumite nu
anțe de dispreț, în orice caz de superioritate,
au dovedit-o. In două cuvinte, ai izbutit. Nu
vreau să insist... Dar ultimele două luni au
fost pentru mine o lungă, o neîncetată mâhnire...
Simone vorbise repede, fără pauze, ca și cum
ar fi vrut să scape de o greutate ce o apăsa de
mult sau să biruiască o umilire. Lângă dânsa,
Donici, cu capul aplecat, cu privirea pierdută,
asculta. Și în mersul încet, prin tăcerea vastă
străbătută de șerpuirea Prahovei, mărturisirea
continuă :
— Da, o mâhnire... O mâhnire căreia da-
FURTUNA 221
tarez totuși multe lucruri frumoase. O mâhnire

care m’a făcut să mă întorc la vremea când
eram copilă și purtam în suflet un vis...
Aici, glasul coborî blând, aproape tânguitor,
ca și cum în el ar fi vibrat din nou frăgezimea
de altădată.
— ...Căci am visat și eu, domnule Donici...
O viață înaltă, alături de un suflet înalt, prin
care lumea să-mi apară ca o armonie... Dar
m’au schimbat împrejurările... Am fost și slabă,
nu tăgăduesc, dar fiindcă am fost și si’ngură...
Poate că Ferri ți-a spus. Căsătorită cu primul
venit, am divorțat la douăzeci de ani. Părinții
mei au murit. Și am rămas, neștiutoare, stă
până pe o avere agonisită de ei, într’o lume în
care bogăția era un prestigiu... O lume pe care
o doream... Dumneata cunoști această lume și
ai știut s’o învingi, fiindcă ești mai tare. Dar
eu ? Ce eram eu ?... Un copil ca atâția alții,
doritori de veselie și de lux. Și vârtejul m’a
prins, m’a vulgarizat... Am trăit în libertate și
totodată în minciună... Aveam prietene care își
băteau joc de iubire și care socoteau sinceritatea
drept o slăbiciune... In jurul meu, nu auzeam
vorbind decât de aventură, de chefuri și de bani.
Niciodată de suflet... Și am uitat că am un
suflet și că în viață sunt multe lucruri adânci,
lucruri mai mari... Dacă aș fi avut lângă mine
pe un om, pe o prietenă, însfârșit, care să-mi
deschidă ochii, aș fi trăit desigur altfel. Dar
n’am avut-o... După cum n’am iubit.
Ajunseseră acum la capătul Sinaiei. Prin ful
gii rari, ultimele vile stinse prevesteau pustiul.
— Unde suntem ? — întrebă Simone, uitân-
du-se împrejur.
— La marginea orașului.
Se simți străbătută de un fior. Singurăta
tea aceea, peste singurătatea ei, o turbura.
— Ce trist e aici... Să ne întoarcem.

Și, din nou, răscolitoare, tristă, mărturisirea
se tângui :
— Apoi, am plecat în Italia... La Roma l-am
cunoscut pe Ferri. La început mi-a plăcut. Vor
bea cu eleganță, adesea cu căldură. Dar nu
eram obișnuită cu astfel de cuvinte. Și adesea
mi se părea pedant... Apoi, te-am cunoscut pe
dumneata.
Tăcu, ca pentru a împrospăta, în sufletul greu,
clipele apuse. Și, străbătând sufletul greu, re
trăirile scumpe părură că o înviorează, căci gla
sul se înălță, mai limpede, mai ferm.
— Tovărășia dumitale mi-a făcut mult bine.
N’au fost decât trei zile, chiar mai puțin... Dar
a fost destul. O spun încă odată, au fost clipe în
care atitudinea dumitale m’a jignit. La urmă, mai
ales. Totuși, îți datorez mult. O spun cu toată sin
ceritatea, indiferent de felul cum îmi vei răspunde.
Mi-ai deschis sufletul... Mi-ai dat a înțelege ceeace
nu înțelesesem până atunci: că în viață sunt lucruri
mai mari decât un succes de salon sau o petrecere
cu jazz. Mai mult, ai reînviat în mine tot ce am
avut mai bun... Și m’ai schimbat... Cum? E lung
de spus... Dar unele forțe sufletești nu trec nici
odată fără a lăsa urmă... Sunt ca o furtună ce puri;
iică, ce răscolește chiar ceeace părea deapururi
adormit... înțelegi acum de ce am venit. Simt ne
voia de a începe o viață nouă, de a avea un
prieten, de a iubi... Intr’o seară, nu te cuno
șteam încă, întorcându-mă acasă, m’am simțit
tristă. Nu știam de ce. Aceeași tristeță m’a
cuprins mai târziu, străbătând Йота... *Și nici
atunci n'am înțeles de ce. Pe urmă mi-am dat
seama. Era oboseala unei vieți goale și nevoia
unei vieți noi... Singură, simt că îmi va fi greu.
Ajută-mă... Nu-ți cer iubire. Sunt lucruri ce
nu se poruncesc. Iți cei- să-mi fii prieten, un
FURTUNA 223
prieten căruia să-i pot spune tot ce simt, la

care să găsesc un cuvânt bun, un „ gând curat,
puțină mângâiere... Dacă aș fi rămas la Paris,
chiar cunoscându-te acolo, n’aș fi venit. C_..î Sunt
mândrii, domnule Donici, pe care niciun senti
ment, oricât de puternic ar fi el, nu le-ar putea
apleca... Dar eram în drum, gata să pornesc
pe un alt drum... Am ales România... Am
făcut bine ? Am făcut rău ? Nu știu. Am în
cercat. Intr’o zi mi-ai spus că te simți singur...
Singură mă simt și eu... Dar eu sunt slabă...
Ultimele cuvinte, acum, muriseră într’o șoaptă.
Și în șoapta blândă, aproape tânguitoare, în
care se tănguia, tremurător, o întreagă tinerețe,
ai fi zis că nu tinerețea unei femei, ci tinerețea
însăși a femeii își depănase veștejirile. A femeii
ce vrea fără a ști ce vrea, sfidează socotind că
învinge, scoboară iubirea spre a birui iubirea,
și cade, biruită în iubire, prin înseși nesocoti
rile ei.
înțelese, Donici, toajtă umana durere a acelei
dureri de femeie ?... O ~ clipă, în fața tăcerii lui,
Simone crezu că nu. Dar numai o clipă.
Curmând ascultarea dorului mâhnit, omul se
opri. Simone se opri și ea ; și ochii ațintiți pe
fața celuilalt sclipiră, rugători, în înfiorata aștep
tare a unui răspuns.
Erau la podul rustic ce leagă șoseaua spre
Bușteni de primele înviorări ale Sinaiei. Nin
soarea se întețise. Sub fulgii tot mai deși, in
lumina felinarului din apropierea podului rustic,
drumul se desprindea aproape alb, neted de
zăpadă netedă. Și prin fulgii deși, in lumina
ostenită a felinarului, drept în fața Simonei,
Donici privi deodată fața palidă.
Era radiația zăpezii? Era reculegerea clipei?
Fața femeii părea acum mai albă, spiritualizată
parcă de tănguitoarea tristeță ce licărea, tremu-
•224 OVID DENSUȘIANU-F1UL
rător, sfios, în ochii adânci. Ai fi zis că peste

frumusețea trăsăturilor drepte, luminând-o, idea
lizând-o, plutea o frumusețe nouă, imaterială, ce
nu era poate decât o limpezită răsfrângere de
suflet. Și tot ce pe trăsăturile fine mai păstrase,
până într’o zi încă apropiată, o moleșită urmă
de visări mărunte, se risipise, se netezise acum
într’o melancolică expresie gânditoare.
Din prima clipă, Donici ghici transfigurarea.
O fulgerătoare intuiție de înălțări curate, de vi
suri și ascultări duioase, îl străbătu, îl cuceri.
Da, era ceva în femeia aceea, pe care femeia
din Italia nu-1 avea. Și ochii mari ce scânteiau
atunci atât de vioi, când sfidători, când veseli,
răsfrângeau o melancolie fără margini, un dor
purificat. Și se g gândi" că sunt schimbări ce pot
preface o tinerețe, recuceri o viață... Se gândi
deasemenea că femeia aceea venise 1 de departe,
venise pentru el, hotărîtă să-l1 vadă, hotărîtă să
i-о spună; că se rugase, i.„ nesocotind mândria,
depășind màndria, astfel cum se roagă un co
pil...
O duioșie caldă, un vai 1 de înnăbușite doruri
depărtate, îl răscoli, îl aplecă.
Fără un cuvânt,. înlocuind cuvântul printr’un
Sest, apucă brațul femeii.
Și în drumul ‘ alb,
alb. neted ca o senină împă
ciuire, sub fulguirea blândă ce se pierdea de
parte în seara adâncă, reluară mersul spre Si
naia.
PARTEA TREIA
>5
XXIII
Față de unele Capitale europene, Bucureștii

este un oraș in devenire. In imaginația celor
din Apus, pentru străinii care nu-1 cunosc, este
un oraș balcanic, cu străzi înguste, cu case înne
grite de vreme, cu localuri ce amintesc o viață
înapoiată. Până când, împrejurările silindu-i să-l
străbată, își dau seama că au greșit.
Intr’adevăr, Calea Victoriei nu e Rue de la
Paix, șoseaua nu este Pincio, Colorado nu e
Folies-Bergères. Monumentele istorice sunt rare ;
periferia, inexpresivă. Dar sunt bulevardele, Ciș-
migiul, perspectiva parcului Carol, vioiciunea
populației și eleganța femeilor. Și, mai presus
de toate, vârtejul neîncetat al unui oraș ce se
preface.
Lui Simone, îi plăcu. Se aștepta la un oraș
oarecare, unde lumea ducea monoton o inex
presivă viață de provincie, cu cafenele îmbâc
site de fum și localuri minuscule, și găsise un
oraș modern, clădit ca o biruință peste orienta
lismul unei peninsule.
— Știi că e frumos ? — se mirase chiar, stră-
bătându-1 pentru prima oară, la sosire. — O să-mi
placă aici...
Și, intr’adevăr, primele zile fură pentru ea o
adevărată încântare.
Casa lui Donici, am mai spus-o, nu era vastă;
plutea insă in ea o atmosferă odihnitoare, in

timă, o atmosferă de eleganță sobră care pe
Simone, pricepută în armonizări de interior, o
cuceri din prima zi. Puțin severă, poate, da...
Peste eleganța încăperilor armonios împărțite,
dincolo de intimitatea austeră a unor colțuri de
umbră, respira prezența imaterială, vagă, pă
trunzătoare totuși, a unui suflet recules, mode
lat în severe gânduri singuratice. De aici, poate,
în anumite ore de tăcere, spre înserate, o nelă
murită melancolie de viață ferecată, ghemuită
în vălul a două reculegeri : aceea a orașului
destins și aceea a omului retras ce-1 asculta.
— E bine... — spusese Simone. — Dar va tre
bui schimbat ceva... Nu ți se pare ?
— Ce ?
— Nu știu... E ceva gol... Mai multă vese
lie... (și cu un gest de comică mustrare:) Ah, ce
libatarii aceștia !
— Schimbă — îi spusese el, eu cu un zâmbet
de afectuoasă îngăduință.
— Adevărat ? Imi dai voie ? — izbucnise
dânsa.
Și, a doua zi chiar, se pusese pe lucru.
Cinci încăperi, toate asemuindu-se între ele
prin acelaș stil în orânduirea mobilei și a obiec
telor împrăștiate : una după alta își schimbară,
își limpeziră aspectul. Salonașul de lângă birou,
ce părea mai mult o elegantă" dar rece prelun
gire a biroului, se însufleți de bibelouri presă
rate cu gust, de mici tablouri bine armonizate,
apropiate între ele după intensitatea sau blân
dețea coloritului, așezate în așa fel încât din în
suși contrastul dintre ele, din deosebirea prive
liștilor și a manierei, reieșea, limpede, caldă, to
nalitatea și expresivitatea fiecăruia. Colțurile
prea goale visau în singuratice penumbre : pa
tru vase cu flori — patru mari vase venețiene
FURTUNA 229
— le inviorara. Lângă divanul bleu, măsuța

prea depărtată și stingheră trăda părăsirile în
căperii : acoperită de o fină dantelă, de câteva
bibelouri, de câteva cărți, fu apropiată de divan
ca pentru odihnitoare și dese reculegeri. La
cele două ferestre cu pătrate mici, perdelele pe
jumătate trase lăsau să treacă numai o fâșie de
lumină ; le strânse, deoparte și de alta, spre o-
liberă năvală de soare și de cer. In dormitor,
pe măsuța de noapte, pe o măsuță mai mare,
lângă un fotoliu, rătăceau la întâmplare ziare și
hârtii : le strânse, le exilă pe o mică etajeră
joasă, la îndemâna trebuinței și la adăpostul
scotocirilor dezordonate. In sufragerie, bufetul
scund și masiv, masa acoperită de un covor
prea închis, împrăștiau o atmosferă rece și gre
oaie : două mari vase de argint pe bufet," unul,
mai întins, presărat cu petale și fiori, în mijlo
cul mesei, o încălziră, o apropiară. Delicată
trudă în care femeia regăsea instinctul ei de îm
podobire, de rafinare a tot ce o înconjura și
care îi crease, în însăși Capitala eleganței, un
renume de fantezie și de gust ce nu o singură
dată îi fusese invidiat. Și toate acestea fiind
făcute cu o voie bună, cu o mulțumire limpede
și mereu împrospătată, străbătută adesea de o
senzație nouă, oarecum stranie, pe care- n’o cu
noscuse pe vremea căsniciei sale apăsată și
scurtă : senzația de a se simți la ea, într’un adă
post dorit de ea ; de a făuri, în dragoste, pen
tru o dragoste, o lume de mici lucruri iubite.
Și, ceeace o înveselea uneori nespus de mult
și sporea această bucurie până la copilăroase
izbucniri de râsete și de comice contrarietăți,
erau ciocnirile ei cu neînțelegerile feciorului,
servitor stilat, fără îndoială, dar pentru care
limba franceză rămăsese totuși o nedeslegată
problemă. Astfel, de multe ori, în absența lui
Donici, nevoită să ajute gesturile cu vorba, fran-

țuzeasca ei nervoasă și rapidă se ciocnea cu
româneasca nedumerită a bietului Mihai. De
aici, unele încrucișări de fraze neînțelese și de
gesturi ce o contrariau pentru moment, dar de
care nu întârzia să râdă, în cele din urmă, ast
fel cum râzi de tine însuți pentru o copilărie
de care sfârșești prin a-ți da seama și de care
nimeni, în definitiv, n’a fost vinovat. Trecerea
tablourilor dela un colț la altul, de pildă, dă
duse loc la scene de felul acesta :
— Pe care să iau ? — întreba Mihai pe ro
mânește, privind spre un grup de tablouri.
Simone ridica mâna.
— Celui-là.
Dar erau trei tablouri, unul lângă altul. Mihai
punea mâna pe unul din ele.
— Mais non, mais non — striga Simone, agi
tând mâna. — A côté, à côté...
— Acesta ?
— C’est ça.
Omul lua tabloul, se întorcea iar spre Simone
care, dreaptă în mijlocul odăii, căuta cu ochii
locul ce i se părea mai nimerit.
— Là — făcea deodată, arătând un punct pe
zidul de alături.
Omul își lua scaunul, ciocanul și cuiele, se
oprea la locul arătat, se suia din nou, ridica ta
bloul, cu fața întoarsă spre un semn de apro
bare. Simone se depărta, se apropia, privea
cu atenție, apoi dădea din cap și făcea semn
spre un alt tablou. Dar nici acela nu mergea.
Atunci, arăta alături. Mihai scotea tabloul de
alături.
— Non, non, laissez-le ! — se răstea Simone
și, enervată, lua primul tablou și îl punea lângă
acela pe care omiîl vroise să-l scoată.
— Aici ? ' — făcea celălalt.
FURTUNA 23г
— Attendez.
Și dcpărtăndu-se iar, măsura efectul.
— Ça va.
Și făcea semn omului să-l bată. Dar, abia
bătut in zid, fie că lumina era prea puternică,
fie că i se părea prea slabă, se răsgândea. Un
gest sec. Omul se dădea jos.
— Mais non, pas vous, le tableau...
— Tabloul ?
— Mais oui, le tableau...
— Nu e bine ? — ofta Mihai.
— Quoi ?
Un nou oftat al lui Mihai care se urca din
nou, lua tabloul cu cuiul respectiv, se dădea jos
și începea, pe un alt zid, o manevră asemănă-
toare.
La fel în celelalte încăperi, la fel 1cu mobila,
la fel cu toate.
Simone arăta un fotoliu și făcea semn spre
un colț. Mihai lua fotoliul, se ducea în colț.
Totuși, nu era destul. Era încă prea gol. Si
mone întindea mâna spre o măsuță. Mihai lua
măsuța, o așeza lângă fotoliu. Acum, însă, col
țul era prea încărcat. Simone făcea semn că
nu. Mihai relua treaba așa cum începuse, și
apuca fotoliul.
— I.a table, la table — se agita Simone.
— Masa? — întreba Mihai.
— Mais oui, massa... massa... Que voulez-vous
que ça soit ?
Și după o privire aruncată în jur, arăta mij
locul odăii.
Acum, însă, pierdută în mijlocul odăii. mă
lijlocul odăii,
suța, la rândul ei, părea prea goală. Simone
se ducea alături, căuta un anume vas, nu-1
găsea.
— Où est le vase jaune ?
Mihai făcea semn că nu înțelege.
— Voyons, celui-là — și Simone arăta o formă

înaltă și subțire.
Dar mai erau și alte vase de formă asemănă
toare. Și feciorul se repezea în dormitor, venea
cu un vas de cristal mauve.
— Mais non, le jaune ! — și, exasperată, Si
mone arăta covorul gălbui.
Mihai se repezea să mute covorul...
Intr’o astfel de situație, în timp ce privea in
jurul ei ca pentru a găsi un ajutor, setrezi in
tr’o zi față în față cu Donici care, drept înmij
locul pragului, o privea zâmbind. Simone alergă
spre el și, uitându-și dintr’odată supărarea :
— Erai aici ? Când ai venit ?
— Acum..-. Tocmai te admiram.
— Nu-i așa că e bine ? — făcu dânsa, ară-
tându-i noua orânduire a salonașului.
— Perfect, perfect — aprobă el, apropiindu-se
și mângâind-o. — Dar ce spune Mihai?
Simone începu să râdă.
— A, ai auzit ? — și cu un gest de comică
resemnare : — O să trebuiască să învăț româ
nește...
— Sau să-i dai lecții de franceză lui Mihai —
glumi el. — Cred că ar fi mai ușor.
— Răutăciosule ! — îl mustră ea ; și arătând
din nou, cu un gest larg, încăperea presărată
cu flori : — După ce ți-am pregătit un rai...
Și, din nou, începu se râdă, fericită de opera
ei și de bucuria lui.
O singură odaie rămase cum fusese : biroul.
Aici, Donici pusese un veto categoric.
— E regatul meu — declarase solemn. —
Orice atingere înseamnă război.
— Dar nu e vorba decât de mobilă... — se
plânsese ea. — Nu mă ating nici de cărți nici
de lucrări. Divanul acela lângă birou este un
dezastru. N’are nici un rost de a sta acolo...
FURTUNA 233
Era divanul pe care se întindea adesea Do

nici, în pauzele de lucru, pentru a se odihni
sau a medita.
— Dixi ! — făcuse el. — Nimic nu se schimbă,
nimic nu se transformă.
Simone luase un aer mâhnit.
— Și eu care țineam atât de mult... Tocmai
odaia în care lucrezi... Aș fi făcut o capodo
peră.
— N’ai toată casa ? — zâmbise el, cu o blândă
neclintire.
Dânsa nu răspunse. Nu-i venea să se re
semneze. Tocmai odaia unde el gândea, lucra,
unde atâtea lucruri din sufletul și mintea lui se
plămădeau... Ar fi împodobit-o cum numai ea
știa s’o împodobească... Ar fi orânduit un col
țișor, ar fi schimbat covorul acela prea închis,
ar fi adăogat două fotolii, deoparte și cealalta
a biroului, ar fi întins o perdea groasă, de ca
tifea vișinie, peste ușa ce comunica cu salonul...
Ar fi... Dar la ce bun, deoarece nu se putea?
— Niște flori, măcar... Asta îmi dai voie ? —
se rugase însfârșit.
— Flori, da... Dar nimic mai mult (și luând
un aer jumătate sever, jumătate glumeț :) Dacă
diseară, când mă întorc...
Seara, întorcându-se, pe biroul unde nimic nu
se atinsese, în două vase florentine pe care nu
le văzuse până atunci, Donici zări o profu
ziune de flori de o desăvârșită armonie. Tran
dafiri, lalele, garoafe, viorele umile : un zâmbet
de primăvară peste încremeniri de cărți. Lângă
vasul din dreapta, printre florile răsfirate cu grijă,
într’o ramă de argint, un portret al Simonei :
portretul pe care i-1 făcuse, la Sorrento, un fo
tograf ambulant, un fel de țigan cu fața arsă
de soare și o privire de foc, ce se oprise s’o
privească extaziat.
23+ OVID DENSUȘIANU-F1UL
— Oh, la bella madonna !... Permette, sig

nora ?
Și cum se întâmplă adesea cu aceste portrete
nelucrate și simple, capul ei se fixase luminos,
într’o zâmbitoare expresie firească.
Ca și ei, portretul acela îi plăcea lui Donici.
Era senin, limpede și sincer. Și chipul acela,
între llorile acelea, îl înduioșase. Fără un cu
vânt, se aplecase spre Simone, o sărutase, apoi,
cu un accent de afectuoasă mustrare :
— Unde ai găsit vasele acelea ? Nu le-ai
cumpărat, sper...
Simone coborîse ochii și tăgăduise din cap :
tăcută minciună pe care Donici o înțelese. Dar
la ce bun să insiste ? Și, încă odată, cu o și
mai înduioșată recunoștință în ochii buni, se
aplecase încet și o mângâiase.
Astfel, în câteva zile, adăpostul de singuratice
gânduri deveni un cuib de limpede iubire.
In casa pusă definitiv ia punct, Simone aștepta
dintr’un moment intr’altul întoarcerea lui Donici.
Era fericită. O fericire calmă, dar cu atât
mai adâncă cu cât nu semăna cu niciuna din
bucuriile trecute, cu niciuna din veseliile fugare
de altădată. Era ca o plutire nedefinită și ne
mărginită, într’o lume cu totul opusă celei vechi,
și cu atât mai fermecătoare cu cât era închisă
în armonii de suflet, închisă oricărui vuet și
oricărei frământări mondene. Iar decorul ier
natic, rezonanța acelui oraș atât de deosebit
de Parisul ei, contribuiau să-i dea chiar acolo,
chiar în izolarea șoselei, în singurătatea casei,
o impresie binefăcătoare de prefacere, de înain
tare, pe un drum neted și nou, spre limpezimi
de viață nouă.
— Ai adormit ?
Simone întoarse capul, deschise ochii.
Drept în prag, Donici o privea, ca nehotărît
să înainteze, de teamă să nu-i turbure odihna.
— Nu... Te așteptam.
Și ridicându-se puțin spre capătul divanului,
cu privirea ațintită pe fața îmbujorată :
— E frig tare ? — întrebă.
— Cam frig... dar e așa de plăcut. De ai
vedea cum ninge ! O minune !
Simone se întoarse spre fereastră.
— Tot mai ninge ?
— Ninge mereu... Nu vrei să faci o plimbare?

— Să ies ? Abia ai venit...
— Nu-i nimic. Ieșim împreună. Luăm o sa
nie, te învelești bine...
— Și unde să mergem ?
— La capătul lumii, mai departe, unde vrei...
(și cu vioiciune) ...Mergi ?
Era vesel. Simone simți о veselie egală pă-
trunzând-o.
— E așa de bine, aici... — făcu totuși, cu un
gest leneș.
— Poate, dar n’ai ieșit deloc, nici ieri nici
azi. O să-ți facă bine puțin aer.
Intr’adevăr, după cele câteva zile frământate
petrecute în îngrijirile interiorului, Simone se
ferecase în casă, mulțumită să petreacă orele
de odihnă lângă Donici.
— Ai dreptate, o să-mi facă bine — se ho
tărî ; și cu un gest de sburdalnică bucurie, se
sculă de pe divan.
Donici nu exagerase. Priveliștea ninsorii, pe
șoseaua - albă și tăcută, brăzdată de pomii că
runți, era o feerică minune.
— Nu e așa frig... — spuse Simone, care se
strânsese în blană ca pentru o excursie la pol ; și
în timp ce urcau în sanie, arătând spre Băneasa :
— Mergem acolo ?
— Da.
In mers lin, strânși unul lângă celălalt, legănați
'----- tăcerea
de sunetul clopoțeilor ce îînviorau albă,
------ ",KX
atinseră vila Minovici, se opriră câteva minute
în fața ei, apoi, în acelaș mers domol, se în-
toarseră spre casă.
In dreptul Arcului de Triumf, un grup de co
pii venind din partea opusă și înconjurând o
stea, atrase atenția Simonei.
— Ce e asta ? — făcu, urmărind cu o pri
vire curioasă grupul copilăresc.
FURTUNA 237
— Steaua... Așa e, tu nu știi. O, tradiție

românească, o tradiție de Crăciun. Г' „ din
Merg
casă în casă, urând și cântând.
— De pe acum ?
— Așa încep, cu două, trei zile înainte... Ai
uitat că poimâine "e Crăciunul ?
— Poimâine ?
O tristeță ciudată o năvăli, apoi, neprevă
zută, neînțeleasă, o seninătate vastă. Adevărat :
poimâine era Crăciunul...
Pentru prima oară, după atâția ani, își aduse
aminte de Crăciunurile copilăriei.
Crăciunurile copilăriei... De ce, după atâția
ani ? Pentruce, tocmai acum ? Și pentruce, toc
mai acolo, în orașul acela străin ?
încet, aproape în sfială, ca pentru o blândă
mărturie recunoscătoare, luă mâna lui Donici, o
strânse ușor în mâinile ei ; o ținu, strânsă în
ale ei, tot restul drumului...
Cu privirea departe, ca și cum n’ar fi simțit
nimic, ca și cum n’ar fi înțeles nimic, Donici
tăcea.
Și restul drumului, în tăcerea albă, nu fu de
cât un sunet alb de clopoței.
Niciun Crăciun, nici măcar Crăciunurile co
pilăriei nu fuseseră pentru Simone ceeace avea
să fie acel Crăciun.
Era decorul acelei ierni ce nu semăna cu
nicio iarnă din câte străbătuse în Apusul mai
blând ? Era singurătatea casei peste singură
tatea lor ? Era împlinirea unei iubiri alături
de singurul bărbat pe care izbutise să-l iu
bească? Era, în simfonia zăpezii albe, în nop
țile mai adânci, poezia datinei orientale, cu po
pasuri de fragede coruri, cu pribegii de cântece
sărmane, cu luciri de stele colorate dealungul
caselor trezite și în fulguirea serilor pustii ?
Pentru Simone, Crăciunul acela veni și se stinse
astfel cum se aprinde și trece tot ce e prea fru
mos : ca un vis.
Și visul începuse din ajun.
După o dimineață petrecută în mici ocupații
mărunte, ieșiseră împreună în oraș spre a se
întoarce, pe la șapte, cu mașina încărcată de
pachete. Donici, care, odată cumpărăturile făcute,
ar fi vrut să facă o mică plimbare prin centru,
sfârșise prin a renunța în urma rugăminților
Simonei.
— Dar e de vreme... Pentruce să ne întoarcem?'
— Poate că vin copiii.
— Care copii ?.
— Aceia cu steaua.
FURTUNA 239
— Dar vin mereu — zâmbise el. —Până noap

tea târziu o să tot vezi...
— Știu, dar vreau să-i văd acum, Și apoi,
de ce să vie degeaba ?
Și, fără să aștepte vreun răspuns, se urcase
repede în mașină, nerăbdătoare să se întoarcă.
Donici nu insistase ; dimpotrivă, gândul acela
sfârșise prin а-l înduioșa, căci, dincolo de o fi
rească curiozitate de străină, simțise vibrând
in cuvintele Simonei o milă curată și sinceră.
— Toți copiii umblă cu steaua?—îl întrebase
dimineața, amintindu-și de grupul întâlnit în
ajun.
— Nu toți... Cei săraci — îi spusese el.
— Și li se dă ceva?
— Da, fiecare le dă ceva.
— Și ce fac ? Cântă ?
— Da, cântece de urare...
Simone tăcuse ; dar acum, din nerăbdarea ei,
Donici înțelesese că gândul celor mici n’o pă-
.
răsise. Și în drumul spre casă, dealungul șo-
selei, nu o singură dată încetinise mersul, spre
а-i îngădui să urmărească stelele luminoase ce
începuseră să colinde vilele aprinse.
Apoi, ajunși acasă, în timp ce dânsa desfăcea
pachetele și orânduia lucrurile luate, el rămă
sese s’o privească.
— Dece te uiți așa ? — spusese ea deodată ;
și era să mai adaoge un cuvânt, dar se oprise
brusc, în ascultare.
— Uite... — tresărise apoi.
Intr’adevăr, venea parcă, de departe, un cân
tec de copii, dar era încă prea departe. Și cum
se stingea, cu glas mâhnit:
— Dar aici nu vin? Unde se duc?
Din nou, Donici zâmbise.
— Vin, să nu-ți fie teamă... Dece n’ar veni ?
Și, intr’adevăr, un sfert de oră mai târziu,
punea masa,, o iz-
în timp ce dincolo feciorul pur.cn
bucnire de fragede glasuri răsunase la intrare.
Donici se sculase, dar, mai iute decât el, Si-
mone istrăbătuse hall-ul, deschisese ușa. Și acolo,
în pragul ușii, în scânteierea tremurândă a ste-ste
lei aurii, sub fulguirea albă a nopții de Decem
brie, ascultase, cu privirea ațintită pe figurile
mici, urarea tradițională. Și întinzând celui mai
mare un pumn de bani, îl mângâiase pe frunte,
îi mângâiase pe toți... Și de patru ori, în seara
aceea, de câteori răsunase, la intrare, corul co
pilăresc, ieșise în prag, cu mâna pregătită la
jar, cu o scânteie frumoasă în ochii înduioșați.
Iar când, la miezul nopții, în biserica ortodoxă
unde ținuse totuși să se ducă, lumânările aprinse
începuseră să freamăte, o veche nostalgie de
credințe apuse, de pure avânturi regăsite, o ți
nuseră în loc, ca pentru o lungă rugă. Și in
reîntoarcerea tăcută, tânguitor "aproape, glasul
strecurase :
— Dece nimeni nu mi-a spus nimic de țara
aceasta ?
Și Donici ghicise, în glasul tânguitor, ceva
ce depășea o sinceră mirare : părerea de rău
•de a nu fi presimțit, într’o lume neîncetat stră
bătută, farmecul unei țări în care stelele se
plimbă, iar copiii cântă pe somnul celor mari.
Ninsoarea, potolită înspre zori, reluase, în di
mineața Crăciunului, mai deasă, mai puternică ;
drumul șoselei, brăzdat de urmele săniilor, se
netezise iar ; copacii scuturați de vântul nopții
se ghemuiseră din nou sub mantie albă. Și atât
de pustii, atât de tăcute apăreau zările, încât
mai mult decât o mare liniște se desprindea
din ele : o mistică, o nemărginită pace crești
nească.
— La ce gândești ? — întrebase Donici sur-
prinzând-o pe Simone, în dimineața aceca de
Crăciun, nemișcată în dreptul ferestrei, cu pri
virea încremenită afară.
— Erai aici ? — se întoarse ea ; și privind
din nou afară :
— Mă uitam cum ninge...
II luă de mână, și revenind la gândul di
nainte :
— Curios, de atâtea ori am văzut ierni cu
zăpadă... In Elveția, de pildă... Și totuși, parcă
ar fi întâia oară... De câte ori vedeam zăpadă,
simțeam nevoia să ies, să mă plimb, să mă
amestec cu ea, să mă rostogolesc ca un copil...
Acum, dimpotrivă, îmi place mai mult s’o pri
vesc... Ca și cum m’ar odihni... Și tocmai mă
întrebam dece...
Donici nu răspunse, preferând tăcerea unui
zâmbet explicației pe care ar fi putut-o da, sin-
16
gura justă : sunt adânciri ale sufletului în care

bucuria cea mai intensă se preface în mulțu
mire calmă.
— Ai avut dreptate — reluă Simone, atră-
gându-1 lângă'dânsa. —Totul depinde de sufle
tul care privește... Iți aduci aminte ? Așa mi-ai
spus la Sorrento... Acelaș lucru privit la două
epoci depărtate îți poate da o impresie deose
bită, opusă chiar... Da, totul depinde de suflet..
(făcu o pauză) Și dacă cineva mi-ar fi spus...
— Dacă cineva ți-ar fi spus ? — repetă el,
văzând-o că se oprește.
— Nimic...— Dădu din umeri, risipind într’un
zâmbet gândul fugar ce o străbătuse. — Ai ter
minat cartea? Nu e așa că e frumoasă?
Era o carte pe care dânsa i-о dăruise cu două
zile înainte : o delicată culegere de poeme orien
tale, scrise de mult, epuizate de mult.
— Da, e frumoasă... Dar de ce nu ră
spunzi ?
Ocolind întrebarea, Simone se depărtă de fe
reastră, și ținându-1 mai departe de mână, atră-
gându-1 lângă fotoliu :
— Povestește-mi ceva, ceva despre tine...—se
așeză, și cu o vioiciune bruscă, ridicând ochii
spre el care rămăsese lângă dânsa, în picioare:
—Nu mi-ai spus niciodată nimic despre tine. Ai
băgat de seamă? Nimic...
— Ce vrei să spun ? O viață ca atâtea al
tele...
— Ce atâtea altele ? (zâmbi)... Nu-i nimic, po
vestește... (și brusc, copilăros :) Cum erai tu,
când erai mic ? Erai sburdalnic ? Eu eram așa
de veselă! Toată ziua mă jucam, și făceam fel
de fel de nebunii (râse, la amintirea sburdălni-
ciilor de odinioară)... Și tata mă certa, mă ame
nința că mă închide în internat... Și eu râdeam,
împreună cu mama care mă apăra mereu...
FURTUNA 24З
Da, eram asa de nebunatccă !... Tu nu erai la

fel?
— Ba da, ca toți copiii...
—• Te jucai și tu ? Aveai și tu prieteni ?
Tăcu, în timp ce, puțin câte puțin, fața i se
întuneca.
— Nu, nu cred că ai fost ca toți copiii... —
șopti însfâr.șit.
Donici zâmbi.
— Dece, dacă eram copil ?
Simone dădu din cap, și cu aceeași gra
vitate :
— Nu știu... Nu te văd... (făcu o pauză)... E
ceva adânc în tine care a trebuit să fie întot
deauna... Tu nu-ți dai seama, poate, dar eu
văd... Și de multe ori m’am întrebat dece...
Donici o mângâiă pe păr, și fără a o privi,
cu glas depărtat:
- E viața, Simone, nimic altceva... Când
eram mic, însă, eram și eu ca ceilalți... Un co
pil sburdalnic, vesel, cum ai fost și tu, cum sunt
mai toți...
— 15a? Te.jucai și tu?
— Desigur...
— Și plângeai ? Făceai nebunii ?
— Firește...
— Și te băteai di copiii ? Și părinții te
certau ?
— Desigur... Mă certau... mă iertau...
— Adevărat ? — și Simone începu să râdă,
înveselită de gândul că și el fusese ca dânsa,
că el, omul acela atât de recules, atât de adânc
uneori, avusese și el naivități, veselii, sburdăl-
nicii copilărești... Că fusese și el, în definitiv,
un copil...
Și tot timpul mesei, apoi, și până mai târziu,
învăluiți de amintiri, așezați alături într’un colț
al salonașului, își povestiră isprăvile copilărești,

simțind amândoi, în acele împletiri de naive
evocări, o proaspătă bucurie de viață senină, cu
frăgezimi de renaștere...
La un moment dat, pe când el reînvia o plim
bare făcută pe via Appia,. copil fiind, și visul
ce o încheiase apoi, în noaptea de Septembrie,
dânsa strecură :
— Da, acum înțeleg...
— Ce? — se opri el.
— Felul tău de a fi, privirea aceasta veșnic
gânditoare... Da, e fiindcă ai crescut acolo, în
tre atâtea lucruri adânci... Vezi, și eu le-am
simțit, lucrurile acestea, dar abia acum, când nu
mai pot lăsa decât urme fugare... Dar tu ai
trăit în ele de copil, ți-au format sufletul și min
tea... (și străbătută de o amintire :) E adevărat
ceeace spui în cartea ta, despre dascălii tăi, des
pre colegiul Sf. Iosif? I-ai cunoscut într’ade-
văr ? Erau într’adevăr așa de buni ?
— Da, erau buni...
— Și mai trăiesc ? I-ai mai văzut ?
— f-am revăzut... Dar nu pe toți. Unii au
murit...
— Si ceilalți? I-ai recunoscut?
— Da, căci erau neschimbați... Trupurile se
ofilesc, Simone ; sufletele credincioase, nicio
dată... Și totul în ei era credință și suflet...
Afară, ziua de Crăciun se stingea. In odaia
năvălită de penumbre, contururile se contopeau
într’un fel de radiație cenușie în care se mai
deslușeau totuși, pe alocuri, culorile mai vii ale
tablourilor și licăririle ramelor aurite, dar vagi,
din ce în ce mai palide și șterse. Prin geamu
rile ude, amurgul iernatic strecura o fâșie albă,
vaporoasă, ce se pierdea treptat spre întuneci
mile colțurilor, absorbită, într’un colț, de refle
xul roșietic al focului din sobă. Și, peste tot, o
FURTUNA 2-15
tăcere adâncă, abia atinsă, în răstimpuri, de

alunecarea unei sănii pe șosea, iar mai rar, prin
ușa întredeschisă a sobei, de prăvălirea surdă
a unui tăciune ars.
— Ți-aduci aminte de Natașa, Natașa din
„Război și pace?" — strecură deodată Simone,
rupând tăcerea lungă.
— Desigur... Pentruce ?
Acum, după tăcerea lungă, în penumbra tot
mai deasă, năvălită de îndepărtate amintiri, gla
sul ile răsunau și ele depărtate, șterse, ca înnă-
bușite de reculegerile înserării.
— Ți-aduci aminte de ziua aceea de Crăciun,
în casa Rostov ? — reluă Simone. — Știi, seara
aceea, când Natașa se retrage într’un colț...
Și cântă apoi o melodie... o melodie de demult ?
— Da, îmi aduc aminte...
— ...Și când se așează pe divan, alături de
Petioscha, și își aduce aminte de copilărie?...
Și vine apoi Sonia... Și toți stau ghemuiți în
tr’un colț, cuminți și tăcuți? Ți-aduci aminte?
— Desigur, se pot uita oare astfel de pa
gini ?
In sobă, între doi tăciuni, licări o flacără au
rie ; pe peretele din față, rellexu-i roșietic
șerpui câteva clipe, apoi, mai adâncă parcă,
penumbra recuceri încăperea.
—• Cât de bine o înțeleg acum... — urmă Si
mone, și glasul era atât de coborît de data
aceasta, încât vibra mai mult ca o tremurată
șoaptă. —Da, abia acum o înțeleg... Parcă aș
avea vârsta ei... Ciudat, nu ?... Când aveam
vârsta ei, când am citit cartea pentru întâia oară,
râdeam de ea ca de o fetiță absurdă și stu
pidă... Mi se părea atât de artificială, atât de
nefirească... Și acum...
Un sunet depărtat de zurgălăi învălui glasul
sfios. In hali, pendula singuratecă bătu ceasu

rile cinci.
— Da, era ca acum... O seară de Crăciun,
albă de zăpadă... Numai că ei erau copii... Nu
știau nimic din viață... (făcu o pauză, cu privi
rea adâncită în întuneric, cu mintea departe).
Ai vrea să fii din nou copil, Mircea?... Ți-ar
place? Spune...
— La ce bun să dorești dacă nu mai poți
fi?
— Dar ai vrea, nu-i așa ? (glasul se învioră)
Și eu aș vrea, știi?... Să mă plimb, să mă joc,
să cred în toate, să doresc orice... (tăcu câteva
clipe)... Da, și totuși... Ai dreptate, Mircea, la
ce bun să ne gândim ? Și apoi, și viața noastră
are valoare... Are și ea mulțumirile, frumuse
țile ei... Totul depinde s’o înțelegi, s’o păstrezi...
Nu-i așa, Mircea? E destul să păstrezi ceeace
ai, să știi să iubești ceeace ai...
Cu un gest încet, se întoarse spre el, întinse
brațul...
Pe fața întunecată însă, pe trăsăturile conto
pite, numai ochii se mai deslușeau acum, mari,
sclipitori în umbră. Și Simone avu impresia că
ochii aceia o priveau lung, o priveau de mult,
cu atenție, aproape cu tristețe... Pe brațul lui,
mâna ei tremură.
— Nu-i așa, Mircea? Totul e să știi să
păstrezi, ceeace ai... Să iubești, să înțelegi ceea
'ce ai... N’am dreptate ?
Ochii sclipitori se stinseră, licăriră din nou ;
brațul până atunci nemișcat se ridică spre o
mângâiere...
Și în mângâierea bună, sub privirea bună,
glasul adânc strecură :
— Da, Simone, să iubești ceeace ai...
Și a doua zi, și a treia zi de Crăciun se de-
pănară la fel.
A doua zi, Donici îi propusese Simonei să
iasă în oraș, dar dănsa refuzase. Era sărbă
toare : ce altceva ar fi putut să vadă in oraș
decât lume înghesuită, frământând pe străzi și
prin localuri aceeași banală frenezie de petre
cere pe care o regăsești, sărbătoarea, în toate
orașele din lume ? Spectacole ? Localuri de
petrecere ? Dar nu erau toate, pretutindeni, la
fel ? Nu, nu venise pentru aceasta în București.
Și apoi, unde mai bine decât în reculegerea ca
sei putea gusta farmecul Crăciunului? Un decor
de zăpadă, un gând pios, o intimă răscolire de
mistice doruri și de împrospătate amintiri, o se
nină uitare a tot ce te-а apăsat până ieri și te
va încleșta din nou a doua zi : farmecul, va
loarea unei sărbători nu e toată aci ?
De aceea, fără șovăială, refuzase. Totuși, se
grăbise să adaoge :
— Numai dacă ții neapărat...
— Deloc, spuneam pentru tine... M’am găn-
■dit că ai fi curioasă...
— Curioasă ? Pentruce ? Să cunosc orașul ?
Crezi că pentru aceasta am venit? —și arătând
în jurul ei Nu e bine aici? Suntem împreună,
nu ne turbură nimeni... (zâmbi) Dacă ne plicti-
sim avem și cărți... A propos, unde sunt poe

mele acelea?
— In birou. Pentruce?
— Vrei să-mi citești câteva?
— Nu le cunoști doar'?
— Da, dar aș vrea să-mi citești tu... Acelea
care ți-au plăcut mai mult... Care ți-a plăcut
mai mult?
— Eu știu? Toate...
— Vrei să le aduci ? Uite, stăm aici, unul
lângă altul...
Câteva clipe mai târziu, așezați unul lângă
celălalt pe divan, dânsa ghemuită într’un colț,
el aplecat asupra cărții mici, reînviau accentele
de înțelepciune și iubire.
— Pe care vrei s’o auzi ? — întrebase el, pe
când se așeza și răsfoia primele pagini.
— Oricare... Alege tu.
— Făclia?... Răsăritul ?... (răsfoind mai de
parte)... Naouma?
— Care vrei...
— Taină?...
— Taină...
Donici începu :
„ Tu care ai văzut-o, care tc-ai dus să mi-o

readuci, prietene încercat,, ce făcea dânsa ?
— Era așezată pe marginea unui râu și pri
vea cum se adapă turmele ostenite...
— Și ce i-ai spus ?
— I-am arătat locuința ta și am spus încet :
„ Te așteaptă..." Dar dânsa a plecat capul și
mi-a vorbit de turmele ostenite...
— Dar glasul ei ? Fremăta oare ?
— Vorbea atât de încet, păstorii cântau atât
de sus, încât abia îi auzeam glasul sfios.
— Când a tăcut, a privit oare spre locuința
mea ?
FURTUNA 249,
— Noaptea începuse să coboare, și nu se mai

vedea locuința ta...
Glasul se stinse ; și în pauza ce urmă nu se
auzi decât foșnetul paginilor răsfoite încet, apoi,.
Donici urmă :
— Singurătate...
Ca în fiece zi, de atâtea zile, o aștept să se
reîntoarcă.
Dar se va întoarce oare ?
De s’ar reîntoarce, ar intra spunând așa, pen
tru a vorbi : „ Treceam în fața casei tale, știi,
și am vrut să văd dacă florile talc паи suferit
de gerul iernii.
Apoi, ar zâmbi grădinii mici, zărilor calme....
și ar rămâne...
— Ce frumoasă... — șopti Simone. Și după,
o pauză, cu un ton de sfioasă gravitate :
— Crezi că ar fi bine, Mircea ?
- Ce?
— Să reaprinzi o iubire care a fost?
Donici zâmbi.
— Da, în poeme...
— Adevărat, în poeme... (și întristată :) De-
aceea poate sunt așa frumoase.... Mai frumoase
decât viața... (și in timp ce Donici răsfoia mai
departe: )... Citește...
— Tinerețe...
Ieri, am întâlnit pe un tânăr, un tânăr ce-
plângea... L-am privit lung, și l-am oprit...
— Pentruce plângi ? — l-am întrebat apoi.
— Am suferit prea mult — mi-a răspuns,
el — și nu mai cred în frumusețea lumii...
Am zâmbit...
L
Azi noapte, prin furtuna dezlănțuită, vântul

gemea atât de tare încât ai fi crezut in prăbu
șirea lumii.
Azi dimineață, zorile sclipeau atât de lumi
noase încât ai fi crezut că e renașterea lumii...
Acum, ultimele cuvinte se stinseseră într'o tă

cere adâncă, aproape tristă. Cu cartea deschisă
pe genunchi, Donici rămăsese nemișcat. Simone
privea înaintea ei, ca ascultând mai departe ul
tima frază.
— Renașterea lumii... — șopti deodată, ca
un ecou. Și fără un gest, în aceeași visătoare
atitudine, cu acelaș glas coborît :
— Ceea ce a fost poate oare să renască,
Mircea ?
Cu o mișcare lentă, Donici așeză cartea pe
divan.
— Desigur... Viața e o neîncetată renaștere,
■Simone...
— Și orice, într’adevăr orice poate renaște?
— Òrice...
— Chiar sufletul, chiar ceea ce s’a risipit,
odată, în sufletele noastre ?
— Chiar aceasta, Simone...
Fusese astfel? Fusese o simplă impresie?
Simone crezu că deslușește în glasul celuilalt
mai mult o afectuoasă îngăduință decât o fermă
convingere. Impresie fugară...
Trecu un timp. In ochii Simonei sclipea
acum o lumină asemănătoare cu un zâmbet, un
fel de bucurie calmă și vastă.
— Ascultă, Mircea, ce ar fi... Dar se opri
brusc.
— Spune.
— Nimic...
— Spune. Ce este?
FURTUNA 251
— Nimic... (o pauză, apoi, cu șovăială :) Lasă,

poate mai târziu...
Mai târziu, trecând in birou unde el se dusese
să reașeze cartea :
— Ce ar fi, Mircea, dacă ne-am duce mâine
la Sinaia ?
— La Sinaia ? Acum, de sărbători ?
— De ce nu ?
— E lume atât de multă... Tocmai tu care
o ocolești...
— Nu face nimic... Numai o zi... —și astfel
cum se roagă un copil:— Să revedem locurile
acelea, Mircea, locurile unde ne-am regăsit...
Ca în seara aceea... Vrei?
Donici zâmbi și dădu din cap, fără un cu-
vânt. S’ar fi putut oare să refuze ?
Și a doua zi, pe o dimineață cu ninsoare, o
ninsoare blândă ca aceea care ii învăluise in
seara regăsirii, se întoarseră la Sinaia.
Astfel, la Sinaia, în timp ce amurgul contopea
culmile albe, pe drumul de Bușteni ce-i apro
piase, pe cărări cunoscute străbătute tăcut, re-
aprinseră, adânciră —încheiară un vis...
XXIV
Crăciunul trecuse. După destinderea sărbă

torilor lungi, orașul își reluase fizionomia și rit
mul din zilele de lucru. Odată cu revenirea
acestora, și viața lui Donici se schimbase.
Ieșea mai des, începuse să primească fel de
fel de vizite, se închidea mereu- in birou pentru
convorbiri ce se prelungeau adeseori dincolo de-
timpul necesar unor întrevederi ce n’aveau,.
în aparență, prea mare însemnătate și uneori,
chiar, întârzia dincolo de ora fixată pentru masă,
lucru de care nu uita niciodată să se scuze, dar
care se repetase totuși de câteva ori.
Pe Simone, aceste întârzieri n’o supărau însă,
de loc ; o nelinișteau mai puțin, în orice caz,,
decât vizitele lungi care îi răpeau tovărășia lui
Donici tocmai în după-amiezile intime. Pentruce
atâtea vizite ? Donici nu era om de afaceri, nu ■
făcea politică ; era un scriitor, un om, adică, a
cărui activitate cerea, dimpotrivă, mai mult izo
lare și liniște decât frecventarea asiduă a atâtor
oameni. Mai mult, oamenii aceia îl împiedicau
să lucreze. Intr’adevăr, Simone observase că
dincolo de întrevederile acelea ciudate și de
ieșirile în oraș, activitatea lui Donici se mărgi
nea la câte o carte citită în fugă, la anumite în
semnări și scrisori redactate în iugă.
— Nu te-ai hotărît încă ce să scrii ? — îl în
trebase odată.
El o privise mirat.
FURTUNA 25З
— Ce să scriu ?
— Dar... Ai făcut niște contracte, spuneai;
era vorba de două cărți...
— A, da... — și cu nepăsare: — Mai am vreme.
Simone tăcu ; pe urmă insă, vădit obsedată
de gândul ce o frământa mai de mult :
— Cine sunt oamenii aceia ?
— Care ?
— Toți aceia care vin la tine.
Donici răspunse, cu aceeași nepăsare :
— Niște cunoscuți...
Și vorbi apoi de altceva.
Simone se resemnă. In definitiv, se gândi că
un om ca el putea avea și o activitate extra-
literară și i-era greu, în orice caz, să rămână
izolat. Era prea cunoscut ; și apoi, oamenii aceia
puteau fi și ziariști, editori, etc... Astfel, cu
timpul, sfârși prin a se liniști.
începând să se familiarizeze cu Bucureștii, și
ea ieșea acum în cursul zilei, ocupând după-
"’”’ în
amiezile singuratice în curse de tot rfelul,
frecventări de librării, în câte o plimbare cu
mașina ; mai des, însă, cum era și firesc, du-
cându-se la un cinema, filmele franțuzești
" ' /i ve-
numeroase. Oricăt de
nind din ce în ce mai -------------
vag și de fugar, aceste filme alcătuiau un con-
tact cu țara ei, un contact mai viu decât acela
pe care îl stabileau revistele și cărțile. Ii plă
cuse întotdeauna să citească, dar acum, fie sin
gurătatea în care se găsea adeseori, fie trans
formarea sufletească prin care trecuse, cititul
devenise o pasiune ce-i aducea de multe ori și
ornare mângâiere. Nu era mâhnită, propriu zis;
totuși, câteodată, întrerupând cititul, se surprin
dea cu gândul departe, plutind într’o lume de
amintiri și de dorinți ce nu era lipsită de me
lancolie. Până când, reluându-și cartea, se sim
țea din nou ca înseninată.
Intr'o zi, intorcàndu-se din oraș, Donici ii

anunță o apropiată plecare în provincie.
— Două, trei zile... — adăogă, ca pentru a
o liniști.
Simone tresări dar nu spuse nimic.
Donici lipsi patru zile. Deși anunțase telegrafic
că avea să întârzie două zile peste cele prevă
zute, amânarea aceea fu pentru dânsa o primă,
adâncă mâhnire.
Revăzându-1, la întoarcere, bine dispus și vă
dit mulțumit de cele ce făcuse, mâhnirea îi trecu
totuși repede. Calitate rară la femeile de lume:
iubirea ei era departe de a fi egoistă. Totuși,
întrebarea ce o frământa de mult, rămase în
sufletul nedumerit. Ce activitate desfășura Do
nici, de primea atâta lume și lipsea atâtea zile ?
Cam o săptămână după această întâmplare, pe
când luau cafeaua după masă, dânsa îi spuse brusc :
— lartă-mă, Mircea... Tu faci politică?
— Eu ? — se miră el. — Nu. De ce ?
Și într’adevăr, socotind bine, era sincer.
— Curios... Azi dimineață, fiind într’o li
brărie, am auzit pe două persoane vorbind de
spre tine. Vorbeau franțuzește, cum se obiș
nuiește adesea la voi. Vorbeau de niște confe
rințe pe care le-ai ținut undeva, și de politică
naționalistă...
— A, înțeleg. Da, am tinut niște conferințe
in provincie.
— Pentru acestea ai plecat acum câteva zile ?
— se însenină ea, fără a ști precis pentruce.
— Da.
Și, ca altădată, schimbă vorba.
Apoi, după câteva zile, o nouă plecare, scurtă
de data aceasta, deoarece absența nu dură decât
o zi. Și acelaș ritm de viață reveni ; ceva mai
intens însă, aproape febril.
Acum, Donici începuse să capete un aer ne-
FURTUNA 255
liniștit, oarecum turburat : era mereu gânditor,

distrat, ca îngrijorat de ceva ce-1 obseda, ce-1
urmărea fără încetare. Nu o singură dată, Si
mone încercase, prin întrebări delicate, să afle
ce grijă, ce mâhnire, poate, îl frământa, dar
el îi răspunsese întotdeauna vag, adesea cu un
zâmbet afectuos și o mângâiere ce nu lămureau
însă nimic.
Astfel, într’o zi, la sfârșitul mesei, pe când
ea îi povestise ceeace văzuse în oraș, cum la
un moment dat îi pusese o întrebare și între
barea rămăsese fără răspuns :
— Nu-i așa că am tăcut bine ? — repetă ;
și ridică ochii spre el.
Nici de data aceasta, însă, nu primi răspuns.
Deaceea, atingând mâna celuilalt, cu privirea
ridicată pe fața-i reculeasă :
— Ce ai, Mircea ? De ce nu răspunzi ?
Atunci, abia atunci, el făcu un gest:.
— lartă-mă, am fost distrat... (își trecu mâna
pe frunte) ...Sunt cam obosit...
Și, fără a mai adăoga nimic, se sculă și trecu
în birou.
Simone îl urmări cu privirea până ce dispăru,
și pentru prima oară se gândi că poate dânsa
era pricina acelei schimbări.
Dânsa ?... De ce ? Era obosit, spusese... Nu
era oare, de pe acum, obosit de ea ?
De ea ?...
Atât de repede ?
Câteva minute mai târziu, trecând în dormi
tor, se opri, aproape fără să-și dea seama, în
fața unui mic calendar ce se afla pe măsuța
de noapte.
20 Ianuarie.
20 Ianuarie... Nici măcar o lună de când era
in București.
Adriana Balș către Margot Dinescti
Dragă Margot,
Iartă-mi întârzierea răspunsului, dar n'a fost

•vina mea deoarece am lipsit două săptămâni din
București și nu mam întors decât alaltăieri. Ani
fost la Sinaia, știi, mon vieux béguin, pentru
sporturi și... altele. Să nu zâmbești: e ceva
foarte serios. Nu e vorba nici de Jeannot nici
de Marcel, care паи fost decât simple flirturi
fără însemnătate. Insfârșit, poate că așa mi se
pare acum că au trecut, căci, e adevărat, am avut
pentru Jeannot mai mult decât o simpatie. Tu
știi. Dar deoarece s'a sfârșit așa cum s’a sfârșit,
și atât de repede mai ales, pot să-l închid și pe
el dans „le cercueil des souvenirs", tu sais, la
petite boîte où je garde (au fait, pourquoi je les
garde ?) ces lettres et ces photos que tu connais
si bien. Nu, dragă Margot, de data accosta
cred că e serios. Nu știu dacă din partea mea
(tu sais, je suis Гéternelle enthousiaste) în orice
caz dm partea „actualului". Foarte actual, nam
ce zice ! Vingt-neuf ans, riche, élégant, cultivé,
très sport... Un adevărat gentleman. Et un
français, ma chère!
FURTUNA 257
L-am cunoscut acum o lună, la svăpăiata aceea

de Mignon (iar a stricat o logodnă, a treia !) și,
parole d'honneur, mi-a făcut o curte nebună.
Mi-a spus o grămadă de prostii dar și de lu
cruri drăguțe, m’a dus acasă cu mașina (une
Mercedes huit cylindres, tip comandat) mi-a fă
cut o vizită a doua zi, nc-a invitat pe mine și
pe Mignon la Colorado... L'adorateur parfait,
quoi ! Nu-ți spun mai mult că mi-e frică. Oh,
pas que je n’aie pas confiance en toi, ma petite,
mais c'est que je suis devenue superstitieuse. Și
când vorbești prea mult de un lucru tocmai atunci
nu se mai realizează... Car, je répète, c est sé
rieux. Enfin, advienne que pourra, cela n em
pêche que je sois contente. Mai târziu, poate, ili
voi povesti mai multe.
Am fost la Sinaia, cum ți-am spus. A fost
și el, bineînțeles. Am făcut sporturi împreună,
ne-ат văzut in fiecare zi. Norocul nostru, căci
era o lume, dragă ! Plus moyen de se distraire
élégamment. Toute sorte d’inconnus et une in
vasion de juifs, si tu avais vu ! Laids, ridicules,
affublés de toute sorte d'engins sportifs... Iți în
gheța inima numai privind. Și lume de-a noa
stră, nu zic, dar ce folos ? Elle était littéralement
noyée dans la horde ! Précisément ! Insfârșit,
tipul meu și vremea frumoasă m'au consolat.
Oricum, deux semaines bien employées...
M'am întors alaltăieri, deci, în plină viață
mondenă. N’am fost încă nicăieri, dar abia ani
sosit și am primit o mulțime de invitații ; ceaiuri,
baluri, et tout ce qui s’ensuit.. Am și trecut azi
pe la croitoreasă ca să-mifac două rochii de seară.
Da, dragă, închipuie-ți, am rămas fără rochii.
Le-am împrumutat, ca o gâscă ce sunt, fetelor
Climescu (Emilia și Matilda) pentru un bal di
granda unde erau invitate. Cum plecam la Si
naia și n'aveam nevoie de ele în vremea aceea,
I?
nam putut să Ic refuz. Ei bine, frate, mi le-au

trimes intridi hal ! Pătate, mototolite, ce să
spun... Une horreur! S’aii îmbătat, desigur..
Așa e. Vrei, nu vrei, in lumea asta democra
tică ești nevoit să frecventezi tot felul de lume.
Și abia ai cunoscut-o, și ți se vâră în suflet, se
invită, te invită, te oprește pe stradă, îți forțează
prietenia... Și tu, proastă, primești, mergi în
toate părțile ca și cum ai fi prieten de când lu
mea, ba îi mai iei și apărarea la nevoie... Infine,
ce să spun, bine că am scăpat de ele... Car cest
fini. Après une pareille crasse, trebue s'o re
cunoști, nu pot decât să le ocolesc.
Mă pregătesc deci pentru perioada Carnava
lului, Cu atât mai mult cu cât anul acesta se
anunță mai bine. De pc acum, veselie și petre
ceri peste tot. Au fost și o grămadă de recepții
politice, personalități străine care au venit și au
înviorat, oarecum, ritmul monden. In fond, ni-
cinti eveniment extraordinar ; obișnuitele sărbăto
riri, obișnuitele banchete, dar mai dese parcă,
mai strălucite.,
Niciun eveniment, am spus ? Vai, ce zăpăcită
sunt! Nu, dragă, s'a întâmplat un eveniment,
un mare eveniment. Toate saloanele vorbesc. In-
chipuie-ți, ma chère, que le grand homme est at
trapé. Exact. Mircea Donici, Ți-am mai vor
bit de el întro scrisoare. Și chiar fără aceasta..
Ne fût-ce que son livre qui a inondé le marché.
J’ai entendu qu'on va le traduire en plusieurs
langues.. Ce vrei, e și firesc, c’est Chomme du
jour. Ei bine, dragă, precum ți-am spus, le
grand homme, Ihomme du jour, est attrapé. Une
femme, bien entendu. O franțuzoaică, dragă,
dar o franțuzoaică, ce să spun, quclquechose de
rare.
A apărut
aparnt în
in București
bucurești acum vreo trei săptă-
mâni, poate mai mult. Insfârșit, a fost văzută
FURTUNA 259
pentru prima oară cam pe atunci. Une femme

superbe, une aristocrate, à ce qu’il paraît. Elle
a un nom en de : d'Avry, de Vigny, așa ceva.
Nu-mi aduc aminte cine mi-a spus că ar fi chiar
o strănepoată a faimosului poet. Oricum, e foarte
bine. Un cap, un corp, niște mâini... E înaltă,
brună, cu niște ochi mari care îți fac impresia
că nu te văd, chiar când te privesc, și totuși te
pătrund. A part ça, une ligne, une élégance que
beaucoup de parisiennes pourraient lui envier.
On la rencontre souvent à la chaussée, în mașina
lui Donici. Ea conduce, firește. Généralement,
elle est seule. Comme le grand homme est sou
vent occupé (il a tenu des conférences en pro
vince, quelquechose de magnifique, m'a-t-on dit)
elle s’amuse comme elle peut. Mă întreb unde a
găsit-o. La Paris, probabil. Sau în Italia, că
de acolo vine. Dar toată lumea se întreabă de
ce na venit cu dânsa. Căci a căzut așa, ca o
bombă, în plin București. De ce a venit mai
târziu ? Mister. Căci se cunoșteau mai de mult,
fără îndoială. Nu c o femeie să se (ie așa după
primul necunoscut. De aceea, circulă fel de fel
de svonuri. Am auzit chiar că ar fi fost căsă
torită și că bărbatul ei s’a sinucis din gelozie,
și abia după aceasta, fiind liberă, a putut să vie
aici. Alții spun... Mais à quoi bon répéter ?
Est-ce qu’on peut savoir ? Eu riam văzut-o de
cât odată, la Capșa. Era în restaurant, la două
mese de mine, cu Donici, bineînțeles. Toate
femeile o priveau; de ai fi văzut ochii lor,
pe ai Râmnicencei mai ales ! S’o omoare, nu
altceva. Tu comprends, elle l'éclipsait. De ai ști
ce am râs, ce bine îmi părea văzând-o așa fu
rioasă ! Mani simțit răzbunată de toate aro-
ganțele și de toate aerele cu care mă sfida. De
ii ar fi decât pentru asta și aș fi sărutat-o, zău,
pe franțuzoaica... Da, e un deliciu de femeie.
___
Et quand je le dis, poți să mă crezi. Știi că

sunt dificilă. Și trebuc să-și iubească prietenul :
Era numai cu ochii pe el, cu gândul numai la
el. Nu știu dacă s’a uitat mai mult de două,
trei ori în jurul ei. Parcă ar fi fost singuri.
In schimb, el, chiar fiind cu ca, exact acclaș ;
rezervat, cumpătat în gesturi, afabil și totuși
absent. Mare noroc pe el, în orice caz. Și când
mă gândesc că și pe mine, pe vremuri, m’a
plăcut... Un béguin, je ne dis pas, mais tout
de même... La un om ca cl și aceasta e mult.
Un lucru însă mă întreb: el care umbla veșnic
singur, ce intenții o fi având acum ? N ar fi
exclus s’o ia pe franțuzoaică. Dacă s’a arătat
cu ea în văzul tuturor... Enfin, nous allons voir.
En tout cas, fespère pouvoir te donner de plus
amples nouvelles. Imposibil să nu aflu și altele.
Le monde est si curieux! Dans ce cas surtout!
Tous les salons en jasent...
Dar văd că am cam lungit-o, Margot dragă.
Vai, opt pagini ! Și nici nu te-ат întrebat ce
ai mai făcut. E drept că mi-ai scris acum o
săptămână și așteptai mai mult dela mine alte
noutăți. Precum vezi, niam executat. Acum,
Margot draga, răspunde-nii fără întârziere, căci
mi-e dor, mi-e tare dor de tine. Ah, când voi
putea să mai vin la Paris ? Aș fi atât de bucu
roasă să te revăd și să-l revăd! Cine știe, poate
că în primăvară o să isbutesc s’o conving pe
tante Mariette. Până atunci, Margot dragă, te
sărut, lung, lung de tot, și mă gândesc la tine.
Cu tot dragul.
Adriana
P. S. Nu uita, te rog, comisionul. Pudră
rose de la Caron (ți-ат trimes cutia goală) și
papuci vert-nil. Ți-ат spus cum să fie și unele
poți găsi. Ce vrei, mi-am făcut o robe de chambre
FURTUNA 261
de aceeași culoare et je veux Charmoniser avec

quelquechosc de très chic. Aici nu se găsește
nimic bun. Et dire qu’on appelle Bucarest un
petit Paris ! Ah, cum te invidiez !
încă odată te pup, te pup dulce, și aștept rân
durile talc.
XXV
Intr’o dimineață, pe când erau la masă, Do-

nici anunță :
— Am uitat să-ți spun, Am primit o in-
vitație pentru astăseară, la Ateneu, E un con-
cert al lui Enescu.
— Enescu ? — Simone bătu din palme cu o
bucurie copilărească. — Adevărat ? De când vro
iam să-l aud... Când a venit? Mi-ai spus că
era plecat.
— A venit alaltăieri, Nu l-ai auzit nicio-
dată ?
' — Nu. Am vrut să-l ascult odată, când eram
la Paris... Apoi, nu mai știu de ce, am re
nunțat.
De câte ori vorbea de Paris, Simone se în
trista, căci își aducea aminte de trecut. Donici
știa lucrul acesta. De aceea, schimbă vorba,
trecând la primul subiect banal ce-i veni in
minte.
In seara aceea, sala Ateneului căpătase un
aspect de sărbătoare. Era primul concert al lui
Enescu, după o absență de un an și jumătate.
In sala supraîncălzită era o întrecere de fracuri
și toalete cum rar se întâmplă să mai vezi în
aceste vremuri democratice. Mai mulți miniștri,
foarte multi diplomati, toată societatea înaltă a
Bucureștilor. Ici colo, rătăcite în strălucirea
FURTUNA 263
pieptenăturilor linse, câteva plete de artiști ve-

niți acolo din iubire pentru muzică, numai ca
să asculte muzică.
— Frumoasă sală — observă Simone, îmbră
țișând cu privirea semicercul vast. Și râzând :
— Ce bine e să fii necunoscut. Poți privi pe
toată lumea fără a fi nevoit să saluți, să vor
bești... Ești bun să-mi dai programul ?
Programul nu era bogat, dar număra bucăți
alese : Beethoven, Kreisler, Hăndel, Massenet,
Berlioz, Paganini...
Deodată, cu un lux de gesturi și de cuvinte
pe care Simone nu putea să le înțeleagă, trecu
în fața lor un domn mai în vârstă, mai stin
gherit de fracul nou decât de grupul de oameni
agitați ce-1 încercuia.
— Cine e ? — întrebă Simone arătându-1 cu
o mișcare a capului întors.
— Ministrul artelor.
— A, deaceea e atâta lume după el... — și pri
vind ceasul brățară ce-i împodobea pulsul cu
briliante : — Dar de ce nu începe ? E nouă și
jumătate.
Chiar în clipa aceea, glasurile tăcură. Pe
scenă apăruse artistul. Un frac fără pretenții,
I o siluetă înaltă, o palidă figură expresivă.
Ropot de aplauze căruia artistul răspunse
aplecându-se ușor, apoi, tăcerea înfiorată a
așteptării.
Și concertul începu. Era o bucată de Paga
nini, unul din acele fragmente muzicale ce ri
dică virtuozitatea la desăvârșirile minunii. Piatra
de încercare ce desparte talentul de genialitate.
sUrmă „Humoreske", apoi „Aube provençale"
și, în despărțirea câtorva secunde, o „Primăvară"
de Berlioz, fragment al unei simfonii netermi
nate, presărată de desăvârșiri.
Era o bucată aprinsă, cu împletiri de înari-
pări spre cer ce fremătau, pe alocuri, în adânciri

de acorduri lente, triste ca o fericire atinsă.
Toată senitătatea și toată melancolia primăverii,
a primăverii ce sclipește de biruinți și e tristă
totuși de biruinți lugarc. Scântei de răsărit, în-
tr’o lacrimă de rouă.
Veni apoi Meditation de Thaïs.
Acum, arcușul ce tresărise pe sinuozitățile
unei fantezii de Paganini, ce se tânguise dure
ros în evocarea beethoveniană pentru a nuanța
apoi delicat dorul unui Berlioz, vibră în armo
nioasa spiritualizare a curtizanei. Și în sono
ritatea sălii, peste sufletele încordate, melodia
se înălța amplă, când limpede ca o purificare,
când gravă ca o amintire, când tristă ca o sin
gurătate. Iar pe scenă, figura crispată pe re
zonanțele vioarei se înduioșa, se întuneca, se
destindea senină, expresivă răsfrângere a vizi
unii. Până când, istovit de o ultimă chemare,
arcușul alunecă încet spre destinderile tăcerii.
Urmă o pauză. O parte din lume ieși din
sală : tradiționalele zece minute necesare pentru
a fuma o țigară, a controla o părere sau a re
lua o discuție începută.
Donici și Simone își păstraseră locurile.
Golită în parte, sala se desvăluia acum mai
bine, lăsând să se deslușească, între locurile
goale, figurile celor rămași. Hotărît, era o sală
frumoasă, însuflețită de tot ce mai rămânea ca
gust și ca elegantă peste vulgarizarea Bucu
reștilor. Și, fie dintr’o prelungire lăuntrică a
reculegerii armonioase dinainte, fie dintr'o ele
gantă rezervă înnăscută, convorbirile și gestu
rile se pierdeau discret într’o alunecare de mi
șcări încete și în strecurări de scurte șoapte.
Simone, care nu cunoștea pe nimeni, se uita
la toți, mai ales Ia femei,’ dintre care unele erau
îmbrăcate cu mult gust.
FURTUNA 265
— Frumoase toalete — observă. — Aceea, de

pildă... S’ar zice un model delà Paris.
Se auzi o sonerie. Lumea reintră în grabă,
ocupându-și locurile. Artistul reapăru pentru a
cânta încă două bucăți : ultimele ale concertului.
Apoi, prin entuziasmul deslănțuit, peste acla
mațiile mulțimii, trecu o sărbătoare de flori din
care prea puține ajungéâu la picioarele artistu
lui... Enescu își regăsise credincioșii.
— Ți-a plăcut ? — întrebă Donici, pe când
ieșeau din sală.
— Mai mult decât credeam... Are o fineță...
Se opriră la garderobă, așteptându-și rândul,
se îmbrăcară și ieșiră.
Urcându-se în mașină, Donici se gândi că Si
mone ar fi dorit, poate, să meargă într’un local.
— Vrei să intrăm undeva ?
— Nu, mulțumesc... Dacă dorești tu, însă...
Se întoarseră acasă. Tot drumul, Simone
tăcu. Cântau încă, în sufletul răscolit, adânci
mile artistului. Și vroia să le păstreze neatinse,
să le prelungească armonia mai departe.
Abia ajunsă acasă, se duse în boudoir, se
desbrăcă, trecu apoi în dormitor, pregătindu-se
să se culce.
— Ești obosită ? — se îngriji Donici.
— Nu, dar e târziu...
De ce nu înțelegea ? De ce nu venea oare
lângă dânsa ? Nu simțise că era tristă, că dorea,
dincolo de înaripările ce o legănaseră, mângâ
ierea unui gest, a unui cuvânt de iubire ?
Intre timp, pe când dânsa îl privea ghemuită
în pat, așteptând gestul înțelegător, Donici se
apropie de fereastră privind gânditor o nevă
zută zare.
— Frumoasă figură... — șopti deodată, întor-
cându-se și începând să cutreere încăperea, ca
și cum ar fi reluat cu glas tare firul unor idei
2Ô6 OVID DENSUȘIANU-FIUL
un moment întrerupte. — Nu vorbesc de arti

stul, ci de omul... —(aruncă o privire distrată spre
Simone care tăcea, și cu glas tare :) — L-ai vă
zut. Nicio preocupare de eleganță. O înfățișare
simplă, o palidă figură senină... E în sală, în
fața ta, și simți totuși că e departe, ca învăluit
într’un vis... In fond, e ceeace sunt atâția artiști
care au preferat nostalgiile lor, desfătărilor lu
mii : un singuratic. Și, cine știe ? poate un
mulțumit... L-am văzut acum câțiva ani, la Paris.
Aceîaș ca și aici, acelaș pretutindeni... Perindă
prin lume armoniile oamenilor, adică ce au avut
oamenii mai bun. Trece fără sgomot, fără in-
interviewuri, fără reclamă... Aparițiile lui sunt
scurte. Restul timpului îl petrece într’un colț
oarecare, departe de orașe și de oameni...
Aprinse o țigară, privi din nou, prin geamu
rile întunecate, o înaltă viziune interioară și re-
luându-și mersul prin odae :
— îmi plac oamenii aceștia. Intr’o lume ce
a început să stingă visul și e pe cale să de
strame și amăgirea, ei își trăesc visul mai de
parte. Clocotul lumii trece peste dânșii fără să-i
atingă. De cele mai multe ori, n’au nici prie
teni. Și chiar dacă li se întâmplă să iubească,
sufletul lor rămâne închis... Știu prea bine că
synLarmonii ale sufletului ce nu admit mărtu
risiri... Și armoniile lor sunt din acelea. Expri
mate în cuvinte obișnuite, ele devin un cântec
banal, o sărmană spovedanie pribeagă... De aceea,
se adăpostesc în opera de artă. Toată frămân
tarea, toată facultatea lor de iubire se adân
cește aici... Ce faci ? Dormi ?
Simone deschise ochii.
— Nu, ascultam.
Donici nu văzu că ochii aceia erau turburi ;
nu se gândi că se încinseseră fiindcă erau turburi.
Și reluă :
FURTUNA 267
— De aceea, aproape întotdeauna, creațiile

mari sunt triste... Visul, chiar cel mai bine apă
rat, rămâne o neîmplinite... Viața nu l-a înfrânt,
dar singurătatea îl doare. Această singurătate
face ca suflete atât de delicate să fie uneori și
atât de tari... (se opri în mijlocul odăii, cu pri
virea pierdută, cu lața încordată)... Tari, adevă
rat; și totuși, dacă n’ar ii și anumiți oameni...
Tăcu, ca și cum ceeace era să urmeze n’ar
fi avut nicio importanță, sau fiindcă nu vroia
să fie înțeles. Și în tăcerea scurtă, deodată, își
aduse aminte de Simone. întoarse capul, și vă
zând-o nemișcată, cu fața destinsă, cu ochii în
chiși, își închipui că adormise. Și în nemișcarea
ei, ghemuită așa, în albul patului, cu părul des
pletit în adâncimea pernei, i se păru și mai fru
moasă, de o gingășie de copil.
Câteva clipe, rămase s’o privească, în timp
ce o duioșie caldă îl străbatea. Apoi, încet,
încet de tot, se apropie de pat și atinse ușor
cu buzele fruntea destinsă.
Și nu ghici, sub fruntea netedă, recunoștința
pleoapelor înfiorate.
L
XXVI
— Ce frig... Am înghețat.
Donici, aplecat asupra unor hârtii, ridică pri
virea. Simone apăruse in prag, cu fața îmbu-
jorată, cu un zâmbet in ochii mari.
— Frig?... In mașină?
— Am mers puțin pe jos — explică dânsa.
Era atât de frumoasă șoseaua, sub zăpadă... —
Și privind hârtiile împrăștiate pe birou : — N’ai
isprăvit încă ?
— Mai am puțin... Niște scrisori...
— Uf! nu se mai termină odată... — și apro-
piindu-se de sobă : — De azi dimineață lucrezi...
— Ce vrei să fac ? Dacă trebue...
Și continuă să scrie. Simone stătu câteva
minute lipită de sobă privind, afară, vârtejul alb
al zăpezii.
— Ce plăcute sunt iernile, aici... La Paris,
chiar dacă ninge, se topește imediat... Și mereu
plouă.
Se depărtă de sobă, și apropiindu-se de
Mircea :
— Nu-mi spui nimic ?
Donici zâmbi. Erau cuvintele ei de câte ori,
revăzându-se, nu făcea gestul s’o sărute.
— Ba da .. Dar dacă ai stat departe...
Simone se aplecă. Donici o sărută, încet, cu
FURTUNA 20Ç
aceeași duioșie calmă în care Simone căuta me

reu, căuta de mult, căldura amantului.
— Mă duc să mă desbrac — spuse apoi. —
Poate că până atunci vei isprăvi...
— Da... Nu mai am mult...
Trecu în odaia alăturată și se reîntoarse apoi,
îmbrăcată într’o pijama de mătase albă, cu pan
taloni prea largi peste micimea piciorului.
Donici, aplecat ca și înainte deasupra birou
lui, se scuză :
— lartă-mă... încă o clipă.
Simone se întinse pe un divan așezat în col
țul opus, aproape de căldura sobei. Era colțul
ei preferat. Mai mult decât orice încăpere a
casei îi plăcea odaia aceea mobilată modern,
jumătate salonaș, jumătate birou, în care lucra
și gândea Mircea, și căreia coloritul închis al
coyoarelor dădea o tonalitate închisă, intimă și
odihnitoare. Acolo citea, acolo stătea, ore în
tregi, atunci când Donici lucra sau era plecat în
oraș. „Cuib de visare", cum îi spunea dânsa, și
care era, uneori, și un adăpost de tăinuite mâhniri.
In fața divanului, pe o măsuță rotundă, se
atlau câteva cărți, unele cumpărate de curând.
Alese, printre ele, pe aceea începută în ajun,
cartea în care Pourtalès reînvie tristețea deli
cată a celui mai pur dintre romantici : Cho
pin. Dar după câteva rânduri o închise, ne
mai având răbdare să citească.
Afară, viscolul se potolea. Pe fondul ferestrei,
în lumina cenușie, profilul lui Donici se des
prindea întunecat și totuși net, prin însuși con
trastul cu lumina. Nemișcată în colțul ei, Si
mone rămase să privească trăsăturile energice și
drepte pe care nepăsarea însăși rămânea expre
sivă. Aceeași încordare de voință, aceeași con
centrare de gândire surprinsă în prima zi...
Prima zi...
Din nou, răscolitor, năvalnic, se simți învăluită

de amintiri... Scurta apariție a lui Mircea în
hall-ul hotelului Imperial, convorbirea din tren,
primele cuvinte ciudate, acelea, neprevăzut de
blânde, delà urmă... Popasul la Posillipo, me
lancolia vilei singuratece în care pașii răsu
nau atât de adânc, alunecările amurgului peste
tânguirile mării... Urcușul luminos apoi, spre
vila din Sorrento, tăcerea înduioșată apoi, în
seara limpede, când peste țărmul tăcut trecuse
nostalgia pribeagă...
Viziunea se risipi. Donici se sculase,
— Ai isprăvit ? — șopti Simone.
— Da... dar ce ai ?... Pari tristă.
Tot vorbind, Donici :se apropiase. împotriva
cuvintelor neliniștite, glasul rămăsese calm.
— Nu... ți se pare — - îl asigură Simone; și
întovărășind vorbele cu gestul Vino aici, lângă
mine...
Donici se așeză lângă ea, și mângâindu-i
ușor fruntea plecată ;
— Ce este ? S’a întâmplat ceva ? Spune...
Dânsa răspunse, încet, atât de încet încât
Mircea abia auzi :
— Nu... Mă gândeam Ia zilele noastre din
Italia... Iți amintești ?
Donici zâmbi așa cum zâmbești naivității unui
copil:
— Dacă îmi amintesc ?... Dar s’ar putea oare
să uit?
— Iți amintești de tot ?...
— Desigur... E oare nevoie să mai întrebi?...
Nu crezi ?... Vrei să-ți dovedesc ?... (și în timp ce
mângâia ușor fruntea plecată :) ...Uite... Discuția
noastră din tren, plimbarea delà Posillipo unde
ai fost atât de tristă, serbarea delà Excelsior
unde ai fost atât de veselă, drumul spre Sor
rento... Desigur. Puteam oare să uit ?... (și
FURTUNA 27 г
luând un ton de glumă :) Vrei mai mult ?... Re

vederea la Casino, convorbirea din colț, băr
bații care se uitau după tine fiindcă te găseau
frumoasă, femeile fiindcă te găseau elegantă...
Ești mulțumită ?
Simone dădu din cap, cu un zâmbet trist.
— Nu ? — se miră Donici.
Dânsa nu răspunse. Urmă un timp. In drep
tul casei trecu un vuet de motor, apoi, tăcerea
recăzu adâncă.
— Dă-mi mâna... — șopti Simone.
Donici i-о intinse. Simone o luă și o strânse
încet în mâna ei, ca pentru o sfioasă rugăminte.
In fond, era mâhnită. Dânsa își amintise de
lucrurile acelea cu tristeță : înduioșată tristeță
ce te învălue când reînvii clipe ce știi că nu se
întorc, armonii ce de mult s’au risipit... In
schimb, el glumise. Cu blândețe, încercând poate
să alunge, prin blândețe, melancolia ce o apăsa ;
dar glumise.
Coborîse amurgul. In odaie, contururile, mo
bila, culorile toate se contopeau. Mai intens în
penumbra năvalnică, pătratul ferestrei își în
chega lumina. Pe șoseaua pustie, mai vastă,
mai tristă, tăcerea se adâncea.
Donici făcu un gest pentru a-și retrage mâna.
— Nu... rămâi aici — îl rugă Simone. Și ri
dicând privirea spre privirea vagă ce o învăluia :
— Povestește-mi ceva... Ceva frumos...
— Ce să spun ?... Nu știu...
— Ba da... Adu-ți aminte... povestea delà
Sorrento... povestea Fericitului...
Donici zâmbi. Atât de serioasă, atât de stă
până pe dânsa, deobicei, Simone avea, în anu
mite clipe, cuvinte de copil. Și, ca la Sorrento,,
începu povestea Fericitului, învins de însăși
fericirea lui...
Cu capul rezemat de umărul lui, cu privirea.
■ațintită la lumina rece a ferestrei, femeia

asculta.
...Tăcu, apoi cu cel mai dureros surâs pe care

o tinerețe îl poate aprinde :
— Știi prin ce a pedepsit Dumnezeu trufia
.omului ?
— Lăsându-i trufia.
- Nu...
Se aplecă spre mine, și intfo șoaptă :
— Dându-i amintirea...
Donici se opri, simțind pe mână o alunecare
caldă. Se aplecă brusc, luă intre mâini capul
.Simonei, și orivind ochii înlăcrămați :
— Dar ce ai ? Г De ce plângi ?
Ochii umezi se închiseră.
a. Capul cobori.
— Nu e nimic... A trecut...
XXVII
Bodega se golise. Ultimul grup de cheflii

plecase cu puțin Jnainte în legănări amețite și
hohote de râsete vulgare ce răsunau încă, de
parte, in adormirile uliței pustii.
Din sgomotul de glasuri și din neîncetatul
du-te-vino de clienti ce frământaseră localul până
atunci nu mai rămăseseră acum decât siluetele
nemișcate a doi oameni care, la mese depărtate,
străini, nepăsători unul de altul, își urmau în
tăcere firul gândurilor. Unul, cel mai apropiat
de ieșire, era un om de vreo cincizeci de ani,
voinic, cu o mustață stufoasă și o figură aspră :
ceva între băcanul înstărit și agentul electoral
în pauză de lucru. Deși corect îmbrăcat, mâi
nile noduroase și negre, ciomagul gros, pălăria
lăsată pe ceafă, trădau origina și obiceiurile
suburbiei. Cu mâinile strânse pe capătul cio
magului, privea îngândurat în fața lui.
Al doilea client, așezat ca un contrast în col
țul opus, lângă tejghea, era un tânăr palid, îm
brăcat sărăcăcios, cu o figură suptă și tristă.
De n’ar fi fost mâinile albe și trăsăturile fine
ale obrazului, ai fi crezut că e un lucrător. Tre
buia să fie foarte obosit deoarece, din când în
când, capul rezemat de o mână se apleca pe
masă spre a se ridica apoi, într’o clipire de ochi,
ca pentru a învinge un început de ațipire. Și
18
in tăcerea mohorîtă, aproape sinistră, a bodegii

înguste, în lumina gălbue a lămpii atârnată de
tavan, acele două figuri întunecate și izolate
aveau ceva lugubru, tenebros, de vieți șerpuind
în adâncuri. Afară, ploaia de Ianuarie își îm
prăștia tot mai furios ropotul trist.
Trecu un timp; câteva minute, poate chiar un
sfert de oră, fără ca tăcerea să fie turburată :
doar, din când în când, dela cele două mese
ocupate, un scârțâit de scaun mișcat și, mono
ton, neîntrerupt, ropotul ploii pe acoperișurile
de tablă.
Deodată, din fund, pe pragul unei uși deschisă
fără sgomot în dosul tejghelei, apăru un om
înalt, cu părul cărunt și spinarea puțin înco
voiată, după toate aparențele, patronul.
încet, ferindu-se să fie observat de celălalt
client, omul așezat lângă ieșire întoarse capul și
făcu un semn.' Patronul clipi din ochi, se aplecă
să ridice un scaun răsturnat ce se afla în dru
mul lui, aruncă o privire spre tânărul ce mo
țăia lângă tejghea, și cu pas domol se apropie
de omul ce-i făcuse semn, ca pentru a cere
plata. Ajuns acolo, se aplecă ușor deasupra
mesei, și strângând sticla și paharul :
— S’a făcut — șopti.
— Ai vorbit cu ei ? — întrebă celălalt, cu
acelaș glas scăzut.
— Da. Au fost aici, azi după amiază... lar-
tă-mă, tovarășe, vin îndată.
Se întoarse la tejghea, depuse paharul și sti
cla, aruncă o nouă privire spre al doilea client,
apoi, apucând un scaun, reveni la masa „tova
rășului" și luă Ioc în fața lui.
— Ia spune — reluă acesta. — A ieșit bine ?
— Da.
— Greu ?
Celălalt avu un zâmbet.
FURTUNA 275
— Dacă m'aș fi temut că nu voi izbuti, crezi

că aș fi riscat?
— Știu, dar îmi spuneai...
— Da, era lucrătorul acela... dar nu l-am che-
mat. In schimb a venit frate-său, Bălan. Mi-a
spus că garantează pentru el.’. De altfel...
— t> *'~ - °? E un om fsigur ?
Bălan
— Nici o grijă. E de-ai noștri, comunist în-
focat, dar ce vrei, are doi copii, de aceasta șo-
văia. Nu se știe niciodată... Acum, însă, s’a
T ’ din copii, care lucrează cu el la
hotărît. TUnul
aceeași fabrică, a fost dat afară acum câteva
zile. Era furios, să-l fi văzut...
— Bine... Ceilalți ?
— Colegi de-ai lui.
— Mulți?
— Vreo două sute... Uite, mi-a dat și lista,
Patronul scoase <o hârtie unsuroasă pe care
celălalt o parcurse cu atenție.
— Bine, — șopti apoi ; și vârînd foaia în
buzunar : — C) iau cu mine... O să avem
nevoie.
Urmă o pauză. La masa de lângă tejghea
tânărul făcu o mișcare, aruncă o privire vagă
in jurul său și recăzu în amorțeala dinainte.
Afară, ploaia slăbise parcă : peste șoapta mono
tonă, se auzea acum gâlgâitul ulucilor ce revăr
sau apa pe trotuar și, în răstimpuri, vuetul surd
al unui tunet, rostogolit departe.
— Și cu adunarea ? Cum a rămas ? — reluă
„tovarășul", rupând tăcerea îngândurată.
— Mâine, la șase.
— Aici?
— Da, în subsol. l-am anunțat pe toți.
— Au fost aici ?
— Numai câțiva. Ceilalți au fost anunțați
prin ei.
— Cam câți?
— Care o să vie?... Vreo sută. Poate mai

mult. înainte să vii, au fost aici Șchiopu și
Moraru. T" Mi-au spus că vor aduce lume nouă.
— Șchiopul și Moraru ? Da, sunt băieți buni.
Știu ce să : aleagă. Și... la câte ai spus ?"
— La șase, Unii o să vie mai târziu. Știi,
sunt fabricile...
Tăcură din nou. Patronul își privea acum
tovarășul ca așteptând ceva, Insfârșit, văzând
că acesta continuă c... tacă :
— Ai vorbit pentru mine?
— Am vorbit. Poimâine dimineață să te duci
la centru. La ora obișnuită. O să ți se dea o
delegație, bani, și câteva instrucțiuni. Dovada
cea mai bună că ești bine văzut.
Fața patronului se lumină.
— Iți mulțumesc... Dar iartă-mă, nu iei
ceva ?
— Nu, e târziu.
— Cum vrei... Și la centru, ce mai nou?
— Nimic. Se lucrează intens.
— Poliția ?
— Niciun semn. De altfel, la prima bănuială
ne mutăm in alt cartier. Am avut două întru
niri secrete. Ne-au venit anumite instrucțiuni,
știi, și a trebuit să luăm o hotărire.
— Instrucții ? De „dincolo" ?
„Tovarășul" dădu din umeri ca și cum între
barea i-ar fi displăcut și aruncă o privire spre
colțul opus al bodegii.
— Ia ascultă, ce-i cu ăla ? — făcu deodată,
schițând un gest spre tânărul ce moțăia la masa
cealaltă. —Parcă l-am mai văzut, tot aici...
~ Da, a mai fost... (făcu un gest cu mâna)
Vai de capul lui...
— Vine mereu ?
— Aproape zilnic. Stă cu ceasurile, uite
așa, cum îl vezi...
FURTUNA 277
— Ce face ?
— Habar n’am. Cred că nimic. Cred că
n’are nici casă. Moțăie aici, până închid... Tre-
bue să fie un ciocoi scăpătat...
Celălalt rămase câteva clipe privindu-1 cu
atenție pe necunoscut.
— Da, după mutră pare a fi din „ăia"...
— Are și studii, după cât am înțeles. Așa
mi-a spus, odată că am vorbit cu el (făcu un
gest disprețuitor)... Apă de ploaie. N’are ce
mânca.
„Tovarășul" tăcu. O atenție ciudată îi în
corda acum privirea fixă.
— Adevărat, pare nemâncat... — sopti însfâr-
șit. — N’a luat nimic?
— Ba da, ce ia de obicei. Brânză cu pâine.
Cred că e tot ce mănâncă toată ziua. Dar de
ce întrebi ?
Celălalt nu răspunse. Un gând ascuns părea
că-i răscolește mintea.
— Ia ascultă — se aplecă deodată ; și apu
când brațul patronului : —Crezi că n’ar fi bun?
— La ce ?
— La ce ! Pentru noi...
Patronul zâmbi, între batjocoritor și milos.
— Pentru’noi ?... Abia se ține pe picioare.
— Nu-i nimic. II punem noi...
— Bine, dar e din ăia... Scăpătat, nu zic,
dar...
— Păi ăștia, uneori, sunt cei mai buni, pro
stule. Cine a mâncat pâine boerească e gata
oricând să muște din ea, dacă îi lipsește... (se
opri, și cu o bruscă hotărîre :) Du-te la tejghea,
și când ți-oi face semn să vii la masă...
— Vrei să te duci la el ? Crezi că e ceva
de făcut?
— Du-te, ți-am spus. O să văd eu...
Patronul se sculă. După câteva minute, celă-
lalt se ridică la rândul lui și se apropie de masa

tânărului.
— Imi .dai voie, tinere ? — făcu zâmbind ; șt
fără a aștepta un răspuns trase un scaun și se
așeză.
Trezit din moleșeala în care lâncezea, necu
noscutul îl privi o clipă și dădu din cap, ne
păsător.
— Ei, am făcut chef, mi se pare ? — reluă
celălalt, din ce in ce mai prietenos. —Nu e ni
mic, tinerețe... Și mie mi se întâmplă ; uite, și
azi... Dar ce vrei, fără tovarăș... — se întoarse
spre tejghea. —O jumătate de° vin și ceva de
gustare! —și revenind la cel din fața lui :) —îmi
dai voie ? Așa, o gustărică și un pahar cu vin
înainte de culcare, nu strică niciodată... Dar ce
ai? Ți-e somn? Cred și eu, de unu singur...
Patronul se apropiase aducând cele cerute, și
în timp ce le așeza pe masă :
— Dacă doriți să luați ceva cald, vă pot
servi... (clipi din ochi spre tânărul care nu-1 ve
dea.) Niște jumări, o friptură...
— Bravo, domnule ! Fă-ne o friptură... Guști
o friptură, tinere? Tot nu putem ieși pe ploaia
asta...
Acum, din nou, ploaia se întețise, mai mâ
nioasă ca înainte : una din acele ploi ce golesc
străzile de orice urmă de om și de vehicul și
te udă, în câteva secunde, până în măduvă.
Tânărul făcu o mișcare, și ca pentru a-și ju
stifica osteneala ce-1 amorțise acolo :
— Tocmai așteptam să stea...
— Stai departe ?
Tânărul șovăi.
— In Calea Griviței... — strecură insfârșit.
— Ce spui ? Păi suntem vecini, avem acelaș
drum... Ia uite, domnule, cum se nemerește...
FURTUNA 279
(și umplând paharele)... Dar unde îți sunt prie

tenii ? (clipi din ochi)... I-ai dat gata, eh ?
Celălalt dădu din cap, și cu glas ostenit :
— N’am fost cu nimeni...
Și, instinctiv, coborî privirea la farfuria cu
gustări. „Tovarășul", căruia privirea aceasta,
nu-i scăpase, se grăbi.
— Ia domnule... (întinse farfuria) Ce faci, ești
student ?
- Nu...
— Nu știu de ce, te credeam student...
— Am fost.
— A, ești slujbaș atunci ?
— Am fost și slujbaș.
— Și nu mai ești ? Dece ?
Tânărul tăcu. Tot răspunzând omului, înce
puse să mănânce, întâi cu gesturi silite apoi tot
mai grăbit, ca un om flămând ce nu-și mai stă
pânește foamea.
Urmă o nouă tăcere. Patronul străbatea acum
încăperea murdară, strângând de pe mese sti
clele și paharele rămase. De afară, prin ușa
sgâlțâită cu putere, veni un vâjâit prelung, apoi,
din nou, ropotul ploii apăsă tăcerea.
— Fumezi? — făcu însfârșit „tovarășul", în-
tinzând tânărului un pachet desfăcut. Cu un
gest, celălalt refuză. Isprăvise să mănânce; o
ultimă îmbucătură de pâine, înghițită aproape
pe nemestecate, dovedea totuși că nu se să să-
turase.
„Tovarășul" își aprinse țigara, și întorcându-se
spre patron :
— Ei, ce-i cu friptura aia ? Mai e mult ?
— E gata, gata...
Cu mâna încărcată de pahare, patronul trecu
după tejghea și dispăru prin ușa scundă ce tre
buia să ducă la bucătărie.
„Tovarășul" profită de absența omului și pre-

făcând o prietenoasă sfială :
— Ce ai, tinere ? Pari necăjit.
Celălalt tresări ; privirea ostenită se învioră
o clipă de o scânteie turbure, o scânteie de du
rere și de ură totodată.
— Și dacă aș spune că sunt? — făcu brusc;
"
și amarnic, disprețuitor : — Parcă i o să-i pese
cuiva...
„Tovarășul" se aplecă deasupra mesei, și in-
sinuant :
— Nu se știe, tinere... Mai sunt și oameni
de treabă pe lumea asta. Ia spune, ce ți s’a
întâmplat ?
Pentru a doua oară, privirea celuilalt scân-
teiă.
— Ce să se întâmple ? Ce se întâmplă la
atâția în ziua de azi... (dădu din umeri) N’am de
lucru.
„Tovarășul" îl examina lung, cu prefăcută
milă.
— Ciudat; ai un cap de boer...
Tânărul îl privi drept. Acum, ca aprinsă de
0 aprigă clocotire interioară, figura toată se în
cordase. O energie rea, o răscolită îndârjire
înăsprea privirea fixă.
— Și dacă sunt boer ? — râse ; un râs sarcastic,
strident. — Boeri Ce-i aia, boer?
Cu un gest brusc, întinse paharul, își vărsă
vin, și ducându-1 la gură;
— Mai bine eram țăran, domnule... Ajun
geam mai ușor... Boer ! Parcă mai există boeri...
Țigani, domnule, lichele, ăștia sunt boerii, boe-
rn de azi... Aia de jos sunt mai de treabă...
Goli paharul dintr’odată, și împins de o în
verșunare surdă era să urmeze, când pașii pa
tronului îl opriră.
Bravo, domnule! — exclamă „tovarășul",
I l IR I I INA -•Si
in timp ce patronul așeza friptura și pâinea tn

mijlocul mesti. Arum, doliti eafele gângârlii și
suntem iu regulii (stinse țigara Intr'o scrumieră
de plumb și tot tăind friptura:) (.asti, tinere, o
să treacă... Gustă mai bine din asta... D.ă pu
tere... Allo, mai dă o jumătate, domnule !
întinse bucata cea mai mare spre farfuria
celuilalt și rupând un colț, de pâine :
— Așa e viața, azi mai prost, mâine mai
bine... Chestie de curaj (înghiți o bucată de
friptură și tot mestecând :) Ai părinți ?... Nu ?
Au murit?... Nici rude?... De, ai dreptate
atunci, c cam greu...
Dădu din cap, vărsă din jumătatea de vin
adusă și deodată, ca străbătut de un gând ne
prevăzut :
— Unde ai spus că locuești? In Calea Gri-
viței ?
Fie că avea gura plină, fie că fusese distrat,
celălalt nu răspunse.
— In Calea Griviței? — reluă „tovarășul".
De data aceasta, tânărul ridică privirea și
deodată, cu glas frânt.
— Nicăeri.
„Tovarășul" tresări. O lumină perfidă, de
bucurie perfidă, îi străbătu pupilele.
— Cum ? — exclamă, prefăcând uimirea.
Tânărul coborî capul, și cu acelaș glas înnă-
bușit :
— Nicăeri... — repetă.
„Tovarășul" rămase nemișcat privind acea
prăbușire omenească în care totul se stinsese și
din care totul putea totuși isvorî. O viziune
întunecată de pribegii nocturne, de ostenite po
pasuri în colțuri de trotuar, de încremeniri abru
tizate în larmă de bodegi îi trecu în fața ochi
lor : toată desnădejdea, toată înverșunarea unui
om ajuns la extrema limită a energiei și a răb-
dării. O voință înfrântă, și o pradă bună, tot-

odată. O ură mai mult, într’o lume de uri...
— Cum, domnule, glumești ? — isbucni. Si
cu o milă bine prefăcută : — Bietul băiat... Și 01
nu spui nimic ! Se poate ?
Ridică brațul, și cu 1mâna întinsă spre pecet-
luirea unei înțelegeri :
— Dă mâna încoace. Hai, văd că ești băiat
bun. Dă mâna, hai... Așa Așa, de acum încolo
suntem prieteni.
’ Nici eu nu sunt„ bogat,
, dar
vreau să te ajut (ridică paharul și ciocnindu-1
de paharul celuilalt :)... Hai noroc. Lasă, că o să
fie bine. Numai
J" să muncești, bineînțeles. Am
eu pe cineva...
Goli paharul,
Guil și cașezăndu-1 sgomotos pe
JJcXllcH UI, Л1 ie masă :
— Bea-ți vinul, și să mergem. Te: iau la
mine, discara. " Pe urmă...
Se opri. Să-1 ia la el ? Dar putea oare șă
fie atât de neghiob ? Erau anumite lucruri, anu
mite hârtii... La prima indiscreție... De aceea,
răsgândindu-se :
— Adică stai, am uitat că am o rudă... O
rudă din provincie. Dar nu face nimic. O
să-ți dau bani pentru un hotel, și mâine vom
vedea.
Tânărul tăcea acum, nehotărît, uimit de bună
voința acelui străin ce era încă un necunoscut
și pe care nu stia dacă trebuia să-l refuze ori
să-l urmeze. Să-l refuze?... Dar ar fi putut
oare ?
In mintea turbure, trecu amintirea nopților
de veghe, a pribegiilor prin străzi, toate popa
surile, toate umilințele, toate înjosirile mizeriei...
Și un om vroia să-1 scoată clin ele, să-l readucă
la viață, la lumină, la omenie... Era un necu
noscut, un om oarecare, poate chiar un om de
jos... Și apoi? Dar oare aceștia nu dovedi-
FURTUNA 283
seră uneori mai multă bunătate decât fățărnicia

politicoasă a celor mari care îl loviseră ?
Pe obrazul supt, o lacrimă nestăpânită, o la
crimă de destinsă durere alunecă, se opri în
colțul gurii, se pierdu, în colțul gurii, strivită
de buzele crispate.
Viața putea deci să reînceapă pentru ej ?
Mai rămăsese o scânteie de lumină pentru el?
Un sfert de oră mai târziu, aplecați sub ro

potul ploii, frecându-se de zidurile ude, amân
doi se depărtau de bodega pustie.
— De-am găsi o mașină — bolborosi „tova
rășul", aruncând o privire rapidă în jurul lui.
Avură noroc. Câteva minute mai târziu, ghe-
muiți într’un taxi, se îndreptau spre un hotel
de lângă gară.
— Uite, tinere — făcu deodată „tovarășul",
întinzând mâna. —Două sute de lei pentru odaie
și să mai iei ceva, de dimineață... (și spre șo
fer :) Oprește în stânga... Aici.
Erau în fața hotelului Traian. Tânărul strânse
mâna binefăcătorului și în timp ce cobora din
taxiul oprit :
— La câte să vă aștept ? La unsprezece ?
— Unsprezece, unsprezece jumătate... Tot
n’ai nicio treabă. Bună seara, tinere.
Deodată însă, cum celălalt se pregătea să în
chidă portiera:
— A propos, tinere, care enumele dumitale? —
întrebă tăios.
Tânărul tresări, mirat de tonul brusc ; totuși,
cu o reînviată desinvoltură boerească :
— Ionel Miclescu, domnule...
XXVIII
Servitorul se apropie intinzând o tavă pe care

se afla o telegramă.
— A sosit acum ? — întrebă Donici.
— Da, domnule.
Donici deschise telegrama,, o citi, apoi,
fără niciun cuvînt, o vârî’ în
... buzunar. Lângă
dânsul, Simone îi urmărise toate gesturile.
Era a treia telegramă primită de Donici, în
cursul aceleiași zile.
Ce se întâmpla oare?... Simone nu era dintre
acelea care întreabă. Totuși, începea să fie în
grijorată. Purtarea lui Donici din ultimele zile,
anumite tăceri lungi, anumite ieșiri, prevesteau
o schimbare.
In aceeași seară, pe când se aflau la masă,,
servitorul anunță o vizită.
Simone tresări, dar nu spuse nici o vorbă..
Donici porunci :
— Să aștepte.
— O vizită? La ora aceasta ? — îndrăzni
Simone.
— Știam — răspunse Donici, liniștit. — E un
prieten.
Isprăvi în grabă și trecu alături. Simone auzi
un schimb de cuvinte, apoi, cuvintele deveniră
șoaptă.
Vizita aceea prietenească dură un ceas. Intre
FURTUNA 285
timp, Simone se retrăsese în odaia de culcare,

așteptând întoarcerea lui Donici. Reapărând,
acesta se scuză :
— lartă-mă. A trebuit să vorbesc de anumite
afaceri. Mâine, chiar, va trebui să plec.
Simone, care se culcase, se ridică într’un cot.
— Să pleci? Unde?
Donici făcu un gest vag.
— La Craiova. Nimic grav... Poimâine sunt
înapoi.
Se desbrăcă. Culcându-se, înainte de a stinge
lumina, se aplecă asupra Simonei, cum făcea
în fiecare seară, și o sărută.
A doua zi dimineața, închizând valiza lui Do

nici, Simone întrebă:
— Să viu și eu la gară?
— Pentru ce ? Nu lipsesc decât o zi.
— întrebam... Am pus tot ce trebue în va-
liză. Cred că nu-ți va lipsi nimic.
In privirea lui Donici trecu o mângâiere.
— Iți mulțumesc.
Se apropie, și luând între mâini capul Simo
nei, ochi în ochi:
— Să nu fii supărată. Dacă aș fi putut, cre-
de-mă, n’aș fi plecat... (Și cu un zâmbet afec
tuos :) Nu-i decât o zi. Va trece repede...
zi... Da, dar pentru Simone era
Numai o ZI...
mult.
Rămasă singură- se îmbrăcă, ieși cu automo
bilul, se opri la Librairie française de unde își
lua deobicei reviste franțuzești, întârzia în fața
unor vitrine apoi, urcându-se in automobil, porni
spre casă.
Gustă ceva, se sili să doarmă, nu izbuti.
286 OVID DENSUȘJANU-FIUL
Deschise teancul de reviste, încercă să studieze

câteva modele, ultimele lansate în „ Vogue", răs
foi, Iară să le vadă, ilustrațiile din „ Vu“.
Titlurile, clișeele, reclamele, se perindau sub
privirea distrată fără ca mintea să le poată în
registra. Aruncă revistele, se uită la ceas. Abia
trei. Odaia (salonașul în care îi plăcea să-și
adăpostească după-amiezile) se răcise. Șună, po
runcind să i se facă foc. Stătu apoi privind, în
fața sobei, pâlpâirea caldă a flăcărilor aurii. Șe
uită din nou la ceas. Trei și jumătate. Donici
era încă în drum. „Voi sosi la patru" spusese,
răspunzând unei întrebări. Simone și-l închipui
în tren, pândind prin geamul aburit apropierea
gării. Cum se numea?... Craiova, da. Se dusese
pentru o afacere;.. Afacere ?... El ?... Insfârșit,
n’avea pentru ce să fie îngrijorată. Sunt lucruri
ce se întâmplă. Dar nu-i explicase nimic. Și
apoi, erau telegramele acelea. De unde ? Și de
ce ? El, care nu primea niciodată... Hai, era ab
surdă. Pentru prima împrejurare banală... Ba
nală, da, totuși, in ultimele zile... Anumite ab
sențe, unele convorbiri la telefon pe care nu le
înțelesese dar care fuseseră neobișnuit de lungi,
vizita din ajun, neliniștea ciudată, el, deobicei
atât de calm... Nu, desigur, ceva se întâmplase.
N’avea de ce să fie geloasă : îl cunoștea pe
Mircea... Atunci?
începea să se întunece. Pe unul din pereți,
focul din sobă își reflecta șerpuirile roșietice.
De afară, străbătând încremenirea casei, veni
un cântec răgușit; cântec de chefliu sau de pri
beag. Simone încercă să-1 recunoască. Era o
melodie cunoscută, din acelea lansate de ca
priciul unei zile și menite să obsedeze timp de
o lună bulevardele.
Se sculă, se îmbrăcă, ieși din nou. Pe bule
vardul Elisabeta, între câteva reclame luminoase,
FURTUNA 287
zări zâmbetul lui Chevalier. Un film francez.

Intră. Sosise la sfârșit, adică acolo unde bana
litatea cupletului final înviorează dulcegăria unui
epilog cu sărutări.
In pauză, cineva se așeză lângă dânsa. Lu
mina se stinse ; începu jurnalul. O cursă de în-
not, un dans nipon, un discurs al președintelui
Lebrun... Simone simți, la braț, o atingere
ușoară. Aterizarea unui avion, lansarea unui
cuirasat, desvelirea unui monument... Altă atin
gere, ceva mai apăsată, la picior. Simone își
schimbă locul.
începu filmul Un ștrengar fără ocupație pe
străzile Parisului. O fetiță blondă se îndrăgo
stește de ștrengar. Părinții o ceartă, toată lumea
o condamnă. „Pentru ce îți place?" „Fiindcă
”.
e
drăguț, cântă frumos și râde de boeri..."
Simone nu așteptă ca ștrengarul să devie ve
detă șiii ieși.
Permettez que je vous accompagne ?
- Pi
Simone se întoarse. Un tânăr, cu pălăria în
mână și zâmbetul obraznic. ,0 sfida. Un cap
lins, o față pudrată, o franțuzească de „maître
d’hôtel". Simone străbătu strada. Individul o
urmă.
-• J’étais à côté de vous, au cinéma. Voulez-
vous faire une promenade ?
Individul nu putea, ști că Simone era străină.
Ghicise însă că nu era o femeie oarecare. Și
îndrăsnea pe franțuzește ceeace pe românește
ar fi părut o necuviință.
Simone lăsase mașina vis-à-vis. Se urcă. In
dividul înțelese. Nu era o femeie pentru el.
Salută totuși respectuos fiindcă dacă o femeie
poate costa o mie de lei, sunt mașini ce nu
se iau fără un milion.
Ajunsă acasă, se simți mai tristă ca îna-
inte. Obosită. Slabă. Ce făcea acum Donici ?
Se va. întoarce
î mâine ?... Și dacă va întârzia ?...
In orice caz,, când se va întoarce, îi va vorbi.
rp—“
Ii va spune... Dar ce să-i spună? Nu, era o
copilărie...
Nemișcată în fața ferestrei, cu fruntea lipită
de geam, se u gândi la cuvintele rostite la Sinaia:
„Nu-ți cer iubire, fiindcă sunt lucruri ce nu se
poruncesc. Iți cer o prietenie... Atât".
XXIX
Donici sosi a doua zi, puțin înainte de amiază.

Avea aerul obosit ; totuși, o mulțumire vădită
se citea in ochii limpezi. Fără îndoială, călăto
ria aceea, deși scurtă, nu se încheiase fără
rezultate.
Revăzând-o pe Simone, în timp ce o săruta,
i se păru că simte o răceală.
— Ce ai ? — se îngrijoră. Și privind atent fi
gura palidă : — Pari obosită.
— Nimic. Puțină migrenă...
Donici dădu din cap, neîncrezător, și continuă
s’o privească. Nu atât fața palidă, cât ochii tur
buri îl nelinișteau. Niște ochi osteniți, ca după
o noapte de mâhnire și de veghe. Și, cu un gest
bun, ridică mâna spre o mângâiere.
— Unde e valiza? — făcu dânsa, ferindu-se
ușor.
— Am lăsat-o în hali... Nu, nu chema. Mă
duc eu.
Trecu în hali, apoi în dormitor, și sună spre
a i se pregăti baia.
La masă, deși puțin moleșit de baia caldă,
vorbi mereu, cu vioiciune, trecând dela un su
biect la altul, întrebând-o pe Simone ce făcuse
în ajun, dacă nu-1 căutase cineva, apropiat și
vesel cum de mult nu mai fusese. Simone răs-
*9
pundea scurt, cu acelaș aer ostenit, oarecum

absent, pe care Donici i-l văzuse dimineața.
— Dar ce ai? — se aplecă deodată; — și apu-
cându-i mâna, cu un vag accent de mustrare:
— Azi că sunt și eu mai mulțumit...
Simone nu răspunse. La ce bun ? Aceasta
era, da: era mulțumit de ceeace făcuse ; dar ea,
ce conta ea ? Ce contau singurătatea, gândurile,
dorințele ei ?
Și o ciudă aspră risipi deodată mâhnirea în-
năbușită.
— Nu mi-e așa bine... Aș vrea să mă
odihnesc.
Și, cu o mișcare bruscă, se sculă.
Câteva minute mai târziu, intrând la 'rândul
său în dormitor. Donici o găsi ghemuită pe di
van, cu capul adâncit în pernă, cu ochii închiși.
Convins că adormise și pentru a nu-i turbura
odihna, trecu în birou, luă o carte și se retrase
în salonaș. Acolo, după câteva pagini răsfoite
distrat, ațipi.
Se trezi pe la patru, cu o nelămurită senza
ție de apăsare în tăcerea prea adâncă. Cu gân
dul la Simone, depuse cartea, se sculă, și înnă-
bușind pașii, se întoarse în dormitor.
O găsi cu cotul rezemat de pernă, frunzărind
o revistă de mode, din acelea cumpărate în ajun.
— Ești mai bine? — se îngriji.
— Da... Totuși, aș dori să iau puțin aer.
— Cum vrei. Numai să nu te obosești. Ar fi
mai bine să ieșim cu mașina.
— Mergi și tu ? — strecură ea, răsfoind mai
departe foile mari, ca și cum ar fi pus o între
bare neînsemnată.
. Da. — Privi afară: — E frumoasă șoseaua,
azi...
O jumătate de oră mai târziu, coborau.
In dreptul garajului deschis, Donici se opri, se
FURTUNA 291
urcă in mașină, o porni apoi lin pe aleea curbă

ce ducea la stradă și, in fața porții de fier, în-
frână încet, deschizând portiera spre Simone.
— Aș vrea să conduc eu — îl rugă dânsa,
care îl așteptase lângă poartă. — O să mă în
vioreze... — și în timp ce lua loc la volan: — Nu
te supără?
— De ce? Dacă îți face plăcere...
Deși glasul lusese afectuos, Simone desluși
în el o bunăvoință ce o biciui. Până când tonul
acela de indulgență, ca față de o minoră? De
aceea, cu un râs strident :
— Ce vrei, așa sunt copiii... — și, apăsând
nervos pe accelerator, avântă mașina pe șosea.
In după amiaza cristalină șoseaua se întin
dea netedă, lucioasă încă de zăpadă topită și
de răsfrângerile soarelui ce cobora, prin împle
tiri de crengi, spre îmblânzirile asfințitului. O
animație neobișnuită, o încrucișare de mașini,
de trăsuri chiar, înviora drumul asfaltat, răsco
lea tăcerile aleelor din jur, strecurând presimțiri
de primăvară peste amintirea întunecării din ajun.
La primul viraj spre netezirile șoselei, Simone
încetini brusc, acceleră iar, încetini din nou, ca
pentru a încerca în nervozitatea motorului pu
terea lui de avântare.
— Ce faci ? — o mustră Donici.
— Ce să fac? Mă joc... — și cu acelaș râs
strident dinainte : — Așa sunt copiii...
Și, sfidător, repetă jocul. Donici o fulgeră cu
o privire. Ce însemna gluma aceea? Dar pro
filul pe care îl bănuise zâmbitor și ironic apă:
rea aspru, dimpotrivă, voluntar, cum niciodată
nu fusese.
Se apropiau de Arcul de Triumf. Depășiră
Arcul de Triumf, pătrunseră, cu o iuțeală spo
rită, pe aleea liberă și lină unde șoseaua se
deslănțue spre Băneasa.
Instinctiv, Donici coborî privirea la tablou: 90...

— Mai încet. Nu vezi ?... Ne apropiem de
viraj.
Drept răspuns, Simone împinse accelerația
până în fund.
Și goana, goana absurdă, goana nebunească,
începu.
Depășind, una după alta, mașinile din față,
atinseră Vila Minovici, trecură de pod, trecură
de Potou. Dincolo de Potou, o altă mașină, ac
celerată înaintea lor în goană egală, încetini
brusc ; dintr’o smucitură de volan, Simone o
ocoli, o depăși; se adânciră apoi din nou, ca o
deviată săgeată, pe drumul curb ce cotește spre
pădure.
— Ce înseamnă asta ? — strigă Donici, și,
încă odată, privi kilometrajul: no...
Cu un gest sec, Simone dădu din umeri. Pe
vibrațiile volanului, mâinile strânse se încleștară
mai dârz.
120...
— Isprăvește ! Nu vezi ?...
? Amuți. La ce bun? II auzise oare, îl mai
auzea ea oare ? Dar erau oare Simone, erau ea,
ochii aceia duri, aproape cruzi, gura aceea cri
spată, bustul acela înclinat înainte ca pentru o
vijelioasă înfruntare ? Nedumerit, rămase s’o
privească, neștiind ce să creadă. Nu era prima
oară când întâlnea un capriciu la o femeie ;
pentru prima oară, însă, surprindea mai mult
decât un capriciu la Simone.
Ï25...
Simți, femeia, neputincioasa mustrare a ochilor
mâniați ? Pe profilul încordat trecu un zâmbet
fugar : un zâmbet rău, sfidător, de dușmănoasă
voință răsvrătită. Și de mândrie, totodată...
Mândrie de distanțe învinse, poate, de primejdii
învinse, poate ; mândrie de a se simți, alături de
FURTUNA 293
omul acela, mai puternica decât el, stăpână pe

voința lui, pe viața lui, chiar... Da, o alunecare
de mână, o simplă oscilație de volan, și omul
acela n’ar mai fi, ca și dânsa — dar ce conta
dânsa ? — decât o neînsuflețită strivire însânge
rată. Și acul urca, lin, nepăsător, punctând mai
departe frenezia nebunească.
130.. .
Nu mai era o mașină acum, nu mai era o
simplă goană, ci o adevărată furtună, deslăn-
țuită in vuet uriaș spre spintecările zării. Vilele
din jur, Otopenii, aleea spre Băneasa : atâtea
vertiginoase puncte vertiginos depășite. De o
parte și cealaltă a șoselei, în lumina roșietică a
asfințitului, în trepidațiile motorului, pomii nu
mai erau decât o tremurândă alunecare de trun
chiuri și de crengi, o înfiorată rețea de linii
frânte și de răzlețe pete cenușii. Și în iuțeala cre
scândă, învingând stavila parc-brise-vùxn, biciuind
obrazul, biciuind urechile, aerul însuși se mate
rializase, se închegase parcă : apăsare de vâjâit
sonor întretăiat fulgerător, la intervale, de ful-
gerătoarea încrucișare a altor mașini. Și acul
urca, fremăta, tot mai sus, spre extrema limită
a vârtejului...
135-
— încetează ! Nu înțelegi ?
Alt zâmbet, altă ridicare de umeri...
Străbateau acum porțiunea asfaltată ce se în
tinde, dreaptă ca o întinsă panglică dreaptă., spre
singurătățile Snagovului. In vâjâitul asurzitor al
motorului, prin văpaia asfințitului ce dilua ro-
șietic zările pustii, astfel cum privea înaintea lui,
Donici avu senzația că nu un drum pământesc
spre o pământească țintă străbateau acolo, ci
nesfârșita cărare a unui gol nesfârșit.
140.. .
Intr’o încordare nouă, Donici se stăpâni.
Unde vroia să meargă femeia aceea ? La

Snagov ? Mai departe ? Și cât avea să dureze
goana absurdă ? Era nebună... încă un sfert de
oră, o jumătate de oră, și seara avea să co
boare...
145...
Resemnat, dezarmat, știind că orice cuvânt, in
goana aceea, in nebunia aceea, era o primejdie, se
ghemui mânios în colțul lui. Și pe drumul asfal
tat, in vâjâitul asurzitor al motorului, in văpaia
asfințitului ce dilua roșietic zările pustii, trecură
de Snagov, trecură de pădure, se adânciră —
apocaliptică furie —în zările pustii, ca pentru o
înflăcărată depășire pământească...
Deodată, smuls din încleștarea piciorului, mo
torul păru că se destinde, iși încetini pulsațiile.
Peste vârtejul tot mai potolit, vântul se auzea
acum mai tare, apoi, puțin câte puțin, vuetul lui
se risipi, deveni o tânguire, se pierdu într’o
adiere. Și lin, molatec, ca într’un sfârșit de sbor
ostenit, mașina coti spre o alee lăturalnică, se
mlădiă într’un viraj, reveni la drum.
Se întoarseră, încet, încet de tot, în timp ce
apusul se stingea departe spre învăluiri de amurg.
Pe cer, o primă stea palidă se aprinse ; în
dreptul Cotrocenilor, ca o tremurândă răsfrân
gere a sclipirii de sus — veste de înserare în
profilarea orașului — o mică lumină fremătă.
Adâncit fiecare în colțul său, depărtați, amândoi
tăceau. Dânsa, moleșită’ parcă după încordarea
prelungă ; el, nepăsător, socotind zadarnică o
târzie mustrare. Pe fața ei, atât de încordată,
atât de dârză încă puțin mai înainte, plutea
acum un fel de seninătate tristă, o limpezită
destindere ostenită. Și în mersul încet, aceeași
oboseală părea că se transmisese alunecărilor
mașinii, ce pulsa ritmic, monoton, ca odihnindu-se
de goana febrilă.
FURTUNA 295
Pe când străbateau Călea Victoriei, în dreptul

Finanțelor, Simone spuse sec :
— Aș vrea să văd un film.
— Un film ? — făcu el, fără să se întoarcă.
Ții neapărat ?
Un zâmbet rău trecu pe buzele subțiri.
— Da.
Și cu un gest de redeșteptată îndârjire, viră
spre Bulevard.
Se opriră la Aro. Pe stâlpul patrat, în litere
roșii, un titlu francez : „Madame Bovary". In
trară. Ajunseseră pe la jumătatea spectacolului,
într’o sală aproape tixită. Se așezară la primele
locuri găsite, aproape de ecran.
Puțin înainte de sfârșit, la scena sinuciderii,
interpretată germanic și greoi, Simone făcu o
mișcare.
— Să mergem... E stupid. Și, fără a aștepta
un răspuns din partea celuilalt, se sculă.
Fără un cuvânt, rece, impasibil, Donici se
sculă la rândul lui.
Străbătând hall-ul, se încrucișară cu râsul a
două femei ultra-vopsite ce gesticulau.
— Mais oui, chez Cina !... Ah, ce que j’ai
rigolé ! Il était ivre mort, imagine-toi, et me
pinçait... me pinçait...
Privirea Simonei scânteia.
— N’am fost niciodată la Cina — făcu brusc.
Mi-ai spus că e elegant... Dacă am merge di-
seară ? (se uită la ceas)... E șapte : tocmai timpul
să mă îmbrac...
Donici dădu din umeri, și, ca înainte, pe când
străbateau Calea Victoriei :
— Ții neapărat ?
Acelaș zâmbet îi răspunse :
— Da.
In seara aceea Cina se prezenta ca în zilele

bune din depărtata-i epocă de vogă.
In fund, la o masă din dreptul canapelei, Tilică
Burilianu prezida estetic, cu o boerească desin-
voltură împotriva solemnității bărbii albe, o dis
cuție în care comesenii lui, două doamne tinere
și un bărbat toarte elegant, se avântaseră cu
vădită aprindere. In colț, prințul și prințesa Fau-
cigny-Lucinges priveau în aristocratică tăcere miș
cările din sală. La mijloc, în apropierea pătra
tului gol amenajat pentru dans, așezată în fața
soțului ei și înconjurată de câțiva admiratori,
doamna Zănescu înviora in cristaline râsete o
masă intimidată : omagiu de sfială bărbătească
pentru o frumusețe cu sclipiri exotice. Mai de
parte, între Bébé Grădișteanu și Lică Radovan,
Nicușor Bărdescu arbora o țigară de foi pe un
profil nervos. Apoi, risipite între câteva mese
ocupate de străini, englezi in mare parte, masa
contelui della Porta, a soților Mănescu, masa
prințului Ghica, aceea, mai mică și veșnic sin
guratică a lui Sturdza.
Nici prea multă lume nici prea puțină : atât
cât ii trebue unei săli cu tradiții de eleganță,
pentru a păstra, fără monotonie, un farmec elegant.
La apariția lui Donici și a Simonei, o ușoară
mișcare de capete concentra asupra lor atenția
sălii. Nu era prima oară când perechea aceea,
pe care rar o întâlneai prin localuri, producea
senzație intr’un local. De data aceasta însă, mai
mult decât asupra lui, privirile se opriră la
Simone.
îmbrăcase o rochie neagră, elegantă și simplă
ca desăvârșirea. Un decolteu discret scotea în
relief, prin însuși contrastul cu culoarea rochiei,
mlădierea delicată a gâtului și puritatea albă,
sclipitoare, a feței palide. Un mic colier de
perle ; pe pulsul fin, ceasul-brățară cu briliante
FURTUNA 297
erau singurele podoabe. Desăvârșire pariziană,

căreia se adăoga însă farmecul subtil și vapo-
ros al unei feminități orgolios biruitoare.
Astfel, deși apariția ei in București, cu două
luni înainte, fusese imediat semnalată, deși mai
fusese văzută, in câteva rânduri, prin localurile
la modă, prezența-i neașteptată stârni o reînnoită
admirație. 1 se cunoștea gustul rafinat, aproape
unic ; totuși, din mișcările încete, din mersul le
gănat, din strălucirea ochilor mari, radia, în
seara aceea, un farmec amețitor și turbure, o
eleganță sensuală și felină. Toată mândria, toată
vraja femeii, atunci când iubirea și ura o răs
colesc.
Precedați de doi chelneri și de un „direc
tor" adunați fulgerător, se îndreptară spre un
colț mai retras, în timp ce în drumul lor, peste
mesele ocupate, șerpuiau nelămurite șoapte.
— Da, e drăguț... — aprobă Simone, aruncând
o privire mai atentă asupra sălii.
Un maître d’hôtel impasibil și rigid le întinse
un menu, în timp ce un chelner înarmat cu cre
ion și carnețel se pregătea să ia comanda. Ale
seră ceva la întâmplare, ca doi oameni veniți
mai mult pentru a petrece un ceas decât din
dorința de a mânca.
Intre timp, masa de lângă ei se ocupase : doi
bărbați, din care unul, o figură ștearsă de don
Juan pomădat în căutare de succese, începu s’o
fixeze pe Simone. Deși nu-i dăduse nici o atenție
și nu-1 privise decât o singură clipă, atunci când
se așezase, instinctul ei de femeie îi îngădui să
simtă imediat atenția aceea ce nu putea, cel mult,
decât s’o plictisească. Totuși, în constatarea ra
pidă, o scânteie ciudată îi sfredeli privirea.
In timp ce gustau din mâncările aduse, un
grup sgomotos trecu in fața lor și se instala la
o masă mai depărtată, cu siguranță reținută.
— Cine e acela? — întrebă Simone, întorcân-

du-se discret spre un bărbat între două vârste
ce se așezase în capul mesei, cu un aer de săr
bătorit.
Donici, care îl văzuse dinainte, răspunse fără
să privească :
— Un senator.
— Da ? Așa de tânăr ? (rămase puțin să-l
studieze)... E distins. Pare un om bine.
— Da. Fură bine.
Simone luă un aer contrariat.
— De unde știi? Trebue neapărat...
Donici dădu din umeri și continuă să mănânce.
— Ciudat — urmă ea.*— Cum cineva ajunge
la o situație trebue neapărat să fie necinstit...
N’aș fi crezut.
Spuse lui Donici, pentru el, cuvintele acelea
sunau aproape jignitor. Simone îl cunoștea destul,
acum, pentru a ști că nu era om de a se pro
nunța cu ușurință și că nu putea fi confundat,
deci, cu flecarii de rând. Totuși, hotărît să treacă
cu vederea peste repetatele ciudățenii ale femeii,
preferă să tacă.
Orchestra atacase acum o bucată lentă, pre
lungită în surdină pentru a nu stingheri convor
birile din sală. Ii urmă apoi alta, mai lungă,
aproape melancolică, apoi o romanță românească.
Unul lângă celălalt, tăcuți, Simone și Donici
priveau acum în jurul lor, așteptând cafeaua.
Isprăviseră să mănânce, și, tot așteptând. Donici
aprinsese o țigară, în timp ce Simone sorbea,
cu gesturi încete, din paharul cu vin.
— Nu mai termină cu această muzică — făcu
ea deodată ; și privind pătratul de parchet, pă
strat gol în mijlocul sălii :
— Nu spuneai că se dansează ?
— Vrei să dansezi ? — zâmbi el.
— Cu cine ?
FURTUNA 299
Și începu să râdă : un râs sec, zeflemitor,

care pe Donici îl biciui.
— Dacă ții neapărat putem pleca la „Melodj'".
Sunt destui dansatori profesioniști... Am auzit
chiar că e și un francez.
— Adevărat ? (și sfidătoare) Poate, mai târziu.
In clipa aceea, delà masa senatorului, se ri
dică o pereche tânără, urmată, la altă masă, de
o a doua; și deodată, peste glasurile sălii, aco-
perindu-le strident, răsună o rumbă.
încetul cu încetul, localul se umpluse ; și, fie
vinul, fie muzica dansului vioi, o veselie din
ce în ce mai pronunțată înviora acum figurile
destinse. Pe parchetul lin, alte două perechi de
dansatori le urmară pe cele dintâi.
— Mai e vin ? — tăcu Simone, întinzând paha
rul golit.
— Nu știu... (și făcând semn spre chelner) Vrei
să mai bei ? N’ai mâncat aproape nimic.
— Și apoi? Dacă îmi face plăcere...
Pe când chelnerul revenea cu o altă sticlă,
Donici răspunse salutului unui bărbat care mânca,
în colțul opus, singur la o măsuță rotundă. Un
om de vreo treizeci de ani, îmbrăcat cu o ele
gantă discreție și cu o figură expresivă ce nu
lipsea de finețe.
— Parcă l-am mai văzut...—spuse Simone, pri-
vindu-1 atent.
— Da, ți l-am prezentat acum o săptămână,
la Capșa.
— A’, acela care vorbea mereu ? (începu să
râdă la amintirea teoriilor celuilalt, un obsedat
de impresionism, și uitând de plictiseala pe care
o mărturisise după plecarea lui) E foarte sim
patic... (ridică paharul umplut)... Dansează ?
— Vrei să-l inviți? ironiză Donici —oprindu-1
pe chelner să-i mai toarne.
Simone avu un râs silit.
— Nu, dar poate că mă invită el...

De data aceasta, cât era de stăpân pe dân
sul, Donici avu un gest de enervare.
— Dacă ții neapărat, putem merge dincolo...
Ți-am mai spus-o.
— La „Melody" ? — și cu acelaș râs silit, pri
vind ceasul: — De ce? Ca să deschid localul?
— Cine știe, poate că îl și închizi...
Fața femeii se încordă. Ó presimțire rea, de
izbucniri apropiate, o străbătu. Ultimele cuvinte
insă, neprevăzute, aspre, o jigniseră adânc. Cu
o mișcare rapidă, întoarse capul spre mijlocul
sălii, apoi, provocator, sarcastic, începu să pri
vească spre tânărul dela masa rotundă.
La masa rotundă, tânărul o privea mai de
mult. Discret, cu abile ocoliri pentru a nu fi
surprins de Donici, cu destulă insistență, totuși,
pentru ca Simone să nu fi observat. Și, vă
zând-o că îl privește, se aplecă din nou, adânc,
în timp ce un zâmbet abia perceptibil îi des-
tindea figura rasă.
Deodată, în timp ce după o scurtă pauză, or
chestra ataca un vals, se sculă, trecu prin mij
locul sălii, se apropie cu desinvoltură de masa
tipului pomădat, schimbă câteva cuvinte cu el,
apoi, cu un gest firesc, trecând pe lângă Donici,
se opri.
— Ce mai faceți, domnule Donici? Nu v’am
mai văzut...
Donici făcu gestul să se scoale : politeță rece
ce paraliza mai mult decât o fățișă rezervă.
— Nu, vă rog, nu vă deranjați — se grăbi
celălalt.
Sărută mâna Simonei, o strânse respectuos
pe aceea a lui Donici ; însfârșit, văzând că acesta
nu spunea nimic, se înclină" cu vădita intenție
de a se îndepărta. Simone profită de plecăciunea
aceea, și, ca și cum ar fi interpretat-o ca o in-
i-î'-'t ZrJT’.Z- -»r^nr
I Bibiict cca„;
I ; —SISI
FURTUNA 301
vitație, se sculă. Instinctiv, celălalt se întoarse

spre Donici.
— Te rog — făcu acesta; și, calm, aprinse
o altă țigară.
Prezența Simonei în rândul dansatorilor stârni
o ușoară mirare, urmată, după puțin, de o spo
rită mișcare de admirație. Pentru prima oară
lumea o vedea dansând, și eleganța desăvârșită
a mișcărilor, mlădierea aceea felină ce îi dădea,
în anumite clipe, un farmec atât de turburător,
o izolase imediat de grupul celorlalți.
Reluându-și locul la masă, întinse paharul.
— Ești bun ?
Părea încălzită : pe fața ușor îmbujorată, ochii
străluceau acum, turburi, răutăcioși. Fără un
cuvânt, Donici ridică o mână spre chelner, îi
făcu semn să servească, și cu acelaș calm netur
burat, continuă să fumeze. Dar Simone, care îl
cunoștea, știa ce putea să însemne, în anumite
împrejurări, calmul acela mai primejdios ca o
mânie. Și, din nou, aprinsă de o diabolică do
rință de а-l exaspera, privi spre măsuța ro
tundă.
Urmă un tango, apoi o rumbă, apoi iar un
tango. Și de fiecare dată, cu o îndrăzneală de
care ea însăși se miră, se ridică spre a dansa.
Și de fiecare dată, întorcându-se la masă, îptre
pauzele scurte, ceru de băut.
Acum, o mișcare de curiozitate începea să
învălue masa lor. Gesturile febrile ale Simonei,
vioiciunea turbure a privirii, unele cuvinte ro
stite cu glas tare dăduseră a înțelege celor
dimprejur că ceva se petrecea între cei doi. Și
curiozitatea sporea clipă cu clipă, nesocotită de
Simone, apăsătoare, dureroasă însă, pentru Do
nici. Figura acestuia se crispa tot mai mult, din
ce în ce mai dură, din ce în ce mai exasperată.
Astfel, cum Simone întindea din nou, tot mai
sfidător, paharul pe jumătate gol spre а-l umple

până sus, o hotărîre bruscă îl descleștă.
— Să mergem.
Simone se prefăcu că nu înțelege.
— De pe acum ? E prea de vreme, Ce să
facem acolo ? Nu e nici unsprezece.
Cu o ultimă sforțare, Donici se stăpâni.
— Nu dincolo. Acasă.
— Acasă ? Pentruce ? E așa de bine aici...
Donici repetă sec :
— Să mergem.
Drept răspuns, Simone ridică paharul la gură.
Timp de câteva secunde, Donici tăcu; însfârșit,
învins de exasperarea surdă ce mocnea mai de
mult :
— Nu-ți ajunge?—izbucni.
Glasul, privirea, mâna însăși fremătaseră.
Femeia simți că depășise, poate, limita sfi
dării ; astfel, lăsând paharul, cu un glas îm
blânzit :
— De ce te superi? Odată că am vrut și eu
să mă distrez...
— Știu, dar e destul.
— De ce, destul ? Mă simt așa de bine... (și
străbătută de o evocare) Parcă aș fi în Italia,
acolo, la Excelsior... Iți amintești?
Se opri, încercând să împrospăteze, în mintea
turbure, seara depărtată și turbure, și cu glas
pierdut, ca vorbind cu ea însăși :
— Da, ca la Napoli... Nu-i așa ?... Ca la Napoli...
Donici o privi drept; și deodată, cu o descă
tușată cruzime, tăios, agresiv :
— Nu. Ca la Paris.
Cuvântul căzu ca un trăznet.
Parisul...
Intr’o fulgerare, femeia se revăzu în el, pierdută
în el, amețită în el... Revăzu saloanele mari, bule
vardele febrile, prietenii, prietenele... Revăzu pe-
FURTUNA ЗОЗ
trecerile, localurile înghesuite, diminețile palide,

nopțile absurde, retrăi, dincolo de împăienje-
nirile timpului, tot ce risipise și coborîse o
tinerețe...
In mâna ridicată, paharul tremură ; pe fața
deodată palidă, aproape cadaverică, ochii turburi
luciră, se întunecară, luciră din nou. Apoi, mâna
ca și fața coborîră, în timp ce sub fruntea aple
cată și albă ochii se închideau.
Parisul...
De ce, de ce cuvântul acela ?
Și pentruce, pentruce rostit de el?
Plecară după câteva minute, în timp ce afară,

în strada pustie, peste palatele stinse, fulguia
un început de ninsoare.
Tot drumul, nu scoaseră un cuvânt. Ajunși
acasă, se culcară imediat, fiecare în odaia lui.
cu un „bună seara" abia șoptit—ca doi străini.
XXX
Și ceea ce mocnea mai de mult, izbucni a

.doua zi.
Isprăviseră masa și, ca deobicei, trecuseră in
salonașul alăturat, unde servitorul le servea ca
feaua.
Donici, care nu ieșise deloc în cursul dimi
neții, păstrase tot timpul un aer îngrijorat ; totuși,
masa se desfășurase normal, în schimburi de
cuvinte obișnuite, aproape neînsemnate, așa cum
se întâmplă adeseori, între doi oameni ce se văd
mereu, prin faptul că trăesc alături. In fond,
însă, în pauzele dese, chiar în frazele schimbate
nepăsător, mocnise ceva greu, un fel de amenin
țare înnăbușită cu presimțiri de îndepărtări ire
parabile.
Apoi, deodată, în salonașul alăturat, sufletele
încleștate se ciocniră.
Simone fu aceea care începu.
întinsă pe divan, cu cotul rezemat de o pernă,
luase cafeaua încet, cu gesturi prea calme pen
tru a nu fi și studiate. In fața ei, pe fotoliul cel
mai apropiat, Donici, cu gândul vădit departe,
impasibil, străin, își termina țigara. Și o tăcere
lungă, ce părea că avea să se prelungească încă
mult timp, îi învăluise iar. O tăcere ostilă,
grea de nelămurite așteptări, atât de grea încât,
, de două ori, Simone fusese pe punctul să vor-
FURTUNA 305
bească. Dar teama celor ce aveau să urmeze,

ce era sigură că vor urma, o oprise brusc. Până
când, preferând orice ciocnire acelei tăceri mai
aspre ca vorba cea mai aspră și exasperată, pe
de altă parte, de calmul celuilalt :
— Nu ieși azi? —începu deodată.
— Să ies?— se întoarse Donici. — Nu. Pen-
truce ?
Simone luă o țigară, o aprinse la bricheta ce
se afla pe măsuța joasă de lângă divan, aspiră
de câteva ori, și cu o desinvoltură voită :
— întrebam așa. Cum ai mereu treabă...
Donici simți îndârjirea; totuși, drept răspuns,
se mulțumi sădea din umeri. Femeii, gestul ne
păsător îi displăcu.
— Te supără că te-am întrebat? lartă-mă,
nu știam... (îndreptă, cu o atenție exagerată, o
cută de pe mâneca capotului). — Mă ierți, nu-i
așa ?
Donici deschise gura spre un răspuns dar,
încă odată, socotind zadarnică orice replică,
păstră tăcerea.
— De ce nu ieși ? —reluă Simone ; și glasul
ei, tot mai aspru, se ascuți în ironie. Gândește-te
bine, poate că ai uitat ceva... Poate că ai treabă...
Azi dimineață n’ai ieșit, ieri după amiază ai fost
cu mine...
Cuvintele, ca și tonul cu care fură rostite,
erau nu se putea mai elocvente. De data acea
sta, Donici păru că își pierde cumpătul.
— Ce înseamnă aceste vorbe ? —și, cu un gest
mâniat, strivi țigara în cenușa scrumierii.
Femeia luă un aer naiv, în timp ce o bucurie
rea îi lumina pupilele.
— Nimic. Ce vrei să însemne? M’am mirat
că n’ai ieșit. E prima oară că se întâmplă...
(scutură țigara pe marginea scrumierei, urmări
cu privirea o rotocoală de fum ce se pierdea tot
ao
Зоб OVID DENSUȘIANU-FIUL
mai nelămurită spre tavan, și fără a coborî pri-

virea)... Și ultima, desigur.
Donici se sculă. Simone presimți o izbucnire;
și învingându-și teama într’o aprigă încordare
de voință, se pregăti să înfrunte ieșirea aspră.
Dar niciun cuvânt nu răsună; doar pașii grei,
între fereastră și divan, trădau acum neliniștea
celuilalt. Totuși, cu capul plecat, ghemuită mai
departe spre o felină apărare, continuă să aștepte.
Depărtându-se de fereastră, Donici se apropia
acum de divan. Și drept în fața Simonei, cu un
glas calm, aproape îngăduitor, care o surprinse :
— Decât să-mi spui răutăți, ai face mai bine
să-mi explici ce au însemnat ciudățeniile de ieri.
Simone zâmbi : un zâmbet rău, de abia stă
pânit sarcasm. Să explice... Mai era nevoie să
explice? Și interpretând blândețea celuilalt drept
un început de înfrângere:
— Care. ciudățenii ? Nu înțeleg... (strivi la rân
dul ei țigara care se stinsese)... Numai dacă nu
numești ciudățenii faptul că am vrut să mă
distrez... Atunci, firește...
Și, într’un gest de sfidare, ridică ochii spre el.
Donici o privea acum, cum niciodată n’o pri
vise : dârz, dușmănos, aproape cu cruzime.
Totuși...
Ochii femeii scânteiară, mari, nedumeriți.
Ceva nelămurit, ceva turbure aluneca acum
în ochii celuilalt ; un amestec straniu pe care
femeia nu-1 putu desluși, ca și cum, dincolo de
înverșunarea ostilă, s’ar fi furișat nu știu ce
blândă, nestăpânită înduioșare. Ce însemna pri
virea aceea, ce se petrecea acum în sufletul
destins? Destins, da... Clipă cu clipă, privirea
se îndulcea, se întrista aproape, ca într’o părere
de rău... Și ceea ce nici intuiția ei de femeie
n’ar fi izbutit să deslușească, se desvălui, se
netezi afectuos în trei cuvinte :
FURTUNA 307
— lartă-mă. Ai dreptate...
Simone tresări, uimită, în timp ce un fior
cald, un fior de răscolite duioșii reaprinse, o
străbatea. Se așteptase la o izbucnire aspră, la
o neînduplecată înfruntare de voință, și nu gă
sise decât un cuvânt, cel mai adânc cuvânt pe
care o mândrie de om îl poate spune.
Acum, cu o mișcare lentă, Donici își reluase
locul pe fotoliu și, aplecat spre Simone, cu coa
tele rezemate de genunchi, cu mâinile împletite
între genunchi, cu ochii ațintiți departe, părea
că își cântărește adâncurile.
Și, mai bun, atât de bun încât răsună aproape
tânguitor, glasul afectuos reluă :
— Da, Simone, ai dreptate... (luă mâna femeii,
o strânse ușor, și mângâind-o)... O recunosc.
Nu, nu-mi spune nimic. înțeleg ce vrei să-mi
spui. Da... Nu e un cuvânt din câte ai putea
rosti în clipa aceasta, pe care eu să nu-1 ghi
cesc, pe care să nu-1 prevăd, în ori ce caz... Și,
încă odată îți spun, ai dreptate... Dar nu e ni
mic de făcut... Nu pot fi ceea ce vrei...
Atâta tristeță se desprindea din glasul blând,
atâta părere de rău, încât Simone fu mișcată.
Tot ce rămăsese, în adâncurile ei, ca asprimi
de răsvrătire, se risipi, se topi la flacăra năval
nică a acelei mâhniri de om ce suferea de go
lul său, și nu se sfia s’o recunoască. Pentru
prima oară, poate, de când era cu dânsa,
era sincer ; pentru prima oară suferea,
arăta că suferă... Și aceasta pentru dânsa,
pentru ei, pentru tot ce îi despărțea, pentru tot
ce îi îndepărtase până atunci și avea să-i înde
părteze și mai mult. Căci cuvintele lui închi
deau și zările nădejdii. Le închideau, da... Dar
când un suflet poate rosti astfel de cuvinte, și
așa cum le rostise, poate oare să rămână închis,
să nu cedeze, să nu se schimbe chiar?
Peste mărturisirea lui, peste apăsările ei, licări

o lumină de nădejde: o feminină nădejde de
iubire. Astfel, strângând într’un nestăpânit avânt
mâna ce o mângâia :
— Nu, Mircea, nu... Ascultă... Ascultă ceea
ce îți spun...
Se opri, în fața unui gest al celuilalt; un
gest calm, ostenit, ca pentru a împiedeca o stă
ruință zadarnică.
— Nu, Simone, nu-mi spune nimic... Mi-ai
dstăinuit destule lucruri, mi-ai desvăluit destul
sufletul tău... Eu trebue să vorbesc acum... Da,
tot ce mi-ai spune e de prisos. înțeleg că ne
păsarea mea te-а îndurerat... înțeleg tot... înțe
leg că ai nevoie de iubire, că ai dreptul și me
riți să fii iubită... Da, meriți... Ți-o spun cu
toată sinceritatea, cu aceeași sinceritate pe care
mi-ai arătat-o întotdeauna și pentru care îți mul
țumesc... Dar la ce bun ? Sunt lucruri mai pu
ternice ca noi... (întoarse privirea spre Simone)
Eu nu mai pot iubi, Simone... In orice caz, eu
nu mai pot iubi atât cât cereți voi, voi ce cre
deți în iubire, ce n’ați putea trăi fără iubire...
Aveți și voi dreptate, ai și tu dreptate, o re
cunosc, dar s’a sfârșit... nu mai vreau...
— Dar pentruce? Nu înțeleg... Ce vrei să
spui ?
— La ce bun, odată ce sunt sigur de ce am
spus?... Da, sigur... (tăcu, se reculese, și cu
acelaș glas îndurerat) Uite, Simone... Ți-aduci
aminte de seara când ne-am revăzut? Acolo, la
Sinaia... La toate m’aș fi. așteptat, numai la
aceasta nu... Am fost surprins, chiar contrariat...
Apoi, în drumul spre Bușteni, mi-ai spus iubi
rea ta, mi-ai desvăluit o viață... Cum mi-ai vor
bit, de ce, n’are importanță... Un singur lucru
am reținut : că veniseși de departe, că veniseși
FURTUNA 3°9
pentru mine, și că împotriva a ceea ce crezu

sem despre tine, aveai un caracter, aveai un
suflet... Și în clipa aceea, mărturisesc, m’am
gândit că aș putea într’o zi să te iubesc. De
aceea te-am și luat... Și te-am luat, ți-aduci
aminte ? Iară măcar o vorbă, doar gu un gest...
Și am venit apoi aici, am trăit aici, unul lângă
celălalt, două luni și mai bine, până azi... Eu,
închis mai departe în lumea mea, tu, suferind
mereu de această îndepărtare... Dar crezi că eu
n’am suferit ? Crezi că nu mă durea să simt că
sărutările tale erau mâhnite, că vorbele tale
erau mâhnite, fiindcă ale mele n’aveau avânt?
Și crezi că nu mă durea de a nu putea să le
răspund, așa cum eu însumi aș fi vrut? Căci
aș fi vrut, da... Dar pentru aceasta îți trebue
încredere, Simone... încredere în iubire, întâi
de toate... In bucuriile, în trăiniciile ei... Ori,
încrederea mea se oprea la tine, se sfârșea cu
tine... Și nu e destul... Nu, nu e destul...
Sunt clipe ce prefac o viață și slăbiciuni ce
aprind nemărginiri. Trecătoarea slăbiciune a
acelui om puternic nu putea fi oare din acestea ?
Odată mai mult, Simone se amăgi. Și tre
când peste cuvintele grele, voind să învingă
cuvintele grele :
— Nu vorbi astfel, Mircea... nu, n’ai dreptate...
Da, ai înțeles ceea ce vroiam să spun, ceea ce
de zile întregi, de când suntem alături, chiar,
mi-a stat mereu pe buze... Da, sunt mâhnită de
nepăsarea ta, de tot ce simt că ne desparte...
Mâhnită de a fi mereu singură, de a te vedea
venind, plecând, cu acelaș aer recules, închis, în
care simt că sunt străină... Și totuși, recunoaște,
nu ți-am spus nimic, căci așteptam, căci nădj-
duiam... Da, nădăjduiam... Vezi, însuși faptul că
nepăsarea ta mă îndurera, însemna cănădjduiam...
Suferi pentru ceea ce ar putea să fie și nu este.
ЗЮ OVID DENSUȘIANU-FIUL
Mircea, nu mai suferi pentru ceea ce știi că e

deapururi condamnat.. Ori, nu puteam crede,
nu pot crede nici azi într’un sfârșit... Da, Mircea,
un suflet ca al tău nu poate să nu simtă, nu
poate să nu învingă... (întinse bustul, și cu o
privire turbure)... Adu-ți aminte, Mircea, clipele
delà Napoli, amurgul la Posillipo... Nu mă
iubeai, mă cunoșteai mult mai puțin decât acum,
și totuși fremătai... Totul în tine fremăta, gestul,
glasul, până și privirea... Și pentruce? Fiindcă,
era o clipă frumoasă, fiindcă totul era frumos
în jurul nostru... Fiindcă ai un suflet mare,
Mircea, un suflet bun, și suflete ca acesta cer
iubire... Oricât de tari ar fi, ie trebue iubire...
(se aplecă și mai mult, și turburată și mai mult
de însăși evocările scumpe)... Da, Mircea, înțe
leg... Iți lipsește încrederea... Ai pierdut încre
derea, știu... Nu mi-ai spus-o niciodată până azi,
după cum nu mi-ai spus nimic din tot ce ai fost,
și totuși am ghicit... Am ghicit tot ce nu mi-ai
spus, dincolo chiar de tot ce ai scris... Ți-am
ghicit durerile, ți-am ghicit singurătatea... De
aceea te iubesc cum te iubesc, cum nimeni, nu,
nu te-а iubit... De aceea chiar...
Se opri, izbită dureros de un zâmbet ce mija pe
gura lui : un zâmbet trist, neîncrezător ; și ful
gerată de o bănuială, schimbând deodată glasul :
De ce zâmbești? Nu crezi?
Donici dădu din cap, în timp ce pe buzele
strânse zâmbetul murea. O credea, da ; o știa
sinceră, da; dar ce putea dânsa să înțeleagă?
Că pierduse încrederea în iubire ? Și apoi ?
Asta era tot? Nu, nu era numai atât. Èra ceva
mai mult decât atâta, ceva mai înalt, ceva ce
dânsa nu putea bănui. Ceva ce dânsul nu putea
să-i spună. Și chiardei-ar fi spus, era în zadar...
— Nu crezi ? —repetă ea; și ochii îi scânteiară
de o renăscută vrăjmășie.
FURTUNA 311
Din nou, Donici dădu din cap.

— Te cred, Simone, dar la ce bun ?.. E prea
târziu... ascultă-mă...
— Nu, Mircea, nu e târziu... Niciodată nu e
târziu intre suflete ca noi...
Donici avu un gest de resemnare.
— Crede ce vrei, Simone, dar știu ce spun...
(și desprinzând încet, încet de tot* mâna ce ră
măsese strânsă în mâna ei) ...Nu, nu sunt făcut
pentru tine...
Fusese gestul, fuseseră cuvintele ce întăreau,
pe lângă gestul, conștiința unei zădărnicii ?
Mai aprig ca înainte, femeia se încordă. Și în
inima reaprinsă, toate amintirile unui vis o sfre
deliră... Popasul la Roma, călătoria spre Napoli,
popasul la Napoli, drumul spre România, sosirea
la Sinaia, mărturisirea tânguitoare în seara albă...
Toată iubirea, toată umilirea ei... Umilire, da...
Pentru aceasta venise, pentru a auzi acum că
totul era în zadar ? Și totuși, ce dovadă mai
mare de iubire, ca drumul acela făcut pentru
un străin, ca resemnarea tăcută, îndelungă, timp
de două luni, alături de un străin, pândindu-i,
râvnindu-i iubirea ? Căci ce putea să însemne
îmbrățișarea dacă sufletul lui nu-i răspundea ?
O desnădejde vastă, cu presimțiri de nepu-
tinți mai vaste, o aplecă, o învinse iar. Și ui-
tându-și dreptatea, uitându-și mândria, cu un
glas de plâns înnăbușit :
— Bine, am înțeles... o să plec... n’avea nici
o grijă... Te voi lăsa singur... Vei fi mulțumit.
Adevărat, ce caut la urma urmei aici?... Tu ești
un om superior, pe când eu... Ce sunt eu ? O
femeie ca toate, care ți-a cerut puțină priete
nie... O femeie capricioasă, care te chinuește,
care...
Tăcu, istovită de însăși exasperarea ei, sim
țind mândria risipindu-se în încleștarea unui su-
ghiț. Și coborî capul, înfrântă, rușinată, încer

când să ascundă umilința lacrimilor.
Donici rămase nemișcat, privind-o. O milă
nespusă îl cuprinse pentru femeia aceea care se
rugase, care se răsvrătise, care se tânguia acum,
din nou, apărându-și iubirea. Și tot ce nu-i
spusese până atunci, tot ce, de ani de zile, se
irământase în el, îi răscoli deodată sufletul. Un
gust amar, un gust de iluzii apuse, îi crispă
gura. O nestăpânită nevoie de înțelegere îl cu
prinse. Nevoie de a vorbi, de a se mărturisi,
de a înfrânge odată, într’o spovedanie fără
opriri, o. aprigă poruncă de singurătate. Și cu
un glas schimbat, un glas uitat de mult, glasul
tinereții lui încrezătoare :
— Liniștește-te, Simone... Ințelege-mă... Orice
ai crede despre mine, ți-am purtat întotdeauna un
gând frumos... Dacă n’am putut să-ți dau mai
mult nu e vina mea... Ascultă... (se sculă de
pe fotoliu, se' așeză lângă dânsa, ii ridică frun
tea de pe pernele divanului, rechemă, într’o mân
gâiere, toată duioșia rămasă în sufletul închis)
...Nu mă judeca rău... Am avut o tinerețe
tristă, Simone, atât de tristă încât eu însumi nu
mai vreau să mi-o amintesc... E o poveste lungă,
prea lungă, și chiar dacă ai cunoaște-o, la ce
bun ?... Am avut, da, și o copilărie frumoasă,
tot ce poate avea un copil bogat, crescut în lux...
Dar am cunoscut apoi și sărăcia, și singurăta
tea, și foamea... Am cunoscut tot ce un om de
suflet poate să cunoască, poate să sufere într’o
lume lipsită de suflet... Tocmai fiindcă aveam
un suflet, tocmai fiindcă am fost bun... Căci am
fost și eu bun... Am cunoscut și eu, mai mult
decât oricare, divina amăgire a tinereții, a tine
reții ce se avântă, se risipește, se jertfește pen
tru mulțumirea altora, pentru înălțarea altora...
FUR-TUNA 313
Și aceasta m’a înăsprit... căci n’am găsit decăt

minciună... înșelăciune... chiar dispreț...
Făcu o pauză, și coborînd glasul, un glas ce
părea că vine de departe, din stinse zări de
tinerețe :
— Suferințele mari, Simone, nu ți le aduce
viața; ți le creezi tu singur... Vorbesc de sufe
rințele care rămân, care nu pot fi mângâiate
niciodată fiindcă izvorăsc din tine, cu un ger
men izvorît cu tine... Uite, sunt oameni care
au avut o dramă în viața lor, care au avut și
ei, odată, o prăbușire... Totuși, nimic n’a mai
rămas. Viata i-а luat, i-а îndepărtat din ce în
ce mai mult de suferința care îi aplecase... Și
au continuat să zâmbească, au continuat să
creadă... Dacă îi întrebi, vor da din umeri și
vor spune că viața i-а învățat să uite, că vre
mea i-а lecuit... Nu, nu-i asta... Secretul acestei
vindecări stă în faptul că n’au avut niciun avânt,
nicio năzuință... Vorbesc de avânturile mari, de
năzuințele înalte ale vieții... De aceea, desnă-
dejdile, la ei, nu lasă urme... De aceea uită
ușor, de aceea cred și mai departe, fiindcă bu
curia și credința lor erau mărunte... Fiindcă
durerea lor a fost măruntă... Dar când ți-ai fău
rit un vis înalt, când te-ai avântat pentru acest
vis, când ai plămădit in tine o lume ideală, și
ai vrut s’o impui și te-ai amăgit de ea... și n’ai
găsit apoi nimic, în jurul tău, nimic din ce ai
crezut, atunci... Atunci e greu să te reîntorci.
Vorbesc de reîntoarcerile care te fac să te amă
gești din nou, să iubești din nou, ca întâia dată...
Pe măsură ce Donici vorbise, Simone își re
căpătase siguranța. Acum, rolurile erau răstur
nate. Femeia era aceea care asculta iar el, cu
coatele rezemate de genunchi, cu capul între
mâini, cu privirea adâncită în răscolirile trecu
tului, își retrăia dezamăgirile.
— Iată de ce am ajuns aici... — reluă încet.

Ceeace mi s’a întâmplat, n’are importanță.
La ce bun să mai revin ? Am năzuit prea mult,
am crezut prea mult în bunătatea oamenilor,
m’am înșelat prea mult în durerile lor... Da,
am căutat bunătate acolo unde nu era decât
fățărnicie, suflet acolo unde nu era decât un
trup... Suflet !
începu să râdă : un râs strident, sarcastic ca
o batjocură. Și cu o ironie aspră, dureroasă,
după melancolia de până atunci :
— Da, iată marele dușman, boala de care
niciun doctor nu te vindecă... (împins parcă de
o brutală sete de distrugere, de biciuire a tu
turor amăgirilor omenești, ca și cum ar fi vrut
să strivească, sub fiecare pas, avânturile de care
el însuși se hrănise, se ridică și începu să cu-
treere încăperea) ...Ai vizitat, vreodată, un sa
natoriu ? Ai văzut, în paturile albe, fețele albe
ale celor ce îl locuesc ? Bolnavi, nenorociți
pândiți de moarte... Și ți-a fost milă, nu-i așa?
Si te-ai aplecat, nu-i așa ? cu gândul să-i alini...
Èi bine, aceștia nu-s nimic... Există ființe mai
nenorocite decât astea, o boală mai primejdioasă
decât asta... Nu se numește nici tuberculoză și
nici cancer, dar te roade totuși ca și cancerul,
te istovește ca tuberculoza.... De aceasta însă
nu-i e milă nimănui, și nimeni nu se apleacă
s’o aline... E o boală ciudată, datorită unui
microb ciudat, pe care nici un ser nu-1 poate
ucide... Acei ce suferă de ea merg printre noi,
trăiesc în viața noastră, sănătoși în aparență, și
totuși condamnați la prăbușire... Nu urmează
nici o cură, nu sunt îngrijiți de niciun doctor,
nu zac pe un pat de suferință... Și totuși sunt
bolnavi... Și, deși sănătoși în aparență, lumea
îi recunoaște, dar îi evită, de teamă ca micro
bul lor să n’o atingă... Și știi cum se numesc ?...
FURTUNA 315
Căutătorii de suflet... Da, Simone, căutători de su

flet... Pretutindeni, oriunde s’ar afla, ei caută su
flet .. Lumea pentru ei este o armonie, o împletire
de vibrații tainice, de avânturi luminoase... Pentru
ei, dragostea are puritatea răsăritului, prietenia
este un crez sfânt, credința, o datorie... Astfel,
pătrund în viață cu un dor nemărginit de iubire,
ca pentru o vastă îmbrățișare. Ei nu știu decât
un lucru : că viața e frumoasă, că oamenii sunt
buni... Amăgire splendidă ce nu e decât un
cântec al sufletului... Dar cântecul nu e decât
în ei... Și vine apoi batjocura, destrămarea
brutală în vulgaritatea unei mulțimi... Iată boala,
cea mai primejdioasă, cea mai tristă din câte
ne chinuesc... Celelalte se vindecă ori omoară,
aceasta nu se vindecă si nici nu omoară... O
porți în tine, o ascunzi în tine, ca o plagă...
Căci acum știi... Știi că lumea ar râde, îndată
ce ar cunoaște-o... Și de ce n’ar râde, la urma
urmei ?... Da, lumea are dreptate, și râsul ei
este o pedeapsă !... Oamenii aceia nu merită
respect !... Nici măcar milă... Departe cu ei !...
Au crezut într’o viață frumoasă ? Să ispășească !
Sunt greșeli ce nu se iartă !... Au avut idea
luri ? Să ispășească !... Lumea n’are nevoie de
visători ! Lumea nu cere decât creere lucide,
petrecere și bani !... Nu-i trebuesc nici cântece,
nici visuri... Iubire, bunătate ? Nerozii ce nu
se iartă, slăbiciuni ce nu se uită !... Și chiar
de s’ar uita...
— Taci, Mircea !
Nu fusese o rugăminte, ci un strigăt. Strigăt
de femeie lovită în credințele ei, în însăși iubi
rea ei. Donici se opri. Dar strigătul ce ar fi
trebuit să-l îmblânzească, să-1 înduplece, îl în
dârji, dimpotrivă.
— Să tac ?... A, înțeleg... Am vorbit de iur
bire... Auzi, să disprețuești iubirea, acest da-
dumnezeesc, acest sentiment înalt, făuritor de

fericiri !... Nu, să lăsăm glumele ! Crede mai de
parte, dacă vrei, în această fericire... Eu am
renunțat..., (Simone făcu o mișcare, ca pentru
а-l întrerupe) ...Dar văd că te revolți...
.■ — Nu, Mircea... Te plâng.
Acum, cuvântul căzuse blând, aproape milos.
Mai mult decât orice înverșunare, blândețea
aceea îl deslănțui.
— Mă plângi ?... Adevărat ? (începu să râdă,
și Simone simți ceva dur, ceva neînduplecat în
acest râs)... Firește, cum să nu mă plângi ? Nu
caut iubire, nu vreau prieteni, nu cred în nimic...
Am o viață goală, mărginită, nu-i așa ?... (făcu
o pauză, și cu violență) Nu, nu mă mai plânge !
Nu eu sunt de plâns, ci voi, auzi ? voi care
trăiți sub tirania iluziilor, care vă lăsați îmbă-
tați de făgădueli și de cuvinte, care pândiți la
fiecare pas îngăduința unui zâmbet, care nu pu
teți trăi decât în lingușire și în omagii... Ace
știa, nu eu, merită plânsul... Eu cel puțin nu
cer nimic, ceeace înseamnă că nu -pot pierde
nimic. Dar voi ? Cereți dragoste, cereți bucu
rii, pentru ca apoi, dragostea și bucuriile lipsin-
du-vă, să vă aplecați nenorociți sub povara slă
biciunii voastre...
— Orice om are slăbiciuni, Mircea...
— Ce vrei să spui ?... că aș avea și eu, nu-i așa ?
— Da, Mircea... Oricât de tare ai fi, ești și tu
un om...
— Și apoi ?
Simone dădu din cap, cu gestul calm al con
vingerilor ce nu pot fi clintite.
— Aceasta înseamnă că nu voi putea nicio
dată să te cred... (Donici făcu o mișcare)... O,
nu vreau să spun că minți, nu... t)ar gânde-
ște-te... Crezi că vei putea trăi, nu zic fără
bucurii, dar fără măcar nădejdea unei bucu-
FURTUNA 317
rii ? Crezi că vei putea trăi veșnic singur ?

— De ce nu ?
Din nou, cu acelaș gest de convingere calmă,
Simone dădu din cap.
— Nu, Mircea, te înșeli... Acum ești îndârjit.
Ți-ai adus aminte de un trecut dureros, pe care
nu-1 cunosc, dar care a lăsat urme... Dar crezi
că aceasta va dura la infinit ? Va trece vremea,
și într’o bună zi vei simți nevoia de a ieși din
singurătatea ta, de a iubi, de a fi iubit din nou,
și de a mai crede... Viața e o neîntreruptă re
înnoire, Mircea... Chiar tu ai spus-o... Ai avut
dezamăgiri, și trăești încă sub povara lor, de
aceea vorbești astfel... Dar n’ai dreptate... nu,
n’ai dreptate...
N'avea dreptate... Donici se opri în mijlocul
odăii, și Simone citi, în ochii lui, ceva ca o ură,
o ură înnăbușită de bărbat împotriva cuvintelor
sale de femeie ce iubea, ce înțelegea să fie iu
bită. Și, prevăzând o altă izbucnire, aplecă
fruntea. Și cuvintele veniră ; dar nu acelea pe
care dânsa le aștepta.
— Bine, îți voi spune, deoarece vrei să știi...
Sunt un om ca ceilalți, nu-i așa ? Și am ne
voie de o credință, de un avânt pentru a putea
trăi ?... Ei bine, da, am și eu o credință...
Se apropie de fereastră, lipi fruntea de gea
murile reci, ca pentru a se înviora, și întorcân-
du-se încet, cutreerând iarăși odaia :
— Da, am și eu o credință... Dar credința
mea nu seamănă cu a voastră... A voastră nu
trăeștc decât din slăbiciuni, a mea izvorăște,
dimpotrivă, din depășirea acestor slăbiciuni... A
voastră umilește, întristează, distruge. A mea
înalță, întărește, te impune. E o credință pură
și mare : născută dintr’un clocot de revoltă, a
năvălit în mine ca o furtună... Cred și eu în
ceva, pe lumea aceasta, da... Cred într’un lucru
splendid, singurul ce merită o jertfire... Nu-mi-

va da fericire, o știu, dar îmi va da ceva mai
vast, ceva mai trainic decât faimoasa voastră
fericire : e puterea mea de om... Cred, da, în
acest creer, cred în acest suflet care a fost lovit
spre a fi mai tare, care s’a umilit în visuri
pentru a putea crea, azi, realități... Și le voi
crea... (cuprins deodată de un nestăpânit avânt,
urmărind cu privirea o viziune numai de el cu
noscută)... Voi crea, da, o generație nouă, pu
ternică, neînvinsă... Oamenii sunt lași ? O știu !
Sunt slabi ? I-ani încercat ! Nu-i nimic ! Ii voi
înălța ! Le voi da o conștiință, un crez, o
energie ! Voi aprinde scânteie din cenușă, voi
da mândrie umiliților, din asupriți voi face eroi !
Da, eroi !... Căci vor trăi din sufletul meu, vor
lupta prin voința mea, vor birui prin mine, pen
tru o țară ! Voi deschide o epocă nouă, într’o
țară nouă !... Această țară batjocorită așteaptă
o izbândă ? Ei bine, îi voi da o izbândă... Da,
i-о voi da...
Jeu privirea aprinsă
Se opri în fața Simonei, și
de o avântată retrăire, 1modelind, în gesturi
largi, evocările mândre :
— Uite, sunt un om care scriu, nu-i așa ? un
om care și-a făcut un renume dintr’o operă
trainică, scrisă cu tot ce a putut lovi și lumina
o tinerețe... Sunt un om care s’a impus, care
a biruit prin spirit o lume înjosită de bani...
Peste tot se vorbește de mine, despre cele ce
am creat, despre ceeace voi creia și mai târziu...
Asta e ceeace știi, nu-i așa ? asta e ceeace știe
o întreagă lume... Dar mai departe ? Aceasta
să fie tot? Crezi că viața mea se închide aici,
crezi că se va mărgini aici, la câteva cărți care,
oricât de înalte ar putea fi, nu vor fi totuși de
cât cărți ? Asta e ceeace crezi, ceeace crede o
întreagă lume ?...
FURTUNA 319
Făcu o pauză, ca așteptând un răspuns, și

reluându-și mersul prin odae, cu pas tot mai
apăsat, cu glas tot mai puternic :
— Ei bine, nu... Mai e un lucru pe care
nu-1 cunoști, pe care multi alții nu-1 pot ști...
E opera mea de om, printre oameni, pentru
oameni... O operă ce depășește cărțile, ce e
mai vie, mai adâncă decât cartea cea mai adâncă...
Da, tu nu știi... Pentruce crezi că sunt aici ?
Pentruce am plecat de acolo, unde atâta lumină
mă învăluia?... Fiindcă e țara mea, îmi vei
răspunde ?... Firește... Dar nu știi că atunci
când am venit țara aceasta fremăta de presim
țirile căderii... Că un popor întreg, înșelat, dez
orientat, căuta o salvare, un gest, o voință de
om... Că mă chemase, mă aștepta... Și de ce?
Fiindcă într’o zi, după a fi biruit o tinerețe tur
bure, puternic de toată puterea unor dureri în
vinse, am spus acestei țări ceeace numai o li
bertate mare putea spune... De aceea am fost
chemat... Și am venit... Și am început să înalț,
din prima zi, ceeace trebuia să înalț... încre
derile slăbiseră, am reaprins încrederea. Voin-
țile lovite se împrăștiaseră, le-am adunat din
nou... Uite, când lipseam, când te întrebai unde
plecam, de ce plecam, plecam spre această luptă...
Dealungul și dealatul țării, am pregătit scânteia
unei renașteri... Am străbătut câmpii, am po
posit în sate, am înfruntat înstrăinări de orașe
și nepăsări de zări pustii... Am pătruns în că-
tunuri, am coborît în văgăuni, în tot ce se aple
case în țara aceasta și putea totuși s’o reînvie...
Și am ridicat o lume nouă, pentru o viată nouă...
Și peste o lună, peste câteva zile, poate, va iz
bucni... Iată ce am făcut, iată de ce plecam...
Și voi izbuti, auzi ? Voi izbuti, să știu că pen
tru aceasta ar trebui să cheltuesc ultimul ban,
să exasperez ultima energie... Și sunt mândru...
Uite... (aici glasul tremură, și în clocotul unei

aspre voluptăți descătușate, drept în mijlocul
odăii, încordat spre o formidabilă viziune)... Sunt
zile care mă simt atât de sus, atât de tare, încât
lumea mi se pare mică... Mă simt înmulțit în
miile de vieți ce clocotesc în jurul meu, în miile
de creere ce nu gândesc, ce nu lucrează, parcă,
decât prin creerul meu... Exaltare, dacă vrei,
amăgire, dacă vrei, dar exaltare divină... E ca
o furtună care mă străbate, care mă împinge,
tot mai sus, spre neîncetate stăpâniri... O fur
tună, da, dar o furtună ce va aprinde un răsă
rit... (tăcu, și cu un glas aspru, disprețuitor
aproape) Și vrei ca pentru o iubire de femeie
să înlătur toate acestea, să mă cobor, să schimb
o viață ?... Crezi ? Ai putea crede ?
Se opri din nou ; și nemișcat în mijlocul odăii,
cu privirea ațintită spre aceeași puternică evo
care, continuă să urmărească visul vast.
Cu capul între mâini, nemișcată și ea, Simone
părea că ascultă mai departe spovedania aprinsă.
Acum, acum, însfârșit, înțelegea... Și în tăcerea
adâncă în care două lumi opuse se ciocneau,
fiecare clipă era o nouă îndepărtare. Cuvânt
după cuvânt, clipă cu clipă, prăpastia desvăluită
se adâncise.
O bruscă întunecare a cerului întrista acum
odaia. Și în penumbra cenușie, grea de vaste
apăsări, timp de câteva minute, nu se auzi de
cât vuetul înnăbușit al orașului ce își risipea de
parte frământările.
însfârșit, spulberând viziunea mândră, Donici
se întoarse iarăși spre Simone.
Era tot în aceeași poziție ; doar capul cobo-
rîse, și așa cum se arăta, Donici nu vedea
decât fruntea netedă, mai albă, mai netedă parcă
sub luciul părului întins. Ai fi zis că gândea ;
totuși, ceva în nemișcarea aceea, în atitudinea
FURTUNA 321
aceea, îl turbură. Innăbușind pașii, se apropie,

întinse o mână, ridică, într’un gest de înfiorată
milă, capul plecat. Și numai atunci văzu, sub
ochii închiși, în colțul buzelor strânse, licărirea
udă a unui plâns. Un vârtej aspru, mai dure
ros decât cea mai aprigă mustrare, îl străbătu.
Deschise gura spre izbucnirea unui cuvânt, dar
cuvântul se stinse într’o încleștare. Și pentru
prima oară, după atâția ani, omul acela nebi
ruit simți la rândul său, în ochii turburi, ume-
zirea unei lacrimi. Și, pentru prima oară, se
gândi dacă cumva nu greșise ; că poate, într’a-
devăr, n’avusese dreptate...
Un pas apropiat de ușă îi curmă gândurile.
— Domnul Vernescu — anunță servitorul, apă
rând în prag.
Donici se întoarse brusc.
— Vernescu ? — și era pe punctul să spună :
„Nu pot să-l primesc" dar, amintindu-și, se
opri.
— Bine — făcu scurt; și învingând o șovă
ială, spre Simone :
— lartă-mă... Mă întorc îndată.
Reapăru după câteva minute, cu o vădită ne
liniște pe figura gravă. Așezată pe divan, cu
obrajii limpeziți, Simone privea înaintea ei,
potolită parcă.
— Nu te supăra — se scuză el, și sfios, cu
mâna întinsă într’o mângâiere :
— Trebue să plec... Dar nu stau mult. La
opt, cel mai târziu, sunt înapoi... (și ',i cu glasul
său cel mai bun) Să nu f fii' * tristă... Imi făgă-
duești ?...
Simone zâmbi. N’avusese dreptate ? S’ar fi
putut oare să nu iasă? Totuși, cu blândețe:
— De ce să fiu mâhnită, acum când știu ?
Acum când știa... Donici șovăi, încercând să
pătrundă cuvintele îndoelnice. Ce vroia să spună ?
2IM)
Insfârșit, hotărîndu-se, se :aplecă ușor, ii luă

capul între mâini, și lung, afectuos> ca niciodată,
o sărută.
Pe când ieșea din odae, în dreptul pragului,
avu o nouă șovăială ; întoarse capul.
Nemișcată pe divan, cu mâinile împreunate
pe genunchi, Simone privea înaintea ei, absentă,
— înseninată parcă.
Se întoarse pe la opt, așa cum făgăduise.

Intrând în hall-ul întunecat, tresări, cu un gest
de mirare. Aprinse lumina, se duse în dormi
tor. întuneric și acolo. Aprinse și acolo. Ni
meni. Pătrunse în boudoir. Gol. Nimeni, de-
asemenea, in birou. Nimeni in salonaș. Sfre
delit de o presimțire rea, se întoarse în dormi
tor, și acolo, privind mai atent, avu o strângere
de inimă.
Pe măsuța din colț, câteva cărți, toate bibe-
lourile Simonei, dispăruseră. Se întoarse în
boudoir. In boudoir, în odaia de baie, toate lu
crurile Simonei — rufe, rochii, obiecte de toa
letă — dispăruseră.
Se repezi spre ușă : sună, sună lung, apăsat,
spre o alarmată chemare.
— Unde e conița ? — izbucni, spre servitorul
ce apăru.
Omul se speriă.
— Nu știu, conașule... Abia am venit...
— Pentru ce ? Unde ai fost ?
— Conița mi-a dat voie... Mi-a spus că până
la opt...
— Ce ți-a spus ? Ce a mai spus ?
Era să mai adaoge o întrebare, dar se opri.
Orice întrebare pusă acelei slugi, în clipa aceea, nu
FURTUNA З23
putea ti decât ridicolă. Umilitoare, în orice caz.

— Bine. Du-te...
Și rămase, pironit în loc, neștiind ce să facă.
Ò tăcere mare, de furtunoase gânduri fulge
rate, se făcuse acum în el. Dacă cineva l-ar fi
întrebat, chiar mai târziu, ceeace simțea, n’ar fi
știut ce să răspundă.
Deodată, într’o destindere vastă, ridică frun
tea, se îndreptă spre birou. Ca în toate cele
lalte odăi, lumina rămăsese aprinsă. Fără rost,
fără gând, se apropie de masă, se așeză, își
sprijini capul între mâini. Și numai atunci, în
aplecarea capului, pe un teanc de cărți, zări un
plic. Pe plic, două cuvinte, două scurte cuvinte :
„Pentru tine". Ghicind ceeace conținea, întinse
mâna încet, îl desfăcu încet.
Numai câteva rânduri.
Ai dreptate, Mircea, după cum am și eu...

Plec. Să spun că nu mă doare, ar însemna să
mint. Ești singurul om pe care l-am iubit, și
cel din urmă, poate. Orice aș adăoga aici e de
prisos. Am luat ce era al meu ; n’am lăsat de
cât un mic portret, acela care îți place. Păstrca-
ză-l, distruge-l : fă cum vrei. ‘A fost al nostru,
acum e al tău.
Cu bine, Mircea...
A fost al nostru, acum e al tău... Cu bine,

Mircea...
Lăsă să cadă foaia, ridică privirea : pe un

colț al mesei, închis în rama-i sobră, portretul îi
zâmbea. II luă, îl privi din nou, îl privi de
aproape, rămase pe gânduri, se aplecă spre un
sertar. Dar deodată, în clipa de а-l închide
acolo, se opri.
21
Și cu acelaș gest încet cu care se pregătise

să-l închidă, cu aceeași îngândurare în ochii tur
buri, îl așeză din nou la locul lui. Apoi, ca
împins de o răsvrătită putere de voință, se sculă
brusc.
Pe când trecea prin hali, servitorul se apropie.
— Domnul ia masa acasă ?
Dădu din cap, și fără să se întoarcă :
— Poți să te duci. N’am nevoie de nimic.
Omul se înclină, trecu alături.
Și, una câte una, stinse — în încăperile goale —
luminile uitate.
Opt zile mai târziu șerpuia, dealungul țării,

prima scânteie a renașterii.
I
XXXI
lancu Voinescu, directorul celui mai puternic

ziar independent, era ocupat să revadă ma
nuscrisul unui articol când servitorul veni să-i
anunțe vizita lui Donici.
Auzind numele cunoscut, lancu Voinescu nu
putu să stăpânească un gest de mirare ce trăda
și o oarecare neliniște, urmat imediat de un al
tul, tot atât de brusc, ce echivala cu un : „Să
poftească."
lancu Voinescu era un om care izbutise. In
lipsa unor studii strălucite, avea o însușire pre
țioasă : energia. înainte de a face un lucru, se
gândea de mai multe ori, dar, odată hotărîrea
luată, realizarea avea loc fulgerător. Fără a fi
un orator, era un vorbitor plăcut. înfățișarea
lui, deasemenea, atrăgea : statură înaltă, păr pu
țin cărunt, trăsături regulate, ținută mai mult
decât corectă. Capabil de sincerități brutale,
știa totuși, atunci când lucrurile luau o întorsă
tură delicată, să insinueze fără să afirme, să re
cunoască fără să aprobe, să îngădue fără să ierte.
Era, în două cuvinte, produsul caracteristic al
unui anumit mediu politic, în care voința fără
viclenie rămâne o însușire stearpă. In afară de
aceasta, calitate prețioasă pentru un director
de ziar, o uimitoare intuiție a fizionomiilor.
Delà prima vedere, înțelegea cu cine avea de
32б OVID DENSUȘIANU-F1UL
a face și care trebuia să fie, delà început, ati

tudinea de ales.
Cu Donici, însă, lucrurile se schimbau. Voi-
nescu n’avea nevoie să-1 fi frecventat pentru a-1
înțelege. Fără să-l cunoască personal, lancu
Voinescu înțelegea că ceeace alcătuia o forță
față de alții, putea fi o slăbiciune în cazul de față.
; Sunt oameni de care viclenia se lovește, în
i loc de а-i lovi.
I De aceea, la intrarea lui Donici se sculă re
spectuos și făcu câțiva pași spre întâmpinare.
După un „Bună ziua" protocolar, Donici se
apropie de fotoliul cel mai apropiat de birou,
luă loc, și întorcându-se spre Voinescu care luase
Ioc la rândul său, cu aerul de a stabili o intro
ducere mai mult decât de a se scuza :
— Sper că nu v’am deranjat — începu ; și
aruncând o privire asupra manuscriselor îm
prăștiate pe birou : —Sunteți în plin lucru...
lancu Voinescu zâmbi politicos.
— O, munca mea obișnuită... Nimic în-
semnat.
Urmă o tăcere. Și în tăcerea scurtă, Voinescu
nu se putu împiedica de a privi cu curiozitate
pe omul acela slab, de statură mijlocie, care la
treizeci și patru de ani afirmase, dintr’odată, un
sullet de conducător. Era prima oară că îl ve
dea mai de aproape. Hotărît, era o figură ex
presivă. împotriva tinereții ce o lumina, privi
rea dreaptă și gura încordată exprimau o forță
matură. Se simțea imediat omul care știe ce vrea
și e obișnuit să vrea. Și primele cuvinte care ur
mară o confirmară pe deplin.
— Domnule director, nu sunt împins de nici
un calcul și nu urmăresc nici un interes. Am
venit aici, pur și simplu, pentru o punere la
punct. Atât.
■
FURTUNA 327
— O informație greșită ? — se grăbi Voi

nescu.—M’ar mira. In orice caz...
— Nu, nu e vorba de aceasta. Ziarul dum
neavoastră, după cât știu, e foarte bine infor
mat. Altceva m’a adus la dumneavoastră.
Se aplecă puțin, scoase câteva hârtii din bu
întinzàndu-le lui Voi-
zunarul vestonului, și întinzându-le
nescu:
— E vorba de aceste rânduri pe care aș dori
să le publicați.
— Un articol ?
Donici zâmbi.
— Un articol, dacă vreți.
Voinescu luă hârtiile, le desfășură cu grijă și
parcurse atent primele rânduri.
— Dar... pare mai mult un manifest, un apel,
in orice caz...
Donici schiță un gest vag.
— Un manifest, dacă vreți...
Voinescu tăcu câteva secunde, oarecum dez
orientat de calmul celuilalt ; însfârșit, coborînd
din nou privirea la hârtiile desfășurate în fața
lui :
—- îmi dați voie ? Aș dori să văd...
— Vă rog.
Urmă o nouă tăcere, care se prelungi câteva
minute. In timp ce Voinescu citea, Donici, cu
privirea ațintită în fața lui, se adânci în contem
plarea unui tablou, atârnat pe peretele cel mare
al încăperii : un peisaj banal, pierdut în strălu
cirea pretențioasă a unei rame imense. Ramă
mai mult decât tablou.
— E foarte interesant... Chiar senzațional...—
observă deodată Voinescu, ridicând capul.—Dar,
eu știu, domnule Donici, dacă ar fi cazul?... In
situația de acum...
Donici se întoarse, și întinzând mâna spre o
întrerupere :
— Domnule Voinescu, dacă l-am scris în

seamnă că e și cazul. Nu fac niciodată gesturi
inutile.
— Firește... firește... — îngână celălalt... —Nici
n’aș îndrăsni... Totuși... E un atac destul de
violent... Prea violent, poate... Știu, știu, dum
neavoastră vă luați întreaga răspundere...
Dar...
— Dar ?
Cuvântul căzuse sec. Voinescu își dădu scama
că trebuia să răspundă altfel decât prin fraze
șovăelnice și vagi. De aceea, făcând o sforțare
pentru a-și recăpăta siguranța :
— Iertați-mă, domnule Donici, dar, precum
știți desigur, ziarul nostru e un ziar indepen
dent. Noi nu facem politică, ceea ce înseamnă
că n’avem obiceiul de a ataca. Activitatea noa
stră se mărginește la oglindirea evenimentelor
politice, fără a le altera prin vreo atitudine. In
afară de aceasta, situația s’a îmbunătățit simți
tor, așa că...
— Așa că cele scrise acolo nu pot fi publi
cate aici, nu-i așa? — complectă Donici.
Un director de ziar trebue să fie întotdeauna
prudent. In adeziuni ca și în refuzuri, lancu
Voinescu era mai mult decât oricare. Iar osti
litatea omului din fața lui outea fi și primej
dioasă. De aceea, cu glas domol :
— N’am vrut să spun asta, domnule Donici...
Insă... — făcu o pauză ca pentru a cântări mai
bine gândul ce-1 străbătuse. — ...De ce nu v’ați
adresat la „Universul" ? Cum v’a mai publicat
apelul acela, ar fi putut...
— Inutil — tăiă Donici.—Atitudinea naționa
listă a „Universului" ar accentua și mai mult
caracterul acestor rânduri. Ceea ce ar putea
determina să fie oprite.
Voinescu dădu din cap.
FURTUNA 329
— înțeleg. Dar credeți că la noi...

— Dumneavoastră sunteți un ziar indepen
dent. E cu totul altceva.
Donici întovărășise aceste cuvinte cu un zâm
bet ironic care lui Voinescu nu-i scăpă. Omul
acela știa oare mai mult decât s’ar fi putut
bănui ?
Urmă о Inouă tăcere, în timpul căreia și unul
și celălalt avură aerul1 că se reculeg. Delà
stradă, străbătând geamul închis, veni un stri
găt răgușit ce vestea o ediție de seară. Apoi,
în tăcerea coborîtă iar, bătăile pendulei țăcăniră
din nou.
— Atunci? — curmă deodată Donici.
Voinescu simți că orice ocol era inutil, chiar
dăunător. Omul acela hotărît aștepta o hotărîre.
Totuși, printr’o frază pe care o socoti abilă,
căută să câștige timp.
— Incontestabil, domnule Donici, că țara trece
și acum printr’o criză de conștiință... ceea ce
justifică...
I
— Domnule director — îl întrerupse din nou
Donici. —Am mai spus-o : nu sunt călăuzit nici de
interese nici de ură. Personal, ca oameni, aceia
de care vorbesc acolo îmi sunt tot atât de in
diferenți după cum ți-e indiferent, dumitale, ser
vitorul delà ușă. Dar acești oameni amenință
țara ; și aici se schimbă.
— Desigur, înțeleg foarte bine... Dar nu
văd totuși...
— E totuși simplu, domnule Voinescu — în
! cheia Donici, cu un gest de enervare. —Este inad
misibil ca unele abuzuri să fie trecute sub tă
cere, după cum este inadmisibil ca un om care
i
își plătește ziarul să n’aibă dreptul să fie bine
informat.
Directorul Voinescu tresări. Fraza fusese
limpede, și cu atât mai tăioasă. De aceea,
1
înăbușind sub o ironie ciuda pricinuită de ceea ce

îl lovise ca o jignire :
— Negreșit, domnule Donici, scrupulele dum-
neavoastră sunt foarte lăudabile...
— Cu atât mai lăudabile cu cât sunt oameni
care nu le au — complectă celălalt. — Și e
păcat.
— Păcat, într’adevăr...
— Domnule director, n’am intenția să insist.
Dar sunt lucruri pe care un om, atunci când
situația lui o îngădue, e dator să le spună
(se sculă brusc) ...Domnule director, văd că
sunteți ocupat și nici eu n’am vreme de pier
dut... (arătă hârtiile) Dacă sunteți bun...
Voinescu se sculă și el, dar mai mult din po
liteță. Ieșirea celuilalt îl biciuise. Intr’o clipă,
regăsi facultatea aceea care îi îngăduia să ia
fulgerător hotărîrea necesară. Și un instinct
obscur îi porunci să primească.
— Domnule Donici, vă rog să-mi iertați o
șovăială... Articolul dumneavoastră va apare.
— Mâine?
— Mâine.
— Perfect, domnule director. Mai bine așa.
Era un sfat ? Un avertisment ? Voinescu so
coti inutil să se mai întrebe. Și cum înțelege
rea se restabilise acum pe deplin, socoti că pu
tea să-și îngădue o curiozitate.
— Iertați, domnule Donici... Dar dacă nu
s’ar fi putut ?
Donici privi zâmbitor zâmbetul viclean.
— Mai aveam un mijloc.
Voinescu nu îndrăsni să întrebe care, cu atât
mai mult cu cât crezu că îl ghicește. Strecură
totuși :
— Atunci, dacă aveați...
FURTUNA 331
— Foarte simplu. Un ziar are totdeauna

răspândire mai mare... Cred că e destul (și
întinzând mâna) Bună seara, domnule director...
Pe mâine, deci.
lancu Voinescu se aplecă spre mâna întinsă,
și cu un zâmbet complice :
— Bună seara, domnule Donici... Și, încă
odată...
Donici făcu un semn ca pentru a spune : „nu
face nimic", își luă pălăria lăsată pe un scaun
și cu acelaș pas egal cu care intrase, ieși din
odae.
Donici nu închisese încă bine ușa, și directo

rul Voinescu alergă la telefon.
— Allo !... Atelierul... Da... Atelierul ? Dum
neata ești, Cristescu ?... Perfect... Ce s’a cules
pentru pagina întâi?... Tot?... Nu face nimic.
Scoate imediat articolul de fond... Am altceva
mai bun... O lovitură... Un manifest al lui Mircea
Donici... Ți-1 trimet acum... Să-l culegi cu li
tere speciale, mai apăsate... Niște aldine mai
mari, da... Și îmi trimeți apoi și corectura...
Cum? Nu, nu aici, că plec... Acasă... La nouă,
da... Ai înțeles ? Bine. Să ai grijă...
Așeză receptorul, aprinse o țigară și rămase
pe gânduri.
Acolo unde n’ar fi ajuns o amenințare sau
dărnicia unei bune răsplate, izbutise, în mai pu
țin de un sfert de oră, autoritatea unui om.
Pentru prima oară, de când era director, Voi-
nescu ascultase de altceva decât de o bine chib
zuită socoteală. Căci nici acum nu știa ce să
creadă. Făcuse bine ? Făcuse rău ?
In mintea frământată trecură câteva figuri de
potentați, financiari, oameni politici, azi încă
ЗЗ2 OVID DENSUȘIANU-F1UL
prieteni, mâine, poate, dușmani ; apoi, printre

\ ele, rânduri anonime de mulțimi ce cereau drep
turi : două lumi, două puteri.
Și, pentru a doua oară, întrebările grele îl
apăsară.
Făcuse bine ? Făcuse rău ?
Dar nu trecură câteva secunde, și un zâmbet
viclean lumină fața destinsă. Da, făcuse bine.
Ceea ce avea să urmeze nu periclita nimic.
Dimpotrivă. Intr’o țară unde atacul era tot atât
de rentabil ca și lauda, un atac ca acela nu pu
pu-
tea fi decât binevenit.
Iar pentru un ziar independent, dar cu puter
nice legături în opoziție, succesul era departe
de a fi neînsemnat.
FURTUNA 337
№ săra, dealungul Căii Victoriei, impresiile adu

nate prin cele două cafenele. Și frământarea
sporea odată cu trecerea timpului și cu întețirea
circulației, cucerind mai departe localurile și
străzile. Toate acestea variind delà om la om,
delà masă la masă, după mentalitatea, interesele
și sentimentele fiecăruia. Unii apărând violent
sinceritatea curată ce se desprindea din apelul
„curagios", alții, ironizând cu scepticism „ieșirea
absurdă", alții, mai dezamăgiți sau mai bătrâni,,
regretând în cuvinte indulgente „încercarea za
darnică". Toți recunoscând, însă, prin însăși
aprinderea cu care discutau, însemnătatea gestu
lui hotărît.
Totuși, reaprinderea conștiinței cetățenești nu
dobândi o expresie drastică și sigură decât în
primele învăluiri ale serii, când un grup com
pact de studenti străbătu în pas alergător Calea
Victoriei vestind, în cântece de marș, renașterea
apărării române.
Din clipa aceea, scepticismele, dușmăniile,
toate ironiile tăcură. Așa cum tăcuseră, în ul
tima lună, nădejdile naționaliste. Și peste scep
ticismele, peste dușmăniile, peste ironiile neroade
nu rămase decât ceeace de fapt mocnise în ele :
teama unui sfârșit.
Dacă ceeace fusese înmormântat se ridicase
iar, aceasta însemna că putea oricând, de acum
•
încolo, să reînvie. ~ epocă1 se închidea. Alta
O
își anunța răsăritul.
Credința biruise Asuprirea.
Astfel, împărțită definitiv ’.n douăJț”nl-b™i

mânia își retrăia vinovățiile și dr<jPtu^ai' ns
înnăbușit se reaprinsese. Mai malt,
ca niciodată.
Aceasta, prin credința unui om, prin cuvântul

răspicat al unui om.
Un om ce avea de pe acum în spatele său,
neștiute, nevăzute — dar puternice de toată drep
tatea unui popor — optzeci de mii de neclintiri.
SFÂRȘIT
- *£^ээJ
lüib’.tc'- ? ■''RA“1
; —SISI J - ;
! ______ —tratf«oaЛС. »
Aci se încheie al doilea volum din șefia :
„Dealungul unei generații'1.
Urmează volumul al treilea și ultimul din
această scrie :
RENAȘTERE
INSTITUTUL DE
ARTE GRAFICE
„CUGETAREA"
STR. POPA NAN, 21
BUCUREȘTI, IV
EDITURA „CUGETAREA"
P. C. GEORGESCU-DELAFRAS
AUTORI ROMÀNI M. Sadoveanu Istorisiri de vânătoare

Damian StAnoiu Alegere de stareță
C. Asiminei Luminișurile anilor Fete și văduve
mei Căsătorie de probă
D. Atanasiu Nyusu Eug. Soerantla „Papillons" de Schu
I.A.Bassarabescu Moș Stan mann
Al, Blidaresca Tichia de mărgăritar Sandu Teleaien Turnuri în apă
Emil Cioran Cartea amăgirilor M.Tican Ramano Sub soarele Africei
Marla Canta Legende Nopți barceloneze
N. Crainic Puncte Card.in Haos Ury Benador Hilda
N. Crevedia Buruieni de dragoste
~ G. M. Vlàdescu Moartea fratelui meu
Ovid Densușlanu Stăpânul Menuetul
Sterle Dlamandl Eroii Revoluț. Ruse Gol
M. Dragomirescu Focul
Gabriel Drăgan — ■ * naț. creator
Forțele AUTORI STRĂINI
Trofee de aur
Cartea cu Minciuni F. Bettex Minunea
Octav Dessila
Cervantes Don Quijote, 2 voi-
Mircea Eliade India
Șantier A. Dumas Contele de Monte
Valerla Greca Să facem un gimnaz Cristo, 4 voi.
lon lovescu Nuntă cu bucluc Cei trei Mușchetari
N. lorga Idei asupra pro După douăzeci de ani
blemelor actuale Regina Margot
B. Jordan învățătorii Brano Erank Cervantes
Normalisti! Alfred Leroy D-na de Pompadour
Revizori și Inspectori Emil Ludwig De vorbă cu Mussolini
Alina B. Jordan Ivanușca Duracioc Conducătorii Europei
AL Lascarov-M. Mamina Convorb.cu Masaryk
Romanul Furnicii Wilhelm II
Andrei Pătrașcu Bismarck
De vorbă cu sătenii Trei Titani
Tătunu François Mauriac Viața lui lisus
Mih. Lungianu Din țara lui Alb Imp* Th, Mann Moartea la Veneția
I. Lupaș Probleme școlare
f_____ Pierre Nézelof Mirabeau
Arh, Mihălcescu Apărarea Credințe! Gérard Walter Marat
Vasile MiUtaru Fabule I. Wassermann Cazul Maurizius,2 у.
Curcubee peste veac Herman Wendel Danton
Victor Papillari Fără limită Stefan Z^foeig Marie Antoinette
Pomplllu Nicolaa Naționalism, constr. Fouché
Ion Pillât Portrete lirice Noaptea fantastică
Cesar Petrescu Orașpatriarhal.2 voi. Maria Stuart
Apostol Trei Maeștri]
Cheia visurilor NOUA COLECȚIE DELAFRAS
Fram
1907, ed. II Alice Gabrielescu Lumina care nu
N. Porsenna Se-aprtnd făcliile se stinge
Regenerarea neamu Paul Doumer Cartea copiilor mei
lui românesc Eugenia Makata Jupânița Ruxandra
Lucian Predescu Barbu Delavrancea Mihail Negru Cămașa Fericitului
D. Protopopesca Fortul 13 Al. Olinescu Milionul lui Pri
Tigrii, 2 voi. chindel
Nicolae Roșu Orientări în veac S. Smiles AJută-te singuri...
Const, Solomon Cele mai frumoase Fii om de caracter 1
și G, Ursa poezii românești,2 V. Mark Twain Prinț și Cerșetor
T. C. Stan Ce! șapte frați siamezi Oscar Wilde Casa cu rodii
Eu, Tina și Adam Card. Wiseman Fabiola

Ovid Densusianu Fiul de A Lungul Unei Generatii. Furtuna

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ovid Densusianu Fiul de A Lungul Unei Generatii. Furtuna

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista

Sugestie de citare a arhivei:

Biblioteca Județeană ASTRA

Cer iertare cititorilor : o carte limpede nare

— Uite, Donna, adevăratul suflet al Romei —

acea clocotire interioară care răscolește, în su­

Cu privirea adâncită în fața ei părea că urmă­

— Iți amintești ? — reluă încet ; și atâta no­

pictorul nu desluși zâmbetul crud. Și din nou,

minează de o nădejde ; tot ce se tànguise până

cu o exasperată dorință de apropiere : — De-ai

Femeia se întoarse, și atunci, in fața acelui om

parte, piața seculară aducea sub Pincio pulsația

atâta înfiorată nădejde scânteia în ochii adânci,

Câteva clipe mai târziu, drept pe înălțimea

Soarele apunea când doamna d’Aubry ieși

de inteligență calmă și de sensualitate. Ochii

vulgar. O aristocrație echivocă dar atotputer­

șui imens, cu înăbușiri de ceață și suflete tă­

Societatea îi desvăluise o iubire nouă, fără in­

senină în care vibra poate și nostalgia unui dor

— Mai repede, am spus.

mică lumină licări, se stinse, străluci din nou :

— Acasă. Vin delà manevre, din Campo di

hotărîre. A doua zi, va ]pleca din Roma. Se va

nic el’Angelo, un tânăr roman, neghiob moște­

— Ah, autorul „Renașterii" ?... Și ce caută

— Fleacuri — îl întrerupse Donici. Și reve­

O călăuzi până în fața vagonului și îi arătă

Se sculă și se aplecă ușor, cu acea politeță

Era un număr din „Lu", închinat memoriei

purtând pe figura senină toată expansivitatea

Donici dădu din umeri. Celălalt văzu în ge-

— Fiindcă m’ai apărat de curiozitatea acestui

Donici râse; de data aceastaun râs deschis, sincer.

— Nu ele sunt triste, ci conștiința pe care o

Chiar dumneata, într’un interview, dacă țin bine

Simone o surprinsese mai înainte. „Ciudat om,

„Ce om...“ se gândea Simone, în timp ce

ce să aleagă, întinse mâna spre o rochie de un

o rochie de seară, unul din acele modele desă­

nogramă de aur intr’un colț, scoase o țigară, o

— Unde vrei... Spre mare ? Spre centru ?

întâlnise încă senzația aceea de amplificare, de

îl urmă. Venise ca pentru un spectacol unic, și

— E drept, dumneavoastră o cunoașteți...

brațul. Și un glas molatec, insinuant, pe care

— Ce e acesta ? — se apropie Simone.

Simone se întoarse. Era paznicul. Cu capul

rosimilă a unei simfonii de culori în care Vesu-

— Ce moare, da, prin înșeși biruințele ei...

— Da, castelul Donn’Anna. A aparținut re­

In parc, între tăcerea vilei singuratice și în­

— Prințesa di Gerace, cea mai frumoasă fe-

— Frumoasă pereche... Dânsa, mai ales... Dar

bust al baronului de Rosa, Marcello Orilia sfida

din țigară, apoi, cu un glas studiat, parcă

pania începuse s’o amețească, își reveni. Alungă

— Ca la Posillipo... — șopti femeia.

— Dimpotrivă. Nu ți-am făgăduit oare să-ți

Un mănunchi de vile albe, cu presărări de

Intre Noembrie și Martie, Sorrento își limpe­

turile traduse in cele două mari limbi occiden­

acea clocotire interioară care răscolește, în su

Cu privirea adâncită în fața ei părea că urmă

— Iți amintești ? — reluă încet ; și atâta no

vulgar. O aristocrație echivocă dar atotputer

șui imens, cu înăbușiri de ceață și suflete tă

Societatea îi desvăluise o iubire nouă, fără in

nic el’Angelo, un tânăr roman, neghiob moște

— Fleacuri — îl întrerupse Donici. Și reve

o rochie de seară, unul din acele modele desă

— Da, castelul Donn’Anna. A aparținut re

In parc, între tăcerea vilei singuratice și în

Intre Noembrie și Martie, Sorrento își limpe

turile traduse in cele două mari limbi occiden

Era o simplă șoaptă ? Era un cântec ? Ve

umilă o pătrunsese, o răscolise aproape... To

dar tocmai pentru aceasta, poate, trăiesc mai in

disprețuind adâncimile sufletului, nu i se întin

In apropiere de Napoli, în fața unei tre

„România naționalistă te așteaptă. Nu in rân

democrației integrale și a străinismului cotro

Reapariția lui conu Mitică în cafenea fu întâm

Cum era și firesc, sosirea lui Donici în Bu

gust sever care accentua și mai mult reculege

ce n’avea să capete, dealtfel, o adevărată însem

rile. Sufletul apărării cucerește vijelios plaiu

de toată lumina unei nestinse credințe, se în

de adevăruri și de renașteri românești, in rân

prospăta, în conștiințe de mulțimi, nădejdea liber

țile și, odată înviorate, închegate definitiv in si