CĂLĂTORIA LUI TATATUC LA MUNTELE DE CRISTAL

O poveste despre pitici şi cobolzi

Povestită de Jakob STREIT

Traducător: Delia POPESCU

Die Deutsche Bibliothek – CIP-Einheitsaufnahme

Streit, Jakob:
Tatatucks Reise zum Kristallberg: eine Geschichte von Zwergen und Kobolden / erzählt von
Jakob Streit – 4.Aufl. – Stuttgart: Verlag Freies Geistesleben, 1991
ISBN 3-7725-0811-1

4. Auflage 1991
Einband: Christiane Lesch
 1984 Verlag freies Geistesleben GmbH, Stuttgart
Satz und Druck: Greiser, Rastatt
2

CUPRINS

Tatatuc pleacă în călătorie – 3

La primul munte – 4
La al doilea munte – 4
La al treilea munte – 5
La al patrulea munte – 6
La al cincilea munte – 7
La al şaselea munte – 8
Muntele de cristal – 10
La cobolzii bătăuşi – 13
La coboldul Nimicilă – 14
Coboldul Împuţilă şi coboldul Viclenilă – 14
Pădurea de spini a coboldului Rătăcilă – 16
La coboldul Linguşilă – 16
Cobolzii primesc de lucru – 17
Din nou în grota cristalelor – 18
La Împărat – 19
Cobolzii coboară în pământ – 21
 3
Tatatuc pleacă în călătorie

A fost odată un mic pitic de rădăcină cu numele de Tatatuc. Era tare singuratic şi avea
puţini prieteni printre ceilalţi pitici. Vreme îndelungată ciupise el primăvara şi vara rădăcinile
din pământ, pentru ca plantele şi copacii să poată creşte bine.
Acum venise toamna şi era mai puţin de lucru. Tatatuc îl întrebă pe Maestrul Rădăcinilor:
- Am voie să-mi iau liber o zi şi să merg puţin până la grotele pământului?
Maestrul Rădăcinilor fu de acord. Deoarece piticul în timpul muncii sale la rădăcini
absorbise multă putere solară care picurase în jos prin florile câmpiei, inima sa de pitic
devenise ceva mai curajoasă. Acum mergea singur de tot înspre marea grotă de cristal ce se
afla în apropierea grotei-palat a Împăratului Piticilor. Tatatuc ştia că acolo străluceau cele
mai frumoase cristale. Cristalele erau marea sa dragoste. Anul trecut când voise o dată să
se uite în această grotă ca să ceară de lucru, Maestrul Cristalelor îl respinsese.
- Tu nu poţi ciocăni decât uşurel cu pioletul tău, rămâi la ciupitul rădăcinilor!
Acum însă voia să mai vadă încă o dată frumoasele cristale. Poate că Maestrul Cristalelor
nici nu era acasă.
Tatatuc se apropie încetişor de intrarea în peşteră. O lumină minunată răzbătea într-afară.
Dar dintr-o dată păşi Maestrul Cristalelor în faţa lui şi spuse:
- Ia te uită, iar a venit Tatatuc. Tot aşa de slab ciocăneşti cu pioletul? Ia ascultă băiete!
Pentru că mi-ai ieşit încă o dată în cale, primeşti astăzi o sarcină de la mine. Vreau să văd
dacă eşti bun de ceva. Poţi face pentru mine o călătorie îndepărtată în susul şi în josul
muntelui. Mersul conferă putere. Ascultă bine: Călătoreşti în direcţia Soarelui-răsare. Vei
ajunge în împărăţia celor şapte munţi. La cel din urmă munte există cele mai curate şi mai
frumoase cristale din lume. Dacă poţi să-mi aduci un cristal de acolo, ai voie să îl dăruieşti
Împăratului pentru grota sa de cristal. El îţi va spune unde să îl montezi. Dă-mi puţin pioletul!
Tatatuc îi întinse Maestrului Cristalelor pioletul. Acesta apăsă vreme îndelungată cu
degetul său mare pe coada pioletului şi când îl ridică, rămase imprimat un semn. Maestrul
cristalelor spuse:
- Având acest semn, nu te poate opri nimeni să mergi pe drumul tău. Însă va trebui să te
aperi adesea. În văile întunecoase ale celor şapte munţi locuiesc cobolzi răi. Aceştia vor
încerca să-ţi fure pioletul. Dacă-l pierzi, s-a terminat cu adusul cristalului. Nu-l pune niciodată
neatent pe pământ, ţine-l întotdeauna strâns lângă tine. Însă dacă-ţi va merge prea rău cu
cobolzii, te poţi întoarce fără cristal înapoi. Mulţi au renunţat. Maestrul Rădăcinilor te va primi
din nou cu drag la el.
După aceste cuvinte, Maestrul Cristalelor îi dădu pioletul înapoi, îi ură călătorie bună şi
dispăru în grota de cristal.
Tatatuc rămase singur, uitându-se la amprenta de deget de pe piolet şi nu ştiu prea bine
dacă să se bucure sau să se teamă. După ce se gândi puţin, se hotărî să se bucure. Ţopăi
de câteva ori şi o luă în direcţia Soarelui-răsare.
Tocmai când Tatatuc voia să părăsească pădurea, apăru de după un copac Maestrul
Rădăcinilor. El i se aşeză în cale şi întrebă mânios:
- Încotro vrei să mergi Tatatuc? Nu ai voie să ieşi afară din pădure. Înapoi cu tine la
rădăcinile brazilor!
Tatatuc ascultase întotdeauna aceste îndemnuri. Acum ezită, scoase dintr-o dată pioletul
şi spuse:
- Trebuie să merg în călătorie în lume, în împărăţia celor şapte munţi. Aşa a spus
Maestrul Cristalelor. Iată, Maestrul Cristalelor a apăsat aici cu degetul cel mare!
La aceste cuvinte el întinse Maestrului Rădăcinilor pioletul său. Acesta se uită cu mare
atenţie şi făcu ochii mari:
- Da, aşa este, ce să faci acolo?
- Să aduc un cristal de la cel de-al şaptelea munte, dar să nu las să mi se fure pioletul.
Maestrul Rădăcinilor clătină din cap şi spuse:
4
- Abia dacă ai să treci de cel de-al doilea munte. Cobolzii din vale sunt tare răi. Îţi doresc
călătorie bună!
Cu aceste cuvinte, Maestrul Rădăcinilor îi întinse pioletul înapoi şi se gândi: “O să se
întoarcă cu drag la ciupitul rădăcinilor!”.
Tatatuc merse încrezător mai departe. Se ţinea strâns cu mâna de pioletul din buzunarul
de la piept. Aceasta îi dădea puţin curaj.

La primul munte

Când Tatatuc păşi afară din pădure, văzu în faţa sa, la capătul văii, înălţându-se un
munte. Un râu curgea prin vale. Călătorul căută un loc pe unde să poată trece apa. Dintr-o
dată văzu înaintea sa o mică punte. El păşi într-acolo şi spuse:
- Punte-aşterne-te acum,
Punte, deschide-mi un drum!
Atunci puntea scârţâi, iar la celălalt capăt al său apăru un cobold. Acesta avea un ochi
deschis şi unul pe jumătate închis. Când îl văzu pe Tatatuc rânji, dar observă imediat că
avea un piolet. Cobolzii nu au pioleţi, astfel încât sunt obligaţi să îi şterpelească de la pitici.
Coboldul îl întrebă imediat cum îl cheamă şi începu să-l linguşească:
- Vino încoace Tatatuc, încotro vrei să mergi?
Tatatuc răspunse politicos:
- Sunt în călătorie şi vreau să trec imediat peste munte.
Coboldul spuse cu o voce linguşitoare:
- Ce piolet frumos ai, arată-mi-l te rog, te rog.
Tatatuc vru să fie politicos şi-l scoase din buzunar. Însă îl ţinea strâns în mână, de unde
se afla semnul amprentei. Coboldul îşi trecu degetele sale de păianjen, reci ca gheaţa, peste
piolet şi zise mieros:
- Dar dă-mi-l de tot în mână să-l încerc ce bine bate, te rog, te rog, te rog!
Cum Tatatuc nu-i dădea drumul, coboldul Linguşilă deveni dintr-o dată furios, smuci şi
răsuci de piolet, şi-l zgârie pe Tatatuc cu unghiile de la degete. Atunci Tatatuc smulse
pioletul şi-i trase una cu acesta peste mâna care-l zgâriase. Coboldul Linguşilă strigă şi fugi
de acolo.
Tatatuc era foarte revoltat pe coboldul cel obraznic, însă observă că odată cu semnul
amprentei venise multă putere în piolet. Îl băgă iarăşi în buzunar şi o luă pe drumul peste
munte.

La al doilea munte

Tatatuc urca bine dispus muntele. Prima dificultate o învinsese. Pe cealaltă parte coborî
până într-o vale strâmtă. O apă curgea cu multe meandre. Să fie şi aici o punte? În curând îl
înconjurară tufişuri dese ghimpoase cu liane neprietenoase. Înaintarea era tot mai dificilă.
Pierdu direcţia. Atunci îi veni dintr-o dată un gând: Luă pioletul, îl puse pe palma întinsă, cu
coada în sus. Încetişor, rosti cuvintele:
- Piolet, drag piolet, încotro să mă îndrept?
Atunci pioletul se înclină la stânga. Tatatuc o luă într-acolo. În curând găsi o ieşire dintre
mărăcini şi spini. Auzi iarăşi apa susurând în apropiere şi ajunse din nou la o punte. Nu se
 5
vedea nimeni. Puntea era însă atât de îngustă şi de firavă, încât se legăna în vânt încoace şi
încolo. Cu cuvinte prietenoase, el rosti:
- Punte, ţin-te bine,
Să trec peste tine!
Şi atunci puntea scârţâi ca şi cum ar fi vrut să spună “haide”, iar Tatatuc trecu uşurel
peste puntea ce se legăna. Abia ajunse dincolo că dintr-un tufiş apăru un cobold uscăţiv,
ciudat, care trăgea o rădăcină lungă după el, şi care zise bâlbâindu-se:
- Ţi-ţi-ţine-te de ră-ră-rădăcina mea! Po-po-pot să-să-ţi a-arăt dru-dru-drumul.
Tatatuc se gândi: “Sărmanul de el, ce frumos din partea lui că vrea să-mi arate drumul”.
Acesta era însă un cobold care îi rătăcea pe călători. Pe toţi piticii pe care-i ademenea cu
rădăcina sa, îi conducea în pădurea de mărăcini până când rămâneau agăţaţi între spini şi
nu mai puteau ieşi afară. Abia atinse Tatatuc rădăcina cu o mână, că şi rămase strâns lipit
de ea. El nu-i mai putea da drumul. Coboldul Rătăcilă mârâi, trase puternic de rădăcină şi-l
târî pe Tatatuc înspre pădurea de spini. Acesta trebui să meargă cu el vrând-nevrând. Din
fericire prinsese rădăcina lipicioasă cu o singură mână. Cu mâna liberă îşi luă acum pioletul
şi-şi dădu una peste mâna lipită. Îl străbătu o durere, dar mâna putu să dea drumul rădăcinii.
Coboldul Rătăcilă strigă, ca şi cum şi lui i-ar fi trecut un foc prin membre. În salturi mari,
dispăru în pădurea de spini. Tatatuc îşi frecă vânătaia pe care şi-o făcuse el însuşi cu
pioletul, şi se gândi: “Acum încotro să o iau?” – Aha! – puse pioletul pe mână, care încă îl
mai durea, şi îi şopti:
- Piolet, drag piolet, încotro să mă îndrept ?
Atunci pioletul se înclină la dreapta şi în curând Tatatuc găsi cărarea îngustă ce ducea
peste cel de-al doilea munte.

La al treilea munte

Tatatuc călătorea uşurat în jos pe cealaltă parte a muntelui. Ajunse într-o vale îngustă,
stâncoasă. Aici copacii nu-şi puteau înfige rădăcinile; peste tot era numai stâncă goală.
Cărarea ducea într-o prăpastie. Se întunecase şi era rece. Începu să plouă. Când ajunse la
râu, peste el se afla un trunchi vechi de copac putrezit, aşezat transversal deasupra apei.
Acesta să fie puntea? Tatatuc se gândi: Să fiu politicos – Zise:
- Drag copac rupt de furtună,
Tu eşti calea mea cea bună?
Atunci se auzi un sunet ca şi cum cineva ar fi lovit pe partea cealaltă lemnul cu o piatră.
Tatatuc păşi cu grijă. Ceva era neliniştitor. Astfel se ţinu cu o mână strâns de piolet, iar
celălalt braţ şi-l balansă pentru echilibru şi trecu peste trunchiul putrezit. Ajunse cu bine
dincolo. Ploaia îi curgea în jos din bărbiţă.
Pe cealaltă parte se mişcă dintr-o dată de sub o stâncă ce ieşea în afară, un cobold
ceva mai gras pe care mai înainte nu-l observase deloc. Era, ca şi stânca, de culoare
cenuşiu albăstruie. Avea un cap mare, în care bântuiau multe gânduri ciudate, căci era un
cobold viclean. El observase imediat pioletul cel deosebit al piticuţului şi se gândi: “Pe ăsta
mi-l iau eu!”. Îl salută pe Tatatuc cu cuvintele:
- O, biet călător, eşti ud leoarcă şi înfrigurat. Îţi arăt în apropiere peştera mea uscată. În
curând se înnoptează. Acolo poţi dormi până dimineaţa!
Tatatuc se gândi: “Ce frumos din parte-i că mă invită în peştera lui să mă usuc şi să
dorm”. Îi mulţumi şi tropăi în spatele lui Cap-mare înspre peştera cea uscată.
Coboldul Viclenilă îi explică lui Tatatuc:
- Tu te odihneşti în stânga peşterii, eu în dreapta. Pioletul poţi să-l pui în despicătura
aceea din stâncă, să nu te deranjeze când te răsuceşti în timpul somnului.
6
Cu aceste cuvinte îi arătă lui Tatatuc o mică despicătură în stâncă la locul de odihnă.
Tatatuc puse pioletul în despicătură şi se duse să se culce. Nu departe de el, coboldul
Viclenilă se aşeză pe burtă. Abia îşi întinse Tatatuc picioarele că şi începu să îi răsune
gălăgios în minte ceva. Nu îi spusese Maestrul Cristalelor să nu pună niciodată neatent
pioletul jos? Neobservat se ridică, îl luă din despicătură şi îl puse în buzunar. Aşa şi adormi,
cu mâna dreaptă pe piolet.
La miezul nopţii, când Tatatuc dormea dus, coboldul Viclenilă se ridică. El putea să
vadă puţin şi pe întuneric cu ochii săi de bufniţă şi se căţără până la despicătura din stâncă,
unde ştia că e pioletul. Se gândi: “Cu această pradă am să dispar, să nu ne mai întâlnim
niciodată!”. Când ajunse la despicătură, pipăi cu mâna sa gheroasă în sus, în jos… Nu era
nici un piolet. “Să şi-l fi luat înapoi neobservat? I-l scot eu din buzunar!”.
Se căţără tiptil ca o broască înspre cel adormit, şi mâna sa rece trecu căutând peste
Tatatuc. Acesta dormea adânc. În chimir, coboldul nu găsi nimic. În buzunarul lateral, nimic.
Degetele sale tocmai treceau peste mâna lui Tatatuc, aflată pe piept. Pe jumătate trezindu-
se, pe jumătate adormit, lui Tatatuc i se părea că într-adevăr o broască se caţără pe el. El
dădu un strigăt puternic, se ridică şi îl văzu pe coboldul Viclenilă. Acesta se sperie atât de
tare, încât se rostogoli până la intrarea în peşteră şi dispăru. Tatatuc rămase treaz şi se
gândi: “Hoţul! Voia să mă fure!”. Nu îndrăzni să mai adoarmă, deşi coboldul nu se mai
întoarse. Când se lumină de ziuă, Tatatuc porni mai departe.

La al patrulea munte

Ceva nu ştia Tatatuc: Că în timpul nopţii, coboldul Viclenilă trecuse muntele înaintea
lui, pentru a-l căuta în valea următoare pe fratele său, coboldul Împuţilă. Se sfătui cu acesta
cum să-i ia piticului călător pioletul.
Coboldul Împuţilă era tare murdar. Nu se spăla niciodată, niciodată nu-şi pilea unghiile
de vreo piatră. Şi astfel puţea mai rău decât o cocină de porci. El însuşi se obişnuise atât de
mult cu mirosul, că nici nu-l mai simţea.
Coboldul Viclenilă îi povesti ce se petrecuse în peşteră, când voise să-i ia piticului
pioletul.
- Trebuie să mă ajuţi! Astăzi dimineaţă vine precis. Am văzut foarte bine, pioletul are pe
coadă un semn cristalin de amprentă. Cu el se pot fermeca tot soiul de lucruri şi face rău
altora. Atâta timp cât îl ţine în mână, este mai puternic decât noi amândoi la un loc.
Coboldul Împuţilă zise cu o voce orăcăitoare:
- Putem să-i aruncăm în ochi praf de ciupercă otrăvitoare, atunci orbeşte pentru o
vreme. Hu-hu, ce mai arde! Imediat se va freca cu amândouă mâinile la ochi şi îi vom putea
lua pioletul.
Pe toate acestea nu le ştia Tatatuc, pe când călătorea bucuros peste cel de-al treilea
munte. El spera ca în această singurătate să nu mai fie nici un cobold. În valea îngustă în
care ajunse acum, se întindea o mlaştină noroioasă. Solul era mocirlos, astfel încât lui
Tatatuc îi veni curând greu să înainteze. Nu era nici o punte pe nicăieri. Totuşi observă din
loc în loc pietre mai mari care ieşeau din apă. Peste ele se putea trece bine dincolo. Tatatuc
se uită cu precauţie de jur împrejur. Pe malul celălalt nu se mişca nimic, însă un miros
ciudat, pe care nu ştia să-l determine, îl înţepa în nas. Sări din piatră în piatră.
Când ajunse la celălalt mal, de după o tufă de stuf ieşi la iveală un individ ciudat: de
sus până jos, trupul său era plin de murdărie. Nasul îi curgea, dinţii îi erau galben-maronii.
Vocea sa grohăi când spuse:
- Pe aici e periculos de mers. Gropile din mlaştină te-ar putea înghiţi.
 7
Când coboldul se apropie mai mult, lui Tatatuc i se tăie respiraţia. Coboldul Împuţilă
făcu o mişcare iute ca fulgerul cu mâna ascunsă la spate şi îi aruncă lui Tatatuc praf de
ciupercă otrăvitoare în ochi. Într-o clipă acesta nu mai văzu nimic, iar ochii îi ardeau de o
durere grozavă.
Tatatuc avu un singur gând: Să nu dea drumul pioletului. De durere, ochii săi începură
să plângă, dar nici un geamăt nu ieşi din gura sa. Dintr-o dată auzi o a doua voce,
cunoscută, vorbind. Nu era a coboldului Viclenilă? Acesta îi spunea tovarăşului său:
- Să aşteptăm puţin, în curând îl lasă să cadă!
Lacrimile spălaseră întrucâtva praful din ochii lui Tatatuc, astfel începu să vadă ca prin
ceaţă. Se duse la râu şi-şi spălă ochii care îl mai ardeau înspăimântător, cu mâna liberă.
Lucrul principal: lumina ochilor, era salvată. Durerile scădeau. Când se uită împrejur, îi văzu
pe cei doi cobolzi privind de după o piatră şi observându-l. să se ferească de el! Le-ar da cu
pioletul în cap dacă s-ar apropia. Dar nu veniră. Tatatuc îşi aşeză pioletul pe palma întinsă.
Arăta în sensul râului. O luă în direcţia indicată. Mlaştina devenea aici sus iarăşi pământ
solid şi o cărare îngustă ducea peste munte. Cei doi cobolzi nu îndrăzniră să se ia după el.
Coboldul Viclenilă spuse:
- Să aşteptăm până se întoarce; poate putem să-l împingem atunci într-o groapă din
mlaştină şi să-i luăm astfel pioletul!
Tatatuc trecea peste cel de-al patrulea munte şi se gândea: “Cobolzi mai răi ca ăştia
doi nu cred să existe”. Ce bine că scăpase de ei şi că ochii nu îl mai dureau.

La al cincilea munte

Pe când Tatatuc în călătoria sa mai departe cobora iarăşi în vale, se gândea: “Încă doi
munţi mai am de trecut, şi apoi ajung la muntele de cristal”. El observase foarte bine că în
călătoria lui munţii deveneau tot mai înalţi şi drumurile tot mai lungi, dar i se părea că şi
picioarele sale deveneau tot mai puternice. Astfel încât păşea curajos în valea ce avea în
adâncuri o pădure verde. Râul ce curgea jos avea multe cascade micuţe şi o apă înspumată.
Începu să adie un vânt puternic, ce mişca copacii din pădure.
Când Tatatuc ajunse la râu, nu văzu nici o punte, nici măcar nu erau pietre puse peste
apă, pe care să se poată trece. În sus şi în jos – nu era nici o punte. Astfel încât îşi puse din
nou pioletul în palmă. Ce uluit fu, când acesta arătă exact înspre marea cascadă de apă ce
se prăvălea cu zgomot asurzitor de pe stâncile ascuţite. Se gândi: “Nu se poate! Trebuie că
am ţinut coada strâmb!”. Încetişor întrebă:
- Iubit piolet, există un drum?
Spune-mi rogu-te-aş, unde-i punte-acum?
Şi iată că pioletul arătă din nou exact spre marea cascadă asurzitoare. “Oare trebuie să
trec prin vâltoarea acestei ape?” se gândi Tatatuc. Păşi încetişor înspre cascadă. Dintr-o
dată observă că pe sub apa ce se prăvălea de pe stâncile ascuţite ducea o cărare îngustă.
Şi abia acum observă Tatatuc în vârtejul apei nimfele apelor dansând, care îi făceau
prietenoase semn cu mâna. Astfel încât prinse curaj şi, ţinându-se strâns de piolet păşi pe
cărarea de sub cascadă. Ce vuiet, ce zgomot! Nimfele apelor îl înconjurau dansând, încât
începu să ameţească. Voi să se aşeze o clipă, dar pioletul se scutură neliniştit în mâna lui,
astfel că pas cu pas merse mai departe şi ajunse cu bine pe cealaltă parte a câmpiei de
munte.
Dar cum arăta! Peste tot erau flori rupte, frunze smulse din copaci, crengi îndoite. Aici
bântuia un cobold distrugător. La un moment dat observă Tatatuc cum frumoasele ciuperci
erau strivite la pământ. El văzu cum o veveriţă se căţăra înspăimântată într-un copac şi
dispăru sus în cuibul ei. Dar şi coboldul Nimicilă o văzu. El se căţără îndemânatic după
8
veveriţă, rupse pe drum câteva conuri de brad şi le aruncă după o pasăre care stătea pe o
creangă. Ţipând, aceasta zbură speriată de acolo.
Acum coboldul Nimicilă o ajunse pe veveriţă. Astupă intrarea şi ieşirea cu câte un con de
brad; smulse cuibul şi coborî cu el pe pământ. Mârâi lacom şi începu să smulgă bucăţi din
cuib. Tatatuc trebui să fie martor cum o scoase afară pe veveriţa înspăimântată şi ţinând-o
de gât începu să-i smulgă peri din blană. Asta era prea mult!
Tatatuc sări din ascunzătoarea sa, se grăbi înspre chinuitorul de animale şi începu să-l
lovească cu pioletul peste labele ce o chinuiau pe veveriţă, pe unde nimerea. Coboldul
Nimicilă începu să urle, dădu drumul veveriţei şi dispăru printre copaci.
O asemenea mânie nu-l mai cuprinse niciodată pe Tatatuc. Epuizat, se aşeză pe o piatră.
Veveriţa, în spaima sa, dispăruse în pădure, dar acum se apropie de eliberatorul ei. Se
aşeză ceva mai departe pe muşchi şi se uita la Tatatuc cu ochi recunoscători zicându-i:
- M-ai salvat, altfel mi-ar fi rupt toţi perii din blană. Aici nu mai pot să rămân. Pot veni cu
tine? Tu eşti bun.
Veveriţa îşi împreuna lăbuţele din faţă, ca şi cum s-ar fi rugat.
Lui Tatatuc i se păru dintr-o dată minunat să aibă un însoţitor, un prieten, cu care să poată
discuta în călătoria lui solitară. Dădu din cap, iar veveriţa îi sări în braţe. Tatatuc începu să o
mângâie. Animalul se uită în jos pe pământ, unde se aflau nişte peri smulşi din blană. Din
fericire coboldul Nimicilă nu ajunsese la coadă. Tatatuc spuse:
- Am un drum lung în faţă, trebuie să mai trec peste încă doi munţi. Dacă ai vrea să mă
însoţeşti, m-aş bucura. În curând se înnoptează şi trebuie să găsim un adăpost peste
noapte.
Veveriţa răspunse:
- Coboldul Nimicilă bântuie doar aici în vale. Mai înainte urca mai sus. Acum însă a
renunţat. Sus pe munte cunosc o peşteră liniştită unde putem să ne odihnim peste noapte.
Tatatuc se ridică, şi în restul călătoriei veveriţa ţopăi bucuroasă alături de el.
Când cei doi ajunseră aproape de coama muntelui, veveriţa spuse:
- Vino, mergem dincolo la stânca aceea. Acolo am eu ceva.
Îl conduse pe Tatatuc la o peşteră mică şi uscată. Cândva îşi ascunsese ea acolo nişte
alune. Cum afară se întuneca, cei doi se aşezară să se odihnească. Tatatuc ţinea într-o
mână pioletul. Celălalt braţ şi-l făcu colac, în aşa fel încât veveriţa să se poată cuibări în el.
Cum stăteau ei liniştiţi împreună, Tatatuc întrebă:
- Ai un nume al tău, veveriţo?
Ea răspunse:
- Nu, nu mi l-a dat nimenea.
El zise:
- Pe mine mă cheamă Tatatuc, iar ţie îţi dau numele de Ţuşti-Cuş, şi apoi îi povesti că era
pe drumul spre cel de-al şaptelea munte, ca să aducă de acolo un cristal pentru grota de
cristale a Împăratului Piticilor.
Ţuşti-Cuş şopti pe jumătate adormită:
- Poate îţi voi putea ajuta cu ceva în călătorie – dar nu ştia nici ea cu ce anume.

La al şaselea munte

Dimineaţa Tatatuc se trezi când veveriţa se dădea jos de pe braţul său şi se ducea la
intrarea în peşteră să se uite cum e vremea. Voia să-şi aducă un con de brad pentru micul
dejun. Tatatuc se ridică şi un gând îl umplu de bucurie: “Astăzi coborâm în vale şi apoi
trecem peste cel de-al şaselea munte. Deja astăzi muntele de cristal se va afla în faţa ochilor
 9
mei.” Când veveriţa veni cu conul de brad şi începu să-i mănânce seminţele, îl întrebă pe
Tatatuc:
- Nu vrei să mănânci şi tu?
El însă râse şi spuse:
- Am absorbit de-a lungul verii atâta galben de Soare din rădăcini, încât îmi ajunge pentru
întreaga iarnă.
Ţuşti-Cuş nu-l înţelese prea bine şi gândi: “El este un pitic, ei au alte obiceiuri”.
În curând urcară amândoi ultima parte a drumului pieptiş, însă drumul era mai lung decât
crezuse Tatatuc. Când ajunseră pe culmea muntelui, veveriţa se căţără pe un copac şi
spuse:
- Văd un munte colţuros, cu multe vârfuri stâncoase. Jos valea este ascuţită ca o râpă!
Pe când coborau, dispăreau copacii. Solul devenea stâncos. Dintr-o dată auziră pietre
duduind şi rostogolindu-se. Ţuşti-Cuş întrebă:
- Să fie cobolzii Prăvălitori de pietre, care rostogolesc pietrele?
Tatatuc răspunse:
- Nu văd pe nimeni, să fim atenţi!
El prinse pioletul strâns în mână şi spuse:
- Ţuşti-Cuş, rămâi foarte aproape de mine. Trebuie să ne croim drum oblic, ca să ne ferim
de pietrele ce se prăbuşesc.
Dintr-o dată pioletul se scutură puternic în mâna lui Tatatuc. Ce fel de semn să fie acesta?
Tatatuc rămase locului.
Veveriţa se uita la el şi stătea la fel de liniştită. În clipa aceea tună nu departe de ei o
avalanşă de pietre mari ce se rostogolea în adâncuri. Dacă ar fi mers mai departe, i-ar fi
strivit pe amândoi. Tatatuc văzu sus dispărând iute ca fulgerul doi cobolzi, cei ce
împinseseră pietrele. După ce zgomotul dispăru, Tatatuc porni mai departe. El o luă pe Ţuşti-
Cuş pe braţ. Aceasta tremura de spaimă. El se gândi: “Pioletul ne-a salvat. Nu ne va părăsi
nici acum”. Tatatuc prinse un nou curaj.
Când ajunseră în vale, era un râu ciudat acolo. O dată venea cu apă multă, apoi cu
aproape deloc, şi dintr-o dată un alt val. Tatatuc se aşeză împreună cu Ţuşti-Cuş la mal. El
observă că apa se repezea în valuri şi apoi făcea o pauză. Observă că venea în şase valuri
mari şi apoi era o pauză mai lungă, în care se putea trece pe malul celălalt prin albia golită,
înainte de a veni un nou val. El îi spuse veveriţei:
- Ţuşti-Cuş, ţine-te strâns de mine, că o iau din loc brusc!
După ce numără până la şase, şi apa se scurse, o luă la fugă. Abia ajunseră dincolo, că
în urma lor se şi repezea un alt val de apă.
Când Tatatuc se uită înapoi, văzu doi cobolzi, unul roşu şi unul verde. Stăteau pe aceeaşi
piatră pe care stătuse el mai înainte, ameninţau cu pumnuţii, înjurau şi blestemau cu cuvinte
groaznice. Dar peste apa ce se repezea în valuri nu îndrăzniră să treacă. De furie cei doi
cobolzi se luară la bătaie, se loveau şi se trăgeau de păr. Azvârleau vorbe urâte şi în cele din
urmă se rostogoliră amândoi pe pământ. Veveriţa spuse:
- Ce înspăimântători sunt!
Tatatuc răspunse:
- Sunt cobolzi certăreţi răi, care caută ceartă şi bătaie şi se bucură de rău. De aceea
aruncă vorbe atât de urâte. Hai să mergem mai departe!
Cărarea ducea cu greu peste cel de-al şaselea munte. Pe cealaltă parte nu se mai
rostogolea nici o piatră. Când trecură de coama muntelui, trecuse de amiază. O privelişte
minunată se deschise în faţa lor. Măreţ se ridica, dintr-un lac mare şi limpede, cel de-al
şaptelea munte, care se oglindea albastru închis în apă. Ici şi colo strălucea câte o luminiţă
tainică. Inima lui Tatatuc tresări de bucurie: “Trebuie să fie grotele de cristal!”. Veveriţa
măsură din ochi mărimea lacului şi întrebă:
- Tatatuc, cum vrei să treci peste apa asta mare?
El răspunse:
- Încă nu ştiu, dar pioletul m-a ajutat până acum întotdeauna. Sper că mă va ajuta şi de
acum înainte.
10
Începură amândoi să coboare muntele în valea marelui lac. Aici era atâta linişte, nici un
vântişor nu adia, nici un val nu se mişca. În apropierea malului înfloreau nuferi albi şi roz.
Peştişori argintii şi aurii îi înconjurau înotând. Înspre lac dispăreau copacii. Soarele arăta o
după-amiază târzie. Tatatuc privea ca vrăjit şi nu observă deloc cum veveriţa alerga în susul
şi-n josul malului, ca şi cum ar fi căutat ceva. El se aşeză pe o piatră şi nu se mai gândi la
toate aventurile petrecute cu cobolzii cei răi. Aici erau pacea şi lumina veşnic liniştită.
Tatatuc nu ştia că în partea de jos, unde muntele trecea în stâncă întunecoasă, bântuia
un cobold mare şi negru. De fapt era o namilă, care pândea orice căutător de cristale, pentru
a-l răsturna în lac. Tatatuc nu vedea acum decât partea frumoasă a lucrurilor. Dintr-o dată se
apropie veveriţa scoţând sunete ascuţite.
- Ce ai, Ţuşti-Cuş?
- Am găsit o bărcuţă, am găsit o bărcuţă! Hai cu mine să vezi!
Tatatuc se ridică şi o urmă. Într-un golf, înconjurat de arbuşti înfloriţi, se afla mica bărcuţă.
Nu avea nici o vâslă. Era pe jumătate trasă la mal şi plină de apă de ploaie. Tatatuc începu
să o golească cu mâinile. Veveriţa căuta de jur-împrejur după o vâslă. Însă nicăieri nu se afla
aşa ceva. După ce termină de scos apa, căută şi Tatatuc o vâslă. Nu găsi nici una. Dintr-o
dată, veveriţa spuse:
- Să ne urcăm, eu pot să vâslesc cu coada.
Imediat se aşeză în bărcuţă. Tatatuc împinse bărcuţa în apă, apoi se căţără şi el. Cu
coada sa, veveriţa vâslea puternic, iar bărcuţa mergea încetişor pe lac. Soarele era la asfinţit
şi fermeca nori aurii-luminoşi, ce se oglindeau în apă.
Un corb veni în zbor dinspre muntele cel albastru. El se roti deasupra bărcuţei. Din vocea
sa croncănitoare Tatatuc auzi limpede cuvintele:
- Nu mergeţi acum la munte! Uriaşul cobold negru este treaz şi v-ar scufunda bărcuţa. El
veghează întreaga noapte şi doarme dimineaţa până la prânz. Cra-cra, nu mergeţi acum la
munte!
Tatatuc îi făcu semn cu mâna de mulţumire bunului corb şi zise:
- Ţuşti-Cuş, opreşte-te din vâslit! Trebuie să lăsăm să treacă noaptea. Acum muntele e
periculos. Cred că putem dormi aici în mijlocul lacului, în bărcuţă. Precis eşti obosită de atâta
vâslit!
Când veveriţa se aşeză în bărcuţă, de oboseală nici nu mai simţea că ar avea o coadă.
Tatatuc se întinse şi el să se culce, şi în curând animăluţul adormi pe braţul lui. Însă el privi
strălucirea luminii norilor şi văzu apărând primele stele. Se uită îndelung la muntele noptatic,
din care străluceau ici şi colo lumini ca de stele. Tatatuc ştia că aceasta era lumina
cristalelor. Atunci căzu o stea sus pe munte, strălucind mai întâi limpede şi care apoi se
stinse. Şi Tatatuc moţăia în noaptea de stele.

Muntele de cristal

Dimineaţa Tatatuc se trezi când răsărea Soarele iar veveriţa făcea ochi pe braţul său.
- Bună dimineaţa Ţuşti-Cuş, zise el, vezi ceva deosebit?
- Nu, totul e limpede şi luminos, nicăieri vreun cobold negru. Vâslesc înspre munte.
Bărcuţa se puse în mişcare. Tatatuc observa muntele. Jos văzu stânci netede, întunecate.
Nu exista un mal, la care să se poată ancora bărcuţa. Oare se poate ajunge cumva acolo?
Luă pioletul, dar acesta nu arăta nimic. Tatatuc se gândi: “E corect aşa. Trebuie să gândesc
eu însumi.”
În apropierea muntelui ieşeau din apă stânci ascuţite. Multe erau înşelător ascunse sub
oglinda apei şi ar fi putut avaria bărcuţa. Tatatuc stătea cu capul aplecat deasupra apei,
pentru a le putea descoperi din timp. Veveriţa vâslea foarte încet, iar Tatatuc cârmea din faţă
 11
cu mâinile. Odată ajunşi la munte se căţără pe un vârf stâncos şi trase bărcuţa lângă stâncă.
Zise:
- Ţuşti-Cuş, trebuie să rămâi aici în barcă şi să te ţii strâns de stâncă. În timpul ăsta eu mă
caţăr pe munte. Sus se poate merge mai bine. După ce găsesc un cristal frumos, mă întorc
înapoi imediat.
Veveriţa ţinea stânca strâns cu lăbuţele, căci nu era nimic de ce se lega. Tatatuc urca tot
mai sus. După ce trecu de stânca cea golaşă, muntele se înălţa în faţa lui în deplina sa
frumuseţe. Minunate vine de piatră în toate culorile străbăteau stânca albastru-închis. O
primă grotă de cristale se deschise în faţa lui cu cristale violete. Erau transparente şi fără
pată. Să ia de aici cu grijă un cristal frumos şi apoi să se întoarcă iarăşi repede la veveriţă în
bărcuţă? Nu, se gândi Tatatuc, pentru venit înapoi şi luat cristalul de aici este oricând timp.
Întâi să mai văd şi alte grote de cristale. Urcând mai sus, ajunse la nişte cristale roşii rubinii
minunate. Ce frumoase sunt! - se gândi el. Roşii ca focul! Deja vru să ciocănească cu
pioletul, dar ceva îl trăgea şi mai sus. Găsi o grotă din care strălucea în afară portocaliu şi
galben-auriu, luminoase ca razele de soare. Scoase pioletul, răpit de frumuseţea pură a
luminii. Dar când vru să ciocănească, ezită iarăşi, băgă din nou pioletul înăuntru şi o luă
iarăşi în sus.
Tatatuc uită timpul, îl uită pe coboldul Nămiloiu, veveriţa şi bărcuţa, atât de fascinat era de
măreţia acestor grote de cristal. În următoarea grotă erau grupe transparente, ca nişte mici
palate de cristal. O, să ducă un asemenea cristal Maestrului Cristalelor! Cât s-ar bucura!
Iarăşi scoase pioletul. Dintr-o dată îi trecu prin minte că văzuse în vis steaua căzând chiar
sus, în vârful muntelui. Să fi fost vreun semn? Încă o dată o luă în sus.
Soarele urcase multe pe cer. Se apropia de amiază. Atunci se deschise în faţa privirii sale
o grotă cu cristale verzi, care aveau deasupra ca un fel de pălăriuţă roz. Alături erau cristale
albastre ca cerul. “Acestea sunt cele mai frumoase!” strigă el şi scoase pioletul. – Dar să fie
aceasta cea mai de sus peşteră? Încă o dată băgă pioletul înapoi şi urcă înspre vârful
muntelui. I se păru, dintr-o dată, că muntele ar avea un ochi. Era însă cea mai de sus grotă
de cristale. Mai avea încă de urcat până acolo. Să se mulţumească cu ce era aici? În curând
Soarele era la amiază. După-amiază se trezeşte coboldul Nămiloiu. Şi dintr-o dată îi veniră
în minte veveriţa şi bărcuţa, lipite jos de stâncă.
Oare se mai putea ţine de stâncă, împreună cu bărcuţa? Dar era ceva în Tatatuc, care îl
mâna şi mai sus; căci tocmai acolo sus, la ochiul muntelui, văzuse steaua luminând. Se grăbi
să ajungă acolo. Când ajunse în faţa celei mai de sus peşteri, rămase locului înmărmurit.
Înăuntru străluceau grupe de cristale în toate cele şapte culori. În afară de cristale violet,
erau roşii-rubinii, portocalii, galben-aurii, verzi, albastre ca cerul şi albastru închis. Ca nişte
micuţe coroane de cristal boltite stăteau una lângă cealaltă. Foarte solemn, Tatatuc păşi mai
aproape şi rosti încetişor, ca pentru sine:
- Dă-mi o nestemată, munte de cristal,
Vreau ca Împăratului să i-o duc în dar!
Atunci răsună un sunet cald în peşteră, ca şi cum muntele ar fi vrut să spună: “Serveşte-
te!”. Cu grijă Tatatuc începu să ciocănească o coroană deosebit de frumoasă. Nu avea voie
să rupă nici un vârf! Tatatuc uită că afară Soarele se înălţase pe cer, şi cioplea bucăţică cu
bucăţică. Deodată găsi o ruptură tocmai acolo unde ar fi trebuit să desprindă cristalul. Era ca
şi cum l-ar fi ajutat şi muntele. Tatatuc puse pioletul jos şi clătină cu grijă coroana de cristal
cu amândouă mâinile. Dintr-o dată aceasta se află luminoasă, în mâinile sale. Păşind cu
grijă, începu să coboare. Nu avea voie să se împiedice, să cadă şi să distrugă cristalul.
Departe sub el, văzu lacul şi locul unde se afla ascunsă bărcuţa. Când Tatatuc ajunse în
sfârşit la locul de pe stânca de unde putea privi în jos, nu mai văzu nici o bărcuţă.
Veveriţa se ţinuse de stâncă ore întregi, dar obosise atât de tare încât la un moment dat îi
dădu drumul, pentru a se odihni. Imediat adormi în bărcuţă. Un vânt uşor duse bărcuţa
departe, pe lac. Tatatuc era foarte înspăimântat. Cum se uită el de-a lungul apei, descoperi
undeva departe bărcuţa, mică cât o coajă de nucă. Cu o voce puternică strigă:
- Ţuşti-Cuş!
12
Şi ce să vezi, bărcuţa se clătină. Veveriţa îi auzise chemarea şi începu să vâslească
înspre el. Dar mai auzise cineva strigătul: coboldul Nămiloiu. Acesta tocmai se trezea. El
ridică capul, se uită în sus spre munte, se uită spre lac. Un colţ de stâncă îi acoperea
vederea spre bărcuţă. Şi apoi nu ştia prea bine din ce parte auzise ceva ca un strigăt. El
mormăi: “Să fi fost cioara de pe munte”? - şi se culcă iarăşi.
Între timp Tatatuc ajunse jos la stâncă. Bărcuţa se apropia şi ea. Când veveriţa văzu
luminând frumoasa coroană de cristal, de admiraţie uită să-şi scuze adormirea. Ea se căţără
pe stâncă, pentru ca Tatatuc să poată urca fără greutate în barcă. Feţişoara acestuia
strălucea de bucurie ca şi cristalul. Când veveriţa vru să împingă de stâncă, întrebă deodată:
- Tatatuc, unde ţi-e pioletul?
- Pentru numele lui Dumnezeu, l-am uitat sus în peşteră!
Tatatuc puse cristalul jos pe podeaua bărcuţei, sări pe stâncă şi se căţără în sus cât putu
de repede. Aşa de repede nu alergase niciodată. Odată se împiedică şi câteva pietre se
desprinseră, rostogolindu-se în jos. Coboldul Nămiloiu ridică capul şi se întrebă: “Iar caută
corbul de pe munte după gândăcei?”. El rămase ridicat şi se uita în susul muntelui. În sfârşit,
Tatatuc ajunse sus. Îşi luă nepreţuitul piolet şi lipindu-l de piept, spuse: “N-am să te mai uit
niciodată!”, punându-l în buzunar. Nu-şi îngădui nici o clipă de răgaz. Cu cea mai mare grabă
coborî în vale, căci se gândea că pietrele ce se rostogoliseră l-au putut trăda.
În soarele cald coboldul Nămiloiu se plictisea. Se ridică şi se întinse. Voia să facă rondul
insulei. Prăjina cea lungă îi servea de baston. Din nefericire o luă în direcţia unde aştepta
veveriţa cu bărcuţa. Când Tatatuc se grăbea pe ultima bucată de drum şi cobora stânca,
coboldul Nămiloiu îl zări. El mârâi:
- Nu e cioara! E un hoţ, un hoţ!
Cu paşi mari se grăbi înspre stâncă. Jos, Tatatuc cobora în barcă. Împinse puternic de
stâncă. Veveriţa începu să vâslească ca o apucată. Nămiloiu ridică prăjina şi lovi în jos în
apă. Valurile săriră în toate părţile, dar bărcuţa era prea departe de mal şi el nu mai putu
ajunge. Totuşi se clătină îngrijorător şi fu cât pe-aci să se răstoarne.
Coboldul Nămiloiu începu să urle şi scoase prăjina din apă. Veveriţa vâsli şi mai puternic.
Acum coboldul luă o piatră uriaşă. În mânia sa o aruncă strâmb de tot. Piatra căzu în apă
departe de bărcuţă. Nămiloiu urlă iarăşi, luă o mână plină de pietre şi le aruncă înspre lac,
stropind în toate părţile. În sfârşit renunţă, când văzu că bărcuţa era în afara puterilor lui de a
mai face ceva. Dintr-o dată se auzi o trosnitură puternică. Tatatuc văzu cum coboldul
Nămiloiu, în mânia lui, îşi zdrobise prăjina de stâncă.
Acum, că bărcuţa se afla în afara oricărui pericol, veveriţa epuizată încetă să mai
vâslească. Se aşeză în bărcuţă, respiră puternic şi îşi întinse picioarele. I se părea că moare.
Tatatuc o mângâie pe blăniţă şi-i spuse:
- Ţuşti-Cuş, mi-ai salvat cristalul! Îţi mulţumesc!
După o vreme veveriţa începu iarăşi să respire. Tatatuc o mângâie şi spuse:
- Ţuşti-Cuş, poţi să-ţi spui o dorinţă.
Ea murmură uşor:
- Să fiu întotdeauna cu tine, Tatatuc!
În sfârşit, veveriţei îi reveniră forţele. Vâsli măsurat tot restul drumului de apă. Tatatuc îşi
luase cristalul pe genunchi şi privea uluit la culorile sale curcubeu. Când aruncă o privire
peste lac înspre muntele de cristal, îl văzu învăluit de jos până sus cu nori de ceaţă. Bărcuţa
ajunse la malul cel sigur. Soarele înclina către seară. Tatatuc zise:
- Ţuşti-Cuş, o să mai dormim încă o noapte în bărcuţă. Mie încă îmi mai tremură
picioarele după tot ce am trăit astăzi. A fost cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă zi din
viaţa mea!
El trase bărcuţa la mal, iar veveriţa se duse să-şi aducă din pădure un con de brad pentru
masa de seară.
Când se întoarse, îl găsi pe Tatatuc dormind în bărcuţă; cristalul îl ţinea pe piept, cu
amândouă mâinile puse deasupra. Soarele asfinţea după muntele cel albastru. Tainic
străluceau prin ceaţă grotele de cristal. Veveriţa se cuibări în bărcuţă şi găsi ce minunată e
viaţa de călătorie cu Tatatuc.
 13
La cobolzii bătăuşi

Când, în dimineaţa următoare, Tatatuc şi veveriţa îşi părăsiră locul de dormit, discutau
întrebându-se dacă le va fi mai uşor pe drumul de întoarcere decât le fusese la venire.
Tatatuc se gândea:
- Voi duce cristalul în mâini, înaintea noastră. Strălucirea sa este inegalabilă. Poate le va
place chiar şi cobolzilor.
Veveriţa spuse:
- Dacă nu mă înşel, ai mai crescut în călătoria la muntele de cristal. Aceasta provine din
atâta urcat şi coborât munţii.
Într-adevăr, Tatatuc se simţea mult mai puternic şi mai curajos ca înainte; astfel
călătoreau amândoi, înapoi peste cel de-al şaselea munte.
În valea îngustă stâncoasă, cei doi cobolzi bătăuşi pândeau şi aşteptau pe cineva cu care
să se poată bate şi certa. Cel roşu îi spuse celui verde:
- Ce viaţă plictisitoare, să nu ai nimic de făcut şi nimic de bătut.
După aceste cuvinte, îi dădu una cu pumnul în cap celui verde. Acesta lovi înapoi şi în
curând se băteau, rostogolindu-se pe pământ. Îşi muşcau braţele, se trăgeau de păr. După o
vreme plângea fiecare în colţul său şi se uita urât la celălalt.
Tocmai soseau Tatatuc şi veveriţa la apa fără punte, acolo unde venea în şase valuri
mari, şi apoi făcea o mică pauză. Cum exersaseră deja, ajunseră neudaţi pe celălalt mal.
Coboldul Înroşilă strigă:
- Vine cineva!
Coboldul Înverzilă fu imediat lângă el. Îşi pregăteau mâinile cu gheruţe pentru atac,
pândind cărarea de după o piatră mare. Dar ce să fie? O strălucire ciudată de culori se
apropia, cum nu mai văzuseră niciodată. Amândoi îşi lăsară mâinile în jos şi îşi ridicară
capetele, să poată vedea mai bine cristalul. Ochii lor înguşti deveniră mari. Deschiseră larg şi
gurile, ca şi cum ar fi vrut să şi înghită lumina curcubeu.
Tatatuc îi zări pe amândoi şi văzu figura lor uluită. Rămase locului şi ridică cristalul ceva
mai sus. Atunci amândoi cobolzii ieşiră din ascunzătoarea lor, clătinându-se. Veveriţa se
căţără repede pe spatele lui Tatatuc şi se uita neîncrezătoare la cei doi. Dar Tatatuc observă
că erau ca vrăjiţi de lumina cristalului şi îi lăsă să se apropie mai mult. Cel roşu spuse:
- O, ce frumos e!
Cel verde behăi după el:
- Frumos!
Era pentru prima dată în viaţa lor din străvechime, că ziceau despre ceva că e frumos. Cel
roşu îi spuse mai departe lui Tatatuc:
- Putem veni o vreme cu tine? Aici în vale e tare plictisitor şi atunci trebuie să ne trecem
vremea cu bătaia.
Cel verde behăi şi el:
- Plictisitor!
Tatatuc se uită la mâinile cu gheruţe ale celor doi şi se gândi: “Pentru ciupitul rădăcinilor
ar fi numai bune”. Răspunse:
- Dacă lăsaţi aici în vale cearta şi bătaia, puteţi veni. Cred că ştiu ceva de făcut pentru
mâinile voastre!
Atunci cel roşu îi spuse celui verde:
- Auzi, ştie ceva de făcut pentru mâinile noastre, să mergem cu el!
Aşa se făcu că peste cel de-al cincilea munte înapoi în vale, coborau patru făpturi: în faţă
Tatatuc, alături de el Ţuşti-Cuş, iar coboldul Înroşilă şi cu Înverzilă ţinându-se de mână în
spatele lor.
14
La coboldul Nimicilă

Când alaiul cel ciudat trecu de coama celui de-al cincilea munte, veveriţa deveni foarte
neliniştită şi spuse:
- O, Tatatuc, acum ajungem iarăşi la coboldul Nimicilă, cel care mi-a rupt cuibul şi mi-a
smuls peri din blană.
Tatatuc zise:
- Nu te teme! Îşi mai simte şi azi labele, atât de tare i-am dat cu pioletul peste ele.
Ajunseră prin pădure la câmpia pustiită. Aproape toate frunzele erau rupte din copaci şi
toate ciupercile strivite de pământ.
Coboldul Nimicilă însă auzise voci şi paşi. El se ascunse lângă drum, pentru a-i ataca pe
trecători. Şi cum privea el aşa printre pietre, văzu cristalul-curcubeu în faţa pieptului lui
Tatatuc. Ieşi încet de după piatră şi, ţinându-şi mâinile întinse, veni înspre cristalul lui
Tatatuc. Cu un strigăt de spaimă veveriţa se ascunse la spatele lui Tatatuc. Însă ce să vezi,
când lumina cristalului căzu pe degetele îndoite, cu gheare, ale coboldului Nimicilă, acestea
începură să se întindă şi tremurară uşor. Ochii şi gura lui Nimicilă se deschiseră larg,
respiraţia îi devenea tot mai accelerată.
Cobolzii Înroşilă şi Înverzilă se apropiară, ca să intervină în caz că Nimicilă ar face ceva
rău. Şi dintr-o dată Nimicilă începu să strănute înspăimântător, până când căzu în nas.
Tatatuc se gândi: “E bine aşa. Strănută tot răul afară din el.” După ce Nimicilă îşi suflă nasul
în iarbă, se ridică. Coboldul Înroşilă îi spuse:
- Hai şi tu cu noi! Tatatuc ştie ceva de făcut pentru mâinile noastre!
Încă o dată îşi îndreptă Nimicilă mâinile înspre cristal, şi acestea tremurară şi mai puţin. Îl
întrebă pe Tatatuc:
- Ştii şi pentru mine ceva de făcut?
Acesta răspunse:
- Vino numai! Găsim noi ceva.
Aşadar Nimicilă li se alătură şi ţopăia în urma lor. Veveriţa călătorea alături de Tatatuc; din
când în când se uita înapoi, să vadă dacă nu îi vine lui Nimicilă iarăşi furia în degete. Dar aşa
ceva nu se întâmplă.
Ajunseră la cascada pe sub care ducea cărarea cea îngustă. Dintr-o dată, Nimicilă începu
să urle:
- Eu nu trec pe aici! Nimfele apelor mă vor face ştrudel! Mi-e frică, hu-hu!
Atunci coboldul Înroşilă îl prinse de mâna dreaptă iar coboldul Înverzilă de stânga şi îl
conduseră în spatele lui Tatatuc pe cărarea de sub cascadă. Drumul ducea în sus peste cel
de-al patrulea munte.

Coboldul Împuţilă şi coboldul Viclenilă

În următoarea vale, coboldul Împuţilă cel gras şi coboldul Viclenilă descoperiseră o

groapă adâncă în mlaştină foarte aproape de cărarea de pe munte. Aici pândeau întoarcerea
lui Tatatuc, pentru a-l împinge înăuntru ca să-i ia pioletul. Coboldul Viclenilă acoperise
groapa din mlaştină cu ferigi verzi, astfel încât nu se zărea nimic. Amândoi pândeau cărarea
din munte, acolo unde aceasta ducea din pădure în jos, în valea mocirloasă. De dimineaţa
stăteau aici în mlaştină. Făceau cu schimbul, când unul, când altul, îndreptându-şi urechile
mari înspre cărare, pentru a auzi orice zgomot ce se apropia. Spre seară, coboldul Împuţilă,
care era de serviciu, ciuli urechile.
 15
Ce să fie? Un tropăit, ca şi cum ar veni mai mulţi. Îl împinse pe coboldul Viclenilă într-o
parte şi zise:
- Vine cineva!
Amândoi se înghesuiră după stuf şi spionau cărarea. Deoarece în pădure se însera deja,
minunatul cristal pe care Tatatuc îl ducea înaintea sa începu să strălucească şi mai puternic.
Când lumina sa căzu în ochii coboldului Împuţilă, acesta dădu de spaimă un strigăt înăbuşit.
El făcu un pas lateral şi căzu în groapa din mlaştină acoperită cu ferigi verzi. Coboldul
Viclenilă se grăbi înspre el şi reuşi să-l prindă de chica de pe cap, ca să nu se scufunde.
Tatatuc rămase uluit locului, dar cobolzii săi se grăbiră înspre groapa din mlaştină. Nimicilă
trăgea de Viclenilă, Înroşilă de Nimicilă şi Înverzilă de Înroşilă.
Astfel reuşiră să-l scoată afară pe Împuţilă cel nămolit.
- Spălaţi-l în râu! - spuse Tatatuc.
Imediat îl băgară în apa curgătoare, înspumată a râului. Ce distracţie a fost pentru cobolzii
lui Tatatuc! Acum aveau ce face! Îl frecară şi-l spălară pe Împuţilă atât de tare, cu nisip şi cu
muşchi, încât îi dispăru tot mirosul. Coboldul Înroşilă spuse:
- Acum te poţi numi coboldul Curăţilă.
Coboldul Viclenilă veni la Tatatuc şi voi să vadă lumina cristalului care îl speriase atât de
tare, mai îndeaproape. Când minunatele sale raze îi ajunseră în ochi, capul începu să-i
pârâie şi să-i trosnească într-un fel ciudat. Gândurile sale rele ieşiră afară ca fumul şi capul
parcă i se golise cu totul. El şchiopătă lateral înspre o piatră mare şi începu să-şi pilească
unghiile de aceasta.
Ţuşti-Cuş se căţărase la primul strigăt pe un brad şi putuse vedea totul de sus. Abia îşi
credea ochilor, de ceea ce vedea. Puţin mai târziu, toţi cei cinci cobolzi se strânseră în faţa
lui Tatatuc şi se uitau la cristalul luminos. Tatatuc zise:
- În curând se înnoptează. Aş vrea să mai trecem şi peste cel de-al treilea munte înapoi,
înainte de a ne odihni.
Coboldul Viclenilă spuse:
- Atunci ajungem în valea mea. Ştiu o peşteră confortabilă. Acolo avem cu toţii loc, să ne
odihnim!
Tatatuc întrebă:
- Da, vrei să vii şi tu cu noi?
- Da, aş vrea, spuse Viclenilă, Înroşilă mi-a spus că ai şti ceva de făcut pentru noi.
- Aşa este, spuse Tatatuc. Dar nu le spuse la ce se gândea.
Abia acum observă Tatatuc că veveriţa lipsea. Strigă tare:
- Ţuşti-Cuş, unde eşti? Vino, că plecăm mai departe.
Atunci ea sări din brad chiar pe umărul lui. Când Tatatuc se puse în mişcare, micul şi
grasul cobold Curăţilă începu să urle:
- De ce nu am voie să vin şi eu? Huuu! Nimeni nu vrea să mă ia! Huuu! Atunci am să
încep iarăşi să put. Huuu!
Tatatuc îi făcu semn cu mâna.
- Hai şi tu, şi pentru tine ştiu ceva de făcut.
Atunci porni alaiul: în faţă Tatatuc cu cristalul şi cu veveriţa, iar în spate, pe rând, cei cinci
cobolzi, aşa cum i se alăturaseră pe drumul de întoarcere. Ultimul era micul şi grasul cobold
Curăţilă.
Cu cât se întuneca mai tare, cu atât mai limpede strălucea cristalul-curcubeu. Pe cealaltă
parte a muntelui coboldul Viclenilă îi conduse în peştera tăinuită, în care încercase cu câteva
zile înainte să-i fure pioletul lui Tatatuc. În curând, cobolzii adormiră pe rând. Tatatuc ţinea
într-o mână cristalul luminos, pe cealaltă îşi făcuse Ţuşti-Cuş cuib. El însă nu adormi vreme
îndelungată şi se gândea: “Mâine ajungem în valea coboldului Rătăcilă, apoi la coboldul
Linguşilă. Numai de nu mi-ar fura vreunul în ultima clipă pioletul, sau chiar cristalul!”
16
Pădurea de spini a coboldului Rătăcilă

În dimineaţa următoare, Tatatuc coborî împreună cu tovarăşii săi în valea coboldului

Rătăcilă. Dintr-o dată cărarea se întrerupse. Spinii închideau orice înaintare. Acestea
fuseseră făcute de coboldul Rătăcilă în aşa fel, încât orice călător să se încurce şi să se
rătăcească în tufişurile de mărăcini. Oriîncotro o luai, ajungeai pe poteci înguste, închise cu
spini. Tatatuc le spuse cobolzilor săi:
- Acum am ceva de făcut pentru voi. Fiecare să-şi aducă de sus din pădure câte o bâtă
zdravănă. Cu ele o să ne croim drum până ajungem jos la punte. Pe partea cealaltă a apei
nu mai există spini.
Tatatuc nu trebui să spună de două ori. Cobolzii alergară în sus, să-şi aducă crengi
căzute la pământ. Cu ele deschideau drumul, lovind în spini ba la stânga, ba la dreapta. Cei
mai destoinici erau coboldul Nimicilă şi cei doi cobolzi bătăuşi Înroşilă şi Înverzilă. Coboldul
Curăţilă peria în urma lor drumul de spini şi aşchii cu o creangă de brad.
În urma lor veneau foarte liniştiţi şi în siguranţă, ca la plimbare, Tatatuc şi Ţuşti-Cuş, cu
cristalul, fără a fi zgâriaţi. Dintr-o dată îl auziră pe Nimicilă strigând din faţă:
- Tatatuc, vino încoace! Sunt câţiva agăţaţi între spini!
Toţi se opriră din lovit şi se uitau curioşi în faţă. Tatatuc văzu câţiva cobolzi mititei
ademeniţi de Rătăcilă, prinşi între spini. Se osteniseră vreme îndelungată să se elibereze,
erau cu toţii epuizaţi şi atârnau ca nişte cârpe ude în tufişurile cu spini.
Tatatuc zise:
- Scoateţi-i cu grijă afară. Sunt tare slăbiţi.
Fură eliberaţi unul câte unul şi aduşi la Tatatuc. Acesta le lumină încetişor cu cristalul
peste cap, piept şi membre. Începură cu încetul să se mişte şi să privească împrejur. Tatatuc
le spuse:
- Dacă vreţi, puteţi veni cu noi atâţia câţi sunteţi. Ştiu şi pentru voi ceva de făcut!
Dădură cu toţii din cap, căci vocea încă nu şi-o recăpătaseră.
Era o imagine frumoasă, când Tatatuc şi toţi cobolzii trecură peste puntea pe care iarăşi o
salută. Din pădurea de spini eliberaseră mai bine de o duzină de cobolzi. Nimicilă se uita
furios în toate părţile, să vadă dacă nu-l găseşte pe Rătăcilă. Ar vedea el! Dar acesta fugise
din vale, când observă că începuse lupta cu spinii.

La coboldul Linguşilă

Ultimul munte fusese trecut. Cobolzii eliberaţi erau încă tare slăbiţi şi înaintau foarte încet,
şchiopătând. Ceilalţi erau tare obosiţi de lupta cu spinii, dar mai mulţumiţi ca niciodată.
Tatatuc zise:
- Ne vom opri aici în vale să ne odihnim. Apoi vom merge lesne mai departe.
Îşi făcură tabără lângă un tei, în câmpia din vale. Numai veveriţa spuse:
- Eu nu sunt obosită şi mă duc să-mi caut o alună.
Tatatuc se sprijini de trunchiul copacului, privind cum adormeau cobolzii unul după
celălalt. Cristalul şi-l pusese la piept, pioletul era băgat în chimir.
De atâta agitaţie uitase de tot că în această vale bântuia coboldul Linguşilă, şi aşa adormi
şi el. Linguşilă observase foarte bine că o întreagă ceată de cobolzi coborâse muntele
împreună cu Tatatuc. El se strecură în apropierea teiului, din tufiş în tufiş. Când fu aproape, îl
recunoscu imediat pe Tatatuc lângă trunchiul copacului. Acesta avea amândouă mâinile
puse pe piept, şi dedesubt sclipea ceva. Dar mult mai mult îl interesa pe Linguşilă pioletul din
chimir. Încet, încet, se apropie. Cu un deget atinse coada de jos, cu două degete trase în
 17
sus. Încet, pioletul alunecă în mâna lui. La fel de încetişor precum venise, coboldul Linguşilă
se strecură de acolo cu prada lui.
Tocmai voia să dispară în pădurea de alături, când se întorcea Ţuşti-Cuş ţopăind, cu o
alună între dinţi. Dintr-o privire îl văzu pe coboldul cel străin şi îi observă pioletul lui Tatatuc
în mână. Lăsă aluna să cadă. Iute ca fulgerul sări la nasul coboldului şi i-l muşcă de parcă
acesta ar fi fost o alună. Coboldul Linguşilă se sperie în aşa hal, încât ţipă tare, lăsă pioletul
să cadă şi de durere se apucă de nas.
Tatatuc şi câţiva cobolzi săriră în sus la strigăt. Tatatuc îşi căută imediat pioletul.
Dispăruse! Căută înspăimântat sub copac. Nimic! Între timp Nimicilă şi Înroşilă alergaseră în
direcţia din care venise strigătul. Într-un tufiş îl găsiră pe Linguşilă, care îşi apăsa nasul cu
amândouă mâinile. Sub tei, Tatatuc era într-o agitaţie îngrozitoare.
- Unde mi-e pioletul? Pioletul meu!
Curăţilă se uita în sus, în copac, ca şi cum l-ar fi văzut acolo. Atunci se apropie Ţuşti-Cuş.
Ce târa ea pe pământ? Pioletul pierdut! Imediat povesti ce se petrecuse cu scurtă vreme
înainte.
Tatatuc se aplecă imediat, mângâie animăluţul iubit şi îşi puse iarăşi pioletul în chimir.
Tocmai veneau Nimicilă şi Înroşilă, trăgându-l pe Linguşilă, să i-l aducă lui Tatatuc. Toţi
cobolzii îl înconjurară pe răufăcător, ameninţând cu pumnuţii şi ocărându-l. Tatatuc spuse:
- Arată-ţi mâinile!
Când coboldul Linguşilă îşi arătă labele sale cu degete lungi, Tatatuc îi puse încetişor
cristalul pe ele. Ochii lui Linguşilă deveniră mari, şi spuse:
- Frumos roşu, frumos galben, frumos albastru!
De fapt coboldul Linguşilă nu ştia pe numele lor decât trei culori. Dintr-o dată degetele
sale începură să tremure. El strigă:
- E fierbinte, fierbinte!
Ar fi lăsat cristalul să cadă, dacă Tatatuc nu l-ar fi luat repede înapoi. Puterea luminii din
piatră era cea care îi ardea hoţia din degete.
Coboldul Nimicilă întrebă:
- Să-l arunc în râu?
Tatatuc răspunse:
- Acela dintre voi care nu a făcut niciodată vreun rău, poate să-l arunce în râu!
Toţi cobolzii se uitau stingheriţi în pământ şi cum nici unul nu se mişca, Tatatuc zise mai
departe:
- Să vină cu noi, am şi pentru el ceva de făcut.
Astfel că un lung alai se puse în mişcare. Forma o frumoasă imagine, când ajunseră la
punte, la râu, cum mergea Tatatuc înainte cu cristalul şi cu veveriţa şi… trop, trop, trop,
cobolzii după ei, aşa cum îi pescuise, pe rând. Ultimul păşea acum coboldul Linguşilă. Ducea
în mână o floare, pe care o culesese pe drum. “E bine aşa”, se gândi Tatatuc, “dacă se
bucură de culesul florilor, uită furatul”.

Cobolzii primesc de lucru

Tatatuc se gândise ce să facă cu toţi aceşti cobolzi, şi ajunse la ideea de a-i duce pe toţi
Maestrului Rădăcinilor: “Acesta are destul de lucru, iar ei, cu mâinile şi degetele lor, care au
făcut atâtea prostii, ar putea ciupi rădăcinile mari şi mici. Atunci le-ar dispărea plictiseala. Şi
dacă văd că din munca lor la rădăcină cresc plante frumoase şi copaci, or să se şi bucure.”
Aşadar Tatatuc îşi îndreptă paşii în acea parte a pădurii, unde ştia că poate fi găsit
Maestrul Rădăcinilor. Lângă un stejar uriaş se afla un pitic paznic şi mesager. Tatatuc îi dădu
sarcina să-i spună Maestrului Rădăcinilor că Tatatuc s-a întors. Piticul mesager o luă la fugă,
18
la fel de repede cum zboară o albină. Tatatuc le spuse tuturor cobolzilor săi să se aşeze pe
rădăcinile stejarului. El zise:
- Ascultaţi bine, cobolzii mei! În curând va veni aici la noi înţeleptul şi destoinicul Maestru
al Rădăcinilor. Mulţi ani i-am slujit eu lui, înainte de a pleca în călătoria la muntele de cristal.
El vă va da multe de lucru în pământ, ce puteţi voi face, acolo unde vă va duce. Poate
cândva, cu timpul, puteţi fi vrednici de propriul vostru piolet. Eu va trebui să merg mai
departe şi să duc cristalul la palatul Împăratului.
Nici nu-şi terminase Tatatuc bine vorbele, că se apropie Maestrul Rădăcinilor cu barba sa
lungă şi bastonul noduros. El râse când îl văzu pe Tatatuc, cu toţi cobolzii săi.
- Ia te uită, Tatatuc! Cum ai reuşit să aduci un cristal atât de minunat? E de la cel de-al
şaptelea munte?
Tatatuc răspunse:
- Aşa este, şi pe drum am găsit toţi aceşti cobolzi, care până acum nu ştiau prea bine ce
să facă pe lume. Ţi i-am adus ţie, să-şi găsească bucuria la ciupitul rădăcinilor.
Maestrul Rădăcinilor întrebă:
- Arată cam storşi. Ştiu să râdă?
Tatatuc remarcă:
- Până acum nu au ştiut decât să se hlizească. Tu ai să-i înveţi şi să râdă şi să se bucure!
Atunci începură toţi cobolzii să râdă. Suna ca un behăit şi un orăcăit, dar existau şi câteva
sunete de râs.
- Bine, zise Maestrul Rădăcinilor, să vină cu mine.
El lovi cu bastonul noduros de trei ori în rădăcina stejarului. Atunci pământul începu să se
deschidă ca o grotă. El coborî înăuntru şi le făcu semn cu mâna să vină. Însă fiecare voia să
mai atingă încă o dată cristalul şi să strângă mâna lui Tatatuc. El le promise ca iarna să-i
caute şi să le povestească ce a spus Împăratul Piticilor despre cristal; apoi cobolzii săriră şi
ţopăiră în urma Maestrului Rădăcinilor. După ce ultimul dintre ei dispăru în pământ, se mai
văzu o mânuţă cu o floare, apoi pământul se închise.
Tatatuc era singur. Unde era Ţuşti-Cuş? O văzu stând tristă într-un stejar din apropiere.
- Ţuşti-Cuş, ce e cu tine?
Tristă, răspunse de sus:
- Şi acum trebuie să rămân aici singură, într-o pădure străină? Nu am voie să vin mai
departe cu tine?
- Ba da, Ţuşti-Cuş! Tu mi-ai salvat pioletul, tu ai vâslit pe lacul de cristal, fără tine nu aş fi
ajuns niciodată la cel de-al şaptelea munte. Vom rămâne prieteni!
Atunci Ţuşti-Cuş bucuroasă făcu o săritură lungă de pe creanga cea de sus şi se aşeză
iarăşi pe umărul lui Tatatuc. Acesta porni la drum, să-l caute pe Maestrul Cristalelor.

Din nou în grota cristalelor

Pentru a ajunge la grotele de cristal ale palatului împărătesc, Tatatuc trebui să coboare
sub pământ. Aici cristalul său în şapte culori strălucea atât de minunat, încât de peste tot
veneau pitici de pământ şi de cristal să-i admire lumina. Un pitic mesager anunţase deja
sosirea lui Tatatuc. Aşa se face că Maestrul Cristalelor păşi curios în faţa grotei, pentru a-l
saluta pe călător. De cum văzu strălucirea cristalului-curcubeu, îşi ridică mâinile deasupra
capului de uimire. Veni înspre Tatatuc cu braţele deschise. Nu putu spune nici un cuvânt,
ţinu însă mâinile ca pe un vas. Tatatuc îi puse cristalul în ele şi zise:
- Iată, Maestre al Cristalelor, este de la cel de-al şaptelea munte, de sus de tot. Şi iată, mi-
am adus şi pioletul înapoi.
 19
Abia acum se uită Maestrul Cristalelor cu atenţie la Tatatuc, a cărui feţişoară strălucea în
culoare. El zise:
- Minunat ai reuşit, dragă Tatatuc! Un cristal atât de frumos n-am văzut nici eu niciodată!
Este într-adevăr un cristal împărătesc! O turmalină! Pe care însă îl vom duce îndată
Împăratului.
Maestrul însărcină un mesager să-i solicite o vizită la Împărat. Apoi întrebă:
- Dar ce este cu veveriţa care stă pe umărul tău?
Tatatuc răspunse:
- Fără ea n-aş fi putut aduce cristalul. M-a ajutat într-un mod minunat. Am voie să o iau cu
mine?
Maestrul Cristalelor răspunse:
- Dacă te-a ajutat, să fie lângă tine. Hai să mergem!
El puse cristalul înapoi în mâinile lui Tatatuc:
- Tu l-ai găsit, tu să i-l duci Împăratului!

La Împărat

Tatatuc îi spuse veveriţei, când ajunseră sub pământ:

- Ţuşti-Cuş, du-te acolo la rădăcina stejarului, cea care creşte atât de viguros sub pământ.
Aşteaptă-mă aici. În sala împărătească de cristal nu ai voie să vii. Mă întorc mai târziu iarăşi
la tine.
În sala de cristal avea loc în acea vreme o adunare a Împăratului cu sfetnicii săi. Când
Maestrul Cristalelor trecu împreună cu Tatatuc prin poarta palatului, acesta din urmă purta cu
grijă în mâini comoara sa luminoasă. Aici, sub pământ, strălucirea cristalului era mult mai
puternică decât afară la lumina zilei. Când ajunseră la poartă, paznicii se dădură cu respect
înapoi din faţa Maestrului Cristalelor. Acesta îşi luă pioletul şi bătu cu el pe trei cristale aflate
la înălţimi diferite. Fiecare răsuna altfel. Sunau ca nişte clopoţei. Era anunţarea Maestrului
cristalelor. Din interior ieşi un slujitor prin poarta ce se deschidea. Când îl zări pe Maestrul
Cristalelor, îi dădu cale liberă, căci ştia că acesta era primit oricând de către Împărat.
Maestrul Cristalelor îi spuse lui Tatatuc:
- Acum mergi chiar în spatele meu. Vreau să-i facem Împăratului o surpriză. Când voi fi în
faţa tronului său, mă voi da la o parte şi atunci te va vedea dintr-o dată cu cristalul-curcubeu.
Ce ochi o să facă! Atunci îngenunchezi în faţa Împăratului şi îi pui cristalul la picioare. Restul
va veni de la sine.
Zis şi făcut! Când cei doi intrară în marea sală, Tatatuc rămase uluit de lumina cristalelor
ce strălucea din toate părţile şi din toţi pereţii. El era bine ascuns în spatele marelui Maestru
al Cristalelor. Când Împăratul Barbă-Argintie îl zări pe Maestru, îi făcu un semn prietenos şi
zise:
- Maestre al Cristalelor, vii la o vreme neobişnuită. Ce vânt te aduce?
Maestrul răspunse:
- Măria Ta, aduc un mesaj de la cel de-al şaptelea munte. Unul dintre fraţii noştri mai mici
şi-a croit drum până acolo, ceea ce nu am crezut să fie posibil nicicând. Aceasta este
dovada sa!
La aceste cuvinte Maestrul se dădu la o parte şi iată-l pe micul Tatatuc ţinând în mâinile
ridicate minunatul cristal în şapte culori. Uimire trecu printre sfetnici. Încet se ridică Împăratul
de pe tron şi rămase fără glas, admirând cristalul.
Aşa cum îi spusese Maestrul, Tatatuc păşi încet înspre tronul împărătesc şi voi să-i pună
Împăratului cristalul la picioare.
- Nu, zise Împăratul, dă-mi-l în mâini!
20
Când luă cristalul, reţinu în acelaşi timp mâinile lui Tatatuc într-ale sale, şi rămase aşa
vreme îndelungată. Tatatuc vedea frumoasa faţă albă-argintie strălucind înaintea lui în şapte
culori. Încetişor ridică acum Împăratul cristalul din mâinile lui Tatatuc şi se aşeză cu el pe
tron. Întrebă:
- Cum te numeşti, micul meu frate pitic?
Puternic răsună acum:
- Ta-ta-tuc!
Împăratul spuse:
- Povesteşte-ne, Tatatuc, cum ţi-a mers în călătoria către cel de-al şaptelea munte!
La un semn doi slujitori aduseră un scăunel de cristal pentru povestitor şi îl aşezară lângă
tron. Şi Maestrul se aşeză, şi acum Tatatuc povesti Împăratului şi sfetnicilor săi ce aventuri
trăise din ziua în care Maestrul Rădăcinilor îi dăduse voie să plece.
În timpul întregii povestiri Împăratul ţinu cristalul-curcubeu în poală. Cel mai mult păru să-i
placă Împăratului cum putuse îmblânzi Tatatuc în călătoria de întoarcere aproape toţi cobolzii
cu lumina cristalului. Când spuse că a putut să-i aducă drept pitici disponibili Maestrului
Rădăcinilor, sfetnicii ciocăniră de bucurie cu pioleţii lor în scăunelele de cristal, astfel încât
răsună – cling-clang.
Tatatuc terminase cu povestirea. Împăratul îi făcu semn să se apropie şi-i spuse:
- Arată-mi pioletul tău!
Tatatuc i-l puse Împăratului în mână. Acesta îl băgă sub mantia lui aurie. Când îl scoase
de acolo, Tatatuc observă că pioletul era cu totul şi cu totul de aur. Împăratul spuse:
- Maestre al Cristalelor, a fost un gând bun din partea ta, să-i dai lui Tatatuc această
sarcină. Pe cel îndreptăţit l-ai ales. Cât de mulţi au renunţat înaintea lui! Iar tu, dragă Tatatuc,
să fii de acum înainte bunul meu slujitor în palat. Astăzi ai voie să-ţi mai spui o dorinţă.
Tatatuc nu se gândi mult, şi zise:
- Măria Ta, dorinţa mea ar fi ca să am voie să-mi păstrez veveriţa cu mine şi să merg în
fiecare zi o dată cu ea afară în pădure, ca să-şi caute alune şi conuri de brad. Şi să poată,
preaînălţate Împărate, să-şi facă cuibul aici jos la rădăcina marelui stejar.
Împăratul zise zâmbind:
- Fie-ţi dorinţa împlinită. Dar aş vrea să o văd şi eu pe veveriţa ta cea curajoasă. Adu-o
înăuntru!
Tatatuc fu condus afară de către un slujitor. Pioletul aurit îl ducea în mână.
Afară, veveriţa trebui să aştepte mult şi bine. “Oare mai vine vreodată?”. Când îl văzu la
rădăcina stejarului, sări de bucurie în braţele lui şi începu să se învârtejească. Tatatuc zise:
- Ţuşti-Cuş, fii cuminte! Acum te voi arăta Împăratului.
Atunci veveriţa se linişti de tot şi se lăsă dusă în sala grotei. Îşi trase codiţa lângă ea şi
zise sperioasă:
- Tatatuc, eu n-aş putea trăi printre pietrele astea reci. Aici nu există nici măcar o alună.
El o mângâie şi-i spuse:
- Nu, nu, ai voie să-ţi faci cuib la rădăcina stejarului şi apoi îţi fac o ieşire din peşteră pe
sus, ca să poţi ieşi afară în pădure, de câte ori vrei.
Când Tatatuc ajunse cu animăluţul său în faţa tronului împărătesc, îngenunche cu o
treaptă mai jos, pentru ca Împăratul să o poată vedea bine pe Ţuşti-Cuş, şi ce să vezi!
Împăratul îi trecu uşor mâna peste blană şi îi spuse cuvinte blânde şi bune. Lui Tatatuc i se
păru că blăniţa veveriţei a primit de la aceasta o strălucire aurie, chiar dacă perii rămăseseră
maro.
Împăratul spuse:
- Tatatuc, prima ta sarcină în palat va fi să montezi cu ajutorul Maestrului Cristalelor
cristalul-curcubeu sus în mijlocul tronului. Lumina sa ne va bucura mereu şi ne va aduce
pacea. La fel cum diferitele culori luminează împreună într-o singură strălucire şi într-o
singură armonie, la fel vor învăţa cândva diferitele fiinţe să se armonizeze între ele. Acesta
să fie şi ţelul nostru în Împărăţia Piticilor. Însă pentru astă seară dă-ţi silinţa ca veveriţa ta să-
şi poată clădi un culcuş bun la rădăcina stejarului.
 21
Împăratul îşi ridică mâna pentru salutul de despărţire. Maestrul Cristalelor şi Tatatuc se
înclinară, Ţuşti-Cuş dădu din codiţă şi părăsiră sala de cristal.
Afară Maestrul se înţelese cu Tatatuc:
- Mâine dimineaţă când răsare pe Pământ Soarele, las-o pe veveriţă să meargă sus în
pădure; atunci vin să te iau ca să lucrăm împreună la tronul împărătesc. Cristalul va străluci
deasupra Împăratului ca o coroană-curcubeu.
Acum Tatatuc şi Ţuşti-Cuş se duseră la rădăcina stejarului. Tatatuc nu trebui să sape mult
în sus şi ajunse într-o scorbură a copacului. Aici putură face un cuibuşor confortabil cu nişte
frunziş uscat. O cale secretă ducea în Împărăţia Piticilor şi alta afară în pădure. Mai bine nu
putea fi. Însă deoarece pe cei doi îi ajunse oboseala, adormiră în scorbura de la rădăcina
stejarului.

Cobolzii coboară în pământ

După trei zile cristalul-curcubeu era montat în tronul Împăratului şi îşi răspândea lumina
sa blândă. Tatatuc era curios să vadă cum le mergea cobolzilor în Împărăţia Rădăcinilor. O
luă înspre locul unde se despărţiseră. La un brad, se strecură jos în Împărăţia Pământului.
Ei, ce mai ciupeau aici la rădăcini cobolzii pe care îi eliberaseră din pădurea de spini! Dintr-o
dată îl văzu pe Linguşilă. Ce făcea acesta? Avea dinainte câteva pietre albe, micuţe, de râu,
pe care le tot învăluia cu rădăcinuţe fine, astfel încât în afară nu se mai vedeau decât urme
de alb. Când îl văzu pe Tatatuc, se salutară bucuroşi. Acesta întrebă:
- Ce faci aici?
El răspunse:
- Acestea sunt pietrele mele preţioase! Ca să nu mi le fure cineva, le învăluiesc cu
rădăcini, să strălucească doar puţin în afară. Aceasta îmi face plăcere!
Tatatuc merse mai departe şi îl întâlni pe Viclenilă. El bifurca încontinuu o rădăcină.
- Ce faci aici? întrebă Tatatuc.
Coboldul Viclenilă îşi miji ochii şiret şi spuse:
- Pot face dintr-o rădăcină două, şi dacă fac din fiecare din ele încă două, sunt patru. Şi
dacă mai fac şi din fiecare din acestea câte două, sunt opt, şi aşa mai departe.
- Dumnezeule, în curând ai să ştii să numeri peste zece!
- Nu, zâmbi el, n-am reuşit încă să trec de opt.
Merse mai departe şi îl întâlni pe Curăţilă. Acesta stătea pe spate şi pigulea cu degetele
în sus.
- Ce faci acolo? îl întrebă Tatatuc.
- Maestrul Rădăcinilor mi-a dat de ciupit cele mai fine rădăcini. Deasupra, din ele creşte
un micuţ crin alb de pădure. Când va înflori, probabil abia la primăvară, am voie să merg sus
şi să-l văd! Aceasta mă bucură!
Tatatuc merse mai departe şi îl întâlni pe Nimicilă. Acesta era înconjurat de multe
rădăcini.
- De ce faci noduri în rădăcini? îl întrebă Tatatuc.
Coboldul Nimicilă răspunse:
- Sunt rădăcinile unui alun. Maestrul Rădăcinilor mi-a spus că de fiecare dată când fac
aici, jos, un nod pe o rădăcină, creşte sus o alună pentru veveriţă. Îmi face plăcere să înnod
pentru Ţuşti-Cuş.
Tatatuc merse mai departe şi ajunse la cobolzii certăreţi Înroşilă şi Înverzilă. Maestrul
Rădăcinilor îi pusese la rădăcina unui stejar. Tatatuc întrebă:
- Ce faceţi aici?
Ei răspunseră:
22
- Stejarul cu lemnul său tare întăreşte mult pământul. De aceea zgâriem mereu pământul
din faţa rădăcinilor, ca să poată creşte mai departe. Cine reuşeşte să creeze cel mai mare
spaţiu pentru rădăcină într-o zi, are voie să-i dea una peste labe seara, celuilalt!
Tatatuc întrebă:
- Şi nu vă doare pe amândoi?
Ei zâmbiră şi răspunseră:
- Nu-i nimic, asta ne distrează.
Tatatuc observă, în scurta sa călătorie printre rădăcini, că toţi cobolzii săi primiseră sarcini
pe măsură. Atunci se apropie Maestrul Rădăcinilor. Tatatuc îl întrebă:
- Cum merge cu cobolzii? După cum văd, nu ai alungat nici unul.
- Nu, răspunse Maestrul Rădăcinilor, poţi să-mi mai aduci câţiva din soiul ăsta. De când
sunt cobolzii în Împărăţia Rădăcinilor şi lucrează împreună cu noi, totul e mai vesel.
În cuibuşorul din stejar, Tatatuc îi povesti seara veveriţei ce voioşi lucrează cobolzii în
Împărăţia Rădăcinilor. Când îi vorbi despre Nimicilă şi înnodarea rădăcinilor, Ţuşti-Cuş zise:
- Cunosc acest alun uriaş. Sute de alune cresc în el. Când sunt coapte, am din el hrană
pentru o jumătate de iarnă.
La adormire Tatatuc zise:
- Când în pădure vor fi căzut toate frunzele de pe copaci şi se poate înceta ciupitul
rădăcinilor, vine iarna. Atunci îmi iau cobolzii şi le arăt minunile adâncurilor pământului:
grotele de cristal, pietrele preţioase, vinele de aur şi argint. Poate că-mi va da voie Împăratul
ca o dată, în miezul iernii, să-i las să se uite printr-o ferestruică în sala tronului, ca să vadă
cristalul curcubeu montat în tron… Da, în miezul iernii… să se uite… printr-o ferestruică…