Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Germenii pedagogiei curative se află în antroposofia lui Rudolf Steiner, care a dorit să
ofere un răspuns celor care solicitau sprijin pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale. Prima
instituţie de pedagogie curativă a fost Institutul Lauenstein din Germania, acesta datând din anul
1924. De atunci, numărul centrelor de pedagogie curativă a crescut destul de repede, ajungând să
funcţioneze astăzi în peste 40 de ţări.
Planul cadru pentru grădiniţele din învăţământul special care şcolarizează copii cu
deficienţe în alternativa de Pedagogie curativă cuprinde următoarele activităţi de educaţie şi
compensare:
7) Consiliere şi orientare.
La acestea se adaugă curriculumul la decizia şcolii şi terapiile cuprinse în alte două arii
curriculare:
Fiecare clasă este compusă din elevi de aceeaşi vârstă (cca 4 – 6 elevi), dar cu deficienţe
diferite. Ca şi în alternativa educaţională Waldorf, echipa pedagogică va conduce clasa timp de
opt ani. În mediul clasei, competiţia nu există, toleranţa este totală, puterea de a-l înţelege pe
celălalt este indispensabilă. Programele şcolare sunt adaptate la nevoile şi posibilităţile elevilor
cu deficienţe, de regulă sub forma programelor pedagogice individualizate. Individualizarea se
realizează prin:
Fundamentele metodice ale pedagogiei curative sunt similare cu cele ale alternativei
Waldorf: ritmul şi voinţa, predarea în epoci, cuvântul viu şi lumea însufleţită, activităţile artistice
şi practice, dezvoltarea afectivităţii prin poveşti şi povestiri adecvate vârstei, înlocuirea
manualelor cu caiete de epoci şi a notelor cu o caracterizare finală a copilului.
Educarea voinţei are loc prin activităţile din timpul zilei, săptămânii, lunii şi anului,
structurate ritmic pentru a răspunde nevoilor şi capacităţilor copilului. Ziua debutează, de regulă
cu o zicere şi o parte ritmică, urmată de predarea în epoci a cursului de bază, din ariile
curriculare limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe, om şi societate, care are loc pe parcursul
primelor două ore de curs, ca şi în pedagogia Waldorf. Săptămâna începe şi se sfârşeşte în mod
festiv, fiind marcată de întâlnirile cadrelor didactice, care, pe lângă diversele teme pedagogice,
vor aborda şi studii de caz.
Partea ritmică de la începutul zilei durează cca 20 de minute. Se cântă la flaut, liră, cu
vocea, se recită poezii, se fac exerciţii de pantomimă, de ritm (scandate cu mâinile şi cu
picioarele), de vorbire (frământări de limbă). Apoi se repetă materia predată în ziua anterioară,
din care se extrage esenţialul, asigurându-se continuitatea între ceea ce s-a predat şi ce urmează
să se predea. Pe parcursul secvenţei ritmice există o alternanţă între activităţile individuale şi cele
de grup. În cadrul predării în epoci domină abordarea frontală. Cursul se încheie cu o istorisire,
care diferă în funcţie de clasă (basme la copiii mai mici, legende, fabule, mitologie la clasele mai
mari). A doua zi copiilor li se cere să reformuleze, să explice conţinuturile predate în ziua
anterioară.
După cursul de bază urmează o oră de lecţie individuală sau în grupe mici, în funcţie de
nevoi, pentru exersarea scrisului, a cititului, a exprimării, a calculului, pentru dezvoltarea
abilităţilor, echilibrului, mişcării etc. Disciplinele din ariile curriculare arte, educaţie fizică şi
sport, tehnologii sunt predate nemodular, după cursul de bază. Tot după cursul de bază se
desfăşoară activităţi artistice (muzică, pictură, modelare în lut etc.), terapii specifice (euritmie
curativă, art-terapia, ludoterapia, fizioterapia etc.) şi activităţile practice (ţesut, cusut, cioplit,
gătit etc.). Predomină acum activitatea individuală a elevilor, dar nu lipsesc nici activităţile
frontale sau pe grupe. Metodele de bază sunt conversaţia, povestirea, explicaţia, exerciţiul
Mijloacele de învăţământ sunt utilizate zilnic, fiecare având rol bine determinat. Predomină
acelea selectate din natură sau confecţionate din materiale naturale.
Este important cuvântul viu, iar manualele sunt evitate, cu deosebire în primii ani de
şcoală. Conţinuturile sunt prelucrate de către profesor, luând în considerare specificul clasei şi
efectul educativ al fiecărei materii. În caietele de epocă ale copiilor se regăseşte întreaga esenţă a
celor predate. Textele sunt, de regulă, dictate de profesor, iar ilustraţiile sunt realizări ale
copiilor. Selectarea cunoştinţelor se face de către profesor, cu grijă pentru semnificaţia
pedagogică a conţinuturilor, pentru condiţiile specifice din clasă şi pentru individualitate.
O atenţie deosebită este acordată activităţilor artistice: muzică, pictură, modelaj, desenul
formelor şi euritmia. Desenul formelor începe din primul an de şcoală şi constituie premisă
pentru învăţarea scrisului. Linia nu conturează obiecte, pentru a nu exprima limitarea, ci este
expresia unui joc interior de forţe, care trezeşte la viaţă. Euritmia nu este doar exerciţiu corporal,
ci o artă care provine din suflet şi spirit şi care are virtuţi terapeutice. Prin această artă a mişcării
sunt redate sunete ale vorbirii, stări sufleteşti, tonuri şi armonii muzicale. Euritmia curativă
acţionează în sensul învingerii dificultăţilor cauzate de handicap. Activităţile practice şi
meşteşugăreşti iau forma cioplitului în lemn, a ţesutului, a confecţionării, a gătitului. Prin
tehnicile de lucru specifice – tăiere, asamblare, lipire etc. – activităţile practic-gospodăreşti
stimulează simţurile pentru dobândirea siguranţei de acţiune, educarea comportamentului social
prin lucrul în echipă, dezvoltarea simţului artistic.
- euritmia curativă;
- muzica terapeutică;
- modelarea în lut;
Scopul terapiilor specifice este „nu numai să antreneze trupul, ci să ajute fiinţa
sufletească a copilului să se manifeste mai puternic în corporalitate şi să provoace o
individualizare vindecătoare” (Şeuleanu, 2006).
Deosebit de importantă este empatia cadrelor didactice faţă de copiii cu dizabilităţi. După
cum afirmă Thomas Weihs, „faţă de orice ştiinţă, metodică şi sistematică, în atitudinea
pedagogică faţă de copil, iubirea este singura terapie adevărată”. Iubirea pentru copilul cu
dizabilităţi este nu numai de ordin sentimental, dar trebuie înţeleasă şi ca modalitate de a extinde
ajutorul, pentru a grăbi vindecarea. Una dintre cele mai importante sarcini ale cadrelor didactice
este aceea de a consolida încrederea în viaţa copilului, pornind de la convingerea că, în cazul
copiilor cu dizabilităţi, dincolo de aparenţele exterioare, se află o individualitate spirituală intactă
(Vlad, L., 2006). Cadrele didactice trebuie să manifeste respect, interes, cordialitate în relaţia cu
copilul cu dizabilităţi. Profesorul nu este însă tolerant la modul absolut. El îşi exprimă clar şi
ferm pretenţiile şi corectează sistematic copiii, evitând însă formarea undelor de şoc.
Contactul cadrului didactic cu copiii este foarte important şi trebuie să fie prezent în cât
mai multe momente ale activităţii didactice.
Socioterapia