Prejudecăţile noastre - ochelari de profesionist

Dizabilitatea este definită ca o stare fizică, psihică sau mentală care

limitează activitatea, sub diverse forme, unei persoane. Termenul "dizabilitate" este
menit să îl înlocuiască pe cel de "handicap", în pofida faptului că legislaţia română
continuă să îl includă pe cel din urmă. Ea reprezintă afectarea uneia sau a mai
multor funcţii esenţiale ale fiinţei umane, de natură să diminueze libertatea de
expresie sau de acţiune a acesteia.

Un lucru e cert: când auzim din întâmplare acest cuvânt ne gândim la o

persoană total izolată de societate, căreia nu i se permite să trăiască decât între
patru pereţi. Nimeni nu se gândeşte la aceşti oameni care suferă, nu pentru că au un
handicap, ci pentru că societatea în care trăiesc nu le oferă posibilitatea să se
exprime. Tindem să prejudecăm o persoană fără să o cunoaştem. Prejudecata nu
este numai o opinie sau credinţa, ci o atitudine ce include simţăminte precum
dispreţul, repulsia sau aversiunea.

Când cineva poate să facă bine şi fară efort un anumit lucru, de exemplu să
cânte la un instrument sau să deseneze frumos, se spune că are o abilitate. Despre
cei care nu pot să facă aceleaşi lucruri sau le fac mai greu spunem că nu au aceeaşi
abilitate sau că au o dizabilitate. Timiditatea de exemplu este o dizabilitate. Simţi
cum ţi se înrosesc urechile, obrajii, lumea te priveşte, aşteaptă să audă ce spui, să
vadă ce faci, iar tu nu îţi găseşti cuvintele şi singurul lucru pe care ţi-l doreşti este
să te faci nevăzut. Te bâlbâi, te împiedici şi lumea râde de tine. Nu e un moment
plăcut. Dar timiditatea este o dizabilitate care se poate învinge, sau înlocui cu o
abilitate, ca de exemplu cu siguranţa, curajul şi îndrăzneala. La fel se întâmplă şi în
cazul persoanelor cu dizabilitati, care pot face aceleaşi lucruri, însă poate nu la fel
de repede, de uşor sau de bine. Totul ţine de cunoaştere şi de felul în care privim
lucrurile.

Dureroasă este acea discriminare subtilă, pe care majoritatea oamenilor care

nu suferă de nici un handicap nu o conştientizează, ci dimpotrivă o generează şi o
perpetuează prin standardele şi normele pe care direct/indirect sau
intenţionat/neintenţionat le impun asupra tuturor celorlalţi. O asemenea
discriminare se regăseşte spre exemplu în "etichetele" atribuite acestor persoane.
Termenii folositi pentru a le identifica nevoile sunt în sine discriminatorii deoarece
de exemplu prin însăşi termenul de "dizabilitate", li se neagă absolut orice fel de
abilitate. Această falsă negare are un impact deosebit asupra identităţii şi demnităţii
individului.

Oamenii cu dizabilităţi sunt diferiţi de persoanele care nu au dizabilităţi.

Atașarea unei etichete cum ar fi “orb” sau “agorafobic” unui grup de oameni nu
înseamnă ca toţi sunt la fel şi multe din acestea sugerează că în ochii unor persoane
nu sunt plăcuţi.

Fie că vorbim despre comportament discriminatoriu sau de excluziune

socială a persoanelor cu dizabilități, acestea sunt doar efecte ale unor atitudini,
comportamente şi manifestări cum ar fi: stereotipiile sociale, distanţarea, evitarea,
învinovăţirea,prejudecățile, stigmatizarea.

Una din multele prejudecăţi pe care le avem în privinţa persoanelor cu

dizabilităţi este faptul că nu le oferim un loc de muncă, considerându-i incapabili
să se descurce într-o asemenea situaţie. Multe dintre persoanele cu dizabilităţi sunt
respinse atunci când îşi caută un loc de muncă pentru a se putea întreţine. Acest
refuz constant al angajatorilor are însă un impact negativ deosebit de important
asupra persoanelor cu dizabilităţi. Neacordându-le măcar o şansă le scade
încrederea în forţele proprii. Cei care angajează persoane cu dizabilităţi susţin că
handicapul pe care îl au acestea poate deveni motivant dar sunt foarte puţine
persoane care gândesc în acest mod.

Deși, în țara noastră, ca și în alte țări, au fost elaborate și adoptate o serie de

legi, prin care se combate discriminarea, marginalizarea, autoexcluderea
persoanelor cu dizabilități, în fapt, aceste fenomene continuă să se manifeste. Un
exemplu este faptul că, deși instituțiile de utilitate publică sunt obligate să își
adapteze accesul pentru persoanele cu dizabilități, puține instituții au amenajat
accesul. La aceasta se adaugă, desigur lipsa interpretării prin mimica gestuală a
celor mai importante emisiuni televizate pentru cei cu deficienţa de auz, lipsa
sistemelor de semnalizare sonoră pentru cei nevăzători, lipsa adaptării mijloacelor
de transport în comun pentru cei aflați într -un scaun cu rotile și lipsa multor altor
facilități.
 O altă prejudecată este faptul că unele persoane sau unii profesori tind să
creadă că o persoană care are o anumită dizabilitate este inferioară celorlalţi adică
nu poate învăţa la fel de bine ca un copil care nu manifestă nici un fel de
dizabilitate sau nu poate ajunge la anumite performanţe. Acestă prejudecată îl
descurajează pe acel copil şi îl face să creadă că, ceea ce se spune despre el este
adevărat. Acest fapt nu ar exista dacă i s-ar acorda şansa să demonstreze că, în
ciuda deficienţelor sale, cu voinţa şi încredere poate ajunge să facă performaţe.

Deşi despre persoanele cu dizabilităţi se crede că nu pot face performanţă

într-un anumit domeniu, multe astfel de persoane au demonstrat că, dacă îţi doreşti
cu adevărat ceva, îl poţi obţine.

De exemplu: atunci când au început să se organizeze competiţii pentru atleţii

cu handicap publicul i-a primit cu sentimente de compasiune, dar imediat lucrurile
au luat un curs nou. Atleţii cu dizabilităţi au început să transmită emotii adevărate
care ţin de suspansul competiţiei şi de plăcerea divertismentului. În prezent multe
persoane cu dizabilităţi au ajuns să facă performanţă în domeniul sportului în
competiţiile paraolimpice.

În concluzie, prejudecăţile legate de persoanele cu dizabilitățipot fi inhibate

prin oferirea de informații despre viața acestor persoane, despre capacitățile și
realizărilelor, despre tenacitatea lor extraordinară de a-și învinge condiția, dar și
despre sentimentele pe care aceste persoane le încearcă atunci când
suntdiscriminate sau marginalizate din cauza prejudecăților care li se aplică de
către ceilalți membri ai societății, care se consideră „normali” în raport cu ei.
Determinarea jenei, a rușinii sau chiar a vinovăției în cei care sunt obișnuiți să
eticheteze sau să discrimineze aceste persoane, poate fi o cale de a determina o
schimbare la nivelul mentalului colectiv al comportamentului societății