ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

I. Delimitări conceptuale privind dizabilitatea.

În literatura psihopedagogică se întîlnesc frecvent mai mulţi termeni care, în funcție de modul
de abordare a problematicii persoanelor cu dizabilități, pot clarifica o serie de delimitări
semantice utile în înțelegerea corecte și nuanțată a fenomenelor avute în vedere.
DEFICIENŢA defineşte aspectul medical – se referă la deficitul stabilit prin metode clinice și
paraclinice, explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care
poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj.
Prin deficiență se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar
a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice și desemnează o stare patologică,
funcțională, stabilă sau de lungă durată, ireversibilă sub acțiunea terapeutică și care afectează
capacitatea de muncă, dereglînd procesul de integrare și adaptare la locul de muncă sau în
comunitate a persoanei în cauză.
Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident, ele pot fi vizibile sau invizibile,
permanente ori temporare, progresive ori regresive.
DIZABILITATEA defineşte aspectul funţional – reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau
parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc., care împiedică efectuarea normală a
unor activităţi.
Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacității, cu manifestări variabile în
raport cu gravitatea deficienței și cu exigențele mediului. Aceste consecințe pe plan social
sunt incluse în noțiunile de HANDICAP.
HANDICAPUL poate fi definit ca afectare a nivelului funcționării sociale a capacității naturale
a individului de adaptare la mediul social. Handicapul descrie „întîlnirea” (interacţiunea)
dintre persoana (cu dizabilitate) şi mediu, are rol de a concentra atenţia asupra
disfuncţionalităţilor din mediul înconjurător şi a unor acţiuni organizate de societate, ca de
pildă, informaţiile, comunicarea şi educaţia, care împiedică persoanele cu dizabilităţi să
participe în condiţii de egalitate. Astfel, termenul „handicap” desemnează rolul social al
persoanei cu deficienţă sau incapacitate.
INVALIDITATE – pierderea ori diminuarea temporară sau permanentă a capacității de muncă.
INTEGRARE – proces generic de inserţie activă şi eficientă a individului în activităţile sociale,
în grupurile sociale şi într-o accepţiune mai largă în viaţa socială. Pe ansamblu, acest proces
se realizează prin diverse forme şi mijloace, cum ar fi: instruirea, educaţia şi serviciile sociale.

1
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Integrarea este definită de UNESCO ca un ansamblu de măsuri care se aplică diverselor
categorii de populaţie şi urmăreşte înlăturarea segregării, sub toate formele.
INCLUZIUNE – proces care începe cu aprecierea diversităţii într-o comunitate: toţi cetăţenii
trebuie să-şi aducă contribuţia. Incluziunea înseamnă schimbarea de atitudini şi practici ale
persoanelor, organizaţiilor şi asociaţiilor, astfel încît aceste persoane să poată participa şi
contribui, deplin şi egal, la viaţa şi cultura comunităţii respective. O societate incluzivă este
aceea în care diferenţa este respectată şi valorizată şi în care discriminarea şi prejudecăţile
sunt combătute activ, prin politici şi practici adecvate.
REABILITARE - se referă la un proces destinat oferirii posibilităţii persoanelor cu dizabilităţi să
ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora
instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare
de independenţă în societate.
REABILITARE MULTIFUNCŢIONALĂ se referă la sistemul de servicii care contribuie la
realizarea procesului de reabilitare, de natură multidisciplinară (medicală, psihopedagogică şi
socio-profesională).
REABILITARE BAZATĂ PE COMUNITATE promovează implicarea comunităţii în planificarea,
implimentarea şi evaluarea programelor pentru persoanele cu dizabilităţi, dar include şi relaţii
profesionale cu servicii/instituţii specializate, pentru a putea face faţă solicitărilor mai
complexe. Reabilitarea este important de a fi percepută ca o parte a dezvoltării comunităţii.6
CERINŢE EDUCAŢIONALE SPECIALE (CES) – desemnează necesităţile educaţionale
complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o
şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei dizabilităţi ori
tulburări de învăţare, precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare
corespunzătoare. CES desemnează un „continuum” al problemelor speciale în educaţie, de la
dizabilităţi grave şi profunde la dificultăţile/tulburările uşoare de învăţare. Registrul acestora
în accepţia UNESCO cuprinde:
- Întîrziere/deficienţă mintală/dificultăţi severe de învăţare/dizabilităţi de
învăţare/dizabilităţi intelectuale;
- Deficienţe fizice/motorii;
- Deficienţe vizuale;
- Deficienţe auditive;
- Tulburări emoţionale (afective) şi de comportament;
- Tulburări (dezordini) de limbaj;
- Dificultăţi/dizabilităţi de învăţare.
Eticheta dizabilităţii

2
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Persoanele cu dizabilități sunt foarte sensibile la conotațiile negative ale unor expresii.
Unele persoane fără dizabilități ar putea privi ca improprie această preocupare pentru limbaj
totuși limbajul conferă mesaje puternice și poate duce la o etichetare care dezumanizează sau
minimalizează. Terminologia este importantă, deoarece cuvintele reflectă atitudinile si
credințele noastre.

Evitați Folosiți
Dizabilul’ Persoane cu dizabilități

‘Surdul’ Persoane cu deficiență de auz

‘Surd si tăntălău’ sau ‘surdo-mut’ ‘O persoană care este surdă si nu poate

vorbi’ sau ‘foloseste limbajul mimicogestual
(LMG)’. LMG este limbajul
recunoscut si pentru multe persoane
surde este prima limbă.
‘Orbul’, chior ‘Persoane cu
vedere parțială’ sau ‘persoane cu
deficiențe de văz’

Mut Persoană cu deficiență de vorbire

Retardat mintal Persoană cu dizabilități intelectuale
Copii retardați sau nedezvoltați, needucogeni Copii cu deficiențe de învățare
Copil dislexic Copil cu dizlexie
‘viguros, sănătos, normal’ Persoane fără dizabilități

Calic, invalid, handicapat, infirm Persoană cu dizabilități

Foarte handicapat Persoană cu dizabilitățisevere
Imobilizat în cărucior Utilizator de scaun cu rotile
Nebun, psihopat, schizofrenic Persoană cu probleme de sănătate mintală
‘Pitic’ sau‘liliputan’ ‘Crestere limitată’ sau ‘statură scundă
‘Un epileptic O persoană cu epilepsie
Spital de nebuni Spital de psihiatrie

II. Istoricul intervenției psiho-sociale și medicale în domeniul dizabilității.

Istoriografia universală demonstrează că din Antichitate și pînă în prezent omenirea a parcurs
o cale neomogenă în atitudinile sale față de persoanele cu dizabilități.
În funcţie de atitudinea oamenilor, a societăţii în general, faţă de persoanele cu deficienţe
fizice şi psihice, specialiştii au distins mai multe etape istorice.

3
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Wolfensberger (1972) distinge patru etape: de segregare, de schimbare a statutului persoanelor
cu deficienţe, de prevenire şi de tratare a deficienţei.
Gearheart şi Litton (1975) delimitează cu mai multă precizie etapele istorice:
a. Perioada timpurie, anterioară anilor 1800 – atitudinile au caracter de
superstiţii şi de promovare a acţiunilor de exterminare;
b. Perioada sec. XIX – crearea instituţiilor rezidenţiale pentru
persoanele cu deficienţe;
c. Perioada sec. XX – înfiinţarea şcolilor publice pentru persoanele cu
dizabilităţi.
Abordarea problematicii privind evoluţia gîndirii şi atitudinilor faţă de persoanele cu
dizabilităţi permite a determina următoarele perioade istorice:
I. Identificarea şi conştientizarea problemelor: instituirea serviciilor de asistenţă;
organizarea instituţiilor de tratament al copiilor cu deficienţe în cadrul structurilor
religioase.
II. Iniţiative legislative, fondarea serviciilor sociale speciale de soluţionare a acuzelor
unor astfel de copii.
III. 1945 – 1970 fondarea masivă a serviciilor de asistenţă cu caracter pronunţat
segregaţionist, dezvoltarrea activităţii ştiinţifice
IV. 1971 – 1990 modificări de perspectivă. Crearea conceptelor de individualizare,
adaptare, normalizare şi integrare în şcoala obişnuită.
V. După 1991 – tendinţa de incluziune, cînd sunt definite direcţiile actuale ale
psihopedagogiei speciale şi asistenţei sociale.
În antichitate se atestă o atitudine de neacceptare a persaonelor diferite de ceilalți ca
integritate fizică și psihică. Grecii și romanii antici, au constatat că unele persoan sunt
stăpînite de tulburări mentale, iar Biblia face multiple referințe la surzi, orbi, epileptici,
demenți. Alături de unele atitudini și măsuri pozitive față de persoanele cu deficiențe sunt
atestate izolarea, respingerea, abandonul, neglijarea, precum și cazuri de suprimare a acestora.
Spartanii recurgeau la eliminarea fizică a persoanelor cu deficiențe, considerate inclurabile și
de aceea social stigmatizate. În Evul Mediu occidental, din cauza nivelului scăzut al
cunoașterii științifice, în special al medicinei, predominau prejudecățile și superstițiile, în
consecință în societate instalîndu-se o atitudine feroce față de copiii epileptici, imbecili și
idioți, care erau considerați purtători ai Necuratului și arși pe rug, crezîndu-se că astfel erau
nimicite forțele Răului.

4
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
În lumea antică și în Evul mediu, deși biserica îi chema pe toți oamenii la milă și îndurare,
societatea era prea puțin preocupată de destinul persoanelor cu deficiență mintală.
Predominau cazuri cînd cei bogați tindeau să capete anumite bogății, cîștiguri din faptul că
adăposteau o persoană deficientă (debil mintal cum se folosea în trecut). În Roma Antică,
uneori, un deficient mintal era ocrotit doar ca să-i distreze pe cei bogați și pe oaspeții lor.
*Proștii* deveneau mai tîrziu bufoni, măscărici care în secolele următoare jucau anumite
roluri și în viața politică. În mănăstirile catolice și ortodoxe, oligofrenii erau ținuți ca să aducă
pomană. În India, de exemplu, și pînă astăzi există o sectă religioasă, în care credincioșii
treăiesc doar din pomenele adunate de persoanele deficiente mintal.
În mănăstiri erau adăpostiți doar unii dintre acești nenorociți. Iar majoritatea dintre ei
peregrinau, hoinăreau pe drumuri, mureau de foame, căci familiile nu doreau să întrețină un
copil lipsit de minte.
Omenirea a tins mereu să identifice cauzele anomaliilor umane, dar nivelul scăzut al
cunoașterii științifice a provocat elaborarea de-a lungul istoriei a diverse viziuni filosifice ce
argumentau deficiențele fizice și psihice ale copiilor ca fiind de natură divină și, deci,
reprezentînd pedepse ale divinității aplicate vinovăției părinților. Drept urmare, survenea
logic frica și respingerea persoanelor cu deficiențe, sentimentul firesc de ocrotire a copiilor
sănătoși i-a determinat pe părinți să creadă că acești copii ar fi periculoși. Această superstiție
nu era una de excepție, și nu este de excepți în multe zone ale globului nici chiar astăzi,
inclusiv în Republica Moldova. Au fost înregistrate chiar opinii că aceștia ar trebui lichidați
din societate.
În epoca renașterii se schimbă întrucîtva atitudinea societății față de persoanele cu deficiențe,
căci se schimbă și atutitudinea față de firea umană, iar activitatea psihică a omului este
interpretată tot mai mult. Pe de o parte, religia tindea tot mai mult să demonstreze forța
demonică ce se afla în persoanele cu deficiențe mintale, pe de altă parte, forțele progresiste
combăteau cu vehemență aceste opinii obscure. Tot mai pregnant se afirma tendința
umaniștilor Renașterii de a apăra interesele persoanelor cu deficiențe.
Cercetarea sistematică a devianțelor fizice și psihice în scopul organizării procesului de
recuperare a debutat mult mai tîrziu, în epoca modernă, sub influența și datorită celor mai
diverse realizări ale științelor (medicina, psihologia, științele educației, sociologia, etc), care
au dus treptat la clasificarea bolilor psihice și diferitelor tipuri de deficiențe, elaborarea de
studii și lucrări speciale pentru conceperea unor noțiuni noi în temeiul celor vechi: au început
să se construiască și să activeze spitale speciale pentru handicapați, care însă erau doar niște

5
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
locuri ale ororii și disperării, unde torturile și pedepsele consituiau principalele metode de
tratament.
Pe parcursul istoriei diverse personalități în domeniu au avut influență asupra dezvoltării
cunoașterii și științei cu privire la fenomenul dizabilității.
Felix Platter (1537 - 1614) a vizitat diverse mănăstiri și închisori cu scopul de a examina
comportamentul deficienților. În lucrările sale Observări (1614) și Practica medicală (1625),
face prima clasificare a bolnavilor cu diverse tulburări ale intelectului, stărilor emoționale și
fizice, defininînd și punînd în circulație noțiunile de mentis imbelicitas și mentis alienatio.
În paralel au început să fie abordate și problemele copiilor cu deficiențe. Concomitent cu
necesitatea tratamentului medical, începea să se pună în discuție chestiuni ce țineau de
asistența și instruirea copiilor.
Jan Amos Comenius (1592 - 1670) este primul pedagog care vorbește despre necesitatea
manifestării grijei față de copiii cu deficiențe mintale, de a-i educa și instrui. În tratatul său
Didactica Magna el arată că – „cel care de la naștere este lipsit de minte, cu atît mai mult are
nevoie de ajutor, de instruire şi educaţie. Nu există o minte slabă care nu ar putea fi cît de cît
salvată prin învăţătură”.
În secolul XVIII sunt înfiinţate primele aşezăminte speciale pentru recuperarea persoanelor
surdomute în Franţa (1770), Germania (1778).
Spre finele epocii moderne se impune psihologul Alfred Bine (1857 – 1911), care elaborează
o modalitate importantă pentru investigarea inteligenţei copilului şi pentru depistarea şi
selecţia handicapaţilor mental.
După 1945 se pune accentul pe studierea trăsăturilor de personalitate ale persoanelor cu
dizabilităţi, fără a se neglija sistemul motivaţional. În procesul recuperator se pune accent pe
aspectul motivaţional, motivaţia urmînd să fie una pozitivă, pentru a influenţa benefic asupra
întregului sistem al personalităţii persoanei cu handicap. După cel de-al Doilea Război
Mondial, în pofida deschiderilor democratice semnificative în Occidnet şi a adoptării
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948), ia amploare mişcarea segregaţionistă,
animată de adepţii şcolii defectologie sovietice şi ţările blocului socialist.
Anii 50 – 60 ai secolului XX se caracterizează printr-o intensă activitate la nivel legislativ. Au
fost elaborate legi care reglementează drepturile persoanelor cu deficienţe mentale.
Anii 70 marchează începutul diseminării principiului normalizării ( dezinnstituţionalizarea).
Evoluţia drepturilor copiilor cu handicap a produs, după 1970, schimbări esenţiale de atitudini
şi mentalităţi care reclamă modificări urgente a legislaţiei.

6
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
La începutul anilor 90 ai sec. XX fenomenul normalizării şi integrării a condiţionat apariţia
unui principiu mai cuprinzător, care extindea sfera de acţiune a celor precedente – principiul
incluziunii.
Sinteza periodizărilor istorice a abordării sociale, educaționale și științifice a persoanelor cu
deficiențe ne-a condus la concluzia că atitudinile societății față de aceste persoane s-a
modificat esențial de-a lungul secolelor: de la exterminarea și riduculizarea acestora în
Antichitate, la coexistența, în Evul Mediu, a prejudecăților și superstițiilor cu atitudinile
umaniste. De-aici la primele încercări de educare și asistare a persoanelor cu deficiențe
mentale la sfîrșitul secolului XVIII șila înființarea instituțiilor rezidențiale, a școlilor speciale
pentru persoanele deficiente și a structurilor de asistență socială specializate, la elaborarea
politicilor soicale în sec. XIX – XX.

III. Clasificări ale dizabilității

În literatura de specialitate sunt utilizate mai multe clasificări sau tipizări ale dizabilității.
Asistentul socială, pentru a organiza o intervenție eficientă, trebuie să cunoască aceste
tipologii ale dizabilității și caracteristica lor generală. Acest lucru va elimina riscuri posibile
de intervenții nereușite și va determina alegerea celor mai apropiate și eficiente metode de
lucru cu beneficiarii.
Clasificările cu privire la dizabilități se bazează pe principiul deficienței primare. De cele mai
multe ori, sunt utilizate 6 tipuri de dizabilitate:
 Deficiență mintală;
 Deficiențe comportamentale și neurologicet;
 Deficiență senzorială;
 Deficiență fizică;
 Deficiență somatică;
 Dificultăți de însușire, comunicare și limbaj.
DIZABILITATE/DEFICIENȚ
DEFICIENȚĂ MINTALĂ – este înțeleasă ca o deficiență globală care
influențează semnificativ adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie
personală și socială, afectînd întreaga personalitate: structură, organizare, dezvoltare
intelectuală, afectivă, psihomotrice, adaptiv-comportamentală. Statisticile OMS demonstrează
că aproximativ 3-4 % din populația infantilă, avînd diferite grade de intensitate și variate
forme de manifestare clinică.
Există 4 nivele ale dizabilității mintale:

7
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
- deficiență mintală ușoară (IQ 52 - 66) – pot asimila educația școlară de bază, iar
adulții pot duce o viață independentă în societate;
- deficiență mintală moderată (IQ 36 - 51) – sunt capabili să însușească și să practice
anumite meserii, pot dobîndi o oarecare autonomie, pot comunica eficient cu ceilalți,
pot asimila anumite reguli sociale și tehnici simple, dar nivelul lor școlar este scăzut;
- deficiență mintală gravă (IQ 20 - 35) – necesită o supraveghere continuă și strictă, dar
sub această rezervă ei sunt capabili de oarecare autonomie, putînd îndeplini sarcini
simple de autodeservire;
- deficiență mintală profundă (IQ sub 19) – necesită o îngrijire și supraveghere continuă
și strictă, deși unii dintre ei sunt capabili să execute acțiuni elementare ale vieții
cotidiene.
DEFICIENȚ
EFICIENȚE COMPORTAMENTALE ȘI NEUROLOGICE. Tulburările de comportament reprezintă

dezordini relativ stabile în sfera comportamentală a individului, ele fiind generate de factori
interni ce țin de structura sa neuropsihică, fie de mediul extern în care trăiește. Tulburările de
comportament includ în sfera lor: comportamente aberante, generate de deficiențe și maladii
neuropsihice; comportamentele deviante, prin care sunt desemnate abaterile subiectului de la
normele sociale ale comunității în care trăiește; comportamentele delicvente, care presupun
încălcare legii penale. Tipuri ale deficienţelor comportamentale şi neurologice: boala
Alzheimer, tublure de personalitate şi de comportament datorate bolii, leziunii şi disfuncţiei
cerebrale, schizofrenie, tulburări de dispoziţie, stări de depresie şi anxietate.
DEFICIENŢELE SENZORIALE sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul
principalilor analizatori (vizual și auditiv), cu implicații majore asupra desfășurării normale a
vieții, de relație cu factorii de mediu, dar și a proceselor psihice a persoanei, avînd o
rezonanță puternică în conduita și modul de existență a acesteia.
DEFICIENȚ
EFICIENȚELE DE AUZ fac obiectul surdopsihopedagogiei și surdologiei. Surdopedagogia
studiază particularitățile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncții auditive,
stabilește cauzele și consecințele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare și
educare în vederea structurării personalității și integrării lor în viața socială și profesională,
principiile și modalitățile prin care deficienții de auz pot fi integrați în sistemul școlar și
profesional, activitatea relațională cu familia, factorii sociali și educaționali.
Deficiențele de auz sunt de cele mai multeor, consecințele unor malformații și dereglări
anatomo-fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv.

8
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
În majoritatea cazurilor pierderea auzului este un proces lent, nedureros. Un studiu recent
demonstrează că aproximativ 35% dintre copiii cuprinse între 7 și 18 ani au pierderi ale
capacității auditive în diferite grade. Depistarea și intervenția precoce a tulburărilor auditive
sunt o condiție fundamentală pentru evoluția ulterioară a copilului, dat fiind pericolul apariției
mutității, adică neînsușirea limbajului ca mijloc de comunicare și instrument operațional al
gîndirii. Astfel, deficiența de auz nu este atît de gravă prin tipul, forma de manifestare, gradul
de pierdere a auzului, cît mai ales prin influențele negative asupra proceselor de percerere a
sunetelor necesare formării și dezvoltării normale a vorbirii, limbajului, a gîndirii copilului
deficient.
 Este o regulă cunoscută în literatura de specialitate care afirmă că un copil ce prezintă
pierderi mari de auz în primii ani de viață, fără o protezare precoce inevitabil va
deveni și mut. Și, cu cît disfuncțiile auditive sunt mai grave, cu atît influența lor asupra
dezvoltării vorbirii va fi mai mare, fapt evidențiat prin frecvența crescută a tulburărilor
de vorbire la copiii cu diferite grade de hipoacuzie.
 Pierdera auzului înaintea vîrtei de 2-3 ani are drept consecință mutitatea; vom avea de-
a face cu un copil surdo-mut;
 Dacă pierderea auzului intervine la cîțiva ani după ce copiii și-au însușit vorbirea apar
dificultăți în menținerea nivelului atins, evidențiindu-se chiar unele regresii în vorbire,
sub toate aspectele. La vîrste mai mare, copiii pot percepe mișcările la nivelul buzelor
și feței interlocutorului (labiolectura), acest lucru compensînd lipsa de intensitate a
sunetului;
 Efectul tulburării de auz este diferit în funcție de: vîrsta la care a apărut tulburarea;
particularitățile psihice ale subiectului; mediul în care trăiește și atitudinea celor din
jur.
 ureche cu auz normal poate suplini surditatea celeilalte.
 Din punct de vedere statistic, unul din zece oameni suferă, într-o proporție mai mare
sau mai mică de tulburări de auz.
DEFICIENȚ
EFICIENȚELE DE VEDERE sunt studiate de tiflopsihopedagogie. Au influență asupra vieții
psihice și sociale a individului, această categorie de deficiențe are puternică influență asupra
calității și specificității relațiilor pe care persoana deficientă le stabilește ca factorii din
mediu, în condițiile afectării parțiale sau totală a aportului informațional de la nivelul
analizatorului vizula, principalul furnizor de informații la nivelul structurilor cerebrale
superioare.

9
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
În dependență de reprezentările vizuale, pof fi identificate următoarele tipuri de deficiențe de
văz:
 Orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuale (reprezentările sunt elaborate pe
baza informațiilor primite de la ceilalți analizatori funcționali – audutiv, tactil-
kinestezic, gustativ);
 Orbire survenită pînă la vîrsta de 3 ani – fără reprezentări vizuale;
 Orbire survenită după vîrsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale.
Este foarte important de știut vîrsta la care s-a instalat tulburarea vizuală deoarece, în funcție
de această vîrstă putem ști care este experiența vizuală a persoanei și condițiile în care această
experiență poate fi exploatată în acțiunile de recuperare și educare.
Caracteristici ale persoanelor cu deficiențe de vedere:
 Din cauza lipsei controlului vizual, persoanele nevăzătoare simt nevoia unei ordini
depline, a așezării și păstrării obiectelor în locuri bine delimitate, bine știute pentru a
putea fi ușor găsite. Sunt disciplinate și manifestă un autocontrol față de
comportamentele proprii, pentru a se adapta și corela mai bine cu cei din jur;
 Lipsa controlului vizual, insuficiența mișcărilor (mai ales în primii ani de viață) dul ca
întîrzieri în dezvoltarea fizică generală și în evoluția motricității, automatismele legate
de mers se constituie mai greu pe fondul unor experiențe negative care trezesc și
întrețin teama copilului că ar putea să cadă, să se împiedice, să se lovească, apar
dificultăți de întreținere, atitudini greoaie, stîngace;
 Memoria persoanei cu deficiențe de văz are anumite particularități, doarece ea trebuie
să ofere o serie de informații absolut necesare orientării acestuia în spațiu – topografia
locului, a reperelor tactile, auditive, constanța direcțiilor, a numărului de pași sau de
scări, a numărului de stații pînă la coborîre – adică o permanentă solicitare în situații
în care omul cu vedere normală nu face apel la memorie, ele constituindu-se în acțiuni
stereotipe, automatizate;
 Este caracteristică o ținută corporală defectuoasă determinată de poziționarea
segmentelor corpului în funcție de posibilitatea recepționării cît mai clare a imaginii
pe retină (răsuciri sau înclinări ale capului și părții superioare ale corpului); o
încetinire a ritmului dezvoltării psihice, un nivel de cunoașter scăzut în raport cu
vîrsta, elemente ale unui infantilism afectiv sau, dimpotrivă, capacitate de memorare
intenționată, concentrare deosebită a atenției, calității superioare a voinței;

10
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
 Momentul apariției deficienței vizuale, dinamica și gravitatea acesteia au o
semnificiație deosebită pentru dezvoltarea generală a deficienților vizuali atît pe plan
fizic, cît și pe plan psihosocial. De asemenea, trebuie subliniată importanța
intrevenției precoce în educarea copiilor cu deficiențe de vedere, inclusiv în clasele
obișnuite, în școli obișnuite, conform concepției integraționiste.
TULBURĂRILE DE LIMBAJ reprezintă rezultatul disfuncțiilor intervenite în recepționare,
înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise și orale din cauza unor afecțiuni de
natură organică, funcțională, psihologică sau educațională, care acționează asupra copilului
mic în perioada apariției și dezvoltării limbajului. Datorită importanței limbajului în
structurarea și desfășurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea
influență asupra calității operațiilor gîndirii, relațiilor cu cei din jur șistructurării personalității
copilului. Pentru clasificarea tulburărilor de limbaj pot fi invocate mai multe criterii. E. Verza
face o clasificare a tulburărilor de limbaj prin raportare simultană la criteriile anatomo-
fiziologic, etiologic, lingvistic și psihologic. Astfel, sunt identificate următoarele categorii de
tulburări:
 Tulburări de pronunție: dislalia, rinolalia și dizartria;
 Tulburări de ritm și fluență a vorbirii: bîlbîiala, logonevroza, aftongia, etc;
 Tulburări de voce: afonia, disfonia și fonastenia;
 Tulburări ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia și disgrafia-agrafia;
 Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, elesctiv sau voluntar și
întîrzierea în dezvoltarea generală a vorbirii, etc.
Tulburările de limbaj pot constitui un factor stresant atunci cînd persoana cu deficiență nu
găsește la cei din jur înțelegerea necesară față de situația sa sau cînd nu întrevede perspectiva
corectării și recuperării acestor tulburări. În asemenea situații, subiectul trăiești stări de
disconfort, nesiguranță în vorbire sau alte activități, surmenaj fizic și intelectual, pe fondul
cărora se pot instala complexe de inferioritate, anxietate și izolare de cei din jur, stări
nevrotice.
DIZABILITĂȚ
IZABILITĂȚI/DEFICIENŢE FIZICE/MOTORII reprezintă categoria tulburărilor care afectează în

special componentele motrice ale persoanei, avînd o serie de consecinţe în planul imaginii de
sine și în modalităţile de relaţionare cu factorii de mediu sau cu alte persoane.
Clasificarea deficienţelor fizice şi/sau neuromotorii este făcută în special prin raportare la
factorii etiologici. Astfel, pot fi identificate următoarele categorii majore de tulburări:
1. Tulburări genetice şi congenitale:

11
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
 Malformaţii ale aparatului locomotor şi ale membrelor superioare: amelii –
lipsa totală a unui membru; ectromelii – lipsa parțială a unui membru; etc.
2. Tulburări ale procesului de creștere: inegalitatea membrelor; malformații ale coloanei
vertebrale.
3. Sechele postraumatice – paraplegia posttraumatică (infirmitate severă, care schimbă
total cursul vieții persoanei), etc.;
4. Deficiențe osteoarticulare: traumatisme musculo-tendinoase – contuzii și rupturi
consecutive unor traumatisme sau a unui tablou clinic mai complex.
DEFICIENȚ
EFICIENȚE SOMATICE – boli somatice acute și cronice (ulcer, tuberculoză, cardiopatii,
disfuncții respiratorii, boli oncologice, boli imunologice anemie) sau dereglări ale unor funcții
specifice.

IV. Etiologia dizabilităţii

Cauzele ce provoacă dizabilitatea sunt complexe şi diverse. Cauzele/factorii care provoacă
dizabilitatea pot fi incluse în următoarele categorii:
 Factori endogeni (Ereditare) – legate de bolile care se transmit prin gene. Pînă în
prezent sunt responsabili de apariția a aproximativ 2000 de eredopatii metabolice,
constituind una dintre problemele majore ale medicinei și bioingineriei genetice.
De exemplu: deficiențele mintale prin anomalii cromozionale – anomalii ale numărului și
morfologiei cromozomilor.
 Factori exogeni au o influență cu atît mai mare cut cît acționează mai timpuriu în
viața copilului (în perioada intrauterină sau în primii trei ani de viață). În funcție de
etapa în care acționează cauzele exogene asupra dezvoltării și evoluției biopsihice a
copilului, distingem mai multe categorii de factori:
- Factori progenetici cu acțiune asupra condițiilor și proceselor de apariție și
dezvoltare a gameților: iradierii cu radiații; procese involutive la nivelul ovarului
(apar frecvent o dată cu înaintarea în vîrstă a mamei); afecțiuni cronice ale
părinților, în special ale mamei (diabet zaharat); șocuri psihice grave suportate de
părinți;
- Factori embriopatici – acționează în primele trei luni de sarcină și pot produce o serie
de modificări ale metabolismului mamei și embrionului, nutriției, din următoarele
cauze: fizio-chimice (iradieri cu raze X, substanțe radioactive, intoxicații cu diverși
compuși chimici – oxid de carbon, mercur, plumb); boli infecțioase virotice

12
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
(rubeolă, rujeolă, gripă); traumatisme ale mamei în timpul sarcinii, incompabilitate
Rh între mamă și făt; consumul unor medicamente teratogene care pot acționa încă
din primele zile, fie prin afectarea embrionului, fie prin apariția unor mutații
genetice și trulburări metabolicie;
- Factori fetopatici – intervin asupra dezvoltării intrauterine a fătului, între luna a patra
și a noua de sarcină, favorizînd apariția unor procese necrotice, inflamatorii,
tulburări vasculare, respiratorii, distrofii. Cauzele care pot conduce la apariția
fetopatiilor sunt: intoxicații cu alcool, mercur, plumb sau alte substanțe toxice;
carențe alimentare, avitaminoze; traumatisme fizice; infecții materne;
- Factori perinatali intervin în timpul nașterii. Principalul indicator care oferă
informații cu privire la starea clinică a nou-născutului este scorul Agpar care se
apreciază la un minut, 5 minute și 10 minute după naștere. Simptomele urmărite
pentru aprecierea acestui scor se referă la culoarea pielii, tonusul muscular,
respirație, frecvența cardiacă, răspunsul la stimuli, iar informațiile culese pentru
stabilirea scorului final au și o semnificație prognostică pentru nou-născut.
Principalele cauze care determină tulburări perinatale sunt: prematuritatea nou-
născutului – greutate la naștere egală sau mai mică de 2500 gr.; postmaturitatea
nou-născutului – determină hipoxia cronică a fătului, cu efecte asupra structurilor
nervoase superioare concretizate în sechele encefalopatice care se manifestă prin
retard mintal și psihomotor, tulburări comprtamentale, convulsivitate accentuată;
traumatisme obstetricale – pot fi clasificate în două categorii: traume mecanice prin
aplicare de instrumentar medical în timpul sarcinii și operația cezariană care pot
produce leziuni ale scoarțe ale scoarței cererbrale; hipoxia în timpul nașterii
determinată de prelungirea excesivă a nașterii, compresiunea cordonului ombilical,
ruptură de placentă, cotracții uterine foarte slabe, fătul prea mare, etc; toate acestea
favorizează scăderea aportului de oxigen la nivelul țesuturilor nervoase;
- Factorii postnatali pot fi de mai multe tipuri: boli inflamatorii cerebrale - encefalite
(întîlnite în rujeolă, rubeolă); boli infecțioase cu complicații – gripă, hepatită
epidemică, tuse convulsive; intoxicații acute și cronice cu plumb, oxid de carbon;
traumatisme cranio-cerebrale; tulburări de nutriție (mai ales în perioada 0 – 3 ani) –
carențe prelungite de vitamine, alimentație hipoproteică, putînd culmina cu stări de
distrofie; factori psihosociali – relații intrafamiliale, mediul și condițiile economice
ale familiei, carențele afective ale familiei.

13
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Cauzele dobîndite pe parcursul vieții sunt de natură: fizică (traume, leziuni),
psihică/psihologice (în urma unei traume a sistemului nervos central și periferic), socială
(condiții precare de train) și economică (condiții nocive de muncă).
În Republica Moldova, invaliditatea, apariția și cauzele ei sunt stabilite de către Consiliile de
Expertiză Medicală a Vitalității (CEMV) în baza Instrucțiunilor cu privire la stabilirea
invalidității și tipurilor de asistență socială în Republica Moldova aprobată prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova din 1 iunie 1993, nr. 315. La luarea unei decizii despre
determinarea persoanei ca invalid sunt luați în considerare următorii factori clinici, psihici, de
mediu și profesionali:
 Caracterul îmbolnăvirilor și urmările ei;
 Gradul deficienței;
 Eficiența tratamentului și a activităților de reabilitare;
 Starea mecanismelor compensatorii;
 Pronosticul clinic și de muncă;
 Posibilitarea adaptării sociale;
 Necesitatea de diferite tipuri de susținere socială;
 Condițiile concrete și specificul muncii;
 Nivelul pregătirii profesionale;
 Vîrsta, etc.

IV. Amploarea fenomenului dizabilităţii. Ponderea copiilor cu dizabilități

în structura dizabilității.

 Aproximativ 10% din populaţia lumii are o dizabilitate, aproximativ 650 milioane de
oameni. Persoanele cu dizabilităţi reprezintă cea mai mare minoritate a lumii.
 Banca Mondială estimează aproximativ 20% din cei mai săraci oameni din lume au o
anumită dizabilitate şi sunt priviţi în comunitatea lor drept cei mai dezavantajaţi.
 În conformitate cu datele expuse de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
80% din persoanele cu dizabilităţi locuies în ţările în curs de dezvoltare.
 Studiul comparativ al legislaţiei cu privire la dizabilitate demonstrează faptul că doar
45 de ţări au dezvoltată legislaţie anti-discriminare şi alte legi în suportul persoanelor
cu dizabilităţi.

14
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
 Şase din 10 europeni cunosc pe cineva, sau sunt în strînsă legătură cu cineva care are o
dizabilitate;
 Oamenii cu mobilitate redusă reprezintă mai puțin de 40% din populația UE.

Educaţie
 Nouăzeci procente din copiii cu dizabilităţi din ţările în curs de dezvoltare nu
frecventează şcoala, UNESCO.

Angajare

 Aproximativ 386 milioane din populaţia lumii cu vîrsta de muncă au o anumită

dizabilitate, spune Organizaţia Internaţională a Muncii. Neangajarea în rîndul
persoanelor cu dizabilităţi constituie 80% în unele ţări. Deseori angajatorii consideră
că persoanele cu dizabilităţi nu sunt apte de muncă.
 Printre persoanele cu dizabilități sunt de două-trei ori mai mulți șomeri decît printre
persoanele fără;
 Multe persoane cu dizabilități sunt lucrători descurajați și nu încearcă măcar să intre
pe piața forței de muncă. Acestea sunt, prin urmare calificate ca fiind inactive;
 Cu cît mai sever e gradul de invaliditate, cu atît mai mică e participarea în cîmpul
muncii;
 Venitul persoanelor cu dizabilități este dramatic mai mic decît venitul persoanelor fără
dizabilități.
Violența

 În unele ţări, aproximativ o pătrime din dizabilităţi sunt rezultatul unui viol sau abuz;
 Femeile cu dizabilităţi sunt recunoscute a fi multiplu dezavantajate, experimentînd
 excluziunea în baza gender şi dizabilitatea lor.
 Femeile şi fetele cu dizabilităţi sunt în special vulnerabile faţă de abuz. O mică
cercetare realizată în Orissa, India a scos in evidenţă faptul că majoritatea fetelor şi
femeilor cu dizabilităţi erau bătute la domiciliu, 25 % femeile cu dizabilităţi au fost
violate şi 6% din femeile cu dizabilităţi au fost în mod forţat sterilizate.

Republica Moldova

15
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
 În R.M numărul total al persoanelor cu dizabilităţi este în continuă creştere. Pentru
anul 2010, cifra constituie 176253 persoane, cifra fiind mai mare cu 6211 persoane
comparativ cu anul 2007;
 În R. Moldova din numărul total de persoane cu dizabilităţi sunt înregistraţi 15135
sunt copii;
 În jur de 90 la sută din copii cu dizabilităţi sunt privaţi de dreptul de a frecventa
şcoala. Odată diagnosticat „cu nevoi speciale”, un copil din Moldova are şanse
minime să se integreze în societate;
 Aproximativ 150 copii cu deficiențe se nasc anual.

Bibliografie:
1. Asociația pentru promovare a asistenței sociale Asistența socială în contextul
transformărilor sociale din Republica Moldova. - Chișinău 2008
2. Danii A., RAcu S., Neagu M., Ghid de termini și noțiuni. Psihopedagogie specială,
asistență socială, terminologie medicală, legislație și reglementări specifice – Chișinău:
Pontos, 2006
3. Gherguţ, Alois – Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de
educaţie integrată. - Editura POLIROM, Iaşi, 2001.
4. Racu A. Asistența socială a persoanelor cu dizabilități. – Chişinău, Pontos, 2007.

16