SUPORT DE CURS

Tematica curs:

“Instruirea Personalului cu atributii de ingrijire a

persoanelor adulte cu dizabilitati”

Perioada 10-12.10.2022

Beneficiar DGASPC Sector 2

Trainer Neagoe Valentina

1
Capitolul 1- notiuni, concepte

Conform CDPD, “persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care

au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe
care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi
efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi” (art. 1
din Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi).În legislaţia
românească coexistă sintagmele de persoană cu dizabilităţi prin ratificarea
CDPD prin Legea nr. 221/2011 și cea de de “persoană cu hadicap”. Legea
numărul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, modificată şi completată în septembrie 2010,
defineşte: „Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei legi, sunt
acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le
lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând
măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale".
Terminologia din legislație utilizează în prezent ambele concepte de
dizabilitate și de handicap.

Lăsând la o parte nuanţele şi sensurile incidentale (excesiv

departicularizate), putem reţine, pentru noţiunea de handicap, următoarea
evoluţie semantică:

1. handicap – joc de noroc prin care se disputa efectele personale evaluate în

prealabil de către arbitru;
2. handicap – greutate pe/sau distanţă suplimentară, necesare egalizării şanselor
la cursele de cai;

2
3. handicap – diferenţă cuantificabilă între performanţele jucătorilor de golf;
4. handicap – totalitatea reperelor cu care un concurent a fost pus în inferioritate
(în sport);
5. handicap – dezavantaj, diferenţă defavorizantă, consecinţe ale unor maladii
invalidante sau ale unor dificultăţi sociale;
6. handicap – boală, maladie, deficienţă, tulburare neuropsihică, deviere de la
normalitate;
7. handicap – dezavantaj nespecific (prin extensie abuzivă).
Ca derivate lexicale ale handicapului, reţinem:

8. handicapat – adjectiv cu sensul de trăsătură dezavantajată, defavorizantă;

9. handicapat – substantiv desemnând persoana afectată de un dezavantaj;
10. handicapat – substantiv desemnând o persoană bolnavă, cu devieri de la
normalitatea somato-psihica;
11. handicapat – stigmat cu semnificaţie devalorizantă, în special cu referire la
retardarea mintală;
12. a handicapa – verb tranzitiv cu semnificaţia proprie de a avea sau a-şi crea
un avantaj asupra concurentului într-o competiţie;
13. a handicapa – cu semnificaţia figurată de a perturba sau a frâna activitatea
cuiva, a pune pe cineva în stare de inferioritate;
14. a handicapa – cu semnificaţia de a pune pe cineva în poziţie de anormalitate
faţă de un anumit sistem de referinţă, diferit convenţional de starea de
normalitate;
15. handicapant – (prin analogie cu invalidant) caracterizează entitatea
gnoseologică sau factorii etiologici susceptibili de a provoca un handicap, un
dezavantaj, o boală ( sau care au provocat o asemenea disfuncţionalitate)

3
 Handicapul rezultă dintr-o deficienţă dau dintr-o incapacitate care
împiedică individul să indeplinească un rol social normal, în raport cu nivelul
diferitelor cerinţe sociale şi culturale. Este necesar să menţionăm faptul că
termenul „handicap” şi „boală” nu sunt identici:

• Boala poate determina handicapul;

• Boala poate accentua handicapul;
• Boala poate fi o stare reversibilă;
• Handicapul determinat de boală poate fi reversibil, ceea ce nu mai e valabil
atunci când handicapul are la bază o deficienţă sau incapacitate.

Termenul de deficienţă corespunde oricărei absenţe, pierderi sau alternări

a unei structuri sau funcţii anatomice, fiziologice, psihologice.
Deficienţa implică exteriorizarea stării patologice la nivelul unui organ
oarecare, iar sistemul deficienţelor prezentate de I.C.I.D.H. ar putea fi asimilat
cu sistemul maladiilor prezentate de C.I.M. doar în măsura în care se ia în
considerare un anumit prag al entităţii morbide.Principalele categorii de
deficienţe sunt cele intelectuale, psihice, de limbaj şi
vorbire, auditive, oculare, viscerale, ale aparatului de susţinere, estetice, ale
funcţiilor generale etc.Termenul de incapacitate corespunde oricărei reduceri
(parţială sau totală ) a posibilităţilor de a îndeplini o activitate într-un mod sau
în limitele a ceea ce consideră a fi normal pentru o fiinţă umană.
Formele şi nivelurile de incapacitate vizează persoana în integritatea
trăsăturilor ei caracteristice. Principalele categorii de incapacităţi sunt cele de
comportament, comunicare, igienă personală, deplasare, control al
membrelor, dexteritate motrice, aptitudini speciale, situaţii particulare.
Termenul de handicap se referă la pierderea sau limitarea şanselor unui
individ de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel egal cu ceilalţi semeni.

4
Astfel handicapul se caracterizează printr-un anumit grad de dificultate sau
imposibilitate de a efectua anumite sarcini şi prin observarea unor deprinderi,
într-o sferăsau alta a dezvoltării: fizică, intelectuală, senzitivă, afectivă,
comportamentală. Însă gradul de dificultate care apare la o anumită persoană în
îndeplinirea unor activităţi se evaluează în raport cu cerinţele mediului, cu
normele sociale, făcând posibilă aprecierea nivelului său de autonomie
personală.

Categorii de handicap

În cele ce urmează vom descrie succint categoriile de handicap, cel mai frecvent
întâlnite.
Handicapul fizic (locomotor) Reprezintă o categorie extrem de eterogenă, care
se raportează la varietatea largă
a dizabilităţilor fizice, cu referire directă la mobilitatea fizică.
Handicapul fizic poate fi determinat de un număr extrem de mare de cauze:
accidente, boli, anomalii cromozomiale etc.
Lipsa sau deformarea membrelor este o categorie de handicap fizic care
cuprinde:
• amputaţiile, consecinţă a unor accidente sau a unor intervenţii chirurgicale;
• lipsurile sau deformările congenitale – situaţia copilului care se naşte fără o
parte a unui membru, fără un membru, mergând până la absenţa celor patru
membre.

Hadicapul senzorial Acesta cuprinde deficienţa vizuală şi deficienţa auditivă.

Deficienţa vizuală În cadrul acesteia descriem ambliopia şi cecitatea.
Ambliopia este acea deficienţă care se manifestă prin diminuarea acuităţii

5
vizuale (a vedea clar) cu sau fără leziuni organice.
Ambliopia se referă la acele stări de diminuare accentuată a vederii, în
specialcele
care nu sunt datorate erorilor de refracţie.
Cecitatea (orbirea) reprezintă lipsa vederii
Surditatea este definitivă ca:
- pierderea înseamnă de auz; fiind prezentă de la naştere, împiedică învăţarea
vorbirii;
- pierdere a auzului care intervine înainte ca limbajul şi vorbirea să fie
constituite;
- pierdere a auzului care intervine imediat după ce vorbirea şi limbajul sunt
învăţate, astfel încât deprinderi practic se pierd.

6
Handicapul mintal

Pentru înţelegerea complexă a handicapului mintal este necesară luarea în

consideraţie a următorilor factori:
- cauzele determinate;
- severitatea handicapului;
- potenţialul de care dispune persoana – prin raportare la procesul educaţional;
- măsurile recuperatorii care se cer a fi aplicate
Cauzele care determină handicapului mintal sunt numeroase: aberaţii
cromozomiale, leziuni şi disfuncţii ale creierului, agenţi mecanici, chimici,
glandulari,
infecţioşi, privare severă senzorială, carenţe masive culturale etc.
Handicapul mintal poate fi:
- temporar şi reversibil (întârziere în dezvoltarea mintală);
- aparent, temporar şi reversibil, dacă depistarea şi intervenţia recuperatorie sunt
instituite precoce (falsa deficienţă mintală);
- permanent şi ireversibil (deficienţă mintală autentică).
Deficienţa mintală poate fi definitivă ca o stare de subnormalitate intelectuală,
afectivă şi adaptativă, ireversibilă, care are la bază o structură defectuoasă
(leziuni sau
disfuncţii ale creierului sau ale sistemului endocrin).
Deficienţă mintală autentică are următoarele sub categorii :
- deficienţă mintală uşoară (lejeră): Q.I. între 55 şi 70;
- deficienţă mintală medie : Q.I. între 40 şi 55;
- deficienţă mintală severă : Q.I. între 25 şi 40;
- deficienţă mintală profundă : Q.I. între 25 sau mai mic.

7
Handicapul comportamental

Constituie ansamblul aspectelor comportamentale care se abat de la normele

de conduită general acceptate.Inadaptarea socială. Când modul de
comportament al uni individ este nesatisfăcător, conducând la perturbări ale
echilibrului social şi psihoindiviudual, ne referim la fenomenul de inadaptare
socială.
Copiii inadaptaţi social sunt cei care încalcă normele şi valorile sociale. Ei
adoptă prin învăţare un set de reguli ale grupului din care fac parte ( camarazii
din imediata lor apropiere). Aceştia sunt în mod constant certaţi cu legea, cu
autorităţile, întrucât ignoră normele promovate şi acceptate de societate.
Delicvenţa derivă în esenţă dintr-o învăţare socială a unor negative de
comportament, din frustrare şi ostilitate. Mulţi copii delicvenţi sunt victime ale
unor situaţii sociale nefericite.

Orientarea şi integrarea profesională

Activitatea de orientare şcolară şi profesională a copiilor cu handicap fizic,

senzorial, motric sau intelectual, prezintă comparativ cu cea care se adresează
copiilor normali, trăsături specifice, particulare a căror cunoaştere şi considerare
devin obligatorii pentru cei ce o realizează. Desigur diferenţele nu se referă la
necesitatea şi obiectivele majore urmărite, cât la căile, metodele şi mijloacele
concrete de înfăptuire a ei. Handicapul de orice natura ar fi el, complică într-o
măsură considerabilă procesul de formare, pregătire şi în ultimă instanţă de

8
adaptare a individului la condiţiile mediului social. Aceasta cu atât cu cât mai
mult cu cât de regulă el apare asociat cu alte deficienţe de natură fizică sau/şi
mai ales psihică. Deosebit de pregnant se manifestă rolul nefavorabil al acestuia
în momentul când tânărul în cauză trebuie să decidă asupra viitoarei sale
profesii.

Activitatea persoanelor cu handicap în atelierul protejat

Persoanele care prezintă handicapuri fizice sau psihice, pentru a fi integrate

în viaţa socială, au nevoie de adaptări ale cadrului de viaţă la situaţia lor
determinată de boală, în raport cu felul şi gravitatea tulburărilor funcţionale şi
totodată necesită organizarea unor acţiuni menite să le reducă pe cât posibil
deficienţele funcţionale şi consecinţele acestora asupra vieţii personale şi
familiale, cât şi asupra colectivităţii în care trăiesc.
Aceste acţiuni sunt diferenţiate în raport cu programul de recuperare şi de
muncă, unele fiind măsurile recomandate handicapaţilor care pot beneficia de
tratament şi au capacitatea de a dobândi printr-o calificare sau recalificare
organizată o pregătire profesională care să le permită încadrarea în sistemul
obişnuit de producţie şi altele fiind măsurile recomandate pentru cei la care
gravitatea handicapurilor prezentate determină dereglări importante de integrare
socială, care pot fi rezolvate decât prin acţiuni special instituite.
În Europa funcţionează multe tipuri de asemenea unităţi protejate ca:
• ateliere protejate cu regim de externat sau internat;
• ateliere protejate mixte, cu internat sau externat;
• centre specializate pentru cronici, paraplegici cu afecţiuni cardiace, sau TBC,
în vârstă de peste 45 de ani, care pe lângă îngrijirea medicală, au organizate

9
ateliere de muncă adaptate, diferitelor categorii de deficienţe;
• centre de distribuire a muncii la domiciliu;
• centre de distribuire a muncii în spitalele de lungă durată;
• secţii de muncă protejată în sanatorii şi spitale de psihiatrie

Principalele probleme de care trebuie sa se ţină seama la organizarea unui

atelier cu munca protejată, sunt:

• organizarea unei game largi şi variate de muncă, din diferite profiluri, simple
şi uşoare, în vederea alegerii de către handicapat a postului de muncă care îi
convine;
• asigurarea prestării muncii cu un ritm de lucru liber.

Adaptarea locurilor de muncă pentru persoane cu handicap, element

important în reinserţia socială.
Scopul principal urmărit prin reîncadrarea în muncă a persoanelor cu handicap,
care au fost pensionari de invaliditate şi au fost recuperaţi, este de a participa la
realizarea produsului naţional al ţării, dar pe aceeaşi linie de importanţă se
încadrează şi ridicarea moralul persoanei respective, încadrarea în ritmul
ccelerat al vieţii. om. Deci prin adaptarea locurilor de muncă trebuie să se
urmărească nu numai posibilităţile de încadrare profesională a persoanelor cu
handicap, ci şi posibilitatea ca aceştia să realizeze, în condiţii de confort şi
securitate şi securitate organică, sarcinile profesionale, ceea ce va schimba şi
concepţia şi concepţia unor conducători de întreprindere, atât privitor la
necesitatea aplicării măsurilor de adaptare a locurilor de muncă pentru
persoanele cu handicap, cât şi la utilitatea încadrării acestora în muncă.

10
Considerăm că adaptarea unui loc de muncă pentru persoanele cu handicap este
cu atât mai eficientă, cu cât:
• mijloacele ei de realizare pot fi generalizate la toate unităţile cu acelaşi profil;
• încadrarea persoanelor cu handicap se face pe baza criteriilor de selecţie şi
orientare profesională;
• în acţiunea de urmărire a adaptării persoanei cu handicap la solicitările
locului de muncă adaptat, să participe şi medicul de întreprindere şi asistenţa
socială pentru a sesiza din timp eventualele disfuncţii care ar putea compromite
problema.

Integrarea socială

Procesul de incluziune, deoarece vizează schimbarea unei mentalităţi, este unul

de durată şi care trebuie abordat prin activităţi constante şi consecvente
O persoană cu dizabilităţi nu refuză să muncească, ci îi este subestimată
contribuţia pe care şi-o pot dărui sieşi, în primul rând, şi societăţii, mai apoi.
Strategia de la Lisabona reprezintă temelia acestei atitudini. Din păcate, sau din
fericire, aceste acţiuni ne privesc (şi) pe noi, membrii activi ai societăţii, astfel,
rolul unui liber arbitru este din start exclus. A nu fi apt pentru orice activitate nu
este sinonim cu neputinţa, cu delăsarea sau cu refuzul de a contribui la
dezoltarea unei societăţi flexibile şi dinamice.
Cei care nu sunt apţi pentru munci standardizate, sunt mult mai predispuşi
activităţilor artistice, iar Ludwing van Beethoven ar fi un convingător exemplu,
alături de alte persoane simple care trăiesc printre noi.Motivul pentru care
persoanele cu dizabilităţi

11
nu se bucură de acces comun, cu celelalte persoane, la spaţiul public este pentru
că, spredeosebire de alte ţări, acestora nu le este oferită o distribuire uniformă în
societate, ci sunt sprijinite doar de anumite instituţii.
Termenului de integrare socială i s-au acordat diferite semnificaţii de către
specialişti. Deşi nu s-a ajuns încă la o definiţie completă şi unanim acceptată a
acestui termen, putem considera, totuşi că prin integrare socială se înţelege
ansamblul măsurilor luate în vederea înlăturării sau diminuării consecinţelor
deficienţei pentru a realiza o încadrare deplină a persoanei cu handicap în viaţa
socială. Aceste măsuri vizează stabilirea şi restabilirea contactelor sociale
normale, stimularea spiritului de independenţă şi de autoservire, atragerea
persoanei cu handicap la toate activităţile politice, culturale şi sportive, pe care
le desfăşoară auzitorii.

12
Capitolul 2 – discriminare, combaterea discriminarii, toleranta
Clasificarea discriminării:
1. În funcţie de modul în care se manifestă:
• Discriminarea directă, constă în excluderea unei persoane sau categorii de
persoane de la beneficiul unui anumit drept datorită unei caracteristici a acelei
persoane sau categorii de persoane;
• Discriminarea indirectă, constă în excluderea unei persoane sau categorii de
persoane de la beneficiul unui anumit drept prin folosirea unor criterii aparent
neutre.
2. În funcţie de natura drepturilor încălcate:
• discriminarea politică;
• discriminarea economică;
• discriminarea religioasă.
3. În funcţie de natura criteriilor încălcate folosite pentru limitarea drepturilor:
• discriminarea etnică;
• discriminarea de gen;
• discriminarea rasială;
• discriminarea de vârstă

13
CHESTIONAR DESPRE T0LERANTA

1. Pe o scara de la 1 la 10, cat de tolerant credeti ca sunteti?

(1-foarte putin tolerant si 10 –toletanta maxima)
2. Pe o scara de la 1 la 10, cat de toleranta este societarea in care traiti?
3. Pe o scara de la 1 la 10, cat de deschisi sunteti:
4. Ati fost victima discriminarii?
5. Cum v-ati simtit

14
 Persoane Persoane Persoane Persoana
cu alta cu alta de alta cu Imigranti
orientare orientare etnie: dizabilitate
religioasa sexuala romi
1. Sa locuiti in cartier cu:

2. Sa fiti vecini cu:

3. Sa fiti coleg de munca

cu:
4. Sa vina in clasa
dumneavoastra:
5. Sa fiti prieten cu:

6. Sa fie prietenul
copilului:
7. Sa fie seful vostru:

8. Sa fie bona copilului

vostru
9. Sa se casatoreasca cu
fiul-fica

15
Întrebări şi teme de reflecţie
1. Consultaţi bibligrafia de specialitate şi analizaţi semnificaţia termenilor
„dependenţă”, „handicap”.

2. Observaţi modul în care imaginea persoanelor cu dizabilitate este

reflectată în massmedia.Care sunt cele mai puternice stereotipuri negative
pe care le
puteţi identifica cu privire la această categorie?

3. Completaţi propoziţia următoare cu primele trei cuvinte care vă vin în

minte:

Persoanele cu dizabilitatii sunt:

a).............................
b)..............................
c)..............................
Colectaţi răspunsuri similare de la prieteni şi cunoscuţi. Identificaţi răspunsurile
care se repetă şi analizaţi rezultatul.

4. Gândiţi-vă la câteva persoane pe care le cunoaşteţi şi analizaţi

dimensiunile spaţiului lor social. Cum puteţi caracteriza acest spaţiu? Explicaţi
similarităţile observate.

16
Teste de autoevaluare
1. Persoanele vârstnice care au un sentiment puternic de ________ sunt printre
cei mai satisfăcuţi de viaţa lor.
a) Control
b) Optimism
c) Familie
d) Dreptate

2. Adaptarea la procesul de îmbătrânire este întotdeauna independentă de

percepţia asupra propriei persoane.
a) adevărat
b.fals

3. O persoană în vârstă care îi acuză permanent pe ceilalţi pentru propriul eşec

sau neputinţă are un stil de personalitate caracterazată ca:
a) dependent
b) ostil
c) constructiv

17
Capitolul 3 - Evenimente de viaţă la vârsta adultă

Un eveniment de viaţă este o întâmplare sau un moment din viaţa unei persoane
care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă. Teoria evenimentului de
viaţă sugerează orice toate evenimentele de viaţă, bune sau rele, pot induce
stress şi, prin urmare, impun o ajustare psihologică.Uneori, evenimentele de
viaţă serioase sunt urmate de probleme de sănătate, boli fizice sau psihice. Este
adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales că există
diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia acordată
aceluiaşi eveniment. Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este
determinat pur şi simplu de apariţia reală a evenimentului. De fapt, factorul
critic care intervine în aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana
percepe evenimentul în cauză. Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană
poate conferi o conotaţie pozitivă, în timpce pentru alta conotaţia acordată este
negativă.

10.1 Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare

Majoritatea adulţilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul
anilor, efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza unui
studiu realizat în 1967, Thomas H. Holmes şi Richard H. Rahe au identificat 43
de evenimente de viaţă având un potenţial de stress diferit. Fiecare dintre
aceste evenimente a fost evaluat din punctul de vedere al impactului probabil
asupra persoanei şi i-a fost alocat o valoare (de la 1 la 100). Pe această bază a
fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului numită Scala de evaluare a
reajustării sociale (Social Readjustment Rating Scale).

18
Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin acţiuni simple cum
sunt: odihna suficientă, mişcare şi exerciţii fizice, alimentaţie corectă şi a ne
acorda timp pentru noi înşine.
100 Decesul soţului / soţiei
73 Divorţul
65 Separarea maritală
63 Privarea de libertate în închisoare sau alte instituţii
63 Moartea unui membru apropiat al familiei
53 Boală sau afecţiuni majore ale persoanei
50 Căsătoria
47 Concedierea de la locul de muncă
45 Reconciliarea maritală
45 Pensionarea
44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei
40 Graviditatea
40 Dificultăţi de natură sexuală
39 Apariţia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil, adopţie
sau căsătorie
39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor
38 Schimbarea situaţiei financiare
37 Moartea unui prieten apropiat
36 Schimbarea locului de muncă
35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul
31 Angajarea unui nou credit
30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut

19
29 Schimbări la nivelul responsabilităţilor curente
29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească
29 Probleme cu rudele prin alianţă: socrul/soacra, ginerele/nora
28 Realizări personale deosebite
26 Partenerul de viaţa începe / încetează o activitate profesională
26 Începerea sau terminarea şcolii
25 Schimbarea condiţiilor de viaţă
24 Modificări ale obiceiurilor personale
23 Probleme cu şeful
20 Schimbarea orelor sau condiţiilor de muncă
20 Schimbarea rezidenţei
20 Schimbari în programul şcolar
19 Schimbări ale obiceiurilor recreaţionale
19 Schimbarea sctivităţilor legate de biserică
18 Schimbare în domeniul activităţilor sociale
17 Achiziţii majore (de exemplu, o maşină nouă)
16 Schimbarea programului de somn
15 Modificări ale numărului de bunuri familiale
15 Schimbarea obiceiurilor alimentare
13 Concediul / vacanţa
12 Pregătirea pentru Craciun sau vacanţă
11 Violare minoră a legii
Tabel 6. Scala de evaluare a reajustării sociale

20
Stadiile dezvoltării psihosociale
Erick Erikson (1950, 1968) susţine faptul că „noi ne dezvoltam prin
dezvăluirea predeterminată a personalitaţii noastre în opt stadii”.
Patru dintre acestea se derulează pe parcursul copilăriei, în timp ce perioada
adolescenţei şi a vârstei adulte cuprind la rândul lor în patru stadii majore.
Fiecare dintre aceste stadii este caracterizat printr-o criză specifică a dezvoltării,
iar progresul este determinat de succesul sau insuccesul cu care persoana a
reuşit să rezolve criza caracteristică stadiilor anterioare.

a) Principalele crize ale dezvoltării

În perioada copilăriei, principalele crize ale dezvoltării se construiesc în jurul
următoarelor conflicte majore:
• încredere vs neîncredere: va determina măsura în care lumea va fi privită ca
un loc sigur (sau nu) pentru copil;
• autonomie vs îndoială şi ruşine: se dezvoltă autonomia şi copilul începe să
aibă control asupra propriei persoane şi asupra lumii;
• iniţiativă vs vină: este un conflict bazat pe activitatea imaginaţiei, dezvoltarea
limbajului şi realizarea de acţiuni pe cont propriu;
• actiune vs inferioritate: copiii asimilează valorile culturii în care trăiesc,
învaţă să stabilească relaţii interumane şi să îndeplinească sarcini caracteristice;
se cristalizează sentimentul încrederii în sine;

În adolescenţă, principala sarcină constă în dezvoltarea unui simţ clar al

identăţii:
• identitate vs confuzie: perioada unei schimbari psihice şi emoţionale mari,
individul caută să îşi definească rolul şi statutul său în societate;

21
Pentru vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul
următoarelor diade:
• intimitate vs izolare: individul se centrează pe realizările din viaţa sa, pe
siguranţă şi pe dezvoltare interumană;
• generativitate vs stagnare şi absorbţie de sine: intervine grija faţa de sine şi
faţă de ceilalţi;
• întelepciune vs disperare: este conflictul care defineşte stadiul terminal, al
batrâneţii.

Ostilitatea şi tipurile de personalitate la vârsta a treia

Aşa cum am arătat deja în secţiunea anterioară, există diferite modalităţi
de a face faţă solicitărilor vârstei a treia. Reichard et al. (1962) au identificat
cinci tipuri de personalitate, în funcţie de succesul ajustării la vârsta a treia şi
modul în care sunt orientate sentimentele negative şi cele de ostilitate. Primele
două tipuri sunt asociate cu o slabă adjustare la perioada vârstei a treia:
• Personalitatea ostilă: care îi acuză pe ceilalţi pentru propriul eşec;
• Personalitatea caracterizată prin ură de sine îşi orientează ostilitatea
împotriva propriei persoane.
În schimb, există alte trei tipuri de personalitate, asociate cu succesul
ajustării la solicitările aceastei vârste:
• Stilul constructiv: care acceptă pierderile pe care le aduce vârsta
bătrâneţii şi continuă să interacţioneze poziv cu ceilalţi.
• Stilul dependent: care priveşte bătrâneţea ca pe o vârstă a odihnei,
bazându-se pe alţii care îi oferă asistenţă.
• Stilul defensiv: încearcă să rămână foarte activ, ca şi cum bătrâneţea nu
ar fi sosit.

22
Aceste rezultate sunt relevante şi pentru teoriile prezentate anterior
(dezangajarea, teoria activităţii). Stilul de personalitate dependentă prezintă în
mod clar elemente de dezangajare, în timp ce stilul de personalitate defensivă
este bazată în primul rând pe angajare şi implicare în activitate. Altfel spus,
observăm că, de fapt, teoriile amintite mai sus sunt complementare şi fiecare
dintre ele ne poate ajuta în explicarea unor aspecte diferite ale procesului de
ajustare la problemele vârstei a treia.

Vârsta adultă şi principalele stadii de dezvoltare

Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu de dezvoltare poate lua o direcţie
pozitivă sau negativă. Atunci când rezultatul dezvoltării unui stadiu este
negativ, persoana va avea dificultăţi în a face faţa solicitărilor stadiului următor.
Deşi intervalele de vârstă sunt destul de aproximative, cele patru stadii de
dezvoltare ale persoanei în adolescenţă şi vârsta adultă pot fi descrise astfel:
• Stadiul 5. Adolescenţa (13–19 ani): acesta este stadiul în care individul luptă
pentru depăşirea confuziei de rol şi pentru a-şi dezvolta un sentiment clar al
identităţii personale.
• Stadiul 6. Tinereţea sau perioada adultă timpurie (20–30 ani): este stadiul
în care cei mai mulţi adulţi se angajează într-o relaţie stabilă, bazată pe dragoste
şi intimitate, în timp ce alte persoane dezvoltă mai degrabă sentimente de
izolare.

• Stadiul 7. Vârsta adultă mijlocie (30–60 ani): este stadiul în care majoritatea
adulţilor se angajează într-o activitate productivă, valorizată şi utilă din punct de
vedere social (incluzând aici grija pentru proprii copii şi preocuparea pentru alţi
membri ai societăţii); în cazul unei rezolvăriu negative ale acestei crize,persoana

23
stagnează şi devine centrată pe sine. Erikson descrie aceste două extreme ca
generativitate şi stagnare, unde generativitatea se referă la “interesul pentru a
crea şi a păstorii următoarea generaţie” .
• Stadiul 8. Bătrâneţea (peste 60 de ani): ajuns în acest stadiu, adultul
încearcă să înţeleagă dacă viaţa sa a avut şi are un sens. Dacă reuşeste să
înţeleagă sensul propriei vieţi, persoana câştigă mai multă înţelepciune

24
 Capitolul 4

ELEMENTE ALE COMUNICARII CU BENEFICIARII

Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât şi în societăţile
umane, se transmit de la un receptor la un emiţător informaţii, prin intermediul
unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune şi are
anumite efecte, producând o schimbare.

Comunicarea ce se realizează în mediul educaţional nu se deosebeşte

fundamental de comunicarea general-umană, ci este doar influenţată sub
aspectul formelor, mijloacelor şi conţinuturilor sale de scopurile specifice
acestui domeniu de activitate.

Formele şi stilurile de comunicare

Potrivit specialiştilor, comunicarea se manifestă şi ni se prezintă sub mai

multe forme:

a) în funcţie de numărul de participanţi şi de tipul de relaţie dintre ei, distingem

între comunicarea intrapersonală, interpersonală, comuicarea în grupuri mici si
comunicarea publică.

b) în funcţie de codul folosit, distingem între: comunicarea verbală, paraverbală

şi non-verbală.

c) în funcţie de statutul interlocutorilor, remarcăm: comunicarea verticală şi

orizontală.

Concluzie: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic,

sociologic de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme.

Ori de câte ori comunicăm, avem în vedere patru obiective majore:

- să fim recepţionaţi;

25
 - să fim înţeleşi;
- să fim acceptaţi;
- să provocăm o reacţie, constând într-o schimbare de comportament sau
de atitudine

Tipuri de comunicare

În funcţie de numărul de persoane se poate vorbi de cinci tipuri ale

comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se

ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau
reflectează, comunică în gânduri sau în imagini.

Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic şi

îmbracă forma dialogului interior sau a monologului absolut, discurs pe care
subiectul îl creează şi uneori chiar îl rosteşte în limbaj extern fără a avea un
destinatar diferit de sine însuşi. Comunicarea interpersonală este dialogul dintre
două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să
se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită
cât mai clar pentru celălalt ideile, nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor.

Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până
la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa
socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă
probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă
conflicte.

Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau
prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine
prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare

26
participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau
dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său.

Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau
vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare
varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica
principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în
timp, mesajul mergând într-o singură direcţie.

Comunicarea este cea care asigură dispoziţiile / stările emoţionale şi

intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde / reacţiona la aşteptări
şi cerinţe.

Concluzie: Numărul celor implicaţi în comunicare determină niveluri diferite

ale comunicării umane şi tehnici diferite de comunicare specifice fiecărui nivel
în parte

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

-Verbal - (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7%, din totalul actului
de comunicare;

-Para-verbal 38% - are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de

rostire)

-Non-verbal 55% - (expresia facială, poziţia, mişcarea, îmbrăcămintea

etc.).

Comunicarea verbală Principala formă de comunicare specific umană,

care se exprimă fie sub formă orală, fie scrisă, aici importante fiind canalele
auditiv şi/sau cel vizual.

27
 Pentru o comunicare verbală eficientă , vorbitorul va trebui să satisfacă
următoarele cerinţe (Tran, Stănciugelu, 2001, apud Dumitru, 2008):

-Claritatea: organizarea conţinutului de transmis, astfel încât acesta să

poată fi urmărit uşor; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului;

-Empatie: vorbitorul încearcă să se pună în situaţia interlocutorului,

încercând s-o înţeleagă; adoptă – pentru moment – un anumit punct de vedere
sau o anumită stare sufletească pentru a le împărtăşi; manifestă în acelaşi timp
amiabilitate şi prietenie.

-Sinceritate: presupune menţinerea unei stări naturale, fireşti, oneste şi

prietenoase.

-Atitudinea: are în vedere, în principiu, evitarea mişcărilor bruşte în

timpul posturilor agresive şi a scăpării de sub control a intensităţii vocii.

-Contactul vizual: este foarte important ca pe parcursul dialogului

participanţii să menţină contactul visual, aceasta find o probă a credibilităţii şi a
dispoziţiei de dialog.

-Înfăţişarea: reflectă modul în care ne privim şi ne pretindem pe noi

înşine, ea trebuie să fie adecvată locului şi felului discuţiei, statutului social al
interlocutorilor.

-Viteza de vorbire: va fi adecvată interlocutorilor şi situaţiei: nici prea

mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde – la un
moment dat – interesul partenerilor.

Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală şi apare ca un element

de întărire a acesteia. Cel mai des întîlnite forme de comunicare nonverbală
sunt: mimica (expresia facială), gestica, postura, atitudinea, vestimentaţia,
comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica), comunicarea cu timpul.

28
Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în funcţie de manifestările lor.
Pornind de la aceste considerente, în psihologia judiciară este folosit pe scară
largă un dispozitiv numit poligraf (cunoscut în limbaj comun sub denumirea de
“detector de minciuni”), care permite Identificarea comportamentului simulat al
unei persoane prin înregistrarea şi analiza reacţiilor psiho-fiziologice ce apar în
timpul administrării unor întrebări.

Comunicarea paraverbală (paralimbajul) este un nivel mai profund de

comunicare şi operează cu aspecte şi forme ale comunicării verbale şi
nonverbale discutate anterior (intonaţia, accentul, timbrul vocii, tonul, postura,
mimica etc.). La acest nivel, accentul cade, în principal: nu pe ceea ce este
spus, ci pe cum este spus; nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de
comunicare adiacente, ci pe analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în
mesajul propriu-zis. Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este
factorul esenţial în personalizarea comunicării şi în perceperea autentică a
mesajului.

Dacă limbajul nonverbal se poate manifesta independent de exprimarea

orală, limbajul paraverbal însă este strict dependent de vorbire şi nu poate exista
independent de aceasta. Sunt incluse aici elemente ca intensitatea vorbirii,
intonaţia, ritmul şi pauzele, topica, alegerea cuvintelor, repetiţiile, dificultaile de
exprimare etc. Toate acestea sunt purtătoare de semnificaţie, putând nuanţa sau
chiar modifica în totalitate adevăratul sens al celor enunţate. De exemplu, în
funcţie de intonaţie, un “nu” poate să însemne de fapt “da”, iar un “da” să
exprime o negare clară.

Avantaje ale comunicării verbale:

-se poate realiza în diferite moduri:
-în limbaj oral(monolog, dialog,..),
-în limbaj scris

29
 -în limbajul intern. -permite transmiterea unui conţinut complex,
sistemul de informaţii transmis şi receptat poate fi logic structurat, sistematizat,
exprimat într-un limbaj elevat, etc.
-pune în evidenţă capacitatea de gândire şi creativitatea umană
-limbajul intern, vorbirea cu sine şi pentru sine, prezintă un maximum de
economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu
imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai mare decât a vorbirii. Pe măsura
constituirii sale , limbajul intern îndeplineşte funcţii de anticipare, proiectare,
coordonare a limbajului oral şi scris, se intercondiţionează cu funcţia cognitivă
şi cea reglatorie a limbajului.

Dezavantaje ale comunicării verbale:

-este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale şi
nonverbale. -transmite mai greu o anumită stare afectivă( supărare. bucurie,
etc), cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente.
-viteza de transmitere si mai ales de receptare a mesajului este mai mică,
uneori se poate mai uşor şi mai rapid exprima printr-un simplu gest.

Avantaje ale comunicării nonverbale:

-cel mai important avantaj se referă la expresivitate. De exemplu,
intonaţia si înalţimea vocii poate sa sugereze mesaje diferite ale aceluiaşi cuvânt
.G.Bernard Shaw spunea că există 1000 de feluri de a spune da şi 100 de feluri
de a spune nu.
-mijloacele extralingvistice de expresivitate-gesturile, mimica, postura-
însoţesc formele comunicării verbale, antrenând întraga personalitate.
-facilitează comunicarea, o completează cu o componentă afectivă ,
persuasivă sau ludică. -dispune de spontaneitate şi mare viteză de comunicare.

30
 -nu se poate imagina nici un fel de comunicare eficientă în absenţa unor
componente extraverbale.

Dezavantaje ale comunicării nonverbale:

-nu poate fi utilizată în procesele de comunicare a unor conţinuturi
complexe fără să fie utilizată şi comunicarea verbală.
-în condiţiile excesului de gesticulaţie, mesajul poate fi alterat, reacţia
fiind de respingere sau negare a conţinutului transmis.

Concluzie: Toate formele de comunicare sunt importante şi se

condiţionează reciproc. Pentru o comunicare eficientă şi completă sunt necesare
atât mijloace de comunicare verbale cât şi nonverbale
Bariere de comunicare şi tipologia lor

Obstacolele / dificultăţile / barierele în procesul de comunicare reprezintă

orice lucru care reduce fidelitatea sau transferul de mesaj. Principalele obstacole
/ dificultăţi / bariere ce apar în procesul de comunicare pot fi:

Bariere de limbaj care se pot datora următoarelor cauze: aceleaşi cuvinte

au sensuri diferite pentru diferite persoane; între interlocutori există deosebiri
de pregătire şi experienţă ; starea emoţională a receptorului poate deforma ceea
ce el aude; dificultăţi de exprimare; utilizarea unor termeni (cuvinte şi expresii)
inadecvate ori confuse; ideile preconcepute şi rutina care influenţează
receptivitatea.

Bariere de mediu: climatul de comunicare necorespunzătoare (frig,

zgomot, lumină insuficientă); folosirea suporţilor informaţionali
necorespunzători ori inadecvaţi (fluturaşi informativi care utilizează mulţi
termeni tehnici, aşezarea anunţurilor la o înălţime prea mare, etc.);

31
 Bariere datorate poziţiei emiţătorului sau receptorului: imaginea pe care o
are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutorul său;
caracterizarea diferită a situaţiei în care are loc comunicarea de către emiţător şi
receptor ; sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la
comunicare;

Bariere de concepţie: existenţa presupunerilor; exprimarea cu stângăcie a

mesajului de către emiţător; lipsă de atenţie în receptarea mesajului; concluzii
grăbite asupra conţinutului mesajului; lipsa de interes a receptorului faţă de
mesaj; rutină în procesul de comunicare. O metodă calitativă de identificare a
cauzelor profunde ale obstacolelor/ dificultăţilor / barierelor în comunicare este
analiză perturbaţiilor în comunicare: subiectivism; ascultare incorectă; implicare
personal; dezinteres.

Bariere în comunicare determinate de factori interni: Implicare pozitivă:

ex.. Îmi place Ion, deci ascult ceea ce are de spus. Implicare negativă: ex..
Mirela m-a bârfit acum 10 ani, deci interpretez tot ceea ce spune că fiind
împotrivă mea. Frică: ex. sunt atât de preocupat de ceea ce voi spune după
aceea încât nici nu pot să aud ceea ce spune Mihai. Presupuneri subiective: ex..
Arăţi exact că unchiul meu pe care nu pot să-l sufăr, aşa că ori de câte ori
vorbeşti îl aud pe el. Agenda ascunsă: ex.. Îndată ce termin şedinţa mă voi
putea duce să joc baschet. Hai ”să discutăm acest subiect în şedinţa următoare”.
Lumi imaginare: Toţi avem ”lumi imaginare” interpretarea noastră personală a
lucrurilor şi ideilor pe care le protejăm cu grijă. Diferenţele de percepţie: Modul
în care privim noi lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel
că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex,
temperamente,etc. vom avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit.
Concluzii grăbite: Adeseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce
dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea în sine.

32
 Stiluri de cumunicare

Stilul pasiv („laissez-faire“, permisiv): evită confruntările, conflictele, îşi

doreşte ca toată lumea să fie mulţumită, fără a ţine însă cont de drepturile sau
dorinţele sale personale.
O astfel de persoană nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în
cîştigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii.
Această persoană se simte rănită, frustrată, iritată, fără însă a încerca să-şi
exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi. Lasă întreaga libertate de decizie şi
acţiune pe seama altora;
Se remarcă prin „roluri“ pasive, prin diferenţă ori minimalizarea fenomenelor
semnificative în procesul de activitate;
Stilul pasiv evită problema, ignoră drepturile proprii, lasă pe ceilalţi să
aleagă în locul său, vede drepturile celorlalţi ca fiind mai importante.
Stilul agresiv (autoritaritarist): blamează şi îi acuză pe ceilalţi, încalcă
regulile impuse de autorităţi (părinţi, profesori, poliţie) este insensibil la
sentimentele celorlalţi, nu-şi respectă colegii, consideră că au întotdeauna
dreptate, rezolvă problemele prin violenţă, consideră că cei din jurul său sunt
adesea nedrepţi cu el, este sarcastic şi utilizează adesea critica în comunicare,
este ostil şi furios; Se menţine la o anumită distanţă de grup;Generează tensiuni,
agresivitate, stres; Stilul agresiv atacă problema, îşi susţine drepturile fără a ţine
cont de drepturile celorlalţi, aleg activitatea lor şi pe a celorlalţi, consideră că
drepturile lor sunt mai importante decât ale celorlalţi.
Stilul asertiv (democratic): exprimă emoţiile şi convingerile fără a afecta
şi ataca drepturile celorlalţi, comunică direct, deschis şi onest cîştigînd respectul
prietenilor şi colegilor, are capacitatea de a iniţia, menţine şi încheia o
conversaţie în mod plăcut, exprimă emoţiile negative fără a se simţi stînjenit sau
a-l ataca pe celălalt, are abilitatea de a solicita sau a refuza cereri, îşi exprimă
emoţiile pozitive, face şi acceptă complimente, spune „NU” fără să se simtă

33
vinovat sau jenat, face faţă presiunii grupului şi îşi exprimă deschis opiniile
personale, îşi recunoaşte responsabilităţile faţă de ceilalţi; Conducătorul asertiv
prezintă criteriile comune de apreciere, de lăudare, de criticare pe care le
respectă în comun cu colegii; El se comportă, într-un fel, ca un membru al
grupului; Stilul asertiv discută problema, îşi susţine drepturile, au încredere în
ei, recunosc şi drepturile lor şi ale celorlalţi.

Comunicarea cu beneficiarul
Comunicarea eficienta -comunicare ineficienta

Eficientizarea comunicării în relaţia cu beneficiarul. Problema

comunicării este o problemă complexă şi totodată importantă. Deşi pare simplu
la prima vedere, actul comunicării este foarte dificil şi presupune cunoaşterea de
către specialisti a unor condiţii ce trebuie respectate pentru realizarea unei
comunicări eficiente. În comunicarea eficienta specilistul îşi cunoaste
beneficirii, îi cunoaste particularităţile şi nivelul de dezvoltare fizică şi psihică şi
ştie cum sa acţioneze în educarea lui pentru a găsi cea mai bună cale spre o
comunicare eficientă. Prin comunicare eficientă trebuie să se înteleagă acea
comunicare ce are efect pozitiv ascendant potrivit dezvoltării trăsăturilor de
personalitate şi a atitudinii acestuia. Un alt aspect al comunicării, îl constituie
faptul că ea se desfaşoară pe baza unui cod, iar acesta diferă în funcţie de mai
mulţi factori: nivelul de educaţie şi cultură, condiţiile de viaţă, provenienţa
socială, conduita morală, principiile şi convingerile educatorilor etc.

34
 Exemple de modalităţi ineficiente de comunicare:

Critica: Evaluarea negativă a celeilalte persoane, a atitudinilor sau acţiunilor

sale. „Tu eşti de vină – eşti singurul vinovat pentru problemele pe care le ai”.
Etichetarea: Folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane. „Ce prostie!
Vorbeşti ca o fată!”; „Eşti exact ca toţi ceilalţi. Toţi sunteţi nişte nesimţiţi.”
A da ordine: A ordona altei persoane să facă ceea ce vrei tu să facă. „Fă-ţi tema
imediat!” „De ce ? - Pentru că aşa am spus eu!"
Ameniniţări: Încercarea de a comanda acţiunile celeilalte persoane cu
ameninţarea ei cu privire la consecinţele negative care vor apărea. „O vei face
sau dacă nu ...”; „Dacă nu faci ce spun eu, atunci...”
Moralizarea: A spune altei persoane ce ar trebui să facă; „A ţine predici” unei
alte persoane. „Trebuie să-ţi ceri scuze de la el.”; „Ar trebui să ...”

Consecinţe ale comunicării eficiente pot fi :

- cunoaşterea beneficiarului
- stabilirea unei relaţii pozitive, bazate pe încredere între beneficiar şi
educator
- stabilirea unui cadru adecvat de învăţare si dezvoltare pentru beneficiar
- instruirea şi educarea
- formarea de deprinderi
-informarea permanentă a familiei asupra evoluţiei beneficiarului

Ce poti face pentru a a avea un comportament si o comunicare

asertiva?
-exprima-te clar si concis;
-evita sa fii sarcastic;
-evita sa faci generalizari;

35
-evita sa folosesti etichete;
-cere feed-back;
-evita comportamentul agresiv;
-evita reactiile impulsive;
-evita monopolizarea discutiei;
-evita sa faci presupuneri;
- constientizeaza ce tip de comunicare folosesti (agresiv, asertiv, pasiv sau
agresiv-pasiv).

Ascultarea activă

Atunci când comunicăm cu ceilalţi, noi ascultăm şi vorbim. Fără

ascultare, procesul de comunicare devine un non-sens. Cercetătorii afirmă că
40% din starea de veghe o petrecem ascultând. Cu toate acestea, în mod
obişnuit, credem că ascultarea nu trebuie perfecţionată pentru că avem senzaţia
cu toţii că ştim să ascultăm. În realitate, ascultarea nu este nici facilă, nici foarte
dezvoltată la cei mai mulţi oameni. Ea necesită a fi abordată ca orice aptitudine,
înţeleasă şi educată. Ascultarea activă presupune o combinaţie de tehnici de
comunicare şi de atitudini favorabile acestui proces. Ea conduce la diminuarea
barierelor ce pot apărea în comunicare şi, deci, la înţelegere mai bună a celor
care comunică. Ascultarea activă înseamnă nu numai o secvenţă de ascultare,
dar şi una prin care se răspunde mesajului recepţionat (prin întrebări sau
afirmaţii), cu scopul clarificării semnificaţiei mesajului şi facilitării comunicării.
Astfel, ascultarea activă poate fi descrisă prin intermediul a mai multor etape:
1. A transmite un mesaj
2. B recepţionează mesajul şi adresează întrebări clarificatoare sau
exprimă ceea ce a înţeles 3 a. A răspunde întrebării, dacă i se adresează o
întrebare sau

36
 3 b. A este fie de acord cu ceea ce B a înţeles sau emite un alt mesaj dacă
B nu a înţeles corect mesajul anterior.
În ascultarea activă sunt utilizate o serie de tehnici:
- repetarea ultimului cuvânt sau a altuia important din mesaj, pentru
stimularea comunicării;
- rezumarea mesajului înţeles (reprezintă o oportunitate pentru a clarifica
mesajele
recepţionate şi un prilej de exprimare a atitudinii de interes);
- reformularea mesajului;
- parafrazarea (reformulare care cuprinde şi o intuiţie a ceea ce ar fi vrut să
spună
interlocutorul, dar încă nu a spus) ;
- reflectarea sentimentelor (”înţeleg că te simţi…”), ce conduce la
creşterea empatiei
interpersonale;
- emiterea de semnale nonverbale de interes: contact vizual, încuviinţare
din cap, postură
asemănătoare interlocutorului;
- adresarea unor întrebări de clarificare (”Vreţi să îmi spuneţi că… ?”);
- susţinerea interlocutorului prin afirmaţii de genul „hmm”, „da”, „înţeleg”.

În ascultarea activă, dincolo de aspectele tehnice, sunt necesare şi atitudini

favorabile comunicării: toleranţa, atitudinea nonjudicativă, interesul real,
empatia. În continuare vom da un exemplu de ascultare activă dintr-o ipotetică
discuţie între doi soţi, avută la finalul zilei, când se întâlnesc acasă, după ce
sosesc de la serviciu:
”Soţia: Azi m-a enervat şeful îngrozitor. Era cu capsa pusă şi se învârtea printre
birourile noastre, atrăgându-ne atenţia ”cică” la ceea ce făceam. De fapt ne

37
deranja şi enerva îngrozitor. (Soţul ascultă cu atenţie, îşi priveşte soţia (nu,
televizorul!), empatizează cu ea, o aprobă din când în când nonverbal.)
Soţ (rezumare): Înţeleg că te-a deranjat şi pe tine şi ţi-a fost dificil să-ţi vezi de
treabă!
Soţia: Da, nu ştiam ce să fac. Mă irita înfiorător, aveam un proiect de terminat,
nu mă puteam concentra pentru că el trăznea şi bufnea în spatele meu.
Soţul (reformulare): Ţi-ai fi dorit să poţi să te concentrezi pentru a putea să-ţi
realizezi sarcinile, dar starea pe care o aveai nu era una productivă.
Soţia: Îhm. Mă gândeam cum să-i spun să ne lase în pace sau să-l determin să
plece în altă parte. Şi nu-mi venea nici o idee.
Soţul (reformulare): Ţi-ar fi plăcut să găseşti o idee care să-ţi permită să ”te
descotoroseşti” de şeful tău.
Soţia: Da, dar eu nu prea gândesc limpede la nervi. Şi când mi-am spus asta
deja am avut o licărire: ”Asta însă e o idee!”
Soţul (parafrazare): Te-ai gândit să faci ceva să te calmezi, pentru a putea să
gândeşti mai la rece situaţia.
Soţia: Da, aşa e, mi-am pus căştile şi mi-am deschis un fişier audio de relaxare.
Şeful nu bănuia ce fac eu.
Soţul (parafrazare): Deja te simţeai mai bine, gândindu-te că-l păcăleşti puţin pe
şeful tău.
Soţia: Da, aşa e. Savuram momentul când, surpriză, şeful pleacă preocupat de
ceva. Zic: uite, nu a fost nevoie să mai fac nimic şi treaba s-a rezolvat.
Soţul: Şi ţi-ai putut vedea de treabă în linişte!
Soţia (repetare): În linişte, într-adevăr. Pentru că nu l-am mai văzut toată ziua.
La tine cum a fost azi?”

Verificarea perceptiei

38
Verificarea perceptiei este operatiunea prin care cineva descrie ceea ce percepe
a fi parerea celuilalt pentru a verifica daca într-adevar întelege ceea ce simte
cealalta persoana.

Modul în care percepem lucrurile, întâmplarile, actiunile si persoanele din jurul

nostru si le interpretam poarta o amprenta personala puternica. Perceptiile ne
sunt cunoscute doar noua însine pâna nu le comunicam celor din jur. Pentru a le
putea comunica trebuie sa le “traducem” în mesaje verbale sau nonverbale, sau
în actiuni,pe care ceilalti, la rândul lor, sa le poata observa si percepe.
Perceptiile sunt determinate de atitudinile noastre.

Exemplu: “Am impresia ca te enervez, asa este?”

(Nota: De ce esti asa de suparat pe mine ? Aceasta este o presupunere, nu o

verificare a perceptiei)

“Este adevarat ca esti dezamagit ca nu ai fost invitat la petrecere?”

Verificarea perceptiei:

1. Se face printr-o întrebare;

2. Tonul întrebarii trebuie sa exprime mai curând interesul de a afla raspunsul

decât o concluzie a vorbitorului;

3. Comunicarea perceptiei se refera numai la comportamentul care tocmai a fost

observat, nu la date obtinute din alte situatii sau din trecut;

4. Persoana împreuna cu care se verifica perceptia trebuie sa o traiasca în mod

obiectiv.

Cum functioneaza verificarea perceptiei:

1. Verificarea perceptiei începe cu observarea unui comportament al unei

persoane; Exemplu: Ion se încrunta si clatina din cap în timpul conversatiei.

39
2. Se banuieste cam ce ar putea însemna acest comportament. Sa zicem ca
banuiti ca încruntatul si clatinatul din cap înseamna ca Ion nu este de acord cu
dumneavoastra si nu este multumit de continutul discutiei;

3. Va verificati perceptia întrebându-l :” Ioane, nu esti de acord cu mine, esti

nemultumit de ceea ce spun?”;

4. Îi dati lui Ion ocazia de a spune ca aveti dreptate. Poate raspunde

confirmându-va sau corectându-va perceptia. Deci verificarea perceptiei consta
în a observa, a banui, a verfica banuiala împreuna cu celalalt si a primi un
raspuns corect la acesta. Cel mai important lucru este sa va verificati banuiala.
Rar ne verificam observatiile. Presupunem ca observatia noastra este adevarata
si de multe ori nu este asa, astfel deseori ne bazam reactiile pe presupuneri
gresite sau pe lipsa de comunicare.

În acest caz Ion poate raspunde:” NU sunt nemultumit de ceea ce spui. Sunt de
acord cu tine, dar sunt suparat pentru ca nu am avut ocazia sa spun si eu ceva.
Vorbesti într-una de zece minute.”Este vorba de cu totul altceva. S-ar putea sa
nu fie ceva placut pentru dumneavoastra dar macar acesta este motivul adevarat,
de care va puteti ocupa daca doriti.

Rezumat:

Verificarea perceptiei este asigurata de o descriere anterioara a

comportamentului. Cu alte cuvinte, spuneti celuilalt ce facea în momentul în
care l-ati observat. Apoi exprimati-va banuiala, care include si o descriere a
sentimentelor, adica descrieti

Sentimentul (numiti-l) pe care credeti ca îl are celalalt si care a cauzat

comportamentul pe care l-ati observat.

Exemplu:

40
“Nae, de când am deschis subiectul asta îti tot trosnesti degetele.” (descriere de
comportament)

“Pari suparat”.(descriere a sentimentului)

“Te deranjeaza subiectul?” (verificarea perceptiei)

De modul în care percepeti si interpretati comportamentul unei persoane va

depinde felul în care veti comunica în continuare cu acea persoana (sau poate nu
veti mai dori sa comunicati), va depinde relatia de munca si chiar întreg
procesul de comunicare în cadrul unei organizatii.

41