Delimitări conceptuale

Conf.univ.dr. Oana Rusu

UAIC, FEFS, KMSIII
 Normalitate

Conceptul de normalitate are o semnificaţie generală ce are în

vedere întreaga dezvoltare psihofizică a persoanei si o semnificaţie
particulară, care cuprinde o grupă de trăsături sau un grup de însuşiri
(fizice, senzoriale, de caracter, mintale etc.) (Zubenschi, 2017).

Persoanele care au o dezvoltare medie şi manifestă capacităţi

de adaptare echilibrată la condiţiile mediului înconjurător, atunci când
sunt raportate la grupuri de aceeaşi vârstă şi cu acelaşi standard cultural,
sunt considerate ca fiind normale.

Orice abatere, peste o anumită toleranţă, pozitivă sau negativă,

este considerată anormalitate.
 Anormalitate

Astfel, caracteristicile diferitelor categorii de deficienţi, ca şi cele ce

duc la disponibilităţi superioare, se subsumează conceptului de anormalitate.

De obicei, noţiunea de anormalitate are o încărcătură predominant

negativă şi se referă la persoanele cu o insuficienţă, un retard în dezvoltare,
abateri comportamentale (delincvenţii şi cei cu tulburări de caracter ), bolnavii
psihici, precum şi la cei care se află în stare critică din punct de vedere senzorial,
locomotor ,de limbaj sau mintal.
 Subnormalitate

În mod frecvent se foloseşte termenul de subnormalitate, deşi această

noţiune are un caracter general şi o semnificaţie traumatizantă, totuşi se
utilizează în scopul atenţionării asupra problemelor educative-recuperativ-
sociale.
 Supranormalitate/ Excepție
În opoziţie cu termenul de subnormalitate, se foloseşte adeseori termenul
de supranormalitate, în care sunt încadrate toate persoanele ce manifestă capacităţi
deosebite/supradotaţi. Folosirea acestui termen este riscant atât în plan psihologic
cât şi social, deoarece etichetarea unei persoane ca „supranormal” poate imprima
un întreg cortegiu de atitudini negative (comportament egoist, infatuat, capricios,
tendinţă de izolare etc).

Totuşi, sunt situaţii în care unor copii cu disponibilităţi psiho-fizice trebuie

să li se asigure condiţii deosebite pentru valorificarea lor maximală.

Cu o frecvenţă mai mică se foloseşte termenul excepţie, pentru a scoate în

prim plan capacităţile deosebite ale unei persoane într-un anumit domeniu de
activitate. Imprecizia este evidentă şi cuprinde o gamă prea variată de manifestări ce
nu sunt sugerate de conţinutul termenului.

O situaţie similară se referă şi la termenii de retardaţi, înapoiaţi, întârziaţi,

dificili sau cu dificultăţi, neadaptaţi sau inadaptaţi, tulburare etc., care se găsesc
sporadic în unele lucrări şi au o poziţie de sinonimie cu conceptul de handicap.
 Handicapul este un univers complex care necesită
o atentă definiție a tutror aspectelor sale, mai ales atunci
când este vorba de evocarea particularităților pe care le
întâlnim în fiecare țară.

În1956 “Dicționarul limbii române literare

contemporane” consemna termenul de “handicap” la
care se adaugă derivatele: “a handicapa”, “handicapat”,
deși în limbajul comun scris și oral “ copil handicapat”,
“persoana handicapată” deveniseră deja expresii curente.
 Astfel, prin handicap înțelegem pierderea sau
diminuarea posibilităților de a participa la viața
colectivă în mod egal cu ceilalți; cuvântul desemnează,
în mod implicit, raportul dintre handicap și mediu.

Handicapul prezintă bariera în calea împlinirii

sociale și apare în situația în care persoanele cu
deficiențe întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale
care le împiedică accesul către diferite sisteme sociale
aflate la dispoziția celorlalți cetățeni.
 Handicapul fizic este definit ca o deficiență
severă, cronică, proprie unei persoane ce îndeplinește
următoarele condiții:

- manifestă o deficiență mentală sau fizică sau

combinative de deficiențe fizice și mentale;
- se manifestă înaintea vârstei de 22 de ani;
- se caracterizează prin limitări funcționale
fundamentale;
- necesită îngrijire , tratament pe o perioadă
îndelungată sau pentru toată viața.
 Nu orice persoană cu dis-funcționalitate este considerată
automat persoană cu handicap.

Când incapacitatea vizează posibilitatea de a munci, aceasta

este definită ca invaliditate.

Folosirea în mod imprecis a cuvintelor “incapacitate” și

“handicap” conduce la confuzii și nu permite definirea principiilor
de acțiune și orientarea clară a unei politici generale.

Dintr-o perspectivă socială, cei afectați sunt victimele unei

societăți ignorante, astfel încât cei care ar dori să amelioreze
situația lor ar trebui să se concentreze asupra societății.
Înscriindu-se într-o accepțiune medicală, aceste cuvinte
mascau ceea ce societatea lăsa de dorit.
 Infirmitatea este “deficiența fizică diagnosticată
medical, ea reducând posibilitatea de a face față
nevoilor curente”.

Nu orice handicap poate fi infirmitate deoarece

sunt cazuri în care handicapul poate fi recuperat mai
ales la copii, motiv pentru care termenul “handicapat”
este folosit cu precădere pentru copii.
Mai toate infirmitățile aparatului locomotor pot
produce în timp diformități.
Diformitatea este forma sau atitudinea
anormală, permanentă sau necorectabilă a unei părți a
organismului.
Incapacitatea
 Dizabilitatea
Conceptul corespunde nivelului persoanei,
respectiv consecinţele deficienţei asupra sarcinilor,
abilităţilor şi ocupaţiei persoanei.

Potrivit definiţiei ICIDH – International

Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps
– elaborat de OMS, 1980, dizabilitatea constă în orice
restrângere sau lipsă (ca rezultat al deficienţei) a
abilităţii de a desfăşura o activitate într-un mod
considerat obişnuit pentru o fiinţă umană.
 Defectul
Din punct de vedere medical se tratează în primul rând defectul - termen
ce vizează lezarea, deteriorarea sau chiar absenţa unui organ sau segment al
corpului. Un defect organic poate să apară în urma unui proces patologic, ca efect al
unui traumatism sau ca o anomalie congenitală de dezvoltare (malformaţie) a
organului, aparatului sau sistemului respectiv.

Deci defectul, din perspectivă medicală, reprezintă un fel de boală şi este

tratat ca atare.

Tratamentul medical al defectului rezidă în utilizarea celor mai adecvate

mijloace şi intervenţii (medicamentoase, chirurgicale, fizioterapeutice etc.) îndreptate
spre înlăturarea defectului şi, implicit, restabilirea funcţiei organului defect.

Atunci când defectul tulbură relațiile individului cu mediul social, vorbim de

deficiență.
 Deficiența

Se referă la afecțiunea fizică sau organică ce

determină o stare critcă în plan psihologic.
In DEX, are sens de lipsă, pierdere, defect.

‘orice pierdere de substanţă, orice dereglare de structură sau funcţie

psihologică, fiziologică sau anatomică. Deficienţa implică exteriorizarea stării
patologice la nivelul unui organ oarecare’ (C. Rusu, 1997, p. 45) (aspectul
medical).
 Rezumat
Deficiență – ‘orice pierdere de substanţă, orice dereglare de structură sau
funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică. Deficienţa implică exteriorizarea
stării patologice la nivelul unui organ oarecare’ (C. Rusu, 1997, p. 45) (aspectul
medical).

Incapacitatea sau dizabilitatea – ‘diminuarea sau pierderea (ca rezultat al unei

deficienţe) a aptitudinii de a se achita de o activitate în condiţiile sau după
aşteptările considerate ca fiind normale pentru fiinţa umană. Formele şi
nivelurile de incapacitate vizează persoana în integritatea trăsăturilor ei
caracteristice’ (C.Rusu, 1997, p. 45) (aspectul funcţional).

Handicapul - ‘dezavantaj, rezultând dintr-o deficienţă sau incapacitate, care

împiedică sau pune în imposibilitate pe individ să-şi îndeplinească un rol
normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali). Handicapurile se
referă la interacţiunea individului cu mediul social’ (C.Rusu, 1997, p. 46)
(aspectul social).
Clasificarea și cauzele
deficiențelor
 Clasificarea deficiențelor

• Ideea unei clasificari internationale a starilor de

handicap este recenta, insa o clasificare a maladiilor si
a cauzelor de deces dateaza din secolul XIX (1893),
ajungand in anul 1975 la cea de-a 10-a varianta: intre
1893 si 1975 au avut loc revizii succesive asupra acestei
clasificari in anii: 1900, 1910, 1920, 1929, 1938, 1948,
1955, 1965.
• O prima clasificare a incapacitatilor si a starilor de
handicap dateaza din anul 1976. Responsabilitatea
coordonarii eforturilor de elaborare efectiva a primei
variante de clasificare internationale a handicapurilor
este atribuita de Organizatia Mondiala a Sanatatii lui
Filip Wood.
• In 1976, intr-un raport prezentat Guvernului
francez (9 volume) Filip Bloch-Lainé
elaboreaza o clasificare a persoanelor
handicapate in ipostaza de persoane
inadaptate si, astfel, persoanele inadaptate
sunt distribuite pe doua categorii:
• 1. persoane suferinde de handicapuri fizice
fie de la nastere, fie ca urmare a unui
accident ⁄ maladii
• 2. persoane fara handicapuri fizice dar care
necesita in principal un tratament medical
In anul 1975 Agerholm elaboreaza o clasificare a formelor de handicap
dupa criterii extrem de simple, dar și extrem de operaționale:
• 1. handicap locomotor - cuprinde:
Ø reducerea aptitudinii de deplasare
Ø reducerea mobilitații posturale
Ø reducerea dexteritații manuale
Ø reducerea rezistenței la efort
• 2. handicap vizual - cuprinde:
Ø pierderea totala a vederii
Ø diminuarea imposibil de recuperat a acuitații vizuale
Ø diminuarea campului vizual
Ø tulburari ale percepției
• 3. handicap al mijloacelor de comunicare - cuprinde:
Ø tulburari ale auzului
Ø tulburari ale limbajului
Ø tulburari ale lecturii
Ø tulburari ale scrisului
• 4. handicapul organic - cuprinde:
Ø tulburari ale ingestiei
Ø tulburari ale excreției
Ø orificii artificiale
Ø dependența vitala fața de aparate și instalații medicale
• 5. handicapul intelectual - cuprinde:
Ø retardare mintala congenitala
Ø retardare mintala dobandita
Ø pierderea aptitudinilor dobandite
Ø afectarea capacitații de invațare
Ø tulburari ale memoriei
Ø tulburari de orientare in timp și spațiu
Ø tulburari ale conștiinței
• 6. handicap psihic - cuprinde:
Ø psihoze
Ø nevroze
Ø tulburari de comportament
Ø tulburari provocate de droguri (inclusiv alcool)
Ø tulburari ale comportamentului social
Ø imaturitate emoționala
• 7. handicap inaparent - cuprinde:
Ø tulburari de metabolism
Ø epilepsie și alte pierderi imprevizibile ale conștiinței
Ø vulnerabilitate particulara la anumite accidente sau traumatisme
Ø tulburari intermitente
• 8. handicap cu caracter impulsiv - cuprinde:
Ø disfuncții
Ø diformitați
Ø defecte ale unor parți ale corpului
Ø anomalii sau afecțiuni dermatologice
Ø cicatrici inestetice
Ø mișcari corporale anoximale
Ø anomalii jenante pentru privirea, auzul, mirosul altor persoane
• 9. handicap legat de senescența - cuprinde:
Ø scaderea plasticitații corporale
Ø incetinirea funcțiilor psihice și a celor fizice
Ø diminuarea puterii de recuperare
O sistematizare mai riguroasa sub raportul criteriilor de clasificare a fost facuta de
catre Jean Pierre Deschampes și Michel Manceaus:
• 1. handicapați motor
Ø handicapați motori puri / chirurgicali (de origine noncerebrala)
Ø handicapați motori de origine neurologica
Ø maladii cronice asociate cu handicap motor
• 2. handicapați mintali
Ø deficiența mintala ușoara, medie sau profunda
Ø maladii cronice
Ø tulburari psiho - afective grave
• 3. handicapați senzoriali:
Ø tulburarile de vedere
Ø tulburari ale auzului
Ø tulburari ale limbajului de tip senzorial
• 4. persoane cu maladii cronice:
Ø maladii cronice invalidante
Ø maladii cu simptome externe mai puțin evidente
• 5. polihandicapul - handicapurile asociate
• 6. persoane cu dizabilitați de integrare sociala ți profesionala (persoane
considerate a se afla la limita handicapului):
Ø tulburarile instrumentale
Ø deficiențele de adaptare
 Clasificarea internaționala a deficiențelor, incapacitaților și handicapurilor
• A. Deficiențele
• 1. Deficiențe intelectuale:
Ø deficiențe de inteligența
Ø deficiențe de gandire
Ø deficiențe de memorie
• 2. Alte deficiențe psihice:
Ø deficiențe de conștiința și ale starii de veghe
Ø deficiențe de percepție și de atenție
Ø deficiențe ale funcției emotive și de vorbire
Ø deficiențe de comportament
• 3. Deficiențe de exprimare și de vorbire:
Ø deficiențe de exprimare (tulburari de exprimare)
Ø deficiențe de vorbire (tulburari de vorbire)
• 4. Deficiențe auditive:
Ø deficiențe de acuitate auditiva
Ø deficiențe de discriminare vocala
Ø deficiențe ale funcției vestibulare și de echilibru
• 5. Deficiențe ale aparatului ocular:
Ø deficiențe ale acuitații vizuale
Ø deficiențe ale campului vizual
• 6. Deficiențe ale altor organe:
Ø deficiențe ale organelor interne (cardio - respiratorii, gastro - intestinale)
Ø deficiențe ale altor funcții specifice (organe sexuale, masticație și
deglutiție, olfactive)
• 7. Deficiențe ale scheletului și aparatului de susținere:
Ø deficiențe ale regiunilor capului și trunchiului
Ø deficiențe mecanice și motrice ale membrelor
Ø alterarea membrelor
• 8. Deficiențe estetice:
Ø deficiențe estetice ale capului și trunchiului
Ø deficiențe estetice ale membrelor
• 9. Deficiențe ale funcțiilor generale, senzoriale și alte deficiențe:
Ø deficiențe ale funcțiilor generale
Ø deficiențe senzoriale
Ø alte deficiențe
• B. Incapacitați
• 1. Incapacitați privind comportamentul:
Ø incapacitațile privind conștiința
Ø incapacitațile privind relațiile
• 2. Incapacitați privind comunicarea:
• Ø incapacitați privind comunicarea orala (ințelegerea
limbajului)
Ø incapacitați privind auzul
Ø incapacitați privind vederea
• 3. Incapacitați privind ingrijirile corporale:
Ø incapacitați privind funcțiile de excreție
Ø incapacitați privind igiena corporala
Ø incapacitați privind imbracatul
Ø incapacitați privind alimentația și alte ingrijiri corporale
• 4. Incapacitați privind locomoția:
• Ø incapacitați privind diferite tipuri de mers
• Ø incapacitați care duc la restricție in deplasari
• 5. Incapacitați privind utilizarea corpului in anumite
sarcini:
• Ø incapacitați privind obligațiile casnice
• Ø incapacitați privind mișcarile corpului
• 6. Stangacie:
• Ø incapacitați privind activitațile cotidiene
• Ø incapacitați privind incapacitațile manuale
• 7. Incapacitați care se manifesta in diferite situații:
• Ø incapacitați privind dependența și rezistența fizica
• Ø incapacitați legate de mediul fizic
• Ø incapacitați privind aptitudini speciale
• C. Handicapuri
• 1. Handicapuri de orientare:
• Ø alterarea orientarii bine compensata (utilizarea continua a unui ajutor - vaz,
auz etc)
• Ø tulburarea intermitenta de orientare (vertij, sindormul Meniere, diplopia,
pierderea intermitenta a conștiinței)
• Ø tulburare de orientare parțial compensata (medicamentație)
• Ø alterarea medie de orientare (medicamentația și ajutprul nu compenseaza
satisfacator)
• Ø alterarea severa de orientare (ajutor ineficient → necesitatea substituirii cu
alte moduri de orientare: orbul se bazeaza pe auz sau pipait)
• 2. Handicapuri de independența fizica:
• Ø independența asistata (ajutor sau aparat, membru artificial - proteze)
• Ø independența prin adaptare (persoane care depind de un scaun rulant)
• Ø dependența in anumite situații (dificultatea de a ieși din propria locuința fara
ajutorul altei persoane)
• Ø dependența fața de o asistența cu frecvența limitata
• Ø dependența fața de o asistența apropiata (ajutor fața de necesitațile ce apar
frecvent - igiena personala)
• Ø dependența fața de o asistența constant disponibila (asistența 24h din 24h)
• Ø dependența fața de ingrijiri speciale (se refera la necesitațile personale, la
persoanele senile)
• Ø dependența fața de ingrijiri intensive
• Handicapuri de mobilitate:
• Ø reducerea variabila a mobilitații (bronșitele)
• Ø mobilitate deficitara (nesiguranța pe sine → timp indelungat de deplasare)
• Ø mobilitate redusa (deficiențe cardiace)
• Ø mobilitate limitata la imprejurimi (cardiacii nu au voie sa faca mult efort)
• Ø mobilitate limitata la locuința (cardiaci, orbi)
• Ø mobilitate redusa la camera
• Ø mobilitate redusa la fotoliu
• Ø reducerea totala a mobilitații
• 4. Handicapuri privnd ocupațiile:
• Ø neocupat intermitent (migrene, alergii)
• Ø dificultați legate de ocupație
• Ø adaptare ocupaționala (incapacitatea unei persoane de a-și asuma o ocupație
și capacitatea de a avea o alta)
• Ø reducerea cantitativa a ocupației (durata in timp)
• Ø restricție calitativa a ocupației
• Ø indepartarea ocupației
• Ø fara ocupație
• Ø incapacitatea de a avea o ocupație (se refera la incapacitatea de a avea o
ocupație cu sens)
• 5. Handicapuri de integrare sociala:
• Ø participare inhibata (timiditate)
• Ø participare redusa in unele cazuri (o anumita deficiența → impiedicarea casatoriei)
• Ø participare, in general, diminuata (relații sociale limitate)
• Ø penuria de relații
• Ø relații foarte limitate (relații doar cu rudele)
• Ø relații perturbate (tulburari comportamentale)
• Ø alienare (incapacitatea de a avea relații)
• Ø izolat social
• 6. Handicapuri de independența economica:
• Ø opulența (resurse considerabile fața de alții)
• Ø indestularea
• Ø venituri suficiente
• Ø independența redusa
• Ø independența precara
• Ø insuficiența resurselor
• Ø saracia
• Ø indigența (persoane care nu sunt independente și care nu beneficiaza de ajutorul altora)
• Ø inactiv (competența limitata rezultata din retardare)
• 7. Alte handicapuri:
• Ø handicap minor (nu afecteaza major viața cotidiana: proteza dentara, ochelari)
• Ø handicap nespecific (deficiențe sau incapacitați din care rezulta un dezavantaj general, o boala
sau o constituție fragila)
• Ø handicap specific (handicap → alterarea calitații vieții)
 Cauzele apariției deficiențelor

• Datele statistice înaintate de Organizația Națiunilor Unite (ONU)

evidențiază următoarele aspecte:
• la nivelul anului 1950, un procent de 3% din populația globului suferă
de un tip de incapacitate;
• la nivelul anului 1983, mai mult de 500 de milioane de persoane sunt
diagnosticate cu handicap, deficiențe fizice, mentale sau senzoriale
• la nivelul nivelul anului ...., cel puțin 10% din populația globului
prezintă o dizabilitate. De verificat surse pe internet, plus Ponea
• De-a lungul timpului, studiile au confirmat o tipologie a factorilor care determină
apariția unei deficiențe, împărțiți în 4 categorii:
• factorii genetici – (pre-, peri- și postnatali – (malformații congenitale anomalii
ereditare – mutații genetice sau cromozomiale - și neereditare)
• factorii biologici – bolile infecto-contagioase dobândite de individ în timpul vieții
(poliomelita, infecții la nivelul urechilor, ochilor, tuberculoza, sifilis, lepra, variola,
conjunctivita, rujeola, boli somatice netransmisibile, afecțiuni cardio-vasculare,
reumatisme, diabet, tumori, etc.)
În țările dezvoltate, unele boli au fost eradicate, în timp ce în țările mai puțin
dezvoltate, acestea continuă să producă efecte negative asupra indivizilor,
mergând până la deces.
• accidentele – constituie cauza secundară a apariției incapacității, a deficiențelor,
adesea acestea având loc în diferite medii. Cele mai cunoscute sunt accidentele de
circulație, cele la locul de muncă și cele casnice. Tot aici putem include
traumatismele suferite în timpul nașterii, dar și cele sonore.
• factorii de mediu (socio-politici și culturali) – se referă la poluarea mediului și a
apei cu substanțe toxice, la manipularea sau depozitarea unor substanțe
periculoase, la iradiațiile nucleare, la traiul în sărăcie, la abuzul de droguri și alcool,
la superstiții și alte practici culturale, la ignoranță, la urbanism, la lipsa sau
limitarea resurselor de hrană, la conflicte (violențe în stradă, terorism, război), la
educație etc.
Modele de abordare și teorii
fundamentale în studierea
persoanelor cu dizabilități
Modele de abordare a persoanelor cu
dizabilități

modelul individual (medical)

 modelul social
 modelul ecologic
 modelul antropologic
 modelul bio-psiho-social
 Modelul individual (medical)
Are la bază conceptele de boală, etiologie și manifestări
clinice/simptome.
Ulterior, acest model a fost dezvoltat, rezultând un model al bolii
și incapacitării (Wood, 1975) care include boala, deficiența
(reprezentând situații intrinseci exteriorizate ca limitări
funcționale), incapacitatea (se referă la restricțiile în
activitate) și handicapul (se referă la dezavantajele sociale).
În acord cu principiile acestui model, intervenția clinică se
realizează doar la nivelul cauzei care determină direct
deficiența.
Deși s-ar putea crede că deficiența duce, în mod obligatoriu, la
anumite forme de incapacitate, totuși, o persoană poate fi
deficiență dar capabilă de desfășurarea activităților curente.
 Modelul social

Modelul patologiei sociale explică dificultățile prin

efectele pe termen lung ale diferiților factori din mediul
socio-cultural, de exemplu educație. Persoanele cu
dizabilități (de exemplu, copiii) sunt plasați în instituții
specializate unde primesc îngrijiri și sunt incluși într-un
program instructiv-educativ adaptat nevoilor.
Unul din neajunsurile acestui model se datorează
faptului că nu se acordă importanță schimbărilor din
mediul școlar, în special și în mediul societal, în general.
 Modelul ecologic
Potrivit acestui model, potențialul de învățare al
copiilor cu deficiențe nu poate fi valorificat în
lipsa operării unor adaptări la nivelul instituțiilor
instructiv-educative.
Este important să se producă schimbări la nivelul
școlii și nu doar la nivelul copiilor.
 Modelul antropologic

Acest model are unele caracteristici comune cu

modelul ecologic, dar se deosebește de acesta prin
considerarea handicapului ca fiind o rezultantă socială.

Principalul obiectiv al acestui model constă în

promovarea unor interacțiuni sociale diverse pentru
activitizarea potențialului real al fiecărui copil și tânăr.
 Modelul bio-psiho-social

Este abordarea holistică a persoanei cu dizabilități, sub

toate aspectele – biologic – tratând și înlăturând
cauzele, psihologic – asigurându-i-se suportul și
sprijinul pentru a se dezvolta si a-si adapta potentialul
psihologic, social – facilitându-se integrarea socio-
profesională
 Teorii în studierea persoanelor cu dizabilități

 t. rețelelor sociale
 t. îngrijirii sociale
 t. atașamentului
 t. etichetării
 t. identității sociale
 t. atracției interpersonale
 Teoria rețelelor sociale
Poate să ofere explicații cu privire la modelul formal de
interacțiuni dintre membrii unui grup (Curșeu, 2007), unde aceștia
sunt reprezentați sub formă de noduri și conexiuni.
Intervenția socială asupra persoanelor cu dizabilități este
reprezentată în formă de rețea la care iau parte mai multe subsisteme:
asistenul social, subsistemul contextului social, beneficiarul (clientul)
reprezentat de persoana cu dizabilități.
Pentru a se interveni cu succes, este necesară identificarea
rețelelor: primară (sistemul de conexiuni de care aparține beneficiarul
– familia, grupul de prieteni, de vecini, de colegi de muncă -, cu
influență afectivă puternică); secundară (sistemul de instituții formale
apropiate persoanei cu dizabilități – mediul școlar, locul de muncă -, cu
influență normativă și economică); de ajutor (sistemul de rețele
informale cu influență asupra vulnerabilității sociale a grupului din
care face parte) (S. Ponea, 2008, p. 31-33).
 Teoria îngrijirii sociale

Urmărește intervenția individuală asupra

persoanei cu dizabilități, dar și a familiei din
care face parte, a mediului social degradat, la
grupul sau comunitatea marginalizată.
Sunt necesare acțiuni și programe sociale
specializate și țintite care urmăresc integrarea
socială, profesională și culturală a
persoanelor cu dizabilități.
 Teoria atașamentului

Poate oferi explicații cu privire la dezvoltarea

psiho-socială normală a persoanelor cu dizabilități
care au nevoie de forme de atașament stabil și de
acceptare așa cum sunt din partea celorlalți
membri ai comunității căreia îi aparțin.
 Teoria etichetării

Explică fenomenul devianței negative și a

stigmatizării unui membru a unei comunități. Atașarea
unei etichete persoanei care încalcă normle sociale
acceptate în grupul/comunitatea sau societatea de care
aparține, impunerea acestei etichete ca fiind
caracteristica specifică a statusului dominant ajunge în
final să fie stigmatizată în interacțiunile cu ceilalți.
Persoanele cu dizabilități sunt adesea etichetate ca fiind
deviante, deși, de multe ori, problema nu este doar
medicală, ci mai degrabă a contextului social și a
absenței sau a limitării facilităților oferite de societate
pentru ei.
 Teoria identității sociale
Poate oferi explicații cu privire la persoanele cu dizabilități ca membri al
unui grup, în urma interacțiunilor sociale stabilite de acesta:
 categorizarea socială - apartenența la un grup social dirijează
comportamentul și emiterea judecăților sociale despre sine și despre
ceilalți; tendința membrilor grupului este de a se grupa în cateogrii
distincte funcție de similaritățile percepute.
 identificarea socială – produsul acesteia în reprezintă sinele social
(sine construit pe scheme specifice ale apartenenței la o serie de
grupuri sociale);
 comparația socială – emergența stimei de sine ca rezultat al
comparațiilor dintre sine social și alte grupuri de referință.
 Teoria atracției interpersonale

Reunesc teoriile care explică formarea grupurilor

din perspectiva nevoii de afiliere a individului (cu
dizabilități) la un grup.
Aprecierea calității relațiilor interpersonale din
cadrul grupului este influențată de nivelul
atracției interpersonale, stare motivațională
generată de o serie de factori: atracția fizică,
proximitatea spațială, impactul primelor impresii,
reicprocitatea, potrivirea, similaritatea,
complementaritatea (O. Rusu, 2012).
Perspective și principii de abordare a
persoanelor cu deficiențe
Principii de abordare a persoanelor cu dizabilități

 al drepturilor și egalităzării șanselor

 al normalizării
 al prevenirii deficiențelor
 al dezvoltării
 al intervenției educaționale timpurii
 al asigurării serviciilor de sprijin
 al dezinstituționalizării
 al cooperării și parteneriatului
 Principiul drepturilor și egalităzării șanselor

Se referă la drepturile privind îngrijirea, educația

și instruirea specială de care trebuie să beneficieze
persoanele cu dizabilități pentru a satisface nevoile
individuale și facilitarea participării la viața colectivă.

Persoanele cu nevoi speciale trebuie să dispună

(ar trebui!) de aceleași drepturi în raport cu celelalte
persoane ”normale” dintr-o societate, fără discriminare,
privind accesul la educație, servicii din domeniul
sănătății și asistenței sociale, la angajabilitate, la
integrare socială etc.
 Principiul normalizării

Vizează asigurarea condițiilor de viață apropiate de cele normale, în

acord cu potențialul acestora, astfel încât să facă față cerințelor
(standardelor) accepate la nivelul unei societăți pentru majoritatea
membrilor acesteia.

Normalizarea se referă la sprijinul oferit persoanelor cu nevoi speciale

de către componentele sistemului social pentru a permite acestora un
mod de viaţă similar sau apropiat cu al celorlalţi membrii ai societăţii;
consecinţele practice ale normalizării sunt programele şi acţiunile
bazate pe incluziune şi integrare.
Conceptul a apărut în ţările nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca) şi apoi s-a
extins şi în alte state europene care au preluat şi au adaptat sensul şi
semnificaţia acestui termen la condiţiile specifice din societăţile respective, iar
ulterior, prin deciziile şi acţiunile întreprinse în plan juridic, politic, socio-
economic, educaţional şi al serviciilor de asistenţă, au pus în aplicare înţelesul
acestui termen (Ainscow, M., 1999).
Aplicarea în practică a normalizării se desfăşoară pe patru niveluri funcţionale:
• normalizarea fizică - posibilitatea persoanei cu nevoi speciale de a avea acces
la mijloacele fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentale, de a avea o
locuinţă proprie, bunuri personale, îmbrăcăminte şi hrană, un minim de
posibilităţi financiare pentru unele cheltuieli absolut necesare, posibilitatea de
a avea contacte sociale, de a se asocia cu alte persoane etc.
• normalizarea funcţională - asigurarea accesului la serviciile publice ale
societăţii: transport în comun, facilităţi de acces în şcoli, instituţii publice şi de
cultură, spaţii comerciale, facilităţi de petrecere a timpului liber, accesul la
informaţii/mediile de informare în masă etc.
• normalizarea socială - posibilitatea de a avea contacte sociale spontane sau
permanentizate şi de a fi perceput ca făcând parte dintr-un context social
normal: relaţiile cu membrii familiei, vecinii, prietenii, colegii de muncă,
oamenii de pe stradă, funcţionarii sau prestatorii de servicii publice etc.
• normalizarea societală - nivelul participării persoanelor cu nevoi speciale în
diferite organizaţii, asociaţii, sectoare ale vieţii publice sau la activităţi
productive, având responsabilităţi şi beneficiind de încrederea celor din jur.
 Principiul prevenirii deficiențelor
Vizează acele măsuri de prevenire a apariției diferitelor tipuri de deficiențe, precum și
diminuarea efectelor negative ale acestora asupra indivizilor.
Studiul prevenirii deficiențelor a fost în atenția mai multor cercetători din domeniul
medial, precum și al unor instituții sociale pentru persoanele cu dizabilități, inclusiv
(OMS).
Măsurile de prevenție au fost categorizate pe trei niveluri de intervenție cu activități
specifice:
preveniția primară - măsuri de vaccinare împotriva unor boli, de educație pentru
sănătate de introducerea unor examene periodice de evaluare a stării de sănătate pe
toată perioada vieții, dar și în anumite situații (de exemplu, în timpul gravidității la
femei), de măsuri legislative privind prevenirea unor accidente (de circulație, de
muncă) sau boli (profesionale);
prevenția secundară - adoptarea de către diferite societăți sau la nivel mondial a
unor politici ce vizează asigurarea unor condiții optime de creștere și dezvoltare a
copiilor (programe de depistere precoce a deficiențelor), de respectare a regulilor
privind protecția muncii, de prevenire a bolilor profesionale și accidentelor de muncă.
prevenția terțiară - programele de readaptare a persoanelor cu dizabilități în
vederea prevenirii discriminării (măsurile luate vor asigura recuperarea funcțională și
maximizarea potențialului indivizilor cu deficiențe pentru a răspunde standardelor
cerute de societate).
 Principiul dezvoltării

Are în atenție capacitatea persoanelor cu dizabilități de a

parcurge etapele de creștere, învățare și dezvoltare în acord cu
potențialul acestora.
Principiul intervenției educaționale timpurii

Urmărește introducerea cât mai precoce a persoanelor cu dizabilități

în procesul instructiv-educativ pentru a crește eficiența readaptării
acestora (E. Verza, Păun, E. 1998)

Procesul de diagnosticare timpurie facilitează introducerea copilului

în procesul terapeutic, reducând astfel diferențele față de persoanele
”normale” de aceeași vârstă.

Pe parcursul procesului terapeutic sunt realizate constant evaluări

pe mai multe componente, astfel încât copilul cu nevoi speciale să
se (re)integreze la potențialul maxim posibil.
 Principiul asigurării serviciilor de sprijin

Are în vedere identificarea, valorificarea și stimularea capacităților persoanei cu

dizabilități (cognitive, psiho-motrice, sociale și afective), programele intervenționale
fiind individualizate și adaptabile continuu funcție de potențial, de etapele de
progres/regres precum și de obiectivele finale.

S. Ponea (2009, p. 45-46) precizează că abordarea globală urmărește diferite aspecte:

asigurarea unui mediu integrativ (pentru toate categoriile de persoane – cu și fără
dizabilități);
respectarea deminității umane;
construirea programelor și serviciilor în funcție de particularitățile fiecărei
persoane;
oferirea de programe de protecție și securitate socială;
asigurarea posibilității de a alege;
asigurarea unor condiți optime de viață privată;
educația părinților și a tutorilor legali a copiilor cu dizabilități;
asigurarea unui mediu armonios copiilor în fiecare familie de origine sau de
substitut;
acordarea încrederii real pozitive și valorizarea persoanelor cu dizabilități;
susținerea necondiționată a eforturilor proprii de integrare.
 Principiul dezinstituționalizării

Se referă la alocarea diferitelor tipuri de resurse (umane,

instituționale, financiare, materiale) sub forma unor servicii de
sprijin si consiliere oferite de instituții sociale abilitate
(guvernamentale și nonguvernamentale) acordate persoanelor cu
dizabilități, dar și celor care se ocupă de îngrijirea acestora (S.
Ionescu, 2008, p. 94).
 Principiul cooperării și parteneriatului

Vizează acele practici de cooperare și schimburi de experiență între diferite

instituții la nivel local, național și internațional sau specialiști (A. Albu, 2000).

Formele de diseminare a acestor informații și practici pot fi concretizate în

conferințe, seminarii, materiale suport, proiecte comune.

S. Ponea (2008, p. 47) aduce în atenție obiectivele acțiunilor internaționale

de cooperare și parteneriat:
dezvoltarea abilităților și potențialului persoanelor cu nevoi speciale;
dezvoltarea locurilor de muncă pentru persoane cu dizabilități;
dezvoltarea și răspândirea tehnologiilor legate de incapacitate.
 Perspectivele de raportare a problematicii
dizabilității

• p. normativă
• p. structural-funcționalistă
• p. interacționism simbolic
• p. etnometodologică
• p. dramaturgiei sociale
• normalizarea
Drepturi și legislație privind
persoanele cu dizabilități
Structuri guvernamentale internaţionale
• Comisia Europeanăhttp://ec.europa.eu/
• Parlamentul Europeanhttp://www.europarl.europa.eu/
• Consiliul Europeihttp://www.coe.int/
• Curtea Europeană de Justițiehttp://curia.europa.eu/
• Curtea Europeană a Drepturilor
Omuluihttp://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home&c
• Ombudsmanul Europeanhttp://www.ombudsman.europa.eu/home.faces
• Organizația Națiunilor Unitehttp://www.un.org/disabilities/

Structuri neguvernamentale internaţionale

• EDF – The European Disability Forumhttp://www.edf-feph.org/
• EASPD – European Association of Service Providers for Persons with
Disabilitieshttp://www.easpd.eu/
• Inclusion Europe – The European Association of Persons with Intellectual Disabilities and
their Familieshttp://www.inclusion-europe.org/
• Handicap Internationalhttp://www.handicap-international.org/
• Autism Europehttp://www.autismeurope.org/
• Mental Disability Advocacy Centrehttp://www.mdac.info/en
• The European Agency for Special Needs and Inclusive Educationhttps://www.european-
agency.org/T
• he American Association of People with Disabilitieshttp://www.aapd.com/
• ENIL – European Network on Independent Livinghttp://www.enil.eu/
• MIUSA – Mobility International USAhttp://www.miusa.org/
• EMSP – European Multiple Sclerosis Platformhttp://www.emsp.org/
• Braille Printershttp://www.brailler.com/
• IDA – International Disability Alliancehttp://www.internationaldisabilityalliance.org/

(sursa http://andpdca.gov.ro/w/legaturi-externe/, accesare 2 decembrie 2020)

Structuri guvernamentale naționale
- MMFPSPV - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale
şi Persoanelor Vârstnice
- ANDPDCA - Autoritatea Națională pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (protejează și
promovează drepturile copiilor și ale persoanelor cu
dizabilități din România)
- MS - Ministerul Sănătății
- Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a
Copilului (DGASPC) – la nivelul fiecărui județ și municipăiul
București
- Serviciul Public de Asistență socială (SPAS) – la nivelul
municipiilor și orașelor, consiliului local comunal
Structuri neguvernamentale naționale
- Organizații Non-Guvernamentale (ONG-uri)
- Organizații Private Acreditate (OPA)
 Legislație internațională
• Declarația Universală a Drepurilor Omulu
• Declarația de la Madrid: non-discriminare +
Acțiune Pozitivă = inclziune socială
– 2003 – An European al Persoanelor cu Dizabilități
• Declarația de la Roma (2002)
 Legislație națională cu privire la
drepturile copiilor (cu dizabilități)
• Constituția României
• Legea nr. 18 din 1990 – pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului
• Legea nr. 87 din 2007 – pentru ratificarea Convenţiei asupra relaţiilor personale care privesc
copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003
• Legea nr. 448 din 2006 – privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
• Legea nr. 497 din 2006 – pentru consacrarea zilei de 5 iunie ca Ziua împotriva violenţei asupra
copilului în România
• Legea nr. 272 din 2004 – privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicata
• HG nr. 1113 din 2014 – privind aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia şi promovarea
drepturilor copilului pentru perioada 2014 – 2020 şi a Planului operaţional pentru
implementarea Strategiei naţionale pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2014
– 2016
• HG nr. 502 din 2017 – privind organizarea şi funcţionarea comisiei pentru protecţia copilului
HG nr. 502 din 2017
• HG nr. 299 din 2014 – privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie
• HG nr. 1002 din 2019 – privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie
 Legislație națională cu privire la
drepturile copiilor (cu dizabilități)
• Ordin nr. 25 din 2019 – privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru serviciile sociale de tip rezidențial destinate copiilor din sistemul de
protecție specială
• Ordin nr. 26 din 2019 – privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru serviciile sociale de tip familial destinate copiilor din sistemul de
protecție specială
• Ordin nr. 81 din 2019 – privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru serviciile sociale organizate ca centre maternale
• Ordin nr. 27 din 2019 – privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru serviciile sociale de zi destinate copiilor
• Ordin nr. 1306 din 2016 – pentru aprobarea criteriilor biopsihosociale de încadrare a copiilor cu dizabilităţi în grad de handicap şi a modalităţilor de
aplicare a acestora
• Ordin nr. 1985 din 2016 – privind aprobarea metodologiei pentru evaluarea şi intervenţia integrată în vederea încadrării copiilor cu dizabilităţi în grad
de handicap, a orientării şcolare şi profesionale a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, precum şi în vederea abilitării şi reabilitării copiilor cu
dizabilităţi şi/sau cerinţe educaţionale speciale
• Ordin nr. 14 din 2007 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata independenta si
a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
• Ordin nr. 101 din 2006 – privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrul maternal şi a Ghidului metodologic de implementare a
acestor standarde
• Ordin nr. 286 din 2006 – pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de servicii şi a Normelor metodologice privind
întocmirea Planului individualizat de protecţie
• Ordin nr. 287 din 2006 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării sau integrării
copilului în familie, precum şi a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
• Ordin nr. 289 din 2006 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii şi a ghidului
metodologic de implementare a acestor standarde
• Ordin nr. 132 din 2005 – pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecţiei copiilor străzii
• Ordin nr. 21 din 2004 – pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia copilului de tip rezidenţial
• Ordin nr. 24 din 2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi
• Ordin nr. 25 din 2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrele de zi pentru copiii cu dizabilităţi
• Ordin nr. 27 din 2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia copilului de tip rezidenţial pentru copiii cu
dizabilităţi
• Ordin nr. 89 din 2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat,
neglijat şi exploatati
• Ordin nr. 18 din 2003 – privind aprobarea Ghidului metodologic pentru evaluarea copilului cu dizabilităţi şi încadrarea într-un grad de handicap
• Ordin nr. 35 din 2003 – privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi
a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
 Drepturile copilului
(sursa http://andpdca.gov.ro/w/legaturi-externe/, accesare 2 decembrie 2020)

• La viață
• De dezvoltare, precum dreptul la educaţie, dreptul la îngrijiri medicale,
dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă.
- Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu numai pentru
supravieţuire şi protecţie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele, abilităţile
mentale şi fizice.
- De protecție
– Au rolul de a asigura protecția acestora împotriva unor situaţii de risc, precum transferul ilegal în
străinătate, violenţă, abuz sau neglijare din partea părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau
de altă natură, implicarea în traficul de substanţe ilicite şi traficul de ființe umane.
– Copiii au dreptul să îşi cunoască părinţii, să fie crescuți și îngrijiţi de aceștia şi nu pot fi separaţi de
ei decât în condiţii strict definite. Dacă, totuşi, o astfel de separare are loc, copiii au dreptul să
menţină relaţii personale şi să fie în contact direct cu părinţii chiar şi atunci când locuiesc în ţări
diferite.
– Protecţia este necesară şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile: copii refugiaţi, copii cu
dizabilităţi, copii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi copii aflaţi în zone de conflict armat.
• De participare
– Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte
vieţile lor. Acestea le oferă copiilor posibilitatea de a-şi exprima părerile, de a discuta
problemele pe care ei le consideră importante, precum şi de a căuta şi a primi informaţii
relevante pentru ei. În unele cazuri, legislaţia românească permite în mod explicit copiilor să
aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă.
 Drepturile persoanelor cu dizabilități
• La viață
• La formare profesională
• La încadrare pe piața muncii și adaptarea locului
de muncă șa dizabilitatea individului
• La orientare și conversie profesională
• La asistență socială, respectiv servicii sociale și
prestații sociale
• La mediul informațional și comunicațional
• La facilități fiscale
 Drepturile persoanelor cu dizabilități
• La sănătate
• La educație
• La locuință
• La cultură, sport și turism
• La transport
• La asistență juridică
 PARTICULARITĂȚI ALE PROCESULUI
DEZVOLTĂRII FIZICE ŞI NEUROPSIHICE
ALE COPIILOR ŞI TINERILOR
• Creşterea – proces prin care nivelul cantitativ
echivalent cu acumularea de substanţă organică.
Intensitatea proceselor de asimilaţie este mai mare decât a celor de
dezasimilaţie. Creşterea se realizează prin hiperplazie şi hipertrofie celulară.

• Dezvoltarea – procesul prin care evoluţia de la un

nivel simplu la unul complex de organizare
biologică şi psihocomportamentală.
O accentuare a complexităţii structurii şi funcţiilor ca o orientare către
maturizarea morfologică.
Iniţial, apare o diferenţiere celulară, ce determină modificări structurale şi
funcţionale. Treptat, se ajunge la perfecţionarea şi adaptarea aparatelor şi
sistemelor, la o evoluţie complexă cu integrarea lor într-un tot unitar.

Aceste două procese au loc concomitent, astfel că ele

trebuie înţelese şi abordate complex. Frecvent, termenul
de creştere este înţeles cu sens de dezvoltare.
 Legile creşterii şi dezvoltării
a) Ritmul de creştere scade cu vârsta fiind mai intens la organismele tinere. Cea mai intensă
creştere apare în viaţa intrauterină, în perioada embrionară, urmată de cea fetală (cu o
creştere mai lentă). În viaţa extrauterină, creşterea este intensă în perioada de nou-
născut şi de sugar.
b) Ritmul creşterii nu este uniform, perioadele de creştere lentă alternează cu cele de
creştere intensă.
c) Ritmul creşterii şi dezvoltării diferitelor ţesuturi şi organe este diferit pentru aceeaşi
perioadă de timp. Creşterea este neuniformă cu un sens cefalo-caudal (literar “de la cap
la picioare”) şi proximo-distal (literar “de aproape către departe”). În timp ce unele
organe au o dezvoltare rapidă altele au o dezvoltare lentă, stagnează sau prezintă chiar
regresie. Creşterea în lungime alternează cu creşterea în grosime a diferitelor segmente
corporale.
d) Dezvoltarea fiecărui organ şi ţesut se face în strânsă legătură cu dezvoltarea celorlalte
ţesuturi şi organe. Exisă o strânsă relaţie între dezvoltarea aparatului circulator şi a celui
respirator, între dezvoltarea maselor musculare şi a sistemului osos, între dezvoltarea
creierului şi a analizatorilor.
e) Dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le diferenţiază. La naştere,
fetele au înălţimea şi greutatea mai mică decât băieţii, iar pubertatea începe mai rapid
cu 2-3 ani faţă de băieţi.
Factorii care influențează procesul de creștere și
dezvoltare

ereditatea mediul
(factori înnăscuţi / (factori câştigaţi /
endogeni / interni) exogeni / externi)
 Factorii endogeni
• Cuprind factori ce ţin de organismul părinţilor şi
a produsului de concepţie
a) Mama și tata (starea de sănătate, vârsta,
temperaturile crescute, factorul mecanic la
naștere, statusul nutriţional, administrarea de
medicamente, consumul de droguri psihotrope,
de droguri sociale, alcoolul, fumatul, cafeina);
expunerea la factorii din mediu (la radiaţii,
poluanţi chimici şi la zgomote)
b) Factori fiziologici ce ţin de produsul de
concepţie – genetici, endocrini şi metabolici
Factoi endogeni – factori fiziologici
• Factorul genetic - ereditare sunt a) trăsăturile distinctive ale speciei
umane: structura şi conformaţia anatomică umană, poziţia
verticală, un anumit metabolism, totalitatea reacţiilor vitale
(nutriţie, apărare), anumite caracteristici ale sistemului nervos şi ale
organelor de simţ; b) trăsături nespecifice: ar fi un anumit semn
distinctiv, anumite caracteristici în conformaţia corpului, în culoarea
pielii, a părului sau a ochilor.
• Factorii endocrini –existenţa unui centru hipotalamic al creşterii
care răspunde de asigurarea creşterii, conform programului genetic.
• Factorii metabolici - stau la baza fenomenelor de morfo şi
fiziogeneză (la copil se descriu boli ereditare de metabolism la care
anomaliile biochimice apărute sunt de natură genetică - anomalii
enzimatice)
 Factori exogeni
• condiţiile geoclimatice - pot influenţa creşterea, dar interpretarea rezultatelor trebuie făcută
în strânsă legătură cu flora şi fauna din zona respectivă, adică cu alimentaţia
• mediul de provenienţă al familiei - urban / rural
• condiţiile socio-economice – venitul părinţilor şi pe nivelul lor educaţional
• alimentaţia - este influenţată de venitul familiei, ea trebuind să asigure necesarul nutritiv
calitativ şi cantitativ pentru susţinerea procesului de creştere
• locuinţa - este strâns legată de nivelul socio-economic al familiei
• familia - favorizează apariţia unor relaţii bazate pe afectivitate, stimulează dezvoltarea unor
comportamente morale şi conferă o anumită tonalitate aspiraţiilor sociale. În familie copilul
capătă un nume şi o identitate socială
• activitatea motrică - declanşează unele reacţii de adaptare şi compensare, reacţii ce
stimulează procesul de creştere şi dezvoltare.
• starea de sănătate - influenţează procesul de creştere şi dezvoltare, dar în acelaşi timp ea
este influenţată de o serie de factori
• poluarea - este un factor al mediului extern, care a cunoscut o dezvoltare amplă în ultimii 150
de ani. În prezent, omul este supus acţiunii complexe a poluanţilor din aer, apă şi alimente.
 Copiii cu deficiențe –
particularități ale procesului
instructiv-educativ
Sistemul educaţional al copiilor cu nevoi speciale a
suferit modificări majore în ultimile decenii. Se
face treptat trecerea de la concepţia educaţiei
speciale la cea a educaţiei integrate.
În școlile din Romania se preferă sistemul
educațional special. Se fac totuși încercări de a se
trece la sistemul educației integrate. În acest
sens:
– copii beneficiază de acces liber la instituțiile obișnuite
de învățământ;
– educație la domiciliu pentru cei nedeplasabili.
Educaţia specială reprezintă practic o formă de
adaptare a procesului instructiv-educativ la
posibilităţile elevului.
Educaţia specială se adresează atât copiilor cu
dizabilităţi, cât şi celor proveniţi din medii
defavorizate sau care au dificultăţi de învăţare.
Copiii cu dizabilităţi sunt integraţi în colectivităţi
speciale în funcţie de tipul deficienţei (şcoli
ajutătoare, pentru deficienţe senzoriale sau
motorii).
Obiectivele generale ale școlii speciale

• cuprinderea copiilor cu deficiențe motorii recuperabile

și parțial recuperabile în școli care să asigure educația
și profesionalizarea lor;
• asigurarea condițiilor optime pentru dobândirea
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prin
intermediul cărora să poată fi pregătit într-o profesie;
• formarea obișnuinței de a efectua cu regularitate
programul recuperator contribuind astfel la creșterea
posibilităților de adaptare la o profesie;
• dezvoltarea capacității de a face fașă cerințelor
intelectuale, sociale, afective și motrice.
Școala specială va favoriza dezvoltarea mecanismelor compensatorii.
Copilul cu deficiență fizică prezintă numeroase probleme de
dezvoltare generală, cauzate de:

 acces limitat la informații și o capacitate redusă de prelucrare a acestora.

 reducerea capacității de mișcare ce duce la apariția unei dezvoltări lente.
Jocul lor este limitat, capacitatea de autoservire limitată, astfel că există
puține posibilități de învățare.
 limitarea relațiilor interpersoanale și apariția izolării.

Este necesară dezvoltarea reacțiilor compensatorii:

 apariția unor"căi ocolite" sau formarea unui nou centru;
 restructurarea compensatorie apare automat după o leziune – persoana
învață să meargă dar mai greu cu o bază mai mare de susținere;
 în cadrul acestei reacții pot apare stimularea unor funcții și chiar
hipertrofia – dacă un membru inferior este afectat poate apare
dezvoltarea mare a musculaturii celuilalt membru. La copii în fotoliu
rulant poate apare dezvoltarea mare a musculaturii membrelor
superioare și toracice.
Educaţia specializată este un sistem complex în
care sunt incluşi, atât copiii cu deficienţe, cât şi
cei aflaţi în dificultate (analfabeţi, în situaţii de
eşec şcolar, copiii străzii etc.).
În cadrul acestui sistem sunt concepute forme suple
de educaţie în care copilul este menţinut în
mediul său, mediu cu care s-a obişnuit.
Sistemul implică organizarea programului de
instrucţie în centre de plasament, în familiile în
care s-au realizat plasamentele, la domiciliu şi
chiar în stradă.
Educaţia integrată implică includerea copiilor cu cerinţe educative speciale în
şcoli obişnuite.

În şcoala integrată curricula trebuie să se plieze pe nevoile fiecărui copil

educabil.
O astfel de şcoală este, în egală măsură, una generală, cât şi una specială.
În aceste şcoli există clase de integrare ce au un efectiv redus şi în care sunt
cuprinşi 2-4 elevi cu deficienţe.
Procesul instructiv-educativ este susţinut de profesorul obişnuit, care este
asistat de un profesor itinerant.
Profesorii din învăţământul de masă colaborează cu cei itineranţi, astfel că se
ajunge la perfecţionarea şi modificarea metodelor pedagogice.
Profesorul itinerant oferă sprijin copilului cu deficienţă în clasă şi la temele
pentru acasă, el fiind şi un sfătuitor pentru părinţi şi celelalte cadre
didactice.
Educaţia integrată este benefică atât pentru elevul cu deficienţă, cât şi
pentru cel sănătos. Elevul cu deficienţă simte că este acceptat de către
ceilalţi copii, că face parte dintr-o comunitate obişnuită la care se va
raporta. Copilul sănătos înţelege diversitatea umană şi îşi dezvoltă
capacitatea de a oferi ajutor celor ce au real nevoie.
Avantaje ale educației integrate:
• personalul este specializat și nu face comparația cu copii sănătoși
din școală; prezenţa personalului specializat care poate rezolva
toate problemele copilului;
• posibilitatea adaptării programei şcolare la capacitatea de învăţare a
elevului;
• elevii nu se compară cu copii sănătoși; sentimentul de inferioritate
apare mai rar şi este mai puţin intens (copilul se compară cu un elev
care se confruntă cu aceleaşi probleme);
• părinții se întâlnesc și discută cu alți părinți și cu psihologul din
școală; părinţii se întâlnesc cu alţi părinţi ce se confruntă cu aceleaşi
probleme evitându-se astfel izolarea familiei;
• izolare față de restul sistemului școlar;
• elevii sănătoși ignoră prezența celor cu deficiențe.
Dezavantaje ale educației integrate:
• supraspecializarea instituţiei care determină
includerea copiilor proveniţi din arii
geografice mari, astfel că instituţia va
funcţiona pe sistem internat;
• copilul se simte izolat de familie, mai ales
atunci când fraţii şi surorile sănătoase rămân
acasă;
• în momentul părăsirii acestui mediu special,
elevul va avea probleme legate de adaptarea
socială.
• integrarea școlară este un proces benefic , atât pentru persoana cu
deficiență/incapacitate, cât și pentru cea sănătoasă; reprezintă o etapă
importantă în cadrul inserției sociale a acestor persoane;
• persoana sănătoasă trebuie să întrețină relații sociale normale cu cele cu
deficiență/incapacitate; nu trebuie uitat că în orice moment în viață poate
apare o problemă ce duce la apariția unei deficiențe/incapacități;
• persoanele cu deficiențe/incapacități trebuie privite din perspectiva
deficienței și nu ca o persoană anormală;
• evaluările făcute în școlile cu integrare relevă câteva aspeccte esențiale:
elevii cu deficiențe sunt considerați ca făcând parte din populația școlară;
apar modificări ale comportamentelor ambelor categorii de elevi;
modificări la nivelul personalului auxiliar al școlii;
• se modifică activitatea echipelor de specialiști; apare colaborarea dintre
cadrele didactice de la învățământul obișnuit și special; se dezvoltă noi
metode de predare și de evaluare a modului de învățare.

Fiecare caz este diferit, astfel că este necesară existența unor criterii
individuale și colective de alegere.
Criterii individuale de integrare în clase obișnuite

• copilul – gravitatea deficienței, limitarea

autonomiei de deplasare, comportamentul psiho-
social;
• familia – apropierea, disponibilitatea de timp,
posibilitatea de informare a profesorilor asupra
situației copilului, colaborarea cu școala,
îndrumarea copilului către structurile de
susținere;
• dorința de integrare în școli obișnuite a elevului,
familiei și cadrelor didactice.
 Criterii individuale de orientare spre școala
specială
• elevul cu deficiență – deficiență mentală
profundă, tulburări de comportament,
deficiențe asociate;
• familia – orfani, familii dezorganizate, foarte
sărace, părinte singur, consumatori de alcool.
 Criterii colective de alegere

• în favoarea integrării – locația școlii ușor

accesibil, clase cu efectiv redus de elevi, școli
rurale amenințate cu închiderea;
• în favoarea școlii speciale – populație puțin
numeroasă, mijloace de transport deficitare,
copii din mediul rural care au nevoie de ajutor
complex.
 Probleme medicale ale orientării școlare și
profesionale
Orientarea şcolară şi profesională reprezintă
îndrumarea tinerilor către o profesie care să
corespundă capacităţilor lor.
În general, există trei tipuri de orientări:
– orientarea totală ce se adresează tuturor elevilor şi
care se realizează prin testarea caracteristicilor psihice
ale acestora;
– orientarea în direcţie se referă la elevii supradotaţi
care au aptitudini deosebite într-un anumit domeniu;
– orientarea de supleanţă este necesară în cazul elevilor
cu probleme de sănătate care au anumite
contraindicaţii medicale.
 În activitatea de orientare sunt implicaţi 5 factori: adolescent,
şcoală, familie, societate şi starea de sănătate.

• Adolescentul trebuie să participe activ la această acţiune alegându-şi meseria care-i place. În
prezent se conturează concepţia autocunoaşterii şi autoafirmării, prin care se recunoaşte dreptul
tânărului de a-şi alege viitorul.
• Cadrele didactice realizează o evaluare obiectivă a aptitudinilor şi intereselor elevului pentru
diferite obiecte de învăţământ, apreciază unele trăsături de caracter şi atitudinea tânărului faţă de
muncă. În acest context ei îi ajută pe părinţi la cunoaşterea mai bună a propriului copil.
• Familia poate interveni favorabil sau perturbator în orientarea tânărului. Există părinţi care nu se
amestecă, lăsând totul pe seama copilului şi a profesorilor. La polul opus se plasează părinţii care
intervin prea mult, cu cele mai bune intenţii, dar care pot greşi. Uneori, părintele insistă asupra
unei meserii doar din dorinţa de a-şi satisface orgoliul. El îndrumă copilul către o meserie care nu i
se potriveşte, fără a se întreba care este preţul unor anumite succese.
• Societatea intervine prin necesitatea acoperirii forţei de muncă. Din acest motiv, orientarea se va
face în funcţie de dorinţele tânărului, dar şi de necesităţile economice.În acest fel se vor evita
unele insuccese şcolare şi apoi profesionale.
• Starea de sănătate este un element de bază în activitatea de orientare. Este necesar să se realizeze
o concordanţă între dorinţe şi interese pe de o parte şi capacitatea fiziologică pe de altă parte.
Orice profesiune implică anumite condiţii de lucru şi unele solicitări psihofiziologice. Uneori,
aceste solicitări pot determina afectarea ireversibilă a stării de sănătate.
Pentru elevii cu abateri de la starea de sănătate, elementul medical este decisiv,
înaintea oricăror interese, primează concluziile examenelor medicale. Aceşti tineri
pot fi orientaţi către profesiuni în care se vor realiza pe deplin, dar fără riscul
agravării bolii.

Participarea medicală la orientare se realizează pornind de la câteva principii:

• orientarea prin contraindicaţiile medicale – acest principiu stă la baza baremurilor
medicale ce cuprind indicaţiile şi contraindicaţiile medicale pentru efectuarea
unor activităţi;
• orientarea prin stabilirea nivelului de sănătate –în unele meserii este nevoie de
selecţie profesională, pornind de la anumiţi parametri antropometrici şi
funcţionali ai aparatelor şi sistemelor implicate;
• orientarea prin promovarea sănătăţii –se bazează pe prescrierea unor mijloace ce
contribuie la perfecţionarea diverselor funcţii ale organismului;
• orientarea şi recuperarea medicală se adresează tinerilor cu probleme de
sănătate ce sunt incluşi în programe speciale de dispensarizare;
• recuperarea medicală urmăreşte restrângerea, pe cât posibil a contraindicaţiilor în
alegerea unei profesiuni.

Orientarea unui elev cu probleme de sănătate se realizează în funcţie de solicitările

impuse de activitatea profesională şi de starea de sănătate a tânărului.
 Factori ce depind de condiţiile de muncă

• organizarea muncii - implică automatizarea şi mecanizarea,

ritmicitatea muncii şi regimul de muncă (durata şi succesiunea
pauzelor)
• condiţiile de microclimat - implică prezenţa zgomotului, a unor
temperaturi scăzute sau crescute, a curenţilor de aer, a umidităţii
reduse sau crescute, a iluminatului corespunzător sau nu.
• relaţiile ergonomice - includ poziţia în timpul lucrului, distanţa la
care sunt amplasate utilajele şi mai ales înălţimea lor. Persoana
poate lucra în poziţie aşezat sau în picioare, aplecat deasupra
utilajelor sau cu braţele ridicate pentru a ajunge la ele.

Aprecierea capacităţii de muncă se realizează prin examenele

medicale de bilanţ efectuate la elevii din clasele I-a, a IV-a, a IX-a şi
a XII-a. În cadrul acestor examinări periodice se doreşte depistarea
tulburărilor în dezvoltarea fizică şi neuropsihică şi diagnosticarea
unor boli cronice.
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN CREŞTEREA
ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI
Familia reprezintă nucleul social elementar ce
uneşte două persoane de sexe diferite (soţi) şi
pe descendenţii acestora.
Ea are o influenţă decisivă asupra creşterii şi
dezvoltării copilului, reprezentând mediul
natural de viaţă al acestuia.
Părinţii asigură o anumită structură formativă
pentru copilul lor prin mai multe modalităţi:
ei îşi îngrijesc copiii, oferindu-le condiţiile pentru
dezvoltarea fizică şi neuropsihică;
oferă condiţiile necesare pentru descoperirea
mediului înconjurător;
devin îndrumătorii copiilor, adaptându-şi cerinţele la
posibilităţile acestora;
asigură un mediu de viaţă favorabil îmbunătăţirii
performanţelor, prin încercare şi eroare;
sunt modele pentru copii, mai ales în ceea ce priveşte
unele deprinderi şi atitudini;
reprezintă pentru copil o sursă importantă de
informaţii ce-l ajută să înţeleagă unele aspecte ale
vieţii cotidiene.
 FUNCŢIILE FAMILIEI
Familia reprezintă nucleul de bază al societăţii pe care o serveşte în numeroase
moduri: biologic, economic, cultural etc. Specialiştii au identificat 7 funcţii ale
familiei:
 funcţia biologică constă în întinerirea populaţiei prin naşterea şi creşterea copiilor;
 funcţia economică apare prin producerea şi consumul de bunuri şi servicii;
 funcţia juridică este dată de legătura de rudenie ce apare între membrii familiei, legătură care
este consfinţită prin actele de stare civilă;
 funcţia culturală presupune transmiterea anumitor cunoştinţe, obiceiuri, valori şi credinţe;
 funcţia educativă este în strânsă corelaţie cu cea culturală şi morală; părinţii ofera un anumit
model, ce reprezintă pentru copil cadru optim de dezvoltare şi învăţare;
 funcţia morală implică cultivarea anumitor valori, adoptarea de către copil a unor reguli şi a
unui comportament considerat adecvat în societatea din care face parte;
 funcţia psihologică presupune formarea unor anumite deprinderi, crearea unui climat afectiv
cald, în care copilul primeşte şi oferă dragoste.

Funcţiile familiei legate de creşterea copiilor diferă de la o cultură la alta. În multe

societăţi există doar trei obiective majore reprezentate de îngrijire, educaţie şi
pregătire pentru viaţă.
• Pornind de la comportamentul părintelui faţă de copil s-au identificat cinci tipuri de
părinţi: echilibraţi, indiferenţi, exageraţi, rigizi şi inconsecvenţi.

– Părinţii echilibraţi sunt calmi, deschişi şi îşi manifestă frecvent dragostea. Ei îşi
încurajează copiii şi nu recurg la critici permanente, pedepse şi ameninţări. În
funcţie de situaţie, părinţii ştiu să fie şi calzi (apropiaţi) dar şi reci (distanţi).
Aceşti părinţi laudă şi felicită copilul atunci când este cazul, dar sancţionează
promt un comportament necorespunzător. Toţi copiii au drepturi şi obligaţii
egale şi se regăsesc pe acelaşi plan afectiv.
După primirea diagnosticului copilului ei își organizează viața în mod adecvat. Ei știu
ce este nevoie, cât de mult pot cere copilului cu deficient/incapacitate. În familie
el are drepturi și obligații egale cu frații săi, are relații de egalitate cu membrii
familiei ceea ce îl va face să se simtă egal și în societate.
 – Părinţii indiferenţi sau hipoprotectori se manifestă prin lipsă de afecţiune,
suprasolicitate sau respingere. Lipsa de afecţiune apare frecvent în familiile
dezorganizate sau pe cale de dezorganizare. Părinţii se ceartă sau chiar se bat, iar copilul
este antrenat în aceste dispute şi acte de violenţă. În numeroase familii copilul este
supraapreciat fiind angajat în numeroase activităţi generatoare initial de oboseală şi apoi
de stres. Copiilor li se impun activităţi şi chiar profesii care nu-i interesează şi pentru care
nu au înclinaţii deosebite (desen, sport, muzică, dans). În aceste direcţii părinţii devin
uneori extrem de exigenţi solicitând din partea copilului doar supunere. Cea mai gravă
situaţie este cea de respingere în care părinţii consideră că nu au nici un fel de obligaţie
faţă de copil. Uneori, aceşti părinţi îşi declină responsabilităţile chiar în faţa legii.
În situaţii mai puţin grave, părintele îşi îngrijeşte copilul, dar nu este legat afectiv de el.
Astfel de probleme apar frecvent atunci când copilul nu a fost dorit sau în familiile în care
copiii provin din diverse mariaje.
Pentru copilul cu deficiență/incapacitate fizică situația este dificilă, deoarece el se
confruntă cu numeroase probleme. Dacă nu este ajutat ajunge rapid la situația de eșec și la
sentimental de inferioritate.
Poate apare suprasolicitarea copilului în contextual în care părinții nu țin seama de
posibilitățile acestuia. Copilul trebuie să se comporte ca toată lumea și să aibă rezultate
asemănătoare cu frații sănătoși.
Respingerea este tot o formă de hipoprotecție – copilul cu probleme este comparat cu
frații sănătoși, ridiculizat.
 – Părinţii exageraţi sau supraprotectori reprezintă o problemă prin starea de
dependenţă pe care o crează copiilor. Unii autori consideră supraprotecţia ca o
formă mascată de respingere a realităţii, în care părintele nu cunoaşte
capacitatea copilului şi refuză să-i acorde încredere şi independenţă. Copilul
este crescut întrun climat de “seră” în care i se anticipează orice dorinţă şi
unde nu există responsabilităţi. În acest mod, el va fi împiedicat să participe la
viaţa de familie şi să aibă anumite sarcini. Astfel de cazuri apar frecvent în
familiile în care există un singur copil, mai ales atunci când acesta este
înconjurat şi de 4 bunici sau în cele în care există mai multe fete şi apare un
băiat (sau invers). Un alt context în care se manifestă supraprotecţia este cel
legat de boala copilului. Frecvent, părinţii invocă sănătatea copilului pentru a
explica grija exagerată pe care o au faţă de acesta. Există copii care sunt
protejaţi ani de zile deoarece au avut o hepatită ce a fost vindecată de multă
vreme sau prezintă un banal suflu sistolic.
Pentru copilul cu deficientă/incapacitate fizică situația este și mai dificilă deoarece
ei nu vor beneficia de un regim adecvat de stimulare și antrenare în activități
casnice.
 – Părinţii autoritari îşi controlează copiii într-o măsură dictatorială. Acest tip de
reacţie este tot o formă de supraprotecţie exercitată de părinţii înzestraţi cu o
voinţă puternică.
O situaţie aparte este reprezentată de relaţia părinte-adolescent. Părintele nu
acceptă ideea maturizării şi încearcă să-şi controleze copilul în continuare.
Adolescentul reacţionează promt declanşând numeroase dispute şi certuri.
Uneori, autoritatea pune în evidență atenția pentru copil și grija pentru
îndrumarea adecvată. La cei cu deficiențe autoritatea este justificată de
problemele copilului. Acesta participă la discuții, dar deciziile aparțin părinților.
– Părinţii inconsecvenţi trec cu uşurinţă de la momente de control la cele de
nepăsare. În numeroase cazuri copilul este crescut de diferite rude (bunici,
mătuşi) care au metode educaţionale deosebite. El trece rapid de la
supraprotecţia unor bunici, la autoritatea celorlalţi bunici, confruntându-se şi
cu indiferenţa părinţilor. Astfel de situaţii apar frecvent în familiile în care
există probleme de sănătate, economice şi sociale.
În funcţie de stilul părinţilor vom identifica 3 categorii de reacţii ale copiilor.
• Părinţii autoritari transformă copilul într-o marionetă, care trebuie să
execute doar ceea ce i se cere. Copilul nu poate avea iniţiative şi nu-şi
poate asuma responsabilitatea unui anumit comportament. Treptat, el
devine incapabil de decizie şi acţiune, ajungând în situaţia în care nu se
poate descurca atunci când problemele depăşesc limitele cadrului familial.
În cazul în care părinţii sunt autoritari, dar iubitori, copilul va fi loial, onest,
dar în acelaşi timp dependent şi docil. Dacă părinţii sunt autoritari şi duri,
copilul evoluează frecvent către un comportament dur şi antisocial.
• Părinţii influenţi sau democratici vor avea copii capabili să se descurce în
orice situaţie şi care acţionează independent, dar responsabil. Aceşti copii
au posibilitatea de a-şi stabili anumite ţinte şi de a găsi căile de rezolvare a
problemelor ce se ivesc pe parcurs. Ei îşi impun standarde apropiate de
posibilităţile proprii şi au aspiraţii rezonabile (nu visează să fie mari
muzicieni în condiţiile în care nu au talent la muzică).
• Părinţii neglijenţi au frecvent copii care nu ascultă, nu sunt respectuoşi,
uneori devin chiar agresivi. Frecvent, se ajunge la situaţia în care copilul îşi
controlează părinţii şi nu invers, aşa cum este normal. Având puţine repere
copilul este nesigur şi speriat atunci când trebuie să rezolve o problemă
importantă.
Ataşamentul copilului este,de asemenea ,o
componentã a vieţii de familie, ce poate fi
definitã ca o relaţie emoţionalã existentã între
douã persoane.
Ataşamentul copilului se dezvoltă progresiv
devenind evident în jurul vârstei de un an în
timp ce calitatea acestui ataşament variază în
raport de calitatea relaţiei părinţi-copii.
Interacţiunea părinte-copil devine tot mai
complexă pe măsură ce copilul creşte, motiv
pentru care vom insista asupra caracteristicilor
fiecărei grupe de vârstă.
Particularități ale jocului la copiii
cu deficiențe fizice și senzoriale
Jocul este elementul de bază al activităţii
tuturor copiilor.
Prin intermediul jocului, copilul cunoaşte lumea
şi învaţă cum să se descurce cu obiectele,
persoanele, spaţiul şi timpul.
• Există unele caracteristici ce deosebesc jocul copilului
de cel al adultului
• Jocul are o valoare deosebită în viaţa copilului
deoarece asigură dezvoltarea motrică şi neuropsihică a
acestuia.
• Este greu de realizat o clasificare a jocului, totuşi,
specialiştii au ţinut cont de funcţiile acestuia insistând
asupra jocurilor ce stimulează dezvoltarea fizică,
cognitivă şi socială.
• grupa de vârstă influenteaza jocul copiilor
• Desenul este o activitate de joc complexă ce relevă
aptitudinile intelectuale, motrice şi trăsăturile de
personalitate ale copilului.
• Jocurile la copii cu afectiuni neuromotorii
 Jocul copilului
• Tradiţia – transmiterea din generaţie în generaţie; anumite jucării prezente în toate culturile cum ar fi mingea
sau păpuşa; jocuri diferite în funcţie de anotimp (patinajul şi săniuşul – iarna, iar bicicleta şi patinele cu rotile -
primăvara şi vara).
• Vârsta – pe măsură ce copilul creşte timpul acordat perioadei de joc scade.
4 mari categorii: de imitaţie, explorare, experimentare şi contrucţie. Aceste categorii sunt prezente la toate
grupele de vârstă dar una este dominantă. Astfel, la copilul mic predomină imitaţia pe când la preşcolari
experimentarea.
• Caracteristicile de sex (gen) – iniţial, nu există diferenţe în funcţie de sex, sugarii preferând jucării care sună, iar
după un an, jucării ce dezvoltă mersul. T
Treptat, familia influenţează jocul copilului orientând fetiţele către jocul cu păpuşi, iar băieţii către jocul cu
maşini şi pistoale.
În perioada de preşcolar băieţii se joacă preferenţial afară angajându-se în acţiuni de alergare, căţărare şi
chiar încăierare, fetele preferă jocurile liniştite, în casă jucându-se cu cărţile, păpuşile sau desenând.
Când se joacă afară preferă săriturile cu coarda, şotronul sau leagănele.
• Etapa de dezvoltare a copilului – unele jocuri sunt populare într-o anumită etapă, pe când altele sunt agreate
în altă perioadă.
Din acest punct de vedere putem deosebi 4 stadii:
 etapa de explorare ce durează de la 3 luni până aproape de 1 an. În această etapă copilul investighează
obiectele şi mediul ambiant.
 etapa jucăriilor durează până pe la 7-8 ani. Este etapa în care copilul foloseşte diverse jucării pentru a
explora şi a experimenta;
 etapa jocului (după 7 ani) în care interesul pentru jucării scade, crescând interesul pentru diverse jocuri şi
sporturi;
 etapa visului în care copilul mare se identifică cu diverşi eroi şi se consideră neînţeles.
 Funcţiile jocului
• asigură dezvoltarea senzorio-motorie a copilului. Jocurile active permit
dezvoltarea musculaturii şi cunoaşterea mediului înconjurător. Prin intermediul lor
copilul beneficiază de stimulare tactilă, auditivă, vizuală şi kinestezică.
• asigură dezvoltarea inteligenţei – jocul dezvoltă însuşiri fizice ca: atenţia,
observaţia şi imaginaţia. Frecvent, copilul caută soluţii noi pentru a observa o
problemă de joc, astfel că se ajunge la dezvoltarea gândirii şi imaginaţiei. Iniţial,
copilul examinează şi manipulează anumite obiecte. Treptata ele învaţă modul lor
de utilizare şi reuşeşte să asocieze un cuvânt unui anumit obiect. Ulterior, el
reuşeşte să înţeleagă relaţiile spaţiale dintre el şi obiecte, dintre diferite obiecte.
Prin intermediul jocului, copilul reuşeşte să înţeleagă numeroase noţiuni abstracte.
• asigură socializarea – jucăria este elementul în jurul căruia se realizează relaţiile
dintre copii (pasive sau active, pozitive sau negative). Când copilul este mângâiat şi
se linişteşte apare o relaţie pasivă pozitivă. În situaţia în care el ajută un alt copil
apare o relaţie activă pozitivă. În joc apar reacţii active pozitive cum ar fi schimbul
de jucării dar şi reacţii active negative cum ar fi cearta şi smulgerea jucăriei.Treptat
se dezvoltă tot mai mult relaţiile pozitive ce se manifestă prin rugăminte şi schimb
de jucării.
• asigură dezvoltarea imaginaţiei şi dă frâu liber capacităţii sale de creaţie.
Frecvent creativitatea poate fi inhibată de un mediu familial prea restrictiv sau de
dorinţa de a obţine aprobarea grupului. Creativitatea apare în special în timpul
activităţilor individuale ale copilului.
 Funcţiile jocului
• Dezvoltarea treptata a conştiinţei de sine pe măsură ce copilul
devine capabil să desfăşoare o activitate independentă şi orientată
către un anumit scop. În timpul acestor activităţi el reuşeşte să
deosebească acţiunea proprie de obiectul pe care-l foloseşte în
timpul acesteia. Copilul înţelege faptul că acţiunea a fost provocată,
el fiind cauza şi subiectul acţiunii.
• Terapia prin joc poate fi folosită la orice grupă de vârstă. Jocul
permite eliberarea copilului de tensiunile şi stresul prezent în
mediu. Pacientul va fi încurajat să se joace într-un context generator
de securitate. În condiţiile jocului cu reguli, copilul este stimulat să
elaboreze anumite situaţii cărora le face faţă cu uşurinţă.
• Jocul are o valoare morală deosebită deoarece dezvoltă spiritul de
grup, respectul faţă de adevăr şi faţă de cei din jur,
responsabilitatea şi corectitudinea. În cadrul jocului, standardele
morale sunt foarte rigide şi trebuie respectate cu rigurozitate.
Grupul de copii este foarte puţin tolerant la nerespectarea acestora
şi reacţionează prompt ajungând până la excluderea copilului.
 Clasificarea jocului

• Jocuri ce stimulează dezvoltarea fizică –

– Jocurile senzorio-motorii sunt caracteristice primilor ani de viaţă.
Obiectele atrag atenţia copiilor prin culoare, miros, textură şi
consistenţă. Copilul este fericit atunci când se joacă cu apă,
nisip, plastilină, alimente (făină). De asemenea, el preferă
jocurile ce presupun ţopăit, alergare, legănare, căţărare.
– Jocurile de îndemânare - căţărarea pe un perete sau copac,
sărituri cu coarda, mersul cu spatele. Abilităţile manuale sunt
stimulate prin jocul cu cuburi, prin folosirea foarfecelor sau în
timpul îmbrăcării şi dezbrăcării hainelor proprii sau a păpuşilor.
– Încăierările - şcolarii mici, băieţii. Acest tip de joc reprezintă
pentru copii o experienţă socială, nefiind vorba de o bătaie
adevărată. Dacă urmărim expresia facială a copiilor observăm
bucurie însoţită de zâmbet şi chiar de râs.
 Clasificarea jocului
• Jocurile ce influenţează dezvoltarea cognitivă
– Jocul funcţional sau senzorio-motor - primii ani de viaţă. El implică activitatea
motrică a unor grupe musculare şi pe cea senzorială de examinare a
obiectelor. Este un joc cu multiple valenţe (fizice şi cognitive), motiv pentru
care are o importanţă majoră pentru copilul mic.
– Jocul de construcţie – manevrarea pieselor jocului, ceea ce stimulează
dezvoltarea coordonării dintre ochi, mână şi creier. De asemenea, iniţial
copilul construieşte după desenele jocului, pentru ca, ulterior ,el să poată
realiza noi imagini, noi construcţii.
– Jocul dramatic (de pretindere) apare ca urmare a dezvoltării gândirii simbolice
(de-a familia, de-a profesorul, de-a poliţistul sau de-a doctorul). Între 1 şi 6 ani
jocul dramatic apare din ce în ce mai frecvent, căpătând un caracter din ce în
ce mai complex. În acest joc copilul redă cu fidelitate ceea ce i-a atras atenţia
şi impresionat. Activitatea imaginativă reflectă conduita celor din jur precum şi
mediul profesional al părinţilor. Treptat, capacitatea de a folosi simboluri se
dezvoltă ceea ce duce la creşterea numărului de scheme utilizate. Iniţial
copilul imită folosirea unor obiecte casnice pentru ca treptat el să devină
capabil să se joace.
– Progresiv, se ajunge la jocul cu reguli. Iniţial, există jocuri pe care copilul le
rezolvă singur (puzzle, jocuri pe calculator) pentru ca ulterior să se ajungă la
jocuri colective ce devin adevărate meciuri şi competiţii. În această categorie
intră atât jocurile fizic pasive cum ar fi cele cu cărţi, domino, sah, cât şi cele
fizic active cum ar fi fotbal, volei, baschet.
 Clasificarea jocului
• Jocuri cu caracter social. Au fost identificate 6 stiluri de joc ce evoluează de la cel nesocial la cel
social.
– Comportamentul neocupat în care aparent copilul nu se joacă. În realitate, el urmăreşte atent
tot ceea ce-l înconjoară acordând atenţie scaunului pe care este aşezat, activităţii celor din
cameră sau studiind camera. Practic, copilul fie visează , fie se joacă cu hainele sale sau cu alte
obiecte din cameră.
– Faza de spectator în care copilul priveşte jocul altui copil, dar nu are intenţia de a se implica.
Frecvent el pune întrebări, oferă unele sugestii dar nu intră în joc. Urmărirea programelor de
televizor este un exemplu de activitate în calitate de spectator.
– Jocul independent (solitar) indică o perioadă de maturizare a copilului în care el este capabil să-
şi planifice acţiunile şi să le îndeplinească. Copilul se poate juca în apropierea altor copii dar este
concentrat doar asupra propriei acţiuni.
– În timpul jocului paralel copiii se joacă unul alături de altul, nu unul împreună cu altul. În acest
context, jocul copilului nu este influenţat de cei din jur şi nici el nu-i influenţează pe aceştia.
– Jocul asociativ apare în momentul în care copii se joacă împreună şi folosesc aceleaşi jucării. Un
astfel de exemplu este jocul de-a trenul cu vagoane. Copiii se joacă într-un mod asemănător ,dar
nu identic. Încă nu apare diviziunea muncii şi organizarea activităţilor. Fiecare copil are propria
preocupare, iar interesul său este principal în cadrul asocierii.
– In final, se ajunge la jocul de cooperare în cadrul căruia copiii se joacă împreună având un scop
comun, ajutându-se unii pe alţii şi planificând acţiunea. Colectivul de joacă este liber format
totuşi se ajunge rapid la situaţii de apartenenţă sau neapartenenţă la un anumit grup.
 Desenul este o activitate de joc complexă ce
relevă aptitudinile intelectuale, motrice şi
trăsăturile de personalitate ale copilului.
• Factorii ce influenţează realizarea lui: perceptiv-motrici,
intelectuali şi afectivi.
– Din punct de vedere perceptiv-motric copilul va progresa pe
măsură ce posibilităţile sale perceptive şi abilităţile manuale vor
evolua. Etapele acestui progres sunt uşor de identificat pornind
de la reproducerea unui desen geometric.
– Din punct de vedere intelectual – specialiştii stabilesc gradul de
maturizare al capacităţilor intelectuale ale copilului (dezvoltarea
reprezentării mentale studiată prin achiziţia detaliilor si
dezvoltarea coordonării mentale).
– Din punct de vedere afectiv – în desenul liber copilul reprezintă
în mod spontan relaţiile sale cu părinţii şi cu alţi membri ai
familiei. Desenul permite explorarea personalităţii copilului
datorită valorii sale expresive, proiective, narative şi asociative.
Pentru copii cu afecțiuni neuromotorii mișcarea este foarte importantă. El va
reacționa prin inactivitate, ordonare, repetiție, imitație, activități de
construcție, de grup sau cu reguli.
– Inactivitatea se manifestă prin dezinteres și apare mai ales la începutul
programului terapeutic.
– Ordonarea jucăriilor implică reașezarea lor în altă ordine și apare frecvent în
timpul programului educativ.
– Jocurile de repetiție sunt importante pentru programul de recuperare și se
realizează cu ajutorul jucăriei făra a se acorda atenție aspectului de intenție.
– Jocurile de imitație se folosesc atunci când copilul ajunge să înțeleaga
seminficația unei miscări. Sunt jocuri de imitare a unui eveniment din familie
ceea ce permite realizarea mișcării, identificarea ei și orientarea.
– Jocurile de construcție sunt rar folosite în programele terapeutice, dar ele
impun acțiuni de ansamblare și ordonare. Sunt rar preferate de copii cu
deficiențe fizice deoarece impun o abilitate motrică fină.
– Jocul cu reguli impune existența unui grup de copii.
– Jucăriile destinate copiilor cu deficiențe fizice vor fi:
 senzorio-motorii – jocuri de construcție, ansamblare, mingi, jocuri în nisip, cuburi, jocării
mobile, mecanice, roabe, basculante;
 care stimulează inteligența – loto, domino, puzzle, cuburi, jocuri de constructive, gândire;
 stimulează viața afectivă –desen, muzicale, păpuși, ferme, școli;
 dezvoltă relațiile sociale – jocuri în doi : cări de joc, jocuri cu numere, cu temă;
 sportive – bicicletă, balansoar, cercuri, topogane.
 Jucăriile trebuie alese după criterii:
• securitate;
• manevrabilitate;
• adaptare la copil;
• soliditate;
• interesul manifestat de
copil;
• descoperirea activă;
• achiziția;
• adaptarea la joc;
• raport calitate-preț;
• posibilitatea de creație;
• dezvoltarea personalității
și a afectivității;
• estetica;
• ererea copilului;
• relația copil-copil;
• relația copil-adult;
• polivalența.
 Câteva sfaturi pentru părinți
• materialul de joc trebuie să fie același cu cel folosit în gradiniță; se va insista pe jocul în apă sau
nisip;
• colțul jucăriilor plasat în așa fel încât să fie necesară deplasatea pentru a ajunge la ele;
• apa este un excelent mediu de joc; copilul spală păpușa, toarnă apa, spală rufele ceea ce stimulează
echilibrul, concentrarea și coordonarea;
• cutia cu nisip permite jocul în poziție culcat sau așezat, construcțiile din nisip dezvoltă abilitățile.
Copilul cu IMC nu trebuie lăsat liniștit în pat. El trebuie pus pe podea fără pătură și cu tălpile goale. El se
va mișca liber, mai ales daca are în față o jucărie. Se va deplasa pentru a ajunge la jucărie și pentru a
o apuca. Copilul așezat pe jos este strigat, el va ridica capul pentru a căuta persoana care îl strigă.
Ulterior, încearcă să se deplaseze pentru a ajunge la ea. Im timpul jocurilor copilul va fi protejat de
perne pentru a nu se lovi.
• Stimularea poziției așezat - mama se așează pe jos și pune copilul între coaapse; copilul este
protejat de mamă dar exersează poziția asezat cu ajutorul jocurilor.
• Dacă copilul nu se târăște – se poate folosi un plan înclinat care permite stabilirea relațiilor dintre
mișcările brațelor și ale membrelor; inițial unghiul este mare pentru a produce alunecarea dar apoi
devine din ce în ce mai mic pentru înaintare;
• Prehensiunea –jocuri cu obiecte mici puse inițial în mâna copilului; se ajunge treptat la manevrare.
Afecțiuni neurologice evolutive – au nevoie de ajutor și încurajare dar fără compatație. Sunt angajați
doar în activitățile pe care le pot face. Preferat colecțiile, cuvintele încrucișate.
Afecțiuni reumatismale - copilul este preocupat de boală datorită durerilor; sunt capabili să croiască, să
confecționeze din diverse materiale – carton, material cerat; aceste jocuri dezvoltă abilitățile
manuale.
Afecțiuni osteo-articulare – suferă operații dificile, sunt mult timp imobilizați; au nevoie de jucării mici,
ușor de manevrat în pat – jocuri cu numere, LEGO, cărți cu imagini, cărți de colorat.
Activitățile fizice și sportive
la persoanele cu dizablități
 Persoanele cu dizabilităţi beneficiază de
strategii de ansamblu care urmăresc să
asigure acestora o participare cât mai larg
posibilă la viaţa social-economică şi un grad
cât mai înalt de autonomie.
Activități fizice și sportive la persoane
cu dizabilități

• Activități fizice și sportive de timp liber – organizate și

neorganizate
• Activități sportive în în sistemul de învățământ (în școlile
de masă, în școlile speciale, în centre de recuperare)
• Activități fizice și sportive organizate în instituții
neguvernamentale (asociații, cluburi, centre de
recuperare etc.)
 Sport la persoane cu dizabilități/sport
adaptat

Sport adaptat Sport adaptat

Sport terapie de extrem
performanță
 Sport terapie
- Sportul face parte din reeducarea funcțională a pacienților
cu dizabilități, iar practicarea diferitelor activitați sportive
ajută la dezvoltarea stării fizice și de sănătate a unor astfel
de persoane.
- este important a se identifica și modifica, în funcție de
necesitați, sporturile la care persoanele cu dizabilități
senzoriale sau ortopedice pot participa.
 Sport adaptat de performanță
• Practicarea ramurilor sportive adaptate în competiții pentru
persoane cu același tip de dizabilitate
• Adaptarea regulilor ramurilor sportive în funcție de tipurile de
deficiențe
• Inventarea unor noi sporturi pentru diferite dizabilități
(goalball, bocccia etc.)
• Instituționalizarea sportului pentru persoane cu dizabilități
(cluburi sportive, legitimări ale sportivilor, participare în
competiții pe nivele diferite, în funcție de gen
• Sporturile adaptate extreme
 Special Olympics
În 20 iulie 1968, Districtul Chicago Park împreună cu
Fundația Kennedy, proiectează și organizează primele Jocuri
Internaționale de Vară Special Olympics, în Chicago.

La competiție au participat 1000 de sportivi cu dizabilități

intelectuale din 26 de state americane și Canada, care au
concurat în probe de atletism, hochei în sală și natație.
 -Copii si adulți cu dizabilități
intelectuale
Cine participă?
- Copii şi adulţi cu Sindrom Down

Deviza Special Olympics

VREAU SĂ CÂŞTIG, DAR DACĂ NU POT CÂŞTIGA,

VREAU SĂ FIU BRAV ÎN ÎNCERCAREA MEA!
 Special Olympics este un program
internaţional care implică:

Peste 2.25 milioane sportivi Special Olympics

Peste 200 de programe Special Olympics

Sportivi in peste 150 de tari in lume

26 de sporturi olimpice

7 birouri regionale – Belgia; Egipt; Zimbabwe; India; China; Brazilia; USA

Peste 1 milion de voluntari in lume

Peste 140,000 de antrenori in lume

Peste 20,000 de competitii sportive in lume

Sporturile de vară Special Sporturile de iarnă
Olympics Special Olympics

• Natație
• Atletism
• Baschet •Schi alpin
• Bowling •Schi fond
• Ciclism •Patinaj artistic
• Călărie •Hochei
• Fotbal •Patinaj de viteză
• Golf
• Gimnastică ( ritmică și artistică)
• Haltere
• Patinaj pe role
• Softball
• Tenis de masă
• Tenis
• Volei
 Sporturi și evenimente interzise la
Special Olympics
• Atletism – Sulița, Disc, Ciocan, Săritura cu
prăjina, Triplu salt
• Natație – Sărituri de la platforma
• Gimnastica – Trambulina
• Schi Fond – Biatlon, Sărituri
• Arte Marțiale exceptând Judo
• Altele – Rugby, Tir, Scrimă, Tir cu arcul
 Jocurile Paralimpice
Prima ediție a Jocurilor Paralimpice a avut loc în Roma, Italia, în 1960
şi a implicat 400 de sportivi din 23 de ţări. Iniţial, doar sportivii în scaune rulante
au fost invitați să concureze. Din acel moment, Jocurile Paralimpice au crescut
spectaculos.
La începutul anului 1960 după Jocurile Olimpice de la Roma, aceste jocuri s-au
numit Jocurile Olimpice pentru invalizi.

Jocurile Paralimpice sau Paralimpism este o formă a Jocurilor Olimpice la care

participă persoane cu dizabilităţi.
Primele Jocuri Paralimpice au avut loc în anul 1948, de atunci aceste competiţii
au loc regulat la câteva săptămâni după Jocurile Olimpice.

1948 - Sir Ludwig Guttman organizează, la Stoke Mandeville, Anglia, prima competiţie
sportivă pentru persoanele mutilate de război
1960 - Primele Jocuri Paralimpice de Vară, la Roma, Italia
1976 - Primele Jocuri Paralimpice de Iarnă, în Örnsköldsvik, Suedia

S-a ajuns la participarea a peste 4200 de sportivi din 166 de ţări la Jocurile de vară şi la
506 de sportivi din 44 de ţări la Jocurile de iarnă.
 -persoane cu deficienţe de vedere

-persoane cu dizabilităţi fizice

- sportivi cu amputări
Cine participă?
- persoane cu paralizie cerebrală

- persoane cu leziuni ale măduvei spinării

- “Les autres” – sportivi cu un handicap fizic, care nu

aparțin niciuneia din categoriile menționate anterior (de
exemplu, persoanele cu distrofie musculară).

Deviza Jocurilor Paralimpice

SPORTUL ESTE PENTRU TOŢI!

 Jocurile Paralimpice Jocurile Paralimpice de
iarnă
Tir cu arc de vară
Atletism
Ciclism
Călărie
Fotbal Schi alpin
Haltere Hochei de gheață
Canotaj Curling
Tir sportiv Biatlon
Natație
Tenis de masă
Volei
Baschet specific persoanelor cu handicap
Scrimă
Rugby
Tenis de câmp
+
Boccia
Goalball
Powerlifting
Rugby în fotoliu rulant
 România la Jocurile Paralimpice

- Prima participare – 1972 la Heidelberg (reprezentaţi de o singură persoană, Alex

Peer, în cadrul competiției de tenis de masă).

- Următoarea participare a României a venit cu 24 de ani mai târziu, in 1996, când o

singură persoană, Berbec Aurel, actual antrenor național, a participat în cadrul competiției
de powerlifting.

- 2012, la Londra, am fost reprezentaţi de 6 sportivi Florin Cojoc, Eduard Carol

Novak (medalie de aur la ciclism), Imre Torok, Naomi Ciorap, Samuel Ciorap şi
Dacian Makszin

2016, la Rio, delegaţia României a inclus 12 sportivi la 6 discipline sportive (atletism,

ciclism, judo pentru nevăzători, kaiac, înot, tenis de masă), obţinând o medalie de bronz
prin Alexandru Bologa, la judo pentru nevăzători, categoria 60 kg
 Deaflympics
• I dată în 1924 la Paris la inițiativa Comitetului Internațional al Sporturilor pentru
Persoanele Surde (ICSD) sub denumirea de Jocurile Tăcute
• La I ediție au fost 148 sportivi din nouă țări, inclusiv România, acum, peste 2700 de
sportivi din 83 de țări afiliate
• la jocurile de iarnă au participat la prima ediție în 1949 de la
• Seefeld, Austria, 33 de sportivi din 5 țări, iar în 2015 – 336 sportivi din 27 de țări).
• În 2013, numărul națiunilor afiliate la ICSD era de 104
• Fondatorul Jocurilor Tăcute este francezul Eugène Rubens-Alcais (sportiv campion la
ciclism și hipoacuzic) care împreună cu un alt sportiv hipoacuzic și campion la atletism
și tenis, belgianul Antoine Dresse, au construit și organizat această întrecere.
• toate persoanele implicate, de la sportivi la arbitri, trebuie să fie cu deficiențe de auz.
• Deaflympics – iarnă și vară, o dată la 4 ani, diferit de JO sau JP, locații diferite
• 19 ramuri sportive pentru ediția de vară și din 5 discipline pentru ediția de iarnă.
Regulile sunt adaptate (semnalele acustice
• și limbajul semnelor).
• În România, Asociația Națională a Surzilor, înființată în 1919, cu 31 de filiale.
• Majoritatea cluburilor sportive din țară sunt denumite Tăcerea (de exemplu, Asociația
Sportivă Tăcerea Iași).
 Jocurile Invictus
• Adresate soldaților răniți, răniși sau bolnavi, veteranilor de război
• Inspirate de Jocurile Warrior (USA)
• I dată organizate în 2014, Londra, UK (14 națiuni, 300 sportivi, baschet în scaun
cu rotile, volei în așezat, canotaj în sală)
• Sub patronajul prințului Harry, Duce de Sussex
• 2016 – Orlando, USA – 15 națiuni, inclusiv România
• 2017 – Toronto, Canada – 17 națiuni la 12 ramuri sportive
• 2018 – Sydney, Australia – 18 națiuni, 500 de sportivi
• 2020 – Haga, Olanda
• România participă în 2017 (6 probe) 4 medalii, din care 1 de aur, 15 sportivi
• România în 2018 - 15 sportivi, 5 medalii (2 aur, 1 argint, 2 bronz)
Terapia ocupațională
Ergoterapia
• TO - ”Formă de tratament care foloseşte activităţi şi metode
specifice, pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a
desfăşura activităţile necesare vieţii individului, de a compensa
disfuncţii şi de a diminua deficienţele fizice". (American
Occupational Therapy Association)

• TO - o metoda de tratament a anumitor tulburări fizice sau

mentale, prescrisa de medic si aplicata de specialisti
calificati, folosind munca, sau orice alta ocupatie, in
vederea vindecarii afectiunii sau sechelelor sale"
(Enciclopedia franceză de Kinesitherapie).
• Ergoterapia (E.) ergo - greaca – “a munci “ - metoda cu scop
productiv cu valoare materială definită.

• E. este o formă particulară a kinetoterapiei prin care se

înţelege „orice activitate recomandată şi depusă în
scopul grăbirii vindecării bolnavului". Este deci o terapie
care se realizează prin muncă.
Principalele obiective ale TO

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere simple sau multiple;

- reeducarea mijloacelor de exprimare;

- restabilirea independenţei bolnavului, sub aspect psiho-somatic ;

- menţinerea sănătăţii generale vizând dezvoltarea armonioasă a
copiilor ;

- creşterea calităţii vieţii pacienţilor;

Obiectivele E.:

• dezvoltarea deprinderilor manuale

• dezvoltarea respectului față de rezultatele muncii lor
• consolidarea deprinderilor tehnice (ex. tăiat, lipit, îndoit,
bobinat, înșurubat și formarea unor noi deprinderi- împletitul,
îmbinarea
• consolidarea abilităților de a finaliza lucrul început și
disciplina păstrării materialelor în ordine
• educarea răbdării, respectării regulei, cooperarea cu alte
persoane în vederea realizării unor lucrări de grup
• familiarizarea persoanelor cu dizabilități cu diferite
materiale, pe careîincep să le analizeze în timp ce le folosesc:
formă, mărime, culoare, consistență.
 Formele TO și E.

TO E.
- Criteriul obiectivelor urmărite: Criteriul obiectivelor urmărite:
- recreațională - recreativă

- funcțională - funcțională

- profesională - orientativă

(Sbenghe) - retribuită

- Criteriul mijloacelor utilizate

- prin învățare

- ludoterapie

- ergoterapie
 Funcţiile TO

• să realizeze însuşirea de către subiect a unei deprinderi pierdute sau

cu un nivel redus de funcţionare;
• să contribuie la învăţarea de noi deprinderi şi abilităţi menite să le
compenseze pe cele care au dispărut din diverse motive, în funcție de
de nivelul educaţional al subiectului, caracteristicile deficienţei, statutul
prezent, mediul cultural în care trăieşte şi motivaţia sa pentru
schimbare.
• educarea pacientului, precum și a familiei acestuia/îngrijitorul sau a
altor persoane în scopul de a realiza intervențiile posibile de asistare-
ajutorare a pacientului.
 Etapele TO
Procesul de TO este deosebit de complex, iar desfășurarea sa,
în mod științific, necesită parcurgerea următoarelor etape:
1 – evaluarea şi interpretarea nevoilor subiectului (generală
făcută de medic/psiholog, specifică – făcută de terapeut);
2 – planificarea intervenției (alegerea obiectivelor; elaborarea
planului terapeutic; aplicarea planului în practică);
3 – selecționarea şi adaptarea echipamentelor folosite (adaptări
ale diferitelor dispozitive - dimensiune, forma, înălțime etc.);
4 – înregistrarea şi aprecierea progreselor realizate (evaluări
intermediare și finale ale rezultatelor procesului de terapie).
 Efectele TO și ale E.
- Efecte fizice - reeducarea gestualității, a îndemânării, readaptarea
subiectilor la efort, învațarea de abilități noi, adaptate care să
permită utilizarea unor obiecte/instrumente de muncă, dezvoltarea
deprinderilor manuale, redobândirea autonomiei primare cotidiene,
etc.
- Efecte psihologice - autoevaluarea în progresele individuale,
crește dorința de recuperare a subiecților, dezvoltarea expresivității,
încredere în sine, stimă de sine, imapgine de sine, cooperare,
colaborare, comuciativitate, calități moral-volitive, dezvoltarea
respectului față de rezultatele muncii etc.
- Efecte sociale – (re)integrarea psiho-socială, dezvoltarea relațiilor
cu ceilalți, revenirea la o activitate profesională cu efect de realizare,
oportunitatea pentru reorientare profesională, activități desfășurate
în grup, producerea unor bunuri ce pot fi valorificate, creșterea
participării subiecților la diferite activități etc.
 TO la copii – principii de lucru
• Intervenție cât mai precoce, ştiindu-se ce rol important are începerea
tratamentului precoce mai ales la copii.
• Se ține cont de: felul deficienţei, de nivelul performantei fizice şi psihice, de starea
senzorială şi perceptivă, cât şi de repercursiunile pe care le au privaţiunile copilului
handicapat, eforturile ar fi incomplete şi terapeutice neadecvate.
• Important este contactul pe care îl are copilul cu lumea exterioară, cu natura,
plantele şi animalele. Acest contact îl maturizeaza şi îl îmbogăţeşte, aducându-i un
mare progres afectiv şi psihomotor.
• Relația terapeutului cu familia și cadrul/cadrele didactice
• În lucrul cu copilul se au în vedere următoarele aspecte:
– să nu obosească copilul;
– să-i respecte ritmul, stereotipul dinamic propriu;
– să îndemne copilul să confecţioneze anumite obiecte, care vor fi ale lui;
– terapeutul trebuie să vorbească cu copilul pe timpul tratamentului;
– sala de joacă trebuie să fie independentă şi liniştită, cu geamuri mari, înalte,
pentru ca lumea exterioară să nu distragă atenţia copilului
– variabilitatea activităților și schimbarea frecventă a acestora în funcție de
puterea de concentrare a copilului
 Obiective ale TO la copii
• pregătirea progresivă şi raţională a copilului pentru activităţile cotidiene
cu un grad cât mai mare de independentă, educarea generală a copilului,
cât şi a familiei acestuia pentu a şti să se comporte cu copilul deficient.
Acest obiectiv poate fi impărţit în alte câteva obiective:
– câştigarea indendenţei în ceea ce priveşte alimentarea, prin adaptarea
tacâmurilor şi prin învăţarea modului de a se servi de ele. Intervenţia
terapiei ocupaţionale nu va fi continuă ci episodică şi de scurtă durată,
deoarece masa nu trebuie transformată în exerciţiu de reeducare.
– câştigarea independenţei vestimentare, prin învăţarea treptată a
modului în care copilul îşi pune sau scoate unele obiecte de
vestimentaţie, dar acest lucru numai în cadrul real şi bine motivat
(echiparea pentru şedinţa de kinetoterapie, ieşirea la plimbare, înainte
de baie, etc.)
– câştigarea independenţei de mişcare – amenajarea locuinţei.
• pregătirea pentru activităţile şcolare (învăţare, scrisul, cititul).
• folosirea dispozitivelor ajutătoare.
În cadrul programelor de TO, terapeutul poate să aleagă ocupaţii diverse şi să aleagă
între:
 ocupaţii pasive:
 audiţii, proiecţii, poveşti în planşe, jocuri de umbre ale mâinilor şi degetelor, ocupaţii care vor destinde copilul fără
a-l obosi;
 ocupaţii uşoare, efectuate fie în pat, fie la masa de lucru ca: jocuri de construcţii, mai mult sau mai putin dificile,
joaca la cutia cu nisip, jocuri colective, etc.
 desen, pictură, gravură, mânuit marionete, scris, sculptura
 ocupații active
 diverse sporturi sportive sau părţi ale acestora, şah cu piese grele, fotbal de
masa cu minge de ping-pong mobilizată cu pompiţe de mână, popice, jocuri cu
figurine de plumb etc.;

În momentul când vorbim de activităţi manuale, copilului trebuie să i se confere cât mai multă
libertate a gesturilor, deplasărilor şi apucărilor obiectelor, pentru dezvoltarea psihomotricităţii.
În acest sens se vor folosi activităti în care:
• copilul să pipăie, să vadă , să manevreze obiecte cât mai diverse ca formă, mărime, culoare şi
utilizare;
• să confecţioneze obiecte din hârtie, lână, piele, lemn, materiale plastice;
• copilul să-şi etaleze talentele folosind pirogravura pentru baieţi şi tricotajul pentru fete;
• materialele de joacă folosite sunt: mici jocuri electronice, animale divers colorate, cu care se
pot face exerciţii de clasificare, indentificare, trenuleţe electrice care îi familiarizează cu
electronica elementară, traforajul, cuburile, mozaicul, cusutul, care cizelează mişcările degetelor
şi creşte îndemânarea lor;
• învăţarea noţinunilor legate de animale îndrăgite de copii se pot realiza prin fotografii şi jucării,
iar apoi activităţi directe cu animale şi plante respective acvarii cu peşti pe care copiii să-i
hrănească, alte activităţi de îngrijire şi hrănire a altor animale şi de sădire şi îngrijire a plantelor;
 Terapia ocupaţională poate fi clasificata astfel:
• TO recreativă:
– tehnici de exprimare: desen, pictură, gravură, mânuit marionete, scris, sculptura,
etc.;
– tehnici sportive: diverse sporturi sportive sau părţi ale acestora;
– tehnici recreative, jocuri sportive adaptate persoanelor cu handicap: şah cu piese
grele, fotbal de masa cu minge de ping-pong mobilizată cu pompiţe de mână,
popice, jocuri cu figurine de plumb etc.;
• TO funcţională reprezintă o formă de ergoterapie dirijată şi controlată si care are ca
scop executarea unor anumite mişcări în cadrul muncii sau ocupaţiei respective în
care sunt incluse:
 tehnici de bază formate din unele activităţi practice încă de la începuturile societăţii umane, când
mainile omului prelucrau materiale prime de baza (lut, lemn, fier): împletitul, olăritul, ţesutul,
tâmplăria, feroneria;
 tehnici complementare, care reprezintă de fapt totalitatea restului activităţilor lucrative umane
dintre care: cartonajul, marochinăria, tipografia, strungăria, dactilografia, etc.
• TO profesională care se poate aplica în spitale bine dotate, cu centru de recuperare
bine utilat în şcoli profesionale specializate sau în ateliere şcolare, de pe lângă
interprinderi cu două subcategorii:
 TO pregătitoare pentru activiatea şcoalară şi orientarea profesională a copiilor;
 TO de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor în sensul reintegrării în munca desfăşurată anterior
îmbolnăvirii sau acidentatului sau a reorientării profesionale;
• Pe lângă tehnicile de bază şi cele complementare aceasta foloseşte şi tehnici de
”readaptare” formate din multitudinea şi diversitatea activităţilor zilnice casnice, familiale,
şcolare, recreative, profesionale şi sociale, modalităţi de deplasare. Aceste tehnici
adaptează mediul ambiant al handicapaţilor la propriile lor capacităţi funcţionale.
 Terapia ocupaţională la copilul cu afecţiuni
neuromotorii
• Mijloacele de recuperare sunt multiple şi diferite dar toate trebuie corelate pentru
atingerea scopului propus.
• Un loc important la copii îl ocupă jocul, care îi creează deosebita plăcere. Este valabil şi
pentru terapia ocupaţionala, primele jocuri care ii produc plăcerea sunt:
 jocuri derivate din contactele fizice simple (gâdilarea, mângâiere, frecarea nasului,
sărutul)
 jocuri vizuale care constau în aproprierea şi îndepărtarea feţelor, mişcarea buzelor,
ochilor, limbii şi capului.
 jocuri colective care au la bază cântatul, şoptitul, producerea unor sunete cu ajutorul
limbii şi buzelor, bătutul din palme, mototolirea unei coli de hârtie, mestecarea cu
linguriţa în ceaşcă sau bătutul în masă.
• Varietatea mişcărilor şi sunetelor îi produce copilului plăcere, îl face să se intereseze de
sunete. Treptat pornind de la aceste jocuri copilul îşi dezvoltă un anumit mod de
comportament social.
• Pentru o dezvoltare psihomotorie armonioasă copilul handicapat neuromotor are
nevoie de activităţi de plasare şi transfer ale corpului, de mobilizare a segmentelor
corporale, de apucare, manipulare şi transformare a obiectelor. Terapeutul ocupaţional
va trebui printr-o consolidare minutioasă a celor observate să deceleze toate noile
perturbări, adaptându-se neincetat noilor situaţii.
• Captarea autonomiei constituie o succesiune metodică de diverse adaptări la
intependenţă, plecând de la cea mai elementară , respectiv dusul obiectelor la gură.
 Rezumat
• TO are drept scop corectarea urmărilor bolii ce a determinat dizabilitatea sau handicapul,
dezvoltarea deprinderilor adaptative pentru ca o persoana cu un grad de incapacitate sa-si poata
puna in valoare intregul potential restant in vederea recuperarii pacientului, atat pe plan familial,
cat si profesional prin integrarea intr-o activitate utila la cel mai inalt nivel accesibil lui.
• In esență, recuperarea e procesul care face capabilă o persoană cu un oarecare grad de
incapacitate să-și folosească mai bine potențialul restant într-un context social cât mai aproape
de normal.
• TO/E. urmareşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene, adică redobândirea
autonomiei şi reintegrarea psiho-socială (reluarea relaţiilor cu mediul psiho-social).
• Există o TO de funcţie, aplicată în stările mai grave, în care bolnavul a pierdut şi obişnuinţele
primare, instinctuale, pe care trebuie să le recapete (alimentaţie, toaletă zilnică,
echipare/dezechipare).
• Alteori, se urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute (activităţi recreative, hobbyterapia,
activităţi de utilitate practică, grădinărit, bricolaj, lectura, audiţii muzicale, spectacole,
floricultura, grădinarit, ţesătorie, împletituri, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, pirogravura,
traforaj etc.etc.) după interesele și preferințele, experientele personale ale subiecților. Vor fi
evitate activităţile grele.