Curs Metode de Cercetare KMS

Metode de cercetare științifică în știința sportului și educației fizice - note de curs - KMS
FIŞA DISCIPLINEI
1. Date despre program

1.1 Instituţia de învăţământ superior Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
1.2 Facultatea Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
1.3 Departamentul Educaţie Fizică şi Sport
1.4 Domeniul de studii Kinetoterapie
1.5 Ciclul de studii Studii universitare de licenţă
1.6 Programul de studii / Calificarea KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ
2. Date despre disciplină

METODE DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ÎN ȘTIINȚA
2.1 Denumirea disciplinei
SPORTULUI ȘI EDUCAŢIE FIZICE
2.2 Titularul activităţilor de curs Lect.univ.dr. Petrea Renato Gabriel
2.3 Titularul activităţilor de seminar Lect.univ.dr. Petrea Renato Gabriel
2.4 An de studiu 3 2.5 Semestru 5 2.6 Tip de evaluare E 2.7 Regimul discipinei OB
* OB – Obligatoriu / OP – Opţional
3. Timpul total estimat (ore pe semestru şi activităţi didactice)

3.1 Număr de ore pe săptămână 3 din care: 3.2 curs 1 3.3. seminar/laborator 2
3.4 Total ore din planul de învăţământ 42 din care: 3.5. curs 14 3.6. seminar/laborator 28
Distribuţia fondului de timp Ore
Studiu după manual, suport de curs, bibliografie şi altele 15
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 15
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 20
Tutoriat 4
Examinări 2
Alte activităţi: participare la studii şi cercetări 2
3.7 Total ore studiu individual 58

3.8 Total ore pe semestru 100
3.9 Număr de credite 4
4. Precondiţii (dacă este cazul)

4.1 De curriculum Nu este cazul.
4.2 De competenţe Nu este cazul.
5. Condiţii (dacă este cazul) – față în față

5.1 de desfăşurare a cursului Sală de curs cu minim 70 de locuri, laptop şi videoproiector.
5.2 de desfăşurare a seminarului Sală de seminar cu minim 35 de locuri, laptop şi videoproiector.
1
6. Competenţe specifice acumulate
CP1. Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază

profesionale
Competenţe
ale domeniului cu orientare interdisciplinară.

CP2. Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent interdisciplinar
(Kinetoterapie şi motricitate specială).
CP3. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului.
transversale
Competenţe
CT1. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi

desfăşurarea activităţilor specifice intervenţiilor kinetoterapeutice.
CT2. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi adaptabilităţii la
cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală.
7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

7.1.
Obiectivul  Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor de cercetare în domeniul kinetoterapiei și
general al motricității speciale.
disciplinei
 Familiarizarea studenţilor cu terminologia specifică activităţii de cercetare în domeniul

7.2. kinetoterapiei și motricității speciale;
Obiectivele  Introducere în problematica cercetării în domeniul kinetoterapiei și motricității speciale;
specifice  Formarea cunoştinţelor necesare realizării unei lucrări de cercetare (lucrare de licenţă, articol
etc.) în domeniul kinetoterapiei și motricității speciale.
8. Conţinut
8.1 Curs Metode de predare Observaţii
Știința - delimitări conceptuale; Încadrarea kinetoterapiei și
motricității speciale în cadrul celorlalte ştiinţe. Prelegere academică
Prezentarea activităţii de cercetare şi a principalelor tipuri de (monolog, dialog)
1. 2 ore
cercetare utilizate în domeniul kinetoterapiei și motricității
speciale.
Cercetarea științifică, metodă, metodologie.
Prelegere academică
2. Prezentarea tehnicilor de evaluare și măsurare în domeniul 2 ore
(monolog, dialog)
kinetoterapiei și motricității speciale .
Metode de cercetare cu caracter general: Hermeneutică; Prelegere academică
3. 2 ore
Axiomatică; Euristică; Analogiei și Modelării. (monolog, dialog)
Metoda Istorică; Metoda Studiul Literaturii de Specialitate
4. (documentarea științifică în domeniul kinetoterapiei și 2 ore
(monolog, dialog)
motricității speciale ).
Metoda Studiului de Caz; Metoda Statistico-Matematică
5. (prelucrarea statistică a datelor în domeniul kinetoterapiei și 2 ore
motricității speciale). (monolog, dialog)
Metoda Observaţiei; Metoda Comparativă (longitudinală și Prelegere academică
6. 2 ore
transversală). (monolog, dialog)
Metoda Anchetei (anchetă, sondaj, populație, eșantion,
7. eșantionare); Metode și tehnici de tabelare și reprezentare 2 ore
(monolog, dialog)
grafică în domeniul kinetoterapiei și motricității speciale.
2
Bibliografie:
Referinţe principale:
 Petrea, R.G. (2022), Metode de Cercetare în Știința Sportului și Educației Fizice - Note de curs, Ed.
Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași.
 Chirazi, M., Petrea, R.G. (2016), Metode de cercetare științifică în educație fizică și sport, Ed. Universității
"Alexandru Ioan Cuza", Iași.
 Epuran M., Vâjială G.E. (2008), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti.
 Epuran M. (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale: exerciţii fizice, sport, fitness, Editura
FEST, Bucureşti.
 Epuran M., Marolicaru M (2000), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
Referinţe suplimentare:
 Petrea, R.G. (2019), Ghid metodologic pentru elaborarea lucrărilor de licență, disertație și gradul I în
domeniul educației fizice, sportului și kinetoterapiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
 Eco, U. (2014), Cum se face o teză de licență, Ediție revăzută, Ed. Polirom, Iași.
 Galea, I., Ardelean, V., Istvan, G. (2010), Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport :
sinteze şi aplicaţii, Ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad.
 Chelcea, S. (2007), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Ed. Economică,
București.
 Turcu I. (2007), Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov.
 Gagea A. (1999), Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Ed. Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti.
8.2 Seminar / Laborator Metode de predare Observaţii
Direcţii de cercetare, tematică, condiţii de realizare a titlului
1. unei cercetări (lucrare de licență, articol științific) în Metoda interactivă 2 ore
domeniul kinetoterapiei și motricității speciale.
Conţinutul şi structura unei lucrări de cercetare (lucrare de
2. licență, articol științific) în domeniul kinetoterapiei și 2 ore
Metoda interactivă
motricității speciale.
Condiţii de redactare şi prezentare a unei lucrări de
cercetare (lucrare de licență, articol științific) în domeniul Prelegere academică
3. 2 ore
kinetoterapiei și motricității speciale. Metoda interactivă
Identificarea şi prezentarea variabilelor (independentă,
dependentă), formularea ipotezelor, a scopului, Metoda interactivă
obiectivelor şi a sarcinilor de lucru în cadrul unei lucrări de Dezbatere, activităţi de
4. 2 ore
cercetare (lucrare de licență, articol științific) în domeniul grup
kinetoterapiei și motricității speciale.
Măsurarea în domeniul kinetoterapiei și motricității
5. Metoda interactivă 2 ore
speciale – în concordanţă cu titlul lucrării de licenţă.
Evaluare în domeniul kinetoterapiei și motricității speciale
6. – în concordanţă cu titlul lucrării de licenţă. Metoda interactivă 2 ore
Realizarea şi aplicarea unei fişe de observaţie în domeniul Prelegere academică
7. 2 ore
kinetoterapiei și motricității speciale. Metoda interactivă
Realizarea şi aplicarea unei fişe de observaţie în domeniul Prezentare de referate şi
8. 2 ore
kinetoterapiei și motricității speciale. discuţii tematice
Construirea şi aplicarea unor itemi sub formă de chestionar
9. şi/sau interviu în domeniul kinetoterapiei și motricității 2 ore
Metoda interactivă
speciale.
Verificarea nivelului de încredere a itemilor (variabilelor/
10. constructelor) prin intermediul softului SPSS, Coeficientul Prelegere academică 2 ore
Alpha Cronbach, în domeniul kinetoterapiei și motricității Demonstrare, exersare
speciale.
Testarea ipotezelor prin intermediul indicatorilor statistico-
11. matematici, Coeficientul Spearman şi Pearson, în domeniul 2 ore
Demostrare, exersare
Aplicarea şi semnificaţia (interpretarea) indicatorilor Prelegere academică
12. 2 ore
statistici: tendinţei centrale, dispersiei, în domeniul Metoda interactivă
3
Tabelarea, cuantificarea şi reprezentarea grafică a
13. rezultatelor unei cercetari în domeniul kinetoterapiei și 2 ore
Demonstrare, exersare
Realizarea şi prezentarea unui proiect pe baza temei de
14. licenţă: plan, subiecţi, probe, variabile, ipoteze, anticiparea Prezentare de referate şi 2 ore
unor rezultate etc., în domeniul kinetoterapiei și discuţii tematice
Bibliografie:
 Petrea, R.G. (2022) - Metode de Cercetare Științifică în Știința Sportului și Educației Fizice - Note de curs,
Ed. Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași.
 Petrea, R.G. (2019) - Ghid metodologic pentru elaborarea lucrărilor de licență, disertație și gradul I în
domeniul educației fizice, sportului și kinetoterapiei, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
 Chirazi, M., Petrea, R.G. (2016) - Metode de cercetare științifică în educație fizică și sport, Ed. Universității
"Alexandru Ioan Cuza", Iași.
 Chelcea S. (2010) - Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul
ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.
 Yin R.K. (2005) - Studiu de caz, desingnul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom, Iaşi.
9. Coroborarea conţinutului disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii, asociaţiilor

profesionale şi angajatorilor reprezentativi din domeniul aferent programului
 Studenţii vor avea capacitatea de a întocmi proiecte de cercetare, vor putea realiza lucrări de licenţă, articole
ştiinţifice în domeniul kinetoterapiei și motricității speciale. De asemenea, vor putea realiza studii de piaţă,
sondaje de opinii cu privire la fenomenul kinetoterapiei și motricității speciale. (persoanelor cu dizabilităţi,
copii predispuşi pentru a forma deficienţe de postură etc).
10. Evaluare – față în față

Tip 10.2 Metode de 10.3 Pondere în
10.1 Criterii de evaluare
activitate evaluare nota finală (%)
Învăţarea, redarea şi aplicarea corectă a noţiunilor şi

10.4
conceptelor specifice disciplinei Metode de cercetare Examen oral 60 %
Curs
şiinţifică în Știința Sportului și Educației Fizice
Realizarea şi prezentarea unui referat cu temă la alegere

10.5 folosind coret noţiunile şi terminologia specifică Notare curentă 20 %
Seminar domeniului kinetoterapiei și motricității speciale
Intervenţii la disuţii pe parcursul semestrului Notare curentă 20 %
10.6 Standard minim de performanţă
 Punctajul final calculat (media procentuală), se realizează prin însumarea rezultatului la examenul oral (60%)
şi activităţile de seminar (susţinerea referatului 20% şi intervenţii pe parcurs 20%), punctaj care trebuie să
reprezinte o notă de promovare (minim 5);
 50% prezenţă la cursul teoretic şi 100% prezenţă la seminarii;
 Realizarea și prezentarea referatului cu temă aleasă din subiectele de seminar. Nerealizarea referatului va
determina scăderea notei finale cu două puncte;
 Participarea activă şi conştientă la toate activităţile teoretice şi practice de la cursuri și seminarii.
4
Cursul nr. 1
ȘTIINȚA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE ȘTIINȚĂ

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1998) defineşte noţiunea de
„ştiinţă” ca fiind „ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea
obiectivă şi subiectivă” sau „ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al
cunoaşterii”.
Definirea conceptului de ştiinţă este cu atât mai dificilă cu cât se constată
complexitatea deosebită a fenomenului de studiat. Ştiinţa apare ca o teorie a
teoriilor, putând fi privită (studiată) din mai multe puncte de vedere.
Ştiinţa ca fenomen social, deosebit de complex, poate fi privită ca (Golbot,
1929 apud. Epuran, 2005):
• activitate umană;
• rezultat al activităţii umane;
• funcţie în satisfacerea unor trebuinţe social-umane.
De cele mai multe ori, definirea ştiinţei se face din punct de vedere al
rezultatelor la care aceasta ajunge.
Considerarea ştiinţei ca un fenomen în permanentă înnoire şi devenire îi
îndreptăţeşte pe unii autori să definească ştiinţa în acelaşi timp ca:
• un sistem de cunoştinţe controlate şi verificate - ştiinţa constituită;
• un sistem de cunoştinţe controlabile şi verificabile - ştiinţa în procesul
elaborării sale.
Din punct de vedre filosofic (Apostol & Banu, 1978) ştiinţa este definită ca
„un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi
gândire”. Aplicaţiile practice ale ştiinţei includ dezvoltarea producţiei materiale,
apărarea şi perfecţionarea fiinţei umane, transformarea relaţiilor sociale.
Cunoştinţele despre un anumit domeniu al realităţii alcătuiesc o ştiinţă numai
atunci când ele sunt reunite, pe baza principiilor şi legilor, într-o teorie închegată.
5
J.D. Bernal citat de Epuran (2005) prezintă principalele aspecte ale ştiinţei,
considerând că încercarea de a defini ştiinţa este „inutilă şi sterilă”. Bernal
consideră ştiinţa drept:
1) o instituţie în care lucrează zeci şi sute de mii de oameni (o profesie
specializată);
2) o metodă care nici pe departe nu este ceva definit, ci un proces evolutiv;
3) o acumulare de cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie. Ştiinţa este
cumulativă, fiecare om de ştiinţă adăugând ceva la fondul general de cunoştinţe.
În plus, ştiinţa este o descoperire continuă de noi fapte, legi şi teorii;
4) un factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei;
5) unul dintre cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor
faţă de univers şi faţă de om.
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici (1997) consideră ştiinţa ca
fiind: demersul strălucitor şi confortabil pe care condiţia umană îl consideră
drept cea mai mare realizare a ei, singura fiabilă şi singura care conferă lui
homo sapiens prestigiul său.
Nota definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică – îmbunătăţirea vieţii
sociale şi bunăstarea oamenilor.
1.2. CARACTERISTICILE ȘTIINȚEI

Mărgineanu (1968) prezintă trei caracteristici fundamentale ale ştiinţei:
1) Raţionalitatea: a) cunoaşterea cât mai exactă pe baza observaţiei şi a
experimentului, a unui număr cât mai mare de fenomene;
b) interpretarea lor printr-un număr cât mai redus de factori
determinanţi şi legi explicative;
2) Obiectivitatea: corespondenţa datelor despre lume şi imaginea ei în mintea
noastră;
3) Completitudinea: caracteristică a etapei actuale a ştiinţei în care pătrunde logica
şi matematica pentru sistematizare şi explicare.
6
Alături de cele trei caracteristici se află şi latura cognitivă a ştiinţei. Ea constă în

predicţia, construirea viitorului, proiectarea gândirii şi a activităţii în viitor, pe
baza datelor existente.
1.3. COMPONENTELE ȘTIINȚEI

Ştiinţa privită ca fenomen social şi activitate orientată spre producţie are
următoarele elemente componente (Epuran, 2005):
1) Domeniul - activitatea sau fenomenele supuse cercetărilor;
2) Rezultatele - materialul faptic şi „datele” (informaţiile) provenite din cercetare
(observaţie şi experimentare);
3) Ipotezele - care se formulează în legătură cu posibila relaţie dintre două sau mai
multe fenomene, evenimente sau obiecte şi care urmează să fie verificate
(confirmate sau infirmate);
4) Teoria - ca generalizare a datelor faptice care au fost confirmate de practica
investigaţiei ştiinţifice (concepte, legi, reguli, idei, modele interpretative);
5) Terminologia - ca limbaj specific fiecărui domeniu ştiinţific;
6) Metodologia - ca teorie a metodelor şi ansamblu de metode şi tehnici de
cercetare, prelucrare şi interpretare a datelor;
7) Specialiştii - cercetătorii domeniului, care sunt produsul instituţionalizării
ştiinţifice în epoca actuală.
1.4. FUNCȚIILE ȘTIINȚEI (SCOPUL ȘTIINȚEI)

Scopul ştiinţei poate fi exprimat prin următoarele funcţii (Epuran, 2005):
1) Descrierea - culegerea datelor şi descrierea caracteristicilor se face de fiecare
disciplină după obiectivele sau ţelurile proprii;
2) Explicarea - cel mai adesea cerute şi cel mai des oferite sunt explicaţiile
cauzale. Alte tipuri de explicaţii: prin mecanisme, prin probabilitate, teleologice 1
etc.;
1
teleologie = doctrină filosofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un
anumit scop, cu o anumită cauză finală; cercetare în funcție de scop.
7
3) Interpretarea - presupune o capacitate superioară de înţelegere de tip holistic a

fenomenelor (ireductibilitatea întregului la suma părților sale);
4) Predicţia - efectuarea de previziuni cu un grad mare de exactitate;
5) Controlul - presupune cunoaşterea logică şi metrică a cauzelor care produc
anumite efecte. El conferă teoriei ştiinţifice capacitatea de a fi eficientă practic.
1.5. ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE

Ştiinţa sportului și educației fizice a apărut şi s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu dezvoltarea ştiinţelor cu care are o strânsă legătură şi în acelaşi timp
odată cu dezvoltarea domeniului nostru. La baza evoluţiei au stat:
 conceptul filozofic despre educaţie;
 evoluţia ştiinţei educaţiei (astăzi ştiinţele educaţiei);
 evoluția ştiinţelor biologice care sprijină evoluţia şi definirea disciplinelor
fiziologie, biologie, kinesiologie etc.;
 științele medicale;
 ştiinţele logice (matematica, statistica, cibernetica);
 ştiinţele socio-umane (sociologie, filosofie, istorie).
Prin intermediul acestora s-au definitivat legi, principii, reguli proprii, s-a
definitivat obiectul de studiu (omul în mişcare) au fost valorificate şi concretizate
metodele de cercetare.
Ştiinţa sportului și educației fizice este o disciplină care are ca obiect de
studiu omul în mişcare specifică activităţii de educaţie fizică și sport, precum şi în
activităţile recreative sau destinate altor scopuri (refacere și recuperare medicală).
Denumirea de „educaţie fizică” sau „educaţie fizică şi sport” desemnează
activitatea şi nu ştiinţa domeniului, o profesie derivând dintr-o diversitate de
ştiinţe.
În domeniul activităţilor corporale cunoştinţele de igienă, anatomie,
fiziologie, psihologie, sociologie, ergonomie (studiul condițiilor de muncă în
vederea realizării unei adaptări optime a omului la acestea) etc. stau la baza
8
fundamentării ştiinţifice. Ştiinţa activităţilor corporale îşi fixează ca obiect de

studiu (domeniu de cercetare) omul în mişcare. Celelalte condiţii pentru existenţa
unei ştiinţe sunt:
 istoria specifică domeniului;
 metode adecvate de cercetare;
 terminologie specifică;
 cadru instituţionalizat (instituţii specializate şi specialişti cu grad înalt de
calificare).
1.6. ETAPELE DEZVOLTĂRII ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI

FIZICE
Ca multe alte ştiinţe noi, ştiinţa sportului și educației fizice s-a format prin
sinteza multidisciplinară. Este un produs al ultimelor decenii având ca fenomene
generatoare, pe de o parte evoluţia impetuoasă a fenomenului de educaţie fizică şi
sport devenit fenomen social, economic şi politic de mare anvergură, iar pe de altă
parte de diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de
graniţă şi apariţia celor integrative.
Etapele dezvoltării științei sportului și educației fizice sunt:
 Etapa I - etapa preştiinţifică: în care domeniul educaţiei fizice şi sportului este
studiat de specialiştii ştiinţelor particulare;
 Etapa a II – caracterizată prin manifestarea tot mai intensă a tendinţei de
aplicare în practică a cercetărilor efectuate de diferite ştiinţe particulare.
Această etapă poartă amprenta multidisciplinarităţii în care lipseşte elementul
sintetizator.
 Etapa a III – etapa în care activităţile corporale devin obiect de
cercetare pentru ele însele, sunt studiate din interior de specialişti, cu
independenţă şi responsabilitate. Cercetările din această etapă au caracter de
interdisciplinaritate. Delimitarea şi denumirea domeniului a provocat o serie
întreagă de dezbateri între specialiştii domeniului din toate ţările.
9
REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 1
REZUMAT
 Definiții ale noțiunii de știință
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1998) defineşte noţiunea de
„ştiinţă” ca fiind „ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea
obiectivă şi subiectivă” sau „ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al
cunoaşterii”.
Din punct de vedre filosofic (Apostol & Banu, 1978) ştiinţa este definită ca „un
ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire”.
 Caracteristicile științei:
1) Raționalitatea; 2) Obiectivitatea;
3) Completitudinea; 4) Latura cognitivă.
 Componentele științei:
1) Domeniul; 2) Rezultatele; 3) Ipotezele;
4) Teoria; 5) Terminologia; 6) Metodologia; 7) Specialiștii.
 Funcțiile științei (scopul științei):
1) Descrierea; 2) Explicarea; 3) Interpretarea;
4) Predicția; 5) Controlul
 Știința educației fizice și sportului
Ştiinţa sportului și educației fizice este o disciplină care are ca obiect de studiu
omul în mişcare specifică activităţii de educaţie fizică și sport, precum şi în
activităţile recreative sau destinate altor scopuri (refacere și recuperare medicală).
Denumirea de „educaţie fizică” sau „educaţie fizică şi sport” desemnează
activitatea şi nu ştiinţa domeniului, o profesie derivând dintr-o diversitate de
ştiinţe.
În domeniul activităţilor corporale cunoştinţele de igienă, anatomie, fiziologie,
psihologie, sociologie, ergonomie (disciplină care se ocupă cu studiul condițiilor
10
de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la acestea) etc. stau
la baza fundamentării ştiinţifice.
Ştiinţa activităţilor corporale îşi fixează ca obiect de studiu (domeniu de
cercetare) „omul în mişcare”. Celelalte condiţii pentru existenţa unei ştiinţe sunt:
1) istoria specifică domeniului; 2) metode adecvate de cercetare;
3) terminologie specifică; 4) cadru instituţionalizat (instituţii şi specialişti).
TEME (posibile subiecte pentru examen)

1) Definiți știința.
2) Care sunt caracteristicile științei?
3) Care sunt componentele științei?
4) Care sunt funcțiile științei?
5) Definiți știința educației fizice și sportului.
6) Încadrați știința sportului și educației fizice în cadrul științelor generale.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998). Dicționarul
Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a, București: Editura Univers
Enciclopedic.
2) Apostol, P. & Banu, I. (1978). Dicționarul de filozofie. București: Editura
Politică.
3) Bălăceanu-Stolnici, C. (1997). Cunoaștere și știință. Constanța: Editura
Fundației „Andrei Șaguna”.
4) Epuran, M. (2005). Metodologia cercetării activităților corporale. Exerciții
fizice, Sport, Fitness. București: Editura FEST.
5) Mărgineanu, N. (1968). Natura științei. București: Editura Științifică.
11
Cursul nr. 2
CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ, METODĂ, METODOLOGIE
2.1. CERCETAREA CA ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ
În domeniul ştiinţei, cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi

rezultatul acestora desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat
pentru acumularea şi prelucrarea de date şi informaţii într-un anumit domeniu al
realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în
cunoaşterea şi practica acestui domeniu (Epuran, 2005). Noţiunea de cercetare
este corelată celei de ştiinţă, căci aceasta din urmă nu se realizează în afara
cercetării. Pentru unii autori cercetarea este una dintre cele două funcţii ale
ştiinţei, cea de a doua fiind cea de interpretare. Cum ştiinţa nu este numai
acumulare de cunoştinţe veridice despre realitate, ci şi metodă, cale de dobândire a
acestor cunoştinţe, este firesc ca ea să fie caracterizată şi prin aspecte
metodologice de cercetare.
Scopul general al cercetării ştiinţifice este reprezintat de: optimizarea
calităţii vieţii omului.
Criterii pentru ca o cercetare să fie științifică
Pentru Singer (1979 apud. Marcus, 1988) cercetarea este ştiinţifică dacă
foloseşte:
 ipoteze explicite;
 procedee repetabile;
 tehnici precise de observare şi măsurare;
 metode matematice de prelucrare şi interpretare a rezultatelor (obţinute prin
observare şi măsurare).
Demersul este ştiinţific dacă:
 este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial, nepărtinitor;
 este verificat, controlat, observat, măsurat şi interpretat logic;
12
 este desfăşurat metodic.

Cu alte cuvinte, este efectuat conform normelor caracteristice ale ştiinţei, pe care
le vom cunoaşte în continuare.
Spiritul ştiinţific
Reprezintă predispoziţia minţii spre ştiinţă, adică pentru cunoştinţe
obiective şi universale. Spiritul ştiinţific, considerat spirit pozitiv, constă în:
 acceptă numai faptele controlate, ideile clare şi are permanent nevoie de
dovezi;
 exclude subiectivismul, credinţele, pasiunile şi relativitatea cunoştinţelor
noastre senzoriale;
„spirit critic aplicat unui obiect pozitiv” după expresia lui Auguste Comte
(sociologul şi filosoful francez, fondatorul teoriei pozitivismului - - știința și
filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor, ci se
mulțumește cu studiul datelor experienței).
Explicaţia ştiinţifică este opusă celei mistice, care explică fenomenele prin
intervenţia unei puteri supranaturale.
Sociologul francez Edmond Goblot consideră spiritul ştiinţific ca fiind
constituit din calităţile intelectuale ale cercetătorului, care sunt (Epuran, 2005):
 creativitatea (invenţia);
 dragostea pentru adevăr;
 sinceritatea intelectuală;
 capacitatea de pătrundere şi profunzime a gândirii.
Formarea conceptului „ştiințific”
Acesta parcurge în general mai multe etape (Epuran, 2005):
1) deosebirea dintre faptele percepute de cele ştiinţifice (măsurate);
2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea;
3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun al unui grup de fapte, obiecte
sau experienţe);
4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor;
13
5) legea, care stabileşte raporturile constante între fenomene şi care unifică fapte
sau observaţii;
6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universal.
Scopul cercetării poate fi exprimat prin (Mărgineanu, 1968):
- cunoaştere; - predicţie;
- rezolvarea de probleme practice; - control;
- descriere; - interpretare;
- explicare; - verificare.
Caracteristicile cercetării științifice
B. W. Tuckmann (1978) apud. Epuran (2005) evidenţiază cinci caracteristici ale
cercetării:
1) Cercetarea este sistematică
Desfăşurarea cercetării, în rezolvarea problemei, se realizează prin:
 identificarea şi etichetarea variabilelor;
 proiectul de cercetare care verifică relaţia dintre variabile (ipoteza);
 recoltarea datelor care, raportate la variabile, permit
 evaluarea problemei şi a ipotezei (ipotezelor).
2) Cercetarea trebuie să fie logică
Examinarea procedeelor utilizate în cercetare îi permite cercetătorului să evalueze
concluziile care au fost formulate;
3) Cercetarea este empirică
Cercetătorul recoltează date pe baza cărora îşi formulează deciziile;
4) Cercetarea este reductivă
Cercetarea utilizează multe evenimente (date) individuale şi stabileşte relaţii
generale.
5) Cercetarea trebuie să fie replicabilă
Procesul cercetării este înregistrat, fapt care permite şi altora să verifice rezultatele
prin repetarea cercetării sau să construiască o cercetare viitoare pe baza
rezultatelor precedente.
14
Cerinţele abordării cercetării ştiinţifice

1) Controlul: eliminarea intervenției variabilelor externe, care ar putea influenţa
desfăşurarea proiectului de cercetare;
2) Definirea variabilelor şi a termenilor „speciali”: precizarea și delimitarea cât
mai precisă a cercetării;
3) Replicaţia: posibilitatea ca activitatea de cercetare şi rezultatele ei să fie
reproduse şi de alţii, dacă se respectă condiţiile similare.
2.2. TIPURI DE CERCETARE

În funcţie de obiectivele pe care le are cercetarea poate fi de patru feluri:
1) cercetare fundamentală; 3) cercetarea pentru dezvoltare;
2) cercetare aplicativă; 4) cercetarea operațională.
Cercetarea fundamentală (pură sau de bază) urmăreşte să stabilească
explicaţii pentru fenomene şi procese, să descopere noi fenomene şi legi ale
realităţii, ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie a domeniului și, astfel, să
lărgească orizontul de cunoaştere. Ea asigură baza teoretică a unui anumit
domeniu de activitate, în ea încadrându-se investigaţiile sub formă de studii
teoretice sau cercetări experimentale care conduc în final la constituirea cadrului
şi conţinutului principal al ştiinţei unui domeniu.
Într-o formulare succintă şi schematică putem spune că cercetarea
fundamentală porneşte din curiozitatea epistemică2 a omului de ştiinţă,
impulsionată de viaţă, care se desfăşoară pe baza metodelor de cercetare şi care
conduce la o mai bună înţelegere a realităţii, la formularea de noi teorii şi legi şi la
predicţii cu privire la dinamica şi determinarea unei noi categorii de fenomene,
furnizând ipoteze pentru cercetarea aplicativă.
Cercetarea aplicativă are intenţionalitate practică declarată, aplicativitatea
rezultatelor putând fi imediată sau în perspectivă. Ea constă în utilizarea
cunoştinţelor la probleme vieţii încă nesoluţionate şi este orientată spre a stabili
2
epistemic = referitor la cunoaștere, la știință.
15
modul în care aceste cunoştinţe pot fi folositoare activităţii practice, pentru a crea
anumite condiţii care să asigure creşterea productivităţii sau îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă, dezvoltarea fizică şi psihică a oamenilor.
Graniţa dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă este mai
greu de delimitat în ştiinţele sociale şi umaniste, unde nu se satisfac nevoi
productive dar unde se influenţează conduita omului prin metode de educare, de
formare a personalităţii, de îmbunătățire a capacităţii fizice şi a sănătăţii, de
adaptare la tehnologizarea producţiei etc.
Indicând direcţia în care o problemă practică poate să fie rezolvată,
cercetarea aplicativă din domeniul activităţilor corporale foloseşte concluziile
cercetării fundamentale.
Cercetarea pentru dezvoltare continuă aplicarea datelor cercetării până la
realizarea concretă a produsului finit sau a produsului îmbunătăţit. Cercetarea
aplicativă demonstra posibilitatea rezolvării unei probleme, cercetarea pentru
dezvoltare realizează practic ceea ce se demonstra mai înainte. În această formă de
cercetare nu este obligatorie utilizarea unor rezultate ştiinţifice inedite, căci ea se
poate realiza în schimb prin combinarea originală a unui număr mare de
cunoştinţe din domenii diferite. Fiind vorba de aplicarea în practica largă,
cercetarea pentru dezvoltare trebuie să se organizeze după caracteristicile
mediului tehnologic existent, iar metodele de lucru adaptate la nivelul priceperii
specialiştilor şi la condiţiile de care ei dispun. Cercetarea pentru dezvoltare va
produce dispozitive şi tehnici noi care vor mări libertatea de alegere şi acţiune şi
prin aceasta şi eficienţa activităţii. Cercetarea pentru dezvoltare are ca rezultat
realizarea unui prototip care se poate constitui într-o invenţie3 sau o inovaţie4.
Între cele trei tipuri de cercetare există o legătură foarte strânsă, sunt greu de
delimitat, sunt reluate diferite momente ale uni tip indiferent de etapa la care
3
invenție = realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii, care prezintă noutate și progres față
de stadiul cunoscut pană atunci; inventare = lucru nou creat.
4
inovație = noutate, schimbare, modificare; rezolvare a unei probleme de tehnică sau de
organizare a muncii cu scopul îmbunătățirii (productivității) muncii, perfecționării tehnice etc.
16
suntem. În domeniul activităţilor corporale marea majoritate a cercetărilor au

caracter aplicativ.
Cercetarea operaţională urmăreşte să furnizeze cât mai multe informaţii,
obţinute prin prelucrarea ştiinţifică a unor date primare în vederea luării unei
decizii de cea mai bună calitate, la o problemă precizată. Ea este un sistem de
lucru pentru specialistul oricărui domeniu, având la bază conlucrarea disciplinei
respective cu unele discipline matematice proprii acestui tip de cercetare.
Caracteristicile acestei metode rezultă din cele spuse mai sus şi pot fi enumerate
astfel:
1) reprezintă aplicarea metodelor ştiinţifice;
2) este realizată de o echipă interdisciplinară;
3) este orientată spre obţinerea unor soluţii care să servească cât mai bine
organizaţiei în ansamblu.
Ca metodologie cercetarea operaţională urmăreşte să scoată în evidenţă
operaţiile care definesc funcţionarea unor sisteme dinamice concrete. Ea are un
caracter aplicativ şi pentru utilizarea ei au fost stabilite următoarele stadii de
cercetare:
1) formularea problemei;
2) construcţia modelului;
3) obţinerea soluţiei optime;
4) testarea modelului şi evaluarea soluţiei;
5) implementarea şi actualizarea soluţiei.
În domeniul activităţilor corporale consemnăm începuturile unor cercetări
interdisciplinare asupra performanţei sportive ale căror rezultate s-au aplicat
parţial în asistenţa ştiinţifică a sportivilor.
Introducerea datelor rezultate din astfel de cercetări în practica de toate
zilele necesită respectarea condiţiilor cercetării prin dezvoltare, transpunerea
acestor date în reguli şi indicaţii metodice care să poată fi respectate de toţii
specialiştii domeniului în condiţiile existente sau uşor ameliorate.
17
2.3. SCOPUL CERCETĂRII ÎN DOMENIUL ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI

EDUCAȚIEI FIZICE
Scopul pentru care se face cercetare în domeniul sportului, educației fizice
și a recuperării medicale este argumentat de următoarele aspecte:
 optimizarea procesului educativ din cadrul lecţiei de educaţie fizică;
 optimizarea antrenamentului sportiv;
 creşterea performanţelor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi ale
sportivilor;
 depăşirea unor recorduri;
 cunoaşterea proceselor fiziologice specifice efortului fizic;
 dezvoltarea bazei materiale din domeniul sportului şi al educaţiei fizice;
 elaborarea de noi materiale didactice;
 refacerea cât mai rapidă a sportivilor după eforturi maximale;
 recuperarea corectă și rapidă după accidentări.
Domeniul științei sportului și educaţiei fizice dă posibilitatea realizării unei
mari varietăţi de cercetări, începând cu cele interdisciplinare (pedagogice,
psihologice, medicale, tehnice etc.) și terminând cu cele care se axează pe
tematica din educație fizică, sportul de performanță sau sportul de timp liber.
2.4. METODĂ ȘI METODOLOGIE

2.4.1. Metoda
Vocabula5 metodă provine din limba greacă, unde meta = după şi hodos =
cale. Aşadar, metoda ar însemna „calea de urmat” pentru realizarea unor
obiective, în cazul nostru - a unei cercetări din domeniul ştiinţei sportului și
educației fizice. Conform definiţiei din Dicţionarul de neologisme, metoda ar fi
„un ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de
realizare a unui lucru” (Marcu & Maneca, 1978).
5
vocabulă = cuvânt, vorbă.
18
Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în

cunoaşterea teoretică şi cea practică. Metoda indică totalitatea demersurilor prin
care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să
provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă. Metoda este
modalitatea obţinerii unor anumite rezultate în cunoaştere şi în practică (Epuran,
2005).
Totodată, metoda poate fi definită ca totalitatea procedurilor practice cu
ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină. Conform unei definiţii mai recente,
„metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, reguli şi mijloace de cercetare
conştient adecvate în vederea rezolvării unor probleme determinate de activitatea
practică și care se pot constitui în scopul unei cercetării” (Crăciun, 2015).
Rezultă de aici că metoda este strâns legată de conţinutul fenomenului
studiat, de cele mai intime particularităţi ale acestuia. Această exigenţă se numeşte
„adecvarea metodei la obiect”, care este absolut necesară, întrucât o metodă
general-valabilă nu ar fi posibilă. Pentru eficienţa metodei este necesar ca aceasta
să rezulte dintr-o teorie anterioară, verificată în practică.
La momentul actual filosofia şi logica ştiinţei stabilesc cu precizie şi în
detalii locul metodei în cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică. În general, orice
metodă, fie ea metodă de cunoaştere sau metodă de producţie industrială, implică
cunoaşterea legilor obiective pe baza cărora apar procedee sau sisteme de
procedee pentru cunoaştere şi acţiune practică. Legile cunoscute reprezintă latura
obiectivă a problemei, iar procedeele de cercetare şi transformare a fenomenelor
constituie latura subiectivă a acesteia. Fiind legată de subiect, de cel care o aplică,
metoda nu este independentă de lumea obiectivă, din contra, numai pe baza
legăturii cu obiectul, pe baza cunoaşterii legilor acestuia ea este un mijloc de
progres în cunoaştere şi acţiune.
Metoda este o componentă a ştiinţei, fiind latura cea mai activă a
acesteia, modalitatea dobândirii cunoaşterii ştiinţifice.
19
2.4.2. Metodologie
Termenul metodologie (preluat în limba română din limba franceză -
méthodologie) provine din limba greacă (methodos = metodă şi logos = studiu).
Metodologia este „o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza metodelor
folosite în ştiinţa modernă”. Prin metodologie se înţelege cel mai adesea
„totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă” (Marcu & Maneca,
1978).
Termenul de metodologie este folosit pentru a indica ştiinţa despre
metode, acea parte a filosofiei care se ocupă cu studiul teoretic al metodelor
ştiinţifice. În acest sens, metodologia este doctrina metodei, teoria metodei, după
cum o definesc cei mai mulţi autori.
Metodologia unei ştiinţe reprezintă sistemul celor mai generale principii
ale investigaţiei, cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective stabilite.
Alături de principiile normative metodologice se vor afla şi metodele concrete, aşa
numitele metode particulare şi procedeele şi tehnicile aferente lor şi care
constituie modalitatea manipulării unor complexe sau sisteme în vederea
descoperirii noului.
Metodologia unei ştiinţe este (Epuran, 2005, p. 83) sistemul celor mai
generale principii normative ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul
legilor generale obiective stabilite de fiecare ştiinţă în domeniul său.
2.5. METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI

EDUCAȚIEI FIZICE
Pornind de la faptul că metoda provine din sistemele obiective create de
ştiinţă în ansamblu sau de diferitele ştiinţe particulare, este firesc să constatăm o
mulţime de metode, unele se aplică în mai multe ştiinţe, altele numai într-una.
Ampla dezvoltare a ştiinţelor în cea de a doua jumătate a secolului XX a
determinat restructurarea filozofică a acestora. Atât sub aspectul de teorie asupra
metodelor, cât şi ca ansamblu al metodelor de cercetare, metodologia ştiinţei
20
postulează unitatea metodelor de cercetare, dincolo de deosebirile dintre metodele

pe care le utilizează diferitele ştiinţe particulare.
Unitatea metodelor ca şi unitatea ştiinţei provine din unitatea materială a
lumii, din legităţile obiective ale fenomenelor lumii materiale, legităţile pe care
fiecare dintre ştiinţele particulare le descoperă şi le formulează sunt legităţile
sistemului lumii materiale.
Clasificarea metodelor
Apariţia permanentă a noi domenii de investigaţie şi a noi ştiinţe a produs
unele reconsiderări în privinţa metodelor de cercetare, unele ştiinţe transferând
altora denumirea metodelor lor, care în fond sunt puncte de vedere din care este
privită şi cercetată realitatea unitară a lumii. La ora actuală denumirile ştiinţelor
particulare nu au delimitarea rigidă dinainte şi nici nu au exclusivitatea metodelor
proprii.
Constituirea ştiinţelor de graniţă a fost însoţită de un masiv împrumut de
metode, care utilizate în anumite direcţii noi, cu alte cerinţe s-au desăvârşit şi au
devenit mai eficiente pentru însăşi domeniile de origine.
Poate că este imposibil de precizat domeniile de origine, dar oricum
observaţia este o metodă specifică ştiinţelor despre natură, experimentul aparţine
în mod deosebit chimiei, de unde s-a transferat în biologie, medicină şi mai târziu
în psihologie şi pedagogie, iar ancheta este prin excelenţă o metodă a ştiinţelor
sociale. Numărul metodelor este foarte mare, deoarece fiecare domeniu îşi creează
propriile instrumente de investigaţie.
Astfel metodele de cercetare se împart în:
I) metode cu caracter general:
1) metoda istorică;
2) metoda hermeneutică;
3) metoda axiomatică;
4) metoda euristică (tehnica brainstorming).
5) metoda modelării și analogiei (comparativă).
21
II) Metode particulare (metode, procedee și tehnici de investigație):

2) metoda studiul literaturii de specialitate (metoda documentării);
3) metoda observației;
4) metoda studiului de caz;
5) metoda anchetei (chestionarul sau interviul);
6) metoda experimentului.
III) Metode de analiză și interpretare:
1) metoda matematică;
2) metoda statistică;
3) metoda analogiei (comparativă).
Metodele de cercetare, după cum am afirmat anterior, sunt numeroase şi în
permanenţă perfecţionare, dar noi le-am enumerat doar pe cele pe care au legătură
cu domeniul ștința sportului și educației fizice.
Caracterul multi şi pluridisciplinar al unor cercetări va determina folosirea
metodelor din mai multe ştiinţe particulare, acest lucru ducând la sporirea
substanţială a eficienţei investigaţiei. În domeniul activităţilor corporale sunt
utilizate în mod firesc metode din pedagogie, fiziologie, psihologie, sociologie,
biomecanică, medicină şi încă alte ştiinţe sau discipline, în funcţie de tema
propusă şi de direcţiile prin care se urmăreşte cunoaşterea fenomenelor.
22
REZUMAT
 Definiția cercetării științifice
În domeniul ştiinţei, cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi
rezultatul acestora desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat
pentru acumularea şi prelucrarea de date şi informaţii într-un anumit domeniu al
realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în
cunoaşterea şi practica acestui domeniu (Epuran, 2005).
Scopul general al cercetării ştiinţifice este reprezintat de: optimizarea calităţii
vieţii omului.
 Criterii pentru ca o cercetare să fie științifică
Pentru Singer (1979 apud. Marcus, 1988) cercetarea este ştiinţifică dacă
foloseşte: 1) ipoteze explicite; 2) procedee repetabile; 3) tehnici precise de
observare şi măsurare; 4) metode matematice de prelucrare şi interpretare a
rezultatelor (obţinute prin observare şi măsurare).
 Demersul este științific dacă:
1) este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial, nepărtinitor;
2) este verificat, controlat, observat, măsurat şi interpretat logic;
3) este desfăşurat metodic.
 Formarea conceptului „științific”
Acesta parcurge în general mai multe etape (Epuran, 2005):
1) deosebirea dintre faptele percepute de cele ştiinţifice (măsurate);
2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea;
3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun al unui grup de fapte, obiecte
sau experienţe);
4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor;
5) legea, care stabileşte raporturile constante între fenomene şi care unifică fapte
sau observaţii;
23
6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universal.

 Scopul cercetării poate fi exprimat prin:
- cunoaştere; - predicţie;
- rezolvarea de probleme practice; - control;
- descriere; - interpretare;
- explicare; - verificare.
 Caracteristicile cercetării științifice
B. W. Tuckmann (1978) apud. Epuran (2005) evidenţiază cinci caracteristici ale
cercetării: 1) Cercetarea este sistematică;
2) Cercetarea trebuie să fie logică;
3) Cercetarea este empirică;
4) Cercetarea este reductivă;
5) Cercetarea trebuie să fie replicabilă.
 Cerințele abordării cercetării științifice
1) Controlul: eliminarea intervenției variabilelor externe, care ar putea influenţa
desfăşurarea proiectului de cercetare;
2) Definirea variabilelor şi a termenilor „speciali”: precizarea și delimitarea cât
mai precisă a cercetării;
3) Replicaţia: posibilitatea ca activitatea de cercetare şi rezultatele ei să fie
reproduse şi de alţii, dacă se respectă condiţiile similare.
 Tipuri de cercetare
În funcţie de obiectivele pe care le are cercetarea poate fi de patru feluri:
1) cercetare fundamentală; 3) cercetarea pentru dezvoltare;
2) cercetare aplicativă; 4) cercetarea operațională.
 Scopul cercetării în domeniul științei sportului și educației fizice
Scopul pentru care se face cercetare în domeniul sportului, educației fizice și a
recuperării medicale este argumentat de următoarele aspecte:
- optimizarea procesului educativ din cadrul lecţiei de educaţie fizică;
- optimizarea antrenamentului sportiv;
24
- creşterea performanţelor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi ale

sportivilor;
- depăşirea unor recorduri;
- cunoaşterea proceselor fiziologice specifice efortului fizic;
- dezvoltarea bazei materiale din domeniul sportului şi al educaţiei fizice;
- elaborarea de noi materiale didactice;
- refacerea cât mai rapidă a sportivilor după eforturi maximale;
- recuperarea corectă și rapidă după accidentări.
Domeniul științei sportului și educaţiei fizice dă posibilitatea realizării unei
mari varietăţi de cercetări, începând cu cele interdisciplinare (pedagogice,
psihologice, medicale, tehnice etc.) și terminând cu cele care se axează pe
tematica din educație fizică, sportul de performanță sau sportul de timp liber.
 Termenul de metodă
Vocabula6 metodă provine din limba greacă, unde meta = după şi hodos = cale.
Aşadar, metoda ar însemna „calea de urmat” pentru realizarea unor obiective, în
cazul nostru - al unei cercetări din domeniul ştiinţei sportului și educației fizice.
Conform definiţiei din Dicţionarul de neologisme, metoda ar fi „un ansamblu de
mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de realizare a unui
lucru” (Marcu & Maneca, 1978).
Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în
cunoaşterea teoretică şi cea practică. Metoda indică totalitatea demersurilor prin
care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să
provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă. Metoda este
modalitatea obţinerii unor anumite rezultate în cunoaştere şi în practică (Epuran,
2005).
Totodată, metoda poate fi definită ca totalitate a procedurilor practice cu
ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină. Conform unei definiţii mai recente,
„metoda reprezintă un ansamblu de modalităţi, reguli şi mijloace de cercetare
6
vocabulă = cuvânt, vorbă.
25
adecvate conştient în vederea realizării unor probleme determinate care constituie

scopul cercetării” (Crăciun, 2015).
 Termenul de metodologie
Termenul metodologie  preluat în româneşte de la fr. méthodologie - provine,
asemeni multor altora, din gr. methodos = metodă şi logos = studiu.
Metodologia este „o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza metodelor folosite
în ştiinţa modernă”. Prin metodologie se înţelege cel mai adesea „totalitatea
metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă” (Marcu & Maneca, 1978).
Metodologia unei ştiinţe este (Epuran, 2005, p. 83) sistemul celor mai generale
principii normative ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor
generale obiective stabilite de fiecare ştiinţă în domeniul său.
 Clasificarea metodelor de cercetare
I) Metode cu caracter general
2) metoda hermeneutică;
3) metoda axiomatică;
4) metoda euristică (tehnica brainstorming).
5) metoda modelării și analogiei (comparativă).
II) Metode particulare
2) metoda studiul literaturii de specialitate (metoda documentării);
3) metoda observației;
4) metoda studiului de caz;
5) metoda anchetei (chestionarul sau interviul);
6) metoda experimentului.
III) Metode de analiză și interpretare
1) metoda matematică;
2) metoda statistică;
3) metoda analogiei (comparativă).
26

1) Definiți cercetarea științifică și prezentați care este scopul ei general.
2) Care sunt criteriile pentru ca o cercetare să fie științifică?
3) În ce constă demersul științific?
4) Cum se formează conceptul științific?
5) Prin ce poate fi exprimat scopul cercetării științifice?
6) Care sunt caracteristicile cercetării științifice?
7) Care sunt cerințele abordării cercetării științifice?
8) Câte tipuri de cercetare științifică cunoașteți? Care sunt acestea? Prezentați unul
dintre ele.
9) Care este scopul cercetării științifice în domeniul științei sportului și educației
fizice?
10) Ce înțelegeți prin termenul metodă?
11) Ce înțelegeți prin termenul metodologie?
12) Care sunt metodele cu caracter general?
13) Care sunt metodele cu caracter particular?
14) Care sunt metodele de analiză și interpretare?
1) Crăciun, C. (2015). Metode şi tehnici de cercetare. Bucureşti: Editura
Universitară.
3) Marcu, F. & Maneca, C. (1978). Dicţionar de neologisme. Bucureşti: Editura
Academiei.
4) Marcus, S. (1988). Ideii contemporane. Provocarea științei. București: Editura
Politică.
27
Cursul nr. 3
METODE DE CERCETARE CU CARACTER GENERAL
METODA HERMENEUTICĂ, AXIOMATICĂ, EURISTICĂ
(BRAINSTORMING), ANALOGIEI ȘI MODELĂRII
3.1. METODA HERMENEUTICĂ

Deși unii autori, atunci când vorbesc despre hermeneutică, o numesc
știința interpretării, iar alții preferă să-i spună arta interpretării, în cadrul acestui
curs consider că hermeneutica este mai curând o tehnică sau, mai bine zis, o
metodă de cercetare (Chiscop, 2020).
Metoda hermeneutică corespunde unei tehnici de interpretare a textelor,
scrierilor sau operelor artistice din diferite domenii. Scopul său principal este de a
servi drept ajutor în interpretarea și înțelegerea unor texte în conformitate cu
aspectele metodologice ale domeniului din care fac parte (Bejan, 2004).
Termenul „hermeneutică” provine din limba greacă și este compus din trei
cuvinte: hermeneuo = a descifra; tekhné = artă; și sufixul tikos = legat de.
La începuturile sale, hermeneutica a fost folosită în teologie pentru
interpretarea Sfintelor Scripturi. Mai târziu, începând din secolul al XIX-lea, a fost
folosită și în alte discipline precum filosofia, dreptul și literatura, devenind o
metodă complementară de mare importanță (Chiscop, 2020).
Origine și evoluție
Din punct de vedere etimologic7, cuvântul „hermeneutică” provine de la
numele zeului Hermes și se referă la funcția sa de mesager al zeului Zeus - tatăl
zeilor și al oamenilor - înaintea muritorilor. De asemenea, a lui Zeus înaintea lui
Hades (reprezentantul răului) și a acestuia din urmă înaintea muritorilor, pentru
care a trebuit să interpreteze, să traducă și să medieze.
7
etimologie = stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice;
ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi.
.
28
Hermeneutica teologică, care a fost numită perceptivă, a căutat

interpretarea reformistă a Bibliei. Pentru reformiști interpretarea dogmatică a
Bibliei de către unele „biserici” a determinat denaturarea adevăratului sens.
Platon a prezentat acest domeniu al hermeneuticii ca fiind o tehnică
specială de interpretare în oracole sau în „designuri divine”, iar discipolul său
Aristotel a considerat hermeneutica fundamentală în înțelegerea discursurilor și
baza fundamentală pentru exegeza8 textelor biblice care a fost realizată din
amvonurile9 creștine și evreiești. A fost folosită în sens literal sau simbolic;
literalul a făcut un studiu textual lingvistic, iar simbolicul se concentrează pe
semnificația ascunsă a textului menționat, aprofundând sensul literal al textului.
Hermeneutica așa cum o cunoaștem astăzi a fost conturată la începutul
epocii moderne10. Înainte de aceasta, acest cuvânt grecesc nu a fost cunoscut și
nici nu a fost folosit ca terminologie pentru a se referi la o teorie a metodelor de
interpretare.
Potrivit diferiților autori, acest cuvânt a fost folosit pentru prima dată ca
titlu într-o lucrare a exegetului Dannhauer 11 în 1654, care a înlocuit cuvântul
interpretatio cu „hermeneutica” în opera sa Hermeneutica sacra sive methodus ex
ponedarum sacrarum litterarum.
Așa a fost, din acel moment, înlocuit cuvântul interpretatio de
„hermeneutică” în majoritatea titlurilor scrierilor, manuscriselor, discursurilor și
cărților din acea vreme, în special în lucrările exegezei biblice ale autorilor
protestanți.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în teologia catolică a început să apară
termenul de hermeneutică. În același timp, au apărut primele opere germane care
8
exegeză = interpretare, comentare, explicare istorică și folologică a unui text literar, religios,
juridic;
9
amvon = construcție (ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citește Evanghelia.
10
Epoca Modernă = conform multor surse istorice, epoca modernă a fost în perioada secolelor XV
- XIX. Particularitățile epocii moderne timpurii includ Renașterea, Reforma Protestantă, marile
descoperiri geografice, ascensiunea capitalismului, apariția tiparului etc. Epoca modernă, pe plan
cultural se împarte în: Epoca Rațiunii, Iluminismul, Epoca Romantismului, Epoca Victoriană.
11
Johann Condrad Dannhauer = a trăit în perioada 1603 - 1666, a fost un teolog luteran ortodox și
profesor
29
au folosit același termen. Această perioadă este cunoscută sub numele de

hermeneutica romantică.
În epoca contemporană lui Friedrich Schleiermacher i se atribuie titlul de
părinte al hermeneuticii.
Hermeneutica generală a lui Schleiermacher a conceput înțelegerea ca o
abilitate, în care acțiunea de înțelegere este generată invers față de actul de a
vorbi. În timp ce în actul de a vorbi se gândește ceva și apoi se manifestă un
cuvânt, în actul de înțelegere trebuie să plecăm de la cuvânt pentru a ajunge la
ceea ce se gândește.
Pe de altă parte, hermeneutica generală a lui Schleiermacher este dedicată
înțelegerii limbajului. Pentru aceasta folosește două aspecte: unul gramatical și
celălalt psihologic sau tehnic. Primul aspect (gramatical) explică expresiile și
tratează un context lingvistic general, în timp ce cel tehnic sau psihologic se
bazează pe faptul că oamenii nu gândesc aceleași lucruri în ciuda faptului că
folosesc aceleași cuvinte. Sarcina acestui câmp psihologic este de a descifra
semnificația din sufletul celui care folosește aceste cuvinte.
Bazat parțial pe hermeneutica generală a lui Friedrich Schleiermacher,
Wilhelm Dilthey (1833-1911) a conceput-o ca o interpretare istorică bazată pe
cunoașterea prealabilă a datelor realității pe care cineva încearcă să o înțeleagă.
Dilthey a afirmat că hermeneutica este capabilă să înțeleagă o epocă istorică mai
bine decât ar putea să o înțeleagă cei care au trăit în ea.
3.1.1 Zece enunțuri pentru delimitarea termenului de hermeneutică

Bejan (2004) prezintă un „decalog” hermeneutic care conține următoarele
enunțuri:
1) Hermeneutica este ştiinţa (arta, abilitatea) interpretării; ea trebuie recunoscută
fie ca disciplină autonomă, reunind ansamblul teoriilor despre interpretare, fie
ca metodă exegetică.
30
2) Interpretarea este un proces intenţional (deliberat), de „negociere” şi elucidare

a sensului vizat de autor în opera sa. Ea constă în performarea textului, adică
în înţelegerea (comprehensiunea) lui optimă şi convertirea acestei înţelegeri
în demers de edificare în raport cu sine, cu ceilalţi sau cu lumea.
3) În principiu, totul se poate interpreta (de aici caracterul universal al
interpretării), dar nu orice act intelectiv (de inteligență) este interpretare în
sens hermeneutic. Interpretarea este dezvoltarea sau rectificarea unei
înţelegeri prealabile, a părţii din perspectiva întregului şi a întregului din
perspectiva părţilor asamblate semantic.
4) Obiecte ale interpretării, în sens larg, sunt semnele, simbolurile, reprezentările
mentale; în sens restrâns, obiect hermeneutic este textul, gândit ca practică
semnificantă. Exegeza (comentariul) este interpretare textuală.
5) Condiţii prealabile ale interpretării: existenţa unui obiect bine circumscris şi
disponibilitatea interpretului de a-l descifra şi înţelege.
6) Sensul unui text nu este univoc12; el poate face loc unei multitudini de
interpretări. Axa interpretării - verosimilitatea13.
7) Criteriile unei interpretări reuşite: consistenţă logică (noncontradicţie),
coerenţă argumentativă, noutate, inventivitate, credibilitate, adeziune şi
recunoaştere din partea publicului avizat, relevanţă pragmatică. Validarea
unei interpretări este făcută de comunitatea specialiștilor consacraţi într-un
domeniu de referinţă sau în tematica abordată de autor.
8) O interpretare este reuşită dacă foloseşte la ceva (clarifică, edifică, justifică,
„vindecă”, modifică anumite inerţii epistemice sau indică noi linii de acţiune).
Performanţa interpretării depinde în mare măsură de competenţele
interpretului; acesta converteşte propria subiectivitate în direcţia unei
obiectivităţi scontate.
9) Practica interpretării este condiţionată istoric, politic şi cultural. Nu există
interpretare „pură”, degajată de prejudecăţi; dacă acestea din urmă conduc
12
univoc = care are un singur sens sau păstrează același sens în orice context.
13
verosimil = care pare real, care are o aparență de adevăr; posibil, plauzibil.
31
spre eroare sau spre soluţii inadecvate exigenţelor comunitare, ele trebuie
cunoscute, controlate şi, eventual, anihilate.
10) Interpretarea este putere; ea învinge în raport cu forţa persuasivă a celui care
o propune, cu tăria şi verosimilitatea argumentelor invocate.
3.1.2. Etape în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică

Cei mai relevanți pași pe care trebuie să îi includă toate cercetările hermeneutice
sunt:
1) Identificarea unei probleme (conform bibliografiei pe subiect)
În orice metodă care se aplică pentru dezvoltarea unei investigații cu
scopul de a atinge obiectivul declarat, se realizează declarația problemei. Această
abordare poate fi realizată în diferite moduri: fie prin adresarea de întrebări, fie
prin simpla identificare a situației de investigat.
2) Identificarea textelor relevante (în funcție de stadiul empiric)
În această etapă sunt luate în considerare toate textele utilizate - inclusiv
eseurile care au fost făcute în procesul de cercetare pentru a consolida
creativitatea, narațiunea și producția de texte - pentru a crea noi teorii în domeniul
educațional. Cercetătorii își pot folosi propriile citări sau subiecte.
3) Validarea textului
Această etapă răspunde la întrebările interne ale cercetătorului cu privire la
cantitatea și calitatea textelor adecvate pentru interpretări. Aceasta se numește
critică internă.
4) Analiza datelor
Se mai numește căutare de tipare în texte și are legătură cu faptul că,
atunci când analizează datele extrase, cercetătorul nu are limite în ceea ce privește
tipul și numărul de date care trebuie analizate. Dimpotrivă, cercetătorul este cel
care își stabilește propriile limite și alege numărul eșantioanelor de studiat. Există
mai multe abordări hermeneutice care includ teorii, explicația tiparelor și
generarea unei interpretări.
32
5) Generalizarea datelor
Ultima etapă în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică este
stabilirea unei relații dintre noile interpretări și cele existente. Concret, după ce s-a
făcut o interpretare individuală într-o investigație, aceasta nu se termină aici, ci se
deschide către comunitatea metodologică din care face parte într-un mod
existențial.
Exemplu: căderea lui Adam și Evei

Un exemplu al metodei hermeneuticii în textele biblice este constituit de
ceea ce menționează Biblia despre șarpele care i-a ispitit pe Eva și Adam în
Paradis să mănânce rodul pomului cunoașterii binelui și răului; după ce au făcut
acest lucru, au fost expulzați din Grădina Edenului.
Deci, merită să ne întrebăm dacă șarpele era spiritual sau era într-adevăr
un șarpe, întrucât în Evanghelia Sfântului Luca, capitolul 10, versetele 16-20,
Iisus Hristos îl identifică ca un spirit demonic, ca reprezentare a răului și
neascultării.
Exemplu: Legenda lui Hercule
Un exemplu al hermeneuticii în textele istorice este constituit de Legenda
lui Hercule. Despre puterile lui supranaturale și actele sale de vitejie pentru
dreptate.
În Grecia antică, anii 1200 î.Hr., regina Alcmena dorește să aibă un fiu
cu Zeus în scopul de a răsturna domnia tiranică a regelui Amfitrion și pentru a
restaura pacea într-o țară aflată în mari dificultăți. Dar acest prinț, Hercule, nu știe
nimic despre adevărata sa identitate sau care este destinul său. El dorește doar un
singur lucru: să fie împreună cu iubirea sa, Hebe, prințesa de Creta, care a fost
promisă fratelui său, Ificles. Când Hercule află care este adevărata sa menire în
viață, el trebuie să aleagă între a fugi cu dragostea sa cea adevărată sau să-și
îndeplinească destinul de a deveni adevăratul erou al timpurilor sale.
33
3.2. METODA AXIOMATICĂ

Axioma14 (prevedere care nu necesită demonstraţii) este raţiunea
obiectivă care este acceptată în calitate de temei iniţial în cadrul elaborării teoriilor
ştiinţifice şi se pune în baza demonstrării altor prevederi. Axiomele decurg/reies
din practică. Actualmente, în baza axiomelor, sunt construite aproape toate teoriile
ştiinţifice. În acest caz, teoria ştiinţifică se constituie din: a) un număr necesar de
prevederi-axiome; b) un număr de prevederi care se deduc logic din acestea.
Axioma este o propoziţie evidentă prin sine care nu mai cere demonstraţie. (Guțu,
2013).
Metoda axiomatică apare încă de la gânditorii din vechime şi este aplicată
cu toată rigoarea în Elementele lui Euclid. Dar teoreticianul axiomaticii antice este
Aristotel. Prezentăm în continuare structura unei teorii deductive 15 în concepţia
lui.
O definiţie nu poate fi exprimată decât printr-o propoziţie universală.
Introducerea universalului se face astfel prin definiţie, care va indica genul şi
diferenţa specifică. Aşadar, termenii unei teorii - sau conceptele - sunt introduşi
prin definiţie, care este o „delimitare” a lor de celelalte noțiuni ale teoriei.
Pentru ca raţionamentul să se poată desfăşura, el trebuie să plece de la ceva
dat. Punctul de plecare al unui raţionament16 poate fi: 1) definiţia; 2) axioma;
3) ipoteza; 4) postulatul17 (Sfetcu, 2010).
Definiţia nu pune existenţa unui lucru (cum fac celelalte trei), ci arată
numai ce este un lucru şi nu că el este.
Axiomele, zice Aristotel, sunt principiile pe care trebuie să le pătrundă
acela care vrea să înveţe ceva.
14
axiomă = adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși; propoziție
luată drept punct de plecare sau considerată fundamentală într-un domeniu și pentru care nu se
cere demonstrație.
15
deducție = formă de raționament în care concluzia rezultă din premise; consecință, concluzie a
unui raționament; procedeu prin care se ajunge la o concluzie.
16
raționament = înlănțuire logică de judecăți, care duce la o concluzie; șir de argumente de care se
servește cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-și susține punctul de vedere.
17
postulat = adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat;
principiu de bază, normă.
34
Dacă o teză admite o parte ori alta dintr-o enunţare, adică afirmă ori
existenţa, ori neexistenţa unui lucru, atunci ea este o ipoteză.
În sfârşit, postulatul este o propoziţie care este considerată ca adevărată
fără să fie evidentă.
În matematică, un sistem axiomatic este un ansamblu de axiome din care
unele sau toate axiomele pot fi utilizate logic pentru a deriva teoreme. O teorie
constă dintr-un sistem axiomatic și toate teoremele sale derivate.
Metoda axiomatică descrie în mod explicit organizarea internă a unei
ştiinţe, punând în evidenţă toate categoriile de obiecte şi de propoziţii care apar în
interiorul ştiinţei respective şi motivele în virtutea cărora ele sunt acceptate.
Epoca contemporană concepe axiomele unei teorii ştiinţifice ca fiind
simple elemente organizatorice ale schemei conceptuale a teoriei; ele au un rol
metodologic şi nu un caracter noetic18. De unde libertatea de a alege axiomele aşa
cum vrem – bineînţeles în anumite limite – şi de a construi teorii aşa cum vrem, cu
sau fără unele axiome.
Specifică matematicii (geometriei), aplicată apoi fizicii, metoda
axiomatică îşi vădeşte valoarea prin încercarea de extindere şi la alte ştiinţe care
au atins un grad superior de dezvoltare.
Metoda axiomatică constă pur şi simplu în colectarea completă a tuturor
noţiunilor şi faptelor fundamentale din care poate deriva, pe cale de definiţie,
respectiv deductivă, toate noţiunile şi principiile unei ştiinţe (Sfetcu, 2010).
Metoda axiomatică constă în alegerea unui număr mai mult sau mai puţin
restrâns de propoziţii iniţiale, numite axiome şi de a deduce din ele toate celelalte
propoziţii, după reguli sau legi, logice fixate.
Condiţiile pe care un sistem axiomatic trebuie să le respecte sunt
următoarele:
a) sistemul de axiome să fie lipsit de contradicţii;
b) axiomele să fie independente una de alta;
18
noetic = care se referă la procesul de gândire.
35
c) axiomele să fie suficiente pentru deducerea celorlalte propoziţii.

Metoda axiomatică nu este propriu-zis o metodă de investigaţie, ci o
metodă de verificare mintală şi de întemeiere logică a enunţurilor fundamentale
ale unei ştiinţe. Această metodă este treapta cea mai înaltă a teoriei logice a
demonstraţiei. Recurgerea la axiomatică este justificată în ştiinţele abstracte şi în
studiul sistematic şi global al ştiinţelor.
3.3. METODA EURISTICĂ (TEHNICA BRAINSTORMING)

Metoda euristică este o parte practică a conceptului de euristică 19, care
reprezintă orice abordare a rezolvării de probleme, a învățării sau a descoperirii,
care utilizează o metodă practică care nu este garantată a fi optimă sau perfectă,
dar suficientă pentru obiective imediate (Moustakas, 1990).
Adică, într-un mod colocvial, este un set de metode și tehnici diferite care
ne permit să găsim și să rezolvăm o problemă. Atunci când găsirea unei soluții
optime este imposibilă sau impracticabilă, metodele euristice pot fi utilizate pentru
a accelera procesul de găsire a unei soluții satisfăcătoare.
Euristicul ar putea fi de asemenea definit ca un fel de scurtătură psihică
care ameliorează sarcina cognitivă de a lua o decizie. Ca disciplină științifică,
euristica poate fi aplicată oricărei științe cu scopul de a încheia într-un rezultat
eficient problema apărută.
Metoda euristică se bazează pe utilizarea diferitelor procese empirice,
adică strategii bazate pe experiență, practică și observație a faptelor, pentru a
ajunge la soluționarea eficientă a unei probleme date.
Matematicianul maghiar George Pólya (1887-1985) a fost cel care a
popularizat termenul prin publicarea în una dintre cărțile sale a sintagmei
fundamentarea euristicii matematice.
În timpul tinereții sale, prin studierea și înțelegerea diferitelor teste
matematice, a început să analizeze cum au fost rezolvate aceste teste. Această
19
euristică = metodă de studiu și de cercetare bazată pe descoperirea unor fapte noi; arta de a duce
o dispută cu scopul de a descoperi adevărul.
36
preocupare l-a condus la fundamentarea euristicii matematice care este similară

pentru diferite proceduri matematice.
Euristica în rezolvarea problemelor (matematice) are patru etape:
1) desenați o imagine a problemei (ne asigurăm că problema a fost înțeleasă);
2) raportarea la experința anterioară, la exemple concrete, pentru realizarea unui
plan în vederea rezolvării problemei (abilitatea de a alege strategiile adecvate);
3) elaborarea și aplicarea planului pentru rezolvarea problemei (modalitatea cea
mai bună de a rezolva problema);
4) verificarea modului în care a fost rezolvată (strategii pentru a rezolva
problemele viitoare).
Metoda euristică aplicată în alte științe (inclusiv știința sportului și
educației fizice) are trei etape. Prima etapă este descriptivă și se referă la
identificarea problemei și a tehnicilor de lucru, specifice euristicii, utile pentru
rezolvarea problemei. Analiza tuturor „instrumentelor” de lucru pe care indivizii
le au la dispoziție pentru rezolvarea problemelor, inclusiv modul în care aceste
instrumente sunt învățate și aplicate. A doua etapă este prescriptivă și se referă
alegerea celui mai bun instrument de lucru și cunoașterea cu exactitate a modului
de aplicare în practică. În literatura de specialitate se folosește sintagma de
„raționalizarea euristicii”. A treia etapă este aplicativă și constă în rezolvarea
problemei (Gigerenzer & Gaissmaier, 2011).
De asemenea, euristica cuprinde ansamblul metodelor, tehnicilor şi
regulilor descoperirii, inovației şi invenţiei. În zilele noastre euristica a fost
transformată într-o latură a metodologiei ştiinţei, având ca obiect metodele şi
tehnicile de stimulare intelectuală. Ea a devenit în ultima vreme metodă de
stimulare a gândirii persoanelor şi de antrenare a minţii. Fără să intrăm în discuţia
componentelor psihice ale creativităţii şi invenţiei trebuie să remarcăm faptul că
descoperirile şi invenţiile sunt produse atât pe calea raţionamentului sistematic cât
şi pe aceea a raţionamentului inventiv, iar faptul că acesta este mai spectaculos nu
trebui să ne facă să credem că putem să ne dispensăm de gândirea sistematică. Ca
37
obstacole în calea gândirii creatoare putem enumera următoarele: lipsa de

cunoştinţe, obiceiurile, atitudinile, lipsa de metodă, lipsa de efort (Epuran, 2005).
În afara acestor bariere care ţin mai mult de atitudinile „învăţate”, de
„stilul” cercetătorului este necesar să amintim şi acele obstacole ce provin din
structura însăşi a gândirii şi pe care psihologii le-au numit „bariere cognitiv
psihologice”. Metodele euristice vor urmări stimularea gândirii creatoare,
utilizarea cât mai eficientă a capacităţilor intelectuale ale tuturor colaboratorilor
grupului de cercetare şi formarea atitudinii creatoare la fiecare cercetător,
„antrenarea” în tehnicile descoperirii ştiinţifice (Raab & Gigerenzer, 2015).
3.3.1. Tehnica Brainstorming

Brainstorming-ul ca idee a apărut pentru prima dată în 1942. Termenul a
fost introdus de Alex Faickney Osborn, fondatorul și directorul unei agenției de
publicitate din SUA. De fapt, brainstormingul a fost introdus ca o tehnică creativă
determinată de atmosfera de lucru neproductivă din acea companie. A.F. Osborn a
fost frustrat de incapacitatea angajaților de a dezvolta individual idei creative
pentru campaniile publicitare. Ca răspuns, a început să găzduiască sesiuni de
gândire în grup și a descoperit o îmbunătățire semnificativă a calității și cantității
de idei produse de angajați. El a numit mai întâi procesul ca întâlniri organizate și
mai târziu a fost numit de către participanți drept sesiuni de brainstorming, luând
conceptul după utilizarea „creierului pentru a asalta o problemă” (Diehl &
Stroebe, 1987).
Osborn (1957) definește termenul de brainstorming ca fiind o tehnică de
lucru prin care un grup de oameni încearcă să găsească o soluție pentru o
anumită problemă, strângând toate ideiile emise în mod spontan de la toți
membrii săi.
Brainstorming-ul este o tehnică operațională pentru rezolvarea unei
probleme bazată pe stimularea activității creative, în care participanții la discuție
sunt rugați să exprime cât mai multe soluții, inclusiv cele mai fantastice. Apoi, din
38
numărul total de idei exprimate, sunt selectate cele mai reușite, care pot fi folosite
în practică (Siau, 1995).
Etapele unei ședințe care folosește tehnica brainstorming

O sesiune de brainstorming bine organizată include trei etape obligatorii.
Etapele diferă în ceea ce privește organizarea și regulile pentru implementarea lor:
1) Formularea problemei
Identificarea și definirea problemei este o etapă preliminară. La începutul celei de-
a doua etape, problema trebuie formulată clar. Participanții la ședință sunt
selectați, liderul este stabilit și celelalte roluri ale participanților sunt atribuite, în
funcție de problema stabilită și de modul ales pentru conducerea ședinței.
2) Generarea de idei
Emiterea de idei este etapa principală și de ea depinde, în mare măsură, succesul
ședinței de brainstorming. Prin urmare, este foarte important să se respecte
regulile specifice acestei etape:
- emiterea unui număr cât mai mare de idei;
- o interdicție completă a criticilor și oricărei evaluări (inclusiv cea pozitivă)
pentru ideile emise, deoarece evaluarea distrage atenția de la sarcina principală
și reduce starea de spirit creativă;
- ideile neobișnuite și chiar absurde sunt binevenite și acceptate;
- este permis „amestecarea” sau combinarea mai multor idei.
3) Gruparea, selectarea și evaluarea ideilor
Este etapa care ne permite să evaluăm cele mai valoroase idei și să dăm rezultatele
finale ale ședinței de brainstorming. În această etapă, spre deosebire de a doua,
evaluarea nu este limitată, ci dimpotrivă, este încurajată. Metodele de analiză și
evaluare a ideilor pot fi foarte diferite. Succesul acestei etape depinde în mod
direct de felul în care participanții „în condiții de egalitate” înțeleg criteriile de
selectare și evaluare a ideilor.
39
Osborn (1957) formulează două principii fundamentale pentru

desfășurarea unei ședințe calitative de brainstorming:
1) amânarea judecăţii: să nu se emită o judecată asupra problemei înainte de a
se întocmi o listă a tuturor ideilor (soluţiilor) posibile;
2) cantitatea naşte calitate: cu cât se emit mai multe idei, cu atât creşte
probabilitatea de a ajunge la o soluţie optimă.
Utilizarea tehnicii brainstorming este, de departe, una dintre cele mai
eficiente modalități de rezolvare a unor probleme apărute în cercetare. Este
utilizată în domenii științifice și tehnice, în management și chiar în cazurile în care
problemele personale trebuie rezolvate. Tehnica brainstorming își găsește aplicația
și în știința sportului și educației fizice unde poate fi folosită atât ca metodă de
cercetare, cât și ca metodă de predare.
Grupul de brainstorming este alcătuit din 6-10 persoane şi este condus de
un „lider”, în lumina celor două principii amintite mai sus şi cu condiţia
respectării următoarelor reguli:
 criticele nu sunt permise, evaluarea urmând a fi făcută ulterior;
 se încurajează ideile originale, aparent ieşite din comun, chiar extravagante;
prelucrate aceste idei se dovedesc valoroase;
 cu cât numărul ideilor este mai mare cu atât este mai bine;
 se încurajează combinarea şi îmbunătăţirea ideilor emise, membrii grupului
trebuind, pe lângă contribuţia personală, să se preocupe şi de dezvoltarea sau
combinarea ideilor emise.
Utilizarea metodei de brainstorming îl va ajuta pe lider să dezlănțuie
potențialul intelectual al subordonaților săi și să-l direcționeze către căutarea unor
idei noi, creative, care pot îmbunătăți eficiența producției.
O şedinţă de brainstorming se desfăşoară astfel (Diehl & Stroebe, 1987):
1) precizarea noţiunilor – pentru ca toţi participanţii să gândească pe aceeaşi
lungime de undă;
2) întrebările de „demaraj” – în legătură cu înţelegerea problemei;
40
3) fluxul enunţurilor de ideii – fiecare participant emite o idee, iar ceilalţi, pe

rând, spun sau scriu orice idee adiţională sugerată de aceea emisă. Se
apreciază că o echipă de şase persoane antrenate poate produce 150 de idei
într-o jumătate de oră;
4) trierea ideilor – clasificarea lor după principii logice şi detaşarea ideilor
principale care merită apoi o analiză de conţinut;
5) prezentarea celor mai bune idei și găsirea de soluții pentru rezolvarea
problemelor.
Avantajele și dezavantajele folosirii tehnicii brainstorming

Avantaje:
- gândirea creativă este activată;
- procesul de brainstorming aduce membrii grupului mai aproape și îi învață să
lucreze eficient în echipă;
- procesul de căutare a ideilor elimină lenea, pasivitatea, împingând chiar și cei
mai inactivi membri către procesul creativ;
- tehnica este ușor de utilizat, regulile sale sunt ușor de înțeles pentru toți
participanții la proces, în plus, implementarea sa nu necesită echipamente și
condiții speciale.
Dezavantaje:
- prin încurajarea, chiar și a celor mai fantastice idei, membrii grupului se pot
abate de la problema reală;
- poate fi dificil să găsești o opțiune cu adevărat practică printre opțiunile
propuse;
- cei mai experimentați și activi participanți pot începe să-și revendice
conducerea și să încerce să-și promoveze ideile ca fiind cele mai productive.
În literatura de specialitate sunt precizate anumite recomandări pentru a
avea o eficiență bună în folosirea acestei tehnici (Osborn, 1957): asigurarea unui
cadru corespunzător (ambianţă plăcută, relaxantă); stabilirea unui regim de
41
discuţii libere; înlăturarea inhibiţiilor, intimidărilor, reţinerilor, temerilor de

ridicol; formarea convingerii că se lucrează în echipă, pentru interesul general.
Provocări pentru brainstormingul de grup eficient

O mare parte din cercetări resping afirmația lui Osborn că brainstormingul
de grup ar putea genera mai multe idei decât indivizii care lucrează singuri
(Furnham & Yazdanpanahi, 1995). De exemplu, într-o revizuire a 22 de studii de
brainstorming de grup, Diehl & Stroebe (1987; 1991) au descoperit că, în mod
covârșitor, indivizii care participă la brainstormingul de grup, împreună produc
mai puține idei decât indivizii care lucrează separat.
Mai mulți factori pot contribui la o pierdere a eficacității în
brainstormingul de grup. Acești factori sunt:
Blocarea: deoarece doar un participant poate da o idee la un moment dat,
alți participanți ar putea uita ideea pe care urmau să o emită sau să nu o
împărtășească pentru că o consideră neimportantă sau nerelevantă (Furnham &
Yazdanpanahi, 1995). Mai mult, dacă privim brainstormingul ca un proces
cognitiv în care „un participant generează idei (proces de generare) și le stochează
în memoria pe termen scurt (proces de memorare) și apoi extrage în cele din urmă
unele dintre ele din memoria sa pe termen scurt pentru a le exprima (procesul de
ieșire)”, atunci blocarea este o provocare și mai critică, deoarece poate, de
asemenea, să inhibe trenul de gândire al unei persoane în a-și genera propriile idei
și a le aminti.
Fixare colaborativă: Schimbul de idei într-un grup poate reduce numărul
de domenii pe care un grup le explorează pentru idei suplimentare. De asemenea,
membrii își pot conforma ideile cu cele ale altor membri, scăzând noutatea sau
varietatea ideilor, chiar dacă numărul total de idei ar putea să nu scadă (Kohn &
Smith, 2010).
Reținerea de evaluare: s-a stabilit că reținerea de evaluare are loc numai în
cazuri de evaluare personală. Dacă ipoteza evaluării colective ar fi fost în vigoare,
42
judecata în timp real a ideilor poate produce o eficiență și eficacitate mai mare și o
o variație semnificativă (Diehl & Stroebe, 1991).
Potrivirea socială: în brainstorming-ul de grup, participanții vor avea
tendința de a-și modifica rata de productivitate pentru a se potrivi cu ceilalți
membri ai grupului. Acest lucru poate determina ca participanții să genereze mai
puține idei într-un cadru de grup decât ar face-o individual, deoarece își vor
reduce propriile contribuții dacă se percep a fi mai productivi decât media
grupului. Pe de altă parte, (Diehl & Stroebe, 1987; 1991) același fenomen poate
crește și rata de producție a unui individ pentru a atinge media grupului.
3.4. METODA MODELĂRII ȘI ANALOGIEI

3.4.1. Metoda Modelării
Modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate
prin intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între
obiectul de cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau
mai puţin exact şi din anumite puncte de vedere, originalul (Epuran, 2005).
Modelarea este o modalitate de studiere a unor obiecte, fenomene, procese,
fiinţe prin intermediul unor reconstituiri sintetice, materiale sau ideale, obiectuale
sau grafice, ale acestora, capabile să pună în valoare trăsăturile esenţiale sau să
ofere informaţii reprezentative despre acestea (Crăciun, 2015).
Modelarea se utilizează atunci când obiectul sau fenomenul supus
cercetării este foarte complex şi nu poate fi investigat direct. Modelarea va urmări
o cunoaştere foarte bună, mai uşoară şi mai rapidă a acestui obiect sau fenomen
complex prin aplicarea sau verificarea modelului. Modelul este un produs, o
creaţie a cercetătorului, care repetă sau reproduce note sau caracteristici ale unui
sistem original, mai complex, facilitând cunoaşterea şi acţiunea asupra sistemului
modelat.
43
Modelul
Modelul nu este o simplă reproducere sau copie a realului, ci implică
sintetizarea şi sistematizarea obiectului sau fenomenului real, reducerea sau
amplificarea dimensiunilor acestuia, accentuarea proprietăţilor esenţiale şi
reducerea sau simplificarea detaliilor nesemnificative. Sub un alt aspect, modelul
ceste forma accesibilă a unor obiecte sau fenomene ce nu pot fi observate şi
cercetate în mod direct (Barbey & Barsalou, 2009).
Modelul trebuie să reproducă acele determinări esenţiale (elemente,
componente, relaţii, factori etc.) de care avem absolută nevoie pentru a explica sau
a demonstra o structură conceptuală (Cerghit, 2006).
Tipuri de modele
Din punctul de vedere al modului de reprezentare a realului, se pot distinge
patru tipuri principale de modele (Bontaș, 2008):
- modele materiale (obiectuale sau fizice) similare celor naturale: de maşini,
instalaţii, dispozitive, piese sau miniaturizate (machete mecanice, electrice şi
funcţionale - de exemplu, macheta unei baze sportive, a unei aşezări rurale etc.);
- modele iconice (imagini): fotografii, scheme desenate, diagrame, simboluri
intuitive;
- modele ideale, logico-matematice (mintale), exprimate în concepte, judecăţi,
teorii, legi, teoreme, formule, procente;
- modele cibernetice (ale sistemelor dinamice perfective), de exemplu,
funcţionarea sistemelor biologice, tehnice, educaţionale în care se manifestă
conexiunea inversă (feed-back-ul).
Actul modelării presupune mai multe etape importante:
1) identificarea originalului (sistem sau problemă complexă) ce trebuie studiat;
2) stabilirea analogiei semnificative între sistemul original şi model;
3) formularea, pe baza ipotezei de analogie, a condiţiilor de aplicare a unor
reguli de transfer - transformare de la original la model;
4) construirea unui sistem model mai puţin complex, dar cu trăsături analogice;
44
5) cercetarea sistemului-model; studiul proprietăţilor sau experimentarea

asupra acestuia;
6) înregistrarea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) obţinute din cercetarea
modelului;
7) transferul sau exploatarea concluziilor de la model la original, verificarea
experimentală a rezultatelor;
8) formularea concluziilor privind noile cunoştinţe referitoare la original.
Pentru ca un model să fie corect construit şi aplicat trebuie să
îndeplinească anumite condiţii (Epuran, 2005):
1) domeniul căruia îi aparţine modelul să fie mai bine cunoscut decât domeniul
originalului;
2) modelul să fie o extrapolare a originalului, necuprizând toate dimensiunile
acestuia;
3) analogia dintre model şi original să fie calificată: performanţe, funcţii, structură
din care sunt formate cele două sisteme;
4) modelul să permită evidenţierea unor dimensiuni referitoare la original şi care
nu sunt prezente explicit în datele iniţiale.
În domeniul activităţilor corporale, metoda modelării a luat un avânt
deosebit stabilindu-se modele începând de la pregătire, de la orice nivel
(începători, avansaţi, performanţă şi marea performanţă), continuând cu
competiţia, modelul campionului (sub aspect fizic, tehnic, psihologic etc.),
condiţii de pregătire (de la cele mai banale şi până la cele mai sofisticate şi
performanțe).
3.4.2. Metoda Analogiei

Întemeierea logică şi pedagogică a modelului şi a modelării o conferă
analogia, ca raţionament ce permite inducerea unor informaţii privind proprietăţile
şi structura obiectelor şi fenomenelor reale prin studierea unui substitut, a unui
model al acestora, în baza similitudinilor sau corespondenţelor de structură,
45
însuşiri, moduri de funcţionare etc. între model şi corespondentul lui real (Cerghit,
2006).
Analogia este al treilea tip de raţionament, alături de inducţie20 şi
deducţie21. Este raţionamentul transductiv, în care trecerea se face de la adevăruri
cu un anumit grad de generalitate spre adevăruri cu același grad de generalitate.
Termenul analogie este, în limbajul curent, sinonim cu asemănarea dintre
lucruri, fiinţe sau fenomene. Însă, nu orice fel de asemănare conduce la
raţionament analogic, deoarece valoarea raţionamentului prin analogie constă în:
 relaţiile necesare dintre fenomene;
 relaţii consemnate prin observaţia iniţială; şi care
 conduc la formularea ipotezei despre probabilitatea asemănării fenomenelor şi
în alte privinţe.
Metodă analogică este un proces de raționament care se bazează pe
capacitatea de asociere a minții. Acest proces constă în luarea unei experiențe
anterioare și compararea acesteia cu o experiență actuală, pentru a ajunge la
concluzii despre experiența actuală pe baza acelor experiențe care au avut loc deja
(Crăciun, 2015).
Este o metodă utilizată pe scară largă în argumentele cotidiene, dar este și
un instrument fundamental în domeniul profesional. În special, metoda analogică
este utilizată pe scară largă în instanță de către avocații care încearcă să convingă
juriul și judecătorul de cazul lor.
Cea mai simplă definiție a metodei analogiei este că prin această metodă
se dorește să se ajungă la o concluzie prin compararea a doi „itemi”. Este crucial
ca ambele lucruri comparate să aibă asemănări mari. Cu cât cele două lucruri
împărtășesc mai multe asemănări, cu atât argumentul este mai valid în mintea
ascultătorului.
20
inducție = formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general
21
deducție = formă de raționament în care concluzia rezultă din premise; consecință, concluzie a
unui raționament.
46
Pe măsură ce își definește teoria, o analogie constă în compararea a două

lucruri și încercarea de a găsi asemănările lor, astfel încât unul să-l explice pe
celălalt. De exemplu, dacă argumentul A este similar cu argumentul X,
argumentul A poate fi folosit pentru a explica X. Comparabilitatea este
caracteristica de bază care definește metoda analogică.
Aplicații
O analogie poate fi utilizată pentru a explica un concept necunoscut
folosind concepte sau experiențe anterioare ca și cadru de referință, pentru a
facilita înțelegerea noului concept (trecerea de la cunoscut la necunoscut).
Metoda analogică poate fi utilizată pentru a explica noi concepte sau
pentru a ajunge la concluzii noi într-un anumit caz. Cu toate acestea, una dintre
cele mai importante utilizări ale sale este capacitatea de a convinge prin asociere.
Folosirea unui argument analog permite unei persoane să argumenteze folosind un
concept pe care îl cunoaște deja.
Criterii
Metoda analogică trebuie să îndeplinească o serie de criterii pentru a fi
valabilă. Relevanța celor două lucruri comparate este una dintre cele mai
importante. Nu putem compara două lucruri pur și simplu pentru că sunt similare,
este important să fie legate între ele și să fie similare în mai multe privințe.
Alte două criterii cruciale în dezvoltarea unui argument analog sunt
diferențele și asemănările. Este important să evaluați care sunt asemănările dintre
două lucruri pentru a le contrasta cu diferențele lor. În acest fel, este posibil să se
obțină puncte de raționament mai bune atunci când se prezintă argumentul.
Asemănările și relevanța merg mână în mână în dezvoltarea acestor tipuri de
argumente. De exemplu, este posibil să câștigi un argument dacă vrei să explici
cât de periculos este un leu comparativ cu un tigru. Pe de altă parte, dacă se
urmărește compararea deceselor provocate de șoferii nesăbuiți cu numărul de
decese cauzate de armele de foc, este probabil ca argumentul să fie respins ca
47
nevalid. Cu cât conceptele sunt mai asemănătoare, cu atât analogia generată

creează argumentul.
Metoda analogiei se caracterizează prin faptul că rezultatele obţinute prin
această metodă (concluziile) au caracter probabilistic şi că transferul de la
cunoscut la necunoscut este legitim. Condiţiile care conferă concluziei un grad
mare de probabilitate sunt următoarele:
1) numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (la cele două
fenomene sau lucruri considerate);
2) lipsa cazurilor contradictorii care dezmint această coexistenţă;
3) însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai
esenţiale.
Valoarea analogiei se manifestă în cercetarea ştiinţifică, fiind poate prima
şi o foarte importanta treaptă a investigaţiei. Numeroasele descoperiri au avut la
bază analogia fenomenelor (căderea corpurilor pe pământ şi în sistemul solar,
forţa aburilor şi utilizarea lor la maşini).
Analogia este utilizată din plin în metoda modelării, în utilizarea
modelelor „analogice”, formă modernă de aplicare a raţionamentului analogic.
48
REZUMAT
 Metoda Hermeneutica
Corespunde unei tehnici de interpretare a textelor, scrierilor sau operelor
artistice din diferite domenii. Scopul său principal este de a servi drept ajutor în
interpretarea și înțelegerea unor texte în conformitate cu aspectele metodologice
ale domeniului din care fac parte (Bejan, 2004).
- Etape în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică:
1) Identificarea unei probleme (conform bibliografiei pe subiect);
2) Identificarea textelor relevante (în funcție de stadiul empiric);
3) Validarea textului;
4) Analiza datelor;
5) Generalizarea datelor.
 Metoda axiomatică
Metoda axiomatică constă pur şi simplu în colectarea completă a tuturor
noţiunilor şi faptelor fundamentale din care poate deriva, pe cale de definiţie,
respectiv deductivă, toate noţiunile şi principiile unei ştiinţe (Sfetcu, 2010).
Metoda axiomatică constă în alegerea unui număr mai mult sau mai puţin
restrâns de propoziţii iniţiale, numite axiome şi de a deduce din ele toate celelalte
propoziţii, după reguli sau legi, logice fixate.
 Metoda euristică
Euristica cuprinde ansamblul metodelor, tehnicilor şi regulilor descoperirii,
inovației şi invenţiei. În zilele noastre euristica a fost transformată într-o latură a
metodologiei ştiinţei, având ca obiect metodele şi tehnicile de stimulare
intelectuală. Ea a devenit în ultima vreme metodă de stimulare a gândirii
persoanelor şi de antrenare a minţii.
Tehnica brainstorming
49
Osborn (1957) definește termenul de brainstorming ca fiind o tehnică de lucru

prin care un grup de oameni încearcă să găsească o soluție pentru o anumită
problemă, strângând toate ideiile emise în mod spontan de la toți membrii săi.
Brainstorming-ul este o tehnică operațională pentru rezolvarea unei probleme
bazată pe stimularea activității creative, în care participanții la discuție sunt rugați
să exprime cât mai multe soluții, inclusiv cele mai fantastice. Apoi, din numărul
total de idei exprimate, sunt selectate cele mai reușite, care pot fi folosite în
practică (Siau, 1995).
Etapele unei ședințe care folosește tehnica brainstorming: 1) formularea
problemei; 2) generarea de idei; 3) gruparea, selectarea și evaluarea ideilor.
Osborn (1957) formulează două principii fundamentale pentru desfășurarea
unei ședințe calitative de brainstorming: 1) amânarea judecăţii;
2) cantitatea naşte calitate.
 Metoda modelării
Modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate prin
intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între
obiectul de cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau
mai puţin exact şi din anumite puncte de vedere, originalul (Epuran, 2005).
Modelul
Modelul este forma accesibilă a unor obiecte sau fenomene ce nu pot fi
observate şi cercetate în mod direct (Barbey & Barsalou, 2009).
Modelul trebuie să reproducă acele determinări esenţiale (elemente,
componente, relaţii, factori etc.) de care avem absolută nevoie pentru a explica sau
a demonstra o structură conceptuală (Cerghit, 2006).
 Metoda analogiei
Întemeierea logică şi pedagogică a modelului şi a modelării o conferă analogia,
ca raţionament ce permite inducerea unor informaţii privind proprietăţile şi
structura obiectelor şi fenomenelor reale prin studierea unui substitut, a unui
model al acestora, în baza similitudinilor sau corespondenţelor de structură,
50
însuşiri, moduri de funcţionare etc. între model şi corespondentul lui real (Cerghit,
2006).
Metodă analogică este un proces de raționament care se bazează pe capacitatea
de asociere a minții. Acest proces constă în luarea unei experiențe anterioare și
compararea acesteia cu o experiență actuală, pentru a ajunge la concluzii despre
experiența actuală pe baza acelor experiențe care au avut loc deja (Crăciun, 2015).

1) Definiți metoda hermeneutică. De unde provine acest termen?
2) Care sunt enunțurile care determină delimitarea termenului hermeneutică?
3) Care sunt etapele pentru realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică?
4) Definiți metoda axiomatică. În ce constă ea?
5) Definiți metoda euristică. În ce constă ea?
6) Definiți tehnica brainstorming. În ce constă ea (etape, peincipii, avantaje,
dezavantaje etc)?
7) Prezentați metoda modelării și modelul.
8) Prezentați metoda analogiei.
1) Barbey, A.K. & Barsalou, L.W. (2009). Reasoning and Problem Solving:
Models. Encyclopedia of Neuroscience, 8, pp. 35-43.
2) Bejan, P. (2004). Hermeneutica prejudecăților. Iași: Editura Fundaţiei AXIS.
3) Bontaș, I. (2008). Tratat de pedagogie. București: Editura All.
4) Cerghit, I. (2006). Modele de învățământ. Ediția a IV-a, Iași: Editura Polirom.
5) Chiscop, L. (2020). Hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din
sfera disciplinelor umanistice. Revista Științifică a Universității de Stat din
Moldova, 4(134), pp. 62-67. http://doi.org/10.5281/zenodo.3984959.
Universitară.
51
7) Diehl, M. & Stroebe, W. (1987). Productivity Loss In Brainstorming Groups:

Toward the Solution of a Riddle. Journal of Personality and Social Psychology,
53(3), pp. 497-509. doi:10.1037/0022-3514.53.3.497.
8) Diehl, M. & Stroebe, W. (1991). Productivity loss in idea-generating groups:
Tracking down the blocking effect. Journal of Personality and Social Psychology,
61(3), pp. 392-403. https://doi.org/10.1037/0022-3514.61.3.392.
10) Furnham, A., & Yazdanpanahi, T. (1995). Personality differences and group
versus individual brainstorming. Personality and Individual Differences, 19(1),
pp. 73-80. doi:10.1016/0191-8869(95)00009-u.
11) Gigerenzer, G. & Gaissmaier, W. (2011). Heuristic decision making. Annu.
Rev. Psychol. 62, pp. 451-482. doi: 10.1146/annurev-psych-120709-145346.
12) Guțu, V. (2013). Axiomatica în educație. In: Integrare prin cercetare și
inovare. Ştiinţe sociale, pp. 61-63.
13) Kohn, N. W., & Smith, S. M. (2010). Collaborative fixation: Effects of others’
ideas on brainstorming. Applied Cognitive Psychology, 25(3), pp. 359-371.
doi:10.1002/acp.1699.
14) Moustakas, C. (1990). Heuristic research. Design, Methodology and
Applications. London: Sage Publications, The International Professional
Publishers.
15) Osborn, A. F. (1957). Applied imagination (rev. ed.) New York: Scribner.
16) Raab, M. & Gigerenzer, G. (2015). The power of simplicity: a fast-and-frugal
heuristics approach to performance science. Front. Psychol, 6:1672, pp. 1-6.
doi: 10.3389/fpsyg.2015.01672.
17) Sfetcu, P. (2010). Axiomatica și știința de tip matematic. Revista Română de
Informatică și Automatică, 20(3), pp. 13-32.
18) Siau, K.L. (1995). Group Creativity and Technology. The Journal of Creative
Behavior, 29(3), pp. 201-216. doi:10.1002/j.2162-6057.1995.tb00749.x.
52
Cursul nr. 4
METODA ISTORICĂ ȘI METODA STUDIUL LITERATURII
DE SPECIALITATE
4.1. METODA ISTORICĂ

Istoria este știința care studiază evoluția societăților umane de la
apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la
evenimentele politice (cum ar fi bătăliile sau faptele conducătorilor), el
cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și
organizarea oamenilor, creațiile artistice, manifestările sportive, credințele
religioase etc. - viața de zi cu zi).
Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută
de oameni (istorici ) care încearcă să descrie, să explice, să facă perceptibile
timpurile care s-au scurs. Ea este întotdeauna o construcție umană, „înscrisă”
în epoca în care este scrisă (Ariès, 1997).
Metoda istorică constă în cercetarea şi interpretarea fenomenelor
realităţii în procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură
cu condiţiile istorice concrete care le-au determinat (Epuran, 2005).
Aceasta cuprinde mai multe reguli sau tehnici metodologice pentru a
analiza datele relevante pe un subiect istoric, permițând cercetătorului să
sintetizeze informațiile pentru a construi o relatare coerentă a evenimentelor care
au avut loc în episodul studiat.
Departe de a recomanda o simplă înlănţuire de fenomene, această metodă
reclamă în mod necesar înţelegerea esenţei fenomenelor prin debarasarea de
laturile sau elementele lor nesemnificative. În felul acesta se realizează o
cunoaştere reală a fenomenelor.
Studiul istoriei este mult mai complex decât simpla memorare a numelor,
datelor și locurilor. Este necesară, într-o anumită măsură, o abordare științifică
pentru a asigura cea mai mare fiabilitate posibilă a cercetătorului. Necesită
53
formularea unei ipoteze bazate pe dovezile evenimentului care urmează să fie

studiat și trebuie să servească drept punct de verificare pentru a trage concluziile
finale cât mai obiectiv posibil. Gândirea critică a cercetătorului joacă un rol
fundamental în acest sens (Kent, Garraghan & Delanglez, 1947).
Această metodă se referă la identificarea materialelor relevante care
trebuie utilizate ca sursă de informații. Dovezile istorice pot exista într-o varietate
de forme; cele două cele mai importante și validate sunt surse primare și
secundare (Aron, 1997).
Sursele primare pot fi documente legale originale, artefacte, înregistrări
sau orice alt tip de informații care au fost create în momentul studiului. Cu alte
cuvinte, sunt informații de primă mână. Dacă se studiază un război, sursele
primare ar include scrisori scrise de soldați către familiile lor, jurnale personale,
documente militare, texte ale martorilor oculari, fotografii, uniforme, echipamente
etc.; mai rar, înregistrări audio sau video.
Sursele secundare implică analiza surselor primare pregătite în general de
persoane calificate precum istorici, sociologi sau oameni de știință. Cărțile,
revistele sau lucrările de cercetare sunt exemple obișnuite de surse secundare.
În multe cazuri, tradiția orală este luată în considerare ca sursă (primară
sau secundară în funcție de tipul de studiu). Sunt poveștile transmise verbal de la o
generație la alta și sunt considerate o sursă importantă pentru studierea grupurilor
etnice care nu au dezvoltat un fel de documentație scrisă.
4.1.1. Tipurile de întrebări la care răspunde metoda istorică

Orice studiu al unui eveniment istoric începe, în general, cu întrebările
descriptive (de descriere) precum (Ariès, 1997): Cine?; Ce?; Unde? și Când?
Ele servesc la stabilirea contextului istoric, analitic, dar nu oferă concluzii
istorice profunde. În contextul științei educației fizice și sportului, prezentarea
evoluției istorice a unei ramuri sportive se face prin intermediul acestei abordări
descriptive.
54
În particular, studiul istoric poate să răspundă și la întrebări de tipul

(Ariès, 1997): Cum?; De ce?; sau Pentru ce?
Acest tip de întrebări oferă studiului un caracter reflexiv, explicativ și
asigură înțelegerea cât mai exactă a evenimentelor, a situațiilor care le-au
determinat și a efectelor pe care le-au produs.
Cheia se află în capacitatea cercetătorului de a utiliza ambele tipuri de
întrebări pentru a efectua un studiu istoric cât mai bun.
Exemplu: Femeile au fost principalele ținte ale vânătorii de vrăjitoare din Europa.
Întrebări descriptive despre acest subiect ar putea fi:
 Cine a declanșat vânătoarea de vrăjitoare?
 Ce acțiuni au fost organizate pentru această vâvătoare?
 Unde a avut loc vânătoarea de vrăjitoare?
 Când a început și s-a încheiat?
 Câți oameni au fost acuzați de vrăjitorie (bărbați și femei)?
Întrebările analitice pentru acest tip de studiu ar putea fi:
 Pentru ce a fost declanșată această vânătoare de vrăjitoare?
 De ce fenomenul vrăjitoriei a fost orientat către populația feminină?
 Cum ilustrează acest fenomen identitatea de gen pentru Europa modernă
timpurie?
În concluzie, este necesar să îi cunoaștem pe cei implicați, locurile, datele
și evenimentele pentru a construi contextul social și, astfel, să putem înțelege
circumstanțele și motivele care au declanșat un astfel de eveniment istoric.
4.1.2. Pașii de urmat pentru a efectua o investigație istorică

Pentru a efectua o investigație istorică se parcurg următorii pași (Howell &
Prevenier, 2001):
1) Recunoașterea unei probleme istorice sau identificarea unei nevoi pentru o
anumită cunoaștere istorică;
55
2) Colectarea cât mai multor informații relevante cu privire la problemă sau

subiect.
3) Dacă este necesar, formularea unei ipoteze care explică provizoriu relația dintre
factorii istorici.
4) Organizarea riguroasă a tuturor dovezilor și verificarea autenticității și
veridicității surselor.
5) Selectarea și analiza celor mai pertinente dovezi și pregătirea concluziilor.
6) Înregistrarea concluziilor într-o narațiune semnificativă.
Aplicarea metodei istorice înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi
utilizarea experienţei sociale trecute şi, mai ales, interpretarea fenomenelor.
Știinţa pretinde ca fiecare cercetător trebuie să cunoască bine istoria
fenomenelor pe care le cercetează, să analizeze studiile făcute de predecesorii săi
şi, dacă se poate, să le depăşească.
4.2. METODA STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE

Problema documentării devine an de an mai dificilă, ca urmare a
diversificării ştiinţelor și implicit a informațiilor, a creşterii necontenite a
publicaţiilor, a dezvoltării cercetării şi înmulţirii persoanelor care se ocupă de
cercetare.
Analize statistice arată că volumul informaţiilor din domeniul cercetării se
dublează la fiecare 10-12 ani. În condiţiile exploziei informaţionale din zilele
noastre se poate spune că documentarea este indispensabilă. Nici o cercetare, nici
cea mai „originală”, nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare.
Dificultăţile sunt la fel de mari atât în cazul temelor restrânse, cât şi în
cazul temelor cuprinzătoare. În situatia, puţin probabilă, a lipsei totale de
documente se ajunge la expunerea propriei experienţe de cercetare, care are în
spate fondul de cunoştinţe teoretice şi practice dobândite până în acel moment.
Documentarea, studiul literaturii de specialitate, este o activitate
indispensabilă şi de cea mai mare însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică,
56
întrucât prin intermediul ei se ia cunoştiinţă de experienţa socială dobândită în

diferitele domenii ale realităţii (Epuran, 2005).
Este o activitate individuală, personală, a fiecărui specialist, care trebuie să
cunoască atât fondul de bază al disciplinei pe care o serveşte, cât şi datele noi,
recente şi în continuă dinamică.
O bună informare şi documentare nu se realizează numai prin fondul de
cărţi şi reviste pe care-l posedă fiecare specialist.
Informatica documentară (folosirea mijloacelor IT în contextul
documentării ştiinţifice) este obiect de studiu în numeroase instituţii de
învăţământ superior în care studenţii sunt învăţaţi cum să folosească sistemele
moderne ale documentării. De asemenea, sunt educaţi în sensul de a manifesta în
permanenţă dorinţa de a fi la curent cu tot ce apare nou în domeniul specializării şi
de a dobândi obişnuiţe de informare şi documetare.
Conceptul de educaţie permanentă include în el şi activitatea de informare
şi documentare a profesionistului care trebuie să fie la curent cu tot ce se creează
în domeniul său şi care periodic şi în mod organizat este „reciclat”.
4.2.1. Scopul pentru care se folosește metoda studiul literaturii de specialitate

O trecere în revistă a literaturii constituie atât un rezumat, cât şi o
explicaţie a stadiului complet şi actual al cunoaşterii pe un anumit subiect.
Prin analiza literaturii de specialitate se urmărește anumite aspecte, cum ar fi:
- cunoașterea ariei de cercetare;
- care sunt conceptele și teoriile relevante în această arie de cercetare;
- care sunt strategiile și metodele de cercetare care s-au utilizat în acest context;
- există controverse care trebuie luate în considerare;
- există rezultate contradictorii în aria de cercetare respectivă;
- există întrebări ale cercetării care nu au primit nici un răspuns.
Consultarea literaturii de specialitate reprezintă o parte extrem de
importantă a unei lucrări de cercetare ştiinţifică. Accentul principal al unei lucrări
57
de cercetare academică este de a dezvolta o idee nouă, iar o astfel de lucrare de

cercetare necesită consultarea literaturii de specialitate în domeniu. În fond, este
vorba de inventarierea cât mai detaliată a nivelului de cunoaştere a domeniului
abordat în literatura naţională şi internaţională. Într-o lucrare de cercetare este
recomandabil ca literatura să fie utilizată ca bază, dar şi ca suport pentru noua
perspectivă care se dezvoltă.
4.2.2. Sursele din care se poate face documentarea

Informațiile pot fi extrase din mai multe surse. O tipologie a lucrărilor de
cercetare ştiinţifică descrie următoarele surse (Zaiţ & Spalanzani, 2006):
1) Monografia – lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile,
putând atinge chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o
anumită problemă, o temă punctuală sau o zonă delimitată geografic, economic,
social etc.;
2) Tratatul – lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de
pagini), publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent apectele
fundamentale ale unei ştiinţe, ramuri de ştiinţă. Cuprinde elemente de contribuţie
ale autorului, mai ales în materie de sistematizare şi interpretare;
3) Manualul – lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum
variabil în funcţie de domeniul de destinaţie, prezentând sintetic şi structurat
didactic cunoştinţele, tezele, teoriile şi concluziile unei ştiinţe sau ramuri de
ştiinţă;
4) Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate – lucrări de referinţă în domeniul
lor, publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o
anumită zonă ştiinţifică sau aplicată;
5) Studiul de cercetare – lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări,
soluţii, recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în
urma unor cercetări;
58
6) Articolul ştiinţific – o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare,

publicat în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv. Surprinde
aspectele esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii;
7) Raportul de cercetare – lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind
constatările, concluziile unei cercetări întreprinse. Se referă, de regulă, la
cercetările pe bază de contract realizate, de obicei, pentru agenţii economici;
8) Comunicarea ştiinţifică – lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând
rezultatele sau concluziile parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte de
cercetare – numai cu acordul beneficiarului;
9) Referatul ştiinţific – lucrare (10-15 pagini) ce prezintă rezultatele unui studiu
de cercetare într-o dezbatere cu o tematică prestabilită (simpozion, conferinţă),
pentru a obţine soluţii şi concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialiştii şi
autorităţile domeniului;
10) Eseul ştiinţific – lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o
problemă importantă ca şi opinii ale altor specialişti din domeniu, în formă
accesibilă şi realizată armonios lingvistic;
11) Articolul de popularizare – lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil
general accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un
subiect anume, de interes comun, în sens uzual, pentru lărgirea accesului la
cultura de specialitate;
12) Note de lectură, comentarii şi recenzii – lucrări prin care specialiştii în
domeniu marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin
comentarii, opinii etc.
4.2.3. Căutarea surselor de documentare

- Lucrările/documentele tipărite pot fi căutate în biblioteci (orăşeneşti, naţionale,
universitare / academice) librării, târguri de carte etc.;
59
- Lucrările/documentele electronice pot fi căutete pe diferite motoare de căutare

(exemple: Google Scholar, Web of Science, Research Gate, Pubmed, Medline,
Science Direct, Emerald etc.).
4.2.4. Obiectivele metodei studiul literaturii de specialitate

Analiza literaturii de specialitate oferă un ghid util pentru un anumit
subiect. În cazurile în care timpul pentru efectuarea cercetării este limitat,
revizuirea literaturii poate oferi o imagine de ansamblu a subiectului sau poate
constitui o piatră de temelie a lucrării. Pentru profesionişti, există periodice
tematice foarte utile care îi menţin la curent cu noutăţile în domeniu. Cunoaşterea
cuprinzătoare a literaturii de specialitate este esenţială pentru lucrările ştiinţifice.
Pentru cercetători, profunzimea şi amploarea revizuirii literaturii evidenţiază
credibilitatea autorului în domeniul său de activitate.
După Creswell (2013), principalele obiective ale secţiunii de trecere în
revistă a literaturii în domeniu sunt următoarele:
1) oferă cititorilor acces facil la cercetarea pe un anumit subiect, prin selectarea
articolelor sau a studiilor de înaltă calitate, care sunt relevante, semnificative,
importante şi valabile şi care sunt rezumate într-un singur raport complet;
2) oferă un punct de plecare pentru cercetătorii care studiază un domeniu nou,
impunându-le să rezume, să evalueze şi să compare cercetările originale în acel
domeniu specific;
3) asigură cercetătorii că nu dublează o muncă deja făcută;
4) oferă indicii cu privire la direcţiile spre care se îndreaptă cercetările viitoare
sau recomandă domenii pe care cercetătorii să se concentreze în viitor;
5) subliniază evidenţele-cheie;
6) identifică neconcordanţe, lacune şi contradicţii din literatură;
7) oferă o analiză constructivă a metodologiilor şi abordărilor altor cercetători.
60
Astfel, obiectivul consultării literaturii este de a rezuma şi sintetiza

argumentele şi ideile celorlalţi, fără a adăuga noi contribuţii, dar cu posibilitatea
de a formula păreri proprii pro şi contra informaţiilor dobândite astfel.
Pentru autorul unei lucrări de cercetare ştiinţifică, revizuirea literaturii de
specialitate ar trebui să întrunescă următoarele aspecte (Fetters, Curry & Creswell,
2013):
 să aducă claritate şi să îl ajute să-şi concentreze atenţia asupra problemei de
cercetare:
- îl ajută să înţeleagă subiectul;
- îl ajută să-şi conceptualizeze problema de cercetare;
- îl ajută la identificarea relaţiilor cu corpul existent de cunoştinţe.
 să îl ajute să-şi îmbunătăţească metoda:
- cum au abordat problema alţii înaintea lor;
- ce metode au folosit alţii şi ce dificultăţi au întâmpinat ei.
 să îl ajute să-şi extindă baza de cunoştinţe în domeniul de cercetare:
- trebuie să asigure comparabilitatea nivelului deja atins în domeniu cu
propriile cunoştinţe pentru desenarea drumului de parcurs în continuare.
 să îl ajute să identifice tendinţele:
- care sunt subiectele de cercetare fierbinţi din domeniu;
- care sunt criteriile de evaluare în uz.
 să îl ajute să contextualizeze propriile constatări:
- modul în care rezultatele sale se pot încadra în corpul existent al
cunoaşterii;
- cum diferă rezultatele sale de ale celorlalţi cercetători.
4.2.5. Reguli de citare

Sistemul de citare autor - dată (numit şi sistemul Harvard sau APA)
Constă în menţionarea doar a numelui autorului (fără menţionarea
prenumelui - prenumelor autorului sau a altor determinări, cum ar fi iniţială
61
prenumelui tatălui sau Jr. pentru junior). Numele autorului este trecut la finalul
textului preluat şi se va trece între paranteze rotunde, însoţit de anul în care a fost
publicată carte şi pagina de unde a fost preluat textul.
Menţiuni:
1) dacă citatul ar fi fost desfăşurat pe două pagini am fi folosit următorul mod: pp.
40-41;
2) dacă autorul în anul 2010 mai are publicată o carte vom folosi următorul mod
de prezentare: 2010 a, respectiv 2010 b;
3) dacă lucrarea citată are mai mulţi autori vom proceda astfel:
a) când sunt doi autori, vom preciza mereu numele amândurora;
b) când sunt trei sau mai mulţi autori, regula prevede ca prima dată să se scrie
numele tuturor, iar în celelalte citări să se precizeze numele primului autor, urmat
de abrevierea (una din următoarele abrevieri):
- şi alţii;
- şi colab. (şi colaboratorii);
- et. al. (at alli – care înseamnă şi alţi autori în latină);
- coord. (coordonator);
4) dacă preluăm un citat care a fost deja citat de alt autor şi nu avem acces la
lucrare iniţială (din diverse motive) din care a fost preluat citatul, cu alte cuvinte
găsim citatul „de-a gata” la alt autor; cum vom proceda? Riguros şi moral este să
reconoaştem acest lucru folosind una din următoarele abrevieri (între numele celui
care a scris prima dată textul şi cel care l-a citat):
- citat de;
- după;
- apud (semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară).
Exemplu:
„Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de
manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte”
(Miguel, 1997, p. 137 apud Chelcea, 2010, p. 85).
62
Sistemul de citare numeric (sau sistemul autor - număr)

În cadrul acestui sistem de citare, referinţele bibliografice sunt numerotate
în ordinea în care apar în text. La subsolul paginii se trece respectivul număr, cu
indicaţiile bibliografice corespunzătoare.
Această formă de citare depinde şi de o setare din calculator (în Microsoft
Word se setează insert, apoi reference şi footnote). În această notă de subsol se va
trece prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, oraşul unde a fost publicată,
editura, anul publicării şi pagina de unde s-a luat citatul).
Exemplu:
„Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de
manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte”. 22 Vezi
nota de subsol!!!
Menţiuni:
1) faptul că titlul a fost scris cu font italic este un aspect opţional şi nu obligatoriu;
2) toate menţiunile de la primul sistem de citare rămân valabile şi în acest caz, mai
puţin menţiunea a doua;
3) prenumele autorului nu este obligatoriu, poate fi înlocuit de iniţială, care poate
fi trecută după nume.
4) anul apariţiei cărţii poate fi trecut între paranteze rotunde după nume înainte de
a trece titlul cărţii
Bibliografia va fi trecută pentru ambele forme de citare în ordine
alfabetică, după numele autorului. Prenumele autorului nu este obligatoriu este
înlocuit de iniţială.
Metoda studiul literaturii de specialitate se foloseşte în mod obligatoriu
la toate tipurile de cercetare cunoscute pentru a scoate în evidenţă nivelul de
cunoaştere la care s-a ajuns în domeniu respectiv.
22
Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific
în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, p. 40.
63
REZUMAT
 Metoda istorică
Metoda istorică constă în cercetarea şi interpretarea fenomenelor realităţii în
procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură cu condiţiile
istorice concrete care le-au determinat (Epuran, 2005).
Această metodă se referă la identificarea materialelor relevante care trebuie
utilizate ca sursă de informații. Dovezile istorice pot exista într-o varietate de
forme; cele două cele mai importante și validate sunt surse primare și secundare
(Aron, 1997).
Orice studiu al unui eveniment istoric începe, în general, cu întrebările
descriptive precum: Cine?; Ce?; Unde? și Când? ele servesc la stabilirea
contextului istoric, analitic, dar nu oferă concluzii istorice profunde.
În particular, studiul istoric poate să răspundă și la întrebări de tipul Cum?; De
ce?; sau Pentru ce? Acest tip de întrebări oferă studiului un caracter reflexiv,
explicativ și asigură înțelegerea cât mai exactă a evenimentelor, a situațiilor care
le-au determinat și a efectelor pe care le-au produs.
 Metoda studiul literaturii de specialitate

Documentarea, studiul literaturii de specialitate, este o activitate indispensabilă
şi de cea mai mare însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică, întrucât prin
intermediul ei se ia cunoştiinţă de experienţa socială dobândită în diferitele
domenii ale realităţii (Epuran, 2005).
Scopul pentru care se folosește metoda studiul literaturii de specialitate:
- cunoașterea ariei de cercetare;
- care sunt conceptele și teoriile relevante în această arie de cercetare;
- care sunt strategiile și metodele de cercetare care s-au utilizat în acest context;
- există controverse care trebuie luate în considerare;
- există rezultate contradictorii în aria de cercetare respectivă;
- există întrebări ale cercetării care nu au primit nici un răspuns.
66
Sursele din care se poate face documentarea sunt (Zaiţ & Spalanzani, 2006):
1) Monografia; 2) Tratatul;
3) Manualul; 4) Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate;
5) Studiul de cercetare; 6) Articolul ştiinţific;
7) Raportul de cercetare; 8) Comunicarea ştiinţifică;
9) Referatul ştiinţific; 10) Eseul ştiinţific;
11) Articolul de popularizare; 12) Note de lectură.
Căutarea surselor de documentare
- Lucrările/documentele tipărite pot fi căutate în biblioteci (orăşeneşti, naţionale,
universitare / academice) librării, târguri de carte etc.;
- Lucrările/documentele electronice pot fi căutete pe diferite motoare de căutare
(exemple: Google Scholar, Web of Science, Research Gate, Pubmed, Medline,
Science Direct, Emerald etc.).
Obiectivul consultării literaturii este de a rezuma şi sintetiza argumentele şi
ideile celorlalţi, fără a adăuga noi contribuţii, dar cu posibilitatea de a formula
păreri proprii pro şi contra informaţiilor dobândite astfel.

1) Definiți metoda istorică.
2) Prezentați care sunt întrebările la care răspunde această metodă. Dați exemple.
3) Care sunt pașii de urmat pentru a efectua o investigație istorică?
4) Definiți metoda studiul literaturii de specialitate. Prezentați scopul pentru care
se folosește această metodă de cercetare.
5) Prezentați șapte surse de documentare. Prezentați trei dintre ele.
6) Unde pot fi căutate sursele de documentare?
7) Care sunt obiectivele metodei studiul literaturii de specialitate?
8) Prezentați sistemul de citare Harvard sau APA.
9) Prezentați sistemul de citare notă de subsol.
67
1) Ariès, P. (1997). Timpul istoriei. București: Editura Meridiane.
2) Aron, R. (1997). Introducere în filozofia istoriei. București: Editura Humanitas.
3) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat,
un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti:
Editura Comunicare.ro.
4) Creswell, J. W. (2013). Steps in Conducting a Scholarly Mixed Methods Study.
DBER Speaker Series, 48, pp. 5-54.
https://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1047&context=dbersp
eakers
6) Fetters, M. D., Curry, L. A., & Creswell, J. W. (2013). Achieving Integration in
Mixed Methods Designs-Principles and Practices. Health Services Research,
48(6pt2), pp. 2134-2156. doi:10.1111/1475-6773.12117.
7) Howell, M. & Prevenier, W. (2001). From Reliable Source: An Introduction to
Historical Methods. Ithaca, NY: Cornell University Press, ISBN: 0-8014-8560-6.
8) Kent, S., Garraghan, G. J., & Delanglez, J. (1947). A Guide to Historical
Method. The Mississippi Valley Historical Review, 34(1), pp. 139-142.
doi:10.2307/1896000.
9) Zaiţ, D. & Spalanzani, A. (2006). Cercetarea în economie şi management.
Repere epistemologice şi metodologice. Bucureşti: Editura Economică.
68
Cursul nr. 5
METODA STUDIULUI DE CAZ
Metoda studiului de caz se află la baza formelor de învățământ propuse de

Graduate School of Business Administration of Harward. Această metodă a fost
inițiată în Franța, în 1926, de André Siegfried (1875-1959), sociolog, istoric,
geograf și pionier al sociologiei electorale, însă rădăcinile ei se trag din Grecia
antică şi China veche. Mai întâi, a fost folosită ca o metodă de cercetare științifică
în medicină, economie, psihologie, sociologie etc., apoi s-a răspândit pe larg în
sectoarele învățământului superior și ale educației în general (cercetare, predare
etc.).
5.1. DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICILE STUDIULUI DE CAZ

Definiții
Studiul de caz poate fi definit drept o strategie de cercetare focalizată pe
un caz concret care este interpretat în amănunt. Mai exact, trebuie prezentate
detalii despre cazul concret luat în studiu (individ, grup, organizație etc.) cu luarea
în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită
utilizarea mai multor metode complementare de cultură, analiză, prelucrare și
stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative (Robson, 2002).
În opinia lui Yin (2005) studiul de caz este o strategie de realizare a unei
cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular
contemporan, într-un context din viața reală, în special atunci când graniţele
dintre fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate, prin utilizarea a multiple
surse de informații (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente etc.).
Esența unui studiu de caz, tendința de bază în rândul tuturor tipurilor de
studiu, este încercarea de a clarifica o decizie sau un set de decizii: de ce au fost
luate, cum au fost implementate și cu ce rezultate? (Schramm, 1971).
69
Studiu de caz este utilizat pentru creşterea bazei de cunoştinţe şi

informaţii, pentru a scoate în evidenţă anumite particularităţi referitoare la
indivizi, grupuri, organizaţii, societate şi alte fenomene înrudite. Prin această
metodă se pot extrage caracteristicile evenimentelor din viaţa reală.
Metoda studiului de caz constituie o formă frecventă de cercetare pentru
realizarea lucrărilor de licenţă şi de disertaţie în știinţele socio-umane (dept
urmare, și în știința sportului și educației fizice).
În domeniul educaţiei fizice, studiu de caz poate urmări evoluţia unei clase
de elevi, a unui grup mai restrâns (echipă reprezentativă) sau chiar a unui elev
care a obţinut un rezultat sportiv deosebit. Tot în această direcţie se poate analiza
activitatea desfăşurată de un cerc sportiv din cadrul unei şcoli, managementul
catedrei de educaţie fizică sau a unei asociaţii sportive școlare.
Cu atât mai mult în domeniul sportului, această metodă poate scoate în
evidenţă, analiza şi sistematiza activitatea unui sportiv, a unui antrenor, club
sportiv sau chiar modul de organizare şi desfăşurare a unei competiţii sportive.
Prin studiu de caz nu se urmăresc doar aspectele de performanţă sau recorduri ci şi
neajunsurile întâlnite atât la nivel individual sau de echipă (organizaţie sportivă).
Când ne referim la cazuri particulare nu trebuie să înţelegem neapărat o persoană
în sensul de individ ci o situaţie unică: rezultat, organizaţie, echipă, individ etc.
Caracteristici generale ale unui studiu de caz
1) Cazul reprezintă o situaţie-problemă reală, decupată din realitate, situaţie
care, valorificată în context educaţional, explicată, analizată, evaluată şi
soluţionată în cadrul activităţilor colective ale studenţilor, asigură premisele
necesare formulării de către aceştia a noi recomandări, concluzii, reguli,
legităţi. Studenţii îşi argumentează soluţiile sau deciziile făcând referinţă la
cunoştinţele, legile şi teoriile învăţate deja;
2) Întrebările la care răspunde studiul de caz sunt: cum? şi de ce? a avut loc un
fapt, un anumit eveniment, o situaţie, o decizie.
70
5.2. TIPURI DE STUDII DE CAZ ȘI FUNCȚIILE EPISTEMOLOGICE

Tipologii de studii de caz
Din punctul de vedere al scopului cercetării în funcţie de care se face şi
alegerea cazurilor, în literatura de specialitate se identifică 3 tipuri (Stake, 1994):
1) Studiul cazului intrinsec, în care cercetătorul se centrează pe descrierea în
profunzime a unui fenomen unificat, fără a urmări testarea ipotezelor sau datele
lui generale;
2) Studiul cazului instrumental, realizat în vederea clarificării unei teorii sau a
unei probleme mai generale;
3) Studiul unor cazuri multiple (colective), în care se încearcă generalizarea
caracteristicilor şi mecanismelor.
Studiul de caz poate fi privit ca un pas mic spre o teorie mare Campbell
(1975).
Din punct de vedere al modului de analizare a datelor studiile de caz pot
fi (Yin, 2005):
1) Studiile de caz exploratorii au ca obiectiv dezvoltarea unor ipoteze pentru
viitoare teorii;
2) Studiile de caz descriptive urmăresc descrierea detaliată a unui fenomen
social și a contextului acestuia și pun la dispoziție o serie de date care pot
constitui baza altor cercetări.
3) Studiile de caz explicative permit cercetătorului să explice anumite
fenomene utilizând teorii deja existente.
Funcțiile epistemologice23 ale studiului de caz
1) Studierea cazurilor oferă bază factuală24 pentru generalizările inductive în
vederea elaborării unei teorii. Pentru aceasta, principala metodă utilizată este
cea comparativă.
23
epistemologie = parte a filosofiei care studiază procesul cunoașterii așa cum se desfășoară în
cadrul științelor; teorie a cunoașterii științifice.
24
factual = care se referă la fapte.
71
2) Folosirea cazurilor ca probe de validare sau invalidare a unor teorii, ori

explicații. Demersul logic al verificării este unul deductiv.
A doua funcție a studiului de caz va fi activată într-un stadiu mai avansat al
cercetării, când se verifică sau se îmbogățește o teorie.
5.3. CAZUL, SURSA DE DOVEZI, DOMENIILE UNDE SE FOLOSEȘTE

STUDIUL DE CAZ
Subiectul cercetării (cazul) în cadrul metodei studiului de caz poate fi (Yin,
2005):
 un evenimet;
 o entitate oarecare (organizaţie, club, spital, şcoală, cabiet etc.);
 parteneriate (colaborări, sponsorizări etc.);
 anumite programe, proiecte (ideii);
 procese de implementare (decizii şi activităţi);
 schimbări organizaţionale (decizii).
Încercarea de stabilire a unităţii de analiză (a cazului) are legătură cu
modul în care au fost formulate întrebările de studiu iniţiale. O cerecetare poate
cuprinde mai multe unităţi de analiză (cazuri similare sau diferite) care au legătură
între ele.
Sursele de dovezi (de informare), pot proveni din (Yin, 2005):
 documente (scrisori, comunicate, documente administrative, articole de ziar
etc.);
 arhive (registre, documente organizaţionale, hărţi, grafice, liste de nume etc.);
 interviuri (conversaţii ghidate);
 observaţia directă;
 observaţia participativă;
 artefactele25 fizice (un dispozitiv tehnologic, un instrument, o operă de artă).
25
artefact = obiect produs de activitatea umană; produs artificial sau accidental întâlnit în
observarea și experimentarea unui fenomen natural.
72
Mai pot fi:

 fotografii;
 înregistrări audio şi video;
 diferite tipuri de teste (medicale, psihologice, cognitive etc.);
 istorii (povestiri) de viaţă.
Toate prezintă avantaje şi dezavantaje şi sunt în foarte mare măsură
complementare, iar un studiu de caz bun va folosi, în consecinţă, cât mai multe
surse de colectare.
Principii pentru colectarea datelor:
1) trebuie folosite surse multiple de dovezi;
2) trebuie creată o bază de date a studiului (dosare, tabele, fişe etc.);
3) trebuie menţinută o succesiune logică a dovezilor;
Discipline și domenii unde poate fi folosit studiul de caz:
În disciplinele tradiţionale:
- psihologie; - antropologie;
- sociologie; - istorie;
- ştiinţele politice; - economie.
În domenii cu orietări practice, cum ar fi:
- urbanistica; - management;
- administraţia publică; - asistenţă socială;
- politicile publice; - educaţie.
Ca strategie de cercetare, studiul de caz este de multe ori folosit pentru a
contribui la cunoştinţele noastre cu privire la:
- indivizi; - societate;
- grupuri; - politică;
- organizaţii; - alte fenomene înrudite.
În toate aceste situaţii, nevoia distinctă pentru studiile de caz se naşte din
dorinţa de a înţelege fenomene sociale complexe. Pe scurt, metoda le permite
cercetătorilor să extragă caracteristicile evenimentelor din viaţa reală. Se pot
73
realiza studii pe un caz individual sau pe cazuri multiple pentru a investiga un

fenomen.
O concepţie greşită foarte des întâlnită este aceea că strategiile de cercetare
ar trebui aranjate ierarhic. Sunt mulţi cercetători, în ştiinţele sociale, care menţin
în continuare convingerea că:
- studiile de caz sunt adecvate pentru faza explorativă a unei cercetări;
- metoda istorică şi ancheta (sondajul) pentru faza descriptivă;
- iar experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau
cauzale.
Studiile de caz ar fi doar o strategie preliminară de cercetare şi nu pot fi
folosite pentru a descrie sau testa ipoteze general valabile.
5.4. DESIGNUL STUDIULUI DE CAZ, AVANTAJELE ȘI

DEZAVANTAJELE FOLOSIRII ACESTEI METODE
Ca orice altă metodă de cercetare, procesul de realizare a studiului de caz
urmează o serie de pași bine stabiliți care constituie o metodologie de cercetare. O
metodologie de cercetare este procesul logic care leagă întrebările la care vrea să
răspundă cercetarea de datele care vor fi colectate și de concluziile care vor fi
trase (Robson, 2000).
Demersul cercetării în studiul de caz nu poate fi standardizat riguros
deoarece fiecare situaţie are propria originalitate, dar, în general, se respectă
următoareile etape (Yin, 2003):
1) Formularea întrebărilor/temelor de cercetare și a unităților de analiză
- Ce se dorește a fi cercetat, arătat prin realizarea studiului de caz;
- Scrierea unui studiu de caz este un proces complex pentru succesul căruia
trebuie să se investească resurse de timp, umane și financiare;
- Un pas foarte important în realizarea studiului de caz este formularea
întrebărilor (temelor) de cercetare. Ce anume dorește să cerceteze studiul de
74
caz? Este esențial ca în stabilirea temelor de cercetare să fie luate în

considerare scopurile și audiențele studiului de caz;
- Unitatea de analiză este răspunsul la întrebarea Ce anume se studiază? sau
Care este cazul?
- În funcție de temele de cercetare și unitatea de analiză se va face selecția
cazurilor, vor fi decise sursele de date și chiar structura raportului studiului de
caz.
2) Definirea conceptelor și analiza literaturii relevante
- Este important să definim cât mai clar conceptele conținute în temele de
cercetare, precum și cele care, chiar dacă nu se regăsesc explicit în enunțul
întrebărilor de cercetare, sunt concepte esențiale în proiect;
- Definirea cât mai clară a conceptelor va ghida demersul de cercetare în direcția
dorită, rezultatul fiind cercetarea realității de care suntem interesați.
3) Colectarea datelor
- Trebuie să știm foarte clar ce anume dorim să aflăm prin studiul de caz;
- Sursele de date trebuie să fie accesibile și relevante. În funcție de
caracteristicile surselor alese se vor identifica cele mai adecvate metode de
culege a datelor care pot fi atât cantitative cât și calitative. De asemenea,
este important să avem o imagine coerentă și articulată a modului în care
datele vor fi interpretate și analizate.
4) Raportul studiului de caz
- după ce datele au fost culese și stocate (în notițe scrise de mână sau fișiere
Word), urmează procesul de analiză a datelor și redactare a raportului
studiului de caz;
- este indicat ca structura raportului studiului de caz să fie agreată înainte de
culegerea datelor și să devină parte a designului studiului de caz;
- înainte de a începe redactarea studiului de caz, trebuie să revedem care sunt
scopurile și audiențele stabilite.
75
5) Concluzii
- Nu există o rețetă a studiului de caz, limitele sunt stabilite doar de cel ce
dezvoltă cazul. Utilizarea studiului de caz presupune o mare libertate, dar și
o mare responsabilitate;
- Cadrul de lucru este flexibil, dar trebuie susținut de aplicarea unei rigori a
designului cercetării și de o viziune foarte clară a ce se urmărește prin
utilizarea studiului de caz.
Avantajele și dezavantajele folosirii metodei studiului de caz
Principalul avantaj al metodei îl constituie faptul că oferă idei noi şi
ipoteze din sfera de aparteneţă a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi
utilizat pe scară largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri,
pot fi deschise noi direcţii de cercetare.
Printre dezavantaje putem enumera:
- imposibilitatea generalizării dintr-o singură situaţie;
- tendinţa unor cercetători de a se baza pe memoriile lor sau pe a altora în loc să
analizeze documentele oficiale;
- lipsa, uneori, a unor informaţii relevante.
Exemple de posibile subiecte (cazuri) pentru studiile de caz
- Cazul de dopaj al gimnastei Andreea Raducanu la Jocurile Olimpice din anul
2000, Sydney, Australia.
- Cazurile de dopaj al fotbalistului Adrian Mutu: în 2004 pe când juca la
Chelsea, Mutu a fost prins că a consumat cocaină; iar în 2010 pe când juca la
Fiorentina a fost prins că a consumat sibutramină. Sibutramina este un
supliment alimentar, derivat din amfetamină, care într-o cantitate necontrolată
poate provoca persoanelor ce iau acest medicament tot felul de efecte
secundare, precum: irascibilitate, probleme de ritm cardiac, lipsa poftei de
mâncare etc.
- Moartea cetățeanului american de culoare George Floyd pe 27 mai 2020 și
reactivarea mișcării globale „Black Lives Matter”.
- De ce „Super Bowl” este cel mai scump eveniment sportiv din lume?
76
REZUMAT
 Definiții și caracteristici generale
În opinia lui Yin (2005) studiul de caz este o strategie de realizare a unei
cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular
contemporan, într-un context din viața reală, în special atunci când graniţele dintre
fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate, prin utilizarea a multiple surse
de informații (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente etc.).
Esența unui studiu de caz, tendința de bază în rândul tuturor tipurilor de studiu,
este încercarea de a clarifica o decizie sau un set de decizii: de ce au fost luate,
cum au fost implementate și cu ce rezultate? (Schramm, 1971).
Caracteristici generale ale unui studiu de caz
1) Cazul reprezintă o situaţie-problemă reală, decupată din realitate, situaţie care,
valorificată în context educaţional, explicată, analizată, evaluată şi soluţionată în
cadrul activităţilor colective ale studenţilor, asigură premisele necesare formulării
de către aceştia a noi recomandări, concluzii, reguli, legităţi. Studenţii îşi
argumentează soluţiile sau deciziile făcând referinţă la cunoştinţele, legile şi
teoriile învăţate deja;
2) Întrebările la care răspunde studiul de caz sunt: cum? şi de ce? a avut loc un
fapt, un anumit eveniment, o situaţie, o decizie.
 Tipurile de studii de caz
Din punct de vedere al modului de analizare a datelor studiile de caz pot fi (Yin,
2005):
1) Studiile de caz exploratorii au ca obiectiv dezvoltarea unor ipoteze pentru
viitoare teorii;
2) Studiile de caz descriptive urmăresc descrierea detaliată a unui fenomen social
și a contextului acestuia și pun la dispoziție o serie de date care pot constitui baza
altor cercetări;
77
3) Studiile de caz explicative permit cercetătorului să explice anumite fenomene

utilizând teorii deja existente.
 Subiectul cercetării - CAZUL – poate să fie (Yin, 2005):
1) un evenimet;
2) o entitate oarecare (organizaţie, club, spital, şcoală, cabiet etc.);
3) parteneriate (colaborări, sponsorizări etc.);
4) anumite programe, proiecte (ideii);
5) procese de implementare (decizii şi activităţi);
6) schimbări organizaţionale (decizii).
 Sursele de dovezi (de informare), pot proveni din (Yin, 2005):
1) documente (scrisori, comunicate, documente administrative, articole de ziar);
2) arhive (registre, documente organizaţionale, hărţi, grafice, liste de nume etc.);
3) interviuri (conversaţii ghidate);
4) observaţia directă;
5) observaţia participativă;
6) artefactele fizice (un dispozitiv tehnologic, un instrument, o operă de artă).
Mai pot fi: fotografii; înregistrări audio şi video; diferite tipuri de teste (medicale,
psihologice, cognitive etc.); istorii (povestiri) de viaţă.
 Principii pentru colectarea datelor:
1) trebuie folosite surse multiple de dovezi;
2) trebuie creată o bază de date a studiului (dosare, tabele, fişe etc.);
3) trebuie menţinută o succesiune logică a dovezilor;
 Designul unui studiu de caz
Demersul cercetării în studiul de caz nu poate fi standardizat riguros deoarece
fiecare situaţie are propria originalitate, dar, în general, se respectă următoare le
etape (Yin, 2003):
1) Formularea întrebărilor/temelor de cercetare și a unităților de analiză
2) Definirea conceptelor și analiza literaturii relevante
3) Colectarea datelor
78
4) Raportul studiului de caz

5) Concluzii
 Avantajele și dezavantajele folosirii metodei studiului de caz
Principalul avantaj al metodei îl constituie faptul că oferă idei noi şi ipoteze din
sfera de aparteneţă a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi utilizat pe scară
largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri, pot fi deschise noi
direcţii de cercetare.
Printre dezavantaje putem enumera:
- imposibilitatea generalizării dintr-o singură situaţie;
- tendinţa unor cercetători de a se baza pe memoriile lor sau pe a altora în loc să
analizeze documentele oficiale;
- lipsa, uneori, a unor informaţii relevante.
Exemple de posibile subiecte (cazuri) pentru studiile de caz

- Cazul de dopaj al gimnastei Andreea Raducanu la J. O. din anul 2000, Sydney;
- Cazurile de dopaj al fotbalistului Adrian Mutu: în 2004 pe când juca la Chelsea,
Mutu a fost prins că a consumat cocaină; iar în 2010 pe când juca la Fiorentina a
fost prins că a consumat sibutramină;
- Moartea cetățeanului american de culoare George Floyd pe 27 mai 2020 și
reactivarea mișcării globale „Black Lives Matter”.
- De ce „Super Bowl” este cel mai scump eveniment sportiv din lume?
- Criza politică dintre Rusia și Ucraina cu implicarea NATO.

1) Definiți metoda studiului de caz și prezentați caracteristicile generale (cazul și
întrbările la care răspunde studiul de caz).
2) Prezentați tipurile de studii de caz întâlnite în literatura de specialitate.
3) Cine poate fi CAZUL (subiectul cercetării) în cadrul metodei studiului de caz?
79
4) De unde provin informațiile în studiul de caz și care sunt principiile pentru

colectarea datelor?
5) Care sunt disciplinele și domeniile unde poate fi folosit studiul de caz?
6) Care este designul unui studiu de caz?
7) Prezentați care sunt avantajele și dezavantajele metodei studiului de caz.
1) Campbell, D. T. (1975). Degrees of Freedom and the Case Study. Comparative
Political Studies, 8(2), pp 178-193. https://doi.org/10.1177/001041407500800204.
2) Robson, C. (2002). Real World Research: A Resource for Social Scientists and
Practitioner-Researchers. 2rd Edition, Oxford: Blackwell Publishers Ltd.
3) Robson, D. C. (2000). Stereotypes and the female politician: A case study of
Senator Barbara Mikulski. Communication Quarterly, 48(3), pp. 205-222, DOI:
10.1080/01463370009385593.
4) Schramm, W. (1971). Notes on Case Studies of Instructional Media Projects.
Institute of Education Sciences, p. 43, https://eric.ed.gov.
5) Stake, R. E. (1994). Case Study: Composition and Performance. Bulletin of the
Council for Research in Music Education, No. 122, Qualitative Methodologies in
Music Education Research Conference, pp. 31-44, Published By: University of
Illinois Press. https://www.jstor.org/stable/40318653.
6) Yin, R.K. (2003). Applications of Case Study Research. 2rd Edition, Thousand
Oaks, California: Sage Publications.
7) Yin, R. K. (2005). Studiul de caz. Designul, analiza și colectarea datelor. Iași:
Editura Polirom.
80
Cursul nr. 6
METODA OBSERVAȚIEI
6.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, document,
fenomen sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin contemplare
intenţionată şi metodică fiind urmată de consemnarea elementelor urmărite într-o
fișă de observație (Epuran, 2005).
Observaţia, ca metodă de cercetare, trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii - să fie completă şi precisă, ceea ce presupune un plan prealabil bine
elaborat. Cu cât relatările sunt mai complete și mai exacte și într-o cantitate cât
mai mare (cât mai multe), cu atât observaţia îşi va atinge mai bine scopul. De
asemenea, apare și condiţia ca să fie notate toate faptele şi condiţiile considerate
semnificative din punctul de vedere al sarcinilor temei de cercetare. În al doilea
rând, observația trebuie să fie orientată bine spre toate felurile de comportamente
şi reacţii care cuprind caracteristicile sau conduitele implicate în obiectivul
cercetării.
Observația este un proces activ care presupune interes, atenţie vie şi
susţinută, o intenţie și o ipoteză cât mai clar formulată (Sharp, 2003).
De regulă observaţia este vizuală, dar nu sunt excluse cazurile în care
participă şi alţi analizatori, în funcţie de caracteristicile fenomenelor urmărite. În
contextul educației fizice, sportului și kinetoterapiei observația este vizuală, dar
poate fi și tactilă, mai ales în domeniul kinetoterapiei. În domeniul culinar
analizatorii implicați sunt gustativ, olfactiv și vizual. În domeniul muzical
predomină analizatorul auditiv ș.a.m.d.
Subînţeles observaţiei este procesul de înregistrare, consemnare a celor
văzute, auzite, simţite în general, ce anume a fost observat, cum au variat în timp
faptele, sub ce formă calitativă şi cantitativă s-au prezentat cele observate.
Observaţia trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă şi de eventuale ipoteze care
81
conduc firesc la clasificări şi interpretări în concluzie. Observaţia, ca proces psihic

de cunoaştere activă, intenţionată, planificată, sistematică are la bază un sistem de
date de referinţă furnizate de experienţă şi în general de ştiinţă. Ea se aplică unui
domeniu ale cărui date, documente sau fenomene doreşte să le cunoască, să le
clasifice, cuantifice, caracterizeze, pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce
relaţii sunt între ele, ce le provoacă şi ce efecte au asupra altora. Din acest
complex de rezultate ale observaţiei se nasc noi sensuri, înţelesuri, ipoteze care
urmează a fi verificate şi prin alte metode, deşi beneficiază de contribuţia tehnicii
(de observare, de înregistrare, de prelucrare cantitativă) observaţia este un rezultat
al raportului dintre cercetător şi natură (vezi proverbul „nu găseşti decât ceea ce
cauţi”). Sarcina sau scopul observaţiei este culegerea de date concrete, a căror
analiză ştiinţifică să permită generalizarea.
6.2. TIPURI DE OBSERVAȚIE

6.2.1. Observația întâmplătoare și observația sistemică
Observaţia, ca metodă ştiinţifică, este observaţia sistemică pe care trebuie
să o deosebim de observaţia ocazională (întâmplătoare, accidentală). Aceasta din
urmă nu se face după un plan, iar cel care face o astfel de observaţie nu este în
aşteptarea fenomenului (psihic, fizic, cognitiv, social, emoțional etc.) şi nu este
pregătit pentru a-l înregistra. Uneori, observaţia ocazională a unui fenomen poate
constitui un punct de plecare pentru o observaţie sistematică sau pentru cercetări
experimentale (Peretz, 2003).
Observația întâmplătoare
În contextul metodelor de cercetare poate fi făcută de specialistul unui
anumit domeniu și poate conduce la descoperiri interesante. Ştiinţa consemnează
numeroase astfel de descoperiri provenite din observaţii spontane ale
cercetătorilor, fie în laboratorul în care lucrau (Pavlov – descoperirea reflexului
condiţionat), fie în timpul liber sau în alte activităţi decât cele de cercetare
(Newton – lega atracţiei universale).
82
Louis Pasteur (n. 27/12/ 1822 - d. 28/09/ 1895, om de ştiinţă francez,

pioner în domeniul microbiologiei), afirma pe data de 7 decembrie 1854 la o
Conferință Științifică la Universitatea din Lille, Franța că: „în domeniul
observației, șansa nu favorizează decât mințile pregătite”.
Plecând de la acest aforism a lui Pasteur constatăm că observațiile
întâmplătoare nu sunt total accidentale, ci ele derivă din alte demersuri științifice
efectuate în sensul cunoașterii.
La sfârșitul sec. al XIX-lea, Ivan Petrovici Pavlov a investigat funcția
gastrică a câinelui prin externalizarea glandei salivare pentru a putea colecta,
măsura și analiza saliva produsă ca răspuns la mâncare, în condiții diferite. Din
acțiunile acestui studiu, cu privire la chimia salivei, Pavlov a ajuns la descoperirea
reflexului condiționat.
Asocierea unui sunet de clopoțel sau a unei lumini cu administrarea hranei
la un câine, pe o perioadă mai lungă de timp, determină apariția reflexului
condiționat de salivare a animalului doar la declanșarea stimului auditiv (sunetul
de clopoțel) sau vizual (aprinderea luminii).
Isaac Newton a amintit într-unul din memoriiile sale cum i-a venit ideea
descoperirii Legii gavitației. Povestea îl găsește pe Netwon în timp ce se plimba
prin livada sa și se gândea la ce ține luna pe cer. În acel moment a văzut un măr
căzând pe pământ lucru care l-a determinat să descopere Legea atracției
universale. Aceasta are următorul enunț: două corpuri punctiforme de masă m 1 și
m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor
corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe
direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri.
Observaţia sistematică
Necesită din partea aceluia care o efectuează să fie pregătit să observe, să
fie în aşteptarea fenomenului sau a fenomenelor pe care vrea să le studieze.
Observaţia ştiinţifică nu este simplă privire, ci urmărirea atentă şi sistematică a
unor manifestări (psihice, fizice, cognitive, sociale, emoționale etc.) în scopul de a
83
le fixa cât mai adecvat. Prin urmare, cel care face observaţia trebuie, în primul
rând, să aibă precizate obiectul şi sarcinile cercetării și să facă observarea pe baza
unui program și a unei fișe de observație (de consemnare).
Observaţia cere timp îndelungat de lucru, deoarece există riscul ca
fenomenul, procesul observat să nu se manifeste în măsură suficientă şi în situaţii
variate, încât să permită degajarea unor concluzii semnificative cu o bază de fapte
suficiente. Un bun observator ştie în ce fel de situaţii se manifestă mai frecvent
caracteristica pe care o are în obiectiv şi se axează pe observaţii ale unor astfel de
situaţii.
Caracteristica acestui tip de observaţie este că porneşte de la o anumită
idee anticipativă a rezultatelor care pot fi obţinute şi a consecinţelor acestora. Spre
deosebire de observaţia întâmplătoare, observaţia sistematică are următoarele
caracteristici (Peretz, 2003):
 este fundamentată teoretic;
 este integrală şi analitică;
 este metodică şi condusă după anumite reguli;
 este repetată şi vertificată; presupune o anumită codificare a operaţiilor şi un
anumit sistem de variabile şi factori acceptaţi de toţi cercetătorii;
 apelează la procedee moderne de analiză cantitativă;
 îndeplineşte funcţii explicative şi prospective.
6.2.2. Observația directă și observația experimentală

Observația directă
Este un proces de cunoaştere a realităţii, care presupune contactul
nemijlocit al cercetătorului cu respectiva realitate. A observa înseamnă „a vedea
cu ochii tăi”, „a auzi cu urechile tale” etc. şi a produce un ansamblu de
cunoştinţe/informaţii pe această bază (Adler & Adler, 1995).
84
Această denumire de observație directă a fost realizată de etnologi26 și

antropologi27. Ei au susţinut că oamenii de ştiinţă nu se pot mulţumi să cunoască
alte grupuri (îndepărtate, exotice, „primitive”, în limbajul vremii respective) doar
pe baza relatărilor unor călători şi a obiectelor aduse de aceştia şi că trebuie să se
deplaseze şi să intre ei înşişi într-un contact direct cu grupurile respective. De aici,
conceptul observaţie directă.
În acest sens, observarea era opusă informării: a te informa înseamnă a
aduna, a culege, a recolta informaţii de la alte persoane sau din alte surse, cu alte
cuvinte a apela la mediatori. Se presupunea că, din moment ce înlătură mediatorii,
observarea ar evita o serie de surse de distorsiune a informaţiei – ar fi mai sigur să
vezi cu ochii tăi, să auzi cu urechile tale decât să afli de la alții ce s-a întâmplat. Şi
astăzi, mulţi consideră că observarea ar fi cea mai sigură metodă de cunoaştere,
mult mai validă decât informarea. Din punctul meu de vedere, aceste două metode
trebuie folosite împreună în contextul unei cercetări de calitate și de anvergură.
Concluzie: în contextul observației directe cercetărorul este prezent în locurile,
spațiile unde își „desfășoară activitatea” subiecții cercetării, dar fără să intervină în
activitățile lor. Cercetătorul nu acționează asupra modului de manifestare a
variabilelor (mai exact, nu manipulează/controlează variabila independetă).
Acestea se manifestă în starea lor naturală și firească.
Observația experimentală (sau „de laborator”)
Acest tip de cercetare a fost formulat inițial în cadrul epistemologiei
pozitiviste28, care încearcă să dezvolte un ansamblu de proceduri pentru ca
observația să se desfășoare după modelul cercetării din științele naturii (știință
considerată „exactă”). Și acest tip de observație are un pronunțat caracter sistemic.
26
etnologie = știință care studiază caracteristicile fiecărei etnii în scopul determinării liniilor
directoare ale structurii și evoluției popoarelor.
27
antropologie = știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în
corelație cu condițiile naturale și social-culturale.
28
pozitivism = este un curent filosofic a cărui teză principală este că singura cunoaștere autentică
este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea
strictă a metodei științifice.
85
În accepțiunea pozitivistă, observația conduce la date valide numai dacă (Adler &
Adler, 1994):
 urmărește un număr determinat de comportamente, definite în prealabil
printr-un număr de categorii de observație;
 urmărește respectivele comportamanete în condiții definite riguros în
prealabil (în literatura ştiinţifică pozitivistă, întâlnim frecvent expresia
„toate condiţiile fiind date/controlate”);
 categoriile de observaţie şi condiţiile sunt cuprinse într-un protocol de
observaţie;
 poate fi repetată, riguros în aceleaşi condiţii;
 desfăşurarea comportamentelor cercetate este înregistrată riguros, într-o fişă
de observaţie elaborată în prealabil;
 orice schimbare apărută pe neaşteptate în condiţiile de desfăşurare este
consemnată riguros;
 cercetătorul are o atitudine neutră, nu intervine în niciun fel în desfăşurarea
acţiunilor observate.
Pregătirea şi desfăşurarea unei observaţii experimentale (Peretz, 2003):
 Observaţia experimentală se desfăşoară într-un spaţiu construit de cercetător,
în care sunt create condiţiile stabilite, încercându-se astfel neutralizarea
influenţei altor factori („toate condiţiile fiind date/controlate”);
 Cercetătorul stabileşte de la început o ipoteză de cercetare, pe care doreşte să
o testeze: de exemplu, faptul că, atunci când se simt ameninţaţi, toţi oamenii
se apără devenind mai agresivi, dar există diferenţe de reacţie între femei şi
bărbaţi.
Concluzie: în contextul observației experimentale, cercetătorii încearcă să creeze
anumite condiții de desfășurare a studiului, condiții de „laborator” pentru ca
manifestarea variabilelor prinse în cercetare să nu fie influențată de alte variabile
necontrolate. De aici rezultă și particularitatea că observația experimentală poate
86
fi repetată riguros în aceleași condiții. Variabilele cercetării sunt invocate și nu

provocate.
Diferenţa dintre cele două tipuri este evidentă, fiind dată de condiţiile
cercetării. Prima este numită şi naturală, făcută în condiţii fireşti, cotidiene, fără
intervenţia cercetătorului. În activitatea sportivă astfel de observaţie este
frecventă, în timp ce observaţie de tip experimental este provocată (este provocat
mediul în care se desfășoară - „laboratorul”), cercetătorul verificând anumite
reacţii, conduite prin invocarea unor variabile dintre cele cuprinse în studiu.
6.2.3. Alte tipuri de observație

În literatura de specialitate mai sunt menționate și alte tipuri de observații.
Menționez faptul că ele sunt prezentate pentru a fi mai bine înțelese din punct de
vedere teoretic. Manifestarea lor în practică este determinată de tipurile de
observație prezentate mai sus.
Aceste tipuri de observație sunt (Peretz, 2003; Epuran, 2005):
 Observaţia extensivă şi observaţia intensivă
Diferă din punctul de vedere al orientării cercetătorului, în funcţie de
scopul urmărit. Este recomandat pentru progresul ştiinţei să se folosească
observaţia intensivă faţă de cea extensivă care este utilă doar în fazele finale ale
investigaţiei, oferind tabloul integral al fenomenelor posibile.
 Observaţia longitudinală şi transversală
Observația longitudinală reprezintă cercetarea de tip evolutiv (de exemplu,
urmărirea conduitei sau performanţelor unui grup de elevi de-a lungul mai multor
ani de studii; compararea rezultatelor obținute la testarea inițială și cea finală), iar
observația transversală se adresează cercetării simultane a mai multor situaţii (de
exemplu, compararea efectelor pandemiei de COVID-19 asupra unor elevi, din
ciclul gimnazial, de la o școală din mediul rural și de la una din mediul urban; alt
exemplu, compararea calităților motrice la toate clasele de a VII-a din cadrul unei
unități de învățământ).
87
 Observarea participativă
Este tipul de cercetare întâlnit în domeniul ştiinţelor sociale şi psiho-
pedagogice în care observatorul/cercetător participă la activităţile grupului asupra
căruia face investigaţii. Participarea constă în faptul că cercetătorul are dublu rol,
de observator și de membru al grupului asupra căruia se face observația.
În cadrul acestui tip de observație rolul cercetătorului este unul complex, el
implicând la un moment dat variații de la postura de observator complet la
participant complet, potrivit situațiilor concrete. Încadrarea într-o tipologie sau
alta depinde de caracteristicile sociale ale grupurilor și de aspectele investigate.
Statutul și strategia pe care o adoptă observatorul sunt rezultatul
permanentei legături cu proiectarea studiului sau cu planul de acțiune stabilit
inițial, ajustarea sau evoluția cercetării și a observatorului fiind influențate de
rezultatele obținute pe parcurs.
Observația participativă are un specific descriptiv, explicativ. Pentru a se
ajunge aici este nevoie de ținerea în priză a cercetătorului, vizavi de toate
aspectele care se petrec în procesul de cercetare. Aceasta presupune o „artă” de a
realiza și menține relațiile cu membrii de drept ai grupului studiat. Se vorbește aici
despre sinceritate, cooperare, echilibru, reciprocitate, relații adevărate; totul este
guvernat de o serioasă cunoaștere teoretică și de o temeinică și eficientă activitate
la nivel practic.
 Observaţiile pedagogice, psihologice, sociologice
Propriu-zis nu sunt tipuri de observaţii ci modalităţi de adaptare la
specificul domeniului investigat. În aceste domenii sunt numeroase dificultăţile pe
care cercetătorul trebuie să le înfrunte, amintim aici doar faptul că el trebuie să
observe conduite pentru a se pronunţa asupra stărilor cognitive, psihice sau
sociale.
 Autoobservaţia
Este specifică psihologiei şi are aplicabilitate şi însemnătate în cercetarea
fenomenelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului atunci când observatorul
88
face apel la experienţa altor subiecţi sau când baza datelor proprii formulează
ipoteze şi sarcini de observare activă. În acest context observatorul este și
subiectul cercetării. Poate avea un foarte mare grad de subiectivism, de aceea este
recomandat să se realizeze împreună cu observația „armată”.
 Observația „armată” (dublată)
Observația „armată” (dublată) este cea în care variabile și contextul de
manifestare a lor este înregistrat cu ajutorul unor dispozitive (camere video,
aparate foto, telefoane mobile, reportofoane etc.). Acest tip de observație nu este
unul determinat de un anumit aspect epistomologic, dar este condiționat de
prezența dispozitivelor/instrumentelor tehnice amintite mai sus.
Aspectele consemnate în fișele de observație pot fi revăzute și reauzite la
anumite intervale de timp pentru a verifica dacă observarea și consemnarea au fost
făcute în mod obiectiv și corect. Acest tip de observație poate fi întâlnit în oricare
alt tip menționat mai sus.
6.3. CARACTERISTICILE ȘI DIFICULTĂȚILE OBSERVAȚIEI

Garanția calității unei cercetări prin intermediul metodei observației este
dată de modul în care sunt prezentate concluziile unei cercetări și, mai mult, de
ilustrarea manierei de lucru prin activitatea de înregistrare sistematică a
variabilelor urmărite și de evoluția acestora în contextul general al cercetării.
Caracteristicile metodei observației sunt (Epuran, 2005):
 provine din ştiinţele naturii;
 este vizuală (de cele mai multe ori);
 proces activ;
 este urmată de înregistrare (consemnare);
 trebuie ferită de idei preconcepute;
 în unele situații nu necesită măsurători;
 într-o cercetare mai amplă este prima etapă.
89
Dificultățile observației științifice sunt (Epuran, 2005):

 este percepţie a unui fenomen, deci depinde de factorii care determină
natura acestui proces psihic (acuitate senzorială, stabilitatea sau mobilitatea
atenţiei);
 eficienţa şi valoarea observaţiei depind de pregătirea observatorului, de
orientarea lui ştiinţifică în domeniul respectiv;
 depinde de capacitatea de înţelegere a celui care observă (de „spiritul
științific” al observatorului);
 unele fenomene apar la un interval mare de timp și necesită atenție și
răbdare; altele sunt foarte complexe şi de scurtă durată și necesită atenție și
viteză de reacție. De aceea se impune dublarea observației cu aparate de
înregistrare);
 particularităţile individuale şi de sexe pot influenţa calitatea observaţiei.
6.4. CÂMPUL OBSERVAȚIONAL

În cazul educaţiei fizice şi sportului obiectul de observat este omul în
mişcare. În cadrul activităţilor corporale vom întâlni cercetări care folosesc
metoda observaţiei şi au ca subiect de studiu un singur individ (exemplu, evoluția
tehnică în sporturile individuale) sau mai mulți indivizi manifestându-se
individual (exemplu, evoluția tehnică și fizică a doi sportivi care practică sporturi
de contact: unul lupte libere și celălalt judo) sau ca grup (exemplu, evoluția tactică
a unei echipe în jocuri sportive).
În domeniul nostru vom întâlni, în special, observaţii făcute asupra
proceselor dirijate, organizate şi conduse raţional cum sunt: cadrul intructiv-
educativ (pregătirea elevilor), procesul sportului de timp liber (sport de loisir,),
procesul sportului de performanță (antrenament, competiţii) și procesul de
pregătire a profesorilor și antrenorilor (perfrecționare, reconversie etc.).
90
În centrul atenţiei vor sta investigaţiile privitoare la comportamentul

motric, tehnic, tactic, pshilologic, cognitiv, social etc. Astfel subiecţii vor fi
observaţi în următoarele situaţii:
 sistem educaţional şi de învăţare specifică (motrică);
 sisteme competiţionale;
 activităţi recreative.
Observaţia poate fi îndreptată
asupra:
 unui individ (elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.);
 unui grup (sportivii unei echipe, staff tehnic, suporteri etc.);
 unei relaţii dintre indivizii unui grup (omogenitate, coeziune, aparteneță
etc.);
 unei relații dintre grupuri (relațiile dintre jucători și suporteri; dintre
jucători și stafful tehnic etc.).
6.5. CONDIȚIILE ȘI ETAPELE UNEI CERCETĂRI PRIN

INTERMEDIUL METODEI OBSERVAȚIEI
Condițiile cercetării
Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este dat de
următoarele condiții:
 să se facă deliberat;
 să aibă scopul precis formulat. Scopul să fie în concordanţă cu ipoteza
cercetării;
 să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul și ipoteza
cercetării;
 să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu regularitate);
 să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor observate - pe fișa
de observație;
 prelucrarea şi interpretarea datelor trebui să fie exigentă;
91
 să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei, aprioric

cercetării.
Pregătirea observatorului
Trebuie să se realizeze înainte de începerea propriu-zisă a cercetării și
vizează aspecte atât din pregătirea profesională generală, cât și din pregătirea
specifică pentru realizarea cercetării.
Pregătirea observaţiei
Se realizează prin studiu teoretic şi metodologic, prin pregătirea
instrumentului de lucru - fișa observației și prin realizarea unei observaţii „pilot”.
Înregistrarea observaţiei
Complexitatea și durata în timp a fenomenelor observate impun
cercetătorului pregătirea unor tehnici de înregistrare care să asigure obiectivitatea
observaţiei. Înregistrarea observaţiei se poate face prin organele de simţ, prin
intermediul sau cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor adecvate (camere video,
aparate foto, telefoane mobile, reportofoane etc.) și cu finalitate scriptică care
trebuie să apară în fișele de observație.
Fişa de observaţie
Cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi impuse
cercetării. În funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi spaţii pentru
consemnarea unor fenomene neaşteptate sau mai puţin întâlnite (frecvente).
Notarea se face de regulă prin semne sau simboluri, iar unele consemnări mai largi
se fac prin descriere terminologică succintă.
Prelucrarea şi interpretarea datelor.
Prelucrarea poate fi cantitativă şi calitativă. Fişele de observare sunt
analizate, continuându-se chiar cu codificarea elementelor de detaliu, dacă acestea
au apariţie frecventă, fiecare fişă va fi adnotată cu date sau aprecieri carte conduc
spre anumite concluzii.
Dacă observaţia durează mai mult sau se repetă, datele se trec în fişe
centralizatoare, iar pe baza lor se face analiza statistică şi reprezentarea grafică a
92
evoluţiei fenomenului urmărit. Interpretarea datelor este operaţiunea cea mai

dificilă şi nu va conduce la concluziile cele mai veridice, dacă acestea nu vor fi
completate cu informaţii obţinute din studiul unor documente (studiul literaturii de
specialitate), din discuţii cu subiecţii cercetării (interviuri), din unele experimente
(cercetări anterioare) care au posibilitatea de a verifica mai precis relaţia dintre
anumite fenomene. Dacă la început prelucrarea datelor este cantitativă prin
centralizarea datelor, spre final prin trasarea concluziilor cercetării, prelucrarea
este calitativă.
Etapele unei cercetări care are la bază metoda observației sunt:
1) stabilirea tematicii cercetării şi a sarcinilor de lucru;
2) precizarea scopului, sarcinilor și ipotezei/ipotezelor de lucru;
3) selecţionarea subiecţilor;
4) pregătirea observaţiei (pregătirea observatorului, pregătirea instrumentelor de
lucru, realizarea fişei de observaţie);
5) observaţia pilot (de probă);
6) observaţia propriu-zisă;
7) centralizarea datelor;
8) prelucrarea şi interpretarea rezultatelor;
9) formularea concluziilor şi a recomandărilor.
93
REZUMAT
 Delimitări conceptuale
Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, document, fenomen
sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin contemplare
intenţionată şi metodică fiind urmată de consemnarea elementelor urmărite într-o
fișă de observație (Epuran, 2005).
Observaţia, ca metodă de cercetare, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
- să fie completă şi precisă, ceea ce presupune un plan prealabil bine elaborat.
Observația este un proces activ care presupune interes, atenţie vie şi susţinută,
o intenţie și o ipoteză cât mai clar formulată (Sharp, 2003).
 Tipurile de observație
1) Observația întâmplătoare și observația sistemică;
2) Observația directă și observația experimentală;
3) Observația extensivă și observația intensivă;
4) Observația longitudinală și observația transversală;
5) Observația participativă;
6) Observația pedagogică, psihologică, sociologică;
7) Autoobservația;
8) Observația „armată”.
 Caracteristicile și dificultățile metodei observației
Caracteristicile metodei observației sunt (Epuran, 2005):
• provine din ştiinţele naturii;
• este vizuală (de cele mai multe ori);
• proces activ;
• este urmată de înregistrare (consemnare);
• trebuie ferită de idei preconcepute;
• în unele situații nu necesită măsurători;
94
• într-o cercetare mai amplă este prima etapă.

Dificultățile observației științifice sunt (Epuran, 2005):
• este percepţie a unui fenomen, deci depinde de factorii care determină natura
acestui proces psihic (acuitate senzorială, stabilitatea sau mobilitatea atenţiei);
• eficienţa şi valoarea observaţiei depind de pregătirea observatorului, de
orientarea lui ştiinţifică în domeniul respectiv;
• depinde de capacitatea de înţelegere a celui care observă (de „spiritul științific”
al observatorului);
• unele fenomene apar la un interval mare de timp și necesită atenție și răbdare;
altele sunt foarte complexe şi de scurtă durată și necesită atenție și viteză de
reacție. De aceea se impune dublarea observației cu aparate de înregistrare);
• particularităţile individuale şi de sexe pot influenţa calitatea observaţiei.
 Câmpul observațional
Observaţia poate fi îndreptată asupra:
• unui individ (elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.);
• unui grup (sportivii unei echipe, staff tehnic, suporteri etc.);
• unei relaţii dintre indivizii unui grup (omogenitate, coeziune, aparteneță etc.);
• unei relații dintre grupuri (relațiile dintre jucători și suporteri; dintre jucători și
stafful tehnic etc.).
 Condițiile și etapele unei cercetări prin intermediul metodei observației
Condițiile cercetării
Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este dat de
următoarele condiții:
• să se facă deliberat;
• să aibă scopul precis formulat. Scopul să fie în concordanţă cu ipoteza cercetării;
• să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul și ipoteza cercetării;
• să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu regularitate);
• să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor observate - pe fișa de
observație;
95
• prelucrarea şi interpretarea datelor trebui să fie exigentă;

• să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei, aprioric cercetării.
Etapele unei cercetări care are la bază metoda observației sunt:
1) stabilirea tematicii cercetării şi a sarcinilor de lucru;
2) precizarea scopului, sarcinilor și ipotezei/ipotezelor de lucru;
3) selecţionarea subiecţilor;
4) pregătirea observaţiei (pregătirea observatorului, pregătirea instrumentelor de
lucru, realizarea fişei de observaţie);
5) observaţia pilot (de probă);
6) observaţia propriu-zisă;
7) centralizarea datelor;
8) prelucrarea şi interpretarea rezultatelor;
9) formularea concluziilor şi a recomandărilor.
 Fișa de observație
Cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi impuse cercetării. În
funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi spaţii pentru consemnarea unor
fenomene neaşteptate sau mai puţin întâlnite (frecvente). Notarea se face de regulă
prin semne sau simboluri, iar unele consemnări mai largi se fac prin descriere
terminologică succintă.
 Pregătirea observatorului și pregătirea observației
Pregătirea observatorului - trebuie să se realizeze înainte de începerea propriu-
zisă a cercetării și vizează aspecte atât din pregătirea profesională generală, cât și
din pregătirea specifică pentru realizarea cercetării.
Pregătirea observaţiei - se realizează prin studiu teoretic şi metodologic, prin
pregătirea instrumentului de lucru - fișa observației și prin realizarea unei
observaţii „pilot”.

1) Definiți metoda observației și prezentați care este instrumentul de lucru.
96
2) Prezentați observația întâmplătoare și observația sistemică.

3) Prezentați observația directă și observația experimentală.
4) Prezentați observația extensivă și observația intensivă.
5) Prezentați observația longitudinală și observația transversală.
6) Prezentați observația participativă și autoobservația.
7) Prezentați observația armată și observațiile pedagogice, psihologice și
sociologice.
8) Care sunt caracteristicile și dificultățile metodei observației?
9) Care este câmpul observațional în cadrul metodei observației?
10) Care sunt condițiile unei cercetări prin intermediul metodei anchetei?
11) Care sunt etapele unei cercetări care are la bază metoda observației?
12) În ce constă o fișă de observație?
13) În ce constă pregătirea observatorului și pregătirea observației?
1) Adler, P. A., & Adler, P. (1994). Observational techniques. In N. K. Denzin &
Y. S. Lincoln (Eds.), Handbook of qualitative research, pp. 377-392, Sage
Publications, Inc.
2) Adler, P. A. & Adler, P. (1995). The demography of ethnography. Journal of
Contemporary Ethnography, 24(1), pp. 3-29. doi:10.1177/089124195024001001.
4) Patton, M. Q. (2002). Qualitative Research & Evaluation Methods. 3rd Edition,
Thousand Oaks, California: Sage Publications.
5) Peretz, H. (2003). Metodele în sociologie. Observația. Iași: Institutul European
(traducere de Gavriluță, C.).
6) Sharp, C. A. (2003). Qualitative Research and Evaluation Methods. 3rd
Edition, Evaluation Journal of Australasia, 3(2), pp. 60-61.
doi:10.1177/1035719x0300300213.
97
CURSUL NR. 7
METODA ANCHETEI
7.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Este o metodă de cercetare care se foloseşte cu precădere pentru
determinarea unor trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi
„aduse” în laborator.
Metoda anchetei a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani datorită
amploarei pe care a cunoscut-o investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale,
psihologice şi cele pedagogice. Totodată, această metodă a fost bine fundamentată
metodologic prin stabilirea cu rigurozitate a condiţiilor de utilizare şi prin
prelucrarea justă, ştiinţifică a datelor. Ancheta, ca metodă de cercetare, este
extrem de utilă când se urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau
manierelor de a lua decizii şi de a se comporta atât pentru cazuri individuale cât,
mai ales, pentru grupuri specifice.
Fenomenul de răspândire a tehnicilor de lucru ale metodei anchetei a avut,
însă şi o serie de aspecte negative referitoare, mai ales, la faptul că au favorizat
utilizarea necorespunzătoare a lor. S-a creat impresia că prin simpla chestionare a
unui număr de subiecţi se vor obţine răspunsuri la întrebări şi probleme general
valabile. Trebuie precizat faptul că cercetarea oricărui fenomen nu se poate realiza
numai pe baza utilizării unei singure metode de cercetare, fie ea cât de obiectivă.
În cazul metodei anchetei, obiectivitatea nu este la cel mai înalt grad, având în
vedere faptul că cercetătorul recoltează mai ales opiniile unor persoane.
Informaţiile furnizate au o mare încărcătură subiectivă, fiind în mare măsură
afectate de o serie de factori perturbatorii care nu pot fi întotdeauna înlăturaţi sau
făcuţi inofensivi.
Este bine cunoscută tendinţa multor subiecţi de a-şi „corecta” unele
trăsături personale, căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre
98
ei (dezirabilitate socială = modalitatea cuiva de a se prezenta într-o „lumină”

bună, favorabilă, în acord cu normele sociale).
Sunt situaţii când respondenţii au atitudini refractare, nedorind să
colaboreze, răspunzând superficial, denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de
interviu să depisteze cazul şi să anuleze răspunsurile (chestionarul/interviul).
Definiții
Ancheta este un studiu extensiv destinat să surprindă sub formă statistică,
frecvenţa unor însuşiri sau variabile caracteristice (interese, atitudini, opinii,
opţiuni) la nivelul unor populaţii (Neculau, coord., 2003).
Ancheta este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul
opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, într-un cuvânt asupra
subiectivităţii umane, dar nu se opreşte doar la ele (Chelcea, coord., 2008).
Cercetarea prin sondaj (anchetă) este o metodă (de cercetare, statistică) de
cunoaştere a unei populaţii pe baza datelor înregistrate numai asupra unei părţi
reprezentative, numită eşantion, extrasă din populaţie (Jaba, 2002).
Toate anchetele se ocupă cu caracteristici demografice, cu mediul social,
cu activităţile, opiniile sau atitudinile unui grup de oameni.
Scopul anchetelor
Înţelegerea unor factori subiectivi, nedezvăluiţi prin celelalte metode şi
tehnici, studiul elementelor de conţinut ale personalităţii individului, manifestate
în relaţiile de grup.
Tehnicile de anchetă au particularitatea că înlocuiesc observarea
condiţiilor reale cu experienţa mintală a subiecţilor. Cu ajutorul lor se pot studia:
 stări psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
circulatorii, respiratorii);
 stări subiective (din domeniul cognitiv sau afectiv);
 atitudini, opinii, motive.
Caracterul activ al anchetei constă în aceea că, prin conținutul întrebărilor
sale, ea atrage atenția subiecților investigați asupra problemelor supuse cercetării.
99
Cu acest prilej, fapte necunoscute sau puțin cunoscute pot deveni pe deplin
cunoscute; importanța acordată lor în cadrul anchetei poate fi revelatoare asupra
faptelor ca atare pentru cei anchetati. Opinii, idei, păreri latente, difuze în
conștiința subiecților, pot deveni, ca urmare a anchetei, clare, conștiente,
manifeste. Întrebările care se pun într-o anchetă reclamă răspunsuri care implică
totodată opinii, atitudini, judecăți de valoare cu privire la fapte, fenomene
economice, sociale, politice etc. În acest sens, orice anchetă reprezintă nu numai
investigație, cunoaștere științifică, ci, în același timp, și „acțiune socială”, proces
de influențare, instruire a celor investigați și de valorizare a propriilor lor idei,
opinii.
7.2. DELIMITAREA TERMENILOR ANCHETĂ ȘI SONDAJ

Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este
definit ca o metoda statistică de stabilire, pe baza eșantionării, a stratificării, a
opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale populatiei studiate
(Drăgan, 2007).
Jaba (2002) prezintă sondajele de opinie ca o formă specială de anchetă
socio-statistică. Ceea ce se înregistrează prin intermediul sondajelor sunt opinii
(moduri de a vedea lucrurile), concepții, atitudini. Fiecare opinie reflectă
elementele concrete ale unei existențe sociale date. Sub acest aspect opiniile se pot
constitui ca elemente de bază ale cercetărilor în domeniul vieții sociale.
Înregistrarea opiniei se face prin chestionarul de opinie, care poate fi completat,
dublat când este cazul, cu interviuri și convorbiri directe.
Istoria sondajelor de opinie publică începe în SUA, în anul 1920, cu
sondarea opiniei publice privind alegerile prezidențiale cu scopul de a încerca
„prezicerea” rezultatelor.
Sondarea opiniei publice a devenit o practică uzuală, în numeroase țări
înființându-se institute specializate. De la crearea primului institut de opinie
publică „George Gallup” din SUA în 1935, apoi a Institutului Francez de Opinie
100
Publică (IFOP) în 1938, până astăzi, investigațiile de opinie publică s-au dezvoltat
mult și, după informațiile Oficiului Statistic al ONU, sunt practicate în numeroase
țări într-o formă mai mult sau mai puțin sistematică. În România, instituția
specializată în cercetarea opiniei publice este Institutul Român pentru Studierea
Opiniei Publice (IRSOP), creat în 1990.
Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea
modernă, ele constituind o modalitate de cunoaștere rapidă, eficientă și la scară
reprezentativă, din punct de vedere statistic, pentru diferite colectivități umane, a
opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice, politice,
administrative și social-culturale.
Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din
urmă, constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de formă a
anchetei, el prezintă o seamă de trăsături distinctive.
Astfel sondajul este un fel de anchetă pură și rapidă. În cadrul său se aplică
doar instrumente de ancheta (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite
colectarea rapidă de informații dintre cele mai variate. Sondajul se oprește la date
de ordin subiectiv (opinii, aspirații, motivații etc.), fără să-și propună confruntarea
acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină și eventualele
corecții care se impun ca urmare a acestei confruntări. Vizând cu precădere studiul
opiniilor, fără corectarea lor prin informații colectate cu alte tehnici și metode, la
nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a
informațiilor și mai ales cele care țin de subiectivitatea populației investigate.
Problema principală care rămâne în organizarea unui sondaj de opinie
publică, indiferent de tehnicile de cercetare aplicate, este obținerea unui eșantion
reprezentativ care să țină seama de condițiile și problemele concrete ale modului
de existență și de manifestare a colectivităților studiate. Aceasta cu atât mai mult
cu cât atitudinile față de o anumită problemă prezintă un grad de mobilitate în
timp - aspect asupra căruia cercetările sunt deschise și astăzi, atât din punct de
vedere teoretic, cât și practic.
101
7.3. POPULAȚIA, EȘANTIONUL ȘI EȘANTIONAREA

7.3.1. Populaţia și eșantionul cercetării
Populaţia cercetării
Reprezintă ansamblul unităţilor componente ale unei colectivităţi care
face obiectul cercetării statistice (Jaba, 2002).
Poate avea şi următoarele denumiri: colectivitate totală, populaţia statistică
de referinţă, populaţia originară, populaţia generală. Definirea populaţiei
(colectivităţii totale) se face prin enumerarea tuturor unităţilor componente.
Ansamblul acestora formează volumul colectivităţii şi se notează cu N.
Eşantionul cercetării
Reprezintă un subansamblul de unităţi extrase dintr-o colectivitate
(numită populaţie) pe care dorim să o cunoaştem (Jaba, 2002).
Poate avea şi următoarele denumiri: mostră, populaţie observată. Deci
este: colectivitatea parţială extrasă din colectivitatea totală în scopul analizei şi
interpretării diverselor variabile prin intermediul diferitelor metode de cercetare.
Definirea eşantionului se face prin enumerarea unităţilor componente ale
subansamblului extras şi observat din populaţia de volum N.
Volumul eşantionului se notează cu n. Volumul eşantionului este mult mai
mic (dar, trebuie să fie reprezentativ) decât volumul populaţiei din care este
extras. În cazul observării parţiale are loc relaţia n < N; În cazul observării totale
(exhaustive) are loc relaţia n = N.
7.3.2. Eşantionarea
Reprezintă delimitarea statistică a unei colectivităţi pe care vrem să o
cunoaştem şi obţinerea unui eşantion reprezentativ (Jaba, 2002).
Există diferite tipuri de procedee (metode) de eşantionare prin care se
poate obţine un eşantion reprezentativ. Corespunzător fiecărui tip de eşantionare
se poate stabili anticipat mărimea eşantionului în raport cu gradul de încredere,
precizie dorit pentru rezultate .
102
Probleme ale eşantionării

1) Definirea populaţiei:
a) delimitarea populaţiei;
b) verificarea gradului de omogenitate al populaţiei.
2) Alegerea metodei de eşantionare:
a) principiul alegerii aleatoare;
b) principiul alegerii raționale (nealeatoare).
3) Definirea eşantionului:
a) alegerea unităţilor de eşantionare;
b) alegerea eşantionului.
1) Definirea populaţiei
a) Delimitarea populaţiei presupune:
- precizarea naturii sale (indivizi, cluburi, instituţii, companii etc.);
- a caracteristicilor de definiţie (gen, sector de activitate etc.);
- a spaţiului (oraş, ţara);
- a timpului de existenţă (la 12/01/2024).
Aceasta operaţie este necesară pentru identificarea tuturor unităţilor componente
C: 1,......., N.
Identificarea se poate face:
- fie cu ajutorul unei liste, care enumeră toate unităţile componente ale populaţiei.
Lista există doar pentru populaţii finite;
- fie printr-o definiţie, cuprinzând într-o frază toate cele patru elemente: natura,
caracterisitica calitativă, spaţiul şi timpul.
b) Verificarea gradului de omogenitate al populaţiei
Constă în analiza indicatorilor variaţiei caracteristicilor de definire a
populaţiei. Operaţia se poate efectua pe baza datelor oferite de o cercetare totală
anterioară sau a datelor rezultate din mai multe anchete organizate succesiv.
Verificarea omogenităţii populaţiei este o condiţie necesară alegerii corecte a
procedeelor (metodelor) de eşantionare.
103
2) Alegerea metodei de eşantionare

a) Principiul alegerii aleatoare
Principiul alegerii aleatoare (probalistice) presupune extragerea unităţilor
eşantionului din colectivitatea totală în mod aleator, după jocul hazardului” (Jaba,
2002).
Fiecare unitate componentă a populaţiei are o probabilitate egală de a fi
aleasă în eşantion. Eşantionarea aleatoare se aplică, de obicei, când nu se cunoaşte
caracterisitica (variabila) luată în studiu în structura colectivităţii totale
(populaţiei).
b) Principiul alegerii raţionale (nealeatoare)
Alegerea raţională constă în „selecţia gândită” a fiecărei unităţi ce urmează
să intre în eşantion, după un criteriu prestabilit, atunci când acesta apare ca fiind
raţional şi util (Jaba, 2002).
Se aplică în sondajul realizat asupra colectivităţilor structurate în grupe
tipice, deci a căror structură este cunoscută.
Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii aleatoare

a) Procedeul eşantionării aleatoare cu revenire
De fiecare dată, unitatea extrasă se introduce în populaţie, astfel încât
volumul colectivităţii generale N, rămâne neschimbat pe toată perioada cât
durează extragerea de unităţi pentru formarea eşantionului.
Fiecare unitate din populaţie are probabilitatea de includere 1/N în eşantion.
b) Procedeul eşantionării aleatoare fără revenire
O unitate, odată extrasă din populaţie, nu mai este restituită acesteia. La
sfârşitul efectuării selecţiei (eşantionării), numărul unităţilor rămase în populaţie
va fi N – n, adică diferenţa dintre volumul populaţiei şi volumul eşantionului.
c) Procedeul eşantionării mecanice
Se efectuează în două moduri: - pe baza unui pas de numărare;
- pe baza tabelelor cu numere aleatoare.
c.1) Varianta pasului de numărare sau a fracţiei de selecţie N/n;
104
Presupune stabilirea unui pas de numărare (p), dedus din împărţirea

volumului colectivităţii generale (N) la volumul eşantionului (n). Selecţia
(eşantionarea) se efectuează din lista care cuprinde toate unităţile colectivităţii
generale (baza de sondaj).
Exemplu: Populaţia este de 3000 de unităţi.
Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi.
Rezultă N/n, 3000 / 150 = 20. Adică, pasul „p” = 20.
Din primele douăzeci de unităţi ale colectivităţii generale se alege
întâmplător (prin tragere la sorţi) un număr iniţial mai mic sau egal cu pasul de
numărare. În exemplu nostru ar fi un număr de la 1 la 20. Să spunem că ar fi 8.
Atunci eşantionul va cuprinde numerele: 8, 28, 48, 68, 88, 108 ş.a.m.d. până la
150 de unităţi.
c.2) Varianta tabelelor cu numere aleatoare
Constă în numerotarea tuturor unităţilor colectivităţii generale într-o
ordine oarecare, de la 1 până la N şi extragerea unităţilor eşantionului (n) din
tabele cu numere aleatoare. (În statistica matematică se recomandă: tabelul lui
Kendall şi Babington-Smith, tabelul lui Fisher, a lui Tippet sau a lui Rand. Astăzi
se pot folosi programe implementate pe calculator, numite generatoare de numere
aleatoare.)
Exemplu: Populaţia este de 3000 de unităţi.
Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi.
Acele unităţi care vor purta numerele de ordine cuprinse între 1 şi 3000,
corespunzătoare valorilor din tabelul cu numere aleatoare (sau din programe pe
calculator care generează numere aleatoare).
Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii raționale (nealeatoare)

Eşantionare raţională este atunci când nu se include un mecanism de
selecţie aleatoare a indivizilor, adică, este cunoscută probabilitatea de selecţie a
lor. Unităţile se extrag după un criteriu „prestabilit” (ales) de anchetator.
105
Dezavantajul principal al acestui tip de eşantionare este caracterul subiectiv al

alegerii unităţilor. Calitatea datelor depinde decisiv de priceperea anchetatorului.
Cel mai cunoscut tip de sondaj nealeator este sondajul pe cote (straturi sau
grupe).
Eşantionare stratificată se organizează atunci când se cunoaşte structura unei
colectivităţi.
Dacă o colectivitate, de volum N, este formată din k grupe (straturi): N = N1 + .....
+ Nk, eşantionul stratificat se formează prin alegerea aleatoare a unităţilor la
nivelul fiecărui strat (grupe). Stratul (grupa) poate fi: creată de cercetător sau
naturală.
Eşantionarea stratificată poate fi realizată în trei moduri:
a) eşantion tipic simplu - acelaşi număr de unităţi, indiferent de ponderea
fiecărei grupe în colectivitate;
b) eşantion tipic proporţional - numărul de unităţi este în funcţie de proporţia
grupelor omogene;
c) eşantion tipic optim - se va ţine seama de gradul de dispersie pentru fiecare
grupă omogenă în parte.
3) Definirea eşantionului
a) Alegerea şi definirea unităţilor folosite în eşantionare
Definirea unităţilor de eşantionare (de anchetă) presupune cunoaşterea
naturii şi a modului de organizare a unităţilor în cadrul populaţiei.
Unităţile de eşantionare pot fi:
 unităţi simple (de exemplu: individul), caz în care definirea este simplă;
 unităţi complexe (de exemplu: familia), caz în care trebuie să se cunoască
modul de organizare pentru a asigura alegerea corectă a unităţilor.
Într-o cercetare prin anchetă (sondaj) pot fi întâlnite două noţiuni pentru
termenul unitate:
 unitate de observare (U.O.) – este „acel ceva” pe care încercăm să o/îl
cunoaştem, despre care se strânge efectiv informaţia;
106
 unitate de eşantionare (U.E.) – este unitatea desemnată, în procesul de

eşantionare, să răspundă la întrebări, atunci când ea diferă de unitatea de
observare.
Ex: anchetă cu privire la imobil (locuintă)
U.O. este locuinţa;
U.E. este individul selectat şi întrebat cu privire la subiectul anchetei (locuinţa).
b) Alegerea eşantionului presupune:
- alegerea procedeelor de extragere a unităţilor de eşantionare;
- alegerea gradului de reprezentativitate;
- alegerea mărimii eşantionului.
7.4. TEHNICILE DE LUCRU SPECIFICE METODEI ANCHETEI

Tehnicile de lucru specifice metodei anchetei sunt:
 Chestionarul: poştale şi directe;
 Interviul: formal şi nonformal.
Chestionarul poştal (corespondenţă fizică sau electronică) este cel mai
comod din punct de vedere al administrării dar şi cel mai ineficient.
Are următoarele avantaje:
- nu necesită operatori (persoane care să le aplice);
- se obţin multe informaţii;
- subiecţii răspund după momente de meditaţie liberă;
- pot fi completate individual sau în grup;
- sunt comode.
Ca dezavantaje putem enumera:
- nu pot avea decât întrebări simple, uşor de înţeles (nu există posibilitatea de
a fi explicate);
- întrebările sunt definitive, nu pot fi aprofundate;
- întrebările pot fi cunoscute de subiecţi înainte de a da răspuns la fiecare în
ordinea lor;
107
- oferă posibilitatea unui procentaj mare de nonrăspunsuri;

sunt costisitoare.
Chestionarul direct se aplică subiectului fie individual fie în grup, de către
operator având posibilitatea de a face observaţii în timpul formulării răspunsurilor.
Aplicarea chestionarului se poate face în timp limitat sau nelimitat, se folosesc
formulare tipărite.
Interviul - după modelul de utilizare a întrebărilor, după ordinea lor şi
tehnica de formulare, precum şi după nivelul de precizie a înregistrării
răspunsurilor, interviului poate fi formal şi nonformal. În interviul formal
întrebările primesc răspunsurile în formă standardizată, interviul purtând şi
denumirea de interviu standardizat, controlat sau structurat. Interviul nonformal
are următoarele variante – ghidat, conversaţie, nedirecţionat. Interviul nonformal
permite schimbarea ordinii întrebărilor şi chiar a formulării lor, precum şi
adăugarea altor întrebări pe parcursul desfăşurării interviului.
7.5. ETAPELE UNEI CERCETĂRI CARE FOLOSEȘTE METODA

ANCHETEI, PRELUCRAREA DATELOR, ALCĂTUIREA
CHESTIONARULUI ȘI FORMULAREA ÎNTREBĂRILOR
7.5.1. Etapele unei cercetări care folosește metoda anchetei
În realizarea unei cercetări prin intermediul metodei anchetei se desprind
mai multe etape structurale care asigură reuşita şi caracterul ştiinţific, acestea sunt
(Epuran, 2005):
1) Precizarea problemei şi stabilirea obiectivelor de urmărit;
2) Stabilirea populaţiei (eşantionului) asupra căruia se aplică ancheta;
3) Pregătirea instrumentelor de anchetă;
4) Efectuarea anchetei „pilot” (de probă) şi introducerea corecturilor în planul
de anchetă;
5) Efectuarea anchetei propriu-zise;
6) Centralizarea rezultatelor (tabelarea);
108
7) Prelucrarea, analiza rezultatelor şi interpretarea rezultatelor;

8) Redactarea concluziilor finale şi a recomandărilor teoretice şi practice.
În alcătuirea chestionarului sau a ghidului de interviu se parcurg mai multe
etape, ultima constituind-o ancheta pilot. De asemenea, se iau în considerare
următoarele elemente: mulţimea şi varietatea întrebărilor, ordinea de prezentare,
gradul de sugestibilitate, structura chestionarului, modalităţi de prezentare.
Alcătuirea chestionarului presupune o bună precizare a obiectivelor cercetării şi
apoi traducerea acestora în indicatori bine formulaţi. În momentul alcătuirii
întrebărilor cercetătorul trebuie să stabilească ce fel de răspunsuri doreşte să
obţină, ţinând seama de posibilităţile de prelucrare, de tehnicile de analiză etc.
Astfel se pot realiza chestionare:
 închise, care prevăd răspunsuri fixe „da” , „nu”;
 alternative, prevăd răspunsuri la alegere din mai multe variante posibile;
 deschise, care dau libertatea completă a răspunsurilor.
O altă formă de solicitare a răspunsurilor, utilizată mai ales în
autoevaluarea unor atitudini sau caracteristici este marcarea numerică sau în
ordinea de rang a preferinţei.
7.5.2. Efectuarea anchetelor și prelucrarea datelor

Condiţiile efectuării anchetei sunt în mare măsură similare atât pentru
chestionare, cât şi pentru interviuri. Primele întrebări vor avea un caracter mai
larg, lăsând o mai mare latitudine pentru răspunsuri din partea subiecţilor. Trebuie
acordată o mare atenție momentului de aplicare a unui chestionar sau interviu, mai
ales când acestea sunt aplicate la locul de muncă a persoanei chestionate.
Instrumentele anchetei (chestionarul sau interviul) trebuie aplicate în prima
jumătate a programului de lucru și în momente lipsite de încordare sau stări
psihice speciale. În caz de oboseală, după orele de activitate, se poate întrerupe
desfășurarea anchetei.
109
Prelucrarea datelor obţinute prin metoda anchetei reprezintă o etapă de

mare dificultate şi uneori de durată. Prelucrarea datelor cuprinde patru faze
(Epuran, 2005):
1) Verificarea - când fiecare chestionar este examinat de specialişti pentru a se
controla modul de completare, exactitatea, uniformitatea;
2) Codificarea şi clasificarea - este operaţie prin care chestionarele se aduc la
aceleaşi proporţii, astfel încât să se poată manipula;
3) Crearea unei baze de date (tabelarea) se poate efectua în Excel, SPSS şi
prezintă toate datele necesare în analiza statistică;
4) Analiza - se realizează, pe de o parte, în formă necantitativă, prin evaluare
globală. Ea este urmată de analiza statistică (cantitativă), cuprinzând
„descrierea” statistică: distribuţii, procentaje, medii, dispersii, coeficienţi de
corelaţie, estimări ale populaţiei, erori de eşantionare etc. Ultima formă a
analizei logice va căuta să stabilească modul în care poate fi testată
ipoteza/ipotezele (confirmate sau infirmate) și, de asemenea, se va scoate în
evidenţă datele noi ce îmbogăţesc domeniul de investigare.
7.5.3. Alcătuirea chestionarului sau a interviului

Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale unui studiu sociologic este faptul
că cercetătorul trebuie să îşi construiască singur instrumentul de cercetare, a cărui
utilizare este limitată la obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. În
acestă idee putem vorbi de câteva aspecte definitorii:
 necesitatea de a alcătui de fiecare dată un nou instrument de lucru - în cazul
nostru stabilirea itemilor chestionarului sau a interviului;
 necesitatea verificării prealabile a chestionarului sau a interviului (ancheta
pilot);
 nesiguranţa asupra validităţii şi a fidelităţii, ceea ce poate duce la contestarea
calităţii rezultatelor cercetării;
110
 dificultăţi care apar de fiecare dată când se urmăreşte compararea rezultatelor

obţinute de doi cercetători .
Structura unui chestionar sau a unui interviu
În alcătuirea chestionarului sau a inteviului putem întâlni mai multe categorii de
întrebări (Chelcea, 2010):
- introductive sau de contact;
- de trecere la subiect sau tampon;
- întrebări filtru sau întrebări bifurcate;
- întrebări de referinţă sau la subiect;
- de control;
- întrebări de identificare.
Primele întrebări (introductive) au rolul de a da subiectului încredere în
anchetator şi în el însuşi. Astfel, prima întrebare nu se referă la date personale,
intime sau informaţii complicate. Mulţi specialişti afirmă că prima întrebare a
unui chestionar să fie închisă (să ofere răspunsuri de DA, NU, NU STIU). Este
considerată o greşeală în alcătuirea unui chestinar atunci când primele întrebări
sunt de identificare a respondentului, cu întrebări care scot la suprafaţă aspecte sau
evenimente neplăcute din viaţa acestuia.
Întrebările de trecere realizează transferul la aspectele de referinţă a
chestionarului. Ele duc la concentrarea subiectului asupra problemelor ce urmează
a fi discutate.
Întrebările filtru/bifurcate separă subiecţii în diferite categorii, opresc
trecerea unor categorii de subiecţi la anumite întrebări. Astfel, subiecţii care au dat
un anumit răspuns, vor trece la întrebarea X sau li se va solicita opinia la itemul
următor. Altfel spus, direcţionează cele două sau mai multe categorii de subiecţi,
identificaţi prin prisma întrebării filtru, în conținutul chastionarului sau intreviului.
Întrebările de bază ale unui chestionar sau intreviu reprezintă încercarea
cercetătorului de a obţine informaţiile necesare îndeplinirii obiectivelor studiului.
Se acordă o mare atenţie în formularea acestor întrebări, având în vedere că, de
111
obicei, subiecţii sunt voluntari, anonimi şi nu de puţine ori tratează cu

superficialitate aspecte importante pentru rezultatele studiului.
Întrebările de control reprezintă o categorie specială de itemi în alcătuirea
unui chestionar sau interviu şi verifică fidelitatea şi consistenţa opiniilor formulate
de respondenți la punctele de referinţă.
Întrebările de identificare se referă la câteva elemente generale, în special
axate pe aspecte demografice: genul, vârsta, ocupație, situaţie socială etc. Aceşti
itemi pot conduce la identificarea unor categorii de subiecţi.
După cum se poate observa în structura unui chestionar sau interviu
întrebările au o ordine logică și o relaţie de interdependenţă.
Formularea întrebărilor
Formularea întrebărilor trebuie să fie: simplă; clară; fără înflorituri
stilistice; corect din punct de vedere gramatical; să respecte topica frazei sau a
propoziţiei.
Utilizarea negaţiilor sau a negării negaţiilor (Exemplu: Nu consideraţi că
nu s-a făcut suficientă publicitate activităţilor de loisir?) va conduce la dificultăţi
în interpretarea răspunsurilor. De asemenea, utilizarea afirmaţiilor în construirea
itemilor poate influenţa răspunsul, determinând întrebări tendenţioase, ceea ce
poate duce la vicierea rezultatelor cercetării.
Pentru a obţine rezultate cât mai fidele şi veridice trebuie realizată o
alternanţă între întrebările închise (cu răspunsuri oferite) şi cele deschise. De
asemenea întrebările închise scot din impas subiecţii (la o întrebare care se referă
la venitul financiar lunar se pot oferi răspunsuri cu categorii de venituri: între
1300 și 1799; între 1800 și 2299; între 2300 și 2800; peste 2800), dau posibilitatea
cuantificării precise a răspunsului.
Formularea întrebărilor trebuie să ţină cont de nivelul de pregătire a
subiecţilor, de gradul lor de implicare în domeniu abordat.
112
REZUMAT
 Definiții
Ancheta este un studiu extensiv destinat să surprindă sub formă statistică,
frecvenţa unor însuşiri sau variabile caracteristice (interese, atitudini, opinii,
opţiuni) la nivelul unor populaţii (Neculau, coord., 2003).
Ancheta este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul
opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, într-un cuvânt asupra
subiectivităţii umane, dar nu se opreşte doar la ele (Chelcea, coord., 2008).
Cercetarea prin sondaj (anchetă) este o metodă (de cercetare, statistică) de
cunoaştere a unei populaţii pe baza datelor înregistrate numai asupra unei părţi
reprezentative, numită eşantion, extrasă din populaţie (Jaba, 2002)..
 Delimitarea termenilor anchetă și sondaj
Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit
ca o metoda statistică de stabilire, pe baza eșantionării, a stratificării, a opiniilor în
raport cu diferite variabile socio-demografice ale populatiei studiate (Drăgan,
2007).
Sondajul este un fel de anchetă pură și rapidă. În cadrul său se aplică doar
instrumente de ancheta (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite
colectarea rapidă de informații dintre cele mai variate. Sondajul se oprește la date
de ordin subiectiv (opinii, aspirații, motivații etc.), fără să-și propună confruntarea
acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină și eventualele
corecții care se impun ca urmare a acestei confruntări. Vizează cu precădere
studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informații colectate cu alte tehnici și
metode de cercetare.
 Populația și eșantionul cercetării
Populaţia cercetării reprezintă ansamblul unităţilor componente ale unei
colectivităţi care face obiectul cercetării statistice (Jaba, 2002).
113
Eşantionul cercetării reprezintă un subansamblul de unităţi extrase dintr-o

colectivitate (numită populaţie) pe care dorim să o cunoaştem (Jaba, 2002).
Poate avea şi următoarele denumiri: mostră, populaţie observată. Deci este:
colectivitatea parţială extrasă din colectivitatea totală în scopul analizei şi
interpretării diverselor variabile prin intermediul diferitelor metode de cercetare.
 Eșantionarea și principiile de eșantionare
Eşantionarea reprezintă delimitarea statistică a unei colectivităţi pe care vrem
să o cunoaştem şi obţinerea unui eşantion reprezentativ (Jaba, 2002).
Principiul alegerii aleatoare (probalistice) presupune extragerea unităţilor
eşantionului din colectivitatea totală în mod aleator, după jocul hazardului” (Jaba,
2002).
Procedee de eşantionare - pe principiul alegerii aleatoare:
a) Procedeul eşantionării aleatoare cu revenire;
b) Procedeul eşantionării aleatoare fără revenire;
c) Procedeul eşantionării mecanice:
• varianta pasului de numărare sau a fracţiei de selecţie N/n;
• varianta tabelelor cu numere aleatoare.
Principiul alegerii raţionale (nealeatoare) constă în „selecţia gândită” a
fiecărei unităţi ce urmează să intre în eşantion, după un criteriu prestabilit, atunci
când acesta apare ca fiind raţional şi util (Jaba, 2002).
Eşantionare raţională este atunci când nu se include un mecanism de selecţie
aleatoare a indivizilor, adică, este cunoscută probabilitatea de selecţie a lor.
Unităţile se extrag după un criteriu „prestabilit” (ales) de anchetator. Dezavantajul
principal al acestui tip de eşantionare este caracterul subiectiv al alegerii unităţilor.
Calitatea datelor depinde decisiv de priceperea anchetatorului.
Cel mai cunoscut tip de sondaj nealeator este sondajul pe cote (straturi sau
grupe).
Eşantionare stratificată se organizează atunci când se cunoaşte structura unei
colectivităţi.
114
Eşantionarea stratificată poate fi realizată în trei moduri:

1) eşantion tipic simplu - acelaşi număr de unităţi, indiferent de ponderea fiecărei
grupe în colectivitate;
2) eşantion tipic proporţional - numărul de unităţi este în funcţie de proporţia
grupelor omogene;
3) eşantion tipic optim - se va ţine seama de gradul de dispersie pentru fiecare
grupă omogenă în parte.
 Tehnicile de lucru specifice metodei anchetei
• Chestionarul: poştale şi directe;
• Interviul: formal şi nonformal.
 Alcătuirea chestionarului
Presupune o bună precizare a obiectivelor cercetării şi apoi traducerea acestora
în indicatori bine formulaţi. În momentul alcătuirii întrebărilor cercetătorul trebuie
să stabilească ce fel de răspunsuri doreşte să obţină, ţinând seama de posibilităţile
de prelucrare, de tehnicile de analiză etc. .
 Prelucrarea datelor obținute prin metoda anchetei
Prelucrarea datelor cuprinde patru faze (Epuran, 2005):
1) Verificarea;
2) Codificarea şi clasificarea;
3) Crearea unei baze de date (tabelarea) se poate efectua în Excel, SPSS;
4) Analiza - se realizează, pe de o parte, în formă necantitativă, prin evaluare
globală. Ea este urmată de analiza statistică (cantitativă).
 Alcătuirea chestionarului sau a interviului
În alcătuirea chestionarului sau a inteviului putem întâlni mai multe categorii de
întrebări (Chelcea, 2010):
- introductive sau de contact; - de trecere la subiect sau tampon;
- întrebări filtru sau întrebări bifurcate; - întrebări de referinţă sau la subiect;
- de control; - întrebări de identificare.
115

1) Definiți metoda anchetei și prezentați care sunt instrumentele de lucru.
2) Care este diferența dintre anchetă și sondajul de opinie?
3) Definiți populația cercetării. Dați un exemplu.
4) Definiți eșantionul cercetării. Dați un exemplu.
5) Definiți eșantionarea și prezentați care sunt principiile de eșantionare.
6) În ce constă eșantionarea aleatoare cu revenire?
7) În ce constă eșantionarea aleatoare fără revenire?
8) În ce constă eșantionarea aleatoare cu folosirea pasului de numărare?
9) Prezentați eșantionarea rațională stratificată. În câte moduri poate fi realizată?
10) Ce este chestionarul? Câte tipuri de chestionare știți?
11) Ce este interviul? Câte tipuri de interviuri cunoașteți?
12) Care sunt etapele unei cercetări care folosește metoda anchetei?
13) Prelucrarea datelor, obținute prin metoda anchetei, are patru faze, care sunt
acestea?
14) Câte tipuri de întrebări cunoașteți care pot fi folosite în alcătuirea unui
chestionar sau a unui interviu?
1) Chelcea, S. coord. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Ediția a
II-a, Iași: Editura Polirom.
2) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti:
3) Drăgan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: Editura Rao.
5) Jaba, E. (2002). Statistica. Ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Economică.
6) Neculau, A. coord. (2003). Manual de psihologie socială, Iași: Editura Polirom.
116
BIBLIOGRAFIE
1) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998).

Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a, București: Editura Univers
Enciclopedic.
2) Adler, P. A., Adler, P. (1994). Observational techniques. In N. K. Denzin & Y.
S. Lincoln (Eds.), Handbook of qualitative research, pp. 377-392, Sage
Publications, Inc.
3) Adler, P. A., Adler, P. (1995). The demography of ethnography. Journal of
Contemporary Ethnography, 24(1), pp. 3-29. doi:10.1177/089124195024001001.
4) Apostol, P., Banu, I. (1978). Dicționarul de filozofie. București: Editura
Politică.
5) Ariès, P. (1997). Timpul istoriei. București: Editura Meridiane.
6) Aron, R. (1997). Introducere în filozofia istoriei. București: Editura Humanitas.
7) Barbey, A.K., Barsalou, L.W. (2009). Reasoning and Problem Solving:
Models. Encyclopedia of Neuroscience, 8, pp. 35-43.
8) Bălăceanu-Stolnici, C. (1997). Cunoaștere și știință. Constanța: Editura
Fundației „Andrei Șaguna”.
9) Bejan, P. (2004). Hermeneutica prejudecăților. Iași: Editura Fundaţiei AXIS.
10) Bontaș, I. (2008). Tratat de pedagogie. București: Editura All.
11) Campbell, D. T. (1975). Degrees of Freedom and the Case Study. Comparative
Political Studies, 8(2), pp 178-193. https://doi.org/10.1177/001041407500800204.
12) Cerghit, I. (2006). Modele de învățământ. Ediția a IV-a, Iași: Editura Polirom.
13) Chelcea, S. coord. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Ediția a
II-a, Iași: Editura Polirom.
14) Chelcea, S. (2010). Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat,
un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane. Ediţia a IV-a, Bucureşti:
117
15) Chiscop, L. (2020). Hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din

sfera disciplinelor umanistice. Revista Științifică a Universității de Stat din
Moldova, 4(134), pp. 62-67. http://doi.org/10.5281/zenodo.3984959.
Universitară.
17) Creswell, J. W. (2013). Steps in Conducting a Scholarly Mixed Methods Study.
DBER Speaker Series, 48, pp. 5-54.
https://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1047&context=dbersp
eakers
18) Diehl, M., Stroebe, W. (1987). Productivity Loss In Brainstorming Groups:
Toward the Solution of a Riddle. Journal of Personality and Social Psychology,
53(3), pp. 497-509. doi:10.1037/0022-3514.53.3.497.
19) Diehl, M., Stroebe, W. (1991). Productivity loss in idea-generating groups:
Tracking down the blocking effect. Journal of Personality and Social Psychology,
61(3), pp. 392-403. https://doi.org/10.1037/0022-3514.61.3.392.
20) Drăgan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: Editura Rao.
22) Fetters, M. D., Curry, L. A., Creswell, J. W. (2013). Achieving Integration in
Mixed Methods Designs-Principles and Practices. Health Services Research,
48(6pt2), pp. 2134-2156. doi:10.1111/1475-6773.12117.
23) Furnham, A., Yazdanpanahi, T. (1995). Personality differences and group
versus individual brainstorming. Personality and Individual Differences, 19(1),
pp. 73-80. doi:10.1016/0191-8869(95)00009-u.
24) Gigerenzer, G., Gaissmaier, W. (2011). Heuristic decision making. Annu. Rev.
Psychol. 62, pp. 451-482. doi: 10.1146/annurev-psych-120709-145346.
25) Guțu, V. (2013). Axiomatica în educație. In: Integrare prin cercetare și inovare.
Ştiinţe sociale, pp. 61-63.
118
26) Howell, M., Prevenier, W. (2001). From Reliable Source: An Introduction to

Historical Methods. Ithaca, NY: Cornell University Press, ISBN: 0-8014-8560-6.
27) Jaba, E. (2002). Statistica. Ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Economică.
28) Kent, S., Garraghan, G. J., Delanglez, J. (1947). A Guide to Historical Method.
The Mississippi Valley Historical Review, 34(1), pp. 139-142.
doi:10.2307/1896000.
29) Kohn, N. W., Smith, S. M. (2010). Collaborative fixation: Effects of others’
ideas on brainstorming. Applied Cognitive Psychology, 25(3), pp. 359-371.
doi:10.1002/acp.1699.
30) Marcu, F., Maneca, C. (1978). Dicţionar de neologisme. Bucureşti: Editura
Academiei.
31) Marcus, S. (1988). Ideii contemporane. Provocarea științei. București: Editura
Politică.
33) Moustakas, C. (1990). Heuristic research. Design, Methodology and
Applications. London: Sage Publications, The International Professional
Publishers.
34) Neculau, A. coord. (2003). Manual de psihologie socială, Iași: Editura
Polirom.
35) Osborn, A. F. (1957). Applied imagination. (rev. ed.) New York: Scribner.
36) Patton, M. Q. (2002). Qualitative Research & Evaluation Methods. 3rd
Edition, Thousand Oaks, California: Sage Publications.
37) Peretz, H. (2003). Metodele în sociologie. Observația. Iași: Institutul European
(traducere de Gavriluță, C.).
38) Raab, M., Gigerenzer, G. (2015). The power of simplicity: a fast-and-frugal
heuristics approach to performance science. Front. Psychol, 6:1672, pp 1-6. doi:
10.3389/fpsyg.2015.01672.
39) Robson, C. (2002). Real World Research: A Resource for Social Scientists and
Practitioner-Researchers. 2rd Edition, Oxford: Blackwell Publishers Ltd.
119
40) Robson, D. C. (2000). Stereotypes and the female politician: A case study of
Senator Barbara Mikulski. Communication Quarterly, 48(3), pp. 205-222, DOI:
10.1080/01463370009385593.
41) Schramm, W. (1971). Notes on Case Studies of Instructional Media Projects.
Institute of Education Sciences, p. 43, https://eric.ed.gov.
42) Sfetcu, P. (2010). Axiomatica și știința de tip matematic. Revista Română de
Informatică și Automatică, 20(3), pp. 13-32.
43) Sharp, C. A. (2003). Qualitative Research and Evaluation Methods. 3rd
Edition, Evaluation Journal of Australasia, 3(2), pp. 60-61.
doi:10.1177/1035719x0300300213.
44) Siau, K.L. (1995). Group Creativity and Technology. The Journal of Creative
Behavior, 29(3), pp. 201-216. doi:10.1002/j.2162-6057.1995.tb00749.x.
45) Stake, R. E. (1994). Case Study: Composition and Performance. Bulletin of the
Council for Research in Music Education, No. 122, Qualitative Methodologies in
Music Education Research Conference, pp. 31-44, Published By: University of
Illinois Press. https://www.jstor.org/stable/40318653.
46) Yin, R.K. (2003). Applications of Case Study Research. 2rd Edition, Thousand
Oaks, California: Sage Publications.
47) Yin, R. K. (2005). Studiul de caz. Designul, analiza și colectarea datelor. Iași:
Editura Polirom.
48) Zaiţ, D., Spalanzani, A. (2006). Cercetarea în economie şi management.
Repere epistemologice şi metodologice. Bucureşti: Editura Economică.
120

Curs Metode de Cercetare KMS

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Metode de Cercetare KMS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode de cercetare științifică în știința sportului și educației fizice - note de curs - KMS

1. Date despre program

2. Date despre disciplină

3. Timpul total estimat (ore pe semestru şi activităţi didactice)

3.7 Total ore studiu individual 58

4. Precondiţii (dacă este cazul)

5. Condiţii (dacă este cazul) – față în față

5.2 de desfăşurare a seminarului Sală de seminar cu minim 35 de locuri, laptop şi videoproiector.

6. Competenţe specifice acumulate

CP1. Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază

ale domeniului cu orientare interdisciplinară.

CT1. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

 Familiarizarea studenţilor cu terminologia specifică activităţii de cercetare în domeniul

9. Coroborarea conţinutului disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii, asociaţiilor

10. Evaluare – față în față

Învăţarea, redarea şi aplicarea corectă a noţiunilor şi

Realizarea şi prezentarea unui referat cu temă la alegere

1.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE ȘTIINȚĂ

1.2. CARACTERISTICILE ȘTIINȚEI

Alături de cele trei caracteristici se află şi latura cognitivă a ştiinţei. Ea constă în

1.3. COMPONENTELE ȘTIINȚEI

1.4. FUNCȚIILE ȘTIINȚEI (SCOPUL ȘTIINȚEI)

3) Interpretarea - presupune o capacitate superioară de înţelegere de tip holistic a

1.5. ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI FIZICE

fundamentării ştiinţifice. Ştiinţa activităţilor corporale îşi fixează ca obiect de

1.6. ETAPELE DEZVOLTĂRII ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI EDUCAȚIEI

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 1

TEME (posibile subiecte pentru examen)

2.1. CERCETAREA CA ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

În domeniul ştiinţei, cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi

 este desfăşurat metodic.

Cerinţele abordării cercetării ştiinţifice

2.2. TIPURI DE CERCETARE

suntem. În domeniul activităţilor corporale marea majoritate a cercetărilor au

2.3. SCOPUL CERCETĂRII ÎN DOMENIUL ȘTIINȚEI SPORTULUI ȘI

2.4. METODĂ ȘI METODOLOGIE

Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în

2.5. METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA SPORTULUI ȘI

postulează unitatea metodelor de cercetare, dincolo de deosebirile dintre metodele

II) Metode particulare (metode, procedee și tehnici de investigație):

REZUMAT, TEME, REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - CURSUL 2

6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universal.

- creşterea performanţelor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi ale

adecvate conştient în vederea realizării unor probleme determinate care constituie

TEME (posibile subiecte pentru examen)

3.1. METODA HERMENEUTICĂ

Hermeneutica teologică, care a fost numită perceptivă, a căutat

au folosit același termen. Această perioadă este cunoscută sub numele de

3.1.1 Zece enunțuri pentru delimitarea termenului de hermeneutică

2) Interpretarea este un proces intenţional (deliberat), de „negociere” şi elucidare

3.1.2. Etape în realizarea unei cercetări prin metoda hermeneutică

Exemplu: căderea lui Adam și Evei

3.2. METODA AXIOMATICĂ

c) axiomele să fie suficiente pentru deducerea celorlalte propoziţii.

3.3. METODA EURISTICĂ (TEHNICA BRAINSTORMING)

preocupare l-a condus la fundamentarea euristicii matematice care este similară

obstacole în calea gândirii creatoare putem enumera următoarele: lipsa de

3.3.1. Tehnica Brainstorming

Etapele unei ședințe care folosește tehnica brainstorming

Osborn (1957) formulează două principii fundamentale pentru

3) fluxul enunţurilor de ideii – fiecare participant emite o idee, iar ceilalţi, pe

Avantajele și dezavantajele folosirii tehnicii brainstorming