Sunteți pe pagina 1din 111

Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu


Frecvenţă Redusă

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII,


SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

SPECIALIZAREA EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ

ECHIPAMENTE, INSTALAŢII ŞI
APARATURĂ SPECIFICĂ ÎN
KINETOTERAPIE

AUTOR:
LECTOR UNIV. DR. ALEXE DAN IULIAN

Curs pentru studenţii anului II


OBIECTIVELE DISCIPLINEI

1. Acumularea unui sistem de cunoştinţe teoretico-metodice necesare utilizării diferitelor aparate şi


echipamente necesare atingerii obiectivelor kinetoterapeutice
2. Formarea capacităţii de a explica şi comunica informaţii specifice
3. Formarea capacităţii de tratare diferenţiată şi de utilizare adaptată a facilităţilor diferitelor
echipamente, aparate şi instalaţii în funcţie de obiectivele programelor de recuperare.

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA


DISCIPLINEI

1. Utilizarea metodelor şi tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică. Proiectarea si realizarea


intervenţiilor kinetoterapeutice
2. Realizarea programelor de intervenţie kinetoterapeutică, cu caracter profilactic, curativ sau
de recuperare.
3. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi
desfăşurarea activităţilor specifice intervenţiilor kinetoterapeutice.
4. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME


DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite


Lucrări practice/seminar 14 1
Studiu individual 61 2
Verificare finală Examen Validare total credite:3

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu, colocviu


Verificare pe parcurs)
Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Test grilă Puncte sau
Oral, Test grilă, etc.) procentaj
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrari practice 5(50%)
Activitati aplicative atestate /laborator/lucrări practice/proiect 3(30%)
NOTARE

etc
Teme de control 2(20%)
TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI
MODUL
Nr. Timp mediu necesar
Denumire modul
Crt. SI LP Total
1 Terminologie 4 2 6
2 Obiecte, materiale, instrumente
8 2 10
utilizate în kinetoterapie
3 Mecanoterapia 24 6 30
4 Camera senzorială 10 2 12
5 Aparatura de cercetare în kinetoterapie 15 2 17
Timp total necesar 61 14 75

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE


ÎNVĂŢĂMÂNT
Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor
teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi specificitatea aplicării lui în educaţie fizică şi
sport.
Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai
multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi
însuşirea sa.
Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune:
▪ Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice în
legătură cu aceasta.
▪ Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
▪ Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
▪ Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).

NOTĂ
Informaţia prezentată în acest material de studiu este preluată din manuscrisul care
stă la baza elaborării unei lucrări de referinţă (carte de specialitate) pentru această
tematică, lucrare care va fi publicată în 2013-2014.

Atenţie!
Informaţia oferită pe acest suport de studiu este doar pentru activitatea de studiu
individual al studenţilor din domeniile educaţie fizică şi sport şi kinetoterapie, ea
fiind parte din munca autorului şi implicând astfel respectul faţă de dreptul de autor al
acestuia (Alexe Dan Iulian).
Cuprins

MODULUL I. TERMINOLOGIE...............................................................................................6
Unitatea de studiu I. Noţiuni terminologice .................................................................................6
Scop....................................................................................................................................6
Obiective operaţionale.........................................................................................................6
1.1. Termeni şi expresii terminologice generale...........................................................................7
1.2. Noţiuni şi expresii terminologice utile ................................................................................11
1.3. Terminologia specifică disciplinei ......................................................................................13
Rezumatul unităţii de studiu ......................................................................................................16
Autoevaluare .....................................................................................................................17
Bibliografie .......................................................................................................................17
MODULUL II. OBIECTE, MATERIALE, INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN
KINETOTERAPIE ...................................................................................................................18
Scopul modulului ..............................................................................................................18
Obiective operaţionale.......................................................................................................18
Unitatea de studiu II. Obiecte, materiale şi instrumente. Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie..18
2.1. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate şi în kinetoterapie ..................18
2.2. Trusa pentru testarea sensibilităţii.......................................................................................58
2.3. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi indicilor de forţă şi de viteză .....60
2.4. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor, lungimilor, grosimilor şi
circumferinţelor ........................................................................................................................62
Rezumatul unităţii de studiu ......................................................................................................63
Autoevaluare .....................................................................................................................63
Bibliografie...............................................................................................................................63
MODULUL III. MECANOTERAPIA......................................................................................65
Scopul modulului ..............................................................................................................65
Obiective operaţionale.......................................................................................................65
Unitatea de studiu III. Mecanoterapia........................................................................................65
4.1. Mecanoterapie – concept , rol, importanţă, eficienţă ..........................................................65
4.2. Clasificare ..........................................................................................................................66
Unitatea de studiu IV Scripetoterapia ........................................................................................68
4.1. Scripetoterapia – concept şi componente ............................................................................68
4.2. Scripetoterapia – rol şi avantaje ..........................................................................................72
Unitatea de studiu V Suspensoterapia........................................................................................74
5.1. Suspensoterapia – concept, rol............................................................................................74
5.2. Suspensoterapia – Instalaţia şi tipurile de mişcări permise ..................................................76
Unitatea de studiu VI Mobilizările mecanice pasive ..................................................................80
6.1. Mobilizările mecanice pasive – concept şi importanţă ........................................................80
6.2. Mobilizările mecanice pasive – componente, avantaje ........................................................81
Bibliografie...............................................................................................................................82
MODULUL IV. CAMERA SENZORIALĂ.............................................................................83
Scopul modulului ..............................................................................................................83
Obiective operaţionale.......................................................................................................83
Unitatea de studiu VII. Camera de stimulare senzorială.............................................................83
7.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică. ............................................................83
7.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric.......................................................84
7.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială....................................................................86
7.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială ........................................................................87
7.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care acestea le oferă
beneficiarilor.............................................................................................................................87
Rezumatul unităţii de studiu ......................................................................................................91
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Bibliografie .............................................................................................................................. 92
MODULUL V. APARATURA DE CERCETARE ÎN KINETOTERAPIE.............................. 93
Scopul modulului.............................................................................................................. 93
Obiective operaţionale ...................................................................................................... 93
Unitatea de studiu VIII. Utilizarea aparaturii de cercetare şi a sistemelor de analiză a mişcării în
kinetoterapie............................................................................................................................. 93
8.1. Posturograful ..................................................................................................................... 93
8.2. Platformele de forţă ........................................................................................................... 98
8.3. Simulatoarele..................................................................................................................... 99
8.4. Kinograful / Miograful..................................................................................................... 103
8.5. Sisteme de analiză a mişcării ........................................................................................... 105
Bibliografie ............................................................................................................................ 111
MODULUL I. TERMINOLOGIE

Unitatea de studiu I.
Noţiuni terminologice

Scop
Scopul acestui capitol este de a evidenţia principalele noţiuni terminologice
(generale, specifice, utile) şi a unor expresii specifice, care pot facilita înţelegerea
utilizării diferitelor aparate, dispozitive, echipamente, instalaţii şi obiecte în posibile
programe de intervenţie kinetoterapeutică (cu rol în recuperarea, tonifierea, dezvoltarea,
creşterea, facilitarea, educarea şi reeducarea unor funcţii şi capacităţi la diferite
persoane aflate în situaţii speciale).

Obiective operaţionale
Parcurgerea acestui capitol va permite cititorului:
- să cunoască şi să înţeleagă noţiunile de bază şi specifice terminologiei din
domeniul kinetoterapiei;
- să cunoască definiţiile diverselor concepte specifice utilizării anumitor aparate,
dispozitive şi obiecte;
- să cunoască şi să înţeleagă diferenţa între anumiţi temeni conceptuali,

Atunci când fiecare dintre noi încearcă să abordeze un domeniu de activitate, să


îi descopere anumite înţelesuri generale, să-i înţeleagă sensurile şi să desluşească un
minim de informaţii care să îi permită formularea unei idei (chiar şi generale), apare
inevitabil un „obstacol”: limbajul specific şi tehnic domeniului respectiv ne „împiedică”
iniţial demersul nostru de cunoaştere.
Acest limbaj specific constituie terminologia domeniului respectiv, terminologie
care împrumută noţiuni şi concepte din domenii generale ale ştiinţei umane, dar şi îşi
dezvoltă propriile noţiuni, concepte, termeni etc.
Literatura de specialitate susţine faptul că terminologia ar reprezenta baza
comunicării între specialişti. Considerăm totuşi această prezentare ca fiind una prea
generalistă, atât timp cât doi indivizi pot susţine o discuţie normală despre un anumit
concept sau termen tehnic dintr-un anumit domeniu de activitate, fără a fi vreunul
specialist în domeniul respectiv.
Analizând, totuşi, diferite dicţionare, putem sintetiza că terminologia ar reprezenta
totalitatea termenilor de specialitate, a noţiunilor proprii pe care o ştiinţă, o disciplină, o
activitate le utilizează pentru a-şi evidenţia aspectele şi sensurile particulare, proprii.
Rolul terminologiei este „acela de a pune o oarecare ordine, de a da înţeles noilor
concepte, de a le adapta şi de a le da termeni cât mai potriviţi cu legile organice ale
limbii”.1
Conform Ordinului traducătorilor, terminologilor şi interpreţilor acreditaţi din
Québec, terminologia „repertoriază termenii specifici unui anumit domeniu de activitate,
îi defineşte şi le caută echivalenţi. De asemenea, defineşte termenii folosiţi pentru
întreprinderi, baze de date, glosare, dicţionare şi lexicoane, cu scop de standardizare”2.
1
Moţet, D., (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.407;
2
http://www.ottiaq.org/ottiaq_en_bref/terminologie_fr.php (accesat septembrie 2012)
6
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Fiecărui domeniu al cunoaşterii îi este specifică o terminologie proprie. Acest
aspect nu înseamnă că, obligatoriu, orice cuvânt face parte dintr-o terminologie anume,
ci numai din limba comună. De asemenea, există foarte multe cuvinte care aparţin şi
limbii comune şi unei anumite terminologii (exemplu cuvântul „accelerare” face parte din
limbajul comun, însă face parte, la fel de bine, şi din terminologia specifică mai multor
domenii: fizică, biomecanică, sport, construcţii de maşini, energie nucleară etc.).
În acest capitol, vom prezenta pe scurt diferite noţiuni (concepte, termeni) a căror
cunoaştere va facilita înţelegerea informaţiilor din prezenta lucrare. Nu vom insista
asupra unor descrierii detaliate a lor, ci vom face doar o evidenţiere a principalelor
aspecte aşa cum sunt ele expuse în diferite dicţionare, enciclopedii sau cărţi de
specialitate.
Motivaţia care a stat la baza expunerii şi delimitării anumitor termeni, concepte şi
expresii este dată de faptul că, pe parcursul acestei lucrări, vom face dese trimiteri la
aceşti termeni, pentru a reliefa rolul pe care anumite aparate, dispozitive, instrumente,
echipamente, obiecte şi instalaţii îl deţin în procesele şi intervenţiile pe care un
kinetoterapeut le-ar putea efectua în practica profesiei sale.

1.1. Termeni şi expresii terminologice generale


▪ kineziologie. Conform literaturii de specialitate, termenul a fost utilizat iniţial de
introdus în 1857 de către Dally, desemnând „ştiinţa care studiază mişcările
organismelor vii şi a structurilor ce participă la aceste mişcări”. Conform Enciclopediei
Educaţiei fizice şi Sportului (în continuare Enciclopedia EFS) din România (2002),
kineziologia ar studia caracteristicile mecanice ale mişcării, fiind asociată în literatura
anglo-saxonă cu biomecanica mişcărilor;
▪ kinetologia delimitează un concept care ar avea ca obiect de studiu „mişcarea
umană şi structurile care participă la aceste mişcări” (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Din alt
punct de vedere, kinetologia ar reprezenta o disciplină care utilizează exerciţiul fizic şi
mijloacele balneofizioterapeutice în scop profilactic şi terapeutic. Prin mijloacele sale
specifice, kinetologia contribuie la înlăturarea efectelor afecţiunilor, traumatismelor şi
tulburărilor, a sechelelor, la recuperarea mai rapidă a persoanelor în situaţii biologice
speciale. La nivelul sportivilor de performanţă, unele mijloace ale sale favorizează atât
procesele de refacere, cât şi pe cele de adaptare superioară la cerinţele competiţionale
specifice;
▪ terapie. Termenul, sinonim cu „terapeutică” descrie, conform dicţionarelor
totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru tratarea
bolilor. În opinia lui D.Moţet (2009b), termenul de terapie (din greaca veche -
therapeuein) ar putea fi folosit cu sensul de ramură a ştiinţelor medicale care studiază
mijloacele şi metodele de intervenţie cu scopul de a preveni, a ameliora şi a vindeca
bolile;
▪ kinetoterapia studiază, conform opiniei exprimate de D. Moţet, D. Mârza (1995),
„mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile
motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor
programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic,
cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator”;
▪ chinestezie. Acest termen desemnează o „formă a sensibilităţii care face
posibilă perceperea propriilor mişcări”3, având la bază, conform Enciclopediei EFS
funcţia analizatorului mioartrokinetic care recepţionează, prin proprioceptori, excitaţiile
de la nivelul muşchilor, tendoanelor şi articulaţiilor şi le transmite la centrii corticali unde
sunt analizate, sintetizate şi transformate în senzaţii specifice;

3
Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
▪ cenestezie psihică. Complementar termenului de chinestezie, cenestezia
psihică delimitează o „impresie generală, nediferenţiată, care rezultă din totalitatea
senzaţiilor primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispoziţie plăcută
sau neplăcută; sensibilitate care reflectă propria existenţă fizică”4. Conform
Enciclopediei EFS (2002), cenestezia psihică vizează un ansamblu de informaţii
senzoriale, proprioceptive şi interoceptive care ar constitui baza perceperii difuze a
propriului corp. Plecând de la aspectele prezentate anterior, am putea susţină că acest
concept pune accentul pe conştientizarea schemei corporale;
▪ schema corporală reprezintă în opinia noastră o imagine subiectivă a
importanţei pe care sistemul nervos central o acordă posturilor, atitudinilor şi
segmentelor corporale;
▪ profilaxie este un termen ce delimitează în literatura de specialitate din diferite
domenii (medical, sportiv) ansamblul metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se
acţionează pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei (împiedicarea apariţiei
îmbolnăvirilor, limitarea extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicaţiilor şi
consecinţelor grave ale bolii respective);
▪ motricitate. Ca şi termen general, motricitatea ar reprezenta un ansamblu al
funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea. Sinteza opiniilor exprimate de A.C.Dragnea
(1999, 2002), având la bază diferite dicţionare, ne permite să considerăm motricitatea
ca o capacitate a activităţii nervoase superioare de trecere rapidă de la un proces de
excitaţie la altul şi priveşte atât forma mişcării, cât şi reperele subiective pe care
aceasta le determină;
După D. Moţet (2009a), motricitatea se referă la proprietatea centrilor nervoşi de
a declanşa contracţia musculară, în timp ce Enciclopedia EFS (2002) o raportează ca o
însuşire a fiinţei umane de a efectua mişcări având la bază reflexe dependente ca
număr şi calitate de cerinţele modului de viaţă al fiecărui individ;
▪ calitate motrică. Determinată ca fiind „aptitudinea individului de a executa
mişcări exprimate în indici de viteză, de forţă, de rezistenţă, de îndemânare, de
mobilitate”5, calitatea motrică se bazează pe mecanisme fiziologice, biochimice şi
psihice. Nivelul ei „se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa, spaţiul, timpul şi
efectul desfăşurării mişcării individuale, cu ajutorul examenelor de laborator, a testelor
sau probelor de control”6;
▪ coordonarea motorie este un concept delimitat în literatura din domeniul
kinetoterapiei ca o „activitate fiziologică care priveşte combinarea contracţiei mai multor
muşchi, astfel încât să execute în mod corect mişcarea determinată; depinde de centrii
nervoşi ai creierului şi cerebelului”7;
▪ coordonarea mişcării. Delimitată drept „coordonare a mişcării” termenul spus
analizei este prezentat în Enciclopedia EFS (2002) mai mult din punct de vedere
fiziologic şi ar reprezenta o activitate a Sistemului Nervos Central datorită căreia fiecare
muşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai
când este necesar pentru a asigura execuţia exactă a mişcării respective. După D.
Moţet (2009a, p.242) coordonarea mişcării reprezintă „integrarea şi intercondiţionarea
eficientă a componentelor actului motric care se realizează în timpul învăţării şi
perfecţionării acestuia; coordonarea se realizează pe baza unor relaţii neuromusculare,
endocrine, psihologice, metabolice şi biomecanice; presupune caracteristici de timp,
spaţiu, , forţă, viteză, intensitate, direcţie şi formă; se realizează cu maxim de eficienţă
şi minimum de cheltuială energetică”;

4
Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan",
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
5
Nicu, A., coord. (1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, p.149;
6
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.93;
7
Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.242;
8
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ capacitate motrică – potenţialul prin care un individ poate efectua eforturi
variate, ca dozare şi complexitate;
▪ capacitate psihomotrică – ansamblul posibilităţilor de exprimare prin răspunsuri
motrice a funcţiilor complexe de coordonare a comportamentului;
▪ condiţia fizică este un termen relativ puţin utilizat de specialişti, delimitând un
nivel superior al pregătirii fizice pe care o persoană o poate atinge în urma unor
activităţi motrice desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp;
▪ capacitate vitală. Conform Enciclopediei EFS din România (2002), capacitatea
vitală reprezintă volumul de aer care poate fi eliminat din plămâni printr-o expiraţie
forţată;
▪ performanţă. Acest termen este definit ca „rezultat obţinut de un individ în
efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată şi evaluată de el sau de un
observator”8;
▪ performanţă motrică desemnează punerea în valoare a comportamentului
motor al unui individ prin intermediul mişcărilor;
▪ performanţă sportivă. Delimităm termenul ca fiind un rezultat superior ca
valoare, obţinut într-o competiţie sportivă şi raportat la o scală de evaluare unanim
acceptată;
▪ experienţă motrică. Sinteza literaturii de specialitate din domeniul sportiv ne
permite să delimităm experienţa motrică ca fiind un ansamblu de deprinderi şi priceperi
motrice achiziţionate în timp în procesul practicii activităţilor corporale;
▪ inteligenţa motrică reprezintă o posibilitate, un potenţial individual de rezolvare
a diferitelor sarcini psihice şi motrice în situaţii specifice activităţilor practice;
▪ traumatism. Termenul reprezintă un „ansamblu de tulburări fizice sau psihice
provocate de o violenţă exterioară; violenţa însăşi”9 sau „tulburare sau leziune locală
sau generală, produsă de forţe externe sau interne […], În activitatea sportivă, cele mai
multe traumatisme sunt rezultatul forţelor externe reprezentate de agenţi mecanici –
lovituri, presiuni, tracţiuni – care produc contuzii, plăgi, fracturi”10;
▪ afecţiunea reprezintă o „alterare de natură organică sau funcţională a stării
normale a unui organism; boală, maladie”11;
▪ tulburarea este alterarea funcţiei unei structuri anatomice;
▪ leziunea este alterarea structurii anatomice;
▪ redoarea desemnează limitarea mobilităţii unei articulaţii, rigiditate musculo-
articulară;
▪ escară defineşte o afecţiune a ţesuturilor datorită acţiunii unor factori fizici,
chimici sau mecanici care determină diminuarea şi chiar pierderea troficităţii;
▪ postura. Studiul literaturii de specialitate ne-a permis să sintetizăm astfel
definiţia acestui termen/ concept: funcţie şi/sau potenţial al corpului de a menţine, prin
implicarea coordonată a componentelor sistemului nervos şi a aparatului locomotor, a
anumitor procese, funcţii şi relaţii care să asigura stabilitatea şi echilibrul corpului,
precum şi integrarea optimă în ambianţă. Se vorbeşte, în literatura din domeniul
biomecanicii umane, despre postură globală şi posturi locale, unde postura globală este
constituită din posturi locale, segmentare;
▪ tonusul muscular reprezintă, conform Enciclopediei EFS (2002) o uşoară dar
permanentă stare de tensiune activă a musculaturi (striate şi netede), involuntară şi
variabilă ca intensitate. Ea ar rezulta din intrarea succesivă în acţiune a unor grupe mici
de fibre din muşchi, ca răspuns reflex la excitaţii pornite din proprioceptor (musculatura
striată) sau interoceptor (musculatura netedă). Sursele din domeniul fiziologiei sportului,

8
Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti, p.75;
9
Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
10
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.380;
11
Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti;
a biomecanicii şi anatomiei aplicate, ne evidenţiază faptul că tonusul musculaturii striate
are rol esenţial în menţinerea posturii corpului şi a segmentelor sale, în dinamica şi
statica mobilizării articulare, în desfăşurarea activităţii aparatului locomotor prin
realizarea contracţiilor izotonice şi izometrice. Studiile şi cercetările ştiinţifice au
demonstrat că tonusul muscular îşi modifică caracteristicile în funcţie de o gamă variată
de factori interni (vârstă, stări afectiv-emoţionale, oboseală, somn, activitate intelectuală
etc.) sau externi (temperatură);
▪ troficitate – „proprietate a materiei vii de a-şi păstra structura normală prin
asigurarea nutriţiei necesare”12;
▪ echilibrul reprezintă:
- potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi segmentele sale, prin
intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să genereze
mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe
ce tind să destabilizeze;
- „funcţie şi proces ce permite individului să conştientizeze poziţia corpului şi
a segmentelor sale în spaţiu, să menţină, să modifice şi să controleze
această poziţie, în raport cu prezenţa sau absenţa suprafeţei de sprijin şi/sau
a unei sarcini motrice ce apare la un moment dat”13.
▪ prehensiunea delimitează, conform opiniei exprimate de F.Marcu (2000),
acţiunea mâinii de a prinde, de a apuca cu ajutorul degetelor; este considerată a fi
deprindere motrică înnăscută;
▪ elongaţie (în practica terapeutică, se foloseşte frecvent şi termenul de tracţiune
continuă sau alternantă) reprezintă, conform dicţionarelor generale sau de
specialitate, extensie sau întindere accidentală sau terapeutică a unor ligamente. Ea se
pot efectua manual sau folosind anumite obiecte, instrumente, aparate, dispozitive sau
instalaţii;
▪ deficienţă fizică este delimitată ca fiind un „aspect somatic anormal însoţit de
tulburări ale staticii şi motricităţii umane”14;
▪ dizabilitate. Este cunoscut faptul că în societate actuală termeni ca afectare,
handicap sau dizabilitate sunt adesea utilizaţi alternativ de multe persoane fără a
cunoaşte exact ceea ce exprimă fiecare dintre ei. Totuşi, prin clarificarea unor aspecte
în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor organizate pe plan mondial sub egida
UNESCO şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), termenul de „handicap” a început
să fie abandonat, folosindu-se mai des cel de dizabilitate. Dizabilitatea reprezintă
termenul generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare:
- afectare este o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului sau a unei
funcţii fiziologice (anormalitatea reprezentând variaţia semnificativă de la
norma stabilită statistic pentru o populaţie);
- limitările activităţii sunt dificultăţi cu care se poate confrunta un individ în
executarea activităţilor. Limitarea activităţii poate fi orice deviere, uşoară sau
gravă, cantitativă sau calitativă, înregistrată în executarea unei activităţi, faţă de
modul sau măsura în care se aşteaptă executarea acelei activităţi de către
persoane care nu au o problemă de sănătate;
- restricţiile în participare reprezintă problemele cu care se poate confrunta un
individ în implicarea sa în situaţii existenţiale ”15.

12
Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan",
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
13
Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării
în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, p.58;
14
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.136;
15
OMS (2004), Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), Editura MarLink, Bucureşti, p.217;
10
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
1.2.Noţiuni şi expresii terminologice utile
În acest subcapitol vom prezenta o serie de termeni şi expresii utile asupra
cărora vom face des referire în această lucrare, mai ales atunci când vom delimita rolul
pe care îl au în cadrul intervenţiei kinetoterapeutice obiectele, aparatele, instrumentele,
dispozitivele, echipamentele şi instalaţiile expuse în această lucrare. Astfel:
 creştere – proces de mărire a dimensiunilor corpului, a segmentelor sau a unor
părţi din segmentele sale. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial,
creşterea se referă la latura cantitativă a procesului;
 dezvoltare. Prezentăm două dintre cele mai uzuale sensuri ale acestui termen:.
Atunci când o abordăm din punct de vedere anatomic, dezvoltarea (fizică) reprezintă,
conform Enciclopediei EFS (2002), un proces de schimbare a formei şi proporţiilor
corpului în perioada de creştere. Atunci când facem referire la o capacitate sau
potenţial, dezvoltarea se referă la latura calitativă a procesului;
 educare. Termenul delimitează, conform dicţionarelor explicative, procesul de
influenţare intenţionată, sistematică şi organizată a dezvoltării intelectuale, morale şi
fizice. Este un proces care se ocupă cu formarea şi dezvoltarea unor deprinderi pe care
persoana nu le-a avut niciodată. Din punct de vedere sportiv şi kinetoterapeutic,
educarea pune accentul pe îmbunătăţirea calitativă a anumitor capacităţi şi procese
specifice;
 reeducarea are ca scop o redobândire a potenţialului unei funcţii sau al unui
proces, ca urmare a pierderii temporare. În domeniul medical şi al terapiilor de
recuperare, termenul face referire la procesul de a deprinde o persoană să se
folosească din nou de acea parte a corpului sau de acea facultate biopsihică diminuată
parţial în urma unei afecţiuni, a unui traumatism sau un accident. În domeniul sportiv,
reeducare este sinonimă cu termenul de corectare, de îndreptare a unui atitudini,
tehnicii sau tactici însuşită greşit. Literatura de specialitate oferă şi înţelesul de a
reforma la un subiect anumite deprinderi pe care le-a avut şi le-a pierdut. „Reeducarea
este necesară uneori după îmbolnăviri si accidente care alterează structura elementelor
anatomice şi tulbură funcţiile fiziologice, nu numai ale aparatului locomotor, ci si ale
celorlalte organe şi funcţii, mai ales circulatorii, trofice, de sensibilitate, secretorii etc.
Aceste tulburări complexe, cunoscute sub numele de tulburări fiziopatologice, continuă
să se manifeste si să producă suferinţă şi deficienţe funcţionale multă vreme, chiar
după ce leziunile sau îmbolnăvirile care le-au produs s-au vindecat. Ele se datorează, în
general, unor tulburări ale sistemului nervos vegetativ si se tratează prin reeducare
funcţională, care constă în mişcări metodice, masaj si fizioterapie. Atunci când si
componentele psihice ale miscării (voinţa, curajul, perseverenţa etc) sunt alterate, este
necesară reeducarea psihomotrică”16;
 corectarea este un proces care se ocupă cu îndreptarea abaterilor de la o
norma considerată reper, etalon;
 recuperarea este delimitată, în literatura de specialitate, ca un proces de
vindecare totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, biomecanic a unei
mişcări, funcţii, capacităţi. Recuperarea se poate produce spontan sau ca urmare a unui
proces de reeducare;
 recuperare funcţională. „Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin
care se asigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem,
pierdută prin accidentare sau prin îmbolnăvire, suprasolicitare. Utilizează solicitări
specifice funcţiei deficitare, gradate cu grijă şi asociate, în funcţie de particularităţile
cazului, cu medicaţie adecvată, masaj şi procedee balneofizioterapeutice”17;

16 16
Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.70;
17
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.313;
 tonifiere – creşterea stării de tensiune activă a musculaturii (striate şi netede);
 descărcare. Adaptând descrierea standard propusă de dicţionare la specificul
domeniului activităţilor corporale, putem susţine că „descărcarea” ar reprezenta
suprimarea sau diminuarea efectelor determinate de tensiunile acumulate de organism
sau de forţele care acţionează asupra corpului sau segmentelor sale. Din punct de
vedere sportiv, descărcarea poate însemna şi scăderea controlată a stării de tensiune
activă excesivă a musculaturii striate (a tonusului) acumulate în efort fizic, prin contracţii
musculare;
 posturare - ansamblul proceselor de coordonare globală şi segmentară a părţilor
corpului pentru a obţine o atitudine corectă, stabilă şi echilibrată spaţial. Conform lui
A.Ionescu, posturarea reprezintă „Posturările reprezintă atitudini impuse corpului întreg
sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita
instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces
fiziologic”18;
 redresarea – aducerea, revenirea la poziţia şi la funcţionarea normală a unei
capacităţi sau a unui segment corporal după o perturbare, dezechilibrare; sinonim:
îndreptare, normalizare, refacere;
 compensare. Acest termen delimitează, după D. Moţet (2009a), un mecanism
biologic de menţinere a funcţiilor vitale ale organismului în caz de leziune sau tulburare
funcţională gravă a unor organe prin modificări secundare care restabilesc echilibrul. În
opinia specialiştilor, compensarea poate asigura un anumit grad, variabil, de
funcţionalitate şi, implicit, de autonomie, înlocuind funcţiile diminuate sau pierdute.
 relaxare. Conform Enciclopediei EFS (2002, p.315), relaxarea este privită ca o
stare de destindere survenită după solicitări fizice sau psihice, caracterizată prin
absenţa contracţiilor musculare şi a tensiunilor psihice. Raportând la activitatea
musculară, aceeaşi sursă susţine că relaxarea este o stare fiziologică a muşchiului
caracterizată prin absenţa tensiunii sale interne. În această stare, muşchiul nu produce
forţă de tracţiune asupra capetelor sale de inserţie;
 stimulare. În sens biologic, stimularea se referă la a excita, a activa un organ, o
funcţie a cărei activitate a fost limitată, diminuată sau afectată;
 adaptare – „ansamblu de procese, activităţi prin care se trece de a un echilibru
mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; sau totalitatea
modificărilor morfofuncţionale adecvate ale materiei vii, determinate de noile condiţii de
mediu”19 sau „complex de modificări morfofuncţionale prin care organismul
reacţionează la excitaţiile provenite din mediul intern sau extern; poate fi imediată sau
tardivă”20;
 readaptarea visează posibilitatea de a reveni treptat la homeostazia
organismului diminuată sau pierdută în urma anumitor procese, afecţiuni, traumatisme
sau leziuni, dar şi posibilitatea de a modifica starea iniţială pentru a obţine o altă stare
dorită. Dacă se iau în analiză şi implicaţiile psihice, readaptarea include reintegrarea în
viaţa socială;
 reabilitarea reprezintă, conform literaturii de specialitate, un sistem complex de
tehnici terapeutice cursive de readucere în stare activă, prin reeducare, exerciţii şi
fizioterapie a unor funcţii mai mult sau mai puţin alterate în urma unor procese
patologice;
 facilitare - favorizarea producerii unui fenomen;
 facilitare neuromusculară proprioceptivă. Pornind de la definiţia „facilitării”
specialişti din domeniul biomecanicii, medicinii, a medicinii sportive, a fiziologiei

18
A.Ionescu (1994), citat de D.Mârza (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.18
19
Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.88;
20
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.28;
12
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
sportului etc. delimitează termenul analizat ca reprezentând uşurarea, încurajarea sau
accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din muşchi,
tendoane, articulaţii, la acestea adăugându-se şi stimularea extero- şi telereceptorilor;
 escaladare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de ascensiune pe o suprafaţă
înclinată, utilizând membrele inferioare, membrele superioare şi anumite puncte de
sprijin;
 căţărare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de urcare pe aparate special
construite (frânghie, scară fixă etc.) sau pe zone şi obiecte din natura (munte, copaci)
utilizând membrele inferioare şi superioare şi folosind tehnici diferite;
 târâre - deprindere motrică utilitar-aplicativă de deplasare paralelă, cu suprafaţa
de sprijin, a corpului şi segmentelor sale;
 flotabilitate – posibilitate a organismului sau a unui corp de a pluti atunci când
este scufundat într-un lichid; în domeniul activităţilor corporale, termenul este în strânsă
dependenţă cu activităţile nautice şi cu terapia prin apă;
 alunecarea este definită în dicţionare atât prin acţiune corpului de a-şi pierde
parţial sau total echilibrul, călcând pe o suprafaţă lucioasă, cât şi prin acţiunea de a se
mişca lin, fără a întâmpina vreo rezistenţă;
 derulare (mers) – „componentă a tehnicii mersului şi alergării, produsă după
contactul cu solul pe talpa piciorului de sprijin, pentru transmiterea greutăţii corpului
succesiv pe călcâi, pe pingea şi apoi spre vârf, în mişcarea omului de deplasare dinapoi
spre înainte”21;
 flexibilitate – potenţialul structurilor anatomice şi a unor lanţuri biomecanice de a
efectua o gama larga de mişcări cu amplitudine;
 ghemuire cu amortizare - coborârea lentă a centrului general de greutate prin
flexia controlată a membrelor inferioare.

1.3.Terminologia specifică disciplinei


▪ echipament -„ansamblu de piese, de dispozitive şi de mecanisme, împreună cu
elementele de legătură, aparţinând unei instalaţii, unei maşini etc. şi îndeplinind o
anumită funcţie în cadrul acestor sisteme tehnice”22;
▪ instalaţie - ansamblu de obiecte, instrumente, dispozitive, maşini unelte montate
astfel încât să formeze un tot unitar în scopul executării unei funcţii sau operaţii în
diferite activităţi sau procese (adaptare după Dex”98);
▪ aparat - ansamblu de piese montate sau dispozitiv de construcţie specială, cu
dimensiuni standardizate, care serveşte pentru o operaţie mecanică, tehnică, ştiinţifică;
▪ dispozitiv - „ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei
imobil) şi care îndeplineşte o funcţie bine determinată într-un sistem tehnic”23;
▪ instrument. Sinteza diferitelor dicţionare ne evidenţiază următorul sens al
termenului analizat: obiect acţionat manual, folosit la îndeplinirea unor operaţii în
practica activităţii specifice unui domeniu; unealtă;
▪ obiect - corp solid, prelucrat, care poate fi perceput prin simţuri şi are o anumită
întrebuinţare;
▪ biomecanica. Conform literaturii de specialitate, biomecanica vizează studiul
mişcărilor active, a poziţiilor şi atitudinilor fixe ale corpului şi segmentelor sale la oameni
şi animale, din punct de vedere al legilor mecanicii;
▪ biometria - „ştiinţă care aplică metodele statistice şi analizele matematice la
fenomenele biologice24. Accesaşi sursă susţine şi faptul că sensul secundar de

21
Idem 17, p.140
22
Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan",
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
23
Idem19
”măsurători asupra corpului omenesc” este utilizat în domeniul educaţiei fizice şi
sportului, sens care este sinonim cu antropometria;
▪ antropometrie – metodă de măsurare şi evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice,
prin înregistrări cifrice, făcute în cele trei planuri spaţiale asupra corpului şi a
segmentelor sale;
▪ somatoscopie. Enciclopedia EFS (2002) descrie somatoscopia ca o metodă de
măsurare şi evaluare, bazată pe calificative sau descrieri, şi nu pe cifre cum este
antropometria. Ea măsoară şi evaluează tot creşterea şi dezvoltarea fizică, însă cu
ajutorul privirii, având astfel o precizie relativă. Permite aprecierea reperelor sub aspect
global şi analitic, descrierea caracteristicilor corporale putând fi făcută amplu şi
complex, sesizându-se particularităţile fiecărui individ şi eventualele deficienţe fizice.
Somatoscopia completează şi nuanţează datele rezultate din examenul antropometric;
▪ mecanoterapie - formă de terapie prin mişcări active sau pasive, efectuate cu
ajutorul aparatelor mecanice care pot regla amplitudinea mişcării, utilizată pentru
creşterea forţei şi a mobilităţii articulare (adaptare după definiţia prezentată în
Enciclopedia EFS, 2002, p.242). Conform anumitor dicţionare, mecanoterapia ar
reprezenta o denumire generală pentru terapeutica prin masaj, prin gimnastică
medicală, prin aparate mecanice, aplicată mai ales în boli articulare sau
neuromusculare (DEX, 1998) sau un tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţilor,
a muşchilor cu ajutorul a diferite instalaţii mecanice (F.Marcu, 2000).
Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002),
ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se
efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi
excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care
sunt implicate în efort.
▪ ergometrie - disciplină care se ocupă cu măsurarea lucrului mecanic efectuat în
cadrul eforturilor musculare desfăşurate la aparate speciale (ergometre). Specificul
efortului muscular variază în funcţie de scopul urmărit şi de tipul aparatului;
▪ ergospirometrie – metodă de măsurare şi evaluare a funcţiei respiratorii cu
ajutorul unui aparat special (spirometru);
▪ scripete – dispozitiv alcătuit dintr-o roată de material rezistent, prevăzută cu un
şanţ periferic prin care trece un cablu/ coarda, având rol în transmiterea unei forţe care
serveşte la ridicarea unor greutăţi;
▪ scripetoterapie – tip de mecanoterapie inventată de Charles Rocher ce include
procedee de educarea şi reeducare activă şi pasivă, creştere şi dezvoltare cu ajutorul
unui mecanism bazat pe scripeţi. Poate avea efecte şi de creştere şi dezvoltare,
mobilizare şi tonifiere la nivelul structurilor biomecanice interesate;
▪ suspensoterapie. Bazându-se pe regulile şi principiile mecanice şi fiziologice
stabilite de Guthrie Smith, suspensoterapia constă în tehnici de suspendare globală sau
segmentară, prin mobilizări active sau pasive, având ca scop scoaterea corpului şi a
segmentelor sale din sfera gravitaţiei. Prin acest tip de terapie, forţele gravitaţiei care
acţionează asupra corpului sunt suprimate;
▪ chiroterapia reprezintă o „tehnică specială care presupune depărtarea
suprafeţelor articulare (tracţiune) şi / sau mişcare paralelă între ele”25. Generând
întindere mecanică, acest tip de terapie ar inhiba receptorii durerii şi ar activa pe cei ai
mişcării, determinând totodată şi îmbunătăţirea metabolismului structurilor articulare,
reducerea tensiunii articulare şi reglarea tonusului muscular;
▪ posturografie – metodă de determinare a stabilităţii posturale, a celor mai mici
devieri de la o postura normală, a dispoziţiei spaţiale a corpului şi a fiecărei articulaţii în

24
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.80;
25
Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura PIM, Iaşi, p.164;
14
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
parte. Oferă informaţii despre informaţii despre controlul motor sau funcţia de echilibru
în diferite condiţii de mediu;
▪ cameră de stimulare senzorială – locaţie special amenajată unde se pot
desfăşura activităţi specifice şi adaptate, care să stimuleze procesele senzoriale. Este
proiectată pentru a elimina excitaţiile din mediu, promovând şi încurajând relaxarea,
activitatea intelectuală şi dezvoltarea senzorială;
▪ platformă de forţă – dispozitiv complex (parte componentă a sistemelor de
analiză analogică şi digitală a mişcării) destinat pentru determinarea forţelor de apăsare
asupra solului, a timpului de contact cu solul, a oscilaţiilor centrelor de presiune a
tălpilor la nivelul solului şi a oscilaţiilor proiecţiei centrului general de greutate a corpului
uman;
▪ marker – dispozitive speciale fluorescente ataşate de corp, de obicei, pentru a
reprezenta cele mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lor se face
astfel încât să permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele
anatomice;
▪ plăci de echilibru – instrumente sau dispozitive destinate atât măsurării şi
evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării acestuia.
Sunt formate dintr-o placă din material rezistent, suprapusă peste un cadru, de regulă,
sub forma unei semisfere, care produce instabilitate. Pot fi utilizate şi pentru
redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în vederea
educării şi reeducării mersului;
▪ discuri de echilibru (eng. balancefit) - instrumente sau dispozitive destinate atât
măsurării şi evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării
acestuia. Sunt formate dintr-un cauciuc special, au forma uşor sferică şi pot fi umplute
cu aer. Pot avea suprafaţa lucioasă sau cu rugozităţi (pentru aderenţă crescută sau
stimulare proprioceptivă la nivelul tălpilor picioarelor); de asemenea, pot fi utilizate şi
pentru redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în
vederea educării şi reeducării mersului;
▪ simulator - ansamblu de dispozitive / aparate care simulează, în condiţii de
laborator, situaţiile posibile dintr-o activitate. Este utilizat pentru verificarea şi/sau
antrenarea reacţiilor oamenilor în anumite condiţii, atunci când activităţile specifice unui
domeniu nu pot fi realizate datorită anumitor condiţii (meteo, costuri, dizabilitate, etc.);
▪ covor rulant – dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe de
măsurare, care utilizează o bandă lungă, continuă, de cauciuc / piele, ce serveşte la
uşurarea transportului în plan orizontal sau oblic; poate fi utilizat pentru creşterea sau
dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor capacităţi sau funcţii
specifice locomoţiei;
▪ bicicletă ergometrică - dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe
de măsurare, pus în funcţiune prin două pedale acţionate cu picioarele; poate fi utilizat
pentru creşterea sau dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor
capacităţi sau funcţii specifice locomoţiei;
▪ atelă – piesă utilizată pentru imobilizarea oaselor fracturate, cu o lungime
suficientă pentru a permite blocarea articulaţiei proximale şi a celei distale faţă de
fractură (Enciclopedia EFS, 2002);
▪ orteză – „dispozitiv adăugat corpului unei persoane pentru a susţine, a poziţiona,
a imobiliza, a corecta diformităţi, a asista forţa musculară, a modifica tonusul muscular
sau a promova mişcarea unor segmente”26 sau „denumire pentru orice aparat ortopedic
destinat protejării, imobilizării sau susţinerii corpului sau a unei părţi a acestuia (atele,
gulere, corsete, ghete ortopedice)”27 ;
▪ kinezimetru – instrument pentru măsurarea unei mişcări;

26
Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, p.488;
27
Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.58;
▪ dinamometru. Descrierea dată de Enciclopedia EFS (2002), ne evidenţiază
următoarele aspecte privind dinamometrul: aparat de măsurare a forţei musculare,
având la bază un element deformabil – elastic, care acţionează un ac indicator în
momentul în care se exercită asupra lui o anumită tracţiune sau presiune (datele
indicate sunt evidenţiate pe un cadran în kgf);
▪ goniometru - instrument sau aparat de măsurare şi evaluare a valorii unghiurilor
realizate la nivelul articulaţiilor; măsoară amplitudinea unghiurilor în articulaţii;
▪ kinograful / miograful - aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiei
musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a formei şi a duratei
acesteia (Dex “98);
▪ chinogramă – „înregistrare fotografică pe bandă video sau pe hârtie a fazelor
succesive ale unei execuţii tehnice, servind studiului caracteristicilor spaţio-temporale
ale mişcării; înregistrează elementele caracteristice ale actului motric cu un anumit
număr de imagini pe secundă (24 sau 32)”28;
▪ electrod – conductor electric (metalic sau de cărbune) prin care curentul electric
intră (anod) şi iese (catod) într-un sau dintr-un mediu oarecare. Conform dicţionarelor
explicative, are, de regulă, conductivitatea electrică mai mare decât a mediului
respectiv;
▪ electromiograma - diagramă care prezintă curenţii electrici generaţi de
activitatea musculară; oferă repere asupra normalităţii sau anormalităţii contracţiei
musculare;
▪ senzor - dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen (DEX '98).
O definiţie mai completă este cea dată de F.Marcu (2000), conform căruia senzorul este
un „dispozitiv pentru generarea unui semnal care să indice apariţia unei situaţii date sau
să reprezinte variaţia unui parametru într-un fenomen”;
▪ rugozităţi - mici ridicături, neregulate ca formă, de pe suprafaţa unui obiect, ce
pot avea rol în stimularea sensibilităţii nervoase la persoanele cu afecţiuni
proprioceptive şi neurologice;
▪ cameră video – aparat care ţine de sistemele de înregistrare şi de transmitere a
imaginii;
▪ software. Termen utilizat în limbaj informatic care delimitează o „suită de limbaje
şi de programe care permit unui sistem electric de elaborare a datelor să-şi dezvolte
operaţiile pentru care este destinat”29. O altă descriere, prezintă termenul analizat ca
fiind un „ansamblu de activităţi (codificare, organizare, analiză, programare) pentru
calculatoarele electronice”30.

Rezumatul unităţii de studiu


În cadrul acestui capitol au fost detaliaţi peste 100 de termeni
(noţiuni, concepte) şi expresii a căror studiere facilitează înţelegerea
acestui manual. Chiar dacă unii dintre ei au o multiplă semnificaţie, noi
am încercat să evidenţiem şi să expunem doar semnificaţia sau sensul
pe care aceşti termeni îl pot avea în practica terapiei prin mişcare (kinetoteraopie).
Studierea lor va asigura o bază optimă pentru aprofundarea efectelor pe care le
pot avea programele de kinetoterapie ce includ aparate, dispozitive, instrumente şi
obiecte portative. De asemenea, delimitarea clară a termenilor amintiţi face posibilă
eliminarea eventualelor greşeli de terminologie.

28
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.104;
29
Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti;
30
Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
16
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Autoevaluare
1. Delimitaţi diferenţa dintre creştere, dezvoltare, educare.
2. Încercaţi să specificaţi diferenţele şi asemănările dintre conţinutul termenilor
următori: echipament, instalaţie, aparatură, obiect, instrument

Bibliografie
1. Academia Română, (1998), (DEX '98), Dicţionarul explicativ al limbii române,
Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti;
2. Academia Română, (2010), Dicţionar de termeni muzicali, Institutul de Istoria
Artei "G.Oprescu", Editura Enciclopedică, Bucureşti (http://dexonline.ro/surse,
adresă web accesată în noiembrie 2012);
3. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa
emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză
Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti;
4. Baciu, Cl., (1990), Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, Bucureşti;
5. Dragnea, C., A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
6. Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST,
Bucureşti;
7. Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura
Litera Internaţional, Bucureşti;
8. Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
9. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
10. Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,
Bucureşti;
11. Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;
12. Moţet, D., Mârza, D., (1995), Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului in
kinetoterapie (activităţi motrice): Note de curs, Universitatea Bacău
13. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Volum I, Ediţia I-a Editura
SemnE, Bucureşti;
14. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Volume II, Ediţia I-a Editura
SemnE, Bucureşti;
15. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,
coord. Nicu Alexe, Editura Aramis, Bucureşti;
16. Nicu, A., (coord. 1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion,
Bucureşti;
17. Raţă, G., Raţă, B., C., (2006), Aptitudinile în activitatea motrică, Editura Edusoft,
Bacău;
18. Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura
PIM, Iaşi;
19. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Editura Medicală, Bucureşti;
MODULUL II.
OBIECTE, MATERIALE, INSTRUMENTE
UTILIZATE ÎN KINETOTERAPIE

Scopul modulului
Cunoaşterea unei game cât mai variate de obiecte, materiale şi instrumente pe
care un kinetoterapeut le poate utiliza în aplicarea unui program sau intervenţii
kinetoterapeutice, precum şi rolul pe care îl pot avea aceste obiecte, materiale şi
instrumente în practica profesiei.

Obiective operaţionale
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra varietăţii obiectelor şi instrumentelor
ce pot fi utilizate în elaborarea programelor kinetoterapeutice;
 să înţeleagă rolul pe care fiecare obiect sau instrument îl poate avea, atunci când
este adaptat la specificul obiectivului propus pentru intervenţia kinetoterapeutică;
 să cunoască diverse modalităţile de utilizare a diferitelor obiecte şi instrumente
simple şi larg folosite în practica activităţilor motrice.

Unitatea de studiu II.


Obiecte, materiale şi instrumente.
Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie

2.1. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate


şi în kinetoterapie
În acest subcapitol de curs vom evidenţia câteva exemple de obiecte, materiale
şi instrumente, care pot facilita şi eficientiza activitatea unui kinetoterapeut. Deşi sunt
foarte mult obiecte şi instrumente ce pot fi utilizate, nu avem pretenţia de a susţine că
am evidenţiat un anumit procent din lista care ar putea exista şi nici că le-am enumerat
pe cele mai importante.
Totuşi, considerăm că enumerarea noastră vă prezintă unele dintre cele mai
uzuale obiecte, care pot fi folosite cu succes în intervenţia kinetoterapeutică. De
asemenea, simplitatea şi larga lor răspândire pe piaţa permite achiziţionarea facilă a
acestor obiecte pentru eventualitatea asigurării unui minim de material pentru dotarea
unui cabinet de kinetoterapie sau pentru utilizarea acestora la domiciliul consumatorului
de servicii terapeutice.
Pentru exemplificare, vom prezenta obiectul/ materialul / instrumentul şi rolul pe
care l-ar putea avea acesta în aplicarea programelor specifice de kinetoterapie. De
asemenea, tot cu rezervă susţinem că pentru fiecare obiect sau material nu „închidem”
lista cu rolurile pe care le poate avea respectivul obiect în practica terapiei prin mişcare
(listă care cuprinde peste 80 de roluri diferite). Cum am specificat la capitolul anterior,
experienţa, imaginaţia şi creativitatea unui specialist în kinetoterapie pot determina şi
alte roluri în care pot fi utilizate diferitele obiecte, materiale sau instrumente.

18
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Propunem astfel următoarele obiecte / materiale / instrumente:


 mingi (diferite dimensiuni, forme şi greutăţi: de bumbac, mingi care se pot
strânge şi deforma sub o anumită presiune, minge medicinală, de tenis de câmp, de
tenis de masă, minge de fitness Gymball, minge de baschet, fotbal, handbal, volei,
minge de oină, minge din silicon, mingia Koosh, minge din polistiren etc.).

Fig. nr.2 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi

Aceste mingi pot avea rol în:


▪ autoorganizarea spaţio-temporală (lucru cu mingi în oglindă, aruncări şi prinderi
de diferite mingi, rostogoliri etc.);
▪ adaptarea forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea mingii);
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de
recuperare prin hidroterapie (mingea de volei sau baschet, mingea de fitness
etc.);
▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul unor mingi uşoare din plastic, suflatul unor
mingi d etenis de masă pe o suprafaţă etc);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (mingea de fitness gymball);
▪ dezvoltare fizică armonioasă;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice;
▪ diminuarea obezităţii (rol indirect în scăderea greutăţii corporale prin exerciţii
constante cu diferite mingi);
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care
încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”,
implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie.
Se aruncă către persoana în cauză o minge, în diferite direcţii şi se solicită
prinderea ei fără a cădea de pe trambulină);
Fig. nr.3 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi

▪ educarea şi reeducarea motricităţii;


▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (deplasări faţă de mingi utilizate ca
repere, aruncări şi prinderi de mingi de la diferite distanţe etc.);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare (exemplu: stând pe o minge medicinală sau minge de fitness; din stând
pe ambele picioare sau pe un picior, pe o minitrambulină sau placă de echilibru,
prinderea unei mingi de volei sau baschet aruncate de către kinetoterapeut);
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea creativităţii (jocuri cu mingi);
▪ educarea vitezei de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exemplu: în cazul persoanelor afectate de
hemiplegie, se va lucra cu mingi de diferite materiale, care se pot deforma:
minge Koosh, mingi din speciale din cauciuc etc.);
▪ educarea şi reeducarea preciziei de aruncare a unui obiect;
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice (utilizarea diferitelor procedee de
aruncare sau prindere a unor mingi din diferite poziţii, ocolirea lor rapidă fără a se
indica traseul etc.);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncări de diferite mingi la
puncte sau coşuri fixe sau mobile);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (rulare cu partea dorsală
peste mingea de fitness simplă sau dublă);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă (manevrarea de mingi din cauciuc de
diferite consistenţe şi mărimi - tip „antistres”);
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu:
menţinerea unei mingi la ceafă pentru a alinia sau postura axa umerilor în
exerciţiile destinate corectării scoliozei, atunci când se urmăreşte lucru efectiv la
nivelul centurii pelviene);
▪ mobilizarea pasivă a unui membru (mingea de fitness utilizată ca şi cadru de
sprijin sau rulare pe aceasta);
▪ posturare;
▪ profilaxie;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ readaptare globală şi segmentară;
20
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol (exerciţii cu mingi medicinale);
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ relaxare psihică şi fizică (diferite jocuri care implică utilizarea mingilor);
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol a unei mingi
medicinale, mingi de oină, mingi de rugby, mingi de handbal etc.);
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole – ca etapă în reeducarea mersului;
▪ rol auxiliar de protecţie;
▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale (exemplu:
mingi de diferite culori, consistenţe, forme, dimensiuni care să le stimuleze
implicarea în activităţi ludice);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (mingi cu suprafeţe
rugoase);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 greutăţi de diferite forme şi dimensiuni (saci de nisip, gantere, discuri, bile de


metal, sticle “pet” umplute cu lichide sau nisip, cuburi de diferite mărimi şi greutăţi,
centură cu greutăţi etc.)

Fig. nr.4 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

Acestea pot avea rol în:


▪ adaptare forţei la sarcina de executat;
▪ corectarea deficienţelor de postură (prin lucru cu greutăţi care să dezvolte
anumite grupe musculare implicate în reglarea posturii)
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (exemplu: exerciţii cu greutăţi pentru
coborârea unui umăr şi ridicarea celuilalt în corectarea scoliozei);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (exemplu: atârnat la );
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei specifice;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin lucru activ cu gantere,
săculeţe cu nisip etc.);

Fig. nr.5 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

▪ diminuarea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de


recuperare prin hidroterapie (exerciţii de gimnastică în apă ce necesită
menţinerea corpului la sol sau exerciţii cu îngreuiere prin ataşarea de greutăţi la
nivelul gleznelor sau genunchilor);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii, a mersului (ataşarea unor
săculeţe cu nisip la nivelul gleznelor în exerciţii pe diferite plăci de echilibru);
▪ educarea şi reeducarea motricităţii;
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (greutăţi de diferite forme – cuburi,
triunghiuri - pentru ridicat şi construit diverse structuri);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (coloană, umeri, genunchi,
glezne); exemplu: din atârnat la scară fixă, se ataşează săculeţe cu nisip de
glezne / genunchi / coapse / bazin;
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educare şi reeducare prehensiune (ataşarea unor greutăţi mici la nivelul
falangelor degetelor şi exerciţii de flexie şi extensie cu acestea);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (menţinea în mână a
unor greutăţi pe parcursul unor exerciţii tip stretching);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exerciţii cu gantere
de greutăţi diferite -0,2kg, 0,5kg - cu grosimi diferite ale mânerelor);
▪ educarea detentei (exerciţii de sărituri cu greutăţi ataşate de membrele inferioare
sau superioare);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncarea unor greutăţi
diferite la distanţe diferite sau la puncte fixe);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare (exemplu: menţinerea echilibrului pe un picior la minitrambulină, cu
diferite greutăţi doar într-o mână);
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu:
22
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
ataşarea unor săculeţe cu nisip pe acele segmente care se doresc a nu fi
implicate în mişcare);

Fig. nr.6 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

▪ măsurarea şi evaluarea indicilor de forţă;


▪ menţinerea sau dezvoltarea tonusului muscular;
▪ profilaxie;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ refacerea capacităţii de efort
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol (exerciţii corective din diferite poziţii cu saculeţe de nisip
ataşaţi la mâini, glezne etc.);
▪ rol auxiliar în scripetoterapie;
▪ rol auxiliar în execuţia diferitelor exerciţii la anumite aparate care trebuie să
opună rezistenţă;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 baston de gimnastică
Acest obiect poate fi utilizat de către kinetoterapeut în:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat;
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ consolidarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ consolidarea deprinderii motrice utilitar aplicative – târâre (culcat facial, târâre cu
bastonul apucat cu ambele mâini);
▪ coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ corectarea mişcărilor (în faţa unei oglinzi, efectuarea unor îndreptări cu bastonul
în diferite poziţii);
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretching utilizând
bastonul);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretching
sau mobilizări active sau pasive cu bastonul în diferite poziţii);
Fig. nr.7 - Bastonul de gimnastică

▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice, a rezistenţei generale şi specifice în


execuţia anumitor mişcări;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin contribuţia la creşterea dimensiunilor masei
musculare;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (adaptarea unor prize pe baston
sau folosirea acestuia în anumite direcţii sau poziţii, care să distragă atenţia
persoanei cu nevoi biologice speciale de la execuţia anumitor mişcări mai
complexe sau să distragă atenţia pentru a evita crisparea în timpul execuţiei
mişcărilor specifice, destinate recuperării sau educării);
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ dezvoltarea condiţiei fizice
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (lucru cu bastonul în exerciţii tip stretching);
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea vitezei de reacţie şi de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea preciziei (utilizarea bastonului în atingerea anumitor
obiecte sau în rularea pe sol a unor mingi, ca parte componentă a pârghiei
biomecanice a unui membru superior);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea şi reeducarea motricităţii;
▪ educarea creativităţii şi a imaginaţiei;
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,
umerilor, genunchilor, gleznelor etc.);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educarea forţei explozive la nivelul membrelor inferioare (sărituri peste bastoane)
▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice;
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (rularea bastonului pe sol cu o
anumită forţă şi viteză);
▪ evaluare somatofuncţională (poziţionarea bastonului pe umeri pentru evaluarea
deviaţiilor de coloană);
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;

24
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în cazul anumitor traumatisme (rol de atelă);
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu:
limitarea mişcării genunchiului sănătos atunci când subiectul se fereşte să
lucreze cu membrul afectat doar din teamă de o posibilă durere, când în realitate
el nu are. ”Obligăm” astfel subiectul respectiv să lucreze cu membru sau
segmentul anatomic pentru care se elaborează programul de recuperare);
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a-
l nu suprasolicita (exemplul de mai sus);
▪ mobilizarea pasivă a unui membru;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos;
▪ posturare;
▪ profilaxie (tonifierea grupelor musculare ale trenului superior pentru a preveni
instalarea cifozei);
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ relaxare fizică şi psihică (exerciţii tip stretching);
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar în reeducarea mersului (ocolirea de bastoane, mers printre două
rânduri de bastoane aşezate paralel la distanţe din ce în ce mai mici, rularea
bastonului pe sol cu talpa piciorului etc.);
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat (rularea înainte/înapoi a
bastonului pe sol cu talpa piciorului);
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ reeducarea mişcărilor care necesită precizie;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (stând peste bastoane apropiate, aşezate pe
sol, cu sprijin de mâinile kinetoterapeutului care trage subiectul înspre el,,
deplasare prin alunecare);
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ stimularea activităţii intelectuale (utilizarea bastoanelor colorate în camera de
stimulare senzorială)
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (procedee de masaj cu
bastonul – rularea cu uşoară apăsare a bastonului peste zonele mari musculare);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 scara fixă: rol în formarea deprinderilor de căţărare

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (reeducarea mişcărilor care necesită


precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ compensare;
▪ creşterea capacităţii de efort
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretching);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretching);
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;

Fig. nr.8 - Scară fixă (spalier)

▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice;


▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (atârnat la scară fixă);
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea şi reeducarea motricităţii
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică (prin includerea mai multor scări fixe în
parcursuri aplicative);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie;
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi coordonării fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – târâre (scară fixă pe
orizontală) şi reeducarea acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca
urmare a unor afecţiuni;
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare - şi reeducarea
acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca urmare a unor afecţiuni;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment, pentru a localiza
mai bine efectul la nivelul segmentului cu care se lucrează;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a
nu-l suprasolicita;

26
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ măsurarea şi evaluarea gradului de mobilitate la nivelul articulaţiilor;
▪ posturare;
▪ profilaxie (exerciţii pentru întărirea, consolidarea forţei specifice anumitor zone);
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat (ridicări succesive sau
alternative pe pingea);
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(camera senzorială: fiecare şipcă a unei scări fixe poate fi vopsită în culori diferite
şi/sau „învelită” în materiale de diferite consistenţe, solicitându-se copilului să
apuce şi să urce numai pe anumite culori sau materiale);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 oglinda îşi are importanţa sa dovedită în eficienţa aplicării unui program de


recuperare, dezvoltare, educare sau reeducare, fapt ce o face indispensabilă din orice
cabinet de kinetoterapie. Poate avea rol în:
 autoorganizarea spaţio-temporală;
 educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
 corectarea mişcărilor;
 educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (rol auxiliar);
 educarea şi reeducarea schemei corporale;
 reeducarea reprezentării asupra mişcării;
 stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(camera senzorială);
 educarea repertoriului de percepţii;

Fig. nr.9 - Oglinzi de perete pentru cabinet sau sală fitness / recuperare

▪ banca de gimnastică este unul dintre obiectele care pot oferi o gamă largă de
posibilităţi de reabilitare şi recuperare funcţională a diferitelor structuri anatomice, poate
constitui punct de sprijin sau reper în efectuarea unui vast complex de exerciţii de
dezvoltarea şi educare a aptitudinilor psihomotrice, etc.
Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din
lemn stratificat. Pentru a preveni accidentările în timpul utilizării sale, banca este
rotunjită la colţuri şi margini şi are picioare (de suport) prevăzute cu material anti-
derapant.
În kinetoterapie, este utilizată de regulă în reeducarea şi reabilitarea afecţiunilor
coloanei vertebrale, reeducarea neuro-motorie a copiilor cu afecţiuni neurologice
congenitale sau dobândite, afecţiuni reumatismale, în dezvoltarea forţei musculare sau
pentru educarea şi reeducarea mobilităţii.

Fig. nr.10 - Bănci de gimnastică

Banca de gimnastică poate avea rol în:


▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală şi orientare spaţio-corporală (mers pe banca
de gimnastică, cu sau fără rotaţii de 1800 sau 3600)
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ compensare;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretching utilizând banca
drept suport);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretching
utilizând banca drept suport: culcat dorsal, cu mâinile apucate de deasupra
capului, se execută ridicarea bazinului de pe bancă prin extensia coloanei; din
culcat atârnat pe bancă aflată în sprijin oblic pe o scară fixă, etc.);
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale ca urmare a exerciţiilor la, pe
şi cu banca de gimnastică);
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exemplu târâre prin
tracţiuni pe bancă);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea şi reeducarea motricităţii (utilizând banca drept obstacol peste care se
poate sări, pe care se poate merge sau alerga, cu care se pot executa diferite
exerciţii de forţă şi coordonare);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză;
28
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie;
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea sau reeducarea deprinderii pe verticală;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în primele faze ale unui traumatism (două bănci
prinse bine pot constitui o targă improvizată pentru transport subiect sau pentru a
stabiliza starea acestuia);
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu:
aşezarea tălpii unui membru inferior pe bancă atunci când se lucrează pentru
corectarea scoliozei);
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a
nu-l suprasolicita (când un membru inferior afectat, nerefăcut complet, oboseşte
în timpul programului de recuperare, se poate aşeza pe bancă şi se lucrează
compensatoriu pentru alte grupe sau segmente);
▪ măsurare şi evaluare;
▪ posturare prin reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ profilaxie (exerciţii corective pentru menţinerea tonusului musculaturii spatelui);
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar în cadrul anumitor parcursuri aplicative;
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (pe suprafaţa lucioasă a băncii, se adaugă
substanţe care măresc alunecarea şi se execută cu subiectul, ajutat şi asigurat
de kinetoterapeut, alunecări – kinetoterapeutul poate împinge sau trage uşor
subiectul);
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 plăci de echilibru (de diferite forme, dimensiuni şi greutăţi) constituie mijloace


extrem de utile în educarea şi reeducarea echilibrului şi a stabilităţii, a mersului, în
recuperarea funcţională a articulaţiilor membrelor inferioare, în efectuarea mişcărilor
compensatorii.

Fig. nr.11 - Plăci de echilibru (tip Freeman)


Pot avea rol în:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ creşterea capacităţii de efort
▪ consolidarea forţei şi a rezistenţei generale şi specifice;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea creativităţii (prin găsirea celor mai potrivite poziţii de menţinere a
echilibrului pe placă);
▪ efectuarea elongaţiilor la nivelul zonelor ligamentare ale articulaţiei gleznei;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (menţinerea echilibrului pe plăci cu diferite
suprafeţe rugoase);
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a coordonării fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;

Fig. nr.12 - Plăci de echilibru (Freeman - stânga, Castaing- centru şi Zador - dreapta)

▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor


articulare şi periarticulare;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ învăţarea şi educarea amortizării prin flexia articulaţiilor membrelor inferioare;
▪ măsurare şi evaluare, posturare şi profilaxie;
▪ mobilizarea activă;
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor
exerciţii cu alte obiecte sau aparate; Fig. nr.13 - Placă oscilantă Dotte
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;

30
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ recreare şi dezvoltare personală;
▪ stimularea proceselor afective şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe educative
speciale;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 discuri de echilibru (eng. balancefit discs). Sunt obiecte special concepute


pentru educare şi reeducare echilibru, stabilitate, control motor, orientare spaţială în
condiţii speciale, coordonare motrică fină şi grosieră, dezvoltare forţă la nivelul
articulaţiilor membrelor inferioare şi chiar şi stimularea sensibilităţii nervoase
superficiale (datorită rugozităţilor de pe suprafaţa lor).
Nu vom insista aici în evidenţierea rolurilor, sugerându-vă să revedeţi rolurile
expuse anterior la plăcile de echilibru.
Menţionăm doar faptul că utilizarea acestor instrumente poate solicita
kinetoterapeutului

Fig. nr.14 - Discuri de echilibru

 minitrambulina reprezintă, de multe ori, un obiect extrem de util prin


multitudinea influenţelor pe care le poate exercita asupra structurilor psihice şi biologice
ale persoanelor aflate în situaţii biologice speciale.
Poate avea rol în:
▪ învăţarea şi educarea ghemuirii cu amortizare pentru prevenirea posibilelor
accidentări la nivelul articulaţiilor mari ale membrelor inferioare;
▪ reeducarea ghemuirii cu amortizare necesară pentru a reeduca execuţia
anumitor mişcări (sărituri cu desprindere de pe ambele picioare sau de pe un
singur picior);
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (coordonarea forţei în funcţie de greutatea
de învins);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a sportivilor;
▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei, a rezistenţei;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice prin modificarea tonusului general şi
local;
Fig. nr.15 - Minitrambulină (simplă şi cu mâner)

▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;


▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin programe tip fitness
executate la minitrambulină);
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul anumitor structuri anatomice;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; diminuarea impotenţei
articulare posttraumatice
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea mersului,
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (diverse desprinderi cu mişcări variate
ale segmentelor în faza de zbor, cu întoarceri, ridicări de genunchi la piept, etc.);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă pentru ameliorarea posibilităţilor
funcţionale ale elementelor articulare, periarticulare şi musculare;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură, sau reeducarea
desprinderii pe verticală;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ creşterea amplitudinii de mişcare;
▪ măsurare şi evaluare
▪ posturare;
▪ relaxare psihică şi fizică;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat (ridicări pe pingea din stând pe
minitrambulină);
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic al
membrului inferior;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ recreere şi dezvoltare personală;

32
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ stimularea activităţii afectiv-emoţionale şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe
educative speciale;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;

 cilindrii (rulouri, role) şi semicilindri de diferite dimensiuni, greutăţi şi


consistenţe (burete, spumă, PVC, fibră sticlă etc.). Pot fi utilizaţi în diverse complexe de
exerciţii destinate fie dezvoltării şi educării unor capacităţi, fie educării şi reeducării unor
funcţii parţial diminuate, fie stimulării relaxării, a detensionării unor zone anatomice etc.

Fig. nr.16 - Cilindru si semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; pentru posturare sau
corectare; pentru mobilizare sau dezvoltare forţă specifică

Rolele din spumă sub forma cilindrilor sunt des utilizate pentru exerciţii Pilates şi
Bobath, exerciţii pentru abordarea afecţiunilor coloanei vertebrale, exerciţii de echilibru /
stabilitate, exerciţii de rezistenţă, dar şi de tip stretching. De asemenea, astfel de
instrumente pot fi folosite şi pentru masaj şi relaxare.
În funcţie de duritatea şi dimensiunea unui cilindru, aceşti cilindri sau semicilindri
pot fi utilizaţi la:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.);
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ compensare;
▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de
recuperare ce implică utilizarea bazinelor cu apă;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, prin exerciţii de stretching cu accent pe
relaxarea anumitor zone tensionate;
▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (fig. nr.16)
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (fig. nr. 17), a mersului;;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu, schemei corporale;
▪ educarea creativităţii (cilindri de diferite culori şi mărimi);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare (stând într-un picior pe un cilindru sau semicilindru - fig. nr. 18);
Fig. nr.17 Fig. nr.18
Semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; Utilizare semicilindru pentru mişcări compensatorii

▪ educare şi reeducare kinestezică (mers pe cilindri din burete sau spumă);


▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - rulare
▪ mobilizarea activ-pasivă a unui membru (rularea unui cilindru cu braţul întins);
▪ posturare, readaptare globală şi segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică;
▪ rol auxiliar: de protecţie, sprijin pentru execuţia unor exerciţii fără/ cu alte obiecte;
▪ ridicarea boltei plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol);
▪ reeducarea derulării tălpii pe sol în cazul afecţiunilor care au necesitat ulterior
reeducarea mersului;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;,
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(cilindri de diferite culori sau consistenţe pentru camera de stimulare senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii superficiale şi profunde (masaj cu rulouri din spumă);

Fig. nr.19 – Cilindru gonflabil cu rol auxiliar de sprijin Fig. nr.20 – Rulou pentru masaj

 saltele de diferite forme, dimensiuni şi consistenţă: din burete, din plastic


umplute cu apă sau nisip, din material textil umplute cu apă sau nisip, cu husă simplă,
fină sau cu husă care prezintă rugozităţi (cameră de stimulare senzorială).
Saltelele sunt folosite de regulă pentru efectuarea exerciţiilor de gimnastică,
deoarece asigură un contact moale şi protecţie pentru articulaţii şi musculatură.

34
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Prezintă suprafeţe antiderapare, fiind indispensabilă unui cabinet de kinetoterapie
deoarece asigură o distribuţie optimă a presiunii în timpul şedinţelor de tratament.

Fig. nr.21
Saltele de diferite dimensiuni, consistenţe, forme

Fiind fabricată din diferite materiale, de regulă cu rol de amortizare a greutăţii,


salteaua are un rol important şi în termoizolare, asigurând totodată un contact moale şi
confortabil, necesar efectuării programului de exerciţii destinate gimnasticii profilactice
sau recuperatorii.
Saltelele, utilizate de regulă pentru exerciţii standard de gimnastică sau pentru
poziţionări, pot fi folosite cu succes, atât pentru exerciţii fizice de dezvoltare fizică
generală, de educarea a mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare – stretching, cât
şi pentru exerciţii orientate spre corectarea deficienţelor fizice funcţionale.
Permiţând efectuarea de exerciţii din diferite poziţii (aşezat, pe un genunchi, pe
ambii genunchi, culcat/decubit dorsal, facial, lateral), salteaua este utilă în recuperarea
şi reeducarea afecţiunilor coloanei vertebrale (spondiloză, discopatie, hernie de disc,
scolioză, lordoză, cifoză, spondilita anchilozantă, lombalgii, sciatică etc.) sau a
afecţiunilor membrelor inferioare (gonartroza, coxartroza, etc.).
Pot avea rol în:
▪ adaptare mobilităţii şi a forţei articulaţiilor membrelor inferioare la sarcina de
executat (în etapele iniţiale destinate reeducării mersului, stabilităţii)
▪ compensare
▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de
recuperare ce implică mediul acvatic (saltele gonflabile);
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, relaxare
▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii (saltele de diferite mărimi, forme, texturi –
exemplu: camera de stimulare senzorială);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (utilizarea exerciţiilor de tip stretching la saltea);
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie;
▪ educare şi reeducare kinestezică (exerciţii dinamice executate pe saltele de
diferite mărimi);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre
▪ învăţarea ghemuirii cu amortizare pentru protecţia articulaţiilor membrelor
inferioare la aterizarea de la înălţimi diferite;
▪ posturare;
▪ rol auxiliar pentru sprijin, protecţie, asigurare, ajutor;
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică (suport pentru aplicarea masaj);
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (saltele gonflabile cu suprafeţe lucioase,
utilizate de regulă în spaţiile special amenajate pentru copii);
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ stimularea activităţii intelectuale şi senzoriale (camera senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrelor;

 mese de diferite dimensiuni şi forme (masă de masaj, masă standard, masă


mică pentru sprijin picioare - lădiţă, masă de tracţiuni/elongaţii, masă-pat Bobath, masă
pentru inversiune etc.).

Fig. nr.22
Mese de diferite tipuri

Pot fi utilizate în:


▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar – sprijin pentru efectuarea manipulărilor (fig. nr.24 );
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (în special, în corectarea scoliozei);
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, detensionare musculară (masa
elongaţii/tracţiuni);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (masă tracţiuni/elongaţii/ decompresie – fig. nr.23)
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,
umerilor, genunchilor, gleznelor etc.);
▪ evaluare somatofuncţională;
▪ educare şi reeducare kinestezică;

36
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig. nr.23
Mese pentru elongaţii (tracţiuni)

▪ efectuarea de mobilizări ale segmentelor persoanei cu nevoi biologice speciale


prin adoptarea unor poziţii care să faciliteze schemele de mişcare vizate (masă
Bobath – fig. nr.24 );
▪ recuperarea afecţiunilor neurologice ce afectează sfera motricităţii (fig. nr.24 );
▪ recuperarea şi reeducarea deficienţelor neuromotorii (fig. nr.24 );

Fig. nr.24
Mese Bobath

▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă


▪ mobilizarea pasivă, pasiv-activă sau activă a unui membru;
▪ posturare;
▪ readaptare globală şi segmentară;

 scaunul şi fotoliile de diferite tipuri, dimensiuni si forme (scaun simplu cu 4 sau


3 picioare cu sau fără spătar, scaun rotativ simplu sau computerizat, scaun balansoar,
scaun şi fotoliu pentru masaj, fotolii speciale de stimulare senzorială, saci-fotoliu cu bile
„bean bags” etc.).
Fig. nr.25
Scaune/ Fotolii pentru masaj

Fig. nr.26 Fig. nr.27


Scaun balansoar Scaune birou (simplu sau rotativ)

Fig. nr.27 Fig. nr.28 Fig. nr.29


Scaun rotativ computerizat „Bean bags” (saci cu bile) Scaun-fotoliu pentru stimulare
pentru vestibulometrie pentru relaxare sau posturare senzorială şi posturare

Principalul lor al scaunelor sau fotoliilor este acela de sprijin pentru execuţia
numitor mişcări, pentru odihnă în pauzele dintre exerciţii sau sprijin pentru execuţia altor
procedee de recuperare (masaj, mobilizări pasive, active sau pasiv active, stretching
etc.). Nu poate fi neglijat nici rolul important pe care scaunele îl au în efectuarea
posturărilor în efectuarea exerciţiilor destinate corectării scoliozelor (scaunul poate fi
utilizat astfel pentru reglarea axei bazinului în vederea execuţiei mişcărilor de corectare
la nivelul centurii scapulare).

38
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Scaunele sau fotoliile pot fi utilizate şi în:
▪ autoorganizarea spaţio-temporală (exerciţii din stând sau pe genunchi pe
suprafaţa de sprijin a scaunului, scaunele balansuar, scaunele rotative etc.);
▪ compensare (scolioze);
▪ consolidarea forţei (scaunele mai mici şi mai simple pot fi utilizate ca şi greutăţi
sau contragreutăţi);
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice şi creşterea relaxării musculare
(scaunele automatizate de masaj, scaunul-fotoliu cu bile – „bean bag”);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (după exerciţii efectuate timp îndelungat în poziţia stând);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exerciţii de flexie şi extensie pe spătarele
diferitelor scaune cu mutarea uşaoră a acestora în diverse locuri);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment;
▪ rol auxiliar: mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului
sănătos (exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei);
▪ relaxare psihică şi fizică (scaunele pentru masaj)
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole (ca etapă în reeducarea mersului, a
echilibrului şi stabilităţii, a orientării în spaţiu);
▪ rol auxiliar pentru efectuarea de elongaţii/tracţiuni;
▪ stimularea senzorială (fotoliile colorate, cu forme de animale şi protejate de
materiale de diferite texturi);

 roata de fitness / roata de recuperare


Sunt două instrumente utilizate în kinetoterapie, în special, pentru dezvoltarea
forţei musculare la nivelul membrelor inferioare, pentru recuperarea afecţiunilor centrurii
scapulare şi mai ales a afecţiunilor umerilor.
Roata de fitness („gym roller” – fig. nr.30) este destinată în special dezvoltării
forţei umerilor, a musculaturii superioare dorsale, laterale şi anterioare a trunchiului, a
musculaturii abdomenului, însă în funcţie de priză şi de exerciţiile efectuate cu sau fără
alte instrumente sau dispozitive fixe (scaun, scară fixă, bancă gimnastică), ea poate fi
foarte bine adaptată şi pentru corectarea deviaţiilor de coloană (cifoză), pentru
posturare, coordonare, pentru creşterea mobilităţii bazinului

Fig. nr.30 Fig. nr.31


Roată fitness Diferite tipuri de roţi pentru recuperare umăr, spate, centură scapulară

Roata pentru recuperare (fig.nr.31 şi nr.32) este un instrument/ dispozitiv destinat


creşterii amplitudinii de mişcare a articulaţiei umărului.
Datorită posibilităţii de reglare a mânerului, care poate culisa pe tijele metalice din
interiorul acestuia, cercul permite creşterea mişcării în diametru pentru efectuarea cu
amplitudine a circumducţiilor. De asemenea, roata poate fi prevăzută cu trepte diferite
de opunere a rezistenţei împotriva direcţiei mişcării (educarea coordonării şi dezvoltarea
forţei).
Roata pentru recuperare poate fi utilizată atât în plan vertical (fig. nr.31, poziţia
subiectului fiind fie stând lateral, fie aşezat–lateral pentru executanţi imobilizaţi în scaun
cu rotile), cât şi în plan orizontal (fig. nr.32, poziţia executantului putând fii la fel, stând
lateral sau aşezat lateral faţă de roată).
Pentru creşterea eficienţei şi un lucru biomecanic eficient şi complet, acest
instrument permite rotaţii în ambele sensuri (de la dreapta la stânga şi invers, de la
stânga la dreapta).

a) b) c)

d) e) f)

Fig.nr.32 (a,b,c,d,e,f) – Utilizarea roţii de recuperare în plan orizontal

Roţile (fitness, recuperare) pot fi utilizate în special, în:


▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de rezistenţa de învins, etc.);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de efort specific şi nespecific la nivelul sportivilor;
▪ compensare;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (cifoze, scolioze);

40
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ corectarea asimetriilor musculare
▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul centurii scapulare şi a coloanei
vertebrale cervicale;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului;
▪ educarea vitezei de execuţie;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea creativităţii (roata de fitness);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretching
specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin
efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură
specifică;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru corectare şi creştere tonus muscular
local;
▪ educarea repertoriului de percepţii
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie
▪ evaluare funcţională;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos;
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ readaptare globală și segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ stimularea activităţii intelectuale - adaptarea unor roţi de recuperare pentru copii
cu diferite cerinţe educative speciale prin adăugarea unor cadrane numerotate
sau colorate şi solicitarea către copii de a opri din mişcare roata
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o roată de
fitness mai mică pentru masaj);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior;

 cercul de gimnastică şi cercul pentru fitness şi masaj sunt două obiecte/


instrumente ce pot îndeplini diferite roluri, în funcţie de modalitatea de amplasare şi
execuţie a exerciţiului, în funcţie de priza efectuată cu mâinile sau de segmentul
anatomic care intră direct în contact (mână, antebraţ, braţ, gât, trunchi, coapsa, gambă,
gleznă) şi chiar şi în funcţie de amplasarea lor în cadrul unor instalaţii (atunci când sunt
utilizate împreună cu alte obiecte sau dispozitive, gen: coardă sau bandăă elastică,
spalier, masă)
Fig.nr.33 – Cerc pentru fitness şi masaj Fig.nr.34 – Cerc de gimnastică

Pot fi utilizate în:


▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
coordonarea generală a segmentelor anatomice);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ consolidarea rezistenţei generale şi specifice;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (scolioze în C);
▪ corectarea asimetriilor musculare;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului;
▪ educarea vitezei de execuţie şi de repetiţie;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (se solicită subiectului, fără a i se da
indicaţii, să utilizeze cercul de gimnastică în diverse exerciţii);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretching
specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin
efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură
specifică;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru creştere tonus muscular local;
▪ educarea echilibrului dinamic instabil (rotaţii ale cercului de gimnastică în jurul
trunchiului sau gâtului);
▪ educarea repertoriului de percepţii (cercul de fitness şi masaj);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie, a ambidextriei (rularea pe sol
a cercului cu anumite viteze în cadrul parcursurilor aplicative, unilateral sau
utilizând alternativ ambele mâini);
▪ evaluare funcţională;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos;
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ readaptare globală și segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale;

42
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o cercul de
fitness şi masaj, fig. nr.33);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior;

 flexoare – extensoare palmare / cleştele flexibil / inel flexibil – sunt


instrumente destinate exclusiv utilizării lor la nivelul articulaţiilor şi musculaturii mâinii.
Totuşi, prin execuţia flexiilor şi extensiilor repetate, este influenţată şi musculatura
antebraţului şi braţului.

Fig.nr.34 – Flexor palmar Fig.nr.35 – Inel flexibil

Fig.nr.36 – Flexor şi extensor palmar Fig.nr.37 – Variante de cleşte flexibil

Rolul principal al acestor instrumente:


▪ facilitare neuromusculară proprioceptivă;
▪ reeducarea mobilităţii articulare la nivelul articulaţiilor mâinii;
▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei şi rezistenţei locale;
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.);
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (efect antistres);
▪ diminuarea redorii articulare;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (fig.nr.36)
▪ evaluarea funcţională;
▪ profilaxie;
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrului superior, în
perioadele de covalescenţă, după imobilizări (faşe, ghips, atele etc);

 materiale textile: (prosop, huse de diferite texturi, eşarfă) sunt utilizate fie direct,
ca şi obiecte cu scop bine precizat, fie indirect (elemente ajutătoare, facilitatoare pentru
realizarea unor mişcări). În această categorie de obiecte pot fi introduse multe materiale
textile (calitate şi rolul lor fiind dependente de compoziţia acestora), noi accentuând aici:
» eşarfa („bucată de pânză de formă triunghiulară utilizată în imobilizarea
temporară, în flexie , a unui membru”31). Conform specialiştilor din domeniul
recuperării, eşarfa permite, în regim de urgenţă, susţinerea în flexie a unui
membru traumatizat pentru a atenua durerea, pentru a evita agravarea
deplasării unor capete articulare sau, după tratament, pentru a susţine acest
membru şi pentru a-l proteja.
» fularul (utilizat fie în loc de eşarfă, când aceasta lipseşte, pentru imobilizarea
temporară, fie pentru posturare, atunci când este apucat cu ambele mâini
urmărindu-se alinierea segmentelor pentru corectarea poziţiei centurii
scapulare în cazul exerciţiilor destinate corectării cifozei, cifolordozei,
scoliozei. De asemenea, făcut sul, poate fi utilizat ca pernă pe o banchetă, ca
mijloc de posturare a coloanei vertebrale cervicale sau lombare, ca sprijin
pentru susţinerea la un nivel mai ridicat a unui membru inferior comparativ cu
celalalt în anumite exerciţii, etc.);
» prosopul, în funcţie de lungimea, grosimea şi textura fibrelor poate fi utilizat
ca:
- mijloc de posturare (vezi exemplul de la fular) sau imobilizare;
- mijloc de susţinere a capului, coloanei sau membrelor inferioare sau
superioare într-o anumită poziţie;
- mijloc igienic şi relaxator (rol auxiliar în masaj);
- mijloc de menţinere ridicată a temperaturii locale (masaj);
- mijloc de menţinere scăzută sau de scădere a temperaturii în situaţii
care solicită primul ajutor (udat cu apă rece sau susţinând gheaţă, poate
fi utilizat ca şi compresă rece);
- mijloc de dezvoltare a forţei la nivelul tălpii, în cazul corectării piciorului
plat (prin apucarea acestuia prin flexia degetele cu ridicarea boltei
plantare şi încercarea de a strânge sub boltă prosopul);
- mijloc de masaj etc.
» elementele speciale de îmbrăcăminte (veste speciale de care se
ataşează diferite greutăţi sau care sunt folosite pentru imobilizarea unui
membru superior sănătos, „obligând” astfel subiectul să lucreze cu membrul
afectat);
» husele (fie cu rol de protecţie sau rol igienic pentru banchete sau mesele de
kinetoterapie, fie cu rol de stimulare senzorial-tactilă, auditivă şi vizuală în
cadrul camerelor de stimulare senzorială).
» Frânghia, funia (utilizată în creşterea forţei musculare, în educare şi
reeducare orientare în spaţiu şi echilibru dinamic spaţial – câna subiectul stă
suspendat, în posturare sau scripetoterapie etc. De asemenea, poate fi
utilizată cu rezultate foarte bune şi pentru reeducarea prehensiunii, pentru
stimulare tactilă şi proprioceptivă);
» echipamentul de protecţia muncii (obligatoriu pentru un igiena şi protecţia
unui kinetoterapeut dar şi pentru igiena persoanei implicate în recuperare).

 coarda elastică, bandă elastică, extensor, cordon elastic.


Prin construcţia lor, obiectele şi instrumentele elastice, despre care discutăm aici,
au diferite culori, de regulă pentru a indica gradul de rezistenţă al materialului din care
sunt făcute (foarte uşor, uşor, mediu, tare, foarte tare) şi astfel, pentru a propune
utilizatorului o solicitare diferită în timpul mişcărilor.
Rezistenţa pe care o coardă/ bandă elastică o opune poate fi crescută sau
diminuată prin scurtarea sau mărirea lungimii benzii atunci când este utilizată (priza sau
distanţa prizei faţă de punctul fix).
31
Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.298;
44
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Obiectele sau instrumentele elastice au avantajul că:
- sunt uşor de depozitat necesitând puţin spaţiu într-un cabinet de kinetoterapie;
- solicită puţine resurse financiare (cost scăzut);
- oferă posibilitatea conceperii unui număr foarte mare de exerciţii.

Fig.nr.38 – Corzi / Cordoane elastice de diferite culori (grade de rezistenţă)

Fig.nr.39 – Benzi elastice de diferite culori şi forme

Fig.nr.40 – Extensoare de diferite forme

Aceste instrumente, construite pentru activităţi de tip fitness pot fi utilizate, în


funcţie de priză, astfel:
 ambele capete ale obiectelor sunt apucate de către utilizator;
 un capăt al obiectului elastic se fixează pe un suport stabil, iar celălalt capăt se
apucă sau se leagă de/pe membrul afectat sau de membrul care execută
mişcarea (talpă, gleznă, gambă, genunchi, coapsă, zonă lombară, trunchi, gât,
cot, braţ, antebraţ, subaxilar etc );
 ambele capete sunt fixate pe suporturi stabile/ instabile, iar subiectul foloseşte
mijlocul corzii/ benzii elastice.
Fig.nr.41 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică

Acestea pot avea rol în:


▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală (utilizarea unei benzi elastice înaintea unei
oglinzi);
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor (readaptare sau dezvoltare
pentru atingerea formei sportive);
▪ compensare;
▪ consolidarea şi/sau dezvoltarea forţei şi rezistenţei;
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ creşterea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ creşterea capacităţii de efort;

Fig.nr.42 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică

▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii


spatelui;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretching cu banda, coarda
sau extensorul);
▪ diminuarea obezităţii (datorită atractivităţii exerciţiilor, intensitatea şi volumul de
lucru pot fi destul de ridicate de lucru, fapt ce poate duce în timp la scăderea
greutăţii corporale);
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ educarea vitezei de execuţie;
46
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (corzile elastice pot fi utilizate
pentru a postura sau echilibra corpul într-o poziţie stabilă);
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale şi a reprezentării asupra mişcării;
▪ educarea şi reeducarea mersului (indirect prin creşterea forţei anumitor grupe
musculare şi creşterea mobilităţii articulare);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,
umerilor, genunchilor, gleznelor etc.);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare (exemplul cu benzi sau corzi elastice prinse de mingea de fitnes, de
aparate de fitness sau de stâlpi);
▪ elongaţii/ tracţiuni;
▪ evaluare funcţională;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală (sărituri peste corzi elastice);
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment astfel încât
solicitarea să fie suportată doar de alte grupe musculare;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a
nu-l suprasolicita;
▪ mobilizarea pasivă a unui membru;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos
(exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei);
▪ posturare;
▪ readaptare globală și segmentară;
▪ relaxare psihică şi fizică (exerciţii tip fitness);
▪ recuperarea articulaţiei genunchiului, a articulaţiei coxofemurale, a articulaţiilor
umărului şi a pumnului, după afecţiuni sau intervenţii chirurgicale;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unui muşchi sau lanţ muscular; refacerea
capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar în efectuarea unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare – suprafeţe lucioase
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ educarea experienţelor tactile şi vizuale la copii cu diferite cerinţe educative
speciale (camera senzorială);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate etc.

 faşa sau bandajul elastic / orteza elastică (genunchiera, glezniera, cotiera,


centura lombară, ortezele elastice pentru umăr, faşele speciale pentru încheietura
mâinii etc.).
Toate aceste obiecte pot fi de diferite dimensiuni şi grosimi, deţin rezistenţă la
întindere mai mare sau mai mică.
Atât faşele elastice, cât şi ortezele elastice pot prezenta grade diverse de
elasticitate, pot sau nu să restricţioneze mişcarea anumitor zone anatomice, pot ajuta la
suportul articulaţiilor inflamate şi grăbesc vindecarea în zonele unde sunt utilizate.
Pentru fixare deţin benzi adiţionale, mărind astfel stabilitatea structurilor
anatomice interesate şi, datorită, includerii unor bucăţi de burete special sau silicon
(ortezele elastice), au rol în protecţia articulaţiilor la şocuri, lovituri, efort muscular
excesiv, asigurând compresie locală, susţinere, limitare controlată etc.
Datorită tehnologiei existente astăzi, atât faşele elastice, cât şi ortezele sunt
prevăzute cu pori speciali care permit pielii să respire.

Fig.nr.43 – Variante de faşe şi bandaje elastice

Conform datelor existente în literatura de specialitate, calitatea materialului din


care sunt confecţionate aceste faşe sau orteze elastice influenţează perioada şi
eficienţa programului kinetoterapeutic, prin avantaje superioare pe care le oferă în
recuperarea afecţiunilor/ traumatismelor sau în ajutorul oferit în execuţia anumitor
mişcări. Datorită calităţii superioare, unele faşe/ orteze:
- asigură un suport mai bun în jurul articulaţiei, mărind astfel stabilitatea zonei
respective (a ligamentelor, oaselor);
- articulaţia asigurată prin faşă respectivă este doar parţial imobilizată, astfel încât
funcţionalitatea biomecanică a zonei să fie una optimă;
- oferă protecţie superioară a tendoanelor la solicitări datorită unor ranforsîri
speciale cu alte substanţe sau materiale (fibre sintetice, silicon);
- prezintă o retenţie superioară de căldură (căldura permite creşterea fluxului
sanguin în zona lezată şi astfel grăbeşte recuperarea);
Bineînţeles că faşele sau ortezele elastice se folosesc în intervenţia
kinetoterapeutică numai dacă avantajele sunt mai mari pentru recuperarea afecţiunii
sau traumatismului respectiv sau dacă etapa în care se află recuperarea impune
prezenţa lor.
Obiectivul oricărui program de exerciţii kinetoterapeutice este de a facilita şi grăbi
execuţia lor prin mişcări naturale, fără ca structurile anatomice interesate să fie
susţinute artificial prin existenţa unor astfel de obiecte.

48
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig.nr.44 – Orteze elastice cu rol în susţinere/ suport

În categoria faşelor, bandajelor şi ortezelor elastice includem şi:


» genunchiera. Este delimitată, în literatura din domeniul terapiilor de recuperare,
ca fiind o orteză destinată menţinerii în poziţie normală a articulaţiei genunchiului,
în situaţii impuse de o traumă mecanică la nivelul acesteia. Enciclopedia EFS
(2002) prezintă şi aspectul profilactic al genunchierei, delimitând-o a fi o
apărătoare pentru genunchi, confecţionată din ţesătură elastică, cu scop de
protejare a articulaţiei;
» glezniera – „şosetă elastică fără vârf şi călcâi, întrebuinţată în scopul protejării
gleznei, utilizată cu precădere în cazul gleznelor la care s-au produs
traumatisme”32;
» cotiera este un „bandaj elastic folosit pentru protejarea articulaţiei cotului […],
mai ales după traumatisme şi în perioade de mare solicitare a acestei
articulaţii”33.

Rolul principal al acestor instrumente:


▪ creşterea temporară a performanţei motrice pe durata unui traumatism;
▪ corecţia mişcărilor;
▪ reducerea senzaţiilor dureroase şi diminuarea crispării mişcărilor efectuate în
perioada recuperării (mai ales în primele zile-săptămâni);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor segmente anatomice implicate în
efectuarea locomoţiei sau a activităţilor motrice specifice;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale (fixarea sau menţinerea unor
articulaţii şi oase în poziţii corecte atunci când se reiau activităţile motrice);
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ facilitarea efectuării anumitor deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare,
căţărare;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare, în primele faze ale unui traumatism;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a
nu-l suprasolicita;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos;
▪ posturare, profilaxie şi protecţie;
▪ readaptare globală și segmentară;

32
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.186;
33
Idem 32, p.122;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;

 cadrele pentru mers / bastonul ortopedic / rolatorul pentru mers (cadrul cu


roţi pentru mers) – instrumente şi dispozitive construite în scop medical, ortopedic de
recuperare, pentru reeducarea mersului, a echilibrului şi stabilităţii. Pot fi utilizate de
către kinetoterapeut:
▪ ca instrumente sau dispozitive pentru reeducarea mersului la:
- persoane cu musculatura atrofiată;
- persoane cu grad diminuat de mobilitate articulară;
- persoane cu indici scăzuţi de forţă musculară;
▪ ca elemente ajutătoare în execuţia unor structuri de exerciţii ce presupun
stabilitate în ortostatism (exemplu: subiect temporar aflat în scaun cu rotile,
implicat în proces de reabilitare a funcţiei motrice, în special a locomoţiei, vine la
şedinţa de kinetoterapie, iar specialistul concepe anumite exerciţii care pot fi
efectuate de către subiect însă numai cu ajutor parţial, în ortostatism. Existenţa
unui astfel de cadru ortopedic facilitează derularea programului de recuperare);
▪ ca mijloace de posturare şi limitare (subiectul îşi fixeaxă un segment pe acest
cadru, pentru a limita sau diminua implicarea acestui segment în mişcare,
mişcare care se doreşte a fi efectuată cu lucru mecanic susţinut de către un alt
segment interesat);

Fig.nr.45 – Cadru ortopedic pentru mers Fig.nr.46 – Baston ortopedic

▪ ca mijloace de sprijin pentru exerciţii timp stretching, pentru mobilizări;


▪ ca părţi componente ale unor instalaţii simple, destinate creşterii forţei şi
stabilităţii pentru reeducarea mersului (scară fixă, bandă elastică, cadru ortopedic
sau rotator ortopedic);
Bastonul ortopedic cu 4 puncte de sprijin (fig. nr.46) poate fi utlizat în etapele
iniţiale sau intermediare ale unei intervenţii kinetoterapeutice destinate reeducării
mersului şi echilibrului dinamic. Ca facilităţi, oferă persoanei cu nevoi biologice speciale
posibilitatea reglării înălţimii, putându-se folosi cu orice mână şi mărind siguranţa la
deplasările pe scări.
Rolatorul pentru mers (fig. nr.47) prezintă conform fişei tehnice două roţi montate
în interiorul cadrului, roţi ce pot fi blocate prin manete speciale. Poate prezenta şi o
minibanchetă ataşabilă destinată pauzelor pentru odihnă din timpul şedinţelor de
recuperare (minibancheta se poate demonta reducând greutatea dispozitivului)

50
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig.nr.47 – Variante de rolator pentru mers

 materiale din cauciuc. În această categorie, am introdus alte 4 tipuri de obiecte,


din cauciuc, ţinând cont de faptul că puteam introduce aici şi inelele de cauciuc (inelele
flexibile), benzile şi corzile elastice, rulourile de masaj, cilindri / rulourile fitness, discurile
de echilibru (balancefit), saltelele de fitness (folii neopren) etc. Cum pe ultimele le-am
abordat la începutul acestui subcapitol, pentru a nu ne repeta, vom prezenta doar
următoarele 4 obiecte pe care un kinetoterapeut le poate utiliza în vederea atingerii
obiectivelor profesiei sale:
a) cauciuc poros (cunoscut mai bine sub numele de „burete”) este un obiect
spongios, uşor, cu diverse întrebuinţări în kinetoterapie. El poate fi folosit sub
forma:
- buretelui de protecţie (saltele, interiorul huselor pentru protecţia banchetelor,
burete de aderenţă pentru aparate fitness, burete protector pentru amenajarea
anumitor spaţii);
- buretelui de posturare (www.help-devices.ro, fig.nr.48);
- buretelui de masaj;
- spumă-burete pentru flotabilitate – utilizat în activităţile ce implică jogging
(aquajogging) sau gimnastică de recuperare în apă (aquagym);

Fig.nr.48 – Tipuri de burete pentru posturare (diferite forme)

b) baloanele - de diferite forme, dimensiuni, culori sau consistenţe;


c) mingea Koosh – obiect confecţionat din aproape 2000 de filamente de cauciuc
natural prinse de o biluţă mică şi fină de cauciuc (fig. nr.49, inventator Scott
Stillinger, 1986).
d) mingi de mână („freeballs Hand” – fig.nr.50), de diferite dimensiuni, culori şi
densităţi.
Aceste obiecte din cauciuc pot fi utilizate cu eficienţă crescută în:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: folosirea mingilor de mână
pentru coordonare fină la nivelul degetelor);
▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul baloanelor);
▪ diminuarea oboselii prin inducerea relaxării sau distragerea atenţiei (mingile de
mână sau cele Koosh utilizate cu scop antistres);
▪ dezvoltarea forţei şi a rezistenţei specifice la nivelul articulaţiilor degetelor;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;

Fig.nr.49 – Koosh Ball (minge cu filamente de cauciuc) Fig.nr.50 – „freeballs Hand”

▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii


spatelui (bureţii de posturare);
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea preciziei (manevrarea mingilor mici de mână din cauciuc
în anumite direcţii cu anumite viteze);
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea abilităţilor motorii (există astăzi centre de recuperare
neuromotorie care aplică, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, jocuri de mişcare,
de atenţie, de coordonare, etc., cu ajutorul mingilor Koosk şi a rachetelor de tenis
sau paletelor de tenis de masă);
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice;
▪ educarea repertoriului de percepţii
▪ evaluare funcţională în anumite etape destinate testării nivelului de prehensiune
sau mobilitate articulară la nivelul degetelor;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de mingi mici de cauciuc -tip
„antistres” sau Koosh);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere;
▪ posturare şi protecţie (buretele de posturare);
▪ relaxare psihică şi fizică;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate
(buretele de posturare);
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ stimularea activităţii intelectuale şi a sensibilităţii tactile şi vizuale (utilizarea
mingiilor Koosh şi a baloanelor, toate divers colorate la copii cu diferite cerinţe
educative speciale în camera de stimulare senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (masaj);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul articulaţiilor mâinii etc.

 materiale didactice (cărţi, atlas, tratate, dvd 3D, planşe, manechin articulat,
machetă – model funcţional al unor articulaţii, machetă coloană vertebrală, mulaje). Am
introdus şi această categorie considerând-o utilă în înţelegerea şi eficientizarea
profesiei de kinetoterapeut.

52
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Chiar dacă nu intervin direct în procesele de recuperare, educare, reeducare,
dezvoltare, adaptare etc., materialele didactice pe care ar trebui să le deţină orice
kinetoterapeut, într-un cabinet sau clinică de recuperare, au o importanţă deosebită.
Pe lângă faptul că permite permanent un „upgrade” informaţional al
kinetoterapeutului (existând destul de des situaţii când informaţia în anumite detalii
tehnice se mai uită sau specialistul nu a reuşit să devină sigur pe anumite detalii,
neavând situaţii prea multe de un anumit tip care să-l „oblige” să utilizeze informaţie
specifică), materialele didactice pot „ajuta” la creşterea implicării active a persoanei cu
nevoi biologice speciale în propria recuperare:
» prin conştientizarea corectă a simptomelor unei afecţiuni;
» prin conştientizarea construcţiei şi a biomecanicii unei articulaţii;
» prin argumentarea cu ajutorul imaginilor, planşelor sau modelelor – machetă
funcţionale ale unor articulaţii a realizării unor mişcări specifice, necesare
recuperării funcţionale;
» prin stimularea reeducării schemei corporale;
» prin informaţia exactă şi ştiinţifică despre execuţia corectă a unei mişcări şi
beneficiile acestei execuţii corecte etc.

Fig.nr.51 – Imagini de pe un DVD cu anatomie 3D

Fig.nr.52 – Mulaj (machetă) Fig.nr.53 – Carte/Atlas Anatomie Fig.nr.54 – Planşă anatomie

 pietrele / rocile (de diferite dimensiuni, consistenţe şi greutăţi) sunt utilizate,


cu precădere, de către kinetoterapeut în 5 situaţii specifice intervenţiei
kinetoterapeutice:
▪ pentru stimulare proprioceptivă, prehensiune (exemplu: apucarea, manevrarea
rocilor vulcanice sau a pietreleor de diferite mărimi, forme, cu diferite densităţi
ale rugozităţilor etc pentru stimularea sensibilităţii propriocepţiei);
▪ pentru evaluarea sensibilităţii (tactile şi proprioceptive);
▪ pentru stimulare senzorială în cadrul camerelor de stimulare specifice:
- stimulare tactilă prin atingere,
- stimulare proprioceptivă prin apucare, manevrare,
- stimulare vizuală - utilizarea pietrelor de diferite mărimi, forme, culori;
- stimulare auditivă prin utilizarea pietrelor pe diferite suprafeţe (sticlă, tablă,
plastic, ciocniri între de diverse pietre);
- stimulare olfactivă (roci parfumate);
▪ pentru relaxare, încărcare energetică şi aplicarea termoterapiei (masaj cu pietre
calde bazat pe practici tradiţionale chineze);
▪ pentru dezvoltare forţă (introduse în săculeţe ele pot deveni contragreutăţi sau
rezistenţe de învins)

Fig.nr.55 – Pietre vulcanice pentru masaj şi termoterapie

Fig.nr.56 – Pietre luminoase Fig.nr.57 – Pietre vulcanice Fig.nr.58 – Roci minerale


(stimulare vizuală) (stimulare tactilă, proprioceptivă) (stimulare tactilă şi vizuală)

Utilitatea pietrelor poate fi determinată şi prin rolurile pe care acestea le pot


deţine în:
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(camera senzorială)
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (pietre sau roci de
diferite tipuri);
▪ masarea anumitor zone musculare;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie (mutarea rapidă a unei
grămezi de pietre uşoare dintr-un loc în altul, sau introducerea lor pe rând,
contracronometru în anumite recipiente);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine (aruncarea unor
pitere minerale de diferite forme şi mărimi la ţintă fixă – într-un coş aflat la o
anumită distanţă; se poate executa şi contracronometru);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea preciziei, a coordonării oculo-motorie (aruncarea
pietrelor colorate în diverse locuri, la puncte fixe);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers pe pietre de diferite forme
şi dimensiuni);
▪ educarea şi reeducarea mersului;
54
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (suprapuneri de pietre, construcţii din
pietricele de diferite forme şi mărimi);
▪ relaxare psihică şi fizică (utilizarea rocilor de un anumit tip pentru masaj);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (punerea unor pietre clade sau uşor fierbinţi pe anumite zone ale
spatelui);
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de pietricele de diferite forme,
consistenţe şi mărimi);
▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de
roci şi pietre);
▪ evaluare sensibilitate;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care
încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”,
implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie.
Se aruncă către persoana în cauză diferite pietre în diferite direcţii şi se solicită
prinderea ei fără a cădea de pe trambulină) etc.;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole;

 nisipul. Recipientele sau sectoarele amenajate cu nisip pot fi cu succes utilizate


şi de către kinetoterapeut în vederea realizării obiectivelor programelor sale de
recuperare, reeducare sau dezvoltare, tonifiere, menţinere, evaluare etc.
Nisipul, în funcţie de granulaţia sa, poate fi util în:
▪ stimularea sensibilităţii tactile şi proprioceptive la nivelul tălpilor picioarelor sau a
mâinilor (mers prin nisip, apucarea unei cantităţi de nisip prin prehensiune);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchilor
sau coxofemurale în programe de recuperare funcţională a acestor articulaţii
după afecţiuni şi traumatisme;
▪ creşterea mobilităţii articulare;
▪ creşterea rezistenţei musculare specifice şi dezvoltarea masei musculare în
cazul sportivilor de performanţă aflaţi în covalescenţă (alergări sau sărituri prin
nisip pe plajă sau în sectoare cu nisip din cadrul bazelor de atletism);

Fig.nr.59 – Lăzi cu nisip Fig.nr.60 – Jogging pe nisip


pentru stimulare şi dezvoltare psihomotrică a copiilor

▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, şi dezvoltarea forţei în regim de viteză


(sărituri în nisip);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a preciziei, a coordonării oculo-motorie
(mişcări de flexie-extensie a degetelor prin nisip);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers prin nisip, sărituri pe
ambele picioare în nisip sau pe un picior, sărituri peste coardă elastică în nisip);
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice, dezvoltare personală psihomotrică (la
copii cu cerinţe educative speciale sau la copii normali, prin construcţii în nisip);
▪ relaxare psihică şi fizică prin descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor
segmente anatomice (utilizarea săculeţelor cu nisip cald pe diferite zone
tensionate);
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de
roci şi pietre);
▪ evaluarea nivelului de sensibilitate tactilă şi proprioceptivă;
▪ rol auxiliar: suprafaţă de lucru pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau
aparate;
▪ rol auxiliar de greutate, în cadrul săculeţelor cu nisip pentru scripetoterapie;

 creioane, pixuri, pensoane, pene, plastilina, jetoane, cărţi de joc, bile mici
de sticlă, beţişoare plastic, (dimensiuni şi forme diferite, viu colorate).
Toate sunt obiecte, instrumente ce sunt utilizate extrem de mult şi cu eficienţă
dovedită de către specialistul în terapie ocupaţională. Acest aspect nu limitează cu
nimic rolul pe care kinetaterapeutul îl poate avea în atingerea obiectivelor sale prin
utilizarea obiectelor amintite anterioar.
Diferenţa între un kinetoterapeut şi un terapeut ocupaţional în ceea ce priveşte
utilizarea creioanelor, pixurilor, pensoanelor, plastilinei şi a altor obiecte de acest gen
este dată de modalitatea de folosire, de obiectivul care se urmăreşte, de dozare şi de
mişcările solicitate persoanei implicate în procesul terapeutic.

Fig.nr.61 – Beţişoare colorate Fig.nr.62 – Pensoane Fig.nr.63 – Plastilină

Tot aici putem aminti şi despre mărgele sau biluţele de sticlă viu colorate,
inele de plastic.

Fig.nr.64 – Bile sticlă Fig.nr.65 – Inele tactile Fig.nr.66– Mărgele plastic

Toate obiectele prezentate anterior pot fi utilizate cu succes în:


- reabilitarea motorie;
- dezvoltarea motricităţii;
- reeducarea coordonării fine;
- creşterea preciziei de apucare (prehensiune);
- educarea şi reeducare proprioceptivă;

56
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
- reeducarea mobilităţii la nivelul articulaţiilor degetelor;
- diminuare sau eliminare tensiuni psihice;
- diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
- educarea şi reeducarea prehensiunii;
- educarea şi reeducarea preciziei ;
- educarea creativităţii;
- stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde;
- măsurare şi evaluare nivel de sensibilitate;
- ridicarea boltei plantare (pensoane, creioane);
- educarea repertoriului de percepţii etc.

 obiecte din diferite ramuri sportive (exemplu: skateboardul, patinele, schiurile,


dispozitivele kangoo-jump, rolele, sania, paleta de tenis de masă, racheta de tenis de
câmp sau de badminton, crosa de golf, kaiacul, suliţa atletism, minge de oină, etc.).
Aceste obiecte, în afara rolului pentru care au fost create, pot fi utilizate cu succes de
către kinetoterapeut în diferite etape ale intervenţiei sale, bineînţeles adaptând
posibilităţile de mecanică şi caracteristicile obiectelor la specificul subiectului cu care se
lucrează, la capacităţile de moment ale acestuia şi mai ales la specificul şi
simptomatologia afecţiunii, traumatismului sau a condiţiei fizice deficitare.

Fig.nr.67 – Skateborg Fig.nr.68– Patine Fig.nr.69– Role

Fig.nr.70 – Ghete KangooJump Fig.nr.71– Schiuri Fig.nr.72– Sanie

Confecţionate din diferite materiale plastice şi metalice, cu protecţie la nivelul


gleznei (role, patine, ghete kangoo, schiuri) sau fără protecţie (skateborg), obiectele şi
instrumentele amintite au specificaţii tehnice clare (sarcină maximă suportată exprimată
în kg, sistem de frânare standard sau avansat, lungime, lăţime sau înălţime adaptată
atât la înălţimea persoanei, cât şi la nivelul de motricitate). Ţinând cont de aceste
specificaţii şi cunoscând manifestările anumitor traumatisme sau afecţiuni, un
kinetoterapeut poate le utiliza în:
▪ educarea şi reeducare echilibru, în special forma dinamică instabilă a echilibrului;
▪ creşterea şi tonifierea masei musculare;
▪ dezvoltarea forţei musculare la nivelul membrelor inferioare şi a trunchiului
(patine, role, ghete kangoo) sau a membrelor superioare şi trunchiului (rachetă,
paletă, suliţă, minge oină, imitări specifice de lovituri cu crosă golf etc.);
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (ghetele kangoo, sania, schiurile,
patinele, skateborgul, kaiac);
▪ educarea şi reeducarea sensibilităţii tactile şi proprioceptive ;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare pe uscat (sanie, schi, skateborg) sau pe apă
(kaiac);
▪ reeducarea motorie (reeducarea mişcărilor simple şi complexe de pronaţie,
supinaţie, circumducţie, rotaţie internă şi externă, eversie, flexie/extensie în lanţul
triplei flexii/extensii, adducţie, abducţie etc – rachete, palete, suliţă atletism etc)
▪ educarea şi reeducare coordonare motrică şi psihomotrică (minge şi crosă golf,
skateborg, ghete kangoo etc);

Fig.nr.73 – Paletă Fig.nr.74– Rachetă Fig.nr.75 – kaiac Fig.nr.76– Golf

▪ dezvoltarea capacităţii vitale prin solicitarea crescută pe plan aerob;


▪ creşterea arderilor la nivelul ţesutului adipos (prin creşterea oxidării datorate
efortului aerob – kangoo-jump, patine, role);
▪ diminuarea sau eliminarea stresului;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ adaptare forţei la sarcina de executat ;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ relaxare psihică şi fizică etc.

 jucării (de diferite forme, dimensiuni, greutăţi, având numeroase funcţii). Astfel
de jucării (cu vârfuri ascuţite, jucării vibratoare, jucării mişcătoare, muzicale sau cu fibre
optice) se folosesc de regulă în educarea creativităţii, dezvoltarea proceselor
intelectuale şi foarte mult în stimulare senzorială (vizuală, tactilă, auditivă şi
proprioceptivă).
Bineînţeles, în funcţie de creativitatea şi experienţa kinetoterapeutului ele pot fi
optim utilizate şi în: educarea coordonării, a orientării în timp şi spaţiu, în formarea sau
consolidarea preciziei de apucare, în redobândirea prehensiunii prin redobândirea
mobilităţii articulare la nivelul mâinilor, diminuarea oboselii şi a efectelor stresului prin
inducerea relaxării, a participării activ-distractive etc.

2.2. Trusa pentru testarea sensibilităţii


Deşi o parte din obiectele, instrumentele (unele putând fi considerate chiar
dispozitive), despre care oferim informaţii în acest subcapitol, au fost şi sunt în
continuare incluse în categoria instrumentelor ce ţin de domeniul medical, ele pot fi

58
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
utilizate şi de către kinetoterapeut în anumite situaţii sau etape ale intervenţiei sale ce
impun măsurarea şi evaluarea sensibilităţii.

Fig.nr.77 – Modele de truse pentru testarea sensibilităţii

Evaluarea sensibilităţii la persoanele cu nevoi biologice speciale incluse în


programele de recuperare prin kinetoterapie este utilă pentru a determina:
▪ iniţial – nivelul de sensibilitate avut de subiect înaintea începerii terapiei prin
mişcare sau chiar diferenţa de sensibilitate (de exemplu tactilă, cutanată sau
dureroasă) între anumite segmente anatomice;
▪ intermediar – nivelul de sensibilitate la care s-a ajuns în anumite etape ale
recuperării (pentru a stabili dacă obiectivele intermediare , de etapă au fost
atinse, dacă programul şi exerciţiile sunt cele optime etc.);
▪ final – nivelul de câştig obţinut în recuperarea anumitor funcţii.

Fig.nr.78 –Roata Dinţată Fig.nr.79 – Roata dinţată Wartenberg

În această trusă de testare a sensibilităţii şi reflexelor am introdus:


» roata dinţată (fig.nr.78) sau „Wartenberg pinwheel” (fig.nr.79)
» ciocănele (fig. nr. 80, 81, 82): Babinski, Taylor şi Buck;
» estezimetrul gradat (în două puncte sau în trei puncte – fig. nr.83) - „un
instrument pentru măsurarea sensibilităţii tactile”34;
» pene, pămătuf ;
» roci vulcanice şi minerale;
» obiecte ascuţite (beţe plastic, burete sârmă);
» obiecte sau suprafeţe care prezintă rugozităţi sau diferite consistenţe ale
materialului textil (pentru testarea sensibilităţii plantare: covoraşe, discuri de
echilibru cu rugozităţi, iarbă artificială etc.).

34
Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.298;
Fig.nr.80 Fig.nr.81 Fig.nr.82 Fig.nr.83
Ciocan Babinski Ciocan Taylor Ciocan Buck Estezimetrul gradat

2.3. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi


indicilor de forţă şi de viteză
A. Măsurarea unghiurilor la nivelul articulaţiilor, părţilor din segmentele
anatomice sau chiar a unghiurilor dintre diferitele segmente poate oferi unui
kinetoterapeut repere clare privind:
▪ desfăşurarea corectă a mişcărilor în spaţiu din punct de vedere biomecanic;
▪ gradul de pierdere al mobilităţii sau nivel la care a scăzut mobilitatea articulară în
urma unui traumatism sau al unei afecţiuni funcţionale;
▪ „câştigul” obţinut în creşterea amplitudinii unor mişcări sau a unor articulaţii, în
urma unui program de recuperare destinat acestui obiectiv;
▪ asimetria în derularea unor mişcări standard etc.
Cele mai utilizate instrumente şi dispozitive pentru măsurarea unghiurilor în
practica kinetică sunt:
 goniometrul (fig.nr.84) - instrument destinat măsurării unghiurilor şi a
amplitudinii mişcărilor de la nivelul unor articulaţii (D. Moţet, 2009a);
 coxanchilometrul, după D. Moţet (2009a), varianta de goniometru, destinat
măsurării gradului de diformitate a unui şold anchilozat;
 fleximetrul - instrument pentru măsurarea amplitudinii de flexiune a unei
articulaţii (D. Moţet, 2009a);

Fig.nr.84 – Goniometru digital (stânga) sau manual (centru şi dreapta)

B. Măsurarea indicilor de forţă la nivelul unor muşchi sau a unor grupe de


muşchi poate oferi unui kinetoterapeut repere privind:
▪ forţa specifică unui muşchi în condiţii biologice normale sau în lipsa acestor
condiţii (afecţiuni, traumatisme);
▪ forţa specifică unor grupe de muşchi implicaţi în anumite mişcări;
▪ diferenţa de forţă a unui muşchi între două etape ale unui program de dezvoltare,
tonifiere;

60
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
▪ diferenţa de manifestare a forţei la nivelul aceluiaşi muşchi, dar la ore şi după
activităţi diferite;
▪ asimetria de forţă între două grupe de muşchi identice;
Cel mai utilizat instrument şi dispozitiv pentru măsurarea forţei muşchilor este
DINAMOMETRUL (fig.nr.85 şi 86). După D. Moţet (2009a, p.266), acesta este un
dispozitiv pentru măsurarea forţei diferiţilor muşchi sau grupe musculare, în condiţii
fiziologice sau cazuri patologice, pentru aprecierea atât a forţei musculare, cât şi a
integrităţii sistemului neuromuscular.

Fig.nr.85 – Dinamometru hidraulic digital Fig.nr.86 – Dinamometru pneumatic

Valorile evidenţiate de acest instrument sunt date în kgf, şi pot fi afişate (în
funcţie de tip) fie digital (afişare ecran LCD – fig.nr.85) fie de un ac indicator pe un
cadran gradat (fig.nr.86)

 B. Măsurarea indicilor de viteză se realizează de regulă cu diferite


instrumente. Cel mai utilizat este cronometrul – dispozitiv / instrument sub forma unui
ceas special, cu o funcţionalitate bine determinată pentru măsurarea cu exactitate a
perioadelor şi intervalelor de timp.
În funcţie de caracteristicile sale, poate fi legat la o mini-imprimantă, oferind în
timp real pe suport de hârtie datele măsurate. În funcţie de caracteristica setată şi
capacitatea de memorare, un cronometru poate măsura de la minim două unităţi până
la „n” de unităţi timp (de regulă 100), oferind chiar şi timpii intermediari, cu diferenţe
calculate automat.

Fig.nr.87 – Cronometru digital (simplu si cu imprimantă) Fig.nr.88 – Cronometru mecanic


2.4. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor,
lungimilor, grosimilor şi circumferinţelor
În această categorie am introdus câteva dintre cele mai uzuale obiecte pe care
un kinetoterapeut le-ar putea folosi în măsurarea şi evaluarea distanţelor (dozarea
pentru anumite exerciţii), lungimii anumitor segmente sau anverguri interesate, precum
şi a circumferinţelor (diametrelor) unor segmente (coapse, gambe, antebraţ, braţ etc).
 banda metrică / ruleta / rigla, care au ca principală utilizarea:
▪ măsurarea distanţelor de parcurs (exemplu: evaluarea distanţei parcurse fără
ajutor sau sprijin în diferite etape ale reeducării mersului) sau a anvergurii între
două repere anatomice;
▪ măsurarea oscilaţiilor laterale faţă de o linie dreaptă în cazul programelor
destinate educării şi reeducării mersului;
▪ măsurarea circumferinţelor anumitor segmente anatomice (exemplu: măsurarea
diametrului coapsei ca reper în determinarea tonicităţii musculare a acesteia);
▪ măsurarea lungimii pasului între două şedinţe ale unui programul kinetic de
reeducare a mersului – scop: constatarea eficenţei lucrului efectuat de către
subiect sau determinarea eficienţei anumitor exerciţii) etc.

Fig.nr.89 – Banda pentru măsurare (stânga, centru) şi ruleta (dreapta)

Prin măsurarea circumferinţelor cu ajutorul benzii metrice / ruletei se pot evalua:


» asimetria de masă musculară între două segmente identice;
» asimetria de tonus muscular între două segmente identice;
» diferenţa de masă musculară între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
» diferenţa de tonus muscular între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
» amploarea atrofiei musculare faţă de valoare normală a masei musculare a
subiectului evaluată la un moment dat;

 compasul antropometric şi şublerul.


Şublerul este un instrument alcătuit dintr-o riglă gradată cu două brațe
perpendiculare (unul glisează), între care se prinde un obiect/material/ ţesut care
trebuie măsurată. Este utilizat pentru măsurarea lungimilor şi grosimilor mici.
Compasul antropometric măsoară distanţele dintre anumite repere anatomice.
Tipurile de compasuri antropometrice sunt: pelvimetrul, toracometrul, compasul pentru
cap, compasul pentru umeri etc.;
În imaginile de mai jos, evidenţiem exemple de astfel de instrumente care au stat
la baza compasurilor antropometrice şi a şublerelor moderne (sursa: E. Zimmermann,
1928. Psychologische und Physiologische Apparate: Liste 5035).

35
http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/search?-format=search&-op_subcategory=eq&subcategory=anthropometry
62
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig.nr.90 – Compas Petersen (cap) Fig.nr.91 – Compas glisant Martin Fig.nr.92 – Compas Zirkel

Fig.nr.93 – Şublerul Martin Fig.nr.94 – Compas Dr. Hübscher Fig.nr.95 – Şublerul Bertillon (urechi)

Rezumatul unităţii de studiu

Multitudinea obiectelor, materialelor şi instrumentelor ce pot fi utilizate în


intervenţia kinetoterapeutică depinde de pregătirea specialistului, de creativiatea li
exoerienţa sa, de utilitatea dovedită a unor astfel de obiecte precum şi de trauma sau
afecţiunea pentru care se proiectează programul de intervenţie kinetoterapeutică.
Clasificarea obiectelor, instrumentelor sau materialelor poate fi adaptată la
specificul funcţilor pe care acestea le pot indeplini dar şi la efectele pe care le pot
determina prin folosirea lor.

Autoevaluare
1. Specificaţi cel puţin 10 roluri pe care coarda elasdtică, bastonul de
gimnastică, mingile de diferite tipuri le pot avea într-o eventuală intervenţie
kinetoterapeutică
2. Adaptaţi un program de recuperare a unei afecţiuni utilizând trei obiecte din
lista evidenţiată la această unitate de curs.
3. Concepeţi un program de tonifiere pentru o afecţiune musculo-ligamentară
utilizând discurile de echilibru şi platformele de echilibru

Bibliografie
1. Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Institutul de
Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
2. Manole, V., (2009), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater,
Bacău;
3. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum,
Bucureşti;Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău;
4. Mârza, D., Dobreci, L., D., (2011), Masaj terapeutic-recuperator, Editura Alma
Mater, Bacău;
5. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti;
6. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti;
7. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,
Editura Aramis, Bucureşti;
8. Ochiană, G., (2006), Kinetoterapia în afecţiuni neurologice. Curs pentru studenţii
secţiilor de kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
9. Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti;
10. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura
Medicală, Bucureşti;
11. www.help-devices.ro
12. http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/
13. http://www.rehaboutlet.com/sensation_measurement.htm
14. http://diagnostic-supplies.medical-supplies-equipment-company.com/

64
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

MODULUL III.
MECANOTERAPIA

Scopul modulului
 Cunoaşterea principalelor forme de aplicare a mecanoterapiei, al rolului şi eficienţei
acestora precum şi a principalelor informaţii referitoare la utilizarea aparatelor,
instalaţiilorşi echipamentelor care prin acţiunea lor mecanică pot educa, reeduca,
dezvolta, recupera diferite funcţii, procese şi capacităţi ale persoanelor cu nevoie
biologice speciale

Obiective operaţionale
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 Să îşi însuşească informaţii despre componentele din care sunt construite diferitele
aparate, instalaţii şi echipamente;
 Să înţeleagă rolul, funcţia şi cum acţionează aparatele mecanice, precum şi
modalitatea lor de adaptare pentru recuperarea, reabilitarea anumitor funcţii sau
structuri biologice traumatizate sau afectate;
 Să cunoască principalele forme sub care mecanoterapia poate fi aplicată
 Să cunoască rolul şi importanţa mecanoterapiei şi a mecanismelor acesteia în
intervenţia kinetoterapeutică;
 prin care se obţin efectele masajului asupra organismelor vii

Unitatea de studiu III.


Mecanoterapia

4.1. Mecanoterapie – concept , rol, importanţă, eficienţă


Diferitele enciclopedii publicate sub îndrumarea specialiştilor din domeniul
educaţiei fizice şi a sportului şi al kinetoterapiei prezintă concpetul de mecanoterapia ca
fiind o „formă de terapie prin mişcări efectuate cu ajutorul aparatelor mecanice, utilizată
pentru creşterea forţei şi a mobilităţii articulare.”
Dicţionarele explicative evidenţiază originile terminologice franceze ale
conceptului (< fr. mécanothérapie) şi prezintă mecanoterapia drept o „denumire
generală pentru terapeutica prin masaj, prin gimnastică medicală, prin aparate
mecanice, aplicată mai ales în boli articulare sau neuromusculare” s(DEX, 1998) au „
tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţiilor, a muşchilor cu ajutorul a diferite
instalaţii mecanice” (MDN, 2000)
Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002),
ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se
efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi
excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care
sunt implicate în efort.
Rolul şi importanţa mecanoterapiei sunt puse în evidenţă de gama variată de
posibilităţi de angrenare în efortul mecanic a unor grupe sau structuri anatomice diferite.
Eficienţa mecanoterapiei depinde de experienţa specialistului în adaptarea
intervenţiei kinetoterapeutice la simptomatologia afecţiunii vizate, de obiectivele
urmărite, de dozarea lucrului în cadrul unei şedinţe de recuperare, reabilitare. De
asemenea, eficienţa mecanoterapiei poate depinde şi de stadiul în care se află
afecţiunea şi de etapa procesului de recuperare.

4.2. Clasificare
Clasificarea aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor
(în continuare delimitate ca A.D.E.I.O.), care pot fi utile profesiei de kinetoterapeut,
poate fi efectuată după numeroase criterii, în funcţie de ceea ce se urmăreşte prin rolul
sau funcţia acestora.
Vom prezenta în acest subcapitol doar câteva criterii generale de clasificare a
aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor (A.D.E.I.O.), criterii
care îşi găsesc foarte bine aplicabilitatea în intervenţiile kinetoterapeutice.
Astfel:
► după „obiectivul” urmărit de intervenţia kinetoterapeutică (obiectiv
fiziopatologic, de evaluare, de dezvoltare etc.), putem avea:
▪ A.D.E.I.O. cu rol în evaluare;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în tonifiere;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în educarea unei aptitudini, capacităţi (coordonare,
viteză, echilibru);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în educare şi reeducarea funcţională;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în dezvoltarea unei aptitudini ;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în creşterea unei capacităţi (exemplu: creşterea
anduranţei musculare generale şi/sau locale, creşterea capacităţii de
efort);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în mobilizare articulară;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în posturare;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în imobilizare (blocarea mişcării anumitor segmente prin
imobilizarea articulaţiilor implicate, pentru a corecta, redresa, compensa
etc.);
▪ A.D.E.I.O. restrictive (cu rol în limitare execuţiei cu amplitudine a unor
mişcări în anumite etape ale intervenţiei kinetoterapeutice);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în relaxare (exemplu: pentru masaj);
▪ A.D.E.I.O. cu rol multiplu.

► după „adresabilitate” putem avea:


▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate globală;
▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate regională/ segmentară
▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate mixtă (globală şi regională/segmentară)

► după „patologia” care se urmăreşte a fi abordată de intervenţia


kinetoterapeutică, putem clasifica în:
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni reumatice;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni neurologice;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni respiratorii;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni cardiovasculare;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni psihice;
▪ A.D.E.I.O. pentru sechele posttraumatice:
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni mixte.

66
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
► după „locul de desfăşurare” unde pot fi folosite A.D.E.I.O., putem avea:
▪ A.D.E.I.O. utilizate în cabinetul de kinetoterapie;
▪ A.D.E.I.O. utilizate la domiciliul persoanei abordate;
- A.D.E.I.O. utilizate la patul persoanei abordate;
▪ A.D.E.I.O. utilizate în aer liber sau parcuri terapeutice;
▪ A.D.E.I.O. utilizate pentru bazine, căzi (în cazul intervenţiilor
kinetoterapeutice asociate cu hidroterapie);
▪ A.D.E.I.O. cu aplicabilitate mixtă.
► după J.W.Zander (1835 - 1920, medic suedez, considerat a fi „părintele”
mecanoterapiei), aparatele se pot clasifica în:
▪ aparate pentru mişcări pasive;
▪ aparate pentru mişcări active /segmentare;
▪ aparate pentru masaj mecanic;
▪ aparate ortopedice (de redresare pasivă şi activă);

► după D.Moţet (2009), aparatele şi dispozitivele cu rol în kinetoterapie pot fi


clasificate în:
▪ aparate specifice pentru exercitarea aparatului neuromioartrokinetic;
▪ aparate ajutătoare, care facilitează mişcările şi deplasarea subiecţilor cu
dificultăţi de locomoţie;
▪ dispozitive simple şi complexe, adaptate la obiectivele recuperării (cu
acţiune permanentă sau temporară);
▪ aparate, dispozitive şi instrumente pentru măsurare şi evaluare
Unitatea de studiu IV
Scripetoterapia

4.1. Scripetoterapia – concept şi componente


Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme
sau afecţiuni.
De asemenea, poate reprezenta în acelaşi timp şi un mijloc complex de
dezvoltare şi/ sau educare a unor funcţii şi capacităţi necesare desfăşurării unor acţiuni
sau activităţi motrice specifice (sportive).
Având la bază ideile lui Charles Rocher (considerat fondatorul acestui tip de
mecanoterapie) şi utilizând un mecanism bazat pe scripeţi, scripetoterapia include:
 procedee de educare şi reeducare activă şi pasivă;
 procedee de dezvoltare şi tonifiere;
 procedee de mobilizare
Sistemele de scripeţi specifice acestui tip de mecanoterapie permit diminuarea
acţiunii forţei gravitaţionale asupra segmentelor afectate (pseudo-imponderabilitate)
prin tracţiuni şi suspendări antigravitaţionale.
Abordând afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, rezistenţa de învins (ca
acţiune biomecanică principală), specifică acestui tip de terapie prin mişcare, se poate
doza şi adapta uşor, în funcţie de obiectivele programului kinetoterapeutic, dar şi de
particularităţile subiectului implicat în procesul recuperator.
Incluzând mai multe obiecte şi instrumente specifice pentru a-şi atinge
obiectivele terapeutice, scripetoterapia foloseşte o instalaţie compusă din:
1. cuşca metalică (denumită Rocher, după inventatorul acesteia)
2. bancheta (masă recuperare);
3. coarda/cordelină statică;
4. dispozitive de fixare;
5. greutăţi (rezistenţă de învins);
6. scripeţi (dispozitiv facilitator, denumit şi roată de transmisie).
CUŞCA ROCHER
Denumită şi cuşcă de scripetoterapie, cuşca Rocher oferă posibilitatea aplicării
unor structuri de exerciţii special adaptate la posibilităţile de mişcare ale beneficiarilor.
Ca şi dispozitiv, ea este confecţionată dintr-un schelet metalic pe care se sudează plasă
metalică rezistentă. Poate fi constituită şi din panouri metalice detaşabile, în funcţie de
utilitatea dorită. Plasele metalice sudate pe schelet pot avea „ochiuri” cu dimensiuni
cuprinse între 30mm X 30 mm şi 40 mm X 40mm.
Avantajul acestui dispozitiv este dat de
faptul că permite efectuarea mişcărilor în toate cele
trei planuri, cu rezistenţe diferite aplicate din direcţii
diferite.
În funcţie de obiective, utilitate, spaţiu şi
construcţie, cuşca Rocher poate fi:
 în două planuri (dispozitiv-instalaţie găsit
sub denumirea de mini-cuşca Rocher, alcătuit
dintr-un spalier şi un cadru metalic detaşabil cu
plasă metalică);
 în trei planuri;
 în patru planuri.
68
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Fig. nr… - Cuşca Rocher in 2 planuri

Fig. nr… - Cuşca Rocher in 4 planuri Fig. nr… - Cuşca Rocher in 3 planuri

BANCHETA (Masă recuperare)


Dispozitiv accesoriu cu rol de sprijin şi/sau susţinere, cu înălţime fixă sau
reglabilă, parte a instalaţiei de scripetoterapie, utilizat pentru efectuarea diferitelor
structuri de exerciţii ce implică mişcări active şi/sau pasive. Poate fi:
 normală (nearticulată)
 poliarticulată, cu segmente reglabile şi cap rabatabil.

Fig. nr… - Banchetă nearticulată Fig. nr… - Banchete poliarticulate, cap rabatabil

COARDA/ CORDELINA
Obiect accesoriu din material rezistent, cu o elasticitate foarte scăzută (aproape
inextensibil), de o rezistenţă foarte mare (forţă de rupere câteva zeci sau chiar sute de
kilograme, în funcţie de grosime şi material).
Coarda / cordelina
 poate avea diferite diametre (în funcţie de lăţimea canalului scripetelui);
 este confecţionată din toroane duble răsucite, condiţionate prin procese
tehnologice complexe pentru a permite o rezistenţă crescută la abraziune
(frecare);
 pentru multifuncţionalitate, trebuie să deţină o lungime de minim 4-5 m (cel puţin
înălţimea corpului de la sol la mâna ridicată sus, prin întinderea membrului
superior deasupra capului)

DISPOZITIVE DE FIXARE
După cum o spun denumirea lor, aceste dispozitive (chingi, curele speciale,
hamuri, faşe, mânere, cârlig etc.) au rol în stabilizarea/fixarea segmentelor în cadrul
ansamblului instalaţiei de scripetoterapie.
Ele pot fixa:
 parţial sau total membru inferior;
 parţial sau total membru superior;
 bazinul sau coloana vertebrală, capul sau gâtul.

. Fig. nr… - chingi pentru fixare/stabilizare segment anatomic


Fig. nr… - dispozitive fixare

. Fig. nr… - chingi pentru fixare/stabilizare. Fig. nr… - curele pentru fixare segment

Fig. nr… - mânere fixare simple sau dublu ramate (metal sau textil); cârlig (partea dreaptă)

GREUTĂŢILE
Reprezintă obiectele, instrumentele sau chiar segmentele anatomice care opun
rezistenţa ce trebuie învinsă prin lucrul mecanic activ , pasiv sau mixt. Greutăţile trebuie
„să fie etalonate pentru a şti în orice moment valoarea rezistenţei cu care se
lucrează”36.
Ele pot fi reprezentate de:
 greutatea unui segment al subiectului;
 săculeţe cu nisip;
 gantere în huse speciale;
 discuri metalice;
 mingi în suport (plasă) etc.

SCRIPETELE / ROATA DE TRANSMISIE


Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care
permite schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea.

36
Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.46;
70
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
El este un dispozitiv mecanic format dintr-un disc circular, mobil, pe periferia
căruia trece, printr-un şanţ, un cablu la capetele căruia se aplica diverse forte. Discul se
învârte în jurul unui ax perpendicular, susţinut de 2 suporţi laterali (uniţi între ei cu un
dispozitiv de fixare).
Asupra oricărui scripete acţionează trei forţe:
 forţa activă (F);
 forţa rezistentă (R);
 forţa de sprijin (S).
În practică, în funcţie de poziţia axei scripetelui, se deosebesc doua categorii:
 scripete fix (fig. nr….), a căror axa este fixa;
 scripete mobil (fig. nr….), a căror axa se poate deplasa.

Fig. nr… - Scripete fix Fig. nr… - Scripete mobil Fig. nr… - Sistem scripete fix şi mobil

Scripetele fix are punctul de sprijin (unde se manifestă forţa de sprijin) în axa
statică, imobilă a roţii.
Scripetele mobil are punctul de sprijin (acţionează forţa de sprijin) la unul din
capetele corzii /cordelinei statice.
Sinteza literaturii de specialitate ne evidenţiază faptul că o compunere a forţelor
care acţionează în timpul utilizării scripeţilor (figurile nr… şi nr…) poate expune două
aspecte:
 la scripetele fix - dacă cele trei forţe sunt paralele, la ridicarea unei greutăţi, forţa
activă este egală cu greutatea ridicată, iar forţa de sprijin este egală cu dublul
greutăţii ridicate;
 la scripetele mobil - dacă cele trei forţe (activă, rezistentă şi de sprijin) sunt
paralele la ridicarea unei greutăţi, forţa activă este egală cu cea de sprijin,
ambele fiind doar jumătate din greutatea ridicată.

Fig. nr. - Compunerea fortelor la scripetele fix Fig. nr. - Compunerea fortelor la scripetele mobil
Fixat pe panourile cuştii Rocher şi în funcţie de locul ocupat în cadrul sistemului,
scripetele fix poate fi, la rândul lui de două tipuri:
 scripete de tracţiune / recepţie. Este primul scripete din montaj, cel care
primeşte efortul segmentului care efectuează mişcarea (V. Manole, 2009):
 scripete de transmisie . Au o importanţă mecanică mai mică, numărul lor
neinfluenţând sistemul (conform V. Manole, 2009, frecarea la nivelul acestor
scripeţi fiind aproape nulă).

Fig. nr. – Diferite tipuri de scripeţi

Scripetele mobil nu este fixat pe cuşca Rocher şi asupra sa se poate ataşa


greutăţi, având avantajul în situaţia în care capetele corzii sunt paralele, deoarece forţa
G (greutate-rezistenţă) se înjumătăţeşte.

Ca şi sisteme sau circuite utilizate în scripetoterapie, amintim în această lucrare


sistemele evidenţiate detaliat în cartea sa de către V. Manole37:
 sistemul auto-pasiv (scripete-reciproc):
- sistemul auto-pasiv simetric;
- sistemul auto-pasiv asimetric;
 sistemul rezistent (scripete-greutate). În funcţie de poziţia scripetelui de
tracţiune, randamentul mişcării în practica kinetoterapeutică poate diferi. Astfel,
cercetările efectuate de Charles Rocher susţin procentele din tabelul nr….
 sistemul ajutător (sistem rezistent utilizat cu rol facilitator).

Tabel nr…. – Randamentul mişcării în funcţie de plasarea scripetelui de tracţiune


în cazul sistemului rezistent (scripete-greutate)
Sistemul rezistent (scripete-greutate) cu Randament al
scripete de tracţiune: mişcării
- plasat la distanţă 85%
- plasat perpendicular de bisectoarea unghiului de mişcare 77%
- plasat la iniţierea mişcării 89%

4.2. Scripetoterapia – rol şi avantaje


Rolul scripetoterapiei poate fi evidenţiat în:
- recuperarea afecţiunilor neurologice şi posttraumatice;
- limitarea parţială sau eliminarea efectului forţei gravitaţionale asupra aparatului
neuromioartrokinetic;
- diminuarea durerilor specifice reintegrării în activitate motrică;

37 37
Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.49-58;
72
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
- creşterea amplitudinii mişcărilor în vederea educării sau reeducării mobilităţii la
nivelul articulaţiilor;
- dezvoltarea forţei musculare (exerciţii cu contrarezistenţă progresivă);
- dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice;
- reeducarea coordonării (datorită feedback-ului intern şi extern existent);
- facilitarea neuromusculară şi proprioceptivă;
- facilitarea desfăşurării efortului din timpul şedinţelor de recuperare-reabilitare;
- controlul tracţiunilor/elongaţiilor continue sau discontinue ale membrelor;
- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui
- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice
- readaptare globală şi segmentară;
- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic
- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol
- creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
- adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.

Avantajele scripetoterapiei
 permite subiectului să-şi controleze singur mobilizarea segmentului eliminând
teama de durere şi stimulând astfel implicarea activă a acestuia în propria
recuperare;
 în cadrul sistemului auto-pasiv, mişcarea poate fi limitată prin aplicarea unui
limitator pe coarda/ cordelină;
 rezistenţa este constantă pe toată amplitudinea mişcării;
 rezistenţa poate creste treptat prin adăugarea unor greutăţi suplimentare, ceea
ce are un efect psihologic benefic asupra pacientului deoarece acesta îşi
conştientizează progresul;
 intervenţia kinetoterapeutică este uşurată,
 creşte motivaţia subiectului datorită vizualizării progresului realizat cu propriile
mişcări (conform specialiştilor din psihoterapie efectul vizual care rezultă din
activitatea motrică stimulează motivaţia subiectului, acesta observând că
propriile mişcări determină un răspuns mecanic al sistemului de scripeţi pe care îl
pune în mişcare, iar acest lucru stimulează implicarea activă şi perseverenţa);
 permite reglarea cu precizie a direcţiei şi a valorii forţei care acţionează asupra
segmentului corporal de mobilizat.
Unitatea de studiu V
Suspensoterapia

5.1. Suspensoterapia – concept, rol


Ca orice tip de mecanoterapie, pentru a-şi atinge obiectivele şi a-şi demonstra
eficienţa, suspensoterapia şi-a determinat de-a lungul timpului regulile de utilizare,
principiile mecanice, biomecanice şi biologice şi, de asemenea, şi-a probat şi
argumentat aplicaţiile terapeutice.
Conform literaturii de specialitate din domeniul kinetologiei, ea constă în
suspendarea corpului sau a segmentelor sale, în vederea mobilizării acestora, prin
scoaterea lor în afara acţiunii gravitaţiei şi a forţelor de frecare.
Înţelegerea acestui tip de terapie şi a influenţelor sale în intervenţia
kinetoterapeutică, bazate pe metoda suspendării şi pe principiul mecanic al suspensiei
(legătură elastică dintre un sistem tehnic şi elementele sale de sprijin), presupune
cunoaşterea ideilor care stă la baza sistemului Guthrie Smith.
Guthrie Smith este considerat cel care a pus bazele acestui tip de terapie,
utilizând arcurile, resorturile, benzile, corzile şi cordoanele elastice drept rezistenţă sau
drept forţă de tracţiune în aplicarea programelor kinetice de recuperare, reabilitare,
reeducare funcţională a aparatului locomotor.
Astfel, plecând de la trei idei de bază:
 un corp elastic se deformează sub influenţa unei forţe externe, iar deformarea lui
încetează şi corpul revine la starea iniţială odată cu încetarea aplicării forţei;
 gradul de deformare este direct proporţional cu mărimea forţei aplicate (energia
consumată pentru deformarea corpului);
 dacă forţa aplicată (energia aplicată şi deci consumată) este foarte mare şi
depăşeşte limita de rezistenţă a corpului elastic, acesta se poate deforma
ireversibil,
Guthrie Smith a conceput principiul de bază al sistemului care îi poartă numele:
pentru mobilizarea diferitelor obiecte (segmente în cazul nostru) se vor utiliza arcuri
etalonate care să realizeze întinderi până la o anumită lungime pentru a evita astfel
deformarea lor ireversibilă.
În funcţie de afecţiunea sau
traumatismul subiectului, în funcţie de
obiectivele programului kinetic, dar şi de
potenţialul de mişcare al subiectului, un
kinetoterapeut poate apela la mai multe
tipuri de suspensii, fiecare cu
caracteristici aparte.
Alegerea unui anumit tip de
suspensie pentru aplicarea intervenţiei
kinetice se va face şi ţinând cont de
acţiunea forţelor implicate: forţa de
tracţiune a elementelor de suspensie
reglabile (corzi, benzi, cordoane etc.),
forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din
combinarea primelor două. Fig. nr… - Instalaţie pentru suspensoterapie
O importanţă deosebită în acest tip de mecanoterapie o reprezintă plasarea
punctului elementului de suspensie (punctul de acrosaj al corzii, benzii, cordonului etc.)

74
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
în raport cu pivotul articular, deoarece forţele care se creează astfel şi interacţionează
sunt diferite, determinând efecte diferite asupra segmentelor anatomice vizate.
Efectele suspensoterapiei sunt dintre cele mai variate, complexe şi depind în
foarte mare măsură de modalităţile de aplicare.
Sinteza literaturii de specialitate din lucrările autorilor care au abordat acest gen
de mecanoterapie, ne-a permis să subliniem câteva dintre efectele aplicării metodei
de suspendare a segmentelor anatomice, efecte ale terapiei prin suspensie:
▪ creşterea amplitudinii de mişcare (în funcţie de alegerea tipului de suspensie);
▪ dezvoltarea forţei musculare;
▪ dezvoltarea rezistenţei musculare locale şi generale;
▪ creşterea excitabilităţii musculare;
▪ inducerea relaxării în stările de spasticitate sau contractură musculară;
▪ coaptare şi decoaptare articulară;
▪ mobilizări articulare analitice, cu consum redus de energie la nivelul articulaţiilor
implicate în procesul de recuperare;
▪ prin suspendări suplimentare ale segmentelor intermediare (pentru a descărca
greutatea acestora în timpul intervenţiei kinetoterapeutice), să se amplifică
relaxarea lanţului biomecanic cu care se lucrează:
▪ relaxarea generală a segmentului afectat cu relaxarea muşchilor responsabili de
mişcare prin oscilaţii de mică amplitudine;
▪ reeducarea stabilităţii şi coordonării musculare;

Rolul suspensoterapiei poate fi pus în evidenţă în:


- adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc.):
- autoorganizarea spaţio-temporală;
- diminuarea oboselii locale sau periferice, prin inducerea relaxării anumitor zone;
- dezvoltarea forţei şi rezistenţei, generale şi specifice;
- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul zonele anatomice interesate;
- diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
- educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
- educarea şi reeducarea schemei corporale;
- efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
- educare şi reeducare kinestezică;
- facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
- formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare, escaladare;
- limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment ;
- mobilizări active, auto-pasive şi pasive;
- reeducarea reprezentării asupra mişcării;
- readaptare globală şi segmentară;
- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic ;
- recuperarea funcţională după politraumatisme, după coalescenţă;
- reabilitarea funcţiei motorii;
- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol.
- relaxarea întregului corp prin mişcări de balansare, în direcţii diferite (suspensiile
globale);
- stimularea circulaţiei prin balans executat dinspre şi înspre cap sau membrele
inferioare (poziţionarea alternativă a capului sau picioarelor în punctele mai
înalte).
5.2. Suspensoterapia – Instalaţia şi tipurile de mişcări permise
Instalaţia specifică suspensoterapiei cuprinde:
1. puncte fixe de ancorare (cuşca Rocher – fig. nr…., cadru metalic – fig.nr….)
2. elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (mese, banchetă)
3. dispozitive de fixare/ puncte fixe de suspensie (cârlige de agăţare)
4. elemente de suspensie reglabile:
▪ extensibile: arcuri, benzi, resorturi, corzi şi cordoane elastice (fig.nr…);
▪ inextensibile: cordeline statice, corzi, frânghie sau chiar plase din material
textil rezistent – fig.nr….);
5. elemente de susţinere confortabilă a segmentelor (chingi, hamuri, glezniere,
curele, genunchere, cotiere, faşe/orteze textile – fig. nr… etc.)

Fig. nr… - Cuşca Rocher Fig. nr… - Variante de cadre metalice pentru suport suspensoterapie

Fig. nr… - Elemente de suspensie şi de susţinere a segmentelor corpului

Analiza surselor existente în literatura de specialitate ne-a permis să realizăm o


clasificare a tipurilor de suspensii (tabelul nr….) ce pot fi utilizate în intervenţia
kinetoterapeutică, fără a insista pe detalierea acestora (cei interesaţi pot studia lucrările
lui Ch.Rocher, T. Sbenghe, V. Manole etc.).
Înainte de a prezenta clasificarea, trebuie să amintim de existenţa a 2 criterii
standard de ierarhizare a suspensiilor:
a) după zona anatomică suspendată, putem avea:
- suspensie segmentară (se suspendă doar anumite segmente ale corpului);
- suspensie globală (se suspendă tot corpul);
b) după tipul elementului de suspensie utilizat, putem avea:
- suspensie fixă (elementul de suspensie este inextensibil – frânghie, plasă,
coardă / cordelină statică);
- suspensie elastică (elementul de suspensie este extensibil – elastic, bandă
sau coardă elastică, cordon elastic etc.).

Tabel nr…. – Clasificarea tipurilor de suspensii în suspensoterapie

76
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Suspensie pendulară (verticală)
FIXĂ Suspensie axială

TIP SUSPENSIE
SEGMENTARĂ Suspensie excentrică
Suspensie segmentară elastică în serie
ELASTICĂ Suspensie segmentară elastică în
paralel
STABILĂ
GLOBALĂ
INSTABILĂ

Suspensiile globale constau din atârnarea întregului corp prin fixarea corzilor/
benzilor elastice / frânghiilor etc. într-un singur punct de suspensie (suspensie
instabilă – fig.nr….) sau în mai multe puncte de suspensie (suspensie stabilă -
fig.nr…). Pentru aceasta, elementele de susţinere confortabilă a diferitelor segmente
(chingi, hamuri, curele late etc.) se poziţionează la nivelul capului, gâtului, trunchiului,
umerilor, coatelor, pumnilor bazinului, genunchilor, gleznelor.

Fig. nr… - Suspensie globală instabilă Fig. nr… - Suspensie globală stabilă

Mişcările efectuate cu ajutorul suspensoterapiei urmăresc realizarea:


 mobilizărilor pasive;
 mobilizărilor autopasive;
 mobilizări activo-pasive;
 mobilizărilor active.

Mobilizările active sunt cele în care pacientul apelează la suspensoterapie.


Ele au la bază contracţia musculaturii proprii segmentului care se mobilizează şi pot fi:
▪ mobilizări active reflexe. Sunt datorate contracţiilor musculare reflexe, aflate în
afara controlului voluntar al subiectului (au la bază reflexele de întindere/ strech-
reflexul, reacţiile de echilibrare, reflexele posturale). Aceste mobilizări stimulează
activitatea neuromusculară, fiind utile în tratarea parezelor;
▪ mobilizări active voluntare. Sunt supuse controlului voluntar al subiectului,
implicând control gestual motric, contracţie izotonică, dinamică, consum
energetic, scurtarea fibrelor musculare şi deplasarea segmentelor. Aceste
mobilizări active voluntare pot fi, la rândul lor, de mai multe tipuri:
- mobilizarea liberă (activă pură – fig.nr…), care se realizează fără vreo
intervenţie facilitatoare sau rezistivă, cu excepţia gravitaţiei;
- mobilizarea activo-pasivă (activă asistată), care se realizează cu ajutor, pe
direcţia de execuţie a mişcării, mai puternic la iniţierea şi finalizarea
mişcării;
- mobilizarea activă cu rezistenţă, care se realizează împotriva unei forţe
exterioare care se opune parţial direcţiei de execuţie a mişcării.
Fig. nr… - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat facial cu şi fără sprijin)

Fig. nr… - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat dorsal cu sprijin şi fără sprijin)

Fig. nr… - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (din stând cu sprijin, culcat facial fără sprijin)

Mobilizările pasive sunt acelea în care kinetoterapeutul sau o altă forţă


exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor.
Conform literaturii de specialitate, aceste tipuri de mobilizări se adresează în
special:
- menţinerii amplitudinii de mişcare;
- creşterii amplitudinii articulare şi excitabilităţii musculare,
- ameliorării contracturilor musculare prin „strech” / întinderea muşchiului. În
activitatea sportivă, acest efect poate menţine forma sportivă în perioadele de
covalescenţă;
- stimulării sistemului nervos (educarea şi reeducarea schemei corporale),
- stimulării tonusului psihic (prin prezenţa kinetoterapeutului);
- influenţării circulaţiei sangvine (efectele mecanice ale mişcările pasive asigură o
creştere a circulaţiei sangvine locale);
- recuperării subiecţilor neuroplegici, a celor cu suferinţe posttraumatice sau
reumatismale etc.

Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie:

78
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
 nu trebuie să provoace durere;
 trebuie adaptate permanent la starea clinică a persoanei cu nevoi speciale
implicate în procesul kinetoterapeutic;
 se vor executa pe direcţia biomecanică normală, respectând limitele de
amplitudine la nivelul articulaţiilor solicitate sau a muşchilor întinşi;
 vor fi precedate de masaj sau termoterapie (pentru a creşte temperatura locală)
şi se vor asocia cu mişcări de facilitare;
 se vor adopta prize si contraprize corect aplicate;
 se va adapta forţa şi ritmul de mobilizare la specificul subiectului şi a tipului de
suspensie;
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie pot fi:
 tracţiuni continue, discontinue, cu menţineri fixe şi alternante ale segmentelor
în anumite poziţii, în axul segmentului sau articulaţiei (se aplică de către
kinetoterapeut sau aparate mecanice);
 mobilizarea pasivă pură asistată (cea mai des utilizată mobilizare, efectuată de
kinetoterapeut);
 mobilizarea autopasivă (efectuată de subiectul însuşi prin presiunea corpului
sau a unui segment al acestuia, prin acţiunea membrului sănătos sau cu ajutorul
unor dispozitive);
 mobilizarea pasivă mecanică (a se vedea subcapitolul următor);
 mobilizarea pasivo-activă (mobilizarea pasivă asistată activ de către subiect).

Fig. nr… - Mobilizarea pasivă pură asistată de către kinetoterapeut

Fig. nr… - Mobilizări activo-pasive


Unitatea de studiu VI
Mobilizările mecanice pasive

6.1. Mobilizările mecanice pasive – concept şi importanţă


Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi
susţine execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate
şi dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru reabilitarea funcţiei
motrice.
Aceste aparate îşi concentrează acţiunea, după cum şi denumirea lor o spun
asupra mecanicii mişcării, a biomecanicii segmentelor anatomice interesate în procesul
de recuperare, mişcările realizate putând fiind reglate automat.
Practic, principalul lor rol este de a mobiliza articulaţiile organismului pentru a
realiza mişcări de bază (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţie, pronosupinaţie) iar,
odată cu acestea, influenţa este direcţionată şi asupra facilitării neuromusculare
proprioceptive (prin acţiune de stimulare a formaţiunilor musculare implicate în
realizarea mişcărilor).

Fig. nr…… - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei mâinii

Mobilizarea mecanică pasivă intervine asupra creşterii amplitudinii de mişcare


prin mobilizarea amplă şi controlată a articulaţiilor, excitarea musculară şi declanşarea
reflexului de întindere care determină automat contracţie musculară.

Fig. nr…… - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei genunchiului

80
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

6.2. Mobilizările mecanice pasive – componente, avantaje


Componentele aparatelor pentru mobilizare mecanică pasivă sunt:
 elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (masă, banchetă,
scaun ergonomic);
 dispozitive de suport a articulaţiilor;
 elemente de fixare şi susţinere confortabilă a segmentelor (curele, bureţi speciali,
chingi, etc.);
 motor electric;
 telecomandă pentru feedback vizual (fig.nr…..), permiţând ajustarea permanentă
a parametrilor programului de reabilitare motrică. Utilizarea telecomenzii oferă un
control permanent al:
- unghiului de mişcare;
- amplitudinii mobilizării;
- vitezei de execuţie a mobilizării;
- pauzei la limita mişcării efectuate;
- pauzei pentru odihnă;
- a momentului de începere a mobilizării;
- a momentului de revenire la poziţia iniţială sau la poziţii intermediare.

Fig. nr…- Telecomandă Fig. nr… - Dispozitive pentru mobilizări din poziţii diferite
(aşezat pentru scaun sau culcat pe pat/banchetă)

Avantajele aparatelor şi dispozitivelor de mobilizare mecanică pasivă:


▪ schimbările de poziţie se pot efectua cu viteză mică, controlată de către subiect /
kinetoterapeut în funcţie de gradul de toleranţă;
▪ sunt mai puţin dureroase, elimină teama iniţială a subiectului;
▪ implică subiectul în propria recuperare (prin utilizarea funcţiei dată de o
telecomandă);
▪ permit controlul direct al duratei şedinţei de reabilitare;
▪ din punct de vedere al amplasării sale într-o încăpere (cabinet kinetoterapeut,
spaţiu personal acasă la subiect, birou de lucru, etc.) avantajele sunt date de
dimensiunile mici, ajustabile şi de greutatea mică pentru transport.
-
Fig. nr… - Mobilizarea mecanică pasivă Fig. nr… - Mobilizarea mecanică pasivă
a articulaţiilor umărului şi cotului a articulaţiei gleznei

Fig. nr… - Mobilizări mecanice pasive la nivelul articulaţiilor degetelor

Bibliografie
Dumolin, J., et coll., (1987), Précis de mécanothérapie, Editeur Masson, Paris;
Ionescu, A., N., (1994), Gimnastica medicală, Editura ALL, Bucureşti;
Manole, L., (2008), Bazele generale ale kinetologiei, Note de curs, Universitatea din
Bacău;
Manole, V., (2009a), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater, Bacău;
Manole, V., (2009b), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
Plas, F., Hagron, E., (2001), Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura Polirom,
Iaşi;
Rocher, Ch., (1978), Réeducation psyhomotrice – exercises en suspension et poulie-
thérapie, Editeur Masson, Paris;
Sbenghe, T., (1981), Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Editura
Medicală, Bucureşti;
Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Editura Medicală, Bucureşti;
Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală,
Bucureşti;
Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti;
Éditeur, Paris

82
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

MODULUL IV.
CAMERA SENZORIALĂ

Scopul modulului
 cunoaşterea particularităţilor integrării senzoriale şi înţelegerea aspectelor ce pot
solicita implicarea unui kinetoterapeut în posibile programe de recuperare sau stimulare
a unor funcţii parţial diminuate sau afectate, lan persoane aflate în situaţii biologice
speciale.

Obiective operaţionale
După studierea acestui subcapitol, cititorul va putea să:
 să înţeleagă argumentele prin care camera de stimulare senzorială (C.S.S.)
poate fi un mijloc util în abordarea recuperării, reabilitării anumitor funcţii la
persoanele aflate în situaţii biologice speciale;
 să înţeleagă rolul componentelor, echipamentelor, instrumentelor şi aparatelor
specifice camerei de stimulare senzorială;
 să cunoască particularităţile acestui procedee metodic de stimulare;
 să facă diferenţa între stimulare senzorială şi stimulare senzorio-motrică;
 să cunoască particularităţile beneficiarilor camerei senzoriale.

Unitatea de studiu VII.


Camera de stimulare senzorială

7.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică.


Dorind să prezentăm un concept oarecum nou în ţara noastră (nou nu ca şi
apariţie şi existenţă, ci ca şi utilitatea, răspândire şi acces la aplicarea sa în practica
domeniului de recuperare sau reabilitare funcţională), am început acest capitol cu un
subcapitol dedicat delimitării unor expresii mai pretenţioase, spunem noi, ca şi
formulare terminologică, dar mai ales ca înţeles.
În cazul persoanelor fără o mare experienţă practică, dar mai ales teoretică, în
procesele de reabilitare / recuperare / educare a unor funcţii motrice şi capacităţi
psihomotrice, studiul literaturii de specialitate poate fi destul de dificil şi greu de înţeles
uneori.
De aceea, în continuare vom evidenţia şi explica, în linii mari, câteva expresii
care se aseamănă foarte mult, însă care au un înţeles mai complex:
▪ stimulare senzorială;
▪ stimulare senzorio-motrică;
▪ integrare senzorială.
Stimularea senzorială.
Analizând literatura de specialitate cu trimitere la subiectul abordat în prezentul
capitol, putem sintetiza astfel înţelesul dat stimulării senzoriale: ansamblu de procedee
ce presupun aplicarea directă sau indirectă a unor stimuli de natură senzorială care
determină sau urmăresc răspunsuri sau reacţii comportamentale (relaxare, creştere
nivel de atenţie, implicare intelectuală, calmare etc.).
Eficienţa stimulării senzoriale este mai mare, în opinia specialiştilor in domeniul
terapeuticii recuperatorii, atunci când subiecţii sunt implicaţi activ în activităţi de grup.
Prin intermediul stimulării adecvate a simţurilor, subiecţii abordaţi de acest gen de
stimulare, învaţă să se apropie, să se ferească sau să descopere lucruri, locuri,
persoane. Prin acest obiectiv urmărit, stimularea senzorială participă activ la
dezvoltarea personalităţii subiectului.
Stimularea senzorio-motrică
Conform opiniei exprimate de M. Raţă (2011), acest tip de stimulare se referă la
o abordare terapeutică diferită care evidenţiază relaţia dintre inputul senzorial şi
performanţa motorie, constând în „stimulare directă cu scopul de a obţine răspunsul
motor dorit”38.
Conform teoriilor evidenţiate de J. Piaget, explorarea senzorio-motorie stă la
baza comportamentului copiilor atunci când ei doresc să înveţe sau să acumuleze
informaţii despre propriul corp şi despre mediul înconjurător.
Integrare senzorială
Ca metodă, este iniţiată, aplicată şi dezvoltată de J. Ayres şi are ca scop „de a
desensibiliza copilul şi a-l ajuta, încuraja să-şi reorganizeze informaţiile senzoriale,
astfel încât să-şi îmbunătăţească procesele la nivel cortical”39 , punând accentul pe
stimularea iniţială a trei simţuri: vestibular, tactic şi proprioceptiv. Ulterior, acestor trei
simţuri li s-au adăugat şi simţurile: vizual, auditiv şi gustativ.
Integrarea senzorială poate fi aplicată în spaţii special amenajate (camere de
stimulare senzorială, sală kinetoterapie, sală logopedie) sau în spaţii familiare
subiectului (camera proprie din locuinţa familială).
Toate cele trei concepte prezentate anterior pot fi aplicate în cadrul special oferit
de specificul camerei de stimulare senzorială.

7.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric


În diferitele surse de specialitate (tratate, cărţi, reviste, site-uri specializate),
camera de stimulare senzorială mai apare sub denumirea de cameră terapeutică de
stimulare multisenzorială sau plurisenzorială. În literatura din străinătate, conceptul
analizat de noi este denumit şi mediu controlat multisenzorială (controlled multisensory
environment - MSE) aplicat în SNOEZELEN ROOM.
Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi
distracţie prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare),
pentru persoanele cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în
ce mai mult cu scop terapeutic.

Fig. nr. …. – Model cameră de stimulare senzorială

38
Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu autism, Editura Pim, Iaşi, p.90;
39
Idem31, p.88
84
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Indiferent, de modalitatea de denumire, camera de stimulare senzorială (CSS)


este delimitată astfel:
▪ „cameră artificială, special proiectată, pentru relaxare sau stimulare, care
utilizează muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite
utilizatorilor să se relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu. Ea poate
încuraja educarea aptitudinilor sociale şi poate accentua gradul de cunoaştere
senzorială”40;
▪ mediu adresat persoanelor cu deteriorări severe senzoriale sau probleme
neurologice, persoanelor cu dizabilităţi sau tulburări intelectuale şi
comportamentale, în care se desfăşoară activităţi practice stimulative pentru a
creşte implicarea conştientă a persoanelor respective şi pentru forma şi/sau
educa comportamente pozitive.

Camera de stimulare senzorială poate avea ca scop:


▪ stimularea relaxării psihice;
▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale;
▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi;
▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;

Istoric
Evidenţierea acestui concept, precum şi caracteristicile sale, au avut la bază
studiul literaturii de specialitate pornind de la informaţiile care fac trimitere spre studiile
şi cercetările efectuate de Ad Verheul (considerat drept întemeietorul terapiei prin
utilizarea camerelor speciale de stimulare senzorială) şi colegul acestuia, Jan
Hulsegge, la Hartenberg Centre din Olanda, în anii 1970.
Pornind de la observaţiile efectuate care au evidenţiat că cele mai multe dintre
serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi erau concentrate pe utilizarea terapiei
ocupaţionale şi nu toate persoanele aflate în unităţile sanitare respective aveau acces la
ele (caz în care acestea efectiv stăteau fără a beneficia de alte activităţi recreative cu
care să-şi ocupe timpul între şedinţele de tratament), Ad Verheul a iniţiat şi dezvoltat un
proiectul (ulterior devenit concept) numit snoezelen (din combinarea a două cuvinte
olandeze de origine germană "snuffelen" - a căuta, de a explora şi "doezelen" - a
adormi, de a amâna), creând spaţii special amenajate pentru distracţia şi/sau relaxarea
persoanelor cu dizabilităţi profunde.
Începând din anii ”80, odată cu apariţia cărţii „Snoezelen: Another World”,
publicată în 19876 de cei doi specialişti amintiţi anterior, conceptul de „snoezelen” a
devenit marcă înregistrată a companiei engleze Rompa.
Dovedite a avea un real succes în stimularea simţurilor, în experimentarea de
senzaţii şi în acumularea unor experienţe senzoriale multiple şi complexe, de la
introducerea conceptului de Snoezelen, familiile care au copii cu dizabilităţi au început
să-şi creeze propriile camere senzoriale în spaţiile proprii de locuit.
Folosind efectele unei terapii creative, camerele de stimulare senzorială au oferit
beneficiarilor acestora posibilitatea de a se exprima liber, într-un mediu ambiental
„securizat”, care a eliminat presiunea sau obligativitatea de a căuta cuvinte potrivite
pentru lucrurile pe care le folosesc sau experienţele pe care trăiesc.

40
http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen/what_is_snoezelen.php (noiemb 2012)
7.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială
Astăzi, stimularea senzorială îşi are rolul său mult mai bine definit decât în trecut,
aspect întărit de studiile şi cercetările interdisciplinare efectuate de-a lungul anilor. Aria
persoanelor pentru care camera de stimulare senzorială a fost creată s-a lărgit, însă nu
în sensul „dorinţei” societăţii sau a specialiştilor de a include tot mai multe categorii de
persoane în categoria celor care au nevoie de acest gen de terapie, ci din cauze
medicale şi terapeutice, din cauza rezultatelor cercetărilor efectuate în timp.
Având un rol foarte important în transmiterea de informaţii ambientale, cu efect
major, în special, asupra dezvoltării personalităţii anumitor categorii de oameni,
„snoezelen room” (cum au fost denumite camerele de stimulare senzorială) se
adresează tuturor subiecţilor care au nevoie atât de relaxare, cât şi de stimularea
activităţii intelectuale.
Practic, aceste camere se adresează stimulării majorităţii simţurilor pe care omul
le „foloseşte” drept mijloace de relaţionare cu mediul înconjurător şi prin care el se
integrează social şi biologic.
Sinteza literaturii de specialitate ne-a permis să concluzionăm că „beneficiarii”
„snoezelen room” pot fi:
 copiii cu nevoi speciale:
- copii cu deteriorări senzoriale severe, probleme neurologice,
comportamente autoagresive (autism, ADHD, Sindrom Down);
- copii cu dificultăţi de percepţie sau disfuncţie de integrare senzorială;
- copii cu dizabilităţi severe/profunde sau asociate;
 utilizatori de scaun rulant care nu a au activitate motorie grosieră;
 persoane cu afecţiuni mintale/ neurologice (demenţă, afecţiuni ale creierului,
AVC etc.);
 persoanelor în vârstă;
 persoanelor care suferă /au suferit de sindromul posttraumatic de stres;
 persoanelor incluse în terapii de control al durerii (femeile gravide, persoane
care au nevoie temporar de distragerea „atenţiei” de la durerile datorate anumitor
afecţiuni etc.);
 persoanelor sănătoase care doresc să se relaxeze printr-un mijloc plăcut şi
stimulativ, în acelaşi timp.

Fig. nr. …. – Copil în cameră senzorială Fig. nr. …. – Adulţi în cameră senzorială

Notă
Menţionăm şi faptul că subiectul capitolului de faţă poate fi abordat şi din altă
perspectivă decât cea a utilizării informaţiilor, procedeelor sau aparatelor şi
echipamentelor pentru persoane aflate în situaţii biologice speciale. Astfel, o cameră de
86
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
stimulare senzorială poate fi utilizată oricând şi pentru copii sau persoane fără probleme
speciale, în funcţie de obiectivul urmărit (de relaxare, antistres, de detensionare psihică,
de stimulare a integrării senzoriale şi a dezvoltării personalităţii la copii în primii ani de
viaţă, etc.).

7.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială


Importanţa sau rolul pe care o terapie bazată pe aplicarea anumitor tehnici sau
procedee o are faţă de persoanele implicate este dată de efectele sale benefice, de
mijloacele utilizate, de durata de timp necesară pentru a-şi îndeplini rolul, etc.
Apelând la o gamă variată de echipamente, aparate, instrumente sau instalaţii
specifice, camera de stimulare senzorială îşi evidenţiază importanţa prin faptul că:
▪ stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale (cu implicaţii asupra
funcţiilor analizatorilor: auditiv, vizual, vestibular, olfactiv, gustativ, kinestezic);
▪ ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii;
▪ educă motricitatea fină şi grosieră;
▪ creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi
conştienţa generală asupra mediului înconjurător;
▪ stimulează dezvoltarea limbajului,
▪ elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe
diferite experienţe senzoriale;
▪ diminuează nivelul de excitaţie al sistemului nervos, ajutând astfel la diminuarea
agitaţiei, a anxietăţii şi la creşterea relaxării la persoanele cu afecţiuni specifice
(autism, ADHD);
▪ educă controlul asupra mediului şi relaxarea;
▪ stimulează gradul de autonomie al copiilor şi controlul asupra anumitor activităţi;
▪ dezvoltă procesele cognitive;
▪ stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale (dorinţa de a se juca cu
altă persoană);
▪ educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe;
▪ ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi;
▪ sporeşte receptivitatea privind relaţionarea / comunicarea cu specialistul în
terapie (kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional, psihoterapeutul);

7.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi


experienţe pe care acestea le oferă beneficiarilor
Pentru a prezenta complexitatea şi varietatea obiectelor, instrumentelor,
echipamentelor, dispozitivelor, aparatelor sau instalaţiilor specifice sau nespecifice, care
se folosesc într-o C.S.S. am avea nevoie de foarte mult spaţiu şi nu am putea susţine
că le-am evidenţia pe toate.
Vom pune accentul în această lucrare doar pe câteva dintre cele mai utilizate şi
mai prezente obiecte, echipamente, instrumente şi aparate pe care o C.S.S. le foloseşte
în vederea atingerii obiectivelor terapeutice urmărite.
Ca şi o clasificare generală, componentele unei C.S.S. pot fi:
▪ componente fizice/ materiale (obiecte, instrumente, echipamente, aparate,
mobilier);
▪ componente educative (jocuri de instruire, de interrelaţionare în ambianţă
adaptată);
Experienţele pe care o C.S.S. le oferă „beneficiarilor” pot fi sintetizate astfel:
▪ experienţe senzoriale:
- experienţele vizuale (efectele luminoase);
- experienţe tactile (atingeri, prehensiune, apăsare, etc.);
- experienţe auditive (muzică, sunete din natură, ritmuri muzicale variate);
- experienţe gustative (alimente şi băuturi diferite);
- experienţe olfactive (aromoterapie care calmează şi stimulează).
▪ experienţe motrice şi psihomotrice (experienţe kinestezice / proprioceptive:
efectuarea anumitor mişcări, cu indici de amplitudine, forţă, viteză, coordonare,
manevrarea sau transportul unor obiecte, folosirea unor aparate sau instalaţii
etc.);
▪ experienţe senzorio-motrice (mersul pe suprafeţe diferite, suflatul baloanelor
de săpun, pictatul cu degetele, modelajul plastilinei, atingerea şi manevrarea
materialelor textile etc.);
▪ experienţe de facilitare şi integrare socială (activităţi ce implică relaţionarea
cu alte persoane).
Informaţiile existente astăzi despre „beneficiarii” camerei de stimulare senzorială
ne expun faptul că aceste persoane sunt sensibile la anumite materiale textile, la
anumite sunete, mirosuri sau gusturi la care persoanele normale nu sunt. De
asemenea, pot să nu simtă anumite experienţe senzoriale (durere, frig, gust neplăcut)
pe care alte persoane le simt. Literatura de specialitate abordează chiar şi cazurile în
care avem de-a face cu disfuncţii de integrare senzorială, atunci când structurile
nervoase corticale nu sunt capabile să selecţioneze şi să delimiteze ceea ce este util,
important sau vital, caz în care poate apărea suprastimularea multisenzorială.
Ţinând cont de cele expuse anterior, dar şi de specificul terapiei aplicate într-o
C.S.S. recomandăm ca utilizarea componentelor (în special a celor materiale: obiecte,
instalaţii, echipamente, aparate) să se facă în funcţie de particularităţile persoanelor
implicate în terapie, în funcţie de vârsta mentală, de vârsta biologică a acestora, dar şi
de tipul de afecţiune.
Din categoria componentelor fizice/ materiale cel mai des utilizate obiecte,
instrumente, echipamente şi aparate sunt:
a) pentru efecte vizuale: proiectoarele de imagini sau efecte luminoase (fig.
nr….), discuri (CD, DVD) pentru aceste proiectoare, cascade luminoase din „fiberglow”
– jucării şi lumini din fibre optice (fig. nr….), coloanele de apă cu bule de aer sau
obiecte în interior (fig. nr….), acvariile UV, oglinzi care nu se sparg, lămpi, figuri
fluorescente, spoturi luminoase (minge de „discotecă”) şi panouri luminoase cu efecte
(fig. nr…..), care se aprind intermitent, jucării cu lumini, jucării electronice care se
desfac etc.
Conform indicaţiilor evidenţiate de specialişti, copiii care au epilepsie trebuie să
fie monitorizaţi cu atenţie atunci când sunt incluşi într-un program ce implică şi efecte
vizuale specifice.

Fig. nr. … - Proiectoare de imagini sau efecte luminoase şi model disc cu imagini

88
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Proiectorul de efecte vizuale poate primi diferite tipuri de discuri speciale, având
o viteză de rotire reglabilă, aspect ce îi oferă posibilitatea adaptării rulării succesiunilor
de imagini la diferite secvenţe temporale.
Discurile pentru proiector sunt, de regulă, de două tipuri:
 discuri cu imprimare fixă, pe a căror suprafaţă sunt incluse diferite motive
(obiecte, fenomene din natură, anotimpuri, desene, animale, flori etc.);
 discuri cu lichid, de regulă ulei vâscos. În momentul în care proiectorul roteşte
acest tip de disc, lichidul din interiorul discului ia diferite forme. Cum tendinţa
lichidului de a se amesteca nu poate fi controlată, imaginile create astfel nu se
repetă niciodată.
Cascada de lumini cu fibră optică oferă avantaje privind siguranţa utilizării fără
a exista riscul unor leziuni datorate folosirii. Fibrele optice sunt foarte rezistente, sigure
şi conduc numai lumină fără curent şi căldură, putând fii chiar muşcate de către copii
fără a se accidenta. Pot avea grosimi şi lungimi diferite (0 – 4m), iar cascada creată
poate include de la 10 la 400 fibre luminoase.

Fig. nr. … - Fibre optice cu efecte luminoase

Fig. nr. … - Panouri cu efecte luminoase

Fig. nr. … - Coloanele de apă cu bule de aer sau obiecte în interior


Cascada de lumini din fibrele optice, coloanele de apă cu bule de aer şi efecte
vizuale, precum şi panourile cu efecte luminoase pot fi alimentate la o sursă de curent.

Efectele de lumină pot fi:


 pasive (efectele luminoase se schimbă automat de către sursa de lumină);
 interactive (efectele luminoase pot fi schimbate de subiect).

b) pentru efecte auditive: clopoţei, instrumente muzicale (xilofon, tobe, boxe),


pernă muzicală, jucării care vorbesc sau scot sunete din natură, saltele, paturi sau
scaune cu funcţie muzicală, microfoane, CD-uri cu sunete de animale, sunete din
natură,

Fig. nr. … - Obiecte diverse care produc efecte auditive

c) pentru efecte olfactive: se folosesc substanţe specifice aromoterapiei (uleiuri


şi substanţe cu esenţe care calmează sau stimulează), diferite mirosuri provocate de
mâncăruri.

d) pentru efecte tactile: plăcuţe tactile, pensule, perii de masaj, roci diferite, jucării
şi obiecte vibratoare, saltele şi perne pneumatice sau pline cu apă, minge koosh, bureţi,
plastilină, jucării umplute cu biluţe, covoraşe, scaune sau fotolii cu bile etc.

Fig. nr. … - Plastilina Fig. nr. … - Mingi Koosh (centru) sau burete (dreapta)

Fig. nr. … - Saci cu bile (bean bags) Fig. nr. … - Ladă cu nisip Fig. nr. … - Roci vulcanice

90
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
e) pentru efecte multisenzoriale: perne muzicale vibratoare,mobilierul (diferite
forme pentru efecte vizuale cu imagini imprimate şi protejat prin huse speciale pentru
efecte tactile), plăcile senzoriale aşezate pe sol cu schimbarea efectelor vizuale la
atingere (Lightspace Play Floor cu LED-uri), obiecte din cauciuc impregnate cu diferite
esenţe parfumate (mingi din burete special), etc.

Fig. nr. … - Obiecte/ Instrumente/dispozitive cu rol în stimulare multisenzorială (vizual, tactil şi auditiv)

Plăcile senzoriale aşezate pe sol pot avea diferite niveluri de stimulare şi pot
implica gradat (începător, avansat) în efectuarea diferitelor structuri de mişcări şi în
percepţia diferitelor efecte. Ele stimulează: educarea coordonării şi a abilităţilor motorii,
percepţiile tactile şi vizuale, interacţiunea socială etc.
Fotoliile cu animale (pisica, ursuleţ, iepuraş, broască, şoarece, căţel etc. – fig.
nr….) sunt proiectate pentru uz interior şi se pot îmbina între ele, stimulând
creativitatea, imaginaţia, încrederea în sine şi iniţiativa subiecţilor implicaţi în terapie.

Fig. nr. … - Mobilier specific camerei de stimulare senzorială

Rezumatul unităţii de studiu


Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi
distracţie prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare),
pentru persoanele cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în
ce mai mult cu scop terapeutic.
Camera de stimulare senzorială poate avea ca scop:
▪ stimularea relaxării psihice;
▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale;
▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi;
▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;

Bibliografie
1. Ayres, A., J., (2007), Sensory Integration and the child. 25th anniversary edition,
Editura Western Psychological Services, Los Angeles;
2. Golu, P., Zlate, M., Verza, E., (1993), Psihologia copilului. Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti;
3. Golu, M., (2005), Bazele psihologiei generale, Ediţia a II a, Editura Universitară,
Bucureşti;
4. Horghidan, V., (2000), Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti;
5. Horghidan, V., Mitrache, G., (2000), Psihologie normală şi patologică. Note de
curs, ANEFS, Bucureşti;
6. Hulsegge, J., Verheul, A., (1987), Snoezelen: Another World, Chesterfield,
ROMPA International Ltd.;
7. Moţet, D., (2011), Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficienţelor
fizice la copii, Editura SemnE, Bucureşti;
8. Piaget, J., Barber, I., (2005) - Psihologia copilului (traducere Liviu Papuc),
Editura Cartier, Bucureşti;
9. Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu
autism, Editura Pim, Iaşi;
10. Stănescu, M., (2002), Strategii de învăţare motrică prin imitaţie, Editura SemnE,
Bucureşti;
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Snoezelen/;
12. http://sydney.edu.au/health-sciences/disciplines/speech-pathology/;
13. http://www.hollandbloorview.ca/;
14. http://www.napocensis-mc.ro/;
15. http://www.snoezelen.ro/;
16. http://www.kreativity.ro/;
17. http://www.barryemons.nl/ ;
18. http://www.sensorylearning.com/
19. http://www.flaghouse.com/
20. http://www.snoezeleninfo.com/

92
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

MODULUL V.
APARATURA DE CERCETARE ÎN KINETOTERAPIE

Scopul modulului
 Cunoaşterea unor sisteme, aparate şi instalaţii destinate evaluării şi cercetării în
domeniul ştiinţelor umane interisciplinare şi a posibilităţilor de adaptare a funcţiilor şi
proceselor acestora în intervenţia kinetoterapeutică

Obiective operaţionale
După ce vor studia aceast modul, studenţii vor putea:
 Să cunoască unele dintre cele mai utile şi noi sisteme şi aparate de cercetare ce pot
fi utilizate cu succes şi în kinetoterapie
 Să înţeleagă specificul sistemelor de evaluare şi analiză a mişcării
 Să înţeleagă eficienţa pe care o oferă accesul la aparatura de cercetare în anumite
momente ale actului kinetoterapeutic

Unitatea de studiu VIII.


Utilizarea aparaturii de cercetare
şi a sistemelor de analiză a mişcării în kinetoterapie

8.1. Posturograful
Poate fi considerat aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită componentelor sale
si rolului avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de atitudinea şi
postura corpului, dar şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât cel de
determinare (măsurare şi evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare neuropropriceptivă.
Posturograful determină practic grafia posturii şi a proceselor implicate în
menţinerea poziţiei ortostatice la om, în controlul şi manifestarea stabilităţii şi echilibrului
static şi dinamic.
Posturografia computerizată (PSC), datorită specificului parametrilor analizaţi
evaluează stabilitatea posturală, urmărind determinarea informaţiilor despre controlul
motor sau despre funcţia de echilibru în condiţii de mediu diferite.
Multitudinea informaţiilor oferite de acest tip de aparatură de evaluare oferă date
despre:
▪ oscilaţiile de poziţie ale proiecţiei centrului general de greutate pe suprafaţa de
sprijin (indicator esenţial în determinarea instabilităţii);
▪ oscilaţiile centrelor de presiune pe suprafaţa de sprijin (indicator esenţial al rolului
avut de muşchi, oase, articulaţii în menţinerea echilibrului);
▪ relaţiile interdependente dintre componentele sistemului care asigură echilibrul la
om (implicaţiile analizatorilor vizual şi vestibular şi relaţiile acestora cu sistemul
somatosenzitiv);
▪ reacţiile de posturare, echilibrare şi compensare ale unei persoane la medii în
care cantitatea de informaţie trimisă de aparatul vizual, vestibular şi sistemul
somatosenzitiv este variată (analize efectuate cu ochi deschişi, închişi sau
comparaţii ale relaţiei ochi închişi-ochi deschişi în menţinerea stabilităţii);
▪ identificarea sistemului responsabil pentru controlul echilibrului;
▪ factorii de discriminare pentru descrierea echilibrului static şi dinamic la subiecţii
normali sau patologici;
▪ clasificarea în ordinea importanţei a diferitelor aferenţe vizuale, vestibulare şi
proprioceptive responsabile de asigurarea echilibrului;
▪ evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării vestibulare.

Datorită dezvoltării tehnologice şi a ştiinţei, astăzi sunt utilizate diferite tipuri de


posturografe. Acestea pot determina:
▪ grafia statică a posturii – posturografie statică computerizată;
▪ grafia dinamică a posturii – posturografie dinamică computerizată.
Dintre acestea, pentru determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului şi
stabilităţii în diferite situaţii, prezentăm componentele a două dintre cele mai utilizate
tipuri de posturografe (tabel nr…..).
Tabel nr… - Componente specifice posturografului
Posturograf SYNAPSYS Posturograf EQUITEST
placa statică (fixă) cu senzori de mişcare
placa statică (fixă) şi dinamică, cu senzori
pentru achiziţia de date + platformă
de mişcare pentru achiziţia de date
mobilă Bessou;
unitatea centrală a unui computer unitatea centrală a unui computer
două monitoare (pentru operator şi pentru două monitoare (pentru operator şi pentru
subiect) subiect)
cadru protector cadru protector

Fig. nr. .. – Posturograf Synapsys Fig. nr. .. – Posturograf Equitest

Soft-ul utilizat de posturografe împreună cu platformele de senzori incorporate


oferă indicaţii pertinente de depistare a deficienţelor şi a riscului de căzături, prin
cuantificarea performanţelor legate de echilibru.

a) Placa statică/dinamică cu senzori pentru achiziţia de date (fig.nr..), sub


forma unei platforme rigide, cu suprafaţa perfect plată, reprezintă modalitatea de
achiziţie a datelor (a oscilaţiilor proiecţiei centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin, a
oscilaţiilor centrului de presiune, a forţelor şi vectorilor care acţionează în timpul
menţinerii şi controlului echilibrului).

94
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig. nr. .. – Platforma statică şi dinamică pentru posturograf Equitest (plan antero-posterior)

B
B
A

A
Fig.nr…. - Platformă mobilă Bessou (B) suprapusă peste placa statică (A)
în plan medio-lateral (centru) şi antero-posterior (dreapta)

Platformă mobilă Bessou, specifică posturografului SYNAPSYS, este


reprezentată dintr-un dispozitiv rigid din lemn, având două suprafeţe: o suprafaţă fină,
plată cu aceleaşi indicaţii ca şi ale plăcii fixe, pe care se sprijină tălpile subiectului în
timpul testării şi o suprafaţa semicilindrică, care intră în contact şi se sprijină pe placa
fixă pentru achiziţia de date (fig. de mai sus). Fiind instabilă, prin amplasarea sa peste
placa fixă, platforma Bessou are rol în evaluarea echilibrului dinamic.
Suprafaţa platformei cu senzori prezintă zone de aşezare a tălpilor în planurile
antero-posterior (fig.nr…) şi medio-lateral (fig.nr..), în funcţie de mărimea tălpilor
subiecţilor, precum şi direcţia planului în care se execută evaluarea.

AP AP

LAT LAT

Fig. nr… Fig. nr…


Suprafaţă achiziţie date Suprafaţă achiziţie date
plan antero-posterior plan medio-lateral

b) Unitatea centrală a unui computer – prin contactele stabilitate cu placa de


achiziţie, primeşte, stochează şi prelucrează datele.
c) Cele două monitoare au rol diferit:
- unul pentru operator/evaluator, controlat de la distanţă (fig.nr…..);
- unul pentru subiect, suspendat pe un suport/perete, la o anumită înălţime, ca
un reper fix pentru testările cu feedback vizual (fig.nr….).

Fig. nr. .. – Monitoare pentru control şi feedback vizual


Monitoarele oferă pentru operator informaţii variate şi complexe (fig.nr…),
provenite de la placa cu senzori pentru achiziţia de date, informaţii despre o serie
întreagă de parametrii interesaţi, despre valorile acestora, despre limitele inferioare şi
superioare în care se încadrează sau nu reacţiile subiectului aflat pe platformă.

Fig. nr. .. – Diferite informaţii ce apar pe monitoare în timpul testărilor

Atât în timpul testărilor, dar mai ales la finalul acestora, pe monitoare apar
„sinteze” ale reacţiilor avute de subiecţi, sinteze evidenţiate sub forma:
▪ statokinezigramei (fig.nr…şi nr…., măsurarea suprafeţelor acoperite de
depărtarea centrului de greutate şi a centrului de presiune pe suprafaţa de
sprijin);
▪ analizei FFT în banda de frecvenţă supusă testării (fig.nr…);
▪ organizării senzoriale (implicarea diferitelor aferenţe – somatosenzitive,
vizuale, vestibulare - în reglarea echilibrului) (fig.nr…).

SKG

Smax

Fig. nr. .. – Statokinesigrame

96
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig. nr. .. – Organizarea senzorială


în plan antero-posterior (stânga) şi medio-lateral (dreapta)
Testul de organizare senzorială evidenţiază contribuţia aferenţelor vizuale,
vestibulare şi proprioceptive în strategia de menţinere a echilibrului şi este „construit”
numai după ce au avut loc toate etapele / probele de evaluare.
Analiza frecvenţelor FFT se bazează pe spontaneitatea oscilaţiilor centrului de
presiune pe sol. Aceste analize de frecvenţă (fig.nr..) permit evaluarea contribuţiei
diferitelor bucle de reglare reflexă a controlului postural, care pot fi reflecţia activităţilor
vestibulare, vizuale, cerebrale şi proprioceptive. F.F.T.-ul este o reprezentare a
amplitudinilor mişcării centrului de presiune al subiectului în relaţie cu frecvenţa
oscilaţiilor;
Analizele FFT oferă informaţii despre distribuirea energiei (în procente) în cele 3
zone de frecvenţă cu ochii deschişi şi ce schimburi au loc după închiderea ochilor.
Distribuirea energiei în banda de frecvenţă indică:
 zona 1 (frecvenţă joasă cu oscilaţiile între 0 şi 0,5 Hz) – controlul vizual-
vestibular;
 zona 2 (frecvenţă medie cu oscilaţiile între 0,5 şi 2 Hz) – participarea
structurilor centrale ale creierului şi cerebelului;
 zona 3 (frecvenţă ridicată cu oscilaţiile între 2 şi 20 Hz) – participarea
structurilor proprioceptive şi cutanate plantare;

Fig. nr. .. – Analize FFT în banda de frecvenţă, 3 zone, în planurile


antero-posterior şi medio-lateral, ochii deschişi şi ochi închişi
Frecvenţele joase sunt traduse prin mişcări încete, lente, de reglare iar
frecvenţele ridicate, înalte prin mişcări rapid executate.

d) Cadrul protector are rol în evitarea posibilelor accidentări datorate eventualelor


dezechilibre:
- pentru posturograf Synapsys - aşezat în jurul platformei de senzori (2700 fiind
bine fixat şi acoperit de un burete special, protector);
- pentru posturograf Equitest – susţine subiectul prin hamuri şi corzi (suspensie);

8.2. Platformele de forţă


O platformă de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu
senzori, având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a
mişcării.
Ea a fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice
sau pentru aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând
diferite aspecte ale forţei de sprijin implicate în locomoţia umană.

Fig. nr. … - Compunerea forţelor în interiorul unei platforme

Principiul de bază al platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de


sprijin prin raportare la un singur punct – centrul platformei.

Fig. nr. … - Modele diferite pentru platforme forţă Fig. nr. … - Principiul de bază

Principalele informaţii pe care platformele de forţă le pot oferi, în urma măsurării


şi evaluării specifice, sunt legate de:
» forţa reacţiei la sol / sprijin;
» oscilaţia centrului de presiune în poziţii statice sau dinamice (mers), în funcţie de
distribuţia oscilaţiilor centrelor de presiune ale celor două membre inferioare;
» analiza manifestării echilibrului;
» distribuţia forţelor în poziţii statice şi dinamice;

98
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Componentele unei platforme de forţă standard:
▪ platformă / placă cu senzori de mişcare şi de presiune (senzorii sunt reprezentaţi
de celule de sarcină cu rezistenţe variabile, sensibile la presiune şi întindere);
▪ convertor de impulsuri electrice;
▪ cabluri de legătură şi transmisie;
▪ soft de prelucrare date;
▪ computer.

Tipurile de platforme sunt determinate de tipul de captori / senzori utilizaţi, în


sensul în care fiecare categorie de senzori utilizează frecvenţe proprii de emitere.

O platformă creată de specialiştii români este platforma pentru proba Miron


Georgescu (numele provenind de la inventatorul acesteia). O adaptare a acestei
platforme a fost realizată în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport din
Bucureşti.
Componente: platformă de contact (plăcuţe cupru suprapuse, electrozi), cu
suprafaţă utilă de aproximativ 1 m x 1,2 m, cuplată prin interfaţă serială (RS-232) la un
calculator.
Informaţiile oferite vizează:
- timpii de contact cu solul şi timpii de stat în aer (precizie de 0,001 secunde);
- viteza de repetiţie la contactul cu solul (media timpilor de stat pe sol);
- înălţimea medie de zbor;
- aptitudinile de forţă-viteză (puterea raportată la Kg-corp în watt/kg);
- C.V.E. (coeficient de variabilitate energetică - se referă, în opinia lui P.
Hillerin, la capacitatea de control asupra resurselor energetice în mişcarea
nespecifică şi aduce date privind calitatea desprinderii la sărituri, punând în
evidenţă automatizarea mişcărilor);
- C.V.S (coeficient de variabilitate structurală – se referă, în opinia lui P.
Hillerin, la capacitatea de a controla pregătirea contactului cu solul, respectiv
reluarea contactului cu solul la sărituri; la pregătirea şi prinderea obiectului din
lansări etc).

Fig. nr. … - Proba Miron Georgescu pe platformă forţă (fig. preluată din lucrările lui P.Hillerin)

8.3. Simulatoarele
În diferite dicţionare ale limbii române, simularea este prezentată ca fiind o
acţiune de „realizare, cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale, a modelului unui
sistem real, pe baza unui număr mare de parametri, pentru a putea prognoza modul de
funcţionare a acestuia”.
Definiţia dată „simulatorului” în diferite lucrări de specialitate este:
 sistem tehnic (aparat, instalaţie), având la bază legile care generează un anumit
proces sau fenomen, construit astfel încât să asigure o corespondenţă biunivocă
(n.n. în ambele sensuri, raport reciproc şi exclusiv de unul la unul) între
elementele sale funcţionale şi elementele principale ale originalului (G.Dodescu
şi colab., 1986);
 ansamblu de aparate şi dispozitive care simulează situaţiile posibile într-o
activitate, folosit pentru antrenarea şi verificarea reacţiilor operatorilor umani
(DEx, 1998);
 program sau echipament (de calcul) capabil a reprezenta cu ajutorul unui
ordinator funcţionarea unei maşini, a unui sistem sau fenomen (Marcu, F., 2000).
Dezvoltat iniţial pentru diferite domenii (în sportul de performanţă, scopul a fost
pregătirea anumitor categorii de sportivi de performanţă în situaţii care nu au permis
pregătirea în condiţii standard; exemplu simulatoarelor pentru canotaj, schi, golf care au
vizat pregătirea de forţă şi rezistenţă specifică şi generală, pregătirea tehnică pe timp de
iarnă sau de vară), simulatorul a fost „împrumutat” de foarte multe domenii, atât în
cercetarea biomecanică, cât mai ales în fitness, recuperare medicală, kinetoterapie,
loisir, etc.
Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al
kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se
desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportiv-
mediu numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu
în dinamica lor”41.
Reconstituirea condiţiilor de mediu, oferită de simulator, permite măsurarea,
evaluarea şi informarea rapidă asupra multor aspecte, care, în condiţii naturale reale ar
necesita mult mai mult timp şi efort (uneori fiind chiar imposibil de obţinut anumite
informaţii). Astfel, simulatoarele, în funcţie de natura lor, oferă date despre:
 tehnica fazelor mişcării interesate;
 forţa şi viteza cu care lucrează anumite grupuri musculare;
 amplitudinea mişcării;
 lucrul mecanic efectuat;
 consumul energetic;
 unghiurile sub care se desfăşoară actele motrice analizate;
 raportul dintre informaţia primită, procesarea ei de către subiect şi aplicarea în
practică a noii mişcări (practic, oferă date despre calitatea feedbackului);
 tipul de efort susţinut (prin calculul intensităţii, frecvenţa cardiacă).

Cel mai cunoscut şi utilizat simulator în programele de recuperare şi tonifiere


kinetoterapeutică este simulatorul de vâslit standard (fig.nr….), întâlnit de regulă în
sălile de fitness.
Datorită faptului că simularea mişcării de „vâslire” angrenează în efort aproape
toate grupele musculare, aparatele sau dispozitivele de vâslit sunt dintre cele mai
eficiente şi mai utilizate în recuperarea multor afecţiuni şi traumatisme ale aparatului
neuromioartrokinetic.

41
Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti, p.399;
100
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig. nr. .. – Tipuri de simulatoare fără sau cu mijloace de informare (minicalculator, soft)

Totuşi, rolul simulatoarelor de vâslit nu se limitează doar la lucrul mecanic


efectuat din poziţia „canotorului” (aşezat, cu genunchii semiflexaţi, mâinile pe mânerul
extensorului specific), complexitatea şi varietatea mişcărilor ce pot fi efectuate fiind
foarte mare, în funcţie de:
▪ poziţia subiectului (stând lateral sau de o parte şi de alta a aparatului, aşezat cu
genunchii întinşi, culcat dorsal cu genunchii îndoiţi şi tălpile pe aparat, pe
genunchi cu un genunchi în afara aparatului, culcat dorsal cu tălpile lateral, de o
parte şi de alta şi în afara aparatului etc.);
▪ priza pe mânerul de tracţiune (priză în supinaţie, priză în pronaţie, priză la nivelul
coatelor etc.);
▪ lungimea cursei cablului de tracţiune şi a minibanchetei glisabile etc.

În afara acestuia, ştiinţa şi tehnologia actuală, a permis construirea a numeroase


simulatoare (de schi, nataţie, golf, ciclism, etc.), toate putând fi adaptate şi la obiectivele
specifice unei intervenţii kinetoterapeutice. Astfel:
▪ simulatorul de golf (fig.nr….) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unui
program de recuperare a afecţiunilor centurii scapulare, a umerilor, a
musculaturii spatelui şi abdomenului, a afecţiunilor centurii pelviene etc.;
▪ simulatorul de schi (fig.nr….) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unor
programe destinate educării şi reeducării echilibrului şi stabilităţii, recuperării
forţei şi mobilităţii la nivelul gleznelor, genunchilor, articulaţiei coxofemurale,
tonifierii musculaturii lombare şi a abdomenului;
▪ simulatorul de ciclism sau ciclism montan (fig.nr….) poate fi cu succes
adaptat la obiectivele unor programe destinate creşterii capacităţii vitale, a
capacităţii de efort (condiţiei fizice), unor programe ce urmăresc recuperarea
funcţională a articulaţiilor şi structurilor musculo-ligamentare ale membrelor
inferioare etc., dar şi unor programe ce tind spre creşterea performanţei
sportive.

Fig. nr. .. – Simulator de ciclism montan Fig. nr. .. – Simulator de schi (cu soft Wii)
Fig. nr. .. – Simulator de golf Fig. nr. .. – Simulator de schi

Utilizarea simulatoarelor echipate sau nu cu mijloace de informare în timp real


(mini computere, senzori, softuri speciale) prezintă atât avantaje, cât şi limite.
Avantaje:
 spaţiu oarecum mic pe care îl ocupă simulatorul;
 mulţi parametri evaluaţi în timp scurt;
 realizarea unui volum mare de lucru (număr mare de repetări);
 asociat sau nu cu, cameră video, simulatorul oferă informaţii extrem de utile
despre biomecanica mişcării;
 prin eliminarea factorilor externi care acţionează în mod natural, se poate
consolida tehnica de execuţie corectă a mişcării;
 facilitarea învăţării motrice pentru reeducarea anumitor capacităţi sau funcţii;
 observarea optimă a subiectului în timp ce lucrează pentru determinarea unor
greşeli de execuţie sau a unor imposibilităţi de execuţie;
 analiza comparativă oarecum obiectivă a pregătirii fizice, a creşterii capacităţii de
efort (fapt posibil după mai multe şedinţe de lucru la simulator, comparând datele
iniţiale cu cele ale evaluării intermediare sau finale);

Dezavantaje:
 costul unui astfel de aparat;
 dificultatea unui spaţiu optim într-un cabinet de kinetoterapie, care să asigure
libertate de mişcare (excepţie fac clinicile de recuperare care îşi permit oarecum
un spaţiu mai mare);
 lipsa factorilor externi care pot influenţa execuţia optimă a mişcării în mediul real
şi chiar şi subiectul pe plan psihologic;
 în cazul recuperării sportivilor de performanţă, execuţia prea lungă în timp a
mişcărilor specifice pe simulator poate determina formarea unui stereotip dinamic
care să nu corespundă cu cel din activitatea practică reală (lipsa informaţiilor
referitoare la obstacolele din natură, la factorii de mediu: vânt, presiune
atmosferică, apă etc. ., poate diminua eficienţa execuţiei reale a mişcării).

Kinetoterapeutul (în funcţie de experienţa sa, imaginaţia şi creativitatea de care


dă dovadă în elaborarea programului specific, dar mai ales în funcţie de subiectul
abordat, de capacităţile şi condiţia acestuia fizică, de afecţiunea şi stadiul acesteia),
este cel care apreciază avantajele sau dezavantajele şi stabileşte dacă se va apela la
stimulator, în ce etapă a intervenţiei kinetice şi cu ce efort şi cheltuială energetică din
partea persoanei cu nevoi biologice speciale incluse în procesul de recuperare/ educare
/ reeducare/ dezvoltare.

102
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
8.4. Kinograful / Miograful
Kinograful este un aparat de laborator destinat înregistrării contracţiei
musculare, fiind constituit „dintr-un dispozitiv care asigură fixarea unui capăt al
muşchiului şi legarea celuilalt capăt de o peniţă care înscrie deplasarea acestuia în
timpul contracţiei pe o hârtie angrenată cu viteză constantă. Înregistrarea permite
studierea amplitudinii contracţiei şi durata fazelor acesteia în condiţii fiziologice şi sub
acţiunea diferitelor substanţe sau a condiţiilor de mediu”.
Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei
musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice
concentrice.
Dicţionarele limbii române îl prezintă simplu ca fiind un aparat pentru
înregistrarea grafică a contracţiei musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri
asupra mărimii, a formei şi a duratei acesteia.
Conform informaţiilor prezentate de www.unm.edu, miograful ar fi un dispozitiv
care este utilizat pentru măsurarea forţei generate de contracţia musculară. El se
bazează pe un convertor care transformă impulsul date de forţa contracţiei în impuls
electric ce poate fi vizualizat pe un osciloscop sau display-ul unui monitor al unui
computer.
Prezentarea definiţiilor anterioare şi studiul literaturii de specialitate pot sugera
ideea că miograful şi kinograful sunt unul şi acelaşi aparat, diferenţa fiind, în opinia
noastră, doar de perioada când aceste aparate au fost create şi de firma sau persoana
care le-a denumit, denumire ce ulterior a fost vehiculată diferit în diverse surse din
literatură.
Indiferent de denumire, aparatul / dispozitivul clasic: pentru măsurarea activităţii
biomecanice a contracţiilor musculare are ca şi componentele:
 cadru suport rezistent, de care se leagă un capăt al muşchiului;
 o sursă de lumină (bec sau diodă emiţătoare de lumină - LED);
 o fotocelulă;
 un braţ de pârghie, conectat la
 un obturator
 o peniţă inscriptoare conectată la celălalt capăt al muşchiului

Principiul de funcţionare
Lumina care ajunge la fotocelula de la sursa de lumină va face ca acesta să
emită un curent electric, care poate fi detectat şi afişat de către un dispozitiv de
înregistrare. Atunci când nu există nici o tensiune aplicată la pârghia, datorată
contracţiei sau relaxării musculare, obturatorul previne complet trimiterea oricărei raze
de lumină spre fotocelulă şi astfel nu se mai produce nici un curent electric ce ar putea
fi afişat .
Când tensiune datorată activităţii musculare determină mişcarea braţului de
pârghie, acesta coboară în jos obturatorul iar sursa de lumină începe să ajungă la
fotocelulă, care produce curent electric. Curentul electric produs astfel este direct
proporţional cu fluxul de fotoni care ajunge la fotocelulă, însă acesta este direct
proporţional cu retragerea în jos a obturatorului datorată coborârii braţului de pârghie.
Cum braţul de pârghie îşi modifică amplitudinea în funcţie de tensiunea produsă de
muşchiul în contracţie, rezultă un aspect clar: curentul electric produs şi expus pe hârtie
sau monitor este direct proporţional cu mărimea modificării mecanice a muşchiului.
Prezentarea pe scurt a miografului clasic a vizat înţelegerea principiului de bază
care a stat la construirea miografelor performante din zilele noastre. În imaginile de mai
jos (fig. nr…., fig. nr…., fig. nr….), prezentăm trei dintre cele mai performante aparate
şi dispozitive pentru realizarea electromiografiei:
» MyoDynamics Muscle Strip Myograph System (www.dmt.dk, practic include 4
sisteme clasice de miografie) şi poate măsura benzi musculare de până la 30
mm în lungime;
» The Zebris EMG Bluetooth Measuring System (www.biomechanix.com,
înregistrează potenţialul de acţiune prin electrozi lipiţi la suprafaţa pielii,
procedură ce se aseamănă cu realizarea unei electrocardiograme). Nu utilizează
cabluri de legătură între segmentul anatomic şi aparatul de procesare a
impulsurilor.
» Radnoti Wire Myograph System poate măsura activitatea contractilă a fibrelor
musculare mici, cu diametrul cuprins între 60 μm şi 1 mm şi lungimea de până la
3mm. După cum se poate observa şi din fig.nr. …, acest sistem utilizează
practic tot 4 ansambluri de dispozitive de realizarea a miogramelor.

Fig. nr. … - Fig. nr. … -


Sistem miografic MyoDynamics Muscle Strip Sistem de miografie prin bluetooth

Fig. nr. … - Sistem Miograf Radnoti Wire Fig. nr. … - Miograful lui Marey (fondatorul miografiei)
(Étienne Jules-Marey, Paris,Germer Baillière, 1873, p. 31)

Variante moderne ale miografului:


▪ electromiograful este un dispozitiv ce determină, prin evaluare standard,
electromiografia. El înregistrează activitatea electrică a muşchilor (starea de tensiune
activă musculară produce, conform literaturii din domeniul fiziologiei, impulsuri electrice
ale muşchilor, care ar fi direct proporţionale cu nivelul activităţii musculare).
Electromiografia vizează activitatea anormală a contracţiilor musculare, ca efect la
afecţiuni sau traumatisme ale sistemului nervos periferic şi determină:
- diferenţele dintre anomaliile datorate afecţiunilor activităţii musculare şi cele ale
sistemului nervos central;

104
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
- diferenţele dintre anomaliile musculaturii datorate afecţiunilor propriu-zise şi a
celor datorate neimplicării muşchilor la parametri normali datorită unor afecţiuni
sau lipsei motivaţiei;

Fig. nr. … - Electromiograful Fig. nr. … - Electroneuromiograful


▪ electroneuromiograf este un dispozitiv ce determină, conform surselor din
domeniul medical, studiul conducţiei nervoase senzitive şi motorii, potenţialul de acţiune
senzorială, viteza de conducere motorie/ senzitivă, studiul parametrilor undei-F,
reflexului-H, reflexul de clipire, răspunsul galvanic al pielii şi oferă posibilitatea realizării
investigaţiilor motorii şi senzitive.

8.5. Sisteme de analiză a mişcării


Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri
de dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii
(detecţie video, detecţie forţă, timp de contact cu solul, etc.), dar care puse împreună
permit determinarea anumitor parametri ai mişcărilor.
Au fost şi sunt concepute în continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă
acest aspect nu poate reprezenta un obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte să-
şi consolideze nivelul de cunoştinţe în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De
asemenea, accesul cuplului kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare
(chiar şi numai pentru o simplă evaluare într-un anumit moment al programului de
recuperare) poate grăbi reuşita procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru
intervenţia kinetoterapeutică.
Prezentarea diferitelor sisteme de analiză a mişcării este extrem de complexă şi
necesită cunoştinţe tehnice care ar îngreuia studierea informaţiei din această parte a
lucrării. Din acest motiv, nu vom insista decât pe acele detalii minim necesar pentru
realizarea unei imagini de ansamblu a ceea ce reprezintă sistemele de analiză a
mişcării (vom prezenta componente esenţiale ale acestora şi aspectele pe care aceste
sisteme le vizează).
Sintetizând diferite surse din literatura de specialitate, putem determina la
general, trei tipuri principale de sisteme de analiză a mişcării. Acestea au la bază:
▪ sistemele de înregistrări video (2D, 3D);
▪ sistemele cu markeri activi;
▪ sistemele cu markeri pasivi.
În opinia lui M. Whittle, M., (2007), markeri şi sistemele video sunt utilizate pentru
a obţine date cinematice (despre mişcare), referitoare la:
» poziţia şi orientarea segmentelor corpului în timpul mişcărilor;
» unghiurile sub care articulaţiile se poziţionează;
» unghiurile forţelor care acţionează;
» indicii de viteză.
Ştiind că aceste sisteme de analiză a mişcării includ şi platforme de forţă, putem
adăuga faptul că ele oferă şi informaţii despre:
» mărimea forţelor de reacţie la sol sau de impulsie;
» timpul de contact cu solul;
» progresul realizat între diferite testări, după programe de educare/
reeducare dezvoltare, de creştere a forţei etc.

Fig. nr. .. – Tipuri de analize 3D ale forţelor în timpul mersului

Fig. nr. .. – Tipuri de analize 3D ale contactului în timpul mersului (de jos, din lateral, de sus)

A. Sistemele de înregistrări video


Prezintă avantaje în ceea ce privesc recoltarea informaţiilor despre deplasările
subiecţilor într-un anumit spaţiu. Detaliile evidenţiate sunt cu atât mai multe cu cât
numărul camerelor video este mai mare.
Componente: camere video, magnetoscop, masă mixaj (pentru suprapunere
imagini statice, pentru oprire imagine într-o anumită fază a mişcării analizate, decupare
imagine, realizare chinogramă etc.).
Avantaje: - derularea imaginii cu încetinitorul;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza unghiurilor de mişcare;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza posturii;
- analiza comparativă a două imagini (cu faţa şi cu spatele) ale

106
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
aceluiaşi subiect în timpul deplasărilor
Dezavantaje: - costurile uşor ridicate ale meselor de mixaj, camerelor;
- spaţiu special amenajat într-un cabinet;

Atunci când sunt utilizate în analiza unor mişcări care implică şi existenţa
markerilor reflectorizanţi ataşaţi pe subiect, se impune o bună cunoaştere a
biomecanicii articulaţiilor implicate în mişcare pentru ca rezultatele să fie reale, obiective
şi precise.

Fig. nr. .. – Tipuri de analize biomecanice ale fazelor de alergare (înainte şi după intervenţie)

Fig. nr. .. – Model de analiză biomecanică a mersului (www.sciencedirect.com)

B. Sistemele cu markeri activi


Marker – dispozitiv special ataşat de corp, de obicei, pentru a reprezenta cele
mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lui se face astfel încât să
permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele anatomice.
Markeri activi sunt utilizaţi în spaţii special amenajate, a căror lumină ambientală
este controlată. Cei mai utilizaţi sunt cei de tip LED (Light Emitting Diode) – diode
emiţătoare de lumină, lumină detectată de captori fotoelectrici (fotocelule sensibile la
lumină).
LED sunt semiconductori ce determină efecte de electroluminescenţă, fiind
printre cele mai mici surse de lumină, însoţite de regulă de un circuit electric pentru
modularea (adaptarea) formei radiaţiei luminoase. Culoarea luminii emise de LED
depinde de compoziţia şi de starea materialului semiconductor folosit şi poate fi în
spectrul infraroşu, vizibil sau ultraviolet.

Fig. nr. .. – Utilizarea markerilor activi (LED) în analiza mişcărilor

C. Sistemele cu markeri pasivi


Conform surselor din literatura de specialitate din domeniul cercetării ştiinţifice,
aceste sisteme utilizează markeri retro-reflectorizanţi (materialul utilizat fiind o sticlă
specială care reflectă lumina în aceeaşi direcţie de unde a provenit, către sursa
emitentă).

Fig. nr. .. – Utilizarea camerei video, urmărind reperele Fig. nr. .. – Soft şi prelucrare date
lăsate de markeri retro-reflectorizanţi, (unghiuri, direcţii, forţe, analize comparative)
într-o analiză a mersului (www.sciencedirect.com)

Pentru analiza mişcărilor, laboratoarele de cercetare au dezvoltat de-a lungul


timpului sisteme mult mai complexe care includ:
» număr mare de camere video (de la 4 la 8 camere);
» minim două platforme de forţă, cu diferite trepte de libertate;
» sistem electromiografic cu 8-10 canale;
» computere performante.
„Vicon-Peak Motion Analysis System” (fig. nr…) este un exemplu de sistem
performant de analiză a mişcării, fiind format din 8 camere video, o centură specială
ataşată subiectului, o bandă rulantă suprapusă peste două platforme de forţă, sistem
virtual de analiză software, sistem electromiografic şi un sistem de evaluare a forţei
contracţiilor izometrice şi izotonice.
Conform datelor centrului de cercetare al Universităţii din Carolina de Nord
(www.med.unc.edu), sistemul „Vicon-Peak Motion Analysis System” permite inclusiv
studierea interacţiunilor dintre controlul neuromuscular al mişcării umane şi factorii
externi din mediu.

108
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie

Fig. nr. .. – Sistem de analiză a mişcării „Vicon-Peak”

SISTEMELE DE EVALUARE TELEMETRICĂ

Sistemele telemetrice sunt reprezentate de ansambluri de aparate şi dispozitive


interconectate, care au ca scop evaluarea mişcării în trei dimensiuni. Ele sunt formate
din:
» camere video cu infraroşu (în număr de 3 până la 12) (fig. nr…) pentru
captarea fazelor mişcării;
» electromiograf – determinarea activităţii normale sau anormale a musculaturii;
» platformă forţă;
» markeri retro-reflectorizanţi (diametru 5-25mm, formă sferică – G.Raveica,
2006, care apar pe imaginea video sub forma petelor strălucitoare. „Aceste pete
sunt numerotate şi conturul lor permite determinarea cu precizie a centrului
markerului”)42;
» computere.

Fig. nr. .. – Camere video „Vicon” cu infraroşu

În cadrul acestor sisteme telemetrice de evaluare, una din condiţiile de bază este
ca amplasarea camerelor video să permită ca fiecare marker să fie „detectat” de ce
puţin două camere.
Etapele unei examen telemetric de analiză sunt în număr de 5 (G.Raveica, 2006):
▪ evaluare somatofuncţională (măsurători antropometrice, examen clinic);
▪ înregistrări video (un film scurt, cu subiectul filmat din faţă şi profil)
▪ înregistrări cu markeri reflectorizanţi (10-20 markeri ataşaţi pe repere anatomice
precise, proeminenţe osoase)
42
Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului. Editura PIM, Iaşi, p.87;
▪ sprijiniri la sol (fazele pasului de mers la contactul cu solul, direcţia forţelor, date
oferite de platformele de forţă)
▪ electromiograma cinesiologică (G.Raveica, 2006 - înregistrarea prin electrozi de
suprafaţă pentru aprecierea activităţii musculare în timpul ciclului de mers pentru
muşchii interesaţi; ulterior se vor compara aceste date cu cele ale tehnicii
mersului normal, observându-se posibila existenţă a anomaliilor contracţiilor
musculare).

Fig. nr. .. – Markeri reflectorizanţi ataşaţi de segmentele anatomice

Fig. nr. .. – Exemple de sisteme de analiză telemetrică

Utilizarea acestor sisteme de analiză a mişcării a fost orientată iniţial spre


îmbunătăţirea capacităţilor şi performanţelor sportivilor, a astronauţilor, soldaţilor sau a
piloţilor de avioane.
Ulterior, constatând beneficiile oferite de o evaluare precisă şi rapidă a anumitor
parametri biomecanici, sistemele de analiză a mişcării au fost introduse şi în domeniul
terapiilor de recuperare - educarea - reeducare neuroproprioceptivă şi motrică, astfel
încât astăzi, munca unui kinetoterapeut poate fi mult simplificată în anumite situaţii (mai
ales atunci când diagnosticul biomecanic este stabilit clar sau când activitatea
neuromusculară oferă reperele precise de la care să se pornească în procesul
recuperării anumitor afecţiuni).
Comparând datele şi parametrii existenţi despre efectuarea unei mişcări normale
cu datele rezultate în urma evaluărilor oferite de sistemele de analiză amintite se pot
stabili mult mai clar obiective pentru programul de recuperare şi se poate etapiza corect
intervenţia kinetoterapeutică.

110
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Bibliografie
1. Academia Română, (1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de
Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
2. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de
dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de
atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport,
Bucureşti;
3. Bouisset, S., (2002), Biomecanique et physiologie du mouvement, Editura
Masson, Paris;
4. Dodescu, G., & colab., (1986), Simularea sistemelor, Editura Militară, Bucureşti;
5. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale, ediţia a II a,
Editura FEST, Bucureşti;
6. Fonseca da Silva A., F., (2011), Gait and Posture Evaluation in Rehabilitation.
Monograph. Integrated Master Degree on Bioengineering Biomedical
Engineering, University of Porto, Porto;
7. Griffiths, I.W., (2006), Principles of biomechanics & motion analysis, ed. L.W.a.
Wilkins, USA;
8. Hillerin, P ., Enescu, M., (1997), Raportul automatizare - variabilitate în sportul
cu adversitate directă, în volumul Conferinţei "Mutaţii în sportul de performanţă
la sfârşit de secol XX", CCPS, Bucureşti;
9. Hillerin, P., (1999) Propunere de interpretare a variabilităţii timpilor de contact cu
solul si de zbor in proba "MGM-15", cu indicatori ai calităţii controlului
neuromuscular al fazelor interacţiunii de tip motric, în vol. Conferinţei naţionale
de psihologie, 27 -29 mai 1999, Bucureşti;
10. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann,
Schorndorf;
11. Marcu, F., (2000), Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum,
Bucureşti;
12. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,
Editura Aramis, Bucureşti;
13. Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti;
14. Paolino, M., Ghulyan, V., (2005), Clinical Posturography Brochure, Clairval,
Marseille;
15. Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica
mersului. Editura PIM, Iaşi;
16. Whittle, M., (2007) Gait analysis an introduction. Fourth Edition, Butterworth
Heinemann, Oxford Boston;
17. ‫ ٭٭٭‬, MEN SPS v3.8. User manual for static and dynamic posturography;
18. http://www.biomechanix.com.au
19. http://www.dmt.dk/
20. http://aphelis.net/etienne-jules-marey-myograph/
21. http://www.inds.co.uk/education/sensors/forceplate.htm
22. http://www.motionanalysis.com
23. http://en.wikipedia.org/wiki/Light-emitting_diode
24. http://www.med.unc.edu/ahs/physical/programs/center-for-human-movement-
science