PREFAŢĂ

Manualul de balneofizioterapie, destinat elevilor şcolilor de asistenţă medicală, a fost

alcătuit nu fără să întâmpinăm o serie de dificultăţi. Balneofizioterapia cunoaşte în ultimii
ani o dezvoltare destul de rapidă, pe de o parte prin fundamentarea ştiinţifică pe baze
fiziopatologice, biochimice şi histochimice a efectelor terapiei cu agenţi fizici asupra orga-
nismului, pe de altă parte prin descoperirea şi aplicarea în terapeutică a unor noi metode, a
unor noi forme de curent electric, cîmpuri electromagnetice etc, sau a unor complexe
balneofizicale. în literatura de balneofizioterapie se face de mult resimţită lipsa unui
manual sau tratat şi dacă această lipsă a fost în parte înlăturată prin apariţia în 1957 a
volumului I de Fizioterapie (partea generală), partea specială a aceluiaşi tratat continuă să
fie aşteptată de medicii specialişti şi de toţi cei care lucrează în domeniul nostru de
specialitate, în continuă dezvoltare. Un asemenea tratat cuprinzător nu există nici în
literatura străină.
În aceste condiţii, necesitatea editării unui manual de balneofizioterapie de nivel
mediu a reactualizat şi pe aceea a unui manual sau tratat de nivel superior. Prin eforturile
depuse de colectivul de autori ai prezentului manual, cadre didactice din Clinica de
balneofizioterapie a Institutului de medicină din Bucureşti, a rezultat o lucrare menită să
umple acest gol existent în literatura noastră de specialitate şi îndeosebi să satisfacă
nevoile învăţămîntului nostru mediu medical. Cunoştinţele prezentate în cadrul diferitelor
capitole oferă principalele noţiuni teoretice şi practice necesare elevilor.
Dacă uneori aceste noţiuni depăşesc nivelul de pregătire necesar elevilor, ele vor putea
fi însă folosite de cei care vor să se dedice muncii într-un anumit domeniu din cadrul
balneofizioterapiei.
Pentru redactarea acestui manual au fost folosite îndeosebi lucrările apărute pînă în
prezent în ţara noastră, experienţa cadrelor didactice şi de cercetare de la Catedra de
balneofizioterapie a I.M.F. şi din Institutul de balneofizioterapie, precum şi literatura
sovietică de balneo fizioterapie. În plus, au fost consultate şi o serie de tratate şi
monografii occidentale (de limbă franceză şi germană).
Deşi manualul nostru are încă numeroase lipsuri, inerente oricărui început, considerăm
că el va fi folositor elevilor şi, de asemenea, şi studenţilor facultăţilor de medicină.
Considerăm de asemenea că acest prim pas deschide perspectiva editării unui tratat de
balneofizioterapie mai bogat şi mai larg, care să fie util şi medicilor de specialitate.
De aceea solicităm specialiştilor care vor binevoi să consulte acest manual să ne
semnaleze lipsurile constatate si observaţiile lor asupra diverselor capitole, asigurîndu-i că
vom ţine seamă de ele la o viitoare ediţie, precum şi la editarea unui manual de nivel
superior.
Bucureşti, 20 august 1962
Prof. Tr. Dinculescu
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
INTRODUCERE ŞI ISTORIC
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei complexe, deoarece se
adresează organismului uman cu acei factori care, în procesul dezvoltării evolutive, au
avut o influenţă favorabilă sau defavorabilă asupra acestuia, condiţionată de intensitatea
lor şi de caracterul mecanismelor speciale de adaptare.
Spre deosebire de terapia chirurgicală şi medicamentoasă, care au un cîmp de
activitate limitat la un anumit aspect al procesului morbid, balneofizioterapia cuprinde
toate fazele de dezvoltare ale acestuia: faza latentă (predispoziţională) sau preclinică, faza
aparentă cu modificări funcţionale, faza manifestă cu leziuni viscerale şi faza de postboală,
care se referă la terapia sechelelor sau la dezvoltarea unor funcţii noi de compensare.
Un lucru demn de remarcat este acela că terapia cu agenţi fizici, privită istoric, are un
caracter constant, spre deosebire de terapia medicamentoasă, care cunoaşte perioade de
utilizare maximă, ca şi perioade de renunţare pentru unul şi acelaşi medicament.
Această constatare aduce după sine concluzia că terapia cu agenţi fizici este cea mai
veche.
Ea a evoluat în etape, pornindu-se de la o fază empirică şi dezvoltîndu-se paralel cu
celelalte ştiinţe, cu care are mari contingenţe, pînă la etapa actuală ştiinţifică.
După o lungă perioadă de dezvoltare, în care concepţiile mistice şi empirismul şi-au
pus amprenta asupra balneofizio-terapiei, apare Herodot, părintele istoriei, care pentru
prima oară — acum 2500 de ani — pune bazele tratamentului balnear raţional.
Grecii au apreciat în mod deosebit apele termale, influenţîndu-i şi pe romani, care le-
au dat o dezvoltare deosebită.

Mărturii ale acestei epoci sînt multe din staţiunile balneare din Italia şi Franţa, Austria
şi Germania, iar la noi staţiunile Herculane şi Geoagiu (Dodonae) şi Victoria (Felix).
Evul mediu este o piedică în calea dezvoltării staţiunilor balneare, pe de o parte din
cauza prohibiţiei impuse de religie, pe de altă parte din cauza bolilor contagioase — mai
ales a ciumei — a cărei răspândire o favorizau.
Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea cunoaşte o perioadă de înflorire a staţiunilor
balneare, care culminează cu intrarea balneoterapiei în rîndul specialităţilor medicale la
jumătatea secolului al XVIII-lea.
O menţiune specială trebuie făcută pentru hidroterapie. La începutul secolului trecut,
ţăranul silezian Vincenz Priessnitz deschide la Graefenberg un stabiliment de hidroterapie.
Deşi empiric utilizată, această terapie se impune şi se afirmă în cadrul terapiei generale,
datorită calităţilor deosebite ale acestui observator.
Winternitz (1877) pune bazele ştiinţifice ale tratamentului hidric, iar Sebastian Kneipp
contribuie la răspîndirea aplicaţiilor reci fără presiune.
 Descoperirile speciale ale lui Galvani şi Volta au atras atenţia asupra folosirii energiei
electrice în scop terapeutic. Cercetările ulterioare ale lui Du Bois-Reymond, Fl. Humbold,
Purkinje, Balatov, Gruzinov, Beliavschi au pus bazele fiziologice şi terapeutice ale
curentului galvanic.
Descoperirea aparatului de inducţie a lui Faraday (1832) lărgeşte sfera electroterapiei
în bolile sistemului nervos şi muscular. Paralel cu electroterapia se dezvoltă şi
electrodiagnosticul (Duchenne-Erb).
La începutul secolului al XX-lea se introduc în terapie curenţii de înaltă frecvenţă ai
lui Tesla, cu ajutorul aparaturii lui d'Arsonval.
Tot acum, Röntgen descoperă razele X (1896). Finsen studiază efectele diferitelor raze
din spectrul solar.
Gimnastica şi masajul au fost apreciate din antichitate, mai ales de greci şi romani
(Asclepiade, Celsius, Musa, Galen) şi chiar şi în evul mediu.
Pneumatoterapia şi terapia de inhalaţie se impune la mijlocul secolului al XIX-lea.
Medicina rusă numără în rîndurile ei oameni de ştiinţă, care au adus un aport deosebit
balneofizioterapiei: Nichitin în 1825, G. A. Zaharin, Botkin şi Ostroumov, Pirogov,
Bechterev, Veliaminov etc. au îmbogăţit, atît metodologia, cît şi indicaţiile terapiei cu
agenţi fizici.
La noi în ţară, primele contribuţii în acest domeniu apar scrise la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea.
În lucrările lui Lukas Wagner (1773) şi Richard Haquet (1778) apar date în legătură cu
apele minerale din Transilvania, printre care şi acelea de la Şarul Dornei.
Francisc Nyulas (1804) şi Pluschk scriu despre izvoarele de la Borca (Neamţ).
Prima lucrare romînească de balneologie este tipărită în 1821, de Ladislau Pop, în
Ardeal: ,,Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna".
În 1857 doctorul Ştefan Vasile Episcopescu semnează lucrarea ,,Apele metalice ale
Romîniei Mari", arătînd eficacitatea acestora şi superioritatea lor faţă de unele din
străinătate.
Anastasie Fătu publică, în 1851, cartea „Despre întrebuinţarea apelor simple şi apelor
minerale ale Moldovei" şi în 1874 „Despre apele minerale din Romînia". În această carte
considerată cea mai valoroasă lucrare de hidro- şi balneologie romînească pînă la sfîrşitul
secolului trecut, se arată, atît efectele fiziologice şi terapeutice ale apei în general, cît şi a
apelor minerale cunoscute pînă atunci. Tot la sfîrşitul secolului trecut apare o serie de
lucrări semnate de Carol Davila, Şuţu, Buţureanu, Poni, Istrati, Zorileanu, Mrazec, Bujor
etc.
La începutul secolului al XX-lea apar două lucrări foarte valoroase: ,,Apele minerale şi
staţiunile climatice din Romînia" (în două ediţii, 1900 şi 1906) de Alexandru Saabner
Tuduri si „Hidroterapia medicală" de Gheorghe Baiulescu (1904).
 Monografia lui Saabner Tuduri cuprinde date asupra apelor minerale şi staţiunilor
balneo-climaterice cunoscute în vechea Romînie, consideraţii geologice, botanice şi
zoologice, ca şi aprecieri chimico-fiziologice, deosebit de importante.
Prin această contribuţie deosebită la dezvoltarea balneofizioterapiei în ţara noastră,
Saabner Tuduri este considerat părintele balneologiei romîneşti.
Cercetările ştiinţifice experimentale introduse de A. Theo-hari în Institutul de
balneologie, creat pe lîngă Clinica de terapeutică de la Spitalul „Brîncovenesc" şi şcoala
lui au însemnat un salt calitativ în dezvoltarea balneologiei romîneşti (1923).
Colaboratorii lui A. Theohari, Gh. Băltăceanu, Petre Niculescu. Gh. Tudoranu, Gh.
Nicolau, E. Cociaşu, au studiat în laborator şi în clinică un mare număr de izvoare
minerale romîneşti, stabilindu-le indicaţiile.

Atît Gh. Băltăceanu la Bucureşti, cit şi I. Enescu şi Gh. Tudoranu la Iaşi au acordat
balneofizioterapiei un rol important în cadrul terapiei complexe.
În 1931 a fost înfiinţată prima catedră de balneologie şi fizioterapie la Facultatea de
medicină din Cluj, iar conducerea ei a fost încredinţată lui Marius Sturza, elevul lui I.
Hozan. Activitatea rodnică a lui Marius Sturza a dus la crearea în Ardeal a unei valoroase
şcoli de balneofizioterapie.
În 1935 ia fiinţă şi la Bucureşti Catedra de balneologie şi dietetică, condusă de Gh.
Băltăceanu.
Trebuie să mai amintim Societatea de hidrologie şi climatologie, fondată în 1922, al
cărui organ oficial era „Revista de hidrologie şi climatologie", care a avut de asemenea un
rol stimulator şi propagator al balneofizioterapiei în ţara noastră.
Stadiul actual în balneofizioterapia din R.P.R. Realizările înaintaşilor noştri se
datoresc numai iniţiativei proprii şi calităţilor deosebite ale acestor oameni de ştiinţă.
Regimul burghez n-a înţeles şi n-a sprijinit această specialitate. Abia după 23 August
1944, partidul şi guvernul nostru au creat balneofizioterapiei — devenită problemă de stat
— condiţiile necesare de dezvoltare.
Încă din 1949 s-au înfiinţat catedre de balneofizioterapie la toate institutele de
medicină din ţară pentru pregătirea cadrelor medicale, a luat naştere Institutul de
balneologie şi fizioterapie din Bucureşti, au trecut în patrimoniul obştesc toate staţiunile
balneare.
Institutul de balneologie şi fizioterapie, for metodologic-ştiinţific pentru reţeaua
balneară, se ocupă cu studiul factorilor naturali existenţi în ţara noastră, cu descoperirea de
noi factori, precum şi cu îmbunătăţirea metodologiei terapeutice.
Orientarea actuală pavloviană, bazată pe concepţia materialist-dialectică, duce la
fundamentarea ştiinţifică a balneofizioterapiei prin stabilirea mecanismelor fiziologice de
acţiune a factorilor fizici asupra organismului.
Dezvoltarea crescîndă a reţelei de balneofizioterapie impune formarea unui număr
mare de cadre medicale superioare, medii şi elementare.
 În scopul acesta s-au înfiinţat şcoli speciale, în care se pregătesc teoretic şi practic
viitoarele cadre necesare secţiilor de balneofizioterapie din oraşe, staţiunilor balneare şi
secţiilor de fizioterapie din spitale.
Viitorii asistenţi de balneofizioterapie vor trebui să-şi însuşească bine tehnica
procedurilor, pentru a corespunde obliga-
ţiilor pe care le au pe linie terapeutică şi vor trebui să înţeleagă bazele terapiei cu
agenţi fizici, în vederea unei corecte aplicări.
De tehnica de aplicare depinde reuşita tratamentului.
Manualul de faţă vine în ajutorul cadrelor de tehnicieni, elemente de bază ale terapiei
cu agenţi fizici.

LOCUL FIZIOTERAPIEI ÎN TERAPEUTICA

Pentru a putea înţelege locul pe care îl ocupă terapia cu agenţi fizici în cadrul terapiei
generale este bine să ne reamintim concepţia despre boală în lumina teoriei pavloviene.
Potrivit concepţiei lui Pavlov, boala este expresia dereglării interacţiunii normale
dintre organism şi mediu.
Aplicarea teoriei nerviste în studiul bolilor a dus la elaborarea, de către elevii lui
Pavlov, a concepţiei cortico-viscerale, care a permis să se pătrundă în mecanismul apariţiei
şi dezvoltării fenomenelor patologice existente în unele boli, ca: boala ulceroasă, boala
hipertonica etc. Cum reiese din această concepţie, cauza acestor boli rezidă în ciocnirea
proceselor nervoase care duce la formarea unor focare de excitaţie şi inhibiţie în scoarţa
cerebrală, cu iradiere în centrii subcorticali. Ca o consecinţă a acestora apar în organe sau
sisteme diferite focare, care la rîndul lor devin o sursă de impulsuri patologice şi întreţin
starea de excitaţie şi inhibiţie stagnantă din sistemul nervos central. Acest fapt duce la
fixarea reflexului patologic şi la producerea bolii.
Încă de pe vremea lui Hippocrat exista părerea că organismul uman posedă forţe
interne de apărare, care sînt puse în acţiune atunci cînd el este afectat de boală.
Lui I. P. Pavlov îi revine meritul de a fi explicat mecanismul intim al acestor procese.
În concepţia sa, factorul determinant al bolii, provocînd tulburări în funcţia organelor şi
sistemelor, determină în acelaşi timp şi punerea în mişcare a sistemelor de apărare ale
organismului.
Toate aceste reacţii au luat naştere în procesul filogenetic şi reprezintă mecanismul de
adaptare a organismului la mediu, sub acţiunea coordonatoare a sistemului nervos central.
Ele se împart în patru grupe: reacţii de apărare, de adaptare, de compensaţie şi reacţii
de regenerare funcţională şi structurală.

Schematic se poate considera că acest lucru se realizează pe trei căi: calea nervoasă,
calea neuroendocrină şi calea umorală. Dintre ele, cea mai importantă este calea nervoasă,
avînd la bază actul reflex.
 Actul reflex, dezvoltîndu-se în sfera sistemului nervos vegetativ, ia la început aspectul
de reflex necondiţionat. Arcul lui poate fi închis în porţiunile inferioare ale sistemului
nervos central, în centrii subcorticali sau în scoarţa emisferelor cerebrale.
Calea neuroendocrină poate să aibă două aspecte: neuro-adrenocolinergică şi
neuroadrenocorticoidă.
Primul aspect este legat de creşterea cantităţii de adrenalină în mediul intern. Sub
influenţa ei sînt stimulate cîteva sisteme şi funcţii ale organismului (fagocitoză,
hiperglicemie, mărirea activităţii cardiace), precum şi activitatea scoarţei cerebrale, prin
ridicarea tonusului substanţei reticulate.
Al doilea aspect este legat de mărirea producerii de hormon adrenocorticotrop. Acesta
determină o acţiune stimulatoare puternică asupra corticalei glandelor suprarenale, unde se
formează două grupe de corticoizi de adaptare : glicocorticoizii (cortizon, hidrocortizon) şi
mineralocorticoizii (dezoxicorticosteron, aldosteron). Ambele grupe au o influenţă
puternică asupra unui număr de sisteme ale organismului cu rol însemnat în procesele de
însănătoşire.
Calea umorală determină stimularea mecanismelor de însănătoşire prin intermediul
metaboliţilor tisulari, vitaminelor, substanţelor biologice active şi al produselor de
descompunere.
Balneofizioterapia este terapia de stimulare şi reglare a mecanismelor sus-menţionate.
Factorii fizici naturali, fiind în procesul evoluţiei excitanţi reflecşi pentru organism, se
transformă în dezvoltarea ontogénica în condiţionat-reflecşi. Ei constituie un tot unitar în
dezvoltarea filoontogenetică şi acţionează în mod permanent asupra sistemului nervos
central prin intermediul aparatului receptor, dînd naştere unor mecanisme de reglare
importante în activitatea organismului. Dintre aceşti receptori, o importanţă deosebită o au
cei cutanaţi, datorită proprietăţilor de recepţionare tactile, termice şi dureroase, pe care le
posedă.
Ca rezultat al activităţii vitale în organismul uman s-au dezvoltat nu numai aparate
receptoare strict diferenţiate, ci şi reacţii generale biologice pentru diferenţierea diferitelor
substanţe chimice. Acest lucru are o mare importanţă în balneologie. Organismul este
capabil să deosebească substanţele chimice şi chiar izotopii lor.
Fiziologia modernă consideră că la baza mecanismului de acţiune a factorilor naturali
(nămol, ape minerale, climă) stau reacţiile reflexe.
Procesele umorale sunt momente foarte importante ale acestor mecanisme.
Acţiunea factorilor balneari asupra organismului are un caracter fazic. Se disting o
fază reflexă complexă şi una neu-rochimică, urmată de o perioadă de postacţiune.
Faza reflexă complexă cuprinde reacţii reflexe necondiţionate şi condiţionate, precum
şi toate transformările legate de ele.
Faza neurochimică începe o dată cu pătrunderea în mediul lichid al organismului a
substanţelor caracteristice factorului utilizat sau a derivatelor lor şi se prelungeşte atît
timp, cît în mediul lichid circulă aceste substanţe.
 În decursul fazei neurochimice iau naştere procese legate în primul rînd de sistemul
vascular.
Organismul supus acţiunii factorilor balneari se comportă conform legilor generale de
fiziologie.
Unul şi acelaşi excitant balnear poate să fie slab sau puternic, depinzînd de starea
funcţională a organismului.
În terapeutica balneară, la interpretarea mecanismului de acţiune a factorilor balneari
trebuie să ţinem seama de două elemente: mecanismele fiziologice generale şi acţiunea
specifică a excitantului.
Factorii balneari, ca excitanţi fizici, se caracterizează printr-o serie de proprietăţi:
temperatură, caractere mecanice, chimice etc. Ei acţionează asupra organismului, care răs-
punde printr-o serie de reacţii de adaptare (schimburi metabolice, dilatarea vaselor
cutanate, sudaţie, mărirea frecvenţei respiratorii etc).
I. P. Pavlov a arătat că dintre terminaţiile foarte diferite ale nervilor centripeţi, unele
sînt specifice, corespunzînd terminaţiilor organelor de simţ şi specializate fiecare faţă de
excitantul ei chimic sau fizic.
Factorilor balneari şi mai ales unora dintre ei, cum sînt apele minerale, nu le pot
corespunde pentru toate elementele terminaţii nervoase specifice.
Totuşi, în funcţie de caracterele lor fizico-chimice aceste ape pot fi reunite în anumite
grupe, care au o acţiune oarecum specifică asupra organismului.
Unele ape minerale introduse în tubul digestiv măresc posibilităţile ţesuturilor de a
fixa calciul, altele, dimpotrivă, scad aceste posibilităţi.
Terapia cu agenţi fizici naturali face parte din terapia biologică. Ea nu acţionează
etiologic asupra bolilor, ca terapia medicamentoasă, ci acţionează asupra mecanismelor
fiziopatologice de producere a lor.
Balneofizioterapia este deci o terapie patogenică şi uneori simptomatică. Boala, după
cum se ştie, are un caracter general, deci şi tratamentul va fi general şi nu local.
Un merit deosebit ce-i revine balneofizioterapiei este acela că se adresează bolii şi în
faza de predispoziţie, în sensul că poate influenţa terenul. Este deci pe lîngă terapie cu
caracter curativ şi o terapie cu caracter profilactic.
Totuşi, terapia cu agenţi fizici nu poate fi ruptă din cadrul terapiei generale, mai ales în
cadrul fazei funcţionale a bolii. Tratamentul igieno-dietetic, medicamentos şi chiar chi-
rurgical se vor asocia în funcţie de forma, evoluţia şi stadiul bolii.
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei generale, mai ales ca
terapie preventiv curativă în stările preclinice, patogenic-curativă în afecţiunile cronice şi
de refacere în stările de convalescenţă.

DEFINIŢIA ŞI DIVIZIUNEA FIZIOTERAPIEI

 Fizioterapia, în înţelesul larg al termenului, este o ramură a medicinei generale, care
foloseşte în scop terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali.
Varietatea mare a acestor agenţi fizici, modul lor diferit de aplicare şi de acţiune au
făcut ca să se desprindă în timp, în cadrul acestei specialităţi, o serie de ramuri a căror dez-
voltare a atins în anumite perioade istorice un nivel important.
Astăzi sînt cuprinse în fizioterapie următoarele ramuri speciale: electroterapia,
hidrotermoterapia, masajul şi mecano-terapia, kinetoterapia şi gimnastica medicală,
balneoterapia, helioterapía şi talasoterapia, climatoterapia, pneumatoterapia şi inhalaţiile.
Definiţia şi obiectul acestor ramuri vor fi descrise pe larg la fiecare capitol în parte.
În afară de înţelesul larg al termenului de fizioterapie mai există şi un înţeles restrîns.
Astfel sînt incluse în cadrul fizioterapiei toate procedurile care folosesc agenţii fizici arti-
ficiali (electricitate, apă, masaj etc.); în balneoclimatoterapie toate procedurile care
folosesc agenţii fizici naturali.
La început, balneologia avea un sens şi mai restrîns limitîndu-se la „învăţătura despre
băi". Astăzi, balneoclimatolo-logia nu se ocupă numai cu băile, ci cu toţi factorii din sta-
ţiunile balneoclimatice folosiţi în scop terapeutic (ape minerale, nămoluri, climă).
Aceşti factori trebuie bine cunoscuţi din punct de vedere al originii, compoziţiei
chimice, al posibilităţilor de captare, transport, condiţionare, îmbuteliere şi utilizare, al
tehnicii balneare etc.
Aceasta face ca balneologia să aibă o sferă largă de acţiune, fiind strîns legată de o
serie de specialităţi cum sînt hidrogeologia, chimia, balneotehnica, microbiologia,
climatologia.
Eficacitatea acestei terapii este în funcţie de o bună cunoaştere şi manipulare a
factorilor naturali. De aceea, balneologia cere un studiu complex şi vast, depăşind prin
aceasta celelalte ramuri ale fizioterapiei.

II. ELECTROTERAPIA
DEFINIŢIE, DIVIZIUNE
Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii
diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.
Aplicarea energiei electrice se face, fie direct prin curentul continuu sau alternativ şi
derivatele lor, fie indirect, transformat în alte forme de energie, ca cea radiantă, calorică
sau luminoasă.

A. CURENTUL ELECTRIC CONTINUU

1. CURENTUL GALVANIC
Prin curentul electric înţelegem o deplasare de sarcini electrice de-a lungul unui
conductor, adică o scurgere de electroni. Dacă sensul de deplasare al electronilor este
acelaşi menţinîndu-se la o intensitate constantă, este vorba despre un curent continuu
constant.
Intensitatea curentului poate să varieze crescînd cu valori pozitive de la intensitatea
zero pînă la un maxim şi apoi descrescînd. Curentul continuu, a cărui intensitate este în
creştere progresivă de la valoarea zero pînă la o valoare anumită poartă numele de curent
continuu ascendent. Descreşterea valorilor intensităţii de ia o cifră oarecare pînă la zero dă
naştere unui curent continuu descendent.
Dacă intensitatea curentului continuu creşte şi descreşte în mod ritmic, reprezentarea
grafică a variaţiei valorilor intensităţii in unitate de timp va fi o linie curbă ondulatoare, iar
curentul se numeşte curent variabil.
Conductor electric este un corp prin care poate să treacă un curent electric continuu.
Se deosebesc conductoare metalice (de gradul I). prin care curentul trece fără să provoace
reacţii chimice; conductoare electrolitice (de gradul II), soluţii de acizi, baze sau săruri ; în
ele are loc o electroliză prin trecerea curentului şi conductoare gazoase (de gradul III). în
conductoare metalice, curentul consistă numai în mişcarea electronilor, iar în celelalte
două categorii, în mişcarea ionilor şi a electronilor.
Întreruperi bruşte ale acestor patru forme ale curentului continuu determina forme
derivate care pot să fie urmărite pe figura 1.

Fig. 1. — Diverse forme de curent

continuu:
a — constant; b — ascendent ; c —
descendent; d — variabil ; e — constant
întrerupt; ; f — ascendent întrerupt; g —
descendent întrerupt; h — variabil întrerupt.

Curentul continuu este una din formele energiei electrice foarte frecvent utilizată în
terapeutică. Întrebuinţarea curentului continuu în medicină aminteşte de numele lui
Galvani care încă în secolul al XVIII-lea a făcut experienţele sale renumite cu acest curent.
Aplicarea în terapeutică a curentului continuu se numeşte galvanizare.
 Metodele de producere a curentului electric continuu sînt diferite. Printre acestea
amintim:
a) metode chimice: pile electrice (elemente voltaice, elemente Leclanché umede şi
uscate, elemente Danieli, elemente Weston neutre sau acide);
b) metode mecanice: dinam generator cu motor; convertizor cu dinam ;
c) metode termoelectronice: redresoare termoionice, electronice, cu semiconductori,
cu arc în gaze rarefiate, electrolitice şi cu cristal,
a) Metode chimice. La nivelul de contact între două metale diferite se naşte o diferenţă
de potenţial electric denumită forţă electromotoare de contact. Această diferenţă de
potenţial este extrem de mică şi diferă de felul metalelor utilizate şi de condiţiile mediului
în care se lucrează.
Acest potenţial electric devine cu mult mai mare, crescînd în unele cazuri de mii de
ori, atunci cînd metalele sînt introduse în soluţii apoase acide. în această situaţie, forţa
electromotoare devine utilizabilă pentru diferite scopuri în industrie, radiofonie, medicină
etc.

Fig. 2. — Pila voltaică.

A _ electrod de zinc; B — electrod de cupru.

Pila Volta (fig. 2) a fost primul care a reuşit să producă

curent electric continuu cu metode chimice. El a folosit pentru
aceasta ca electrozi o bară de zinc şi una de cupru, pe care le.a
introdus într-un vas izolat în soluţie diluată de acid sulfuric. Prin legarea cu un conductor a
capetelor exterioare ale barei de zinc cu cea de cupru s-a creat între capetele libere ale
electrozilor o diferenţă de potenţial egală cu 0,9 V. Diferenţa de potenţial electric, creată
astfel între barele de cupru şi zinc, care în mediul uscat era de numai 0, 00003 V, în soluţie
apoasă acidulată creşte de 3000 ori.
Forţa electromotoare a curentului continuu, care circulă prin conductor, se menţine
atîta timp cît circuitul este închis. La întreruperea contactului, neexistînd nici un fel de
deplasare de electroni, nu se poate înregistra devierea acului unui voltmetru intercalat.
Acest fel de generator de curent electric poartă numele de pilă electrică sau element
voltaic. Dintre metodele chimice, acesta este cel mai simplu sistem de a obţine o deplasare
de electroni de-a lungul unui conductor.
Producerea curentului electric se bazează pe reacţiile chimice survenite între soluţia de
acid sulfuric şi electrozii introduşi în vas. Soluţia de acid sulfuric se disociază electrolitic
în ioni de H+ şi radicalul SO42– . Reacţiile chimice au loc între ionii din soluţie şi ionii de
cupru şi zinc. Aceste reacţii chimice determină o eliberare de ioni cu semne diferite, care
se acumulează la nivelul electrozilor şi se creează în consecinţă între cei 2 electrozi o
diferenţă de potenţial. Surplusul de electroni negativi de la nivelul catodului, pentru a
ajunge la anod cu scopul restabilirii stării de echilibru electric, îşi alege calea
conductorului de gradul I (firul de metal) în locul soluţiei electrolitice care este un
conductor de gradul al II-lea.
Astfel, pe firul metalic (conductor) care uneşte cei 2 electrozi vor circula electroni
dinspre catod spre anod, deci va apărea un curent electric care curge într-un singur sens.
După un anumit timp de funcţionare a pilei voltaice se formează noi reacţii chimice în
jurul electrozilor, care generează o nouă forţă electromotoare contrarie celei existente şi
care este în măsură să micşoreze sau chiar să anihileze diferenţa de potenţial iniţial
formată. Acest fenomen, care împiedică generarea de curent continuu şi care se întîmplă la
nivelul electrozilor, poartă denumirea de polarizare. Din cauza fenomenului de polarizare,
elementele voltaice nu pot să debiteze timp îndelungat curent electric de aceeaşi
intensitate. Pentru înlăturarea acestui inconvenient se folosesc diferite sisteme
depolarizante.
Elementul Leclanché este construit pe acelaşi principiu ca şi cel voltaic. Are electrodul
negativ din zinc amalgamat, cel pozitiv din cărbune de retortă, plasat în centrul unui vas
poros de argilă, umplut cu granule de bioxid de mangan (MnO2) şi cocs, cu rolul de
depolarizare. Electrolitul este o soluţie apoasă de clorură de amoniu (ClNH4).
Elementul Leclanché, deşi este polarizabil, nu poate fi utilizat în continuitate timp
îndelungat, ci numai intermitent, deoarece are nevoie de timp pentru ca să se poată
regenera. Există elemente Leclanché umede (cele descrise mai sus) şi uscate. În acestea
din urmă, electrodul pozitiv este format dintr-o vergea de cărbune de retortă, care este
înconjurată de un săculeţ cu bioxid de mangan (MnO2). Electrolitul este clorura de amoniu
(ClNH4); încorporată într-un gel de agar-agar sau amidon. Mai multe elemente de acest fel
la un loc constituie ceea ce cunoaştem sub denumirea de baterie de buzunar. Forţa
electromotoare a unui astfel de element este de 1,45 V.
Elementul Daniell are anodul format dintr-o placă de zinc amalgamat în soluţie de
sulfat de zinc (SO4Zn), iar catodul o placă de cupru (Cu) în soluţie de sulfat de cupru,
despărţite între ele printr-un perete poros. La electrodul de zinc se generează o diferenţă de
potenţial de 0,51 V, iar la suprafaţa de contact a electrodului de cupru o diferenţă de
potenţial de 0,60 V. Forţa electromotoare a întregului element este deci de 1,11 V. Acesta
este un element nepolarizabil, care se utilizează în special în laboratoare la determinarea
potenţiometrică a pH.
Pila cu bicromat are anodul format din două plăci de cărbune, iar catodul dintr-o placă
de zinc. Electrolitul este o soluţie acidă de bicromat de potasiu. Forţa ei electromotoare
este de circa 2 V.
Pila Latimer-Clark este tot o pilă electrică, care însă nu se utilizează în practica de
toate zilele pentru energia electrică debitată ca forţă energetică, ci este o pilă-etalon. Are
electrodul negativ din zinc amalgamat, cel pozitiv din mercur acoperit cu o pastă de sulfat
mercuros, iar electrolitul este o soluţie saturată de sulfat de zinc (SO 4Zn). La temperatura
de 15° are o forţă electromotoare de 1,4328 V.
Elementul Weston este tot o pilă-etalon, în care elementele active sînt cadmiul şi
mercurul şi care oferă o forţă electromotoare constantă. Polul pozitiv are mercur acoperit
cu o pastă de sulfat mercuros (SO4Hg2) şi sulfat de cadmiu (SO4Cd), iar polul negativ este
un amalgam de cadmiu acoperit eu un strat de cristale de cadmiu. Electrolitul este format
din cristale de sulfat de cadmiu şi soluţie saturată de sulfat de cadmiu. Electrozii sînt de
platină. Forţa electromotoare debitată la temperatura de 20° este de 1,01839 V. Există
tipuri neutre şi tipuri acide. Cele acide au sulfatul de cadmiu dizolvat în acid sulfuric n/l ;
ele sînt mult mai constante decît cele neutre.
Acumulatorii electrici sau pilele electrice secundare sînt generatori de curent continuu,
care sînt de tip special, deoarece, deşi bazaţi pe reacţii chimice, nu eliberează energie
electrică decît după ce au fost încărcaţi cu curent electric.
Principiul de funcţionare este uşor de înţeles prin exemplul ur-
mător: prin introducerea a 2 electrozi identici de platină într-un vas
cu soluţie de sulfat de cupru nu se obţine nici o forţă electromotoare,
în prima fază a experienţei conectăm electrozii la o sursă de curent
continuu şi vom constata că în interiorul vasului se întîmplă o serie
de reacţii chimice datorită curentului electric. Deconectînd electrozii
de platină de sursa de curent continuu şi închizînd ulterior circuitul
constatăm de data aceasta prezenţa unui curent electric continuu
între capetele electrozilor de platină, în faza a doua s-a produs deci
fenomenul invers, adică prin reacţii chimice se produce curent electric.

Fig. 3. — Acumulator.

Există două tipuri de acumulatori, unul acid şi altul alcalin.

Un acumulator acid (fig. 3) se compune dintr-un vas de sticlă, ebonită sau alte
materiale sintetice dielectrice şi neatacabile de acizi, avînd electrozii din plăci de plumb
antimoniat în formă de fagure, în ale căror depresiuni este substanţa activă (oxidul de
plumb). Electrolitul este o soluţie de acid sulfuric (SO4H2) cu densitatea de 1,18.
Constantele acumulatorului sînt: capacitatea lui, care este cantitatea de electricitate pe
care poate să o debiteze acumulatorul pînă la limita permisă pentru descărcare şi se
exprimă în amper, oră. Capacitatea depinde de numărul şi mărimea plăcilor polare. A doua
constantă este forţa electromotoare, care este dată de diferenţa de potenţial între borne şi
se măsoară în volţi. Un element de acumulator are în medie o forţă electromotoare de 2,5
V.
Acumulatorul alcalin, de construcţie ceva mai recentă, are ca masă activă pozitivă
hidroxidul de nichel, ca masă activă negativă fierul spongios, iar ca electrolit o soluţie de
hidroxid de potasiu. Forţa lui electromotoare este de 1,5 V. Avantajele pe care le prezintă
faţă de cel precedent sînt: inerţie mai bună, durabilitate mai mare, suportare mai uşoară a
unei suprasarcini sau a unei scurtcircuitări, întreţinere mai uşoară şi lipsită de pericole,
funcţionalitate bună, atît la temperaturi scăzute, cît şi la cele ridicate. Aceste calităţi ale
acumulatorilor alcalini au determinat utilizarea lor pe scară largă.
 b) Metode mecanice. Dinamul este o maşină electrică generatoare, de curent continuu,
care transformă energia mecanică a unui motor (cu aburi sau combustie internă) în energie
electrică. Principiul de funcţionare constă în producerea unui curent electric într-un
conductor care străbate un cîmp magnetic. În forma lui cea mai simplă, dinamul este
alcătuit dintr-un electromagnet puternic, între polii căruia se roteşte un conductor, format
din mai multe spire electrice. Energia mecanică de rotaţie este astfel transformată prin
intermediul rotorului într-un curent electric care se captează la nivelul colectorului.
Convertizorul electric utilizat în fizioterapie este un aparat care transformă curentul
electric alternativ în curent continuu. în cazul nostru este vorba de un motor-generator,
care transformă curentul alternativ de 110—220 V de la reţea în curent continuu de circa
40—50 V, prin intermediul energiei mecanice de rotaţie. Se compune dintr-un electro-
motor de curent alternativ, care este cuplat pe acelaşi ax cu un generator de curent
continuu, adică cu un dinam.
Curentul electric obţinut prin metodele mecanice este un curent pulsator, din care
cauză, în mod obligatoriu, la aceste sisteme se ataşează un filtru electric cu ajutorul căruia
curentul devine un curent continuu constant. Filtrele electrice sînt dispozitive care servesc
pentru egalizarea intensităţii curentului pulsator produs de un dinam sau cel redresat din
curentul alternativ. Ele sînt alcătuite dintr-un seif (bobină) cu miez de fier şi 2
condensatori care sînt legaţi în paralel între cei 2 conductori (fig. 4).

Fig. 4. Filtru electric pentru curent continuu.

C — condensatori; S — bobine.

c) Metode termoelectronice. În ultimul timp

redresarea curentului alternativ prin convertizoare a
fost înlocuită cu alte mijloace. Tehnica modernă şi în special electronica a găsit
posibilităţi avantajoase de redresare a curentului alternativ sinusoidal de la reţea. Ele
înlătură o serie de neajunsuri pe care le-am găsit la sistemele mecanice (greutatea
aparaturii, întreţinere dificilă şi permanentă, inconstanţa curentului, manevrarea greoaie,
deplasare anevoioasă a aparaturii etc.).
Redresoarele moderne sînt sisteme complexe de ventile,
respectiv de supape electrice, care permit trecerea curentului
electric numai într-un singur sens, fapt prin care putem
transforma curentul alternativ în curent continuu. Există mai
multe feluri de redresoare.
Redresorul termoionic cu mercur şi supape cu gaze este
folosit în special în industrie şi radiologie, funcţionînd la
tensiuni mari între 20 şi 700 KV şi intensităţi mari.
Redresorul cu arc sau redresorul cu gaze rarefiate sau
sub presiune este acela în care există la catod un arc electric
menţinut în permanenţă incandescent. Şi acest sistem este utilizat mai ales în industrie.
 Redresorul electrolitic este utilizat tot în industrie. Are electrozi de aluminiu în soluţie
alcalină şi nu lasă să treacă curentul prin elec-trolit decît într-un singur sens. Funcţionează
la tensiuni de 1 000 volţi.

Fig. 5 — Tub electronic (dioda)

F — filament ; P — placă; Ej, P, — surse de energie electrică.
Redresorul cu cristal este constituit dintr-un vîrf metalic în atingere cu un cristal de
galena. Este folosit în special în radiofonie şi funcţionează la tensiuni foarte mici de 0,1—
2 V şi la intensităţi mici pînă la maximum 10 mA.
Redresoare electronice sînt lămpile (tuburile) cu placă filament, adică tuburile cu 2
electrozi (diode, duble diode, kenotroane).
Tubul electronic (fig. 5) este compus dintr-un balon de sticlă, în care s-a făcut vid şi în
care există un anod (o placă) şi un catod (un filament), în formă de spirală. Filamentul este
legat separat de o sursă electrică de joasă tensiune de cîţiva volţi. Pe de altă parte,
filamentul şi placa au legături cu o sursă de curent electric continuu.
Principiul de funcţionare al tuburilor electronice constă în
faptul că lampa permite deplasarea electronilor între cei doi
electrozi numai într-un singur sens, totdeauna numai dinspre
filament spre placă.
Orice metal încălzit emite electroni, numărul acestora
fiind direct proporţional cu temperatura şi invers proporţional
cu presiunea mediului înconjurător, care se exercită asupra
metalului. În cazul tubului electronic, filamentul este acela
care este încălzit şi care degajă electroni ce plutesc în jurul lui.
Atîta timp cît nu există nici o diferenţă de potenţial între filament şi placă, aceşti electroni
nu se deplasează. Legînd filamentul cu polul negativ, iar placa cu polul pozitiv al unei
surse de curent electric continuu constatăm o diferenţă de potenţial între placă şi filament.
Ea va face ca electronii care au fost eliberaţi de filament să străbată cu uşurinţă vidul din
tub şi să ajungă la placă, fiind atraşi de aceasta prin încărcarea ei pozitivă. Această migrare
de electroni între catod şi anod dă naştere la un curent electric continuu.

Fig. 6 Sistem de redresare cu două diode.

F - filament; P — placă; T — transformator.
Încereînd să inversăm polii vom constata că nu se mai produce acelaşi fenomen.
Electronii (—) din jurul filamentului nu vor fi atraşi de
placă, care este tot negativă, iar placa nu este in stare să
libereze electroni nefiind încălzită, deci nu apare o
degajare şi deplasare de electroni.

Fig. 6 Sistem de redresare cu două diode.

 F - filament; P — placă; T — transformator.

Dacă în loc de baterii cu curent continuu vom racorda dioda la o sursă de curent
alternativ, atunci cele 2 faze descrise mai sus se succed în mod ritmic. Curentul alternativ
îşi schimbă sensul de 50 de ori sec. deci filamentul şi placa vor deveni alternativ pozitiv şi
negativ tot de a-tîtea ori. Această alternanţă va face ca electronii să se îndrepte spre placă
în mod întrerupt numai în momentul cînd este dată situaţia care permite trecerea
electronilor.
O astfel de redresare cu o diodă simplă (fig. 6) oferă o redresare de 50 semiperioade.
Semiperioadele negative nu se redresează (fig. 7).
Folosind 2 diode vom obţine redresarea ambelor semiperioade, deci o redresare ele
100 impulsuri, jumătate sinusoidale.
Aceeaşi funcţie poate să o îndeplinească şi dioda bianodică, adică dublă diodă,
(duodiodă) (fig. 8).

Fig. 7. Fazele de redresare a curentului

electric.
CS — curent sinusoidal ; CI/2S — curent
jumătate sinusoidal; CR — curent redresat; CC
— curent crenelat

Redresorii cu semiconductori sînt dispozitive de redresare, la care utilizăm anumite

corpuri cu proprietăţi electrice deo sebite, în funcţie de care sînt denumiţi: cu seleniu,
cuproxid, germaniu sau siliciu.

Fig. 8. Sistem de redresare

cu o dioda biauodica.
 F—filament; PP — plăci; C1, C2 — condensatori; S — bobina; T — bobina cu curent
alternativ.

1. Redresorul cu oxid de cupru (fig. 9). întregul dispozitiv constă dintr-o serie de
rondele de cupru şi plumb între care există un strat subţire de oxid de cupru. La părţile
exterioare ale rondelelor există 2 rondele de alamă traversate de un şurub transversal
izolat, cu ajutorul căruia se strîng toate rondelele.
Între conductorul de cupru şi semiconductorul de oxid de cupru ia naştere un strat
foarte subţire de circa 10 mμ cu o rezistenţă

Fig. 9. Secţiune printr-un redresor cu dioxid de cupru: Fig. 9.

Secţiune printr-un redresor cu dioxid cu seleniu:
1 şi 5 — rondele de aramă; 2 — placă de plumb; 1—
placă de fier nichel; 2 — strat de seleniu;
3 — stratul de oxid de cupru; 4 — placa de cupru; 3—
aliaj de bismut, staniu, cadmiu; 4 — rondele de
6 — şurub. alamă;
5 — şurub de legătură.
mare, numit strat de blocaj (baraj), care permite trecerea curentului numai într-un singur
sens. Trecerea curentului electric este posibilă numai în situaţia în care placa de cupru este
negativă, iar placa de plumb este pozitivă, electronii deplasîndu-se în acest caz dinspre
cupru spre plumb. Redresorul cu oxid de cupru lucrează cu un randament mediu de 70% la
tensiunea maximă de 4—5 V şi la intensitatea de 0,05 A pentru fiecare cm2 de placă.
Greutatea şi dimensiunile lui sînt toarte mici, iar durata de funcţionare este de circa 15 ani.
 2. Redresorul cu seleniu (fig. 10) are o structură asemănătoare cu cel de mai sus. avînd
următoarele rondele: una din fier-nichel, pe care se aplică un strat subţire de seleniu şi a
doua dintr-un aliaj (bismut, staniu, cadmiu). Peste ele se presează rondelele exterioare de
alamă. Între stratul de seleniu şi cel de aliaj se formează stratul de blocaj. Redresorul cu
seleniu lucrează la sarcina de 50 mA pe 1 cm2 şi la tensiunea maximă de 18 V.
Avantajele mari ale semiconductorilor sînt: în primul rînd nu se sparg, nefiind din
sticlă ca tuburile electronice, iar uzura lor este incomparabil mai mică decît a altor
redresoare. Dimensiunile şi greutatea mică permit construcţia unor aparate uşoare şi mici
cu randamentul mare. Toate acestea vor face ca în curînd să fie introduse pe o scară tot
mai largă în construirea aparatelor electromedicale.
Aparatura pentru curent continuu. Aparatele electromedicale, care ne furnizează

diferite forme de curent electric

Fig. 11. Pantostat cu convertizor.
folosite în fizioterapie, se numesc pantostate. Ele sunt în măsură să debiteze curent electric
de forme diferite, cum ar fi: curent continuu, curent continuu întrerupt, curent modulat şi
chiar curent alternativ sinusoidal şi faradic.
a) Pantostate cu convertizor (fig. 11). Prin a-vantajele pe care le prezintă, pantostatele
au reuşit să înlocuiască pilele electrice şi acumulatorii din fizioterapie încă de la sfîrşitul
secolului al XIX-lea. Introducerea lor în terapie şi înlocuirea surselor învechite de curent
continuu a constituit un pas înainte din punctul de vedere al progresului tehnic. Primele
pantostate au fost cele cu motor
generator (dinam). Acestea sînt de o
construcţie robustă, cu greutate mare
(circa 40—50 kg), destul de uşor de
manevrat. Ele produc pe lîngă curent
continuu şi curent alternativ de tip fa-
radic pentru galvanizări, faradizări.
cauterizări, endoscopii. Deşi nu
produc curent atît de constant ca
elementele galvanice pe care le-au înlocuit, din cauza avantajelor pe care le prezintă, ele
reuşesc să asigure şi astăzi tratamentul în serviciile de fizioterapie din spitale, policlinici
sau sanatorii balneare.
b) Pantostate cu lămpi (fig. 12). De un tip ceva mai nou sînt pantostatele cu lampă,
care reprezintă un nou pas înainte în rezolvarea problemei dificile a generatorilor de curent
continuu constant. Prin descoperirea diodelor şi a dublelor diode reînvie interesul pentru
construirea de noi aparate electrice de tratament şi diagnostic, cu atît mai mult, cu cît
aceste aparate prezintă şi o serie de avantaje faţă de modelele anterioare.

Fig.12. Pantostat Siemens

În primul rînd, convertizorul mare şi greu aici este înlocuit printr-o singură lampă, care
îl face mai uşor, cu dimensiuni mai reduse; are un dispozitiv de reglare a tensiunii, astfel
că poate să fie racordat la orice tensiune de reţea (120— 250 V). Se foloseşte pentru
galvanizări, faradizări, endoscopii şi cauterizări.
Dimensiunile reduse dau posibilitatea să fie transportate cu uşurinţă la patul
bolnavului şi nu are nevoie de o întreţinere atît de minuţioasă ca pantostatele cu motor.
În primul rînd, convertizorul mare şi greu aici este înlocuit printr-o singură lampă, care
îl face mai uşor, cu dimensiuni mai reduse; are un dispozitiv de reglare a tensiunii, astfel
că poate să fie racordat la orice tensiune de reţea (120— 250 V). Se foloseşte pentru
galvanizări, faradizări, endoscopii şi cauterizări.
Dimensiunile reduse dau posibilitatea să fie transportate cu uşurinţă la patul
bolnavului şi nu are nevoie de o întreţinere atît de minuţioasă ca pantostatele cu motor.
Tipurile mai recente de aparate electromedicale sînt diferenţiate şi nu mai debitează
curent pentru endoscopie şi cau-terizări, aşa cum erau modelele anterioare; tendinţa este să
se specializeze numai pentru anumite forme de curent electric utilizat în electroterapie.
Aşa, de exemplu, galvanostatul (fig. 13) produce numai curent galvanic. Galvanofaradul
produce numai curent galvanic şi faradic.
c) Pantostate cu semiconductori (fig. 14). Pentru a reduce mai mult dimensiunile
aparatelor de terapie, în ultimii ani au început să fie fabricate pantostate mici, de
dimensiunile unei cărţi, a căror greutate ajunge pînă la maximum 2—3 kg. Aceste aparate
au sistemul de redresare cu semiconductori. De semnalat este faptul că, deşi de dimensiuni
mici, ele sînt în măsură să debiteze curent continuu bine filtrat, curent neofaradic şi au
posibilitate să moduleze aceste două forme de curent, deci au capacitatea de a produce
patru forme diferite de curent electric.
Pantostatele existente în secţiile de fizioterapie ale policlinicilor, clinicilor sau
staţionarelor din oraşe şi staţiuni balneare nu sînt toate de acelaşi tip, fiind fabricate la
întreprinderi diferite şi în ţări diferite. Această mare varietate de tipuri de aparate, care
diferă între ele prin mecanismele de generare a curenţilor, prin varietatea formelor de
curenţi, prin forma lor particulară şi prin diferenţa pieselor de manevrare de la o masă de
comandă la alta, îngreuiază expunerea şi ne determină să renunţăm la descrierea
amănunţită a unui singur tip de aparat mai frecvent întâlnit.
 Vom încerca să găsim elementele comune pe care le au majoritatea aparatelor.
Plecînd de la cel mai simplu pantostat pînă la cel mai complicat vom găsi următoarele
părţi componente, indispensabile :
I. Sistem de alimentare cu curent electric de la reţea (cordon, întrerupător).
II. Dispozitiv de redresare (convertizor, tub sau semiconductor).
III. Aparat de reglare a intensităţii (potenţiometru).
IV. Comutator pentru forma curentului (G — galvanic. F = faradic).
V. Aparat de măsură (mA).
VI. Sistem de racordare cu bolnavul (borne, cabluri, electrozi).

Fig.13. Galvanostat (sovietic).

 Fig.13. Gymnostat 404.
Fără aceste dispozitive elementare, care constituie un minim obligatoriu pentru un
aparat electromedical de terapie, nu poate să fie conceput nici un fel de pantostat. De re-
marcat că la toate pantostatele vechi sau moderne, ale căror tipuri şi forme sînt diferite,
vom regăsi aceste dispozitive. Aparatele noi sînt mult mai complexe, totuşi, toate piesele
acestora pot fi încadrate în cele 6 categorii enumerate.
I. Sistemul de alimentare. Alimentarea pantostatelor se face cu curent alternativ
sinusoidal de 50 Hz, de 110—220 V de la reţea, prin intermediul unei prize simple sau a
unei prize speciale Schuko, în care, pe lîngă cele două fire de contact, există şi al treilea
fir, care face legătura cu pămîntul.
1. Cordonul este confecţionat din liţă simplă sau este un cordon special fabricat cu
izolaţie de cauciuc sau plastic, care conţine trei fire. Are un stecker la un capăt, iar cu
celălalt capăt este legat direct de aparat.
2. Dacă nu există cordon cu 3 fire şi nici priză specială, care să asigure legătura cu
pămîntul, este necesar să se lege masa aparatului cu ajutorul unui conductor izolat de un
calorifer, robinet sau direct cu pămîntul.
3. Schimbătorul de tensiune dă posibilitatea ca aparatul să fie utilizat, atît la tensiunea
de 110 V. cît şi 220 V, majoritatea sistemelor dispunînd şi de valori intermediare: 125,
150, 170, 220, 250 V. El este situat de obicei la spatele aparatului.
4. Siguranţa fuzibilă deschisă (cu lamă) sau închisă (cu buşon) împiedică trecerea unui
curent electric de intensitate prea mare, în aparat. Ea este de obicei situată în spatele
aparatului, în apropierea schimbătorului de tensiune, lîngă locul de intrare a cordonului de
alimentare în aparat.
5. Întrerupătorul central al curentului electric de la reţea poate să fie basculant sau
rotator. situat de obicei pe masa (faţada) de comandă a aparatului, avînd de cele mai multe
ori în apropiere şi o lampă mică semnalizatoare (13), care indică starea de funcţionare sau
repaus a aparatului. Aparatele moderne au întrerupătorul în directă legătură şi cu un sta-
bilizator de tensiune montat în aparat (4 a).
II. Sistemul de transformare-redresare. 6. Redresarea curentului de la reţea se face cu
convertizor, lămpi sau semi-conductori şi a fost expusă la capitolul redresoarelor. Acolo s-
a vorbit şi despre celula de filtraj a curentului redresat.
7. Instalaţiile speciale şi complexe de generare a diverselor forme de curent electric
fiind de domeniul electrotehnicii nu vor fi expuse aici.
III. Dispozitiv de reglaj al intensităţii.
8. Dispozitivul prin care putem să reglăm intensitatea este potenţiometrul, care are
capacitatea să crească sau să descrească în mod lent intensitatea de la 0 la o valoare
oarecare în cadrul unei limite maxime date. Limita maximă a intensităţii la pantostate,
variază de la aparat la aparat, ajungînd în general la circa 100 - 500 mA.
Potenţiometrele pot să fie liniare, ca la majoritatea pantostatelor cu motor generator
sau circulare (rotatorii) cum sînt la aparatele cu lămpi. Poate să existe un singur
potenţiometru pentru toate formele de curent pe care le debitează un aparat sau pot să
existe tot atîtea potenţiometre cîte forme de curent debitează acel aparat.
Manevrarea potenţiometrelor liniare se face prin fracţionarea tijei cînd intensitatea
creşte şi prin împingerea ei înapoi cînd intensitatea scade. Potenţiometrele rotative se
manevrează prin exercitarea unei mişcări circulatoare; de obicei, în sensul mişcării acelor
de ceasornic, cînd intensitatea creşte, iar la mişcarea inversă, ea descreşte.
Diviziunile şi cifrele din jurul butoanelor de comandă sau gradaţiile de pe tijele
pantostatelor cu motor nu indică valoarea mA, aceasta trebuind să fie urmărită pe
miliamper-metru (11).
IV. Comutator pentru diverse forme de curent. Majoritatea pantostatelor existente
în funcţiune în diverse servicii de sănătate publică debitează curent continuu şi curent
alternativ faradic.
9. Pantostatele cu dinam au un singur comutator pentru curent galvanic (G), faradic (F)
şi galvanofaradic (GF). Curentul debitat pentru galvanizare (G), faradizare (F), endoscopii
(F) şi cauterizări (C) se obţine de la borne diferite (GF), (E) şi (C). Aparatele însă nu sînt
standardizate, din care cauza pentru aceste forme de curenţi nu există un principiu comun
de reglare, iar aranjamentul butoanelor de pe masa de comandă diferă de la aparat la
aparat. Unele aparate au un singur comutator, care dă posibilitatea să se aleagă forma
curentului solicitat conform unui indicator, altele produc numai unul sau două feluri de
curent, care se manevrează de la comutatoare separate (fig. 15).
10. Pentru reglarea frecvenţei impulsurilor curentului faradic există ciocănelul
Wagner-Neef sau un buton special.
V. Aparate de măsură şi semnalizare.
11. Miliampermetrul nu lipseşte la niciun pantostat. Fără el nu se poate preciza
intensitatea curentului continuu, care străbate bolnavul. El este de obicei montat în centrul
mesei de comandă a aparatului şi are 2 sau 3 scări pe acelaşi cadran.
12. Un comutator cu şunt ne ajută să putem schimba scara miliampermetrului după
nevoie. De exemplu: 1,5—15— 75; 5—50; 12—16; 5—50—500; 150—1 500; etc.
Cifrele indicatoare maxime de pe cadranele miliampermetrelor sînt diferite ele fiind
dependente de tipul de fabricaţie al aparatului.
Unele aparate au şi un „buton de reglaj", cu ajutorul căruia putem readuce acul
miliampermetrului la zero, atunci cînd acesta se dereglează.
13. Lămpile semnalizatoare în număr de una sau mai multe la acelaşi aparat sînt
plasate de obicei lîngă butoanele de în-trerupere-pornire a diverselor forme de curent, ele
indicînd debitarea acelei forme de curent la bornele aparatului. Dacă este o singură lampă
semnalizatoare, ea indică funcţionarea pantostatului.
 Fig. 15. Pantostat Tesla

VI. Racordarea cu bolnavul. 14. Bornele.

Pantostatele cu motor şi unele cu lămpi au borne
separate pentru curentul GF. pentru endoscopii
(E) şi cauterizări (C).
Tendinţa este să se reducă numărul bornelor,
astfel că la aparatele moderne există o singură
pereche de borne, prin care se recepţionează
toată gama de forme de curenţi debitată de
aparat.
15. Schimbătorul de poli este un comutator basculant sau rotator, cu indicaţie dublă ±
şi ± sau N şi W, care ne dă posibilitatea de a schimba chiar în timpul procedurii polaritatea
electrozilor de la N (normal) la W (Wechsel = schimbat).

Fig. 16.Cablu cu clemă şi banană

16. Cablurile sînt nişte conductori de liţă

cu diametrul de 1—1.5 mm, izolaţi în cauciuc
sau masă plastică, de circa 1,5—2 m
lungime, care au la un capăt o banană ce face
contactul cu borna aparatului, iar la capătul
celălalt un sistem de racordare cu electrodul
(banană, clemă sau direct lipit de el) (Fig.
16).
Clemele de fixare a electrozilor sînt în formă de gură de crocodil şi au un şurub de
strîngere, cu care se fixează pe plăcile de plumb sau aluminiu.
Există şi cabluri bifurcate. Ele se folosesc atunci cînd trebuie să aplicăm concomitent 2
electrozi de acelaşi semn pe părţi simetrice ale corpului, ca: ochi, urechi, membre superi-
oare sau inferioare etc.
17. Distribuitorul de curent este o
piesă separată sau direct montată la
pantostatele pentru băile 4-celulare
(fig. 17). Cu ajutorul lor se dirijează
curentul şi sensul acestuia în cele 4
vane separate, avînd posibilitatea de a
distribui curentul electric în diverse
circuite sau de a schimba sensul curentului.

Fig. 17. Pantostat pentru băile 4 — celulare cu distribuitor de curent:

LA — mîna dreapta + sau – ; LB — piciorul stâng + sau – ; RB — piciorul drept +
sau – ; RA — mâna dreaptă + sau – .

Tot un distribuitor de curent există şi la baia Stanger, unde electrozii laterali de căi
buni pot să primească sarcini electrice de semne diferite sau pot să fie scoşi din funcţie
atunci cînd se cere acest lucru.
18. Electrozii sînt piese care se aplică direct pe tegument şi care pun bolnavul în
legătură cu energia electrică ce vine prin cablu de la pantostat.
Ei pot să fie flexibili sau rigizi. Cei flexibili sînt confecţionaţi din foaie de plumb de
0,3—0,5 mm, de forme şi dimensiuni diferite. Ei sînt maleabili şi se mulează exact pe
tegument după forma regiunii pe care se aplică, încît acelaşi electrod se poate utiliza pe
diferite părţi ale corpului. Forma lor poate să fie rotundă, ovală, dreptunghiulară, pătrată,
în formă de pelerină etc, formă care se taie cu foarfecă, după nevoie.
Dimensiunile lor variază de la cea a electrozilor rotunzi, care sînt de circa 20 cm2, pînă
la aceea a electrozilor mari de 600 cm2. Indiferent de formă şi mărime trebuie să avem
grijă ca la confecţionarea lor să rotunjim colţurile ascuţite.

Fig.18. Electrozi punctiformi auriculari

cu arc flexibil de fixare.

Există şi electrozi semiflexibili,

confecţionaţi din foi de aluminiu de circa
0,2—0,5 mm, care au ele la început forma şi
dimensiunile stabilite de fabrică. Ei se pot îndoi destul de uşor, aproape ca cei de plumb,
însă nu cu aceeaşi uşurinţă pot să fie readuşi la forma lor plană. Există electrozi speciali
pentru diverse regiuni, avînd forme şi dimensiuni aparte (frunte, ceafă, faţă. tălpi, lombe,
membre etc). Pentru a-şi păstra suprafaţa netedă, plăcile mari de 20 × 30 cm sînt montate
pe placaj.
Electrozii rigizi sînt confecţionaţi de obicei din
cupru (de grosimea de 1 —1,5 mm) şi sînt nichelaţi
sau cromaţi. Ei sînt de obicei electrozi speciali, cu o
suprafaţă de contact mică; astfel: rulou, electrozi
punctiformi şi cei rotunzi pentru ochi, urechi, nas sau
electrozi dreptunghiulari îndoiţi pentru degete sau
antebraţ (fig. 18).
Electrozii punctiformi şi rotunzi al căror
diametru este cuprins între 10 şi 40 mm au posibilitatea să fie înşurubaţi la nişte minere
sau la nişte sisteme de fixare cu arcuri sau cu pîrghii mobile de plastic.
19. Stratul hidrofil. Indiferent care ar fi forma, dimensiunea sau felul metalului din
care este confecţionat electrodul nu este permis ca acesta să ia contact direct cu
tegumentul, deoarece provoacă arsuri ; este absolut necesar ca electrodul să fie îmbrăcat
într-o ţesătură hidrofilă. Deci, între electrod şi tegument este obligatoriu să existe
totdeauna un strat de o grosime cît mai mare de material hidrofil. În unele cazuri vom
utiliza tifonul ca material hidrofil, în special pentru electrozii mici, punctiformi sau ro-
tunzi. Recomandăm ca el să fie pus în cel puţin 4—8 straturi. Un singur strat subţire de
tifon nu este recomandabil să fie utilizat pentru aplicarea pe electrozi. Pentru electrozi mai
mari vom întrebuinţa pînză, finet sau mai bine material pluşat (frotir) sau flanelă,
împăturite în 6—8 straturi.

Fig.19. Baie 4 – celulara.

Subliniem faptul că una dintre modalităţile de a evita arsurile este tocmai utilizarea
unui strat cît mai gros (10—20 mm) de material hidrofil. Acest lucru este realizat la ane-
xele aparaturii moderne, prin acoperirea electrozilor cu un strat de burete de plastic
microporos de 10—15 mm.
20. Fixarea electrozilor se face în general cu saci de nisip sau cu feşi de tifon (faşă cu
ţesătură elastică), cu benzi de cauciuc, sau cu sisteme de pîrghii cu articulaţii din plastic.
Toate aceste sisteme sînt bune; recomandăm ca mai practic, uşor de realizat şi cel mai
rapid de manevrat, sistemul benzilor elastice de cauciuc cu butoniere, aplicabile cu multă
uşurinţă pe toate părţile corpului.
VII. Accesorii. 21. Pentru băile parţiale 4-celulare se utilizează vane speciale din
faianţă, porţelan sau masă plastică, prevăzute cu cîte o despărţitură laterală, în care se pune
electrodul.
Există vane diferite ca formă şi dimensiune, pentru membrele superioare şi pentru cele
inferioare (fig. 19). Cele de mîini sînt aşezate pe nişte suporturi care permit mobilizarea
vanelor la poziţia corespunzătoare membrelor superioare.
Un taburet rotativ permite aşezarea bolnavului la înălţimea dorită.
Electrozii sînt din cărbune de retortă de formă dreptun ghiulară, groase de 10 mm.
Lungimea lor este de 200 mm pentru băile
de mîini şi 400 mm pentru cele de
picioare.

Fig.20. Baie generaă electrică

Stanger.

22. Baia generală electrică (Stanger)

(fig. 20) este o vană mare de lemn sau
material plastic izolator, cu dimensiunile interioare de 200 × 90 × 65 cm, prevăzută pe
pereţii laterali cu electrozi. Electrozii pentru baia generală sînt din cărbune de retortă şi au
dimensiuni mari, tapetînd toţi pereţii vanei. Ei sunt acoperiţi cu material dielectric, astfel
că bolnavul este izolat şi nu poate să-i atingă.
Instalaţia este prevăzută cu electrozi suplimentari mobili, care se pot introduce în vană,
atunci cînd dorim să facem tratamente numai pe anumite părţi ale corpului.
De cele mai multe ori, aceste băi sînt livrate de fabrică împreună cu generatorul de
curent şi cu distribuitorul constituind un singur bloc.

Nu este recomandabil să se încerce improvizarea unei băi galvanice într-o vană

obişnuită de fontă faianţată.

Fig. 21. Pantostat 560.

Efectele fizico-chimice ale

curentului electric continuu. Proprie-
tăţile fizico-chimice ale curentului
electric se studiază amănunţit în
capitolele de fizică, astiel că aici vom
tace numai o scurtă trecere a lor în
revistă. Vom încerca apoi să studiem
efectele pe care le produce curentul electric asupra organismului prin prisma proprie-
tăţilor lui biofizice şi biochimice.
Se cunosc următoarele efecte fizico-chimice ale curentului electric continuu:
1. Efectul termic constă în producerea de căldură, la trecerea, curentului electric printr-
un conductor care opune o oarecare rezistenţă. Acest fenomen este cunoscut sub
denumirea de efect Lenz - Joule. Energia electrică, care se transformă în energie calorică,
se măsoară în Joule şi este direct proporţională cu rezistenţa conductorului (R), cu pătratul
intensităţii (I) şi cu timpul (t).
Q (calorii) = R (ohmi)×I2 (amperi)×t (secunde) ×0,24.
Efectul luminos constă în faptul că un conductor cu o rezistenţă, supus curentului
electric într-un anumit mediu gazos sau în vid, produce lumină. Intensitatea luminii
depinde de intensitatea curentului, de compoziţia chimică a conductorului şi de rezistenţa
lui electrică.
Efectul termic, în practica de toate zilele este folosit pentru degajare de căldură, iar cel
luminos prin becurile electrice pentru iluminare.
2. Efectul termoelectronic constă în emitere de electroni la încălzirea unui filament
(catod) într-un spaţiu închis, în care este vid, atunci cînd în apropiere există un electrod
încărcat pozitiv (anod), care captează aceşti electroni. Acest efect stă la baza tuturor
lămpilor electronice. Fiind cunoscut nu-l vom mai discuta.
 3. Efectul magnetic, inducţia electromagnetică. Un curent electric continuu determină
în jurul conductorului prin care trece un cîmp magnetic, care deviază acul unei busole.
Valoarea cîmpului magnetic realizat de un curent electric care trece printr-un conductor
depinde de forma geometrică a circuitului, de distanţa punctului faţă de circuit şi de
intensitatea curentului.
Efectele magnetice ale curentului sînt strîns legate de inducţia electromagnetică,
fenomen pe care-l găsim la baza construcţiei electromotoarelor şi a diferitelor aparate
electrice de măsură şi terapie.
4. Electroliza. Efectele curentului electric asupra lichidelor sînt diferite, în funcţie de
compoziţia lor chimică. Lichide ca apa distilată nu reacţionează cu nimic la introducerea a
doi electrozi cuplaţi la o sursă de curent continuu. Dacă însă în această apă dizolvăm
substanţe cristaloide (acizi, baze sau săruri) vom constata că o parte din molecule se
disociază în atomi, care se încarcă cu electricitate, devenind ioni. Fenomenul poartă
numele de disociaţie electrolitică, iar lichidul devine clectrolit (de exemplu. ClNa = Cl – şi
Na+).
Fenomenul se explică prin faptul că atomul de sodiu pierde un electron, rămînînd
ionul de Na+, iar electronul pierdut este luat de clor, care devine ion negativ de Cl–.
Dacă în electrolit, în care s-a disociat ClNa, introducem 2 electrozi legaţi de o sursă de
curent electric, vom constata că ionii pozitivi de Na+ (cationii) se vor îndrepta spre catod
(pol negativ), iar anionii (Cl–) se vor îndrepta spre anod (pol pozitiv).
La nivelul electrozilor, fiecare din ionii amintiţi îşi pierd sarcinile electrice, devenind
radicali activi, se combina cu apa şi dau :
4Cl + 2H2O = 4HCl + O2 Na + H2O = NaOH
+H
Oxigenul produs se degajă în dreptul anodului, iar hidrogenul se captează la nivelul
catodului.
Fenomenul poartă numele de electroliză şi se conduce pe baza celor 2 legi ale lui
Faraday*.
În cazul cînd între electrozii din experienţa de mai sus introducem un perete poros,
semipermeabil. vom constata că schimburile se întîmplă în ambele sensuri, fenomen
explicabil prin osmoza electrică.
*1. Masa de substanţă M, depusă la electrozi este proporţională cu cantitatea de
electricitate Q, care străbate electrolitul, adică cu intensitatea curentului şi cu timpul (Q=It,
adică : M = K ; Q, în care K este un coeficient numit echivalent electrochimic al substanţei
care se depune.
2. Cantitatea de electricitate care depune un atom-gram de element cu valenţa n, este
de n ori mai mare decît cea care depune un atom-gram de element monovalent, adică: K =
C · A / n , unde C este un coeficient de proporţionalitate, A este greutatea atomică luată în
grame, K este cantitatea de electricitate, iar n este numărul valenţelor elementului
considerat.
 5. Electroforeza constă în efectul curentului electric asupra soluţiilor coloidale.
Particulele substanţei în stare coloidală atrag sarcini electrice pozitive sau negative, în
funcţie de natura substanţei. Dacă într-un vas cu perete poros despărţitor introducem o
soluţie coloidală, la închiderea circuitului constatăm după un timp o denivelare a supra-
feţelor lichidelor din cele 2 compartimente. S-a produs în acest caz o deplasare de
molecule prin peretele poros. Unele substanţe trec spre catod, altele spre anod. Acest
fenomen poartă denumirea de electroforeză. Deplasarea particulelor spre anod se numeşte
anaforeză, iar deplasarea lor spre catod este cataforeză. Fenomenul nu trebuie confundat
cu electroliza, moleculele rămînînd intacte în cazul electroforezei, aici neproducîndu-se
disocierea lor electrolitică.
Efectele biologice şi fiziologice ale curentului electric continuu. În funcţie de gradul
de conductibilitate electrică, corpurile se împart în bune conducătoare (de gradul I).
corpuri cu conductibilitate ceva mai slabă — electroliţii (de gradul al II-lea),
semiconductorii cu conductibilitate aparte şi cele rău conducătoare sau dielectrice.
Corpul omenesc este considerat un conducător de gradul al II-lea (electrolitic), ţinînd
seama de faptul că el conţine 70% apă din greutatea lui, în care sînt dizolvate numeroase
săruri, ceea ce constituie un mediu electrolitic foarte bun. Corpul omenesc însă nu este un
mediu omogen, care să permită trecerea uniformă a curentului electric. în virtutea
anumitor legi fizice, ci este un mediu heterogen, avînd nespus de multe elemente cu
conductibilităţi diferite. Krîlova şi Simanko au reuşit să determine diferite grade de
conductibilitate electrică în corpul omenesc. Ei au împărţit ţesuturile şi organele în
următoarele grade de conductibilitate:

Gradul I Foarte buni Sînge, limfă, lichidul cefalorahidian, corp

Gradul II- conducători
Buni conducători vitros
Glande sudoripare, muşchi, ţesuturi
lea
Gradul III- Răi conducători subcutanate, organe
Creierul, măduva internenervii periferici,
spinării,
lea
Gradul IV- Foarte răi glandele sebacee, oasele, stratul adipos
Părul şi epiderma
lea conducători subcutanat
Pînă acum nu avem încă date absolut sigure despre aceea ce se întîmplă în
microfiziologia celulară, atunci cînd celula este supusă la o diferenţă de potenţial.
Plecînd de la celulă şi ţesutul intercelular, care este mediul în care trăiesc celulele, din
punct de vedere electric trebuie să semnalăm existenţa unei diferenţe de potenţial la
nivelul membranelor celulare. Acest lucru este cunoscut sub numele de biocurenţi, care
pot să fie captaţi, amplificaţi şi înregistraţi la electromiograf, electrocardiograf,
electroretinograf, electroencefalograf etc.
Diferenţele de potenţial de la nivelul membranelor celulare determină buna
funcţionalitate, atît a membranelor (permea-bilitatea lor pentru diferiţi ioni), cît şi a întregii
celule (metabolismul intermediar, energetic etc. al ţesuturilor, organelor).
Unii autori sînt de părere că tocmai această diferenţă de potenţial biologic,
caracteristică tuturor vieţuitoarelor, determină buna funcţionalitate a întregului organism.
Dereglarea acestui echilibru electric condiţionează starea de funcţionare
necorespunzătoare a diverselor sisteme, aparate, organe.
 Studiul biocurenţilor constituie un capitol special al electrofiziologiei şi nu va fi expus
în cadrul electroterapiei.
Din punctul nostru de vedere interesează reacţia organismului la efectele curentului
electric şi studiul fiziologic al efectelor fizico-chimice produse în corp.
Am amintit că organismul este considerat un conducător de gradul al II-lea, deci
trecerea curentului va determina la nivelul lui o serie de schimbări şi anume: la nivelul
electrozilor, efecte polare, în restul corpului, efecte interpolare.
Efectele polare se rezumă la modificările survenite la locul de contact al tegumentului
cu electrodul. Ele depind în primul rînd de calitatea electrodului (forma, dimensiunea,
compoziţia chimică), de calităţile curentului (intensitatea, direcţia, sensul, densitatea şi
durata) şi de anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică,
capacitatea, conductibilitatea diverselor ţesuturi şi reactivitatea generală a corpului).
În caz de supradozare a curentului electric, efectele polare se traduc clinic prin
fenomenul de arsură.
Efectele interpolare sînt acelea care se produc în interiorul organismului, în regiunea
cuprinsă între cei doi electrozi. Ele sînt cele mai însemnate efecte şi constau în procese de
bioelectroliză, ionoforeză, electroosmoză, modificări de potenţial de membrană, modificări
de excitabilitate neuromusculară, efecte termice şi de inducţie electromagnetică,
modificări în compoziţia chimică a ţesuturilor.
Această delimitaie arbitrară (polar şi interpolar) este greu de determinat în practică,
atunci cînd se lucrează la limita fiziologică, deoarece efectele polare şi interpolare se
manifestă concomitent, efectul total al curentului este suma celor două efecte.
Din punct de vedere terapeutic contăm pe efectele interpolare, cele polare rezumîndu-
se în special în cazurile patologice, la arsuri.
Electroliza biologică este fenomenul de electroliză, care are loc în spaţii mici ale
corpului omenesc, limitîndu-se la deplasări de ioni în interiorul celulei şi în spaţiile
intercelulare. Efectul elcctrobiologic constă în deplasarea cationilor şi a ionilor de H + spre
catod şi deplasarea radicalilor metaloizi (anioni) şi a OH– spre anod. Ca fenomene se-
cundare iau naştere diverse reacţii chimice între ionii deveniţi atomi neutri. Prin deplasarea
cationilor pozitivi spre catod şi a anionilor spre anod se formează în apropierea
electrozilor, paralel cu suprafaţa lor de contact a tegumentelor o concentraţie de sarcini
electrice de semn contrar cu electrodul. Aceste sarcini constituie în ţesuturi un electrod
nou ,,virtual”, care va poseda la un moment dat o diferenţă de potenţial egală cu a
electrodului şi determină fenomenul de polarizare biologică asemănătoare cu polarizarea
elementelor voltaice.
Organismul nefiind o soluţie cristaloid omogenă şi avînd în compoziţia lui şi soluţii
coloidale vom regăsi în el fenomene de electroforeză (aneleetroforeză şi catelectroforeză)
de electroosmoză, ca şi cele amintite, de ionoforeză, adică deplasarea de ioni prin
membrane semipermeabile celulare. Modificarea permeabilităţii membranelor celulare
duce la rîndul ei la fenomene secundare chimice.
S-a observat că în prezenţa sarcinilor negative, permeabilitatea membranelor celulare
creşte, iar în prezenţa sarcinilor pozitive ea scade.
Efectul termic nu este uniform în toate ţesuturile, fiind mai puternic în cele care opun
o rezistenţă electrică mai mare la trecerea curentului. El este mai intens la nivelul
epidermei, a ţesutului celulogrăsos, la nivelul oaselor şi de-a lungul nervilor periferici
superficiali.
Efectele fiziologice. Modificările pe care le determină curentul continuu asupra
diverselor sisteme şi aparate se pot sistematiza astfel :
1. Tegumentul. Am amintit că primul strat al corpului este rău conducător de
electricitate. Nu trebuie să uităm însă că sîngele este un electrolit cu o conductibilitate
foarte bună şi că în tegument există o reţea vasculară foarte bogată, în care încap 30% din
cantitatea totală de sînge. De aici rezultă că la nivelul capilarelor şi venulelor tegumentare
vor avea loc modificări însemnate din punct de vedere electrolitic, electroosmotic,
ionoforetic, electroforetic etc. Acestea se vor completa mai ales cu modificări senzitive,
care apar în reţeaua bogată a plexurilor nervoase cu care este dotată pielea.
Modificările de la nivelul interstiţiilor aduc şi ele aportul lor pentru completarea
tabloului. în tegument au loc reacţii vasomotoare, caracterizate printr-o vasoconstricţie de
scurtă durată, urmată de o vasodilataţie şi o hiperemie activă, manifestată prin piele roşie-
roză. caldă, mai accentuată la catod. Ea persistă cîteva ore, interesînd, atît vasele super-
ficiale, cit şi pe cele profunde. Vasodilataţia determină o activare a circulaţiei, avînd un rol
trofic pentru ţesuturi.
Dacă procedura a fost generală, sub forma băilor 4-celulare sau mai ales a băii
Stanger, se va produce o vasodilataţie generalizată, care duce la o scădere a tensiunii
arteriale.
Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului electric continuu
o senzaţie de furnicătură, care creşte proporţional cu intensitatea curentului,
transformîndu-se în înţepătură fină, apoi chiar în senzaţie de arsură, iar dacă mai creştem
intensitatea apare senzaţia de durere.
După mai multe şedinţe se constată o modificare în sensul creşterii pragului
sensibilităţii tactile şi dureroase. Efectul acesta analgezic ce se produce este mai accentuat
la polul pozitiv, realizînd o hipoestezie sau uneori chiar o anestezie de scurtă durată.
Fenomenul are la bază modificarea excitabilităţii neuromusculare, care se numeşte
electrotonus, puţind să îmbrace aspectul de anelectrotonus sau catelectrotonus, în raport cu
polul la nivelul căruia ia naştere.
Curentul de intensitate mare provoacă arsuri. Acestea prezintă caractere diferite, în
funcţie de caracterul substanţei chimice care se formează la cei doi poli. La negativ apare o
arsură mare, cenuşie închisă, suplă, determinată de prezenţa hidroxi-dului de sodiu
(NaOH), iar la polul pozitiv o arsură de culoare brună închisă, provocată de acidul
clorhidric (HCl).
2. Sistemul nervos reacţionează puternic la acţiunea curentului electric. Unii autori
pretind că efectele asupra sistemului nervos central depind de sensul de circulaţie a curen-
tului în corp. Curenţii descendenţi, în care polul pozitiv este aplicat la cap şi cel negativ la
picioare, au efect sedativ, iar cei ascendenţi cu polaritate inversă au efecte stimulante, de
excitare.
Sistemul neurovegetativ reacţionează în mod inconstant la aplicarea curentului în
funcţie de polaritate, de locul de aplicare, de predominanţa tonusului vagal sau simpatic al
bolnavului.
Zona gulerului Scerbac (în regiunea cefei şi regiunea dorsală superioară) este regiunea
electivă pentru influenţarea sistemului nervos vegetativ.
Sistemul muscular şi nervii motori reacţionează împreună la excitaţiile curentului
electric.
Pentru excitaţia motoare avem nevoie de curent continuu întrerupt. Forma pantei de
creştere sau descreştere determină efecte diferite asupra musculaturii striate sau netede. Cu
cît panta de ascensiune a intensităţii este mai lentă, deci de durată mai lungă, cu atît
muşchiul sănătos nu va reacţiona prin contracţii ; în schimb, o creştere bruscă a intensităţii,
ca şi o scădere bruscă a ei, determină o contracţie musculară promptă.
Toleranţa la intensităţile mari depinde de panta de ascensiune a curentului. La o pantă
de ascensiune lentă ajungem să administrăm doze mari de curent, ţinînd seama de faptul că
administrarea curentului sub această formă determină „acomodarea" la intensităţi crescute,
fără ca să apară contracţia musculară.
În schimb, la creşteri şi descreşteri instantanee, cum este la impulsele rectangulare,
vom obţine contracţii musculare chiar la intensităţi mici.
3. Organele de simţ reacţionează specific faţă de curentul electric. Reacţiile vizuale
(fosfenele sau senzaţii luminoase) pot să aibă forma de puncte, bastonaşe, cercuri de
culoare galbenă sau alte culori. Reacţiile auditive de obicei nu apar nici la intensităţi mari.
Dacă apar se manifestă ca fluerături, şuerături, sunete de diferite tonalităţi. Reacţia
labirintică este ameţeala, iar reacţia gustativă este aceea de gust metalic astringent,
înţepător.
4. Aparatul cardiovascular. Am amintit că la locul de aplicare a electrodului apare o
vasodilataţie. în baia electrică generală apar efecte de vasodilataţie generală asemănătoare
celor din hidroterapie. Sîngele fiind un bun conducător de electricitate în corp, cantitatea
cea mai mare de curent va străbate corpul tocmai de-a lungul vaselor.
5. Tubul digestiv. Experienţele făcute arată o creştere a secreţiei gastrice la aplicarea
curentului electric.
Tehnica de aplicare a curentului galvanic. În tehnica de aplicare a procedurilor de
electroterapie trebuie să avem in vedere : 1) bolnavul şi regiunea de tratat ; 2) aplicarea
electrozilor şi legătura cu sursa ; 3) manevrarea aparatului.
1. Bolnavul va sta în poziţia cea mai relaxată şi mai comodă posibil, de obicei culcat
pe o canapea de lemn, cu o saltea de cauciuc îmbrăcată cu cearceaf curat. Folosim această
poziţie ori de cîte ori ne va permite situaţia, chiar şi atunci cînd facem ionizări pe suprafeţe
mici.
Pentru băile parţiale, bolnavul va sta pe un scaun special de lemn, izolat electric de
duşumea printr-o platformă de lemn. Pentru baia electrică generală, bolnavul este culcat în
vană specială. Pentru procedurile parţiale cu electrozi ficşi din plumb sau zinc este necesar
ca bolnavul să descopere părţile pe care se vor aplica electrozii. Trebuie evitat contactul
direct care ar putea să aibă loc între anumite părţi ale corpului şi calorifere, robinete de apă
sau alte conducte care au legătură cu pămîntul, pentru ca să nu dea posibilitate apariţiei
unei scurtcircuitări.
Bolnavilor care fac pentru prima dată tratament electric li se va explica de asistenţi că
procedura nu este periculoasă.
După aplicarea electrozilor acoperim bolnavul cu un cearceaf sau la nevoie cu o
pătură.
În tot timpul tratamentului, bolnavul va fi supravegheat şi întrebat de efectele
subiective ale procedurii.
După procedură, tegumentul hiperemiat al bolnavului se va şterge cu un prosop curat,
apoi se va pudra cu talc.
2. Electrozii vor fi aplicaţi totdeauna, fie numai prin intermediul unui strat hidrofil
îmbibat cu apă, despre care s-a vorbit (tifon, pînză, flanelă, frotir de 1 —1,5 cm grosime
sau de preferinţă burete gros de 2 cm), fie prin intermediul apei în cazul băilor electrice.
Preferăm buretele de cauciuc poros, deoarece se adaptează mult mai bine pe
neregularităţile tegumentului şi este mult mai igienic, putîndu-se spăla cu uşurinţă.
Nu se va aplica niciodată electrodul de metal sau de cărbune direct pe tegument sau
mucoase :
a) Electrozii solizi, confecţionaţi din foaie de plumb, trebuie să fie foarte bine neteziţi,
ca să nu prezinte neregularităţi pe suprafeţele lor, să nu aibă fisuri pe margini la locul în
care se aplică clema şi să nu aibă nici un colţ ascuţit. Pentru a remedia aceste
inconveniente se taie cu foarfecă marginea an-fractuoasă (cu fisuri) a electrodului iar
suprafaţa se netezeşte cu ruloul metalic pe o masă netedă.
Mărimea electrozilor se va alege în funcţie de regiunea pe care se aplică şi de efectele
de polaritate pe care le urmărim (pozitive sau negative).
Există electrozi utilizaţi numai în cazuri speciale pentru anumite aplicaţii, ca pentru
ochi (fig. 22), urechi, hemifaţă (Bergonier) (fig. 23), ceafă şi dorsal superior (Scerbac),
tălpi, palme, restul fiind foi dreptunghiulare de dimensiuni diferite, de la 50 cm2 la circa
.600 cm-. Vom alege forma şi dimensiunea în funcţie de locul unde se vor aplica.
La o galvanizare putem să aplicăm 2 electrozi egali sau unul mai mare şi altul mai
mic. Este important acest lucru, deoarece între electrozi egali puşi faţă în faţă. transversal
pe o regiune oarecare a corpului (trunchi, coapsă etc), apare un cîmp de acţiune electro-
 Fig. 22 . Electrodul special pentru ochi. Fig.
23 . Hemimasca Bergonier
magnetic, ale cărui linii de forţă vor fi paralele, cu densitatea egală pe toată aria
electrozilor. În acest caz acţionează ambii electrozi la fel, metoda fiind denumită bipolară.
Dacă electrozii nu sînt egali, densitatea liniilor de forţă va fi mai mare în apropierea
electrodului mic, care devine electrodul activ; cel mare rămîne indiferent.
Pe acest principiu se bazează aplicarea dirijată a electrodului mic pe zonele pe care
vrem să le influenţăm, fie cu polul pozitiv, fie cu cel negativ, ştiind că există diferenţe
între efectele celor doi poli. Această metodă este mai frecvent utilizată.
Alegerea stratului hidrofil se face în funcţie de dimensiunea electrodului. El va trebui
să depăşească cu cel puţin 1—2 cm marginile electrodului.
Kowarschik dă următoarele dimensiuni de pînză hidrofilă necesară pentru diverşi
electrozi:
Pentru un electrod 6×8 cm este nevoie de o pînză de 26×42 cm.
Pentru un electrod 8×10 cm este nevoie de o pînză de 34×50 cm.
Pentru un electrod 12×17 cm este nevoie de o pînză de 44×66 cm.
Pentru un electrod 14×22 cm este nevoie de o pînză de 54×74 cm.
Bineînţeles că în practica de toate zilele, aceste cifre pot să fie rotunjite fiecare cu
cîţiva cm în plus: 30×45, 40×50, 50×70, 60×80. Deşi dimensiunile par să fie cam mari,
totuşi împăturite în cel puţin 4—6 straturi realizează o suprafaţă

Fig.23. Banda elastică de cauciuc cu

butoniera pentru fixarea electrozilor.

corespunzătoare cu a electrodului respectiv şi o grosime de circa 1,5—2 cm.

 Acest material hidrofil (şerveţele sau prosoape pluşate) se înmoaie în apă călduţă, se
stoarce suficient, ca să nu se mai scurgă apă din el şi se aplică pe regiunea solicitată, întins,
în aşa fel ca să nu facă cute. Deasupra se pune electrodul de plumb, care se acoperă cu o
pînză cauciucată izolatoare, care va depăşi suprafaţa stratului hidrofil. Se fixează apoi cu
una din metodele amintite (faşă elastică, bandă de cauciuc sau sac de nisip) (fig. 24).
Preferăm fixarea cu benzile de cauciuc cu butonieră. Vom verifica să nu existe nici un
contact direct între piele şi clemele cu care este fixat cablul de electrod. Pentru siguranţă,
în cazurile în care clemele au o dimensiune prea mare şi comprimă tegumentul sau acolo
unde părţi grele ale corpului (fese, trunchi), în poziţie clinostatică, apasă puternic asupra
clemei situată sub corp, intercalăm ca strat izolator o bucăţică de cauciuc sau pînză
cauciucată.
Materialul hidrofil va fi spălat cu apă caldă după fiecare întrebuinţare, iar la 2—3 zile
va fi sterilizat prin fierbere. Cauciucul microporos va fi bine spălat, cu apă caldă şi săpun,,
după fiecare bolnav.
După aplicarea electrozilor facem legătura lor cu aparatul prin intermediul cablurilor,
ale căror banane le introducem în bornele aparatului în dreptul notaţiei G (galvanic) la
semnul ( + ) şi (–).
b) În cazul băilor electrice 4-celulare, mediul mijlocitor între tegument şi electrodul
de cărbune este apa. Vom introduce cu un furtun apă de 34—38° în cele 4 vase (celule) ale
băii. Se prescrie ca apa să fie la temperatura corpului sau ceva mai ridicată, deoarece apa
rece accentuează senzaţia neplăcută dată de trecerea curentului; în apa caldă, senzaţia
aceasta este mai slabă; din această cauză se indică temperatura de 37—38° atunci cînd
dorim să lucrăm cu intensităţi mari.
Afară de aplicarea 4-celulară putem să facem aplicaţii 3-celulare, bicelulare sau
unicelulare. În cazul din urmă este nevoie să aplicăm un electrod de plumb pe o regiune
oarecare a corpului (de obicei un electrod mare pe regiunea dorsală, lombară, sacrată sau
pe abdomen).
Mărimea suprafeţelor de contact a tegumentului cu apa poate să fie variată, prin
cantitatea ele apă din vase. Dacă dorim să avem un pol mai activ reducem la minimum
cantitatea de apă din vana membrului asupra căruia vrem să acţionăm.
Sensul curentului poate să fie de multe feluri, în funcţie de următoarele racorduri :
— membrele superioare la acelaşi semn, membrele inferioare la semn contrar
:
— membrele drepte la acelaşi semn, membrele stîngi la semn contrar ;
— 3 membre la acelaşi semn, 1 membru la semnul contrar ;
— 2 membre la acelaşi semn, 1 membru ia semn contrar ;
— 1 membru pozitiv, alt membru negativ.
Aceste aplicaţii de bază ale băilor 4-celulare, 3-celulare sau bicelulare totalizează un
număr de 24 variante derivate prin diferitele lor combinaţii posibile. Ele ne ajută foarte
mult la alegerea celei mai eficace variante în tratament.
Dacă sensul curentului este craniocaudal, adică polul pozitiv la membrele superioare şi
cel negativ la cele inferioare, obţinem un curent descendent. în situaţia inversă, adică polul
pozitiv la picioare şi cel negativ la cap, obţinem un curent ascendent. Unii autori au
constatat că efectele acestor curenţi sînt diferite. Ele se pot rezuma astfel (Schnee) :
I. Curentul descendent: 1) activează aportul sanguin din circulaţia mică spre inimă: 2)
accelerează fluxul venos din plămîn şi extremităţile superioare: 3) creşte aportul sanguin
arterial spre organele abdominale şi membrele inferioare. Creşte tensiunea arterială.
II. Curentul ascendent: 1) activează circulaţia de întoarcere venoasă dinspre
extremităţile inferioare şi din abdomen spre inimă: 2) creşte aportul de sînge arterial spre
plămîn şi extremităţile superioare ; 3) intensifică fluxul venos pulmonar.
Aceste acţiuni ale curenţilor ascendenţi şi descendenţi au un caracter general. În
practica de toate zilele ne vom orienta şi după felul de reactivitate a bolnavului.
Legăturile electrozilor cu pantostatul se fac prin cablurile care duc, fie întîi la
distribuitor (ca la modelele mai vechi), fie direct la bornele aparatului, în care este montat
şi distribuitorul.
Controlăm personal prezenţa curentului în apă, introducînd mîinile (+ şi –), apoi oprim
curentul de la aparat şi solicităm intrarea bolnavului în baie. Bolnavul se aşază pe scaun,
introduce întîi picioarele în vană, astfel ca apa să ajungă sub genunchi, apoi membrele
superioare, apa ajungînd pînă la jumătatea braţului. Se va indica bolnavului să stea liniştit.
Încercarea de a scoate vreun membru din apă duce la producerea unui şoc electric.
c) Baia electrică generală se face în instalaţia specială denumită baie Stanger. Se
umple vana cu apă la 36—37° sau, dacă dorim să lucrăm cu intensităţi mari, la 38—39°.
Posibilităţile de dirijare ale curentului sînt multiple, deoarece în pereţii vanei avem
electrozi ficşi, care pot să primească semne diferite sau pot să fie scoşi din funcţie. Există
şi electrozi mobili, care se pot aplica între membrele inferioare sau între membrele
superioare şi corp, oferind posibilitatea de a acţiona ca într-o baie parţială.
Sensul curentului poate să fie dirijat descendent, ascendent, transversal sau în
diagonală. Efectele curenţilor ascendenţi şi descendenţi au fost descrise la băile parţiale şi
în mare parte par să fie valabile şi aici.
Intensitatea cu care se lucrează este mare, ajungînd să înregistrăm la miliampermetru
pînă la 1000—1200 mA. Se pare că din cantitatea mare de curent, numai circa 1/3 trece
prin corp, restul străbate numai apa.
După pregătirea băii controlăm, prin introducerea mîinii în baie. prezenţa curentului
electric, apoi oprim aparatul şi solicităm pe bolnav să intre în baie.
Pentru o mai mare eficacitate putem să adăugăm băii diverse ingrediente ca plante
medicinale sau diverse produse farmaceutice.
Acţiunea acestor băi se bazează pe efectul termomecanic al apei, pe cel electric al
curentului, care trece prin apă şi corp, şi pe cel chimic al ingredientelor farmacologice
adăugate.
 3. Manevrarea pantostatului. Indiferent de tipul pantostatului, pe care-l avem în faţă,
va trebui să procedăm în felul următor:
a) controlăm ca schimbătorul de tensiune (3) să fie la cifra care indică tensiunea de la
reţea;
b) controlăm ca toate butoanele potenţiometrelor (8, 8G, 8F, 8C, 8E), comutatoarelor
(9, 10) şi întrerupătorul (5) să fie puse la zero;
c) controlăm legătura cu pămîntul (2) (separat sau prin priză);
d) controlăm ca legăturile dintre bolnav şi bornele (16, 17) aparatului să fie corect
făcute :
e) introducem ştecărul cordonului dc alimentare în priză (1);
f) închidem circuitul cu întrerupătorul principal (5) al aparatului şi aşteptăm circa 30
de secunde (la pantostatele cu lămpi). Constatăm aprinderea lămpii de semnalizare gene-
rală (13);
g) la pantostatele cu motor trebuie trasă tija motorului la maximum, pentru a da o
turaţie corespunzătoare electromotorului;
h) tragem lent, progresiv tija G a potensiometrului liniar (8G) la pantostatele cu motor
şi urmărim miliarnpermetrul (11), care este pus pe scala cea mai mică prin comutatorul 12.
La pantostatele cu lămpi răsucim cu prudenţă butonul potenţiometrului (G) în sensul
acelor ceasornicului. La unele aparate vom auzi o pocnitură scurtă, care este sunetul
întrerupătorului şi concomitent se aprinde o lampă de semnalizare. Urmărim pe
miliampermetru (11) creşterea intensităţii;
i) luăm legătura cu bolnavul, întrebîndu-l de senzaţia pe care o are. Vom creşte
intensitatea progresiv, lent, pînă la miliamperajul indicat de prescripţia medicală. Uneori,
însă, aceste intensităţi nu sînt suportate de bolnav, pentru care
motiv ne vom orienta după sensibilitatea individuală;
j) după ce am stabilit intensitatea punem ceasul semnalizator, cu scopul determinării
duratei precise a tratamentului prescris.
După scurgerea timpului indicat vom proceda cu multă atenţie. În primul rînd, la
readucerea potenţialului la 0.
Reducerea intensităţii trebuie să fie făcută lent, deoarece o manevrare bruscă a
potenţiometrului este în măsură să determine în corpul bolnavului un şcc electric, care
influenţează nefavorabil procedura.
După readucerea lentă a potenţiometrului la 0 (zero) vom întrerupe circuitul general al
aparatului şi apoi procedăm la desfacerea electrozilor de pe tegumentul bolnavului.
Ştergem tegumentul cu un prosop şi pudrăm zona tratată cu talc.
În cazul băilor 4-celulare, după readucerea la zero a potenţiometrului, bolnavul este
invitat să-şi scoată membrele din vane, le ştergem cu un cearceaf şi lăsăm bolnavul să se
odihnească pe o canapea circa 10—15 minute. După baia generală Stanger, bolnavul se
odihneşte 15—20 de minute.
 Tehnica specială de aplicare după regiuni. Felul în care se fixează electrozii şi
stratul hidrofil pe tegument este comun pentru toate regiunile şi a fost expus la capitolul
corespunzător, încercăm să sistematizăm întreaga tehnică specială de aplicare sub forma
unor tabele sinoptice, în care să fie arătate posibilităţile de aplicare pe cele 5 regiuni ale
corpului: cap, gît, trunchi, perineu, membre.
Aceste tabele cuprind: denumirea procedurii aşa cum apare ea în prescripţia medicilor,
locul de aplicare şi dimensiunile electrozilor în cm2, separat pentru anod şi catod,
intensitatea curentului electric utilizat, exprimat în mA, şi durata procedurii, precum şi
diverse observaţii.
Tabelele sînt valabile în general atît timp cît medicul nu prescrie o aplicare specială de
galvanizare. În legătură cu semnul electrozilor s-a dat indicaţia locului unde se aplică
anodul şi catodul, în legătură cu modul cel mai frecvent utilizat, dar există foarte multe
cazuri în care polii pot să fie schimbaţi. Această inversare a polilor depinde, în cazul
ionizărilor, şi de medicamentul pe care-l utilizăm. Specificăm acest lucru de ia început,
ţinînd seama de faptul că în practica curentă nu se foloseşte frecvent o simplă galvanizare,
ci, de obicei, se preferă aplicarea unor medicamente pe stratul hidrofil, ca să fie introduse
în tegument cu ajutorul curentului galvanic (ionoterapie).
Totuşi nu trebuie să se uite că pentru urmărirea efectelor analgezice vom folosi
următoarele reguli generale: anodul (+) cu suprafaţă mai mică va deveni electrodul activ;
electrodul indiferent va avea o suprafaţă mai mare, va fi legat la polul negativ şi, pe cît
posibil, va fi situat distal de anod, pentru obţinerea unui curent descendent sedativ.
În cazurile în care solicităm efecte de stimulare vom aplica electrozii în aşa fel ca să
obţinem un curent ascendent.
A. Galvanizarea capului se efectuează în foarte multe afecţiuni ale diverselor organe
situate la extremitatea cefalică.
Tehnicile utilizate pentru galvanizarea capului folosesc părţile nepăroase ale
tegumentului, ca loc de aplicare. Suprafeţele netede şi fără păr sînt destul de limitate la
extremitatea cefalică, din care cauză avem numai unele locuri precise pe care putem aplica
electrozii de dimensiuni reduse. Acestea sînt : fruntea, regiunile occipitală, temporală,
maxiliară şi orbitară.
În unele proceduri aplicăm ambii electrozi la cap, iar în altele numai electrodul activ
este pus pe tegumentul capului, electrodul negativ fiind aşezat pe o altă regiune a corpului,
la distanţă mai mică sau mai mare (fig. 25).
 Fig. 25. Galvanizare frontooccipitală (fixarea Fig.
26. Galvanizare transorbitooccipitală.
se face cu o bandă de cauciuc).
Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc sau cu feşi elastice (vezi
tabelul 1, cu tehnica de aplicare a galvanizărilor pe regiunea capului).
Trebuie să dozăm cu mare grijă intensitatea curentului, în special la aplicaţiile
transorbitare (fig. 26). Semnalăm şi valorile intensităţilor pentru galvanizări şi ionizări
transorbitare (tabelul II).
B. Gîtul este regiunea corpului prin care se fac toate legăturile nervoase, vasculare etc.
ale extremităţii cefalice cu restul corpului, deci constituie zona în care putem influenţa
bine aceste elemente.
Galvanizarea şi ionogalvanizarea regiunii gîtului este des folosită în procesele
dureroase cu etiologie reumatică sau de altă natură, care interesează ţesutul celular
subcutanat (celu-litele), grupele musculare ale regiunii cervicale şi cervicodor-sale
(mialgii, miozite), precum şi în afecţiunile nervoase (nevralgii şi nevrite), care apar
independente sau coexistente cu procese artrozice ale coloanei cervicale.
Nevralgiile şi nevritele plexului cervicobrahial nu sînt strict localizate numai în
regiunea cervicală, ci ele interesează toată zona senzitivă a rădăcinii nervoase afectate de
la nivelul umărului şi membrului superior.

Tehnica de aplicare a galvanizărilor in

regiunea capului Tabelul 1
Nr. Denumirea Un electrod: locul de Un electrod: locul de Intensitatea Durata
crt. precedurii aplicare şi suprafaţa în aplicare şi suprafaţa în în mA în
1 Transversal Frunte 40–50
cm2 cm Occipitalcm2
40–50 1–6 2–10
minute
anteroposterior
2 Transversal
(Frontooccipital) Temporal 20 Temporal 20 2–4 3–6
laterolateral Lombosacrat 150–
3 Frontosacrat
(temporotemporal) Frunte 50 5–15 8–15
200
4 Transorbitooccipital Ochi, bifurcat Occipital 40–50 0,1–1 2–10
5 Transorbitomedular Ochi. bifurcat Dorsal 100–200 0,l–5 5–15
 6 Auriculare Urechi, bifurcat Frunte, ceafă sau 0,5–3 5–10
Pe hemifaţă cu stern 50–100
7 Electrod special Dorsal 100–200 3–10 10–20
masca Bergonier
8 Preauricular Preauricular 20–40 Dorsal 200 1–10 10–20
9 Endonazal Electrod special în Occipital 50 0,1–2 3–5
nas
Electrod pahar pe
10 Oculare Occipital 50 0,1–1 2–10
ochiul afectat
53
Tiroida, laringele, traheea, ganglionii submaxilari, sinusul carotidian, lanţul
ganglionilor simpatici, sînt elemente care se pot aborda prin curent electric atunci cînd este
nevoie să tratăm direct diverse procese patologice ale lor sau să influenţăm reflex la dis-
tanţă funcţionarea diferitelor organe.

Numărul Intensitatea Durata În scopul acesta întrebuinţăm electrozi mici,

şedinţei (mA) (minute) punctiformi sau rotunzi, aplicaţi exact pe zona
1 0,5 5 limitată pe care vrem să o influenţăm.
2 0,6 6 În majoritatea cazurilor, activ (cel mic) este
3 0,8 6 aplicat pe regiunea gîtului, iar electrodul al doilea
este pus la distanţă. La stabilirea locului pe care se
4 1 6
aplică al 2-lea electrod ţinem seama de traiectul
5,6,7 1 7 nervilor sau al vaselor, alegînd o zonă distală pe
8,9 1,5 7 traiectul corespunzător (plex cervicobrahial. nerv
10,11,12 1,5 8 frenic etc).
13,14,15 1,5 9 Deoarece galvanizările regiunii anterioare şi
16,17 1,5 10 laterale ale gîtului dau reacţii prompte şi uneori
18,19,20 2 10 puternice prin influenţa sinusului carotidian, a
ganglionului stelat (simpatic mferior). asistentul
trebuie să fie prezent în tot timpul procedurii şi să supravegheze îndeaproape bolnavul.
Pulsul, respiraţia şi tensiunea arterială trebuie urmărite şi chiar înregistrate, spre a se putea
observa reacţia bolnavului (tahicardie-bradicardie, hipo- sau hipertensiune etc).
La bolnavii labili neurovegetativi este bine să efectuăm înainte de procedură cîteva
probe funcţionale pentru determinarea reactivităţii neurovegetative (simpaticotonie,
vagotonie etc). Mărimea, modul de aplicare a electrozilor şi dozarea se pot vedea în tabelul
III.
C. Trunchiul prezintă cele mai întinse suprafeţe netede pe care pot să fie aşezaţi
electrozi mari, din care cauză, în majoritatea cazurilor, electrozii indiferenţi de 400—500
cm- se aplică pe trunchi.
Electrozii se pot aplica transversal şi anume: asupra toracelui; antero-posterior (dorso-
sternal) sau latero-lateral; asupra abdomenului: lombo-abdominal, lombo-precordial,
dorso-pelvian etc.
Deşi suprafeţele cutanate permit aplicarea ambilor electrozi mari vom folosi şi în
aceste cazuri un electrod ceva mai mic, care este cel activ, pe care-l aşezăm pe locul în
care dorim să obţinem efectul maxim.
Procedurile transversale pe torace sau pe abdomen se fac cu electrozi de 200- 400
cm2, intensitatea curentului putînd să fie de circa 8—12 mA.
Aplicarea gulerului galvanic Scerbac este procedura în care, folosind un electrod în
formă de pelerină care acoperă regiunea cervicală inferioară şi legiunea dorsală superioară,
influenţăm favorabil sistemul nervos vegetativ.
Electrodul inactiv de 500 cm2, de formă dreptunghiulară, se aşază pe regiunea dorsală-
inferioară sau mai bine pelombe. Tehnica de aplicare se poate vedea în tabelul IV.
D. Membrul superior. Multe din afecţiunile centurii scapulare şi membrului superior
pot să fie tratate prin galvanizări şi ionizări. în raport cu localizarea proceselor patologice
şi de

Fig. 27. Galvanizare Fig. 28.

Galvanizare longitudinală a
transversala a umărului. braţului.
faza lor de evoluţie, procedăm la felul de aplicare a curentului continuu.
În sindroamele de umăr dureros utilizăm o aplicare transversală cu doi electrozi egali,
unul anterior, altul posterior, (fig. 27), intensitatea curentului va fi mică, durata maximă
15—20 de minute. Această procedură este preferată faţă de oricare alta, mai ales în P.S.H.,
unde se poate aplica şi în faza acută.
Tehnica de aplicare a galvanizărilor în
regiunea gîtuluiTabelul 3
Un electrod: Un electrod:
locul de locul de Inten- Durata
Nr. Denumirea
aplicare şi aplicare şi sitatea în Observaţii
crt. galvanizării
suprafaţa în suprafaţa în în mA minute
cm2 cm2
 1 Laterolateral LaterocervicalLaterocervical 5–8 8–10
2 Cervico-palmar 50
Ceafă 100 50
Palme bilateral 8–15 10–40
3 Pe sinusulPunctiform pe sau vană (e)
Cervicodorsal 1–2 2–3 Se controlează
carotidian sinus 4 100
4 Tiroidă Pe tiroidă 10– 100
Cervicodorsal 2–15 6–10 pulsul în timpul
Unii dau pînă la
20 100 procedurii
5 Cervicosacrat Ceafă 100 Sacrat sau 8–12 10–15 20 de minute
6 Cervicosternal Ceafă 50–100 fesier 200 200– 5–10 20–30
Presternal
7 Longitudinal pe Ceafă 100 400
Faţa internă 5–15 10–15
8 Ganglion stelat Punctiform 3— braţ
plexul 100100
Dorsal 0,5–2 1–3
cervicobrahial 4 cm2 pe
ganglionul Tehnica de aplicare a curentului galvanic la
trunchi Tabelul 4 stelat
Un electrod: Un electrod:
Inten- Durata
Nr. Denumirea locul de locul de
sitatea în Observaţii
crt. galvanizării aplicare şi aplicare şi
în mA minute
suprafaţa în cm2 suprafaţa în cm2
Transversal
Dorsal electrod
torace pentru
longitudi-nal pe Presternal 200–
1 coloana 8–12 10–12
coloană 5×30 300
vertebrală
cm
dorsală
Electrod special
în formă de
Gulerul
2 pelerină pe Lombar 500 8–15 15–20
Scerbak
ceafă – dorsal
superior 300
3 Precordial Precordial 100 Dorsal 300 1–5 10–15
Dorsal inferior
4 Transabdominal Abdomen 200 10–20 10–30
500
Abdominal Pe suprafaţa Pe suprafaţa
5 8–15 10–20
paraumbilical abdominală 200 abdominală 200
6 Lomboplantar Lombar 500 Plantar 100 8–10 10–40
Transversal
abdomen pentru Lombosacrat
7 Abdominal 400 10–20 10–30
coloana electrod 7×45
lombosacrată
Simfiza Pentru vezica
8 Sacropubiene Sacru 300–400 5–15 10–20
pubiană 100 urinară

Aplicarea unui electrod pe umăr se poate face în cazurile în care dorim să facem o
galvanizare longitudinală de-a lungul traiectoriei unui vas sau nerv (fig. 28). În cazul
acesta, electrodul al doilea va fi pus pe antebraţ (fig. 29), palmă sau vom utiliza o vană de
mîini (fig. 30).
În leziunile localizate la nivelul antebraţului, cotului, braţului facem galvanizări
transversale ale acestor regiuni, apli-cînd cei doi electrozi paralel pe două feţe opuse ale
regiunii.
Prin introducerea ambelor mîini în două vane ale băilor celulare, curentul va trece de-a
lungul membrelor superioare, interesînd şi regiunea cuprinsă între cei doi umeri. în cazul
în care dorim ca sensul curentului să fie acelaşi în ambele braţe vom intercala un electrod
pe regiunea cervico-dorsală, pe care-l legăm la un pol, iar cele două vane se leagă la polul
celălalt printr-un cablu bifurcat (tabelul V).

Fig. 29. Galvanizare longitudinală Fig. 30. Galvanizare

longitudinală
ceafă – antebraţ. antebraţ
E. Membrul inferior. Orientîndu-ne după numeroasele indicaţii ale galvanizărilor în
afecţiunile aparatului locomotor al membrelor inferioare ne putem da uşor seama de
importanţa mare pe care o prezintă acest fel de tratament în ameliorarea şi chiar vindecarea
acestor procese. Nevralgiile, nevritele, mialgiile, artralgiile, ca şi parezele şi paraliziile
constituie pe scurt domeniul vast al aplicării galvanoionizărilor membrelor inferioare.

Tehnica de aplicare a galvanizărilor asupra

membrului superior Tabelul 5

Nr. Denumirea Un electrod: locul Un electrod: locul Intensitatea Durata

 crt. galvanizării de aplicare şi de aplicare şi în mA în
suprafaţa în cm2 suprafaţa în cm2 minute
1 Transversal umăr Anterior 150 Posterior 150 8–10 10–20
Faţa externă a Faţa internă a
Transversal
2 membrului superior membrului superior 10–12 8–15
întregul membru
5×45 5×45
Transversal pe
– Faţa internă 50 Faţa externă 50
braţ 4–6 10–20
Faţa internă 50 Faţa externă 50
3 – cot 4–6 8–15
Faţa internă 50 Faţa externă 50
– antebraţ Faţa palmară 50 4–6 10–15
Faţa dorsală 50
– palmă 4–6 10

Băi 2–3–4– În vane pentru În vane de mîini,

4 10–25 15–20
celulare mîini picioare
Longitudinale
umăr-mînă Umăr 50 Palmă sau antebraţ
5 (antebraţ) Umăr 200 Vană de mînă 8–10 10–15
umăr-baie 10–20 10–15
celulară
Longitudinal
cervicodorsopal Una vană celulară
6 Cervicodorsal 400 10–15 10–15
mar Două vane celulare
15–25 10–40
în băi celulare

Procedurile folosite sînt

locale, regionale, băile 4-celulare
sau băile generale Stanger.
Electrozii utilizaţi pot să aibă su-
prafeţe destul de mari, deci şi
intensităţile folosite vor fi ceva

Fig. 31. Galvanizare transversala a întregului membru inferior.

mai mari decît cele de la membrele superioare, în medie de 10—15 mA. În anumite cazuri,
unde suprafaţa electrozilor ajunge pînă la 700 cm2, ca în cazul ionizărilor transversale ale
întregului membru inferior (sciatică), intensitatea este de 50—60 mA, pentru unii autori
chiar 120 mA (fig. 31).
 Fig. 32. Galvanizare Fig. 32. Galvanizare trans-
transversală a genunchiului. versala a gleznei.
Galvanizările transversale pe coapsă, genunchi (fig. 32), glezne (fig. 33) se fac prin
aplicarea a doi electrozi egali, de circa 80 -120 cm2, aşezaţi paralel, pe feţele laterale sau
antero-posterioare ale regiunii de tratat. Procedura poate să fie efectuată şi în baia Stanger
prin folosirea electrozilor suplimentari mobili.
Galvanizările longitudinale ale membrului inferior se fac prin aplicarea unui electrod
lombosacrat, af doilea fiind pe gambă, gleznă, dosul labei piciorului-sau tălpă.
În unele cazuri, ea poate să fie combinată cu băile 2-celulare la membrele inferioare.
Cordonul Scerbac este o procedură în care un electrod de 75×75 cm este aşezat pe
regiunea sacrolombară şi merge de-a lungul crestelor iliace, în formă de cordon, iar doi
electrozi de 14×22 cm sînt aşezaţi pe feţele anterioare ale coapselor.
Intensitatea utilizată este de 10—30 mA, durata fiind de 10—30 de minute.
O variantă a cordonului Scerbac o constituie metoda chiloţilor galvanici, în care
cordonul este înlocuit cu un electrod activ, reprezentat de o placă de 14×22 cm, aşezată pe
regiunea lombosacrată (tabelul VI).
F. Unii autori recomandă şi ionizări perineale, vaginale, rectale, bucale, nazale sau
chiar ureterale, care însă nu au reuşit să intre în practica curentă de toate zilele. Ele au
numai o importanţă teoretică şi experimentală.
Indicaţiile şi contraindicaţiile galvanoterapiei. Galvanizarea este una dintre
procedurile cele mai des utilizate în elec-troterapie, care are un cîmp foarte larg de
aplicare.
Efectele analgezice, sedative, vasomotoare, trofice sau cele stimulante şi de creştere a
excitabilităţii musculare determină întrebuinţarea ei în foarte multe afecţiuni. De impor-
tanţă capitală este faptul că putem utiliza galvanizarea în oricare stadiu al bolii, spre
deosebire de alte proceduri electroterapeutice şi mai ales hidroterapeutice.
Indicaţii. I. Afecţiunile sistemului nervos. Nevralgiile şi nevritele periferice ale
extremităţilor, plexagiile brahiale, sciaticele, ca şi radiculitele care însoţesc afecţiunile
inflamatoare sau degenerative ale coloanei vertebrale, răspund favorabil la curentul
continuu.
a) În nevralgia sciatică aplicăm galvanizările longitudinale lomboplantare, lombo uni-
sau bicelulare, cordonul Scerbac sau galvanizarea transversală pe sciatic. Dacă durerile
sînt numai pînă la coapsă sau gambă aplicăm un electrod lombar, iar celălalt pe faţa
posterioara a coapsei sau externă a gambei.
Băile 2, 3 sau 4-celulare, prin care realizăm o galvanizare longitudinală a membrului
bolnav, sînt de asemenea de mare utilitate în aceste cazuri.
Tehnica de aplicare a galvanizărilor
pe membrul inferiorTabelul 6
Un electrod:
Un electrod: locul Inten- Durata
Nr. Denumirea locul de aplicare
de aplicare şi sitatea în Observaţii
crt. galvanizării şi suprafaţa în
suprafaţa în cm2 în mA minute
cm2
Transversal Posterior 90×8 Anterior 90×8 50–60
1 10–20
întregul cm cm (120)
membru
Transversal pe
2 – Anterior 200 Posterior 200 8–15 10–15
braţ Anterior (lateral) Posterior 8–12 10–15
Longitudinal– 100
Lombosacrat (lateral) 100 5–10 8–12
3 Externun100
cot Intern
200 100
-300 Vană picior 3–8
8–12 8–15
10–40
4 Longitudinal–
lombounicelular Intern 100
Lombosacrat Vană
Extern
Coapsa două
100 10–15
15–20 10–40
10–20
antebraţ
pînă la coapsă 200 posterioară
picioare sau
Băi 2–3–4– În vane
5 sau gambă –
lombobicelular În vane picioare gamba
picioareexternă 10–20 10–20
6
celulare
palmă
Cordonul Cordon Bifurcat şi
pe 15–20 10–20
Scerbak sacrolombar mîini
coapsele
Lombosacrat Bifurcat pe feţe
7 Chiloţii Scerbak 75×15 cm anterioare 10–20 10–20
14×22 anterioare
coapse
b) În nevralgia plexului cervicobrahial putem să utilizăm cu bune rezultate
galvanizarea cervicopalmară, umăr anterior-mîriă sau timăr-baie unicelulară-mînă.
c) În nevralgiile intercostale aplicăm electrodul pozitiv pe coloana vertebrală, în
dreptul emergenţei nervului suferind, iar electrodul negativ se pune sau de-a lungul
nervului, sau pe marginea sternului de aceeaşi parte.
d) În nevralgia trigeminală se aplică de obicei o mască specială de faţă (Bergonier)
sau simplu, un electrod mic, rotund, activ, în regiunea preauriculară. De obicei se asociază
şi aconitina, novocaina etc.
e) Nevralgia dentară se tratează cu galvanizări simple, sau cu masca Bergonier legată
la polul pozitiv, Electrodul negativ indiferent, mult mai mare, se pune pe regiunea dorsală
sau pe torace. Unii autori recomandă utilizarea celor mai mari intensităţi suportate, pînă la
60—80 mA. Durata va fi de 20—30 de minute. La început, şedinţele vor fi zilnice, apoi la
2 zile. Se fac şi ionizări cu aconitină sau salicilat.
f) Nevralgia occipitală. Electrodul activ pozitiv se pune pe regiunea occipitală (zona
de emergenţă a nervului Arnold), celălalt pe frunte.
g) În nevralgia parestezică, nevralgia de femurocutanat, aplicăm cordonul Scerbac.
Pareze, paralizii. a) Paraliziile flaşte ale membrelor superioare şi inferioare, care se
instalează după poliomielite, nevrite toxice, infecţioase, reumatice sau posttraumatice, se
tratează prin galvanizări, punînd electrodul activ (cel negativ) pe muşchiul lezat.
Galvanizările se fac cervico-palmar, băi 2—, 3—, 4-celulare. la nevoie lombo-plantar.
b) Parezele faciale, hemiplegiile după accidente vasculare cerebrale pot să înceapă
tratamentul abia la 4—6 săptămînî după accident. în aceste cazuri aplicăm masca
Bergonier cu iodură de potasiu, legată îa polul negativ.
c) În pareza sfincterului anal aplicăm un electrod special negativ introdus în anus, iar
cel pozitiv de 200 cm2 se pune pe regiunea sacrală. Intensitatea folosită este de 2—20 mA,
iar durata procedurii de 10—20 de minute.
d) În pareza sfincterului detrusor al vezicii urinare se indică galvanizările sacro-
pubiene.
e) Paraliziile spastice vor fi tratate cu foarte mare prudenţă şi numai în mod selectiv,
pe grupele musculare. Electrodul activ este cel negativ, el se pune pe muşchi, iar cel
indiferent (pozitiv) pe coloană.
Organele de simţ. a) Hipoacuziile, vîjîielile în urechi din cadrul otosclerozelor pot fi
tratate cu electrozi speciali auriculari.
b) În afecţiunile oculare se fac mai ales ionizări.
4. Nevrozele astenice de suprasolicitare profită şi ele de efectul sedativ al curentului
galvanic descendent transcerebral, transcerebromedular, transorbitar, transorbitomedular,
ca şi de băile descendente 4-celulare.
b) În nevrozele vegetative se fac galvanizări pe sinusul carotidian sau pe zonele
laterocervicale. Gulerul galvanic Scerbac este una din prescripţiile specifice tulburărilor
neurovegetative.
II. Afecţiunile aparatului locomotor. 1. Mialgii-neuromialgii cu localizări
diferite. Electrodul pozitiv îl punem pe coloana vertebrală în dreptul segmentului
neuromuscular interesat, iar cel negativ pe zona musculară dureroasă. Există extrem de
multe modalităţi de aplicare a electrozilor. Amintim cîteva: cervico-palmar în vană,
cervico-sacrat fesier, dorso-pectoral, transabdo-minal-sacro-pubian, deltoid, braţ, antebraţ,
coapsă, gambă, băi 2–, 3–, 4-celulare. Cordonul Scerbac şi gulerul Scerbac.
2. Artrite, atroze cu diverse localizări mono- sau oligoarticulare. De obicei, pe
articulaţiile mari se fac galvanizări transversale (de exemplu, cot, genunchi, umeri,
glezne). Pentru articulaţiile mici ale membrelor superioare sau inferioare se fac băi parţiale
2–, 3–, 4-celulare. În spondiloze folosim galvanizări transcerebro-medulare, cervico-
sacrate, transversale pe torace cu polul activ mic dorsal, transabdominale cu electrodul mic
activ în regiunea lombară.
3. În tendinite, bursite, periartrite, epicondilite aplicăm pe locul dureros electrodul
mic, activ-pozitiv, iar electrodul indiferent la distanţă.
 4. În P.C.E. şi spondilită, galvanizarea este o indicaţie minoră, ea fiind numai
antálgica în doze mici şi cu prudenţă. Vom ţine seama de felul în care reacţionează
bolnavul.
5. Afecţiuni ortopedice. Traumatisme, entorse, edeme posttraumatice pot să fie tratate
cu galvanizări simple, dar mai ales cu ionizări cu calciu, novocaina etc.
III. Afecţiunile aparatului cardiovascular. a) Tulburările circulatoare periferice,
în care există şi o componenţă spastică, sînt bine influenţate prin galvanizări. În aceste
cazuri contăm pe efectul vasodilatator de lungă du iată al curentului continuu. Se fac de
obicei galvanizări longitudinale pe suprafeţe mari de contact cu tegumentul, cum ar fi băile
2—, 4-celulare.
Boala Raynaud, arterita obliterantă, acrocianoza, degerăturile beneficiază şi ele de
acest fel de tratament. Se pot face ionizări transversale, cu diverse medicamente
vasodilatatoare.
b) Flebitele în faza subacută şi cronică şi tromboflebitele cronice ale membrelor
inferioare profită de galvanizări longitudinale cu un electrod în vana pentru membrul
inferior şi un electrod lombar sau cu 2 electrozi pe traiectul vasului afectat. Se pot face şi
galvanizări transversale ale coapsei şi gambei.
c) Arteroscleroza generalizată şi în special cea cerebrală profită de galvanizări
transversale la cap cu intensitate de 1—2 mA şi durata de 5—10 minute. în ateroscleroza
generalizată putem să facem băi 4-celulare. În cefaleea vasomotoare facem galvanizări
transversale ale capului.
d) Boala hipertensivă în stadiul neurogen profită de băile 4-celulare şi de băile
generale Stanger, ca şi de galvanizări transorbitare, transcerebrale.
IV. Alte afecţiuni. Hipertiroidismul şi boala Basedow. Aici contăm pe efectele
sedative cerebrale ale sistemului nervos prin aplicaţii transcerebrale, transcerebro-
medulare, transorbitare, transorbito-medulare, aplicaţii pe tiroidă, sub formă de
galvanizare simplă sau ionizare, cu diverse medicamente.
Contraindicaţii. Contraindicaţii speciale pentru curentul galvanic nu există afară de
contra indicaţiile generale ale electroterapiei. Acestea sînt, în primul rînd, afecţiunile care
împiedică aplicarea electrozilor pe tegument ca de exemplu, afecţiunile supurativa de toate
felurile, stările alergice (urticarie), eczemă, tuberculoză şi neoplasmele cutanate.
Ionizările. Ionizarea este procedura prin care introducem, în organism, cu ajutorul
curentului electric, diferite substanţe medicamentoase cu acţiuni farmacologice.
În literatura medicală găsim multe sinonime pentru ionizări: ionoterapia,
galvanoionoterapia, ionoforeza, iontoforeza. electroionoterapia, dielectroliza etc. Pînă la
ora actuală încă nu s-a adoptat o singură denumire pentru această procedură.
La noi, în practica de toate zilele, s-a încetăţenit termenul de ionizare. Principiul
ionoterapiei se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor substanţe şi transportarea
anionilor (–) şi cationilor ( + ) spre electrozii de semn contrar încărcării lor electrice.
 Vom înţelege mai bine mecanismul de pătrundere a ionilor în organism dacă ne vom
imagina un corp poros oarecare, îmbibat cu apă (electrolitul),
acoperit cu o membrană semipermeabilă, pe suprafaţa căruia s-
au pus 2 electrozi a căror ţesătură hidrofilă a fost îmbibată cu
aceeaşi substanţă chimică (de exemplu, ClNa). Realizînd o
diferenţă de potenţial între cei doi electrozi constatăm că ionii
de Na+ de la electrodul pozitiv vor fi respinşi de acesta, fiind
de acelaşi semn, dar vor fi atraşi de electrodul din partea opusă.
Şi ionii de Cl– de la electrodul negativ vor fi respinşi de
acesta, dar vor fi atraşi de polul pozitiv (fig. 34).

Fig. 34. Schiţă care reprezintă mecanismul de disociere de la nivelul electrozilor şi

pătrunderea ionilor în corp.

Neexistînd alt drum cu o conductibilitate electrică potrivită decît tocmai electrolitul

(masa poroasă), ionii vor străbate membrana semipermeabilă şi vor intra în corpul poros.
Trecerea curentului prin corpul omenesc determină deci o deplasare de ioni. O parte din
ionii de clor pătrund în corp la polul negativ, iar ionii de sodiu pătrund la nivelul polului
pozitiv. Ionii de semn contrar cu electrodul vor rămîne pe loc la nivelul stratului hidrofil
pe care s-a pus soluţia de ClNa.
Respingerea de către electrod a ionilor de acelaşi semn cu el şi atragerea ionilor de
semn contrar stau la baza mecanismului de mobilizare a ionilor de pe stratul hidrofil, pe
care am aplicat soluţia medicamentoasă.
O serie de substanţe, ca: acizi, baze, săruri, se disociază electrolitic în ioni simpli sau
radicali, care pot să fie mobilizaţi de curentul electric. Substanţele mai complexe, care nu
se pot descompune în atomi se vor desface în radicali şi se încarcă cu sarcini electrice
pozitive sau negative, fapt care permite şi mobilizarea lor de către un curent electric.
Substanţele cu greutate moleculară foarte mare nu se pot disocia şi vor rămîne pe
tegument fără să-l străbată.
În virtutea fenomenului de electroosmoză, atomii încărcaţi cu sarcini electrice pot să
traverseze tegumentul. Calea de pătrundere a lor o constituie orificiile glandelor sebacee şi
sudoripare.
Pătrunderea ionilor în tegument depinde în primul rînd de greutatea lor atomică, cei
cu greutatea mică traversînd cu mai multă uşurinţă straturile superficiale ale pielii. Pătrun-
derea ionilor în tegument mai este determinată şi de concentraţia şi de puritatea soluţiei
utilizate, de intensitatea curentului, de mărimea electrozilor şi de durata procedurii.
Pentru a uşura pătrunderea ionilor se folosesc electrozi mici, activi, iar soluţia trebuie
să fie făcută cu apă distilată, pentru a evita prezenţa altor ioni (parazitari) care se găsesc în
apa de robinet.
Ionii pătrunşi în organism iau două căi diferite. Metalele ca plumbul, zincul,
magneziul, alcalinele teroase (calciul, stronţiul, bariul) pătrunse în tegument îşi pierd
sarcinile electrice şi intră în combinaţie cu proteinele celulare. în celulă, ei vor înlocui cîte
un atom propriu celulei, de aceeaşi valenţă care ia rîndul lui va deveni încărcat electric
(ion) şi va fi transportat mai departe de curentul electric.
Metalele ca sodiul, potasiul; halogenii clor, brom, iod, ca şi unii radicali acizi şi unii
alcaloizi, ajung pînă la capilare, străbat ertdoteliul acestora şi pătrund în circuitul sanguin.
Tehnica de aplicare. Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de toată aparatura şi
utilajele necesare pentru o galvanizare. Avem deci un pantostat cu toate anexele lui (ca-
bluri, electrozi, cordon, legătura cu pămîntul, ţesătura hidrofilă etc).
Ceea ce diferenţiază ionizarea de galvanizare este numai îmbibarea ţesutului hidrofil
cu o soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru o eficacitate maximă vom folosi
electrozi activi ceva mai mici decît în cazul galvanizărilor. Polul activ va fi dependent de
încărcarea electrică a soluţiei medicamentoase. Substanţele încărcate pozitiv deci cationii,
se vor pune totdeauna la polul pozitiv (anod), iar substanţele încărcate negativ, adică
anionii, se vor pune totdeauna la polul negativ (catodul). Luăm o bucată de ţesătură
hidrofilă, o îmbibăm în soluţia de ionizat şi apoi o aplicăm pe tegument pe locul dorit.
Lucrăm cu apă distilată pentru a înlătura prezenţa ionilor paraziţi din apa de robinet.
Ţesătura hidrofilă, la nevoie, poate fi înlocuită cu hîrtie de filtru îmbibată cu soluţia pentru
ionizare. Poziţia electrozilor este de preferinţă cea transversală. Vom evita aplicaţiile
longitudinale. După aplicare fixăm electrozii cu benzi de cauciuc, faşă elastică sau săculeţ
de nisip şi controlăm încă o dată toate contactele. Mai departe se procedează la
manevrarea obişnuită a pantostatului.
Soluţiile de ionizare (pomezile, alifiile). Soluţiile cu care lucrăm pot fi foarte variate.
Acţiunile lor farmacologice determină utilizarea lor în diverse afecţiuni. în cazul
ionizărilor se asociază efectul curentului electric (galvanizarea) cu efectul farmacologic al
medicamentului folosit. O constatare care trebuie semnalată este faptul că deşi prin
ionizare pătrunde în corp o cantitate minimă de medicamente, totuşi manifestă efecte
farmacologice destul de puternice.
Principalele medicamente utilizate pentru ionizări
Tabelul 7

Soluţia ± mA Minute Observaţii

Adrenalină (+)
hidroclorică 1:10000 (+) 5–10 5–10 Seboree, acnee,
Adrenalină + amoniac (+) eczeme
5% (+) 5–8
Acetilcolină clorhidrat
0,1% (–)
Aconitină nitrat 0,02–
0,05%
1/20 000 pînă la (–) 5–10 10
0,2% (+) 5 6–8 Prurit
 Antipirină 2% Hemiplegii, nevralgii,
Atropină 0,01% (+) reumatism, procese
Butazolidină (+) 4–8 5–10 inflamatoare acute
Bromură de Na, K sau (+) 5 10
Ca 1%–5% (+) Nevralgii
Calciu clorat 1—10% (+) Nevralgii
(+)
Codein fosforic 1% (+)
Carbain 5%
Chinină clorhidrică 2–
5% (+) 5–10 2–5 Cheloide, boala
Cupru sulfat 0,5% (+) 5–10 2–10 Dupuytren, artralgii
Dionină 0,25 g%
Dicaină 5%
Ezerin salicilic (–) Furunculoză, sechele,
(fisostignin) 1‰ degeraturi, acnee, 2
Hialuronidază ori/săptămînă în
(luronază, (–) 20 20–30 artralgii, mialgii
Hylase) 25 VRE
la 100 ml de apă (–) 5 5–20
Histamină hidroclorică
0,002%,
1/10000— Afecţiuni ale nervilor
1/100000 periferici, guşă,
artroze, ţesut
cicatriceal
Hiposulfit de sodiu 2% Sclerodermie, boala
Hidrocortizon pentru Dupuytren, nevralgii,
ionizări 3– sciatice, trigeminale.
25 mg/şedinţă
Iodură de potasiu l%,
2%, 2–5%

Iodură de sodiu 1–3%

(continuare tabelul 7)
Soluţia ± mA Minute Observaţii
Ihtiol 1–2% (–)
Litiu clorurat 2–5% (+)
Litiu salicilat 1% (+) Gută
Clorură de magneziu (+)
4% (+) 2–3 15–20 Negi, hipertensiune.
Magneziu sulfat 2%– (+)
10% (+) 0,1mA/cm2 2–20 Afecţiuni traumatice şi
 Morfină hidroclorică inflamatoare ale
0,2% (+) 5–10 10–15 sistemului nervos pe-
Nivalin 1–10% (+) 3–5 10–20 riferic
(–) Nevralgii, nevrite,
Novocaină clorhidrat 1– (–) artralgii, mialgii
5% (+) Vaginal, în leucoree
Nitrat de argint 0,5–1% Arterite obliterante,
Natriu bicarbonic 2% spasme vasculare
Piramidon 2%
Pilocarpină hidroclorică (–)
0,1%
Priscol 3–5% (–) 5 5–10
Proserin 1% (5% în
băile 2-celulare) (+)
Penicilină 20 000 u. în (+)
25 ml ser fiziologic (–) Afecţiuni reumatisma-
(50000–100000 în (–) le, artrite, periartrite,
15–20 ml apă) neuromialgii
Reopirin (+) 30–40
Salicilat de sodiu 2—
4%

Streptomicină 1g la 20
ml ser fiziologic La 2 zile – răni,
Stricnina nitrică 0,01% cheloide, ulceraţii
Sulfathiazol soluţie 2% atone, fistule
Violet de metil 1%
Vitamina B 1
Zinc sulfat 0,25, 2%
Aplicarea medicamentelor pe anumite zone, fie direct pe zona dureroasă, fie pe zonele
reflexogene, ne îndreptăţeşte să ne gîndim şi la o acţiune reflexă viscerocutanată, deter-
minată, fie de drog, fie de curentul electric care pătrunde în corp.
Pregătirea soluţiilor. Soluţiile vor fi făcute cu apă şi nu cu alt solvent, apa fiind cel
mai bun electrolit. Concentraţia trebuie să fie cît mai mică. ţinînd seama de faptul că diso-
ciaţia electrolitică este cu atît mai puternică, cu cît soluţia este mai diluată. În general
indicăm soluţii diluate între 1 şi 3%, iar în unele cazuri, soluţii şi mai diluate.
Soluţiile utilizate le împărţim în funcţie de locul unde se aplică :
La anod aplicăm : a) metale (litiu, fier, cupru, mercur, zinc, calciu) ; b) radicali de
metale (amoniu, NH4); c) alcaloizi (histamină, cocaină, chinină, stricnina, morfină,
novocaină, atropină, pilocarpină, butazolidină).
La catod aplicăm : a) halogeni (clor, brom, iod) ; b) radicali acizi (sulfuric (–SO4),
azotic (–NO2), salicilic).
 În tabelul VII sînt indicate medicamentele utilizate cel mai frecvent pentru ionizări.
Găsim aici concentraţia soluţiei, polul la care se pune, durata de aplicare, ca şi indicaţiile
ei.
Trebuie specificat faptul că ionizările se pot aplica în toate cazurile indicate pentru
galvanizări.

2. CURENŢII CU IMPULSURI
Introducere. Un capitol nou se deschide în electroterapie prin folosirea curenţilor cu
impulse. Nu au trecut decît două decenii de cînd s-au făcut primele încercări de a obţine
curent continuu, ritmic, întrerupt prin alte mecanisme decît cele efectuate cu mîna omului.
Întreruperile sacadate, aritmice sau ritmice ale operatorului la cheia Courtard,
întrerupătorul rotativ Leduc sau cel de la nivelul electrodului punctiform cu miner au făcut
să se vorbească de curent întrerupt, iar ulterior de curent cu impulsuri, atunci cînd
întreruperile au fost ritmice.
Parametrii care variază la aceste forme de curent sînt intensitatea, ritmul întreruperilor,
sensul şi semnul curentului, panta de creştere sau de descreştere a intensităţii.
Aparatura modernă permite să se execute ritmic, exact şi cu regularitate operaţiile de
întrerupere, cu mijloace automate.
Duensing, în 1942, reuşeşte să fabrice primele aparate cu impulse de joasă frecvenţă.
Mai tîrziu, Le Gô reuşeşte să realizeze impulsuri exponenţiale cu o durată minimă de 1—
10 msec. a căror frecvenţă era de 1 impuls/sec. pînă la 500 impulsuri/sec.
În ultimul timp, Leduc, Kowarschik, Henssge, au reuşit să perfecţioneze aparatura
producătoare de impulsuri, lărgind scala de acţiune pînă la 2000 impulsuri/sec. şi scăzînd
durata lor pînă la 0,01 msec. Kowarschik propune termenul de Reizstrom pentru curenţii
de excitaţii cu impulsuri, termen care s-a încetăţenit ca atare.
Aparatura modernă este de dimensiune mică, produce curent continuu, curent modulat,
curent cu impulsuri, curent neofaradic şi altele.
Curenţii cu impulse se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor,
frecvenţa lor, durata impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor.
Din punctul de vedere al formei, impulsurile pot să fie rectangulare, triunghiulare,
trapezoidale, sinusoidale, la care se mai pot adăuga forme derivate.
 1. Un impuls rectangular (fig. 35) se caracterizează
printr-un front anterior perpendicular pe linia
izoelectrică, o platformă reprezentată printr-o porţiune
orizontală paralelă cu ordonata şi un front posterior tot
perpendicular pe linia izoelectrică. Impulsul este
reprezentat grafic printr-o linie frîntă, care formează
unghiuri de 90° între segmentele lui. Distanţa t reprezintă
durata impulsului, tp durata pauzei, iar T durata întregii
perioade (t + tp), iar i este amplitudinea impulsului.

Fig. 35. Impulsuri rectangulare:

a) t — durata impulsului; tp — durata pauzei; T —
durata perioadei de impuls (t+tp); i — intensitatea (amplitudinea); b) o serie de impulsuri
rectangulare.

Impulsurile rectangulare (dreptunghiulare) (curentul Leduc) provin din-tr-un curent

continuu, ritmic întrerupt, prin mecanisme cu totul automate, al cărui număr de impulsuri
poate să varieze în limite largi, fiind în medie în jur 100 impulsuri/sec. Acest curent
determină efecte dureroase asupra nervilor senzitivi, chiar la
o intensitate scăzută (3—8 mA) şi devine de multe ori
insuportabil la o intensitate de 20 mA. Muşchiul sănătos
reacţionează cu o secusă fulgerătoare, iar cel bolnav cu o
secusă din ce în ce mai lentă, proporţional cu gradul de
degenerescentă. Din aceste motive se utilizează mai ales în
electrodiagnostic (cronaximetrie), iar în ultimul timp, autorii
sovietici în special, îl utilizează şi în terapeutică pentru
realizarea electrosomnului.

Fig. 36. Impulsuri triunghiulare:

a) i — durata impulsului {tc+id)\ tc — timpul de
creştere; id — timpul dc descreştere; tp — durata pauzei; T — durata perioadei (t+tp); i
— intensitatea de vîrf (amplitudinea maximă a impulsului); b) impuls cu pantă ascendentă
exponenţială ; c) impuls cu frontul anterior abrupt; d) impuls cu panta ascendentă şi
descendentă exponenţială; e) curent tip tiratron.

Din curentul rectangular putem să obţinem forme derivate prin modificarea platformei
superioare sau inferioare, prin creşterea sau descreşterea intensităţii. Putem varia durata
impulsurilor între 25 şi 600 msec, iar cea a pauzelor între 1 şi 5 secunde. în consecinţă,
variind şi numărul impulsurilor pe secundă, variaţia intensităţii ne oferă posibilitatea de a
ne adapta la sensibilitatea fiecărui individ şi a fiecărui grup muscular în parte. La nevoie se
poate varia şi semnul, obţinînd un curent inversat sau unul alternativ rectangular.
 2. Impulsurile triunghiulare (fig. 36) se caracterizează printr-o pantă ascendentă şi una
descendentă, adică un front anterior şi unul posterior, care pot să fie mai lungi sau mai
scurte, respectiv pot să formeze un unghi mai mare sau mai mic faţă de orizontală. Un fapt
important pentru terapeutică este tocmai înlocuirea frontului anterior cu o curbă convexă
de formă specială, care corespunde cu o funcţie matematică exponenţială, motiv pentru
care şi impulsul a primit denumirea de exponenţial.
Viteza de creştere a intensităţii se exprimă prin constanta de timp (RC), care este
produsul dintre rezistenţa (R) şi capacitatea (c) a circuitului generator de impulsuri. Cu cît
constanta de timp este mai marer cu atît viteza de creştere va fi mai mică, deci unghiul
dintre frontul anterior şi linia izoelectrică va fi mai mică.
Nervii senzitivi din tegument se acomodează foarte bine la curentul exponenţial, spre
deosebire de cel dreptunghiular. Pentru a provoca o contracţie a muşchilor sănătoşi
folosim intensităţi de 3—6 ori mai mari decît la curentul rectangular. Nernst este de părere
că această acomodare sau acomodabili-tate caracteristică cuplului neuromuscular intact, de
a nu fi excitat de un curent galvanic cu impulsuri a cărui intensitate creşte progresiv, se
pierde proporţional cu gravitatea leziunilor neuromusculare, astfel că muşchiul lezat se
contractă chiar la intensităţi mici, prin curent exponenţial. Acest lucru permite o excitare
selectivă a muşchilor bolnavi. Acţiunile curentului exponenţial nu se limitează de altfel
numai la funcţia motoare, ci au efecte multiple asupra sensibilităţii.
O altă formă a impulsurilor triunghiulare sînt impulsurile în dinţi de ferăstrău. Sînt
caracterizate printr-un front anterior: creşterea (cursă directă) trebuie să fie liniară şi de o
durată mai lungă decît frontul posterior (cursa de descreştere), care va fi o curbă concavă.
Din acest tip de curent fac parte curenţii progresivi Lapique. Utilizarea lor în
neurologie este limitată pentru excitarea selectivă a muşchilor paralizaţi, care, pentru a se
contracta, au nevoie de o intensitate mult mai puternică. Curenţii progresivi Lapique se
utilizează pentru a nu excita şi muşchiul sănătos, care, la o intensitate de peste 15 mA nu
se contractă, atunci cînd creşterea este progresivă. Muşchiul sănătos are capacitatea de a se
acomoda la un curent cu intensitate progresiv crescîndă (tip Lapique), fără să se contracte.
Frecvenţa impulsurilor pentru aceşti curenţi este cuprinsă între 1 impuls/secundă şi 10
impulsuri secundă, iar durata impulsurilor este cuprinsă între 100 şi 1000 msec. Curentul
progresiv Lapique permite deci o excitare selectivă a muşchilor bolnavi, o excitare ritmică
sub formă de gimnastică selectivă, neobositoare.
3. Impulsurile trapezoidale (fig. 37) rezultă
din combinarea celor triunghiulare cu cele
rectangulare, ele formînd curentul cu cea mai
mare importanţă terapeutică. Parametrii acestui
curent cu impulsuri sînt : creşterea (frontul
anterior),

Fig. 37. Impulsuri trapezoidale:

a) tc — timpul de creştere; ts — timpul de
intensitate staţionară (platforma impulsului); id — timpul de descreştere; t’ — durata
impulsului (tc+ts+td); ip — durata pauzei: T — durata perioadei (t'+tp); b) impuls
trapezoidal exponenţial cu timp de creştere scurt; c)impuls trapezoidal exponenţial cu
timpul de creştere lung şi cu căderea bruscă a pantei de descreştere.

descreşterea (frontul posterior), durata impulsului, intensitatea, viteza de ascensiune şi de

întoarcere, sensul, alternanţa, frecvenţa, precum şi existenţa sau lipsa pauzelor.
Vom regăsi şi aici aceleaşi forme descrise la impulsurile triunghiulare, care rezultă din
variaţia frontului anterior şi posterior în mod oblic sau perpendicular, variaţia duratei
impulsurilor în perioada de maximă a intensităţii, variaţia pozitivă sau negativă a
semnului, succesiunea de acelaşi semn sau alternativă a impulsurilor.
4. Curentul sinusoidal redresat provine din curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea.
Se face redresarea a uneia sau a ambelor semiperioade, obţinînd astfel un curent ale cărui
impulsuri au o frecvenţă de 50 sau 100 impulsuri/sec. Forma curbei descrise de variaţia
intensităţii este identică cu cea a fazei pozitive a curentului sinusoidal. Datorită stabilităţii
formei, a amplitudinii maxime constante, a ritmicităţii regulate, precum şi pentru faptul că
parametrii acestui curent pot să fie măsuraţi cu aparatura de pe masa de comandă, mulţi
autori folosesc curentul sinusoidal în locul curentului faradic clasic produs de bobina de
inducţie.
Din curentul sinusoidal redresat de 50 şi 100
impulsuri/sec. derivă curentul tiratron şi curentul
diadinamic (fig. 38).

Fig. 38. Curentul sinusoidal şi derivatele sale: a) –

curentul sinusoidal; b) – curent redresat; c) – curent
tiratron; d) – curent diadinamic

Curentul tiratron utilizat în terapeutică se obţine cu

ajutorul tuburilor catodice tiratron şi este un derivat al
curentului sinusoidal. Este un curent redresat, din care
lipseşte faza negativă, dar îi lipseşte şi partea
ascendentă a fazei pozitive. Este deci un curent care
apare numai în a doua jumătate a fazei pozitive a curentului sinusoidal. Prin el s-a încercat
să fie înlocuit curentul faradic, ale cărui mari defecte le-am amintit.
Curentul tiratron are multe avantaje în comparaţie cu curentul faradic. în primul rînd
este constant în ceea ce priveşte intensitatea, ritmicitatea, durata impulsurilor, iar în al
doilea rînd putem să cunoaştem precis diverşi parametri prin aparatura de măsurat.
Efectele terapeutice par să fie bazate pe stimuli mai fiziologici ca la cei faradici, ţinînd
seama că acest curent nu are o fază negativă, deci nu este un curent alternativ, ci un curent
continuu, cu impulsuri ritmice, regulate.
Plecînd de la curentul sinusoidal redresat, P. Bernard reuşeşte să obţină alte forme de
curent, numiţi diadinamici, care sub acest nume generic cuprind multe variante, fiecare cu
caracteristicile lor speciale tehnice şi terapeutice. Caracteristica esenţială a curenţilor
diadinamici este faptul că frontul posterior al impulsului sinusoidal redresat devine alungit,
panta devine mai lină şi revine la intensitatea de 0 abia la începutul impulsului următor,
deci dispare pauza. Frecvenţa impulsurilor este fixă, fiind de 50 sau de 100 impulsuri/sec,
fără să existe posibilitatea de a varia numărul lor.
În ceea ce priveşte frecvenţa impulsurilor, durata lor şi a pauzelor există anumite
reguli în generarea curenţilor cu impulsuri de joasă frecvenţă şi anumite limite.
Plecînd de la frecvenţa cea mai joasă de 1 impuls/min. care constituie limita inferioară,
ajungem la frecvenţa de 500 impulsuri/sec, care, potrivit părerii unor autori ar fi limita
superioară. Unele aparate pot să debiteze impulsuri cu o frecvenţă chiar pînă la 2000
impulsuri/sec, adică 120000 impulsuri/min., depăşind limita mai sus amintită.
Durata cea mai lungă a impulsurilor este de 3 secunde, adică 3 000 msec, iar durata
cea mai scurtă la care s-a ajuns cu unele aparate este de 0,03 msec.
Aceste cifre extreme, atît de distanţate între ele, care exprimă limitele de frecvenţă şi
durată ale impulsurilor, ne orientează asupra posibilităţilor vaste pe care le oferă terapia cu
impulsuri în alegerea celor mai potriviţi parametri în tratarea diverselor afecţiuni.
Trebuie de pe acum să se specifice că aparatele generatoare de impulsuri existente în
secţiile de terapie reproduc numai parţial formele şi frecvenţele amintite. Ele au limite de
frecvenţe şi de durată specifice fiecărui aparat în parte.
Modulaţia frecvenţei. Indiferent de forma impulsurilor şi de frecvenţa lor putem să
obţinem forme derivate prin modulaţia lor.
Prin modulaţia impulsurilor înţelegem procesul de variaţie în timp a unuia din
parametri (amplitudine, fază sau durată).
1. Modulaţia de amplitudine (intensitate) (fig. 39) este variaţia progresiv crescîndă şi
descrescîndă a amplitudinii maxime a impulsurilor, proporţională cu amplitudinea semna-
lului sinusoidal de modulaţie, care poate să aibă o frecvenţă de 10—50 oscilaţii/min.
Modulaţia de amplitudine este foarte frecvent întîlnită la aparatele electromedicale cu
impulsuri.
Curenţii modulaţi (ondulaţi)
au o fază ascendentă, una
staţionară (platou) şi una
descendentă, urmate sau nu de o
pauză. În general, modulaţiile sînt
destul de lente, durata modulaţiei
fiind de 0,05—1 secunde, iar
perioada pauzelor 3—5 secunde,
astfel că un ciclu întreg poate să
dureze pînă la circa 6 secunde.
Autorii germani denumesc acest
fel de curent Schwellstrom, iar autorii francezi vorbesc despre unde de lungă perioadă.
 Fig. 39. Modulaţia curenţilor cu impulsuri,
a) — modulaţia de amplitudine (intensitate); b — modulaţia de durată; c) modulaţia de
fază (ritmicitate).

O variantă specială a acestui curent modulat este curentul ondulator, alternativ de

lungă perioadă, Laquerrière. Autorul propune utilizarea curentului modulat galvanic, a
celui galvanofaradic şi a celui galvanic cu impulsuri fine, insistînd asupra proprietăţilor
deosebite asupra musculaturii hipotrofice sau atrofice. Curentul ondulator de lungă
perioadă este utilizat în paraliziile infantile, hemiplegii, tulburări circulatoare şi trofice,
constipaţie, depresiune şi astenie, paralizii ale diverşilor nervi, obezitate şi diverse
afecţiuni ginecologice.
2. Modulaţia de fază (ritmicitate), denumită şi modulaţia de timp a impulsurilor,
constă în deplasarea în timp a impulsurilor faţă de poziţia lor medie (nemodulată).
Deplasarea va fi spre înainte pentru un semnal pozitiv de modulaţie şi înapoi pentru un
semnal negativ. Deplasarea este cu atît mai mare, cu cît valoarea momentană a semnalului
de modulaţie este mai mare. Modulaţia de fază se realizează cu ajutorul dispozitivelor de
întîrziere variabilă.
3. Modulaţia de durată se caracterizează printr-o creştere periodică progresivă a
duratei impulsurilor pînă la un maxim şi revenirea tot progresivă la durata iniţială a
impulsului, corespunzător semnalului de modulaţie.
3. Supramodulaţia este dată de posibilitatea de a suprapune două feluri de modulaţii
diferite. De exemplu, peste o modulaţie de durată se suprapune o modulaţie de amplitu-
dine, prin care impulsurile iniţiale şi cele de la sfîrşitul modulaţiei de amplitudine vor fi de
o durată scurtă, pe cînd cele de o amplitudine mare vor fi şi de o durată mai lungă.
4. Supramodulaţia poate să îmbrace caracterul de dublă modulaţie de intensitate, în
sensul că peste un curent modulat de scurtă perioadă se poate suprapune o modulaţie de
lungă perioadă. Acest lucru este mai evident la curenţii de medie frecvenţă.
Afară de impulsurile amintite, cu o ritmicitate regulată, există şi impulsuri cu ritm
neregulat, denumite aperiodice (Adam). Acestea sînt impulsuri rectangulare şi
trapezoidale, cu frecvenţa de 50 impulsuri/sec, despărţite prin pauze variabile în trenuri de
unde cu durata variabilă. Un ciclu aperiodic durează un minut, în care timp se succed 36
de trenuri, de unde de lungimi diferite, întrerupte de tot atîtea pauze de durată variabilă.
Neregularitatea cu care se succed trenurile de unde şi pauzele lor amintesc de semnalele de
telegraf Morse.
Efectele curenţilor aperiodici Adam sînt eutrofice, analgezice şi antiinflamatoare.
În rezumat se poate spune că există o varietate extrem de mare de curenţi cu impulsuri
de joasă frecvenţă dacă vom ţine seama de posibilităţile de combinare între formă, frec-
venţă, durată şi modulaţia impulsurilor.
Aparatura. Aparatura electromedicală generatoare de impulsuri este foarte variată,
existînd uneori diferenţe esenţiale în fabricarea lor, în funcţie de scopurile terapeutice
urmărite.
Nu există un tip standard de aparat, după cum nici toate aparatele nu produc aceleaşi
forme de curenţi. Există modele mici, portative, care produc numai un singur fel de
impulsuri cu o frecvenţă limitată la două valori destul de apropiate (fig. 40, 41). Modelele
mari, pe lîngă curentul continuu, debitează 3—4 forme diferite de impulsuri cu limite largi
de frecvenţă, durată şi modulaţie (fig. 42).
Întrerupătorul general, lămpile de semnalizare, poten-ţiometrele, butoanele de reglare
a frecvenţei, duratei impulsurilor şi a pauzelor sînt elementare pentru aceste aparate.
Butoanele constantei de timp, ale descreşterii şi mo dulaţiei sînt diferite de la aparat la
aparat. Însăşi scala de alegere a frecvenţei şi duratei impulsurilor nu este aceeaşi la toate
aparatele, existînd 2—4—7 scale diferite.

Fig. 40. Aparat pentru curenţi aperiodici

Adam.

Fig. 41. Impulsator.

 79

Fig. 42. Generator de impulsuri.

Fig. 43. Generator de impulsuei TUR RS 2

Manevrarea aparatelor cu impulsuri necesită o cunoaştere intimă a construcţiei şi a

modului de funcţionare a fiecărui aparat în parte.

Fig. 44. Generator de impulsuri Neuroton.

În principiu se respectă regulile cunoscute de

la mînuirea pantostatelor, cu excepţia faptului că
înainte de a proceda la manevrarea
potenţiometrului trebuie să ne asigurăm că am
reglat bine frecvenţa, durata, creşterea,
descreşterea, forma şi modulaţia impulsurilor.
 Tehnica de aplicare este asemănătoare cu cea de la galvanizări, faradizări (fig. 45, 46.
47. 48. 49, 50. 51, 52, 53, 54. 55, 56).
În tabelul VIII se pot urmări tehnica de aplicare şi indicaţiile diverselor forme de
impulsuri.
Curentul diadinamic. Curentul diadinamic este o formă derivată din curentul
sinusoidal de 50 Hz, care a suferit o serie de modificări.

Fig. 45. Aplicarea electrozilor pentru Fig. 46.

Aplicarea electrozilor pentru
tratarea nervului cubital. tratarea
nervului median

Fig. 47. Stimularea muşchilor braţului Fig. 48.

Aplicarea electrodului punctiform pe
punctele de excitaţie motorie a coapsei anterioare.
 Fig. 48. Tratamentul pectoralului mare Fig.50.
Tratamentul dinţatului mare
prin curenţi cu impulsuri. prin
curenţi cu impulsuri.

Fig. 51. Aplicarea electrozilor în tratamentul

muşchilor dorsolombari.
 Fig. 52. Tratamentul deltoidului Fig.53. Tratamentul
bicepsului brahial
prin curenţi cu impulsuri. prin curenţi cu
impulsuri.
83

Fig. 54. Tratamentul cvadricepsului

prin curenţi cu impulsuri.

Fig.55. Tratamentul cvadricepsului cu mişcări de

rezistenţă.

Fig.56. Tratamentul tibialului anterior.

 Tabelul 8
Tehnica de aplicare şi indicaţiile curenţilor
cu impulsuri (E. Henssge—Laborderie J.)

Durata /
Frecvenţ Descreşt Durata
Creşterea impuls Intensita
Boala a erea şedinţei
(msec.) i = impuls tea (mA)
(minute) (msec.) (minute)
p = pauza
Poliomielită, leziuni
traumatice
2' de mai
nervoase 0,3 c. progres.
multe ori
(excitomotor pe
membrul bolnav)
Insuficienţă
circulatoare venoasă 15–20 2 CR i = 10 5–10 20
— membre 15–20 700 i = 700 5–10 10
inferioare
Paralizia nervului
10–20
peronier, n. tibial,
p = 1000 – 5–30 10
pareza n. median,
24–59 10–500 10–500 1500 10–30
paraplegie
p = 1500 –
Enuresis nocturna 29–39 10– 30 10– 30 10–20 10
2000
Spasm al p = 1500 –
29–39 10–20 10–20 1–5 5–10
musculaturii feţei 2000
Atonia sfincterului 20–30 2 CR i = 10 20
anal, constipaţie 20 2 CR i = 10 5
rectală, constipaţie 20 2 CR i = 10 25
atonă stìnga 30 250 i = 10 4- 6 10

Durata /
Frecvenţ Descreşt Durata
Creşterea impuls Intensita
Boala a erea şedinţei
(msec.) i = impuls tea (mA)
(minute) (msec.) (minute)
p = pauza
Hemoroizi interni, 30–50 0,6 CR i=3 10
atonie vezicală 30–50 1,2–2 CR i = 5–10 20
Poliomielită (trofic
10–500 i = 8–10
muscular şi pe 30–60 10–500 10–30 10–30
1–2 CR p = 1000
traiectul nervos)
Ptoză palpebrală; p = 1000 –
pentru facilitarea 38–60 10–30 10–30 1500 10 10
naşterii 30–75 100–200 200–400 500–1000 20–30 20–30
Coccigodinie, PSH, 40–100 0,6–1 CR i = 3–5 20
epi- condilite, 40–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
traumatisme 40–60 0,2–1 CR i = 1–5 20
musculo-articulare 40–80 0,6–1 CR i = 5–8 20
(entorse, contuzii, 40 0,6–1 CR i = 3–8 3×15
hematoame), edeme
post- traumatice
Atrofii musculare
40 0,6–1 CR i = 3–8 1–5 20
reflexe stadiul I
p = 500–
Pareză sfincter 43–150 200–400 100–600 2–10 10–40
400
p = 200–
Constipare cronică 43–100 200–400 200–400 20–40 20–30
600
Pareza vezicii
p = 200–
urinare, arterită 43–100 200–400 200–400 10–20 20–30
600
obliterantă
Nevralgii, nevrite,
(occipital, facial,
frenic, zona zoster,
intercostal, plex
lombosacrat, plex
cervicobrahial, 30
50–250 0,2–1 CR i = 1–5
femurocutanat, scia- 15 min., de
50–250 0,2–1 CR i = 1–5
tic) 3 ori/zi
Nevralgie dentară
20
Endarterita 50 0,20
0,25 i = 1–5 20 20 min., de
obliterantă, lumbago 50 1 CR
2 ori/zi
Atrofii musculare 3 min., de
50 1 CR i = 1–5
(stadiul al II-lea) 10 ori/zi
Tulburări
vasomotoare 5 min., de
50 1 CR i=5
posttra-umatice, 3 ori/zi
50–150 0,2–1 CR i = 1–5
tulburări senzitive 20
posttraumatice
Celulite, sidroame
dureroase periferice, 1 CR i=5 15–20
periflebite
Pareza muşchilor
orbitari, pare-za 53 30 1000 p = 1000 2–5 10
glotică, pareza de 58–59 10–20 10–20 p = 1000 5–10 10–20
hipoglos, 55–58 20–50 20–50 p = 1000 5–20 10
hemiplegie, atrofii 59–60 1–10 1–10 p = 1000 5–10 15
musculare de inacti- 58–60 1–20 1–20 p = 1000 5–20 10
vitate
 Durata /
Frecvenţ Descreşt Durata
Creşterea impuls Intensita
Boala a erea şedinţei
(msec.) i = impuls tea (mA)
(minute) (msec.) (minute)
p = pauza
Hemiplegie, leziuni
traumatice ale 60 i=8 30
1 CR
nervilor (pe 60 i=8 30
cicatrice)
Paralizie de n.
facial, n. circum-
flex, n. cubital, n.
60 1 CR i=8 10–30 30
radial, n. median,
plex cervicobrahial,
crural
Nevrite, nevralgii de
60–100 1 CR i=8
plex brahial 30
Redori articulare,
artrită
temporomandibular 20
60–100 0,6–1 CR i = 3–8 2
ă, artrită sterno- sau 30
acromioclavicu-lară,
artroze degete
Rizartroza policelui,
artrite sacroiliace,
gonartroza, artrita 60–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
gutoasă, tendinite,
bursite, sinovite
Colecistite,
pericolecistite,
80–100 0,8–1 CR i = 4–5 30
sechele postope-
ratorii
Ocluzii intestinale 6 min., de
i=4
reflexe, constipaţie 5 ori/zi
i=3
spastică, arterite 600 25 25
i=5
obliterante, boala 600 10 20
i=5
Raynaud, vaginism, 20
i=2
spasm esofagian 15
2–6
i = 30
Stare de nervozitate, 0,02
43–100 200–400 200–400 i = 50 15–20
insomnie transorbi
i = 50
tal
Stări depresive,
545 10 50 p = 50 1–5–10 15
cefalee
 vasomotoare,
cauzalgie, nevralgie
trigeminale,
migrenă
Nevralgii orbitare,
occipitale,
intercostale.
Nevrită n. optic,
migrenă, vîjîieli
auriculare, otite
medii, crampe 1000 20 20 p = 20 1–5 15
musculare (crampa
scriitorilor), boala
hipertonă, impotenţă
sexuală, tulburări
neurovegetative,
boala Basedow.
Artrite, artroze,
spondiloze,
coccigodinii, pareze
faciale, nevralgia
duetului spermatic,
meralgia parestetică,
reumatism mus- 1000 20 20 p = 20 5–10 15–40
cular, nevroame
dureroase, nevrite
cervicobrahiale,
nevralgii membre
amputate, radiculite,
herpes zoster
Tulburări
circulatoare
periferice, lumbago, 1000 20 20 p = 20 10–20 15
mastodinie,
polinevrite
Lombosciatică 1000 20 20 p = 20 15–40 15–30
Trecînd curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea printr-o lampă redresoare vom obţine
anularea fazei negative, adică un curent redresat cu 50 Hz 1/2 sinusoidale, iar dacă-l
trecem printr-o dublă diodă obţinem un curent 1/2 sinusoidal de 100 Hz.
Ambele feluri de curent trec din categoria curentului alternativ în categoria curenţilor
cu impulsuri, deoarece nu au fază negativă. Forma acestor impulsuri pozitive este curbă,
1/2 sinusoidală, cu o durată de 1/100 sec. (0,01). La cei de 50 Hz intervin pauze de 1/100
sec. (0,01), pe cînd impulsurile de 100 Hz nu mai prezintă nici un fel de pauze între ele.
Nefiind un curent alternativ, semnul curentului se menţine tot timpul acelaşi (pozitiv);
ceea ce variază la el este intensitatea care în mod ritmic creşte de la valoarea 0 la o valoare
maximă şi apoi, descriind o curbă simetrică cu cea a valorilor ascendente, ajunge din nou
la valoarea zero. Aceste impulsuri se repetă de 50 sau de 100 ori/sec, dar nu avem
posibilitatea de a regla frecvenţa ca la curentul faradic. Aceste două cifre de frecvenţă sînt
constante şi nu se modifică. Din aceste două feluri de impulsuri 1/2 sinusoidale derivă
curentul diadi-namic cu toate variantele lui.
De curentul diadinamic s-a ocupat în special Pierre Bernard, de la numele căruia
curenţii au şi primit denumirea de „curenţi Bernard". Ei se caracterizează printr-o
frecvenţă de 50 impulsuri/sec. sau 100 impulsuri/sec. şi printr-o formă care se aseamănă
cu cea a curenţilor sinusoidali, în sensul că panta ascendentă a intensităţii este la fel cu cea
sinusoidală, iar panta descendentă în loc să cadă simetric cu cea ascendentă şi să revină la
zero, în decurs de 1/200 sec. (0,005 sec.), descrie o curbă lentă exponenţială, ajungînd la
zero în timp dublu decît la curentul 1/2 sinusoidal. în felul acesta, la diadinamicul de 50
Hz, partea descendentă acoperă şi perioada de pauză şi ajunge la zero abia la baza
impulsului următor.
În funcţie de felul în care se pot combina diversele posibilităţi de succesiune şi de
modulare a impulsurilor mai sus descrise se pot obţine următoarele feluri de curenţi
diadinamici (fig. 57).
1. Monofazat fix de 50 impulsuri/sec. (M.F.), a cărui formă am descris-o. Frecvenţa
este exprimată în impulsuri pe secundă, iar durata unui impuls este de 20 msec.; pauză nu
există. Intensitatea vîrfurilor impulsurilor este constant aceeaşi.
2. Difazat fix (D.F.), care rezultă din suprapunere a doi curenţi monofazaţi cu un
decalaj de 1/2 perioadă. Vîrfurile impulsurilor sînt asemănătoare, însă intensitatea nu mai
are posibilitatea să ajungă ia zero, rămînînd la un anumit nivel, de unde rezultă o curbă
asemănătoare cu aceea a unui curent continuu peste care se suprapun 100 de impulsuri, de
formă 1/2 sinusoidală.
3. Scurtă perioadă (S.P.), în care, la intervale regulate de 1 secundă, se alternează
brusc monofazatul fix de 50 impulsuri/sec. cu difazatul fix de 100 impulsuri/sec. Putem să
creştem după dorinţă durata perioadelor de impulsuri (MF ca şi DF) de la 1 pînă la 10
secunde.
4. Monofazat de 50 impulsuri/sec. modulat (M.M.) este tot curentul monofazat, dar ale
cărui intensităţi de vîrf nu sînt constant aceleaşi, ci variază în sensul modulaţiilor de lungă
perioadă — Laquerrière a autorilor francezi, corespunzător Schwellstromului autorilor
germani.

Fig. 57. — Curenţi diadinamici

a — monofazat fix de 50 imp. sec; b
— difazat fix cu 100 impulsuri /sec; c
— scurta perioadă; d — lungă
perioadă.

Aceste modulaţii sînt destul de

lente, creşterea este de circa 0,5
secunde, perioada de intensitate
constantă (platou) poate să ajungă
pînă la 7 secunde. Descreşterea lentă
durează circa 1,5 secunde. Socotind şi
pauza care urmează, durata întregii
perioade de modulaţie poate să dureze
între 3 şi 15 secunde. Impulsurile în
acest caz sînt de 50/sec, durata lor
fiind tot de 20 msec.
92
5. Difazatul de 100 impulsuri sec.
modulat (D.M.) este suprapunerea unei modulaţii de amplitudini (intensitate) peste
curentul difazat de 100 Hz.
6. Perioada lungă (P.L.) este o formă specială de suprapunere a doi curenţi de 50 de
impulsuri.
 La bază avem un curent monofazat fix de 50 de impulsuri, peste care, cu un decalaj de
1/2 perioadă, se adaugă în mod lent (modulat) tot un curent monofazat de 50 de impulsuri,
care însă este modulat (suprapunere care dă caracterul de difazat). Durata modulaţiei de
creştere a fazei a 2-a este de 0,5 secunde. Durata perioadei constante (platou) este variabilă
între 1 şi 7 secunde, iar descreşterea este de 1,5 secunde.
Alternanţa dintre monofazat şi difazat, în cazul perioadei lungi, se face între 3 si 10
secunde.
7. Ritmic sincopat (R.S.) este un curent în care alternează la intervale de cîte 1 secundă
monofazatul fix cu pauze de aceeaşi durată.
Există multe tipuri de aparate de diadinamici, unele modele portative (tip geamantan),
altele mari (tip clinic). Aproape fiecare ţară a realizat cîte un model propriu. Astfel:
Diadynamic (Physiotehnie), Ionomodulator (Mela K.G.), Neodynator (Siemens
Galvanomodulator Dinculescu-Mangesius), Bipulsator (Bulgaria) etc.
Pe masa de comandă (fig. 58) vom întîlni un întrerupător principal, cu sau fără
stabilizator de tensiune, un comutator-rotator sau tip claviatură pentru alegerea celor 7
feluri de curenţi care pot fi furnizaţi, cu caracter diadinamic sau 1/2 sinusoidal. Comutarea
pentru a obţine diadinamic sau sinusoidal se face printr-un comutator basculant. Majorita-
tea aparatelor debitează şi curent continuu, manevrarea fă-cîndu-se la acelaşi comutator.
La aparatele la care alternarea dintre M.F. şi D.F. nu se face automat şi rigid la o
durată dinainte fixată, durata poate fi variată printr-un buton de reglaj, atît pentru unul, cît
şi pentru celălalt tip de curent sau pentru pauze în cazul ritmului sincopat. La unele modele
poate fi reglată printr-un buton şi durata modulărilor (Schwellung), între 3 şi 10 secunde,
cum este cazul aparatului romînesc.
Unul sau două miliampermetre arată
intensitatea maximă a vîrfurilor şi intensitatea
medie a curentului debitat.
Scala miliampermetrelor poate să fie
modificată la fel ca la oricare pantostat.
Butonul de reglare a intensităţii este un
potenţiometru asemănător cu cele întîlnite la
pantostate.

Fig. 58. — ,,Bipulsator" generator de

curenţi cliadinainici.

Osciloscopul catodic montat la mijlocul

mesei de comandă face ca să putem urmări vizual caracterul impulsurilor debitate de
aparat.
Bornele, schimbătorul de poli, ceasul semnalizator, becurile semnalizatoare,
schimbătorul de tensiune, siguranţa fuzi bilă, cablurile şi legătura cu pămîntul sînt şi ele
prezente şi completează necesarul aparatului.
Electrozii sînt la fel cu cei utilizaţi pentru galvanizări sau ionizări : punctiformi, medii
şi mari. Şi aici electrodul mai mic este cel activ, dar spre deosebire la galvanizare, acesta
este legat de polul negativ.
Unele fabrici produc electrozi speciali cu fixatori sau
cu minere, care utilizează un material spongios
(microporos) de burete sau plastic în locul pînzelor
hidrofile (fig. 59).
Efectele curentului diadinamic. Acţiunea fiziologică a
unui curent cu impulsuri de joasă frecvenţă este
determinată de mai mulţi factori: intensitate, forma
impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsului, panta de
creştere şi descreştere, durata pauzelor, modulaţia de
amplitudine, de durată sau de frecvenţă şi succesiunea
variată a diverselor feluri de trenuri de impulsuri.
 La curentul diadinamic se pot varia numai intensitatea şi succesiunea diverselor trenuri
de impulsuri, obţinînd cele 6 forme de curenţi, ceilalţi parametri rămînind aceiaşi la
frecvenţa fixă de 50 şi 100 impulsuri/sec.
Modul de acţiune în acest caz nu este dat deci de forma variată a impulsurilor, de
frecvenţa lor variabilă sau de durata impulsului sau a pauzelor, ci de cele două frecvenţe
fixe şi cele 6 forme de curent diadinamic.

Fig. 59. — Electrozi pentru curenţii diadinamici

a — cu mîner; b — cu fixator biarticulat din plrxiglas.

Majoritatea autorilor susţin că este vorba de o acţiune de acoperire a excitaţiei dure-

roase prin stimuli electrici, de o blocare a conductibilităţii, în special a sistemului nervos
vegetativ şi de o ischemie periferică a teritoriului tratat sau a receptorilor cu
conductibilitate micşorată (Dinculescu).
Aceste efecte ar fi date prin suprapunerea unui curent continuu peste unul alternativ
(deci un curent cu impulsuri), care are o acţiune de creştere a pragului de excitabilitate
dureroasă. Ridicarea pragului de excitabilitate dureroasă se constată în special la difazatul
fix de 100 de impulsuri, monofazatul fix de 50 de impulsuri şi curentul alternativ
sinusoidal de 50 Hz.
Prin excitaţia tegumentului cu orice mecanism, deci şi prin diadinamici se formează la
acest nivel histamină şi acetilcolină, care determină la rîndul lor efecte vasculare.
Curenţii diadinamici, în special cei cu frecvenţă de 50 impulsuri/sec. acţionează şi
asupra musculaturii striate, provocând contracţii musculare. Dacă se lucrează cu perioadă
scurtă sau perioadă lungă se obţine o gimnastică electrică musculară, urmată ulterior de o
relaxare musculară şi un efect antispastic.
Anelectrotonusul şi catelectrotonusul cunoscute de la curentul continuu sînt şi ele
prezente, cu deosebirea că aici efectul analgezic revine polului negativ.
Prin mecanismele amintite
se obţin o înlăturare rapidă a
durerilor, o acţiune trofică
marcată mai ales asupra celulite-
lor, un efect dinamogen asupra
musculaturii striate şi un efect
resorbtiv al edemelor şi
exsudatelor.

Fig. 60 şi 61. — Aplicarea

electrozilor gemelari pe diverse
puncte.

Tehnica de aplicare. Curentul diadinamic se aplică pe tegument prin intermediul

electrozilor care au fost descrişi. Alegerea lor şi modul de aplicare depind de scopurile ur-
mărite.
1. Aplicăm pe puncte dureroase elec-trozi mici gemelari cu polul negativ exact pe
locul dureros, iar celălalt la depărtare de 2—3 cm (fig. 60, 61).
2. Aplicaţiile longitudinale de-a lungul vaselor sau nervilor se fac cu un electrod mşre,
proximal, la locul de emergenţă (rădăcina membrului sau pe coloana vertebrală cervicală
sau lombară) şi cu electrod ceva mai mic, distal, pe zona afectată.
3. Aplicaţiile transversale pe o articulaţie, pe membre sau pe trunchi, se fac cu
electrozi mari, paraleli, antero-posterior sau latero-lateral (fig. 62).
4. Aplicaţiile paravertebrale pentru radiculite, mialgii se fac cu electrozi mijlocii,
aşezaţi alăturat (fig. 63).
5. Aplicaţiile mioenergetice (de tonifiere a musculaturii) se fac cu un electrod mare
indiferent, la locul de emergenţă a nervilor motori, în general în dreptul coloanei cervicale
sau a celei lombare, iar electrodul mic se aplică pe punctele motorii ale muşchilor
interesaţi.
În raport cu regiunea de tratat şi cu efectele urmărite folosim electrozi mai mici sau
mai mari (fig. 64) Avem grijă să umezim bine materialul spongios elastic sau ţesătura
hidrofilă cu care lucrăm.
Înainte de a da drumul, la aparat trebuie-să controlăm ca toate butoanele
să fie puse la zero, să corespundă tensiunea cu cea a reţelei electrice cu care
lucrăm, să aibă legătură cu pămîntul. Introducem ştekerul în priză apoi
aplicăm electrozii, stabilim la comutator felul de curent prescris, manevrăm
după aceasta potenţiometrul pentru stabilirea intensităţii pe care o urmărim la
miliampermetru.

Fig. 62. — Aplicarea transversală a electrozilor pe genunchi

La curentul monofazat fix, cu frecvenţa de 50 de impulsuri, apare o

senzaţie de pişcătură şi de vibraţie profundă, chiar la intensităţi mici, pe cînd
la difazat fix de 100 chiar la valori mai mari nu apar senzaţii subiective neplăcute de arsură
sau vibraţii profunde. Bolnavul simte o uşoară furnicătură şi fine înţepături.

Fig.63. — Aplicarea paravertebrală

Fig.64.— Aplicarea electrozilor gemelari pe
a electrozilor.
punctele dureroase la baza toracelui şi hipocondrul drept.
a) În mod obişnuit, dacă medicul nu prescrie altă indicaţie, vom începe cu difazatul fix
de 100, timp de 15—20 secunde, durată necesară pentru adaptare, după care
conductibilitatea electrică a tegumentului ajunge la un maxim.
b) Reducem cu 1—2 mA intensitatea şi trecem la un curent monofazat fix de 50, timp
de 15—20 de secunde. în acest interval de timp creştem intensitatea cît se poate de mult,
pînă aproape de pragul senzaţiei neplăcute. Este faza de adaptare a sensibilităţii.
c) La sfîrşitul celor 30—40 de secunde se poate trece la curent diadinamic modulat cu
lungă perioadă, fără să mai fie nevoie să acordăm o atenţie deosebită intensităţii
curentului.
O altă metodă este aceea de a trece direct la un curent cu perioadă scurtă, timp de 30
de secunde, în care timp reglăm intensitatea pînă la un maxim tolerabil şi apoi trecem la
curentul modulat cu perioadă lungă.
Durata tratamentului este un factor important în terapia cu diadinamici. În general nu
este nevoie să se prelungească o şedinţă peste 4—5 minute. Dacă avem de făcut mai multe
aplicaţii succesive în aceeaşi şedinţă, scădem durata şedinţelor următoare cu cîte 1 minut
de la o aplicaţie la alta, adică prima durează 4 minute, iar cele ce urmează vor fi de 3
minute, 2 minute, 1 minut. De obicei facem o singură şedinţă pe zi, la nevoie putem să
facem chiar 2 şedinţe pe zi.
În aplicaţiile curente obişnuite se fac 6—8 şedinţe, urmate de o pauză de 6—10 zile,
după care eventual se poate începe o a doua serie de 6—8 şedinţe.
Indicaţii. Indicaţiile majore ale curenţilor diadinamici sînt afecţiunile aparatului
locomotor, în primul rînd procesele reumatice şi traumatice articulare şi paraarticulam,
nevralgiile cu diverse etiologii, ca şi unele sindroame vasculare, trofice şi neurovegetative.
1. Leziuni traumatice. Entorse, luxaţii: aplicaţii transversale (D.F.), (S.P.), (L.P.). În
cazurile cronice: (M.F.) pe puncte dureroase (D.F.), (S.P.), (L.P.). Traumatisme musculo-
ligamentare: în cazuri acute (D.P.), (S.P.), (L.P.) aplicaţii transversale, apoi (R.S.)
(mioenergetic). Contuzii: D.F. S.P. L.P. Redori articulare: transversal M.F., L.P. şi
mioenergetic R.S. Anchiloze după imobilizări pentru fracturi, traumatisme ale umărului cu
interesarea nervului spinal şi a nervului circumflex.
2. Afecţiuni reumatice. Mialgii, nevralgii: efect neurotrop şi analgezic (S.P.), (L.P.),
paravertebral cu electrozi mici. Lumbago: paravertebral (S.P.) (L.P.) şi (D.F.) ca şi
mioenergetic (R.S.). Lombosciatică de orice natură: paravertebral D.F., S.P., L.P., de-a
lungul nervului S.P., L.P. Nevralgii faciale, nevralgii de glosofaringian, occipitale
(Arnold), nevralgii brahiale, intercostale, epicondilite, PSH, zona zoster, tendinite, bursite,
celulite, spondiloze, artroze de genunchi, artrozele altor articulaţii.
3. Sindroame vasculare. Hipertensiunea arterială, tulburări circulatoare periferice: de-a
lungul vaselor şi transversal D.F., S.P., L.P., ca boala Raynaud, acrocianoza, arterita
obliterantă, varice.
4. Sindroame trofice. Sindromul fiziopatic, osteoporozele dureroase care apar după
traumatisme vechi, retracţiile apo-nevrozei palmare (boala Dupuytren), edeme Quincke,
edeme posttraumatice, acroparestezii, atrofii musculare la sedentari.
5. Sindroame neurovegetative. Simpatalgia facială, epigastralgia, migrenele,
6. Afecţiuni abdominale. Atonii veziculare, constipaţia atonospastică.

B. CURENTUL ALTERNATIV

Generalităţi. Curentul alternativ este un curent de inducţie electromagnetică, care îşi

schimbă periodic semnul, intensitatea lui variind în
permanenţă, trecînd de la valori pozitive la valori
negative.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit într-un câmp

magnetic

Fenomenul de inducţie electromagnetică este

proprietatea pe care o are un cîmp magnetic sau
electromagnetic de a genera prin influenţă un curent
electric într-un circuit închis (indus). Curentul
electric apare în indus (circuitul secundar) atunci
cînd variem cîmpul electromagnetic din inductor
(circuit primar). Fenomenul de inducţie electromagnetică poate să fie realizat în mai multe
feluri:

1. prin deplasarea unui circuit într-un cîmp magnetic fix sau, invers, prin mişcarea
cîmpului magnetic faţă de un circuit (fig. 65);
2. prin apropierea şi îndepărtarea unui circuit închis faţă de circuitul primar, prin care
trece un curent electric (inductor) (fig. 66);
3. prin variaţia intensităţii curentului în circuitul inductor;
4. prin închiderea şi deschiderea circuitului în inductor;
5. prin variaţia permeabilităţii mediului care influenţează cîmpul electromagnetic.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit

(B) faţa de un circuit electric primar
(A).

Tensiunea curentului indus este cu

atît mai mare, cu cît variaţia cîmpului
electromagnetic este mai mare (legea Faraday). Sensul forţei electromotoare din circuitul
indus este de sens invers faţă de cel din inductor (legea Lenz).
Aceste două legi ale inducţiei electromagnetice stau la baza tuturor fenomenelor care
utilizează forţa electromotoare de inducţie.

Fig. 67. — Curentul alternativ

sinusoidal.
O — linie izoelectrică; i — amplitudinea
la un anumit moment; I — amplitudinea
maximă a oscilaţiei pozitive; T —
perioada.

Generatori de curenţi de inducţie. A. Alternatorii. Cei mai întrebuinţaţi generatori

de curenţi alternativi sînt maşinile de inducţie (alternatorii) care transformă energia meca-
nică în energie electrică pe baza fenomenului de inducţie.
Intensitatea curentului alternativ se schimbă în fiecare moment.
Variaţia intensităţii in timp poate să fie reprezentată grafic printr-o sinusoidă (fig. 67).
Fiecare buclă a sinusoidei se numeşte alternanţă, iar durata de timp necesară pentru
producerea unei alternanţe pozitive şi negative este perioada. Frecvenţa este dată de
numărul de perioade, în unitate de timp (pe secundă). Frecvenţa cea mai obişnuită pentru
curentul de reţea este de 50 perioade pe secundă (50 Hz).
Herţul sau ciclul este unitatea de frecvenţă pe secundă. Curentul alternativ sinusoidal
produs de reţea nu se utilizează ca atare în terapeutica electromedicală, din cauza forţei
electromotoare prea ridicate, de 110—220 V.
Prin reducerea acestei tensiuni mari, curentul sinusoidal poate să fie folosit în
electroterapie.
B. Bobina de inducţie (Ruhmkorff) este un generator deosebit, care produce un curent
alternativ de inducţie, de o formă specială. Acest curent de formă specială a fost utilizat, în
scopuri terapeutice, de Faraday, încă din 1831.
 CURENTUL FARADIC

Clasic, reprezentarea grafică a curentului

faradic este o curbă neregulată, în care denivelări
cu valori negative se alternează cu creşteri mari
ale valorilor pozitive (fig. 68).
Valorile pozitive şi negative ale intensităţii
sînt date de închiderea şi deschiderea contactului
în bobina primară. La închiderea contactului ia
naştere în secundar o forţă electromagnetică de
semn contrar celei care a generat-o, iar la des-
chiderea contactului apare un curent de semn
invers.

Fig. 68. — Reprezentarea grafica a

curentului faradic
a — curba clasică i corcii că; b — curba la
suprafaţa de aplicare pe un metal; c — curba
complexă de la nivelul tegumentelor; d—
curentul cu impulsuri din circuitul primar.

Diferenţele intensităţilor pozitive şi negative sînt date de inegalitatea dintre vitezele de

întrerupere şi închidere a circuitului prin sistemul mecanic al întrerupătorului cu arc.

Închiderea contactului se face mai încet, din cauza arcului care opune rezistenţă faţă de
cîmpul electromagnetic, care atrage armătura de fier de pe el. Va apărea deci o undă cu
valori mai mici.
Întreruperea circuitului se face extrem de repede, din care cauză valoarea intensităţii
curentului în secundar va fi mare.
Intensitatea curentului faradic în general este echivalată la cîţiva mA, iar tensiunea lui
ajunge pînă la 100—200 V; la unele aparate chiar la 1000 V. Există o relaţie invers pro-
porţională între valorile intensităţii şi ale tensiunii. La aparatele medicale nu avem
posibilitatea să dozăm intensitatea curentului cu vreun aparat de măsură.
Frecvenţa este variabilă şi poate să fie manevrată potrivit dorinţei, prin sisteme
diferite, fiind în medie reglabilă între limitele de 5 şi 150 de întreruperi pe secundă. Cel
mai utilizat sistem de reglare a întreruperilor este ciocănelul Wagner, care se găseşte la
pantostatele cu motor şi unele tuburi electronice.
În urma cercetărilor făcute la oscilograful catodic s-a ajuns la concluzia că de fapt, la
nivelul tegumentului, forma curentului faradic nu este aceea clasică pe care o cunoaştem
cu toţii şi pe care am descris-o la începutul acestui capitol. S-a stabilit că este vorba de o
serie întreagă de oscilaţii alternative, între care şi o bruscă trecere de la pozitiv la negativ,
de amplitudine mult mai mare decît cea considerată în trecut (fig. 71).
Totodată s-a observat că durata impulsului nu este de 1 msec, ci de fapt este numai
1/5—1/10 sigma, iar frecvenţa şi intensitatea impulsurilor sînt neregulate.
Din cauza acestor neajunsuri, astăzi nu se mai construiesc generatori cu bobină de
inducţie, ci aparatele moderne au intercalat sistemul electric cu o lampă tiratron. Curentul
obţinut are multe avantaje faţă de curentul faradic clasic. Unii au propus numele de
„curent neofaradic". Se compune din impulsuri pozitive, cu intensitatea, frecvenţa şi
durata impulsurilor reglate; diverşii parametri se pot cunoaşte prin aparate de măsură ; nu
prezintă trecerea bruscă de la valori pozitive la cele negative, ca cel faradic.
Aparate pentru curent faradic. Aparatul care este în măsură să genereze curentul
faradic în scopuri terapeutice este pantostatul, a cărui utilitate am văzut-o la curentul
galvanic.
Pantostatul obişnuit debitează curent pentru galvanizări, faradizări, endoscopii,
cauterizan.
Pentru generarea curentului faradic este nevoie de curent continuu. Pantostatul este
acela care produce curentul continuu necesar şi tot el îl transformă în curent faradic.
Transformarea curentului continuu se face cu ajutorul unei bobine de inducţie care se
găseşte în aparat. Întreruperile din circuitul bobinei primare se pot face, fie cu metode
mecanice, fie cu cele electronice.
Instalaţia pentru generarea curentului faradic se compune din: 1) sursa de curent
continuu; 2) bobina de inducţie; 3) sistemul de întrerupere; 4) dispozitivul de reglare a
intensităţii; 5) sistemul de racordare cu bolnavul.
1. Sursa de curent continuu. Curentul continuu este produs, fie de un convertizor cu
motor, fie de redresori cu tuburi electronice sau cu semiconductori.
Curentul continuu de la pantostate este în medie de 30— 40 V. Pentru bobina de
inducţie avem nevoie de un curent continuu de numai 4—6 V.
2. Bobina de inducţie constă din două bobine de dimensiuni diferite, care se
întrepătrund. Bobina primară de dimensiuni ceva mai mici (inductor) are un miez de fier
pe care sînt înfăşurate spire groase în număr mic. Bobina secundară este mai mare şi în
locul miezului de fier are un orificiu cilindric longitudinal, în care poate să pătrundă
bobina primară. Spirele din fire subţiri ale bobinei secundare sînt în număr mare, ceea ce
face ca în secundar tensiunea curentului să fie mult mai mare ca în primar.
3. Întreruperile curentului electric în circuitul bobinei primare şi reglarea frecvenţei la
pantostatele cu motor generator se realizează cu ajutorul ciocănelului Wagner-Neef.
Acest sistem se bazează pe principiul întrerupătorului mecanic cu arc al bobinei de
inducţie. în plus, faţă de sistemul simplu al întrerupătorului cu arc. aici există posibilitatea
de a regla şi frecvenţa cu un dispozitiv mecanic, care scurtează sau lungeşte spaţiul în care
vibrează arcul întrerupătorului. Numărul întreruperilor în general nu este constant la toate
aparatele. Ele sînt cuprinse între 10 şi 150 întreruperi/sec. (în medie între 20 şi 60 /sec).
Dispozitivele mai recente de întrerupere a circuitului în bobina primară se bazează pe
utilizarea tuburilor electronice. La masa de comandă a acestor aparate nu mai găsim ciocă-
nelul Wagner-Neef cu lamă vibratoare, ci există un simplu buton de reglaj al frecvenţei.
Folosirea în circuitul primar a curentului alternativ sinusoidal de la reţea este un alt
sistem pentru obţinerea curentului alternativ. In acest caz nu mai este nevoie de sistem de
întrerupere. Curentul obţinut în secundar va fi un curent sinusoidal cu 50 perioade/sec, a
cărui frecvenţă este fixă şi nu poate să fie modificată.
4. Dispozitivul de reglare a intensităţii curentului. Reglarea intensităţii se face printr-
un dispozitiv special în cazul bobinei de inducţie. Am amintit că cele două bobine se în-
trepătrund de-a lungul axelor longitudinale. Bobina primară este fixă, iar cea secundară
este mobilă, alunecînd pe un sistem de glisieră. Prin această mişcare de translaţie a bobinei
secundare se pot acoperi parţial sau total spirele bobinei primare.
Cînd bobina secundară acoperă în întregime pe cea primară, acţiunea inductoare este
maximă, iar cînd bobina secundară este îndepărtată de pe spirele bobinei primare, valorile
devin din ce în ce mai mici, ele fiind direct proporţionale cu numărul de spire primare
acoperite de secundar.
Această mobilizare a bobinei secundare se face cu o tijă, care poate fi manevrată într-
un sens sau altul pe partea din faţă, a pantostatelor cu motor.
La aparatele cu tuburi electronice, unde nu există nici ciocănelul Wagner, reglarea
intensităţii se face cu un poten-ţiometru rotativ.
Intensitatea, în cazul curentului faradic, nu poate să fie măsurată, dozarea făcîndu-se
numai pe baza aprecierilor subiective făcute de bolnav în raport cu efectele produse. De
altfel nu există aparate nici pentru măsurarea tensiunii şi nici a frecvenţei.
5. Sistemul de racordare cu bolnavul. Racordarea cu bolnavul se face prin intermediul
unui sistem care necesită: a) borne; b) cabluri cu banane, cleme; c) electrozi; d) strat
hidrofil pentru electrozi; e) fixatori de electrozi.
 a) La majoritatea pantostatelor, bornele pentru curentul faradic sînt aceleaşi ca şi
pentru cel galvanic. Există o serie de aparate care au bornele separate pentru curent faradic
(Tesla, Elmeco, Dozimed).
b) Cablurile sînt conductori de liţă cu diametrul de 1 — 1,5 mm, izolată în cauciuc, de
circa 2 m lungime.
c) Electrozii în cazul faradizărilor sînt diferiţi, în funcţie de modul de aplicare. Pot să
existe sau doi electrozi stabili, sau unul fix şi unul mobil.
Electrozii stabili sînt identici cu cei pentru galvanizări, adică flexibili, din foi subţiri de
plumb 0,4 mm, zinc 0,2 mm sau rigizi din plăci mai groase de aluminiu 0,6 mm sau cupru
nichelat 1 mm.
Forma lor poate să fie de cele mai multe ori rotundă, ovală sau dreptunghiulară.
Dimensiunile 2variază, de asemenea, de la 1 la 4 cm2; cele rotunde, punctiforme pînă la
200—300 cm .
Electrozii mobili sînt în formă de: a) pensulă; b) rulou; c) elipsoid.
Pensula constă dintr-un mănunchi de fire moi, metalice în formă de măturice, legate
strîns la un capăt şi adaptate la un miner izolator, cu sau fără întrerupător. Acest mîner are
un şurub de contact pentru cablu.
Ruloul constă dintr-un cilindru metalic cu diametrul de 3 cm şi lungimea de 5 cm, care
este fixat într-o furcă metalică, în aşa fel încît să permită rularea cilindrului în jurul axei lui
longitudinale. Furca metalică este fixată pe un mîner izolator, care posedă un şurub de
contact pentru cablu (fig. 69).
Elipsoidul este o sferă alungită, cu axa mare de 7 cm, axa mică de 4 cm. Este fixat pe
un mîner izolator, care are un şurub pentru cablu. Elipsoidul este constituit dintr-o placă de
cupru de circa 1—2 mm grosime, cu o suprafaţă perfect netedă, nichelată şi cromată.

Fig. 69. — Electrozi pentru faradizări.

Pensula şi elipsoidul se folosesc la aplicaţiile directe

ale curentului faradic, fără intermediul stratului hidrofil.
Restul electrozilor necesită un strat hidrofil de tifon,
pînză de in, finet sau frotir în strat de 0,5—1 cm
grosime, care se pune între electrod şi tegument. La
electrozii mici, rotunzi sau rulou, unde spaţiul nu
permite punerea unui strat gros de frotir, vom folosi
ţesătură de tifon pusă în 6—8 straturi.
Curentul faradic mai poate fi utilizat sub forma
băilor parţiale sau generale electrice. Instalaţiile sînt
identice ca la galvanizări, cu condiţia ca pantostatul să
fie dotat cu un dispozitiv pentru debitarea curentului
faradic.
Tehnica de aplicare a curentului faradic. La
tehnica de aplicare ne vom interesa de: 1) bolnav; 2)
aplicarea electrozilor; 3) manevrarea aparatului.
1. Curentul faradic se utilizează în majoritatea cazurilor pentru tonifiere musculară şi
acţionează numai asupra muşchilor relaxaţi. De aceea bolnavul va fi culcat pe o canapea,
aceasta fiind cea mai relaxantă poziţie posibilă pentru musculatura pe care o avem de
tratat.
2. Electrozii. a) Unul din electrozi (+) este indiferent, are o suprafaţă mare şi va fi
aplicat pe o zonă proximală faţă de regiunea pe care o tratăm. El este confecţionat din
plumb şi are o suprafaţă de 200—300 cm2. Se înveleşte într-un strat hidrofil, îmbibat cu
apă şi se aşază pe regiunea cervico-dor-sală în tratamentul membrelor superioare şi lombar
pentru tratamentul membrelor inferioare. Bolnavul se culcă pe electrod, astfel că nu avem
nevoie de fixarea lui.
 b) Electrodul activ este totdeauna cu o suprafaţă de contact mai mică. El este fix
(rotund) sau mobil (pensulă, elipsoid, rulou).
Pentru obţinerea efectelor motoare, electrodul trebuie să fie aplicat exact pe placa
motoare a muşchiului de tratat sau pe proiecţia tegumentară a nervului motor care
inervează muşchiul în cauză. Este nevoie să cunoaştem cu multe amănunte tabelele lui Erb
(vezi capitolul de electrodiagnostic).
Pentru efectele revulsive folosim pensulările sau elipsoidul, care se aplică pe zonele
metamerice reflexogene.
În cursul băilor parţiale procedăm la umplerea vanelor cu apă de 35—36°, facem
legătura electrozilor de grafit cu aparatul şi după ce am controlat ca acesta să aibă toate
butoanele puse la zero invităm bolnavul să introducă picioarele şi mîinile în vane şi punem
în funcţiune aparatele.
Baia generală se pregăteşte la fel ca cea galvanică. Punem apă de 36—37° în vană,
verificăm ca toate butoanele aparatului să fie puse la zero. Bolnavul va intra în apă, fixăm
după nevoie electrozii accesori pentru membrele superioare sau inferioare.
3. Manevrarea aparatului se face în felul următor: a) controlăm ca schimbătorul de
tensiune să corespundă voltajului
de la reţea;
b) controlăm legătura cu pămîntul (dacă aceasta se face cu fir separat) ;
c) controlăm ca toate butoanele aparatului să fie aduse la zero (potenţiometrele –
galvanic, faradic, endoscopic, caustic);
d) comutatorul pentru diversele forme de curent va fi pus pe F (faradic);
e) controlăm ca legătura cu bolnavul să fie făcută de la bornele speciale (F= faradic)
sau de la borna comună GF (galvano-faradic);
f) introducem ştekerul cordonului de alimentare în priză şi închidem circuitul cu
întrerupătorul principal al aparatului. Aşteptăm să se aprindă lampa de semnalizare, punem
comutatorul pe V (voltaj), iar cu stabilizatorul reglăm tensiunea ; cînd acul voltmetrului se
opreşte pe semnul roşu, îl punem pe mA.
La pantostatele cu motor tragem de tija motorului (M) la maxim, pentru a da turaţia
corespunzătoare electromotorului.
Dozarea intensităţii se face prin tija sau potenţiometrul (8 F) pînă la pragul pe care-l
suportă bolnavul. Frecvenţa o stabilim la ciocănelul Wagner (10 a) sau la butonul de reglaj
(10 a) al aparatelor cu tuburi electronice. în timpul tratamentului întrebăm bolnavul dacă
suportă intensitatea dată şi apoi punem ceasul semnalizator pentru dozarea timpului.
Oprirea aparatului se face prin operaţiile inverse. Împingerea înapoi a tijei (8 F) sau
readucerea la 0 a butonului (8 F), ridicarea de pe tegument a electrodului mobil,
readucerea la zero a tijei motorului (M), întreruperea curentului la întrerupătorul principal
(4), îndepărtarea electrodului fix de pe tegumentul bolnavului.
Efectele fiziologice şi indicaţiile curentului faradic depind de felul de aplicare, de
intensitatea şi frecvenţa întrerupe-rilor.
Importanţa curentului faradic constă în special în acţiunea lui excitomotoare asupra
sistemului neuromuscular. Pe lîngă acest efect important putem să obţinem şi efecte
analgezice, trofice, vasomotorii, revulsive, ca şi efecte de reglare a funcţiilor unor glande
endocrine.
1. Acţiunea excitomotoare. Efectul excitomotor al curentului faradic este dat în special
de impulsul de mare intensitate şi de scurtă durată, precum şi de alternanţa impulsurilor
care împiedică efectele de electroliză, ionoforeză, electroforeză, pe care le-am întîlnit la
curentul continuu. In acest caz nu se fac deplasări de ioni în ţesuturi, ci numai oscilaţia lor
pe loc, deoarece nu se schimbă permeabilitatea membranelor celulare care să permită acest
lucru.
Efectul de microşoc electric este recepţionat în special de fibrele nervoase motoare, de
muşchi şi de plăcile neuromo-toare, care prezintă o sensibilitate electivă pentru aceşti
stimuli. Răspunsul dat de muşchiul şi nervul sănătos sau de cei foarte puţin alteraţi este
contracţia musculară. Frecvenţa trebuie să fie joasă, ca să permită relaxarea muşchiului
între două impulsuri. Atunci cînd frecvenţa depăşeşte limita superioară (40 impulsuri sec),
muşchiul intră în stare de tetanie.
Asupra muşchilor cu degenerescentă totală sau parţială, a căror cronaxie este mărită
peste 10 ori sau nu mai apare de loc, curentul faradic nu are nici un fel de acţiune,
indiferent de intensitatea pe care o administrăm.
2. Acţiunea analgezică. Curentul faradic aplicat cu pensula pe tegument determină la
început o senzaţie deosebită de furnicătură plăcută, nedureroasă, apoi prin mărirea
intensităţii apare o senzaţie de înţepătură, care se transformă în durere. Acţiunea
analgezică se obţine asupra nervilor senzitivi din tegument la aplicarea curentului faradic
cu o frecvenţă mare (maximum posibil al aparatului, peste 60 impulsuri/sec.), în aceste
cazuri folosim pensula faradică legată de polul negativ. Electrodul indiferent este fixat pe
regiunea dorsală sau lombară. Şedinţele vor fi de lungă durată (15—25 de minute, zilnic
sau la 2 zile).
3. Acţiunea vasomotoare. Faradizarea de scurtă durată provoacă o vasoconstricţie, iar
cea prelungită o vasodilataţie. Aceasta se referă, atît la tegument, cît şi la ţesuturile mai
profunde, în special la muşchi. Vasodilataţia determină o circulaţie periferică mai bună, o
amelioarare a nutriţiei şi oxigenării ţesuturilor. Creşte viteza de circulaţie a fluxului
sanguin, care favorizează îndepărtarea substanţelor catabolice din ţesuturi.
4. Efectul trofic este strîns legat de efectul vasomotor al curentului faradic. Troficitatea
ţesuturilor este îmbunătăţită în special în muşchi, prin oxigenarea şi aportul nutritiv sporit.
Curentul faradic favorizează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, cu bune rezultate
în resorbţia edemelor periferice de stază.
5. Efectul revulsiv asupra tegumentului se obţine prin scînteierile cu electrodul
elipsoidal sau cu pensula metalică, aplicate pe pielea unsă cu vaselină pentru a o proteja de
arsuri. Eritemul puternic produs este rezultatul unei vasodilataţii active, asemănătoare cu
cea determinată de ionizarea cu histamină. Concomitent se manifestă şi un efect analgezic.
Intensitatea trebuie să fie la limita suportabilităţii, iar frecvenţa cît se poate de mare.
Metoda este utilizată în scop de revulsie locală sau în scop de reflexoterapie la distanţă.
6. Alte efecte. Ca efecte de importanţă mai mică amintim acţiunea de reglare a
curentului faradic asupra unor glande endocrine şi sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile faradizărilor. În baza efectelor fiziologice, curentul faradic se utilizează în
mod special în diverse afecţiuni ale aparatului locomotor, în care urmărim o gimnastică
musculară. Pentru efectele lui trofice, analgezice, vasomotoare, revulsive, curentul faradic
se întrebuinţează în electroterapie ca procedură secundară.
Afecţiunile musculare ale aparatului locomotor. Înainte de a începe tratamentul vom
cerceta excitabilitatea neuro-musculară la curentul faradic şi cronaxia muşchilor pe care îi
avem de tratat. Tratamentul se poate face numai la acele grupe musculare care nu prezintă
modificări prea evidente faţă de normal.
Vom face faradizări bipolare sau unipolare cu ruloul sau cu electrodul punctiform pe
nervii motori şi pe punctele elective ale plăcilor motoare. Sînt indicate pentru tratament
hipotrofiile şi atrofiile musculare prin inactivitate, prin imobilizare la pat datorită unor boli
cronice, după aparate gipsate; hipotrofia musculară a celor care nu fac gimnastică, a
sedentarilor şi a persoanelor în vîrstă constituie o bună indicaţie a curentului faradic.
Electrogimnastica musculară se recomandă şi în hipotrofia muşchilor abdominali (după
naşteri), în aceste cazuri folosim un ritm rar şi o intensitate mare. Gimnastica musculară se
face zilnic, în mod progresiv, crescînd durata de la 5 la 20 de minute.
Profită mult de curentul faradic parezele şi paraliziile flaşte şi paresteziile
extremităţilor, de asemenea entorsele şi contuziile difuze.
Afecţiunile sistemului nervos periferic. Nevralgiile şi nevritele (sciatice, intercostale,
de plex brahial) beneficiază de efectele analgezice prin revulsie ale curentului faradic, pe
care le obţinem cu electrodul pensulă sau elipsoidal. Frecvenţa impulsurilor este
tetanizantă, durata de 5—10 minute, numărul total de şedinţe 10—12.
În tulburările circulatoare, de întoarcere venoasă şi limfatică, care sînt asociate cu
edeme locale de stază şi cu tulburări trofice, putem să prescriem băi parţiale faradice la
33—36°, la intensitatea maximă tolerată de bolnav.
Contraindicaţiile curentului faradic. Contraindicaţia majoră a faradizării o
constituie paralizia spastică şi orice spasme şi contracţii musculare. Acestea nu vor putea
profita decît cu multă prudenţă de doze slabe de curent galvanic sau de curenţii
exponenţiali cu panta de creştere lungă, dacă mai sînt receptivi la aceste impulsuri.
Atrofiile musculare cu degenerescentă gravă care nu sînt excitabile la curent faradic,
ca şi atrofiile musculare cu hiper-excitabilitate marcată nu vor fi tratate cu faradizări.
Contraindicate mai sînt stările inflamatoare acute ale aparatului locomotor, nervos
periferic şi circulator, ca: neuro-mialgii acute, artrite şi poliartrite acute, flebite,
tromboflebite, nevrite şi nevralgii acute, pareze şi paralizii recente după accidente
cerebrale.
Electrodiagnosticul. Definiţie. Prin electrodiagnostic înţelegem ansamblul metodelor
de diagnostic bazate pe utilizarea curentului electric.
Există două metode fundamentale de electrodiagnostic: prima este electrodiagnosticul
prin stimulare, care se bazează pe răspunsurile pe care le dă organismul la diverşi stimuli
electrici şi cuprinde diagnosticul galvanofaradic, cronaximetria, climaliza etc.
A doua metodă este electrodiagnosticul de detecţie, care — graţie unor tehnici recente
— permite să studiem curenţii electrici produşi de ţesuturi şi cuprinde electromiografia,
electroencefalografia, electrocardiografía etc.
Principiile electrodiagnosticulai galvanofaradic. Dacă excităm un nerv sau un muşchi
sănătos cu impulsuri produse de un curent continuu sau cu curent faradic, la o anumită
intensitate, obţinem o contracţie musculară. Contracţia este vie, bruscă (secusă musculară).
Dacă nervul este secţionat, după un timp de evoluţie suficient de 2—3 săptămîni, dacă
excităm capul periferic al nervului nu mai obţinem răspuns la excitaţia faradică sau
galvanică. Dacă excităm direct muşchiul, el nu mai răspunde la excitaţia faradică, în
schimb răspunde la excitaţia galvanică printr-o contracţie lentă. Această contracţie lentă
este mai vizibilă dacă aşezăm electrozii pe cele două extremităţi ale muşchiului. în acest
caz este vorba de o reacţie de încetinire globală (în vechea terminologie, reacţie de dege-
nerescentă totală).
Dacă nervul este numai parţial secţionat, excitabilitatea nervului va fi păstrată la
curent galvanic sau faradic, dar contracţia obţinută va fi diminuată ca amplitudine.
Curentul faradic va da un răspuns viu. Curentul galvanic va da un răspuns global
heterogen. Fibrele denervate vor da o contracţie lentă, cu un prag de excitaţie mai scăzut,
fibrele sănătoase vor reacţiona viu. Astfel, la o mai mică intensitate de curent galvanic
vom obţine numai o contracţie lentă, punînd în valoare aceste fibre atinse. In acest caz este
vorba de o reacţie de încetinire parţială (în vechea terminologie, reacţie de degenerescentă
parţială).
Dacă excităm un muşchi la pragul de excitaţie obţinem o contracţie după stabilirea
curentului; dacă mărim această excitaţie de 2—3 ori, contracţia se menţine cit timp trece
curentul. Aceasta se numeşte galvanotonus fiziologic. In cazurile patologice obţinem acest
galvanotonus la intensităţi care se apropie de pragui de excitaţie (galvanotonus patologic).
Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afară de secţionarea nervului, în alte atingeri
ale neuronului periferic şi în bolile musculare primitive.
Tehnica electrodiagnosticului galvanofaradic. Condiţii prealabile:
a) Trebuie să cunoaştem anatomia regională, topografia nervilor, teritoriul muscular
corespunzător, fiziologia mişcă- rilor, acţiunea fiecărui muşchi, precum şi noţiuni generale
de neurofiziologie şi neuropatologie.
b) Să putem localiza punctele motoare (proiecţia pe piele a locului unde nervul
pătrunde în muşchi) şi punctele de excitaţie a nervului respectiv (fig. 70 A, B. C, D, E, F,
G, H şi I).
 Fig. 70. a şi b.—
Punctele motorii ale
capului.
1 – n. facial (trunchi);
2 – n. facial (r. medie); 3 –
m. splenius; 4 – m.
sternocleido-mastoidian; 5
– m. spinali; 6 – m. angular
omoplat; 7 – m. trapez; 8 –
plex brahial (Erb.); 9 – n.
frenic; 10 – m.
sternocleido-hioidian; 11 –
m. pielos; 12 – m.
milohioidian; 13 – n. facial
(r. inferioară); 14 — m.
triunghiular al buzelor; 15
– m. buccinator; 16 – m.
ridicător al buzei; 17 – m.
pătrat al bărbiei; 18 – m. orbicular al buzelor; 19 – m. zigomatic; 20 – m. transvers al
nasului; 21 – m. ridicător comun al buzei şi nasului; 22 – m. ridicător al buzei superioare;
23 – m. piramidal; 24 – m. articular al pleoapelor; 25 – m. sprîncenei; 26 – m. fronlal; 27 –
n. facial (r. superioară); 28 – m. temporal. 29 – m. maseter.

Fig. 70 c. — Punctele motorii ale membrului

superior.
1 – m. coracobrahial; 2 – m. biceps; 3 – m. brahial
anterior; 4 – m. median; 5 – m. rotund pronator; 6 – m.
flexor comun; 7 – m. mic palmar; 8 – m. cubital
anterior; 9 – m. flexor superficial al degetelor; 10 – m.
median; 11 — m. scurt flexor al degetului mic; 12 – m.
palmar cutanat; 13 – m. scurt adductor al m. deget; 14 –
m. lombricali; 15 – m. adductor al policelui; 16 – m.
scurt flexor al policelui; 17 – m. opozant al policelui; 18
– m.abductor al policelui; 19 – m. lung flexor al poli-
celui; 20 – m. mare palmar; 21 – m. lung supinator; 22 –
n. radial; 23 – m. deltoid (mediu); 24 – m. deltoid (aut.).
1 – m. deltoid (post); 2 – m. triceps (vast ext.); 3 – m. 1
radial; 4 – m. scurt supinator; 5 – m. 2 radial; 6 – m.
extensor comun al degetelor; 7 – m. extensor al
indexului; 8 – m. lung adductor al policelui; 9 – m. scurt extensor al policelui; 10 – m.
interosoşi dorsali; 11 – m. adductor al degetului mic; 12 – m. lung extensor al policelui; 13
– m. extensor propriu al degetului mic; 14 – m. cubital posterior; 15 – m. cubital anterior
;16 – m. anconeu; 17 – n. cubital; 18 – m. triceps (vast int.); 19 – m. triceps (lunga
porţiune).
 Fig. 70. d şi e.— Punctele motorii ale trunchiului.
Faţă: 1 – m. angular al omoplatului; 2 – n. plex brahial (Erb.); 3 – m. deltoid (anterior); 4 –
m. deltoid (posterior); 5 – m. marele pectoral; 6 – n. marele dinţat; 7 – m. marele dinţat; 8
– m. marele oblic; 9 şi 10 – m. drept abdominal.
Spate:1 – m. trapez mijlociu; 2 – m. trapez; 3 – m. supraspinos; 4 – m. deltoid (posterior);
5 – m. subspinos; 6 – m. mic rotund; 7 – m. trapez inferior; 8 – m. marile dorsal; 9 – m.
sacrolombar; 10 – m. fesier mijlociu.
c) Să avem un aparat care să producă curent galvanic şi curent faradic, cu anexele (fig.
73).
Electrodul activ cu care facem explorarea este un electrod nepolarizabil, mic, pentru
muşchii mari un tampon de 3 cm diametru, pentru cei mici de 1—2 cm.

Fg. 70. f şi g — Punctele motorii ale coapsei.

Externă: 1 – m. tonsor fascia lata; 2 – m. croitor; 3 – m. drept anterior; 4 – m. vast extern;
5 – m. mijlociu fesier; 6 – m. mare fesier; 7 – n. sciatic; 8 – m. biceps (1. porţiune); 9 – m.
biceps (s. porţiune).
Anterioară: 1 – n. obturator; 2 – m. mediu adductor; 3 – m. drept intern; 4 – m. vast
intern; 5 – m. tensor fascia lata; 6 – n. crural; 7 – m. croitor; 8 – m. pectineu; 9 – m.
drept ant.; – 10 ni. vast extern.
Posterior: 1 – m. mijlociu fesier; 2 – n. sciatic; 3 – m. biceps (l. porţiune); 4 – m. biceps
(s. porţiune); 5 — n. tibial (sc. popl. ext.); 6 – m. mare fesier; 7 – m. mare adductor; 8 – m.
semitendinos; 9 – m. semimembranos.
Electrodul indiferent este constituit dintr-o placă de 300— 400 cm2, bine căptuşită cu
ţesut hidrofil, îmbibat cu apă caldă (eventual sărată).
Explorarea se face de obicei în montajul monopolar expus mai sus. Alteori însă se
utilizează montajul bipolar, cu electrozi mici la cele două extremităţi ale muşchiului, un
electrod pe punctul motor, celălalt pe tendon.
Un dispozitiv (cheia Courtaud) permite întreruperea curentului şi inversarea lui.
d) Operatorul este instalat confortabil ca să poată manevra aparatul cu mîna stingă şi
ţine electrodul activ cu dreapta. Are lîngă el un vas cu apă caldă sau sărată, pentru a umezi
tamponul.
Subiectul este examinat numai după ce este încălzit, instalat comod, la lumină, relaxat.
Explorarea. Se începe cu explorarea faradică, apoi cu cea galvanică. Se examinează
mai întîi nervul, apoi muşchiul.

Fig. 70. i si h — Punctele motorii ale gambei.

Faţa anterioară: 1 – m. gambier anterior; 2 – m. solear int.; 3 – m. flexor comun; 4 – m.
lung peronier lat.; 5 – m. solear exterior; 6 – m. extensor propriu haluce; 7 – m. peclios; 8
– m. interosoşi dorsali.
Fata posterioaru: 1 – m. solear intern; 2 – m. flexor comun; 3 – n. tibial posterior; 4 – m.
adductor haluce; 5 – n. popliteu extern; 6 – m. gemen extern; 7 – m. solear extern; 8 – m.
lung flexor haluce; 9 – m. scurt fleesor al degetului mic; 10 – n. popliteu extern; 11 – m.
gemen intern; 12 – m. lung peronier lat; 13 – m. extensor comun; 14 – m. gambier ant.; 15
– m. extensor propriu al halucelui; 16 – m. scurt peronier lat; 17 – m. pedios; 18 – m.
interosoşi dorsali.
Toate reacţiile se observă la prag. Se examinează mai întîi partea sănătoasă, apoi cea
bolnavă. Se ţine seama de particularităţile patologice ale tegumentului, de contractura
muşchilor.
 Explorarea faradică se tace monopolar. Electrodul indiferent este plasat între umeri
pentru membrul superior şi pe lombe pentru membrul inferior.
Electrodul negativ este electrodul activ şi este ţinut cu mina dreaptă, in timp ce cu
mîna stingă manevrăm aparatul. Punem tamponul explorator pe punctul de elecţie, al
nervului, apoi pe punctul motor al muşchilor corespunzători de partea sănătoasă. Mărim
voltajul pînă la pragul de excitaţie.
Repetăm aceeaşi operaţie pe membrul omolog bolnav. Observăm una dintre aceste trei
eventualităţi pentru a obţine o contracţie: un voltaj mai mic ca cel de partea sănătoasă
(hiperexcitabilitate faradică), egal (reacţie normală) sau mai mare (hipoexcitabilitatea
faradică) sau, în sfîrşit, cu un voltaj mare nu obţinem nici o contracţie (inexcitabilitate
faradică).
Explorarea galvanică se face cu electrodul activ negativ. Reglăm progresiv curentul,
întrerupînd şi restabilind curentul; La 1—3 mA apare o contracţie bruscă. Inversăm
curentul; electrodul activ este cel pozitiv, la aceeaşi intensitate, muşchiul şi nervii sănătoşi
nu se mai contractă.
Observăm modificări cantitative şi calitative: a) modificări cantitative:
hiperexcitabilitate, reacţie normală, hipo-excitabilitate sau inexcitabilitate galvanică; b)
modificări calitative: secusă lentă, contracţia galvanotonică, inversiunea formulei (pol
pozitiv mai activ), muşchiul nu reacţionează la punctul motor, ci mai jos spre tendon
(reacţie longitudinală).
Cronaxia. Electrodiagnosticul prin stimulare galvanofaradică, care a constituit metoda
clasică, a fost completat în timpul din urmă printr-o mai profundă înţelegere a fiziologiei şi
fiziopatologiei nervoase prin examenul cronaximetric.
Noţiunea de cronaxie a fost stabilită prin studiul excitaţiei electrice cu impulsuri
rectangulare. Cînd aceste impulsuri sînt de lungă durată (peste 10 m/sec), voltajul minim
necesar pentru a provoca o contracţie poartă numele de reobază (sau voltaj reobazic). Dacă
utilizăm impulsuri rectangulare mai puţin lungi, voltajul liminar se ridică treptat şi din ce
în ce mai net, pe măsură ce impulsurile devin mai scurte. Durata minimă a acestor
impulsuri rectangulare, care la un voltaj cu o valoare dublă celui reobazic provoacă con-
tracţia musculară, a fost numită cronaxie de un cercetător francez Lapique.
S-a stabilit ulterior că cronaxia este strîns legată de anumite proprietăţi fundamentale
ale excitabilităţii nervoase şi musculare. S-a stabilit astfel că muşchii care intră sinergie în
contracţie într-o mişcare formează un grup omogen, caracterizat prin aceeaşi cronaxie.
Pentru ca un impuls nervos să treacă dintr-un nerv în muşchi trebuie să existe un
izocronism neuromuscular sau cel puţin un raport între cronaxia nervului şi cea musculară,
cuprins între limitele 0,5 şi 2, altfel impulsul nu mai trece. Aceeaşi regulă şi pentru
cronaxiile senzitive şi cele motoare pentru a obţine contracţii reflexe prin excitaţii
cutanate. În sistemul nervos central, căile urmate de influxul nervos se fac între neuroni cu
cronaxii apropiate. Această concepţie a izo- şi heterocronis-mului, deşi depăşită în prezent
de unele cercetări moderne, rămîne valabilă şi utilă pentru interpretarea unor fenomene
fiziologice şi patologice nervoase. Modificări ale excitabilităţii nervoase (şi ale ţesuturilor
în general), lezionale sau funcţionale, pot să fie puse în evidenţă prin modificări ale
cronaxiei, care devine prin aceasta o măsură obiectivă valoroasă în practică.
Tehnica cronaximetriei. Cronaximetria este realizată cu a-ajutorul unor aparate care
provoacă închideri şi deschideri

Fig. 71. — Sigmatron. Aparat pentru

cronaximetrie.
de curent galvanic realizînd impulsuri rectangulare. Aceasta se poate obţine în prezent cu
ajutorul unor aparate electro-

Fig. 72. — Panou frontal.

nice moderne. Ne vom referi în

expunerea tehnică la aparatul
electronic romînesc Sigmatron (fig.
71).
Cu acest aparat se pot obţine
impulsuri singulare şi autodeclanşate,
de formă rectangulară. Durata
impulsurilor este reglabilă între 0,01 şi 200 msec., iar amplitudinea lor regla-
116
bilă între 0 şi 20 mA. Frecvenţele de repetiţie a impulsurilor (în trenul de impulsuri) sînt
de 1 şi 0,5 Hz, în raport cu durata impulsurilor.

Fig. 73. — Sigmaflux. Aparat

pentru cronaximetrie şi pentru
climaliză.

Pe panoul frontal al aparatului sînt

prevăzute elemente de conectare,
control şi măsură, după cum urmează
(fig. 72):
1. borne de conectare a electrozilor
la subiect;
2. instrument pentru măsurarea amplitudinii impulsurilor (miliampermetru);
3. buton pentru reglajul amplitudinii impulsurilor;
4. bec indicator pentru lucru pe reobază;
5. claviatură cu clape pentru diferite manevre;
6. bec indicator pentru lucru pe cronaxie;
7. buton pentru reglajul duratei impulsurilor;
8. tub indicator al frecvenţei şi duratei impulsurilor;
9. mînere;
10. scale pentru citirea cronaxiei în milisecunde (msec).
Aparatul este alimentat cu tensiune de la reţea (220 V, 50 Hz) şi trebuie legat cu
pămîntul.
Examenul cronaximetric se face prin metoda monopolară, cu un electrod activ,
explorator, fixat pe un miner de mică dimensiune şi este legat de polul negativ al bornei.
Acesta se aplică pe tegument (pe nerv, punct motor etc). Electrodul indiferent, sub formă
de plăci cu dimensiunea de 60 cm2 în medie, se leagă de polul pozitiv al bornei şi se
fixează pe trunchi (de exemplu, pe regiunea presternală).
Punerea aparatului în funcţiune se face prin legătura lui cu pămîntul şi conectarea lui
la reţea. Se va avea grijă ca butonul care reglează amplitudinea să fie rotit la stînga pînă la
capătul cursei, iar clapa O, care întrerupe intrarea curentului în aparat, apăsată. După
conectarea la reţea se apasă pe clapa Re (reobază) şi se aşteaptă 10 minute pentru în-
călzirea aparatului. Scoaterea aparatului de sub tensiune se face apăsînd pe clapa O.
Pentru determinarea reobazei se apasă pe butonul Re şi pe una din clapele Tr (tren de
impulsuri cu frecvenţa 0,6 sau 1 Hz) sau S (impulsuri singulare). În acest din urmă caz,
fiecare apăsare pe clapa 5 va declanşa un impuls.
Electrozii fiind aşezaţi pe subiect se roteşte butonul (3) de reglaj al amplitudinii pînă
cînd se obţine cu un impuls o contracţie musculară minimă. Pentru fiecare tehnician este
necesar să-şi stabilească bine imaginea acestei contracţii minime, care este simţită, fie
palpînd pe tendon, fie percepută vizual pe masa muşchiului. Ea constituie un element oare-
cum subiectiv de apreciere, care trebuie eliminat cu grijă, pentru a reduce coeficientul
personal de apreciere la minimum. Contracţia este verificată prin producerea ei de 2—3
impulsuri. Se apasă pe clapa M de citire şi se citeşte pe cadranul ampermetrului
intensitatea curentului (în mA). Această cifră reprezintă pragul de excitaţie sau reobaza.
Măsurarea cronaxiei se face în continuare, fără să se schimbe poziţia electrozilor sau a
subiectului.
Pentru aceasta apăsam pe clapa Cr (corespunzător măsurării cronaxiei) şi pe una din
clapele corespunzătoare celor 4 game ale scării de citire a aparatului: Cr 1 = 0,01—0,2
msec; Cr 2 = 0,2—2 msec; Cr 3 = 2—20 msec şi Cr 4 = 20—200 msec. Se începe cu gama
cronaxiilor celor mai mici (0,01—0,2 msec). Se roteşte butonul (7) prin care se stabileşte
durata impulsurilor spre dreapta, citindu-se pe scale durata dorită; indicele trebuie să fie
plasat cu grijă pe indicatori. Se observă cu grijă apariţia unei contracţii minime, egală cu
cea apărută la determinarea reobazei. La apariţia acestei contracţii se citeşte cronaxia în
milisecunde (msec) pe scala aparatului.
La terminarea scalei Cr 1, dacă nu s-a obţinut nici o contracţie, se trece la scala Cr 2 şi
aşa mai departe.
Valorile cronaximetrice motoare normale. Muşchii striaţi ai omului prezintă 3 grupuri
de valori cronaximetrice, repartizate regional.
 Muşchi proximali Cronaxia σ
muşchi
gît
anteriori
trunchi
0,06—0,14
umăr
braţ
muşchi
şold
posteriori
coapsă
0,16—0,34
Muşchi distali Cronaxia σ
muşchi
cap, faţă anteriori
antebraţ 0,16—0,34
mînă
gambă muşchi
picior posteriori
0,34—0,70
Muşchii anteriori nu au decît o cronaxie pe segment, iar cei posteriori două cronaxii
(una pentru funcţionarea pos-turală şi una pentru cea motoare). Alţi muşchi posteriori au
trei cronaxii, corespunzînd una funcţiei posturale, alta asociaţiei cu muşchii anteriori şi alta
asociaţiei cu muşchii posteriori.
Astfel, contracţia flexorilor degetelor se însoţeşte de contracţia acelei părţi a
extensorilor care au aceeaşi cronaxie cu ei.
În extensiunea antebraţului, bicepsul îşi dublează cronaxia şi egalează pe aceea a
tricepsului.
Cronaxiile senzitive şi senzoriale. Pe suprafaţa corpului se găsesc puncte care excitate
cu un electrod bipolar fin dau senzaţii de şoc, altele de furnicături şi altele de căldură, co-
respunzînd celor trei forme de sensibilitate superficială : tactilă, dureroasă şi termică. Cea
mai mică cronaxie este cea tactilă, este cronaxia senzitivă de bază. în fiecare regiune, ea
este egală cu cronaxia fundamentală a muşchiului subiacent. Deci, cronaxia senzitivă are
un aspect regional, funcţional, potrivit legii generale: cronaxia are o distribuţie funcţională.
Există deci o legătură strînsă, prin intermediul sistemului nervos, între diferitele părţi care
compun o regiune: tegument, muşchi şi oase. Una dintre condiţiile existente ale unui reflex
este egalitatea dintre cronaxia senzitivă şi cea motoare. Cronaxia dureroasă este de 5 ori
mai mare ca cea senzitivă tactilă şi de 10 ori mai mare decît cea termică.
Cronaxiile senzoriale sînt toate mai mari ca cele ale muşchilor şi ale sensibilităţii
tactile.
Cronaxia optică se determină prin senzaţia de fosfene pe care o produc excitaţiile
electrice. Este senzaţia unei străfulgerări luminoase uşoare. Pentru determinarea ei se
poate utiliza metoda bipolară sau monopolară. în primul caz, ambii electrozi sint plasaţi pe
globul ochiului, pleoapa fiind închisă.
În al doilea caz, electrodul activ ocular este aşezat pe unul din cele 4 sectoare ale
globului sau pe linia mediană.
Fosfenele pot să fie locale sau la distanţă de electrod; vom căuta să obţinem pentru
comparaţie aceeaşi localizare a fosfenelor. Cronaxia optică normală variază între 1,2 şi 2,8
σ, dar diferit pentru fosfenul periferic, adică dacă străfulgerarea ia naştere de la periferie,
ea este cuprinsă între 1,2 şi 1.8 σ, pentru fosfenele centrale, care apar în centrul ochiului,
între 2,2 şi 2,8 σ.
Cronaxia optică are corelaţii strînse cu excitabilitatea centrilor nervoşi superiori şi este
utilizată ca mijloc de investigaţie în nevroze.
Cronaxia vestibulară utilizează reacţia vertiginoasă voltaică. Electrozii sînt plasaţi, fie
biauricular, fie un electrod la intrarea conductului auditiv extern şi altul pe mastoidia omo-
nimă. Se obţine în excitaţiile monoauriculare înclinarea capului de partea excitată cînd
electrodul plasat în ureche este pozitiv şi de partea cealaltă cînd electrodul este negativ.
Este cea mai mare cronaxie (între 13 şi 22 σ). Se constată diferenţe individuale mari în
raport cu forma de reactivitate vegetativă. Relaţiile strînse dintre nervul vestibular şi
reacţiile vegetative fac din măsurarea acestei cronaxii un mijloc de investigaţie în acest
domeniu.
Curba intensitate-durată. Dacă căutăm să obţinem pragul unei contracţii prin excitaţii
cu impulsuri rectangulare vedem că acestea apar în raport cu două coordonate: durata
excitaţiei şi intensitatea ei. Există deci nu un prag de excitaţie, ci mai multe praguri în
raport cu aceste două coordonate şi ele pot să fie înscrise printr-o curbă de intensitate-
durată în raport cu apariţia contracţiei. Forma acestei curbe are o mare importanţă
diagnostică. Există o curbă a excitabilităţii muşchiului normal, o alta a muşchiului
denervat şi a celui în curs de reinervare. Anumite reacţii generale ale organismului,
echilibrul ionic, oboseala, pot să fie studiate cu ajutorul curbelor intensitate-durată (fig.
74).
Pentru ridicarea curbei se lucrează ca pentru măsurarea cronaxiei, cu impulsuri
autodeclanşate.

Fig. 74. — Curba de

intensitate-durată.

Determinările se fac
începînd cu durata maximă
(gama Cr 4), căutîndu-se —
prin răsucirea butonului care
variază intensitatea
(miliamperajul) —
intensitatea necesară pentru
obţinerea contracţiei minime.
Se fac mai multe determinări
(4—5), la diferite durate ale
impulsurilor. Cifrele se
înscriu pe un grafic gradat în
scară longitudinală. Curbele
exprimă aspectul general al
excitabilităţii
neuromusculare.
Climaliză. Pentru
examenele precedente am
întrebuinţat impulsuri rectangulare. Pentru această metodă electro-diagnostică utilizăm
impulsuri care se stabilesc progresiv la închidere şi diminuează în acelaşi fel la deschidere.
Ele sînt produse prin descărcările de condensatori de capacităţi variabile, încărcaţi
printr-o rezistenţă. Aceşti curenţi sînt numiţi curenţi progresivi (Lapique). S-a constatat
astfel că dacă impulsul cu care se obţine contracţia de prag a unui muşchi, în loc să se
stabilească brusc se stabileşte lent, prin interpunerea unui condensator, contracţia nu mai
apare. Întârzierea produsă de un condensator de 2 microfarazi este suficientă la pragul de
excitaţie să suprime eficacitatea curentului galvanic pe un muşchi normal. în schimb, pe
un muşchi degenerat, o întîrziere de 15 ori mai mare, determinată de introducerea a 30
microfarazi, nu schimbă cu nimic eficienţa impulsului.
În acest caz nu mai este vorba de obţinerea unui prag de contracţie; metoda
electrodiagnostică se bazează pe dispariţia acestei contracţii liminare.
 Tehnica este următoarea: ne servim de un aparat care produce curenţi progresivi prin
intercalarea de condensatori de capacităţi diferite într-un circuit galvanic.
Excitaţia nu se face selectiv pe punctul motor, fiindcă în patologia neuromusculară
maximum de excitabilitate se deplasează către tendonul distal al muşchiului, deoarece
excitabilitatea nervului fiind abolită intră în joc numai aceea a muşchiului, care este cu atît
mai mare, cu cît intră în joc mai multe elemente.
Obţinem pragul de contracţie printr-un impuls rectangular de lungă durată, la o
anumită intensitate. Introducem 2 microfarazi în circuit; dacă muşchiul este normal, con-
tracţia dispare. Dacă nu introducem progresiv alţi microfarazi.
Numărul de microfarazi necesari pentru a face să dispară contracţia arată valoarea
muşchiului.
Electrodiagnosticul de stimulare în patologia neuromusculară. a) Sindromul de
hipoexcitabilitate galvanică şi faradică a nervului şi muşchiului este caracterizat prin
dificultatea de a obţine praguri de răspuns la excitaţii galvanice şi faradice pe nerv sau
muşchi; se întîlneşte în leziuni nervoase vechi fără participarea neuronului periferic.
b) Hiperexcitabilitatea galvanică şi faradică a nervului şi muşchiului se obţine în
nevroze, în leziuni recente ale centrilor nervoşi motori superiori (hemoragie cerebrală
recentă) sau intoxicaţii cu contractură etc. Acest sindrom se întîlneşte asociat cu lentoarea
contracţiei musculare în sindroamele fiziopatice.
c) Sindromul de degenerescenţă se întîlneşte în leziunile de nerv periferic. Excitaţiile
galvanice şi faradice pe nerv sînt imperfect transmise sau nu mai sînt transmise de loc.
Excitaţia pe muşchi este diferită pentru curentul faradic şi galvanic. Există hipo- sau
inexcitabilitate faradică. La curent galvanic, răspunsul este lent în loc de a fi viu. La
început întîlnim hiper- apoi hipoexcitabilitate galvanică, pentru ca în fazele finale să găsim
inexcitabilitate. în fazele finale de hipoexcitabilitate galvanică obţinem o contracţie mai
puternică aplicînd electrodul activ nu pe punctul motor, ci pe muşchi, spre tendonul
periferic. Este ceea ce se numeşte reacţie longitudinală.
Se constată de asemenea că în loc să obţinem la închiderea curentului continuu o
excitaţie mai mare cu electrodul negativ faţă de cel pozitiv şi la deschiderea curentului o
excitaţie mai mare la cel pozitiv, în caz de degenerescentă efectele sînt inverse. Fenomenul
poartă numele de inversiunea formulei Pfluger.
În realitate, excitaţia este datorită numai electrodului negativ, dar ceea ce dă secusa
sînt polii formaţi în intimitatea ţesuturilor. Cînd contracţia are loc cu electrod negativ in-
strumental, ea este datorită electrodului fiziologic negativ apropiat ; cînd excitaţia are loc
cu electrodul pozitiv instrumental, contraţia se datoreşte electrodului negativ fiziologic
situat la distanţă de el.
Cronaxia este mărită şi atinge valoarea de 10—30. Climaliza arată valori de 10—30
microfarazi.
În cazul cînd există secţiune incompletă nervoasă întîlnim reacţie de degenerescentă
parţială, cu încetinirea galvanică numai a unei părţi a muşchiului. Vom avea deci o
contracţie lentă si una vie, legate de cele două feluri de fibre denervate şi sănătoase.
Vom creşte pentru aceasta intensitatea curentului plecînd de la 0; fibrele lente vor
răspunde primele şi le punem selectiv în valoare. Vom excita pentru aceasta, în afara punc-
telor motoare. Apoi, cu o intensitate crescîndă, vom excita pe punctele motoare, pentru a
obţine contracţia vie a fibrelor sănătoase. Cu un curent progresiv vom pune în evidenţă
fibrele lente.
De asemenea întîlnim două cronaxii: una normală corespunzînd elementelor normale
şi una mărită, corespunzînd elementelor patologice.
În rezumat, semnele principale ale atingerii periferice cu degenerescenta walleriană la
examenul calitativ sînt: lentoarea contracţiei galvanice, excitabilitatea sau inexcitabilitatea
muşchiului de către nerv, diminuarea amplitudinii contracţiei, dispariţia excitabilităţii prin
curenţi scurţi (mărirea cronaxiilor), menţinerea excitabilităţii la curenţi progresivi.
Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afara secţiunii nervului, în alte atingeri ale
neuronului periferic (intoxicaţii, contuzii, compresiuni progresive etc.). În contuzia unui
nerv care se va vindeca vom găsi o lentoare globală a contracţiilor galvanice cu o
inexcitabilitate a nervului la impulsurile electrice.
 Practicînd în serie examene, atingerea masivă de la început va face loc unei atingeri
parţiale.
d) În bolile musculare progresive găsim semne caracteristice de diagnostic: sindromul
miastenic Jolly-Bénédik. Cînd supunem un muşchi normal la un curent faradic tetanizant
sau la un tren de impulsuri galvanice frecvente, muşchiul rămîne contractat atît timp cît
trece curentul, oboseala apă-rînd numai după cîteva minute. Din contra, relaxarea muş-
chiului apare aproape imediat şi o nouă contracţie nu apare decît după un repaus. Aceasta
caracterizează miastenia gravă pseudoparalitică. Apare şi în muşchii anemiaţi prin stază
hi-peremică.
În miotonie, contracţia musculară persistă şi după închiderea curentului. În miopatii, în
general, întîlnim un galvanotonus patologic, adică persistenta contracţiei în timpul trecerii
curentului la o intensitate sub dublul pragului (reobazei).
Cronaxia are două valori, una corespunzîncl elementelor normale şi una patologică
corespunzînd celor alterate.
În miotonia atrofică (Steinert) 20—40 σ, în miotonia hipertrofica (Thomsen) 60—80
σ. În miastenie: pe muşchiul odihnit valori normale, pe cel obosit 10—20 σ.
Între miliamperajul necesar obţinerii contracţiei la închiderea curentului cu electrod
negativ şi cel necesar obţinerii ei la deschiderea curentului cu electrod pozitiv, în mod
normal este o diferenţă de 8—10 mA. Intensităţile prezintă foarte mici diferenţe în jenele
circulaţiei de întoarcere (sindrom Rich). Diferenţa dintre miliamperajul necesar contracţiei
la închidere negativă şi cel al închiderii pozitive este de 2 mA. în caz de iritaţie medulară,
diferenţele sînt foarte mari (8—10 mA).
Cronaxia în sindroamele centrale. În sindromul piramidal asistăm la o inversare a
raportului cronaxiilor motoare anterioară şi posterioară. Cronaxia plantară rămîne nemodi-
ficată, de unde şi inversarea reflexului plantar, din flexiune în extensiune. În sindromul
talamic este mărită cronaxia plantară, care se apropie de aceea a extensorilor.
Electrodiagnosticul de detecţie. Electromiografia. Principiile electromiografiei
(EMG). Unitatea motoare este formată dintr-un cilindrax care inervează un număr mare de
fibre musculare. Dacă înregistrăm în mod global curenţii de acţiune aşezînd doi electrozi
pe pielea care acoperă un muşchi obţinem o succesiune de unde de durată şi amplitudine
diferite : neregularitatea este datorită faptul că numeroase unităţi acţionează desincronizat.
Aspectul curbei se schimbă cînd înregistrăm activitatea electrică a unei singure unităţi mo-
toare. Cînd muşchiul se contractă, influxul plecat de la o celulă motoare acţionează
simultan asupra tuturor fibrelor unităţii motoare. Detectăm astfel descărcări ale fibrelor
acţionînd simultan.
Cînd subiectul contractă uşor muşchiul, unitatea motoare explorată emite unde de
frecvenţă 3—60/sec. Fiecare descărcare se înregistrează ca un vîrf cu durata de cîteva
miimi de secundă şi amplitudinea de cîteva sute de microvolţi.
Potenţialul elementar exprimă activitatea ritmică sincronizată a fibrelor musculare ale
unei unităţi motoare.
Tehnica electromiografiei. Potenţialele care însoţesc activitatea musculară sînt culese
de un fir izolat introdus în interiorul corpului muscular. Se utilizează acul coaxial Bronk.
Acesta este format dintr-un ac de injecţie intramusculară, în axul căruia trece un fir izolat
care îi atinge extremitatea. Unul din electrozii de derivaţie este constituit de acest fir,
celălalt de ac. O altă tehnică întrebuinţează acul dublu coaxial, în care acul intramuscular
este legat cu pămîntul şi electrozii sînt două fire izolate introduse în axul lui.
Potenţialele musculare sînt transmise la amplificatorii electronici. La ieşirea din
amplificator, potenţialul obţinut este transmis la perechea de plăci orizontale ale unui
oscilograf catodic, aparat înregistrator fără inerţie.
Deplasarea verticală este înregistrată, fie fotografic, fie cinematografic.
În practica clinică se utilizează un oscilograf catodic, destinat observaţiei imediate şi
un difuzor de sunete. Sunetul este cu atît mai intens, cu cît potenţialul este mai mare şi cu
atît mai „sec", cu cît deflexiunea electrică este mai scurtă.
Electromiograma normală. Dacă se înregistrează simultan în mai multe unităţi
motoare ale unui aceluiaşi muşchi, activitatea electrică apare asincronă, pulsările electrice
ale diferitelor unităţi sînt independente.
 Amplitudinea undelor rămîne egală cit timp nu intervine oboseala; aceasta se
evidenţiază prin diminuarea progresivă în înălţime a răspunsurilor. Frecvenţa undelor
creşte cu efortul de contracţie voluntară. Muşchiul gradează forţa prin două mecanisme:
variaţia frecvenţei în fiecare unitate motoare şi variaţia numărului fibrelor active.
Electromiograma fibrei bolnave. În poliomielită se întâlneşte aspectul sincronizat.
Dacă înregistrăm simultan mai multe derivaţii, care în mod normal se descarcă
independent, în cazul atingerii coarnelor anterioare ele se descarcă sincron.
Unităţile motoare cu motoneuron distrus nu arată activitatea electrică sau o activitate
cu descărcări spontane a fibrelor musculare izolate.
În degenerescenţa walleriană, prin secţiune de trunchi nervos, descărcările regulate şi
de amplitudine egală sînt înlocuite prin descărcări neregulate ale unei singure fibre fără
control neuronic; amplitudinea undelor este mult mai mică.
În miastenie există o mare neregularitate în amplitudinea descărcărilor neuromionice.
La începutul contracţiei, descărcările apar cu o înălţime sensibil egală, dar următoarele
devin neegale şi diminuează pînă la dispariţie.
În miopatii se semnalează în momentul contracţiei apariţia unor serii de vîrfuri cu
frecvenţă de 50—100/sec, cu durata seriei de 1/2—2 sec.
Electromiografia şi electrodiagnosticul de stimulare. Electrodiagnosticul este o metodă
unitară, în care, prin stimulare sau detecţie, avem posibilităţi diferite de a prinde unele pre-
cizări în raport cu evoluţia fenomenului cercetat. El nu poate să dea precizări însă decît
confruntat cu datele clinice.
Electrodiagnosticul de detecţie prezintă unele inconveniente în stabilirea unui bilanţ
complet al întinderii lezionale prin necesitatea de a face explorări multiple cu acul coaxial.
însă prezintă avantajul de a analiza desfăşurarea fenomenului cercetat, filmîndu-1 şi
pătrunzînd în intimitatea lui, de a prinde începutul unei reinervări, pe care stimularea nu o
poate pune încă în evidenţă.
Semnele electromiografice îşi găsesc corespondentul lor în electrodiagnosticul de
stimulare. Fibrilaţia corelează cu lén-toarea galvanică şi tendinţa la electrctonus a
muşchiului de-nervat. Salvele miotonice obiectivizează contracţia galvanotonică provocată
electric prin stimulare.

CURENŢI DE MEDIE FRECVENŢĂ (MF)

Sub această denumire înţelegem o categorie de curenţi electrici alternativi sinusoidali,
cuprinşi între grupa curenţilor de joasă şi ţga a curenţilor de înaltă frecvenţă. Limitele largi
ale frecvenţei sînt cuprinse între 3 000 şi 50 000 Hz. Ei sînt produşi de aparatele de medie
frecvenţă ca: Myodinaflux, (fig. 75), Vectodinaflux, Nemectron, Nemectrodin,
Endógenos,, care debitează un curent sinusoidal cu o frecvenţă cuprinsă între 5000 şi
10000 Hz.

Fig. 75. — Myodinaflux.

Fiecare perioadă a curentului

sinusoidal produs de aceste aparate are o
durată foarte scurtă, egală cu 1/5000—-
1/10000 sec, ceea ce echivalează cu 0,2—
0.1 msec.
Reprezentarea grafică a formei
curenţilor de medie frecvenţă este la fel cu
cea a curentului alternativ sinusoidal de la reţea, deosebirea constînd numai în frecvenţa
lor diferita. Instituirea ritmică a pauzelor într-un curent MF cu intensitate constantă
determină fragmentarea sacadată a acestuia în trenuri de unde.
Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin intercalarea unor pauze ritmice de o
durată variabilă se pot obţine mai multe forme-de curenţi de medie frecvenţă :
1. Curentul de bază este cel cu amplitudinea constantă, în care vîrfurile maxime ale
intensităţilor pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant (fig. 76).
2. Curentul modulat cu lungă perioadă (LP) (Schwellstrom) este acela la care
amplitudinea maximă a oscilaţiilor variază de la o pe rioadă la alta, crescînd de la valoarea
zero pînă la o valoare anumită, ca apoi să descrească din nou. Fiecare modulaţie de acest
fel, ca şi pauza care o urmează, poate să dureze de la 1 la 5 secunde (fig. 76).

Fig. 70. Diverse forme de

curenţi de medie frecvenţa.
a – amplitudine constanta; b
– modulat cu lungă perioadă
urmat de o pauză; c – modulat
cu lungă perioadă fără pauze; d
– modulat cu scurtă perioada; e
– supramodulat cu scurtă şi
lungă perioadă urmate de
pauze; f – supramodulat, scurtă
şi lungă perioadă fără pauze.

3. La curentul modulat cu
scurtă perioadă (SP), variaţiile
intensităţii fiecărei perioade şi
pauzele lor (adică modulaţiile)
se succed cu o viteză mai mare:
20—50—100 modulaţii/sec. La o modulaţie de 50/sec, aceste trenuri de unde modulate
durează 0,01 secunde, urmate de o, pauză de 0,01 secunde. Fiecare din aceste trenuri de
uncie cuprinde un număr de 50—100 oscilaţii sinusoidale de cite 0,2—0,1 msec, în raport
cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000 Hz. Forma pantei de creştere a intensităţii
fiecărei modulaţii în parte este exponenţiala.
4. Curentul modulat cu scurtă perioadă, supramodulat cu lungă perioadă sau curent
dublu modulat (SP + LP suprapuse) este un curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în
care trenurile de scurtă perioadă au amplitudini diferite, crescînde sau descrescînde în
limitele modulaţiei cu lungă perioadă (fig. 76).
Aceste 4 forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie îrecvenţă pot să fie
dublate printr-un curent de MF sinusoidal redresat.
 Acestui curent îi lipseşte faza negativă, devenind astfel un curent continuu cu impulsuri
de aceeaşi frecvenţă cu a formei din care derivă. Diferenţa este deci transformarea
curentului alternativ sinusoidal în curent continuu cu impulsuri sinusoidale, redresate, care
posedă unele caractere ale curentului galvanic.
O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială,
adică încrucişarea în ţesuturile profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu
diferite frecvenţe. Aceasta se realizează prin aplicarea a patru electrozi în jurul regiunii de
tratat, aşezaţi la fel ca pentru galvanizare transversală, însă racordaţi în paralel sau
încrucişat, cîte doi la fiecare circuit în parte. Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite
este de circa 100 impulsuri/sec.
Aparatul şi masa de comandă. Aparatul este compus din-tr-un generator de medie
frecvenţă, care produce curent sinusoidal de 5000—10000 Hz. El este prevăzut cu
dispozitive cu ajutorul cărora putem varia frecvenţa de bază, putem modula curentul cu
perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul dintre durata trenurilor şi a pauzelor.
Acestea fac posibil ca aparatul să debiteze mai multe feluri de curenţi de MF. Există două
circuite diferite, care funcţionează la frecvenţe diferite ; are cîte două borne pentru fiecare
circuit şi două potenţiometre, cu care reglăm intensitatea fiecărui circuit în parte.
Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi sau
pe două locuri diferite ale aceluiaşi bolnav, fie pentru a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi
regiune, folosind posibilitatea de interferenţă între cele două circuite.
Masa de comandă are: — un întrerupător general, care este în legătură cu o lampă
principală de semnalizare ;
— un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MR
constant, scurtă perioadă {SP), lungă perioadă (LP), supramodulat (SP + LP)
interferenţiali;
— un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate;
— unul sau două potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două
circuite;
— unul sau două miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului
sinusoidal şi a celui redresat, prevăzute cu un schimbător de scală (un şunt);
— butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă
perioadă şi unul pentru scurtă perioadă);
— un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi
pauzele alăturate (1:1 sau 1: );
— patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit;
— schimbătorul de tensiune, siguranţa fuzibilă, legătura cu pămîntul, cordonul,
cablurile sînt ia fel ca la pantostate.
Electrozii sînt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent
întîlnite sînt: 4×6 cm, 6×8 cm, 8×12 cm, 12×20 cm, 6×16 cm şi 8×24 cm.
Cablurile de legătură sînt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică, avînd la
un capăt o banană, iar la celălalt capăt o clemă de care se prinde electrodul.
Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură
pluşată sau material plastic spongios (burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină
4%. Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc late de 5—7 cm, cu butoniere.
Efectele fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă. Curenţii de MF posedă două
proprietăţi fundamentale, una analgezică şi alta excitomotoare. Ele pot să fie scoase în evi-
denţă sau estompate în măsura în care variem parametrii impulsurilor (intensitatea, durata
impulsurilor, dimensiunea electrozilor, modul lor de aplicare) sau alegem o anumită formă
de curent din cele amintite. Efectele lor secundare sînt: cel trofic, decontracturant,
spasmolitic, vasodilatator şi de influenţare a sistemului neurovegetativ.
1. Un efect analgezic însemnat este obţinut cu ajutorul curentului MF sau modulat cu
scurtă perioadă şi cu frecvenţa de la 10 la 100 Hz, putînd să meargă pînă la 500 Hz.
Atunci cînd durerea este intensă vom începe cu scurtă perioadă, a cărei frecvenţă este
de 200—300 Hz, timp de 10—15 minute; în continuare reducem frecvenţa scurtei pe-
rioade la 100 Hz, fără să modificăm intensitatea. Rezultatele sînt mult mai constante şi mai
durabile cu această metodă, fiind totodată şi mult mai plăcută pentru bolnav.
Curenţii de MF cu lungă perioadă (1—5 secunde) şi cei supramodulaţi provoacă
contracţii musculare puternice ne-dureroase.
Şedinţa se începe prin aplicarea pe muşchiul striat a unui curent de MF redresat
constant, timp de 5—10 minute, cu scopul de a ameliora troficitatea generală a muşchiului.
Aplicăm apoi curent MF cu LP, creştem progresiv durata modulaţiei de la 1 la 3 minute şi
schimbăm alternativ raportul dintre durata trenurilor de impulsuri şi durata pauzelor ală-
turate. Avem grijă să nu depăşim o secundă pentru durata unei contracţii a muşchiului
striat. Trebuie evitate contracţiile musculare prelungite şi puternice. De exemplu o şedinţă
se compune din:
10 minute MF redresat + 1–2 minute MF·LP + 5 minute MF redresat + 1–2 minute
MF·LP + 5 minute MF redresat la intensitate scăzută.
Astfel de şedinţe de gimnastică musculară electrică se fac zilnic sau chiar de două ori
pe zi.
Pentru contracţia musculaturii netede se foloseşte MF 4- LP eu o frecvenţă de bază
ridicată, de 10 000 Hz, din cauza acţiunii mai profunde şi a lipsei de durere pe straturile
superficiale.
Perioadele de excitaţie şi cele de repaus vor fi egale între ele şi vor dura în total 6—10
secunde (3 + 3 secunde, respectiv 5+5 secunde), timp de 10 minute.
Curentul MF redresat se foloseşte pentru efectele lui analgezice. Fiind un curent
continuu cu impulsuri, cu el se pot face foarte bine şi ionizări.
Potenţarea efectelor urmărite prin curenţii de medie frecvenţă redresaţi se poate obţine
asociind unele substanţe medicamentoase. Soluţiile medicamentoase sînt cele cunoscute de
la ionizări şi se aplică selectiv la un anumit pol, în raport cu încărcarea electrică pozitivă
sau negativă a ionilor elementari sau a radicalilor (tabel VII).
 Efectul trofic se obţine cu curent MF constant, de 10000 Hz. Se constată o îmbunătăţire
a rezultatelor favorabile dacă curenţii de MF se asociază cu alte proceduri de electroterapie
ca: infraroşii, unde scurte etc.
Tehnica de aplicare. Pentru aplicarea curenţilor de medie frecvenţă, bolnavul poate să
stea în decubit pe o canapea sau poate să stea pe un scaun.
Aplicarea electrozilor depinde de regiunea şi afecţiunea tratată. Aceştia se aşază în aşa
fel, ca liniile de forţă care se formează între cei doi electrozi să intereseze zona procesului
patologic. Aplicaţiile longitudinale şi transversale sînt cunoscute de la ionogalvanizări.
Aplicarea pe punctele motoare se face ca la faradizări. Utilizarea curenţilor MF
interferenţiali necesită patru electrozi, care se pot pune încrucişaţi sau paraleli, doi cîte doi,
în jurul zonei pe care dorim să o influenţăm.
Electrozii se aplică pe tegument prin intermediul materialului hidrofil, pe regiunile
indicate şi se racordează cu ajutorul cablurilor de aparat. Ei se fixează cu benzi de cauciuc,
cu feşi elastice sau cu săculeţe de nisip.
După ce am fixat electrozii şi am stabilit legătura cu bornele aparatului vom controla ca
toate butoanele de pe masa de comandă să fie aduse la zero.
Manevrarea aparatului. Introducem ştecherul în priză, stabilim legătura cu
întrerupătorul general şi aşteptăm pînă se încălzesc lămpile. Apoi alegem la selectorul de
curent forma indicată (constant, modulat cu lungă perioadă, cu scurtă perioadă sau
supramodulat).
În raport cu forma de curent aleasă manevrăm butonul pentru durata trenurilor de unde
de scurtă sau lungă modulaţie.
Comutatorul care ne indică forma de bază a curentului va fi pus la „sinusoidal" sau
„redresat", după cum este prescripţia medicală. Manipulăm apoi comutatorul care indică
raportul dintre durata trenurilor şi durata pauzelor pe 1:1 sau 1:2.
După ce butoanele amintite ele pe masa de comandă au fost reglate vom proceda la
manevrarea potenţiometrului cu care stabilim intensitatea curentului. Se poate lucra cu
intensitate slabă, medie sau forte, dependent de efectele urmărite.
Intensitatea slabă se apreciază printr-o uşoară senzaţie de furnicătură, intensitatea medie
printr-o senzaţie de vibraţie fină, iar intensitatea forte provoacă contracţii musculare
nedureroase în zona de influenţă a curentului.
Este greu să se indice cu precizie intensitatea curentului in miliamperi pentru anumite
afecţiuni, ţinînd seama de faptul că intensitatea este dependentă de rezistenţa electrozilor,
rezistenţa electrică cutanată şi tisulară profundă, de reactivitatea şi sensibilitatea generală a
bolnavului. Aceşti factori variază mult, chiar la acelaşi bolnav, de la o şedinţă la alta, cu
toate că utilizăm electrozi de aceleaşi dimensiuni, aplicaţi cu aceeaşi presiune. Rezistenţa
ţesuturilor scade în timpul şedinţei şi senzaţia de curent se pierde progresiv.
Ne rămîne deci numai aprecierea subiectivă a bolnavului.
Pentru eficacitatea şedinţei vom creşte lent intensitatea curentului în timpul procedurii,
pentru menţinerea senzaţiei subiective iniţiale.
 Durata unei şedinţe este de 15—30 de minute, în medie de 20 de minute pentru
tratamentul durerilor. In tulburările trofice, durata este de 30 de minute, dar poate să fie
prelungită pînă la 45 şi chiar 60 dc minute.
În general, şedinţele se fac o dată pe zi, dar în unele traumatisme este necesar să. facem
trei proceduri în prima zi şi două proceduri în ?iua următoare.
Numărul de şedinţe este în funcţie de rezultatele obţinute. Efectul analgezic se prezintă
în majoritatea cazurilor imediat după primele aplicaţii, totuşi este nevoie să se facă circa
8—12 şedinţe. în măsura în care fenomenele se exacerbează după primele şedinţe vom
suspenda tratamentul.
Indicaţiile curenţilor de medie frecvenţă. Prin efectele lor analgezice, excitomotoare,
trofice, decontracturante, spasmoli-tice şi de influenţare a sistemului neurovegetativ,
curenţii de medie frecvenţă au un domeniu vast de indicaţii.
1. Procese articulare şi abairiculare inflamatoare şi degenerative de natură reumatică:
artrite, artroze cu diverse localizări (genunchi, coxofemural, coloana vertebrală), nevralgii,
nevrite (occipitale, cervicobrahiale. intercostale, sciatice), epi-condilite. coccigodinii,
celulite. periartrite (PSH).
2. Afecţiuni traumatice osoase, articulare, musculotendinoase: fracturi ale oaselor
membrelor, redori articulare, entorse, sechele pcsttraumatice (aigii rebele, edeme,
hidartroze, atrofii şi hipotonii musculaie, instabilitate articulară, contracturi musculare,
osteoporoze hematoame, tulburări trofice). Traumatisme musculare (elongaţii
musculoligamentare, contuzii).
3. Afecţiuni neuromusculare: neuromialgii, miozite cu diverse etiologii. contracturi
musculare (torticolis). Atrofii musculare, hipotonii şi atonii musculare (sfincter anal.
musculatura feţei, abdomenului etc). Hemiplegii flasce şi spastice, paralizii periferice după
leziuni nervoase. Sechele după poliomielită. Acroparestezii, ca sechele după zona zoster.
4. Tulburări circulatoare periferice: arterite, sindrom Raynaud, acrocianoze, sechele
după degeraturi, edeme postflebi-tice, varice.
5. Tulburări digestive: spasme esofagiene, gastroduodenale, colitice, constipaţii atone şi
spastice, diskinezii biliare, aeroiagie, migrene de origine dispeptică.
6. Afecţiuni ginecologice: dismenoree, anexită, metrită, algii şi hiperestezii vulvo-
vaginale, vaginism.
Contraindicaţii. Vom evita aplicarea curenţilor de medie frecvenţă pe regiunea
precordială. Contraindicaţiile propriu-zise se limitează la hipertensiuni arteriale înaintate,
la cardiopatii decompensate, la stări febrile, procese inflamatoare acute, ca şi procese
neoplazice.
 CURENŢI DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

Definiţie. Clasificare. Circuitul oscilant. Curenţii de înaltă frecvenţă sînt curenţi

alternativi, a căror frecvenţă este în medie mai mare de 500 000 oscilaţii/sec, a căror limită
inferioară este de 100 000 Hz (λ=3 km), iar limita superioară de 300 000 000 Hz (λ = 1 m).
La baza primelor aparate de înaltă frecvenţă (fig. 77) stă circuitul oscilant în care s-a
introdus un scînteietor.
Principiul de funcţionare a circuitului oscilant se bazează pe fenomenul de descărcare a
condensatorului, atunci cînd diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului
învinge rezistenţa stratului de aer cuprins între ele. Scînteia care apare la nivelul
scînteietorului, deşi pare să fie una singură şi de scurtă durată, în realitate se compune
dintr-un număr mare de scîntei care străbat dielectricul în ambele sensuri (asemănător cu
oscilaţiile unui pendul) (fig. 78). Durata este extrem de scurtă, de domeniul milionimilor
de secundă. Rolul seifului în circuit este de a reîncărca, prin fenomenul de autoinducţie,
condensatorul, în sens invers decît a fost în clipa producerii primei scîntei.
Prin descărcările succesive într-un sens şi altul, intensitatea curentului scade pînă la
zero, deci undele produse vor avea amplitudini din ce în ce mai scăzute, se amortizează.

Fig. 77. — Un circuit oscilant.

Fig. 78. — Unde electromagnetice amortizate.
C — condensator; L — bobină; S — scînteietor.
T — perioada care este constantă;

i — amplitudinea care este în descreştere

Undele amortizate au aceeaşi lungime de undă pe tot parcursul lor. După un tren de
unde amortizate, în număr de circa 16—20 oscilaţii, la fiecare descărcare a
condensatorului urmează o pauză de circa 500 ori mai lungă, timp în care are loc
reîncărcarea condensatorului pînă la limita lui superioară. în această clipă apare scînteia şi
din nou se formează un tren de unde amortizate.
Acest sistem de producere a curenţilor de înaltă frecvenţă îl întîlnim la aparatele de
d'arsonvalizare, care debitează curent cu unde lungi (2 000—600 m). Aparatele
D'Arsonval pot fi mari, fixe sau mici, portative.
 În măsura în care singurul scînteietor al aparatelor de d'arsonvalizare a fost înlocuit cu
un număr mai mare de scînteietori (eclatori) s-a constatat că numărul trenurilor de unde
amortizate a crescut proporţional cu numărul
eclatorilor introduşi în circuitul de derivaţie între
armăturile interne ale condensatorilor.
Cunoscînd acest lucru s-a trecut repede de la 2—4
eclatori la 8—12 şi chiar pînă ia 20 de
eclatori.

Fig. 79.—Unde electromagnetice întreţinute.

Fig. 80.—
Schema de principiu a circuitului oscilant cu lampă.
P – placa;
F – filamentul; G – grila; L1, L2 – solenoid; C – con-
densator;
E1, E2 – surse de energie electrică; S – întrerupător.
Aparatele cu eclatori debitează curenţi de înaltă frecvenţă (frecvenţă cuprinsă între 500
000 şi 2 000 000 oscilaţii/sec), ceea ce corespunde la o lungime de undă între 600 şi 150 m
= unde medii (diatermie cu unde medii).
Înlocuirea eclatorilor cu tuburi electronice cu 3 electrozi (triode) a schimbat cu totul
caracterul undelor de înaltă frecvenţă (fig. 79). Oscilaţiile obţinute prin intermediul
triodelor au un caracter întreţinut, deci nu sînt amortizate, iar pe de altă parte sînt în flux
continuu, deci nu au pauze, iar frecvenţa lor a crescut considerabil.
De data aceasta, în circuitul oscilant există o triodă în locul eclatorilor, aceasta este
legată după cum se vede în figura 80. Circuitul este următorul: polul pozitiv este legat de
placă; în continuare, catodul este legat în derivaţie de o ramură a circuitului oscilant, iar
ramura cealaltă stabileşte legătura cu polul negativ. Circuitul grilei, după ce trece printr-un
seif care stă faţă în faţă cu seiful circuitului oscilant, se leagă la negativ în continuarea
catodului.
Oscilaţiile acestea au o frecvenţă cuprinsă între 10 milioane şi 100 milioane
perioade/sec, ceea ce echivalează cu o lungime de undă între 30 şi 3 m.
Oscilaţiile cu această lungime de undă sînt undele scurte şi din toată varietatea de
curenţi de înaltă frecvenţă au cea mai mare importanţă în fizioterapie. Undele scurte, pe
lîngă faptul că sînt produse de aparate transportabile, prezintă efectele fiziologice cele mai
apreciate, avînd totodată un mod de aplicare foarte simplu.
Dorinţa de a reduce lungimea de undă sub undele metrice a devenit o realitate în
momentul utilizării magnetronului în locul triodelor. Cu ajutorul lui s-a trecut la unde
decimetrice şi centimetrice, denumite microunde, a căror lungime de undă este cuprinsă
între 30 şi 1 cm.
Undele lungi, medii şi scurte, prin analogie, ne amintesc de radiofonie, în care întîlnim
aceleaşi denumiri şi desigur nu trebuie să ne mire acest lucru, deoarece şi acolo se lucrează
cu unde electromagnetice de înaltă frecvenţă.
Trebuie totuşi să precizăm un lucru important. Dacă în ambele locuri este vorba de
curenţi de înaltă frecvenţă, respectiv de generatori de acelaşi fel, există totuşi o diferenţă
între terapia cu înaltă frecvenţă şi undele din radiofonie.
Curenţii cu o frecvenţă mai mare de 10 000 perioade/sec. produc în jurul lor cîmpuri
electromagnetice alternative, care se propagă în atmosferă sub formă de unde. Aceste unde
electromagnetice hiperfrecvente sînt capabile să străbată distanţe extrem de mari şi sînt
utilizate în radiofonie.
În schimb, în cazul terapiei cu curenţi de înaltă frecvenţă nu este vorba de aceste unde
electromagnetice emise de generatori la distanţă mare, ci este vorba de însuşi curentul de
înaltă frecvenţă în circuitul căruia este introdus bolnavul.
Datorită faptului că generatoarele de înaltă frecvenţă funcţionează pe aceleaşi lungimi
de undă ca şi aparatele de radiodifuziune, ele sînt în măsură să tulbure recepţia aparatelor
de radio. Pentru ca să nu se mai întîmple acest lucru s-a hotărît, în 1947, ca aparatele de
terapie cu unde scurte să fie fabricate numai pe lungimile de undă de 22,12 m, 11,062 m şi
7,3278 m, iar microundele pe 0,1224 m.

Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă constituie o categorie de curenţi care prezintă, din punct de
vedere fizic, anumite proprietăţi comune, diferite faţă de curenţii galvanici şi faradici.
1. Frecvenţa lor este foarte mare. Ea se exprimă în kilohertzi (1 kHz = l 000 Hz), în
megahertzi (1 MHz = l 000 000 Hz) sau gigahertzi (1 GHz = 1 miliard Hz), lungimea lor
de undă descrescînd : kilometru metri, decimetri, centimetri.
2. Curenţii de înaltă frecvenţă produc fenomene importante capacitive, fiind în măsură
să străbată cu multă uşurinţă capacităţi pe care curenţii de joasă frecvenţă nu pot să le
străbată. Ei traversează deci cu multă uşurinţă condensatorii, putînd să acţioneze în circuit
deschis.
3. Fenomenele inductive produse de curenţii de înaltă frecvenţă sînt foarte marcate.
Conform legii Faraday, forţa electromotoare de inducţie este cu atît mai ridicată, cu cît
variaţia cîmpului inductor este mai rapidă (adică are frecvenţă mai mare). Această
proprietate a curenţilor este folosită pentru cuplarea uşoară a diverselor circuite în
electrotehnică, ca şi pentru inducerea curentului în organismul nostru aşezat în solenoid
sau lîngă solenoid.
4. Într-un cîmp electromagnetic de înaltă frecvenţă se produce, pe lîngă fenomenul de
inducţie, şi o importantă transfor-mare a energiei electrice în energie calorică.
Căldura produsă este, conform formulei Q—K.I2Rt, adică direct proporţională cu
pătratul intensităţii, cu rezistenţa şi cu durata. K este o constantă egală cu 0,24 (vezi
încălzirea ţesuturilor). Pentru fenomenele calorice, curenţii de înaltă frecvenţă sînt folosiţi
frecvent în terapeutică.
5. Corpurile metalice şi soluţiile electrolitice sînt puternic încălzite în cîmpul de înaltă
frecvenţă.
6. În medii metalice omogene, cu rezistenţă mică, curentul de înaltă frecvenţă se
propagă la suprafaţă, aceasta cu atît mai mult, cu cît frecvenţa este mai mare. Fenomenul
prin care curentul de înaltă frecvenţă circulă pe suprafaţa conductorilor metalici se
numeşte efect pelicular.
7. Curenţii de înaltă frecvenţă traversează cu greu obstacolul pe care-l opune
impedanţa unei bobine, chiar dacă aceasta nu are un miez de fier.
8. Propagarea curenţilor de înaltă frecvenţă într-un mediu eterogen nu urmează legile
valabile pentru curentul continuu.
9. Neproducînd fenomene de ionizare, electroliză, electroforeză, fenomenele de
polarizare în ţesuturi sînt în mod practic nule.
10. Curentul de înaltă frecvenţă transmite în mediul înconjurător, la distanţe
extrem de mari, unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a
generat. Acest fenomen stă la baza radiofoniei, televiziunii şi radiolocaţiei.
Acţiunile biologice şi fiziologice ale curenţilor de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă
frecvenţă sînt utilizaţi în terapeutică pentru efectele lor fiziologice deosebite, care de altfel
diferă cu totul de cele ale curentului galvanic sau ale curenţilor de joasă frecvenţă. Acest
lucru se datoreşte, în primul rînd, proprietăţilor fizice cu totul diferite ale curenţilor de
înaltă frecvenţă faţă de restul curenţilor. Uneori, diferenţele sînt atît de mari, încît se
ajunge la stabilirea de legi noi care vin în contradicţie cu legile curentului electric continuu
sau alternativ de joasă frecvenţă.
Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă aplicate la organism — adică
folosirea lor în terapeutică — determină efecte favorabile în procesele de vindecare, motiv
pentru care sînt atît de utilizaţi în electroterapie. Ei nu influenţează sistemul nervos
senzitiv şi motor, puţind să pătrundă prin tegument fără să influenţeze terminaţiile
nervoase şi să încălzească ţesuturile profunde fără să încălzească tegumentul.
1. Inexcitabilitatea neuromusculară (fenomenul D'Arsonval) se caracterizează prin
neinfluenţarea sistemului neuromus-cular la trecerea curentului de înaltă frecvenţă prin
corp. Nervii motori şi senzitivi sînt excitabili la impulsuri sau alternanţe de curent electric
de joasă frecvenţă, al căror număr de oscilaţii nu depăşeşte 3 000/sec. Peste această frec-
venţă, excitabilitatea neuromusculară diminuează.
 În cazul curenţilor de înaltă frecvenţă nu apare nici o senzaţie de furnicătură şi nici
contracţie musculară, ceea ce dovedeşte o inexcitabilitate neuromusculară. Nernst şi
Lazarev au dat explicaţia acestui fenomen, demonstrînd că prin creşterea frecvenţei
curentului peste 10000 Hz acţiunea excitantă a curenţilor alternativi scade simţitor.
Începînd de la 150000 oscilaţii/sec, ea scade şi mai mult, iar peste frecvenţa de 500 000 nu
se mai înregistrează nici un fel de excitaţie asupra nervilor şi muşchilor. Lazarev susţine că
acest lucru se datoreşte faptului că prin creşterea frecvenţei, ionii nu reuşesc să se
acumuleze în cantitate suficientă la nivelul membranelor celulare, adică nu se mai produce
fenomenul de polarizare şi astfel nu se produce nici excitaţia.
Fenomenul acesta determină posibilitatea întrebuinţării curenţilor de înaltă frecvenţă în
terapeutică, la intensităţi extrem de mari. Curentul faradic nu este folosit, din cauza
durerilor, decît pînă la 2—3mA; cel continuu se foloseşte la intensitatea de 20—50 mA, în
timp ce curenţii de înaltă frecvenţă se folosesc fără nici un pericol la o intensitate de 1
000—3 000 mA, fără să determine efecte senzitive sau motorii.
2. Încălzirea profundă a ţesuturilor (endotermia) este procesul de încălzire profundă a
ţesuturilor corpului prin curent de înaltă frecvenţă.
Încălzirea ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă se deosebeşte fundamental de
încălzirea prin proceduri termice (baie caldă, Sollux, baie de aer, termofor etc.). Curenţii
de înaltă frecvenţă produc încălzirea profundă a ţesuturilor, temperatura tegumentului
rămînînd normală sau prea puţin crescută. După aplicare de curenţi de înaltă frecvenţă,
temperatura corpului rămîne ridicată timp de 48—72 de ore, spre deosebire de alte
proceduri termoterapice, după care temperatura revine la normal în scurt timp după
procedură.
Încălzirea ţesuturilor ţine de mai mulţi factori: a) cu cît frecvenţa oscilaţiilor curentului
este mai mare, deci lungimea de undă mai mică, cu atît încălzirea este mai puternică; b) la
undele amortizate cu pauze lungi nici nu apare fenomenul de încălzire. Cînd pauzele sînt
mai scurte şi amortizarea undelor este de durată mai lungă apare senzaţia de încălzire, care
devine maximă la undele întreţinute constant, furnizate de sistemele circuitelor oscilante,
cu lămpi a căror alimentare se face prin curent continuu; c) încălzirea profundă maximă se
poate obţine în cîmp condensator cu electrozi mari, aşezaţi la distanţă de tegument; d)
gradul de încălzire a corpului depinde de intensitatea curentului cu care se lucrează.
Cîmpul solenoid prin curenţii turbionari dă o încălzire mai superficială, aceasta ţinînd şi de
aplicarea electrozilor mai aproape de tegument; e) transformarea energiei electrice în
energie calorică se face conform legii Joule-Lenz (Q = 0,24 • I2 • Rt calorii mici); f)
efectele termice depind de densitatea curentului, deci de mărimea şi aşezarea electrozilor;
g) gradul de încălzire a diverselor ţesuturi ţine de rezistenţa pe care o opune ţesutul faţă de
trecerea curentului; h) cantitatea de energie transformată în căldură depinde de capacitatea
electrică a organismului. Acest efect capacitiv intervine mai ales cînd se lucrează cu unde
scurte, fapt care diferenţiază încălzirea diverselor ţesuturi în raport cu lungimea de undă.
Undele medii încălzesc mai ales ţesutul celular subcutanat, măduva osoasă şi mai puţin
pielea, muşchii, sîngele şi nervii. Undele scurte încălzesc în special ţesuturile mai dense,
ca oase şi ficat, apoi muşchii. Ţesutul celular subcutanat este cel mai puţin încălzit. Numai
pielea prezintă a-ceeaşi încălzire la unde medii şi unde scurte. Organele şi ţesuturile bogat
vascularizate se încălzesc mai greu, din cauza fluxului sanguin abundent, care transportă
repede la distanţă căldura formată în ţesuturi.
3. Penetraţia curenţilor de înaltă frecvenţă în organism. Curenţii de înaltă frecvenţă pot
pătrunde uşor în organism, tegu-mentul neconstituind o rezistenţă de luat în seamă, aşa
cum este în cazul curentului continuu. Dacă rezistenţa cutanată este apreciată la circa 5
000 ohmi, în cazul galvanizărilor, ea este numai de 50 ohmi în cazul curenţilor de înaltă
frecvenţă.
Procesul de pătrundere a curentului de înaltă frecvenţă în organism determină o serie de
modificări ale diferitelor aparate şi sisteme:
a) Sistemul nervos. Curenţii de înaltă frecvenţă cu unde lungi (d'arsonvalizare) produc
efecte sedative marcate asupra sistemului nervos central. Ei influenţează totodată şi siste-
mul nervos vegetativ. Efecte asemănătoare însă de intensitate mai slabă au fost constatate
şi la undele medii.
b) Aparatul cardiovascular. Atît la aplicaţiile generale, cît şi la cele locale apar reacţii
vasomotoare care interesează mai ales arteriolele şi capilarele. Vasodilataţia produce în
scurt timp o hiperemie activă la nivelul tegumentului. Dacă aplicaţia a fost generală, în
urma vasodilataţiei tegumentare se-poate obţine o scădere a tensiunii arteriale. Curenţii de
înaltă frecvenţă au un efect antispastic pronunţat asupra musculaturii netede a vaselor, fapt
care îndreptăţeşte utilizarea lor în tulburările funcţionale angiospastice.
Dilatarea reţelei capilare şi arteriolare se menţine 2—3 zile după şedinţele cu doze
slabe şi pînă la 2 săptămîni după doze puternice.
c) Intensificarea fagocitozei se face, pe de o parte, prin creşterea circulaţiei locale, cu
aport mai mare de globule albe la nivelul hiperemiei active, ca şi prin acţiunea bactericida
pe care o au curenţii de înaltă frecvenţă. Piontovski arată că undele scurte provoacă o
stimulare electivă a funcţiei elementare mezenchimale a ţesutului conjunctiv. Aceste
elemente ar participa intens la combaterea proceselor inflamatoare.
d) Glandele endocrine reacţionează şi ele la influenţa curenţilor de înaltă frecvenţă. În
special, glandele sexuale feminine sînt sensibile, chiar la doze slabe de unde scurte. În
raport cu dozele administrate obţinem efecte de stimulare sau de inhibiţie.
e) Curenţii de înaltă frecvenţă cresc metabolismul tisular prin stimularea, proceselor
enzimatice, în urma cărui fapt se ameliorează starea generală şi creşte capacitatea de
muncă a bolnavilor. S-au constatat modificări anabolice în epidermă, manifestate prin
înmulţirea celulelor prin diviziune directă. Sokolnikov constată la doze mici o intensificare
a proceselor proteolitice şi oxidative, cu predominanţa dezasimilării, iar la doze mari se
constată predominanţa proceselor de asimilare.
Înalta frecvenţă cu unde lungi (d'arsonvalizarea). Cea mai veche metodă de aplicare a
curenţilor de înaltă frecvenţă în medicină poartă numele de d'arsonvalizare. Ea datează din
1892, cînd D'Arsonval, prin intermediul unui circuit oscilant, a făcut primele
experimentări cu curenţi de înaltă frecvenţă.
Aparatele pentru d'arsonvalizare sînt alcătuite dintr-un generator de înaltă frecvenţă,
dintr-un transformator de înaltă tensiune, din electrozi şi cabluri de legătură.
 A. Generatorul de înaltă frecvenţă are ca element important indispensabil un circuit
oscilant compus dintr-un condensator, un seif şi un scînteietor. După felul în care sînt
aranjate aceste elemente şi dupa sursa de alimentare cu energie electrică există mai multe
tipuri de generatori:
a) Generatorul Tesla (fig. 81) Alimentarea circuitului oscilant se face prin intermediul
unei bobine de inducţie, iar drept condensator se foloseşte butelia Leyda. Din cauza
numeroaselor inconveniente, astăzi nu se mai întrebuinţează.
b) Generatorul D'Arsonval (fig. 82) are montaţi 2 condensatori pe două din ramurile
circuitului oscilant, iar alimentarea se face de la o bobină de inducţie. Scînteietorul este
montat în derivaţie între cele două armături exterioare ale condensatorilor.

Fig. 82.— Generatorul D’Arsonval.

T –
transformator; C1, C2 – condensatori;
Fig. 81.— Generatorul Tesla. S
– bobină; E – seînteietor; B – bolnav.
c) Generatorul cu curent alternativ. Alimentarea circuitului oscilant al acestui fel de
aparat se face prin intermediul unui transformator de curent alternativ de la reţea.
Circuitul oscilant însuşi este mai complex, avînd mai mulţi condensatori, rezistenţe,
eclatori. Legătura cu bolnavul se face inductiv prin intermediul solenoidului de
autoinducţie (fig. 83).
B. Drept transformator de înaltă tensiune poate să fie folosită o bobină de inducţie, o
bobină bipolară Tesla sau un rezonator Oudin.
Aceste aparate sînt în măsură să producă, cu ocazia fiecărei seînteieri, curenţi de înaltă
frecvenţă şi înaltă tensiune, care constau din trenuri de unde alternative amortizate,
compuse fiecare din circa 15—20 de unde, a căror durată este de 1/50 000 sec. Pauzele
dintre seînteieri sînt de 500 de ori mai lungi decît durata trenurilor de unde.
 Numărul de seînteieri pe secundă este apreciat la circa
100.
Dacă undele nu ar fi amortizate şi dacă din această
cauză nu ar exista pauzele dintre trenurile de unde s-ar
putea socoti că aparatele D'Arsonval lucrează la o
frecvenţă de 150 000—1 000 000 oscilaţii/sec, ceea ce
corespunde la o lungime de undă de 2 000—300 m.
C. Electrozii. I. Pentru aplicaţiile locale sînt mai
multe categorii de electrozi:
1. Electrozii pentru efluvii, suflu (vînt) electric,
constau din ace metalice ascuţite, fixate pe un disc
metalic cu mîner izolator.
2. Electrozii pentru scînteieri (fulguraţii) sînt: a)
pensula din fire moi meta-lice; b) electrozi condensatori
de forme diferite, din grafit sau aluminiu, îmbră-caţi cu
sticlă sau ebonită, ermetic închişi; c) electrozi de tuburi
de sticlă de dife-rite forme, în care s-a făcut vid
(vacuumelectrozi). În ei se produce un fenomen de
luminescenţă de culoare albastră-violetă. Cei cu conţinut
de neon se lumi-nează în roşu-portocaliu. Ei pot să fie şi
cu vapori de mercur.
Fig. 83.— Generator de înaltă frecvenţă
T – transformator; mA – miliampermetru; V – voltmetru; R1 – rezistenţă;
C – condensatori; R2, R3 drosere; Sc – seînteietor; B – bolnav.
II. Pentru aplicaţii generale există marele solenoid sau cuşca D'Arsonval şi patul
condensator.
a) Marele solenoid este făcut din 10—20 de spire de sîrmă groasă de cupru, care
delimitează un spaţiu în care încape un bolnav. Spirele sînt înfăşurate în cercuri suprapuse,
distanţate între ele, care formează un cilindru cu diametrul de circa 70—80 cm şi înălţimea
de circa 180—200 cm. Solenoidul este legat unipolar de aparatul D'ArsonvaL
b) Patul condensator este o canapea care are o placă mare metalică, peste care este
aşezată o saltea izolatoare de cauciuc. Placa metalică este legată de aparat. Al doilea
electrod este un cilindru metalic, pe care bolnavul îl ţine în mînă în timpul tratamentului.
Cablurile de legătură sînt constituite din fire groase, bine izolate în cauciuc şi ţesătură
de bumbac sau masă plastică, lungi de circa 1—2 m. La capete au cîte o banană mai mare,
cu care se face legătura dintre aparat şi electrozi, marele solenoid sau patul condensator.
Tehnica de aplicare. a) în cazul marelui solenoid (a autoinducţiei), bolnavul este
aşezat în mijlocul spaţiului, înconjurat la oarecare distanţă de spirele groase şi rare ale
aparatului. Bolnavul poate să stea şi pe un scaun de lemn.
Se închide circuitul, se stabileşte rezonanţa la intensitate mică, apoi se creşte
intensitatea. Şedinţele durează 10—15 minute.
 b) Pentru patul condensator, bolnavul se culcă pe pat şi primeşte în mînă un electrod.
Se stabileşte contactul, se reglează intensitatea şi se acordează rezonatorul pentru a obţine
efectul maxim solicitat.
c) Pentru tratamentul local alegem electrodul de forma, dimensiunea şi tipul potrivite
pentru regiunea de tratat. Pacientul, în poziţie şezîndă sau culcat, va dezbrăca hainele. Pe
regiunea pe care se fac efluviile sau scînteierile vom unge pielea cu vaselină sau o altă
substanţă grasă.
Se fixează electrodul de minerul izolator, se face legătura cu rezonatorul şi după ce am
închis circuitul, acordăm aparatul.
Descărcări electrice violete vor apărea între electrod şi tegument. Cu cît vom apropia
electrodul de corp, cu atît descărcările se vor concentra pe acea regiune, provocînd o
senzaţie de căldură şi chiar înţepătură. Dacă apropiem electrodul foarte mult de tegument
apare chiar senzaţia de arsură, durerea.
Electrodul poate să fie fixat pe un suport special pentru cele 8—10—15 minute de
tratament.
Pentru scînteieri alegem electrozi-pensulă, electrozi-condensatori de grafit sau electrozi
de sticlă cu vid.
Înainte de a face procedura, asistentul va încerca scînteierile pe tegumentul propriu
pentru aprecierea intensităţii.
Se închide circuitul aparatului cu întrerupătorul şi se reglează apoi intensitatea.
Tratamentul cu electrozii-pensulă se face circa 2—3 minute, iar cu electrozii de sticlă
cu vid (vacuumelectrozi) circa 10—15 minute.
Efectele fiziologice. Datorită frecvenţei lor ridicate (peste 100 000 de oscilaţii), curenţii
D'Arsonval nu produc efecte de excitaţie asupra nervilor senzitivi şi motori, pe care le-am
întîlnit la curenţii de joasă frecvenţă. O altă caracteristică a lor este faptul că, deşi au o
tensiune foarte mare, nu produc efecte dăunătoare organismului.
Este de remarcat că bolnavul nu înregistrează absolut nici un fel de senzaţie subiectivă
la procedurile generale (solenoidul mare sau patul condensator). Acest lucru se datoreşte şi
rezistenţei scăzute a tegumentului faţă de curenţii de înaltă frecvenţă, care este de numai
50 ohmi, faţă de curentul galvanic, pentru care tegumentul manifestă o rezistenţă de 5 000
ohmi.
La efluvii apare o senzaţie de adiere uşoară (suflu). Scînteierile pot să determine o
uşoară furnicătură, o senzaţie de pişcătură, apoi arsuri şi la urmă chiar dureri, în raport cu
intensitatea dată.
Scînteierile mari, puternice, pe lîngă durerile pe care le provoacă, determină şi
contracţii musculare. Excitarea tegumentului făcută pe această cale provoacă la început o
vasoconstricţie, apoi o hiperemie locală activă. Aceasta se instalează în timpul procedurii
şi durează 24—48 de ore, dependent de reactivitatea individuală. Hiperemia este maximă
la terminarea şedinţei, dar uneori ea se accentuează la cîteva ore după aplicaţie.
Un efect termic superficial sau de profunzime nu se produce, deşi este vorba de curenţi
de înaltă frecvenţă. Acest lucru se datoreşte pauzelor mari între undele amortizate care,
cum am amintit, sînt de 500 de ori mai lungi decît trenurile de unde. Ţesuturile au timp să
se răcească în aceste pauze.
Se produce totuşi o influenţă electrică asupra celulelor, ţesuturilor şi în special asupra
celulelor sistemului nervos. Se constată o evidentă sedare generală a bolnavilor şi o
calmare a durerilor. Sistemul nervos vegetativ este de asemenea influenţat.
Metabolismul creşte uşor. Se accentuează eliminarea substanţelor azotoase (uree,
amoniac, în special creatinină etc.).
Indicaţii terapeutice. D'arsonvalizarea constituie un excelent tratament antialgic şi
sedativ al sistemului nervos în baza efectelor ei fiziologice mai sus amintite.
Indicaţiile cele mai importante vor fi deci în domeniul tulburărilor nervoase periferice
dureroase sau stările de excitabilitate, iritabilitate. Efectele secundare justifică utilizarea
lor şi în alte cazuri.
Dependent de tehnica de aplicare vom avea următoarele indicaţii :
1. Utilizarea electrozilor condensatori în aplicaţia sub formă de neteziri: a) nevralgii
superficiale (n. supraorbitar, occipital, intercostal, cubital); b) hipoestezii şi parestezii
cutanate (meralgia parestezică); c) prurit anal, genital; d) tulburări circulatoare periferice şi
tulburări trofice ale extremităţilor (degeraturi, boala Raynaud în faza incipientă,
acrocianoza); e) cicatrice mari şi dureroase postoperatorii.
2. Scînteieri cu electrozi, de sticlă cu vid, pensulări: a) nevralgii
torpide ale nervilor mai profunzi (sciatic, plex brahial) ; b) migrene,
cauzalgia; c) mialgii, artralgii reumatice în faza cronică; d) ulceraţii
superficiale (ulcus crurale); e) adipozităţi localizate pe anumite
regiuni, fibrozite, celulite; f) dureri periostale (epicondilite, stiloidite,
tarsalgii).
3. Duşuri, efluvii şi marele solenoid: a) nevroze astenice, nevroze
vegetative; b) cefalee rebelă, ameţeli, insomnii; c) ateroscleroză in-
cipientă; d) hipertensiune arterială, faza neurogenă.
Înaltă frecvenţă cu unde medii (diatermia). Introducere.
Aparatele de diatermie cu unde medii folosesc curenţi de înaltă
frecvenţă, a căror lungime de undă este cuprinsă între 600 şi 300 m
chiar pînă la 150 m; deci frecvenţa lor ajunge la 500000—2 000 000 oscilaţii/sec.

Fig. 84. — Schema de principiu a unui generator de înaltă frecvenţă cu eclatori.

T – transformator; E – eclatori; C1, C2 – condensatori; S1, S2 – solenoid; A –
ampermetru.

Creşterea frecvenţei la cifre atît de mari, respectiv scăderea lungimii de undă la cîteva
sute de metri, se realizează cu circuite oscilante, în care scînteietorul este înlocuit cu mai
mulţi eclatoii sau cu tuburi electronice (triodă).
 Există deci două feluri de aparate: cu eclatori şi cu lămpi.
A. Aparatele cu eclatori sînt construite din două circuite oscilante (fig. 84). Unul este
circuitul oscilant generator, care conţine seiful, condensatorii, eclatorii şi este alimentat
de la reţea printr-un transformator. Al doilea este circuitul oscilant rezonator, circuitul
bolnavului; el este compus din seif, condensator şi pacient.
Este vorba de două circuite separate, cel generator şi cel rezonator (al bolnavului), care
sînt în legătură inductivă prin cei doi solenoizi (seifuri) puşi unul lîngă altul (faţă in faţă).
1. Circuitul generator se compune din :
a) Transformatorul de curent alternativ, care creşte tensiunea curentului de la reţea pînă
la 1 000—3 000 V şi serveşte la alimentarea circuitului generator (încărcarea
condensatorilor).
b) Condensatorii din plăci metalice, care au ca
dielectric mica şi posedă capacităţi mari pentru a
permite păstrarea unei tensiuni ridicate.
c) Eclatorii, în număr de 2—4 la aparatele mai
vechi, ajung pînâ la 20 la aparatele mai noi ; ei
constau din plăci de tungsten care sînt aşezate la
distanţa de 0,1-0,18 mm între ele şi sînt în directă
legătură cu un sistem de răcire alcătuit din lame
subţiri. Distanţa dintre plăcile de tungsten este
reglabilă.
d) Solenoidul (selful) este format din sîrmă
groasă de cupru, care arc cîteva spire. El induce
curentul de înaltă frecvenţă între cele două circuite
oscilante.
2. Circuitul pacientului se numeşte circuit
rezonator. Este compus dintr-un self, un
condensator variabil, un ampermetru şi bolnavul.

Fig. 85. — Aparatul de diatermie „Penetrotherm” cu eclatori

Circuitul rezonator trebuie să fie acordat, adică trebuie să funcţioneze cu aceeaşi

frecvenţă cu cel generator.
a) Selful alcătuit din fire groase de cupru este aşezat în faţa solenoidului din circuitul
generator. Prin inducţie, el primeşte curentul de înaltă frecvenţă, produs de circuitul
oscilant generator.
b) Condensatorul variabil are menirea să acordeze circuitul rezonator cu cel generator.
c) Ampermetrul este instrumentul de măsură care ne permite să apreciem intensitatea
curentului; valorile lui mixte indică 4—5 A.
 d) Pentru a asigura bolnavului o securitate împotriva accidentelor, circuitul rezonator
are legătură cu pămîntul.
e) Bornele aparatului debitează curentul de înaltă frecvenţă. Ele sînt legate cu bolnavul
prin intermediul cablurilor.
Masa de comandă a unde medii cuprinde:
1. întrerupătorul general, cu sau fără lampă semnalizatoare;
2. ampermetrul (aparat de măsură);
3. buton de acordare (o capacitate variabilă în circuitul bolnavului sau cu posibilitatea
de a varia mecanic distanţa dintre cele două seifuri) ;
4. bornele ;
5. butoanele de reglare a distanţelor dintre eclatori, care de obicei sînt pe partea
laterală.
Aparatul cu eclatori
debitează curenţi de înaltă
frecvenţă cu trenuri de oscilaţii
amortizate, care alternează cu
pauze mai mult sau mai puţin
lungi, dependente de numărul
eclatorilor. Pentru reducerea
cit mai mare a pauzelor s-au
construit aparate cu 8—12
eclatori şi chiar pînă la 20.

Fig. 86. — Aparatul de

diatermie cu tuburi electronice.

B. Aparatele cu tuburi electronice (fig. 86). Aparatele cu eclatori, oricît de

perfecţionate ar fi, debitează curenţi a căror frecvenţă nu este constantă, undele sînt
amortizate şi nu reuşesc să înlăture pauzele dintre trenurile de oscilaţii. Tuburile
electronice — triode — reuşesc să înlăture pauzele dintre trenurile de oscilaţii. Triodele
furnizea-ză un curent de înaltă frecvenţă, cu oscilaţii a căror intensitate maximă este cons-
tantă, nu au pauze şi care se numesc oscilaţii întreţinute.
Electrozii. La diatermia cu unde medii se utilizează ca electrozi plăci din plumb cu
grosime de 0,5 mm, a căror suprafaţă variază de la 50 la 600 cm2. Ei au de obicei forma
dreptunghiulară, iar colţurile lor sînt rotunjite.
Dimensiunile obişnuite ale electrozilor sînt
50 cm2 ( 8×8 cm) 300 cm2 (14X22)
100 cm2 ( 8X12 cm) 400 cm2 (16X25)
150 cm2 (10X15 cm) 500 cm2 (18X23)
 200 cm2 (12X17 cm) 600 cm2 (20X30).
Există şi electrozi speciali, ca cei vaginali şi cei rectali, cu aspect de bujie Hegar, de
calibre diferite.
Mărimile diferite permit alegerea electrozilor cu suprafaţa cea mai potrivită pentru
diferitele regiuni ale corpului.
Spre deosebire de galvanizare, în diatermie electrozii se aplică direct pe tegument, fără
intermediul stratului hidrofil.
Legătura cu aparatul se face prin cablul care are la un capăt o clemă cu şurub ce se
fixează bine de electrod şi o banană ceva mai mare (fişă pentru bornele aparatului.
Fixarea electrozilor pe corp se face cu feşi elastice pe membre şi cap şi cu saci de nisip
sau prin aşezarea bolnavului pe ele la celelalte aplicaţii.
În cazurile în care trebuie să aplicăm un electrod la extremităţi (pe degete), acolo unde
suprafaţa tegumentului prezintă multe neregularităţi pe care nu se poate adapta perfect
foaia de plumb, vom utiliza electrodul pus într-o tavă cu apă sărată.
La fundul unei tăvi din material izolator electric se pune electrodul de plumb, peste
care se toarnă un strat de apă sărată 2—4% de 2—3 cm grosime. Invităm bolnavul să-şi
introducă mîinile sau picioarele în această tavă, în contact direct cu placa (electrodul) de
plumb, care stă complet sub apă, prin intermediul căreia se realizează contactul intim cu
toată suprafaţa neregulată a extremităţii puse în tavă.
Tehnica de aplicare. 1. Bolnavul stă culcat pe o canapea sau şade pe scaun. Se preferă
în general poziţia culcată care poate să fie folosită pentru majoritatea regiunilor, afară de
aplicaţiile cu mîinile sau picioarele în apă, cînd bolnavul trebuie să şadă pe scaun. Se
atrage atenţia bolnavului că în timpul tratamentului nu este permis să se mişte sau să
umble la electrozi, deoarece riscă să-şi producă arsuri: de asemenea nu este permis să
scoată mîinile sau picioarele din tăvile cu apă. În timpul procedurii trebuie să aibă numai o
senzaţie de căldură plăcută între cei doi electrozi. Orice senzaţie de căldură mai puternică
sau senzaţie de arsură şi durere vor fi semnalate. In aceste cazuri trebuie să se întrerupă
procedura şi se va controla adeziunea dintre electrozi şi tegument.
2. Aplicarea electrozilor. Electrodul trebuie să fie perfect neted, pentru ca să nu
provoace arsuri. Acest lucru se realizează prin netezirea electrozilor de plumb cu ruloul
metalic, pe o suprafaţă perfect netedă (masă sau placă de marmură) înaintea fiecărei
aplicaţii.
De o margine a electrodului se fixează puternic prin înşurubare clema cablului. Acest
lucru este important, pentru ca în timpul tratamentului clema să nu scape, în care caz s-ar
putea produce arsuri neplăcute.
Tegumentul se umezeşte cu apă caldă şi săpun, cu ajutorul unui burete. Electrozii se
aplică pe tegument prin apăsare, pentru a se mula perfect pe toate neregularităţile su-
prafeţei corpului şi se fixează cu benzi (feşi) elastice.
Avem grijă ca între clemă şi tegument să introducem o mică bucăţică de pînză
cauciucată, pentru a evita arsurile în acest loc.
 Aplicăm electrozii mai ales pe masele musculare, evitînd locurile cu proeminenţe
osoase (epifize, marginea tibiei, clavicula etc), aceste locuri putînd să fie supraîncălzite
datorită rezistenţei mari pe care o opun. Pentru a obţine cele mai favorabile efecte de
profunzime utilizăm de preferinţă doi electrozi de aceeaşi dimensiune, pe care îi aşezăm
paralel, ţinînd seama că în această poziţie liniile de forţă sînt paralele, regulate şi uniforme.
Desimea liniilor de forţă (densitatea curentului) constituie un criteriu de încălzire a
ţesuturilor.
Utilizînd un electrod mare şi unul mic, liniile de forţă vor fi mai dese în dreptul
electrodului mic, deci şi încălzirea va fi mai puternică la acest nivel, dar şi mai
superficială.
Dacă electrozii stau oblic unul faţă de celălalt, densitatea curentului va fi mai mare pe
zona unde electrozii sînt mai apropiaţi.
Dacă electrozii sînt puşi alături pe o suprafaţă se produce efectul de supraîncălzire pe
marginile apropiate ale celor doi electrozi. Evităm cu stricteţe acest efect de margine, fe-
nomen nedorit care aduce după sine arsuri.
Se pot face, ca şi la galvanizări, aplicaţii transversale (cap, trunchi, membre) sau
longitudinale, de-a lungul unui membru.
Curentul trece prin corp de-a lungul ţesuturilor cu rezistenţa cea mai mică, adică prin
sînge. Osul opune rezistenţa cea mai mare încît curentul diatermic îl ocoleşte. Pielea se
încălzeşte mult din cauza rezistenţei mari pe care o opune.
3. Manevrarea aparatului. După ce am aşezat electrozii, am fixat cablurile de legătură
între aparat şi bolnav, procedăm la manevrarea aparatului :
a) controlăm corespondenţa dintre tensiunea de reţea şi cea a aparatului :
b) controlăm legătura cu pămîntul;
c) controlăm ca toate butoanele să fie puse la zero;
d) introducem ştekerul în priză;
e) închidem circuitul prin întrerupătorul principal şi aşteptăm circa 10—40 secunde;
f) reglăm distanţa eclatorilor;
g) acordăm aparatul;
h) creştem intensitatea;
i) punem ceasul semnalizator pentru stabilirea duratei.
Aparatele de fabricaţie ceva mai veche sînt construite numai pentru tensiunile de 110
sau 220 V şi nu sînt prevăzute cu dispozitiv de schimbare a tensiunii. în interiorul unor
aparate este dată posibilitatea de a schimba tensiunea direct la transformator. Pentru
aceasta este nevoie să se demonteze placa de la spatele aparatului.
Legătura cu pămîntul se face printr-un cablu de sîrmă, izolată la calorifer sau conducta
de apă, de la o bornă specială notată cu 0 (zero), care se găseşte la majoritatea aparatelor
pe partea lor laterală. La aparatele mai noi, legătura cu pămîntul este asigurată prin
cordonul de alimentare cu 3 fire şi prin priza specială Schuko care are un contact ce face
legătura cu pămîntul.
La aparatul de diatermie există numai întrerupătorul principal, un buton de acordare şi
un buton pentru reglarea intensităţii. Ele trebuie controlate de la început şi puse la poziţia
0. La multe din modelele vechi acesta din urmă lipseşte.
Reglarea distanţei între eclatori nu trebuie să se facă prea des. Ea se reglează cu
butoane sau cu o cheie specială şi se recontrolează la cîteva zile. Nu este necesar să se
umble în permanenţă la butoanele de reglare. Distanţa va fi astfel aranjată ca între cele
două suprafeţe ale eclatorilor să încapă o lamă de bărbierit, deci circa 0,10—0,15 mm.
Acordarea aparatului se face, fie printr-un condensator variabil montat în circuitul
bolnavului, fie printr-un sistem mecanic de apropiere şi îndepărtare a solenoizilor celor
două circuite oscilante din aparat (generator şi rezonator).
Acordarea se face pentru a obţine rezonanţa cea mai bună în circuitul bolnavului, adică
pentru a obţine aceeaşi frecvenţă a oscilaţiilor în ambele circuite. Aceasta determină o
intensitate maximă a cîmpului electric de înaltă frecvenţă, deci o încălzire maximă a
locului de tratat dintre electrozi. Determinarea precisă a acestui moment se face prin
urmărirea luminii maxime date de lampa de control.
Tehnica de aplicare a diatermiei
Tabelul IX

Poziţia
Electrod Electrod Ampe Durat
Regiunea bolnavul Observaţii
activ indiferent ri a
ui
Sagital Frunte
Ceafă12×4 0,2–
(frontooccipit Culcat 12×4 cm2 Electrozi egali
cm2 0,5
al)
Frontal Temporal
Temporal
CAP (bitemporal) 2,5×3,5 0,2–
Culcat 2,5×3,5cm Electrozi egali
(oval) 2 0,3
cm2
Faţă Hemifaţa Spate 200 0,3–
Culcat
interesată cm2 0,5
Dorsal Piept
Torace Culcat 300–400 300–400 1,5–2 Transversal
2 2
cm cm
Precordia Dorsal 0,6–
Inimă Culcat 2 2 Transversal
TRUNCH l 200 cm 200 cm 0,8
I Stomac,
Organ
vezică Lombar
Culcat bolnav 1–1,5 Transversal
biliară, 2 300 cm
2
200 cm
apendice
Intestin Culcat Abdomen Lombar 1,5–2 Transversal
 300 cm2 300 cm2
Lombar Abdomen
Rinichi Culcat 1,5 Transversal
300 cm2 400 cm2
Vezica Hipogastr
Sacrat 300
urinară, uter, Culcat u 200 1 Transversal
cm2
anexe cm2
Brîu de 8
cm lat,
Electrodul
100 – 120
Vaginal Culcat Vagin 1–1,2 vaginalsesprijină
cm lung,
cu un sac denisip
suprapubia
n
Faţa
extensori
Membru Omoplat 0,5–
Şezînd e ante- Longitudinal
superior 200 cm2 0,6
braţ200
cm2
Degete Antebraţe
pe feţe exten-
placă200 soare cîte 0,3– Longitudinal –
Mînă Şezînd
cm2 o 0,6 apă + ClNa 4‰
În tavă cu placăde20
1 cm apă 0 cm2
MEMBR
Antebraţe
U
feţe
Un
extensoare
SUPERIO Mînă Şezînd cilindru 0,3
cîte o
R în mînă
placăde20
0 cm2
Plica
Olecran Transversal; cot
Cot Şezînd cotului 2 1
2 100 cm în extensiune
100 cm
Antebraţ Braţ
0,5–
Cot Şezînd (extensori (extensori) Longitudinal
0,6
) 200 cm2 200 cm2
Deltoid Deltoid
Umăr Şezînd anterior posterior 1 Transversal
100 cm2 100 cm2
Membru Gamba
MEMBR
inferior externă20 Coapsă
U 1,3– Fesier şi gambă
Culcat 0 cm2 şi anterior
1,5 la acelaşi pol
fesier 300 400 cm2
INFERIO
cm2
R
Picior (gleznă, Şezînd Plantar Gambă 0,5–1 Longitudinal
 degete) 200 cm2 externă20
sau 0 cm2
plantar în
tavă cu
apă
Genunchi Genunchi Gambă
Şezînd medial cu lateral 100 1 Transversal
100 cm2 cm2
Şold Anterior Fese 200
Şezînd 1–1,5
(coxofemur) 200 cm2 cm2
Reglarea intensităţii. La aparatele de construcţie veche nu există un dispozitiv special
de reglare a intensităţii, aceasta f ăcîndu-se numai cu butonul de acordare. La modelele
mai recente, intensitatea se reglează printr-un potenţiometru şi se urmăreşte pe
ampermetrul de pe masa de comandă a aparatului. Intensitatea pe care trebuie să o dăm
depinde de mărimea electrozilor, ea fiind direct proporţională cu suprafaţa electrozilor şi
cu sensibilitatea cutanată a .bolnavului.
Pentru electrozi paraleli şi de aceeaşi dimensiune, de 50 cm2, se calculează circa 0,5 A.
Pentru cei de 100 cm2, 1 A; pentru cei de 200 cm2, 1,5 A, iar pentru cei de 300 cm2, 2 A.
Aceste cifre pot să varieze de la caz la caz, în funcţie de toleranţa bolnavului.
Dacă electrozii sînt inegali, calcularea se face pe baza suprafeţei celui mic. Dozele
urmărite de ampermetru vor fi apreciate şi subiectiv de bolnav. Vom avea grijă să nu dăm
doze mari în procese acute, ci numai cu prudenţă doze foarte mici şi de scurtă durată.
Durata unei şedinţe de diatermie poate să fie numai de cîteva minute, dar ea poate să
ajungă şi pînă la 20—30 de minute, dependent de mai mulţi factori. Dintre aceştia, stadiul
de evoluţie a bolii şi reactivitatea bolnavului joacă rolul cel mai mare.
Tehnica de aplicare pe regiuni. Cunoscînd regulile generale de aplicare a electrozilor
pe tegument să trecem în revistă sub forma unui tabel posibilităţile lor de aplicare pe
diversele regiuni ale corpului (tabelul IX).
Indicaţiile undelor medii (diatermie). 1. Afecţiuni ale aparatului locomotor. —
Procese articulare inflamatoare sub-acute şi cronice, procese degenerative reumatice ale
articulaţiilor (de tipul artrozelor deformante), coxofemurale, genunchi, spondi-loze,
reumatism secundar cronic, sechele după reumatismul Sokolski-Bouillaud. Leziuni
traumatice (entorse). Artrita gonococică poate să fie tratată şi în faza acută.
— Procese abarticulare cu etiologie diferită, mialgii acute, subacute şi cronice
(lumbago acut), leziuni musculare traumatice (contuzii, rupturi musculare), spasme
musculare de diverse etiologii, tenosinovite cronice (crampa scriitorilor, pianiştilor,
violoniştilor, dactilografelor etc).
152
2. Afecţiuni ale sistemului nervos. — Nevralgii, nevrite cronice (sciatice, cervico-
brahiale, intercostale, trigeminale) în
care nu vom aplica diatermia în faza acută; paralizia facială.
 — Nevrozele vegetative cu tulburări cardiace, gastrice, intestinale pot şi ele să fie
favorabil influenţate.
3. Afecţiuni ale aparatului cardiovascular. — Angina de piept, nevrozele cardiace,
spasme ale arterelor periferice, en-darterita obliterantă (în care facem aplicaţii
longitudinale cu doze mici), sindrom Raynaud.
4. Afecţiuni ale aparatului respirator. — Afecţiunile căilor respiratorii superioare,
laringofaringite acute şi cronice, bronşite cronice, aderenţe pleurale.
5. Afecţiuni ale aparatului digestiv. — Influenţăm stările spastice ale musculaturii
netede, spasmocardia, spasmul esofagian, spasmul piloric, spasmele intestinului gros,
aderenţele şi cicatricele postoperatorii.
6. Afecţiuni ale aparatuhii urogenital. — Glomerulonefrite acute cu retenţie urinară. în
acest caz, diatermia ameliorează funcţia renală (creşte diureza) printr-o bună irigaţie
renală; tratamentul trebuie făcut 1—2 ore pe zi; unii autori recomandă chiar 2—4 ore.
Pielite, cistite, prostatite cronice, epididimita cronică, stricturile uretrale (sechele după
gonoree); afecţiuni cronice genitale feminine (metrite, cervicite, anexite cronice).
Contraindicaţii. Sînt contraindicate toate procesele acute, infecţioase, febrile,
procesele tuberculoase active sau recent stabilizate, stările care sînt însoţite de hemoragii
interne sau externe, procesele purulente, indiferent de localizarea lor, proce-sele
neoplazice.
Terapia cu unde scurte
Progresele tehnice care permiteau producerea de unde electromagnetice cu frecvenţă
foarte ridicată („unde scurte") au fost încununate de succes şi în terapie, prin
confecţionarea aparatelor de unde scurte. Acestea produc curenţi de înaltă frecvenţă cu 10
milioane şi 100 milioane oscilaţii/sec. şi cu o lungime de undă cuprinsă între 30 şi 3 im
Metoda de tratament care foloseşte curenţii cu lungimea de undă atît de scurtă poartă
numele de terapie cu unde scurte, iar unii autori consideră lungimea de undă cuprinsă între
10 şi 1 m ca o subdiviziune şi anume „ultrascurtele". Considerăm că este bine să utilizăm
termenul de unde scurte, prefixul de „ultra" nu are nici un sens, cu atît mai mult, cu cît nu
există aparate care să lucreze cu lungimi de undă de 3 şi 1 m. Majoritatea lor lucrează cu
22, 11 şi 7 m.
Deoarece funcţionarea aparatelor cu lungimile de undă scurte între 3 şi 30 m deranja
toată gama recepţiilor la posturile de radio pe unde scurte au fost luate măsuri în 1947 ca
toate fabricile de utilaje medicale din Europa să construiască aparate de unde scurte pe
următoarele lungimi de undă :
22,1238 m=13,65 MHz
11,062 m=27,12 MHz
7,32786 m=40.68 MHz.
Lungimea de undă este o constantă a fiecărui aparat în parte, existînd trei modele de
aparate în funcţie de lungimea lor de undă.
Au fost multe controverse în legătură cu lungimea de undă. consi-derîndu-se că
efectele fiziologice ar fi diferite pentru undele scurte de 25 m sau acelea de 6 m.
Majoritatea autorilor sînt de părere că aceste diferenţe mici de lungimi de unda între 25 şi
6 m aproape că nu pot să fie luate în seamă şi nu se pot pune în evidenţă efecte fiziologice
diferite. Diferenţele apar între unde lungi (unde kilometrice), unde medii (diatermie),
unde scurte (unde metrice) şi microunde (unde centimetrice), atît în privinţa construcţiei
aparatelor, în modul lor de aplicare, c]t şi privitor la efectele lor fiziologice.
Spre deosebire ele tehnica de aplicare a diatermei cu
unde medii, în care era nevoie de un contact intim între
electrod şi tegument, la undele scurte electrodul nu se aplică
direct pe piele.
Aparate de unde scurte (fig. 87). Aparatele de unde
scurte au un circuit generator şi un circuit rezonator.

Fig. 87. — Aparat de unde scurte.

A. Circuitul generator posedă o triodă. Schema de

principiu este aceea prezentată în figura 88 şi cuprinde :
1. Transformatorul.
2. Trioda.
3. Condensatorul de blocare,
4. Mai multe bobine de şoc (drosere).
5. O rezistenţă mare de încărcare.
6. Miliampermetrul.
7. Potenţiometrul.
B. Circuitul rezonator (al bolnavului) cuprinde: 1) selful de inducţie; 2) condensatorul
variabil; 3) bornele aparatului de care leagă; 4) electrozii. Bolnavul este aşezat în acest
circuit, constituind o capacitate care variază după rezistenţa electrică a regiunii corpului de
tratat. El face parte integrantă din acest circuit.
154

Fig. 88. — Schema de principiu a unui

aparat de unde scurte.
 Fig. 88. — Masa de comandă a unui
aparat de unde scurte.

Pentru aprecierea rezonanţei în timpul acordării celor două circuite ne folosim, fie de
un joulemetru (4), fie de un ampermetru termic (4 a) sau de o lampă de acord (ochi de
pisică) (4 b).

Fig. 90. — Aparat de U.S. cu acordare automată

„Ultratherm 603”

Rezonanţa este optimă atunci cînd aparatele de măsură, respectiv indicatoarele

amintite, funcţionează la randamentul maxim.
Modul de manevrare a aparatelor de unde scurte moderne a fost mult simplificat. Pe
masa lor de comandă nu regăsim nici butonul de reglare a capacităţii variabile, nici
joulemetrul sau ampermetrul termic, acordarea făcîndu-se cu totul automat (fig. 89). Acest
lucru înlătură multe inconveniente ale aparatelor cu acordare manuală, care de multe ori nu
funcţionau perfect, cu atît mai mult, cu cît la deplasări mici ale bolnavului rezonanţa se
modifică.

Fig. 91. — Masa de comandă a aparatului de

U S automatic.
1 – întrerupătorul principal, totodată buton de
reglare a intensităţii; 2 – schimbător de scală
pentru intensitate; 3 – ceas semnalizator şi
întrerupător de circuit; 4 – lămpi semnalizatoare
pentru acordare automată; 5 – lampă de control; 6
– întrerupător cu cordon pentru bolnav.

Aparatele moderne, ca Ultratherm 603 (fig. 90 şi 91), au un singur întrerupător centra],

cu care se reglează şi intensitatea. O lampă semnalizatoare de control ne orientează asupra
funcţionării şi acordului. Restul operaţiilor se fac toate automat cu sistemul electronic
Servomat.
Electrozii. Spre deosebire de diatermia cu unde medii, undele scurte se aplică fără
contact direct între electrozi şi tegument. Curenţii de înaltă frecvenţă cu unde scurte (între
30 şi 3 m) se pot aplica, fie în condensator, fie în cîmp inductor.
A. Aplicarea în cîmp condensator înseamnă introducerea bolnavului direct în circuitul
rezonator între două plăci ale unui condensator. Armăturile condensatorului sînt izolate in
capsule de sticlă sau cauciuc, constituind electrozii.
1. Electrozii de metal cu izolaţii de sticlă sînt rigizi şi poartă numele de electrozi
Schliephake (fig. 92). Ei sînt alcătuiţi dintr-un disc metalic (grosime 1 mm), de mărimi
diferite, avînd diametrul de 42, 85, 130 şi 172 mm.

Fig. 92. — Electrozi de sticlă în formă

de disc (Schliephake).

Capsula izolatoare are o piesă de

ebonită, pe care se găseşte dispozitivul de
fixare a electrodului, precum şi fişa de
racordare cu cablul. Faţa care vine spre
bolnav este de sticlă şi se înşurubează prin
cîteva spire de filet la piesa de ebonită.
În afară de electrozii de sticlă în formă de disc putem întîlni electrozi Schliephake de
forme speciale, cu utilizare pentru regiunea axilară şi pentru vagin (fig. 93). Mai există şi
forme speciale pentru tratamentul furunculilor.
a) Electrodul pentru regiunea axilară este un cilindru metalic cu diametrul de 20 mm
şi lungimea de 45 mm, îmbrăcat în sticlă în formă de prismă triunghiulară, cu cele 3 laturi
de 70 mm, iar lungimea de 60 mm.
b) Electrodul vaginal este un cilindru metalic de cupru sau aluminiu, cu dimensiuni
diferite, lung de 15—17 cm, gros
de 15—25 mm. Este îmbrăcat într-un cilindru izolator de sticlă, de grosimi care variază
între 20 şi 45 mm.
c) Electrodul pentru furunculi este o placă metalică în formă de disc mic, concav, cu
diametrul de 30 mm. Izolatorul de sticlă are formă de pîlnie cu un diametru exterior de 75
mm.
Electrozii de sticlă Schliephake se fixează de braţe (su porturi) pentru electrozi, care
oferă posibilitatea aplicării electrodului la distanţa de tegument dorită. Aceste suporturi
sînt confecţionate din material izolant, lemn sau ebonită, avînd mai multe articulaţii care le
dau mobilitate în toate direcţiile.

Fig. 93. — Electrozi speciali de

sticlă.
a — axilar; b — vaginal; c —
pentru furunculi; d — obişnuit.

2. Electrozii flexibili din cauciuc

vulcanizat sînt formaţi dintr-o plasă
flexibilă din sîrmă de cupru, peste feţele
căreia s-a vulcanizat un strat de cauciuc de circa 6—8 mm grosime. Plasa metalică nu are
nici o legătură cu exteriorul, decît prin fişa de contact care se leagă de cablul dinspre
aparat. Mărimile mai frecvent utilizate sînt: 8×14 cm, 12×18 cm, 18×27 cm, 6×60 cm,
10×50 cm etc. Mărimile electrozilor, atît a celor de sticlă, cît şi a celor de cauciuc, nu sînt
dimensiuni standard; ele variază de la fabrică la fabrică. în principiu putem spune că există
electrozi mari, mijlocii şi mici.
Pentru a împiedica încălzirea tegumentului, electrozii flexibili de cauciuc se izolează
prin bucăţi de pîslă perforată •de dimensiuni corespunzătoare cu cele ale electrozilor. O
husă din pînză albă îmbracă electrodul acoperit pe cele două părţi cu pîsla perforată. Husa
se schimbă cu regularitate la cîteva zile sau cel puţin o dată pe săptămînă.
3. Electrozii semiflexibili. Există a treia categorie de electrozi denumiţi „semiflexibili",
confecţionaţi din plăci subţiri de aluminiu de 0,2—0,3 mm, cu suprafaţa de 25/40 cm2,
acoperiţi pe cele două feţe cu pîslă groasă de 20 mm. Ei se utilizează la procedurile
generale de hipertermie, punîndu-se 1—2 electrozi pe faţa dorsală şi 1—2 electrozi pe faţa
ventrală a corpului.
B. Aplicarea în cîmp inductor înseamnă tratarea bolnavului prin inducţia curentului de
înaltă frecvenţă cu unde scurte, cu ajutorul unui solenoid care se adaptează la aparat în
locul celor două plăci condensatoare. Există posibilitatea de a pune bolnavul lîngă un
solenoid plan cu spirele în disc sau de a introduce o parte sau corpul întreg în interiorul
spirelor so-lenoidului.
1. Cablul de inducţie. Electrodul solenoid cel mai simplu este un cablu gros de cupru,
bine izolat în cauciuc, lung de 1,5—2,5 m, ale cărui extremităţi completează prin contact
direct circuitul rezonator. Bolnavul rămîne de data aceasta în afara circuitului, spre
deosebire de cîmpul condensator.
a) Există şi cabluri cu secţiune dreptunghiulară pentru terapia în cîmp solenoid, în
care, pe o bandă subţire de metal, lată de 3—5 cm, se vulcanizează o fîşie de cauciuc
microporos gros de 2 cm. Lungimea cablului este de 2—3,5 m. Poate să fie utilizat atît
pentru înfăşurarea parţială a extremităţilor, cît şi pentru înfăşurarea completă a corpului
(fig. 94).
b) Dacă facem cu cablul de inducţie o spiră pe care o introducem într-un sac de pîslă,
vom obţine o nouă formă de electrod „în disc". Discul se aplică cu una din suprafeţe pe
părţile mari ale trunchiului (dorsolombar sau abdominal). Mai recent se fabrică electrozi
speciali de acest fel, vulcanizaţi în cauciuc, cu dimensiuni diferite: 20×26×7 cm, 36×50×5
cm, 50×75×4 cm. Ei se utilizează la procedurile generale de hipertermie, precum şi pentru
readucerea temperaturii la normal după hipotermiile făcute în vederea intervenţiilor
chirurgicale.
2. Electrozi speciali de sticlă pentru aplicaţii unipolare (monode şi minode). Forma lor
exterioară se aseamănă cu un electrod de sticlă tip Schliephake, cu diametrul de 14 cm,
grosimea fiind de 9 cm (monodă) şi cu diametrul de 8,5 cm, înălţimea de 17 cm la monodă
(fig. 95). În interiorul lor există 4—6 spire groase care se racordează cu bornele aparatului.
Cu aceşti electrozi obţinem curenţi turbionari Foucault.

Fig. 94. — înfăşurarea unui cablu inductor

pe membrul inferior.

Tehnica pentru aplicaţii generale.

Hipertermia generală cu unde scurte se
realizează în cîmp condensator sau în cîmp
inductor. Pentru aceasta avem nevoie de un
aparat de o putere mare (400—500 W) sau de
două aparate mai mici (200 W) care să lucreze
concomitent.
1. Metoda în cîmp condensator se face cu doi electrozi mari speciali de 20×30 cm,
care se aşază pe regiunea dorsală şi pe regiunea posterioară a coapselor, al treilea electrod
de aceeaşi dimensiune este pus pe abdomen.
2. Metoda solenoidului inductor se realizează cu un cablu solenoid lung care se
înfăşoară în jurul corpului. Bolnavul îmbrăcat numai cu un maieu este împachetat în
pături, peste care se înfăşoară solenoidul.
3. Metoda discurilor de inducţie constă în utilizarea unui disc mare anterior şi unul
posterior. Bolnavul este tot aşa împachetat în pături.

Fig. 95. — Monodă.

4. Metoda dulapului de hipertermie este o

construcţie specială cilindrică, în care bolnavul stă
culcat, avînd capul afară. In pereţii dulapului este
montat solenoidul, iar în interior este instalat un
Fohn cu aer cald pentru înlăturarea transpiraţiei.
La această procedură, bolnavul trebuie
supravegheat în permanenţă. Asistentul trebuie să
stea tot timpul lîngă aparat şi să urmărească
temperatura corpului, luată în gură. Creşterea temperaturii corpului se constată abia după
15—20 de minute, timp după care aceasta se ridică rapid, astfel că la 30 de minute ajunge
la 39—40 grade. In momentul cînd am ajuns la temperatura dorită, se opreşte amaratul de
unde scurte.

Procedura de hipertermie devine primejdioasă atunci cînd temperatura bucală ajunge

la 41°.
În clipa în care constatăm o creştere rapidă a temperatu rii, un puls tahicardie sau un
puls prea slab, apariţia cefaleei sau a cianozei, ca şi dispneei, vom întrerupe numaidecît
tratamentul.

Fig. 96. — Tehnica de aplicare a undelor

scurte. Bolnavul este culcat în decubit ventral,
îmbrăcat uşor.

Fig. 97. — Aplicarea transversală a etajului

abdominal inferior cu un electrod de sticlă şi unul
de cauciuc.

Tehnica de aplicare. Pentru ca rezultatele să fie cît mai bune, în terapia cu unde scurte
trebuie să efectuăm proce dura cu multă atenţie. La aplicarea undelor scurte trebuie să se
urmărească: bolnavul, electrozii şi aparatul.

Fig. 98. — Aplicarea longitudinala de-a

lungul membrului superior cu doi electrozi de
cauciuc.
 Fig. 99. — Tratamentul afecţiunilor din Fig. 98.
— Tratamentul unui lumbago cu monodă.
micul bazin cu doi electrozi de sticlă.

1. Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu saltea de burete de cauciuc, (fig. 96).
Canapeaua sau patul să nu aibă piese mari metalice, deci evităm canapelele cu arcuri, cele
cu somiere sau paturile de fier. Pentru procedurile care se fac la cap, bolnavul stă pe un
scaun de lemn. Ţinînd seama de faptul că undele scurte trec peste ţesătura de bumbac, lînă
sau nylon, nu este cazul să dezbrăcăm complet bolnavul, atunci cînd lucrăm pe regiuni
limitate şi cu doze slabe. Se recomandă dezbrăcarea atunci cînd administrăm doze
puternice, care ar putea provoca o transpiraţie abundentă. Tegumentele trebuie totdeauna
şterse, deoarece picăturile de apă supraîncălzită ar putea să dea arsuri.
Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe
bolnav, deoarece ele concentrează cîmpul electric şi ar
putea provoca arsuri la locul de contact al metalului cu
tegumentul (ceas, chei, inele, brăţări etc).
Aparatele gipsate pot să rămînă pe bolnav, ţinînd
seama de faptul că razele trec prin ele.
Bolnavul este rugat să păstreze aceeaşi poziţie în
tot timpul procedurii, deoarece la fiecare mişcare se
modifică rezonanţa, aparatul se dezacordează şi scade intensitatea curentului din circuitul
bolnavului, diminuîndu-se astfel efectul (fig. 97).

Fig. 101. — Tratamentul hidrosadenitei cu monodă.

2. Aplicarea electrozilor. Putem să facem tratament local sau general în cîmp

condensator sau în cîmp solenoid (fig. 98—99). Pentru procedurile locale, mai ales la cap
şi extremităţi unde există multe neregularităţi în suprafaţa cutanată, preferăm electrozii din
sticlă Schliephake. Pentru membrele superioare şi inferioare, atunci cînd dorim un efect de
profunzime, utilizăm cîmpul solenoid. Aplicaţii transversale cu electrozi flexibili din
cauciuc se fac în procesele locale ale trunchiului (inşii ales abdomen). Electrozii speciali
au utilizarea lor pentru axilă, vagin sau furunculi.
Pentru hipertermie generală folosim mai mulţi electrozi mari sau un solenoid mare.
Monodele şi minodele au utilitate în procesele paraarticulare locale, mai ales în
miozite,- mialgii localizate, tenosinovite, bursite, periartrite etc. (fig. 100—101).
Încălzirea omogenă şi profundă se realizează prin utilizarea electrozilor mari din sticlă
Schliephake, aplicaţi transversal, paralel şi la distanţă mare de tegument.
Electrozii oblici au liniile de forţă mai dese în zona lor mai apropiată. Electrozii
inegali au liniile de forţă mai dese în dreptul electrodului mic, deci acesta este electrodul
activ (fig. 102). Cu cît apropiem electrozii mai mult de tegument, cu atît efectul este mai
de suprafaţă. Aplicarea electrozilor mici, apropiaţi de
tegument şi cu întrebuinţarea intensităţilor mari,
poate să dea arsuri.
Cu ocazia aplicării electrozilor avem grijă să nu
se încrucişeze cablurile, deoarece se pot scurtcircuita
şi arde (tabelul X).
3. Manevrarea aparatului. Controlăm ca
tensiunea de la reţea să corespundă cu tensiunea
aparatului, controlăm legătura cu pămîntul şi poziţia
tuturor butoanelor de la masa de comandă. Acestea
trebuie să fie puse la zero.
Introducem ştekerul în priză. închidem circuitul
la întrerupătorul general al aparatului şi aşteptăm
cîteva minute pînă cînd se încălzeşte filamentul. Nu
vom da drumul aparatului în gol, prezenţa bolnavului
în circuit fiind obligatorie.

Fig. 102. — Efectul de profunzime a undelor scurte.

 Fig. 103. — Masa de comandă a unui
aparat de U. S.

Fig. 104. — asa de comanda a

aparatului de unde TUR KW 3–2
1 – întrerupătorul principal şi
stabilizatorul de tensiune; 2 – voltmetru; 3
– scala intensităţilor; 4 – buton de reglarea
intensităţii; 5 – buton centru acordare
manuală; 6 – rezonanţa; 7 – comutator basculant pentru acord automat.
Distanţa Minut
e Număru
Indif
Electrozi Aplicarea Acti Doz Durat l Rezulta
Boala e- Observaţii
i* Regiunea v a a şedinţel te
rent
(cm) şedinţ or
(cm)
ei
M
O

2–3 2–3 II, 10– 15–20 bune Dacă tratăm

A

U
N

A
R
A

C
E

L
E

T
F

Artrite Mi, Mo, Pe

I

I
reumatisma 2S, după articulaţie III 15–30 lateral
le cronice mărimea sau lipit ambii
articulaţi transversa genunchi
ei chiar l punem pîsle
C.12×18 între ei
Artroze Mi, Mo, Pe Lipit 2–3 III 10–20 15–20 bune Se combină
deformante sau S, articulaţii 2–3 cu UUS şi
după sau curenţi cu
mărimea transversa impulsuri
articulaţi l
ei
Boala 2S. Longitudi 2–3 2–3 II, 10– 20 bune Se combină
Bechterew 8,5×13 nal pe III 20 cu UUS
sau coloana
2C. 8×14 vertebrală
-
12×18sa
u
2S. 13 şi
1.C
12×18
Bursite Mo, Mi Pe Lip 3 I, II 5–10 5–10 bune
articulaţie it
sau
transversa
l
Entorse, Mo, Mi Pe Lip 3–4 II 5–10 5–10 bune Se combină
luxaţii sau 2S. articulaţie it cu
de- sau 2–3 impulsuri
pendent transversa
de l
mărimea
articulaţi
ei
Epicondilit Mo. Lateral Lip II, 10– 10 bune Se combină
e it III 20 cu
impulsuri
Mialgii Mo. sau Pe Lip 4–5 II, 10– bune Se combină
2S. sau muşchii it 2 III 20 cu
2C. afectaţi impulsuri
12×18
Lumbago Mo. sau Pe Lip II, 10– Se combină
disc regiunea it III 20 cu
inducţie lombară impulsuri
 PSH
— Mo. sau Pe umăr 5 I, II 10–10–15 f. bune Asociat cu
acut 2S. 20 tratament
medicamen
tos
— Mo. sau Pe umăr, Lip 2–3 II, 5–20 f. bune Se combină
cronic 2S. cervical it III cu UUS şi
8,5×13 curenţi cu
impulsuri
Periostite 2S. Transvers 2–3 2–3 II, 5–10 10 bune Se combină
8,5×13 al III cu UUS
sau
2C. 8×14
- 12×18
Osteomielit
e 2S. Transvers II, 5–15 10 Ajută la
— al III înlătu-rarea
acute sechelelor
S. sau C. Transvers 2–4 2–4 III, 10– 20–30
— după al IV 30
cronice întindere
Spondiloze 2S. Pe 2–3 2–3 II, 10– 15–20
deformante 8,5×13 coloana III 20
sau vertebrală
2C. 8×14 –
- 12×18 longitudin
al
Tenosinovi Mo. sau Transvers Lip 2–3 I, II 3–10 10 bune
te 2S. 8,5 al it
2C. 8×14
Hidartroze 2S., 2C. Transvers 4 4 II, 5–15 6–10 f. bune La 2 zile
sau Mo. al III sau zilnic
Pinteni Mi., Mo. — 2 — II, 3–10 10–12 La 2 zile
calcaneeni III sau zilnic
Coccigodin Mi., Mo Transvers 2 2 II, 3–10 10 bune Zilnic
ii sau S. + al III
C.
Angină de 2S. 13 Precordial 2–3 5–6 I, II 3– 10 bune La început
CARDIOVASC
AFECŢIUNI

piept sau - dorsal 5(10) foarte

ULARE

2C. atent. Dacă

12×18 nu se su-
portă, se
între-rupe
imediat
 Endocardit 2S. 13 Precordial 2–3 5–6 I, II 5– 20 La început
e sau - dorsal 10(20) cu
Miocardite 2C. prudenţă.
12×18 Dacă nu se
suportă, se
întrerupe
imediat
Trombofle Cablu Solenoid 2–3 2–3 I, II 5–10 10 f. bune
bite inducţie pe
superficiale 2S. membrul
8,5×13 inferior
sau sau
2C. 8×14 longitu-
- 12×18 dinal
Angiospas 2S. sau Transvers — I 5 5–10 variabil
me S. şi C. al e
Acrocianoz 2C. sau Transvers 3 3 II 5–10 6–10 variabil
ă S. + C. al e
Aterosclero S. sau C. Longitudi 3 3 II 5 10 variabil
ză nal după e
regiune
Arterită C. Longitudi 3 3 I 5 10 variabil
obliterantă nal e
Degerături
— S. I 5–10 6 bune
acute S. I, II 10 10–20 variabil
— e
cronice

Distanţa Minut
e Număru
Aplicare
Electrozi Acti Doz Durat l Rezulta Observaţ
Boala a Activ
i* v a a şedinţel te ii
Regiunea (cm)
(cm) şedinţ or
ei
RESPIRATO

Bronşite
AFECŢIUNI

APARATUL

— 2 S. 13– Sternal 4 4 II 5–10 6

ALE

UI

acute 17 sau Dorsal III, 10–15 10

— 2 C. IV
cronice 12×18–
 18×27
Bronşiectazii — Transvers 4 4 III, 10–30 10 variabil
al după IV e
localizare
Abcese
pulmonare 3–5 3–5 II, 10–30 15–30 f. bune Zilnic
Transvers
— 2 S. 13. 2 III
al după
acute C. 12×18 6 8 II, 15–60 40–60 bune
localizare
— IV
cronice
Sechele după 2 S. 13– Transvers 2–5 2–5 II, 10–20
procese 17 sau al după III
infiltrative 2 C. localizare
pulmonare 12×18–
18×27
Pneumonii 2 S. 13. 2
Transvers 3–4 3–4 II, 5(10) 10 f. bune
interstiţiale C. 12×18 al după III
localizare
Pleurită 2 S. 13– Transvers 3 3 II, 5–15 10–20 bune
netuberculoa 17 sau al III
să 2 C.
12×18–
18×27
Pleurezie 2 S. 13– Transvers 4 4 II, 10–15 10–20
netuberculoa 17 sau al III
să 2 C.
12×18–
18×27
Empiem 2 S. 13– Transvers 2–3 2–3 II, 5–20 12–20 f. bune
netuberculos 17 sau al III (30)
2 C. (IV)
12×18–
18×27
Mediastinite 2 S. 13– Transvers 6 7 III, 5–20 12–20 f. bune
17 sau al IV
2 C.
12×18–
18×27
Astm bronşic 2 S. 13– Transvers 6 6 I, 5–20 10 variabil Depinde
17 sau al IV e de re-
2 C. acţia
12×18– individua
18×27 lă
AR

GE
AL

AT
UL
AP

ST
DI

IV
UI

Cardiospasm 2S.13. Pe xifoid 4–5 4–5 II 10(15)

E
I
 2C.12×18 şi dorsal.
D10-D12
Constipaţie 2S.13. Transvers 4–5 4–5 II 5–10 3–6 bune Combina
spastică 2C.18×27 al ab- t cu
dominal- impulsuri
lombar . Nece-
sar să se
repete
Colită 2S.13. Transvers 4–5 4–5 II, 10–20 6–10 bune
mucoasă 2C.18×27 al ab- III
dominal-
lombar
Periviscerite 2S.13. Transvers 4 6 II, 5 10 f. bune
(peritiflite) 2C.18×27 al ab- III
dominal-
lombar
Colită 2S.13. Transvers 4–5 4–5 II, 5–20 10 variabil
neulceroasă 2C.18×27 al ab- III e
dominal-
lombar
Boala 2C. sau Transvers 4 8 II, 10–15 10 bune
ulceroasă în S.+C. al ab- III
faza cronică dominal-
de ulcer lombar
calos
Colecistite
— 2C. sau Transvers 3 6 II, 5–10 10 f. bune
acute S.+C. al ab- III
dominal-
— lombar
cronice 2C. sau Transvers 3 6 III, 10 10 bune
S.+C. al ab- IV
dominal-
lombar
Peritonite 2C. sau Transvers 4 6 I, II 20 6–10 bune
acute S.+C. al ab-
dominal-
lombar
Status
postlaparato
mii
(Aderenţe 2C. sau Transvers 4 6 III, 15–20 15–20 f. bune
peritoneale) S. + C. al ab- IV
Mo. dominal-
 lombar
Anurie 2S.13. Transvers 3 5 III, 30–60 1–2 bune
(Nefrite 2C.18×27 al în IV
acute) drep-tul
rinichilor
Epididimite, Mo. Pe scrot aproap — I 5–10 10
orhite e
Pielite 2S.13–17 Transvers 3 5 II, 15–30
AFECŢIUNI ALE APARATULUI UROGENITAL

2 C. al lombo- III
12×18– abdomina
18×27 l
Cistitopielite 2S.13–17 Transvers 3 6 I, III 10–20 10–20 bune
SAU al
2C. hipogas-
12×18– tru,
18×27 lombe
Nefrite 2S.13–17 Transvers 3 5 II, 15–30 10–20
acute, 2 C. al în III
cronice 12×18– drep-tul
18×27 rinichilor
Prostatite 2S.13. Simfiza 3 5 III 10–15 10 f. bune Se
pubiană, repetă
perineu după 6
luni
Hipertrofie 2S.13. Simfiza 3 5 II, 10 10 f. bune
de prostată pubiană, III
perineu
Sechele 2S. 2C. Transvers 4 6 II, 5–10 12–20 f. bune
postoperatori al III
i (aderenţe)
Fistule, 3 6 II, 10–15 20–30 bune
cicatrice III
Fisuri anale 3 6 I, II 5 10–15

Distanţa Minut Număru

Electrozi Aplicarea Doz Rezulta
Boala Acti Acti e l Observaţii
i* Regiunea a te
v v Durat şedinţel
 (cm (cm a or
) ) şedinţ
ei
Anexite
— 2 C. Hipogastru- 2– 2– II, 5–10 6–10 f. bune
acute 12×18– şezut 4 4 III
18×27
— 2 S. 13–
cronice 17
2 C. Hipogastru- 2– 2– III, 15–20 6–10 f. bune
12×18– şezut 4 4 IV
18×27
2 S. 13–
17
Dismenore 2 C. Hipogastru- 2– 2– II 10 În special
e 12×18– şezut 4 4 premenstr
18×27 ual
AFECŢIUNI GINECOLOGICE

2 S. 13–
17
Amenoree 2 C. Hipogastru- 2– 2– II, 10–15 15–20 bune
12×18– şezut 4 4 III
18×27
2 S. 13–
17
Abcese în 2 C. Hipogastru- 2– 2– II, 5–20
Douglas 12×18– şezut 4 4 III
18×27
2 S. 13–
17
Metrite 2 C. Hipogastru- 4 6 II 5 10 bune
12×18– şezut
18×27
Parametrite 2 C. Regiunea 2– 2– II 5–10 10–20 f. bune
, 12×18– pubiană şi 4 4
perimetrite 18×27 sacrată
2 S. 13–
17
Mastite Mo. sau Pe mamelă - 2 4 I, II 5–10
2S. 13 regiunea
sau 1S. scapulară
13 +
1C.12×1
8
M

O
G
N

Furuncul Mi. sau Pe furuncul, 1 3 II, 3–5 3–4 f. bune Zilnic

E

E
I

I
 S. 4,2 transver-sal III
Carbuncul Mo. Mi. Pe 1 5 I, II 5–10 5–15 bune Zilnic, sau
2 S. 8,5– carbuncul la 2 zile
13 trans-versal asociat cu
tratament
medi-
camentos
Hidrosaden Mo. Mi. În axilă – şi 1– 5– I, II 3–10 5–10 f. bune
ită sau S. pe umăr 2 6
8,5 şi C.
8×14, C.
12×18
Panariţiu Mi. Mo. Transversal 1 4– I, II 5–10 5–12 bune Zilnic
sau 2 S. şi pe 5
4,2 panariţiu
Mastită Mi. Mo. Transversal 3 6 I, II 3–10 3–6 f. bune Zilnic, sau
sau 2 S. la 2 zile
asociat cu
tratament
medi-
camentos
Erizipel 2 S. Transversal 2 2 I 10 10 f. bune În asociere
cu
medicame
nte
Eritema 2. S. sau Transversa 1– I, II 5–10 10 bune La 2 zile
induratum S. şi C. l 2
nodosum
Eritema 2. S. sau Transversa 1– 4– I, II 5–10 10 bune La 2 zile
exsudativa S. şi C. l 2 5
multiforme
Eczema 2. S. sau Transversa 1– 4– I, II 5–10 6 bune La 2 zile
seboreia S. şi C. l 2 5
Hematoam 2. S. sau Transversa 4 6 II, 10–15 5–10 f. bune Tot la 2
e S. şi C. l III zile
Laringite Mi. sau 1. în dreptul 1,5 5– I, II 3–5 10 bune
OTORINOLARINGO

S. 4,2–13 larin-gelui 10
2. Ceafă
AFECŢIUNI

LOGICE

Otite Mi. sau Laterolatera 1– 5– I, II 5 10 bune

externe S. 4,2–13 l 2 10
(biauricular)
Otite medii S. 4,2– Biauricular 1– 5– I, II 5–10
cronice 8,5–13 2 10
Parotidite Mi. Mo. Preauricular 1– 5– I, II 5
 sau S. 2 10
4,2–13
Sinuzite S. 4,2– Frunte-ceafă 1– 5– I, II 5 10 f. bune
frontale şi 8,5–13 Bilateral pe 2 10 20
maxilare sau Mo. feţe
Mi.
Guturai Mo. 2 S. Frunte-ceafă 4 4 I, II 5 2–3
(rinită
acută)
Amigdalită 2 S. 4,2– Laterocervic 2 2 I, II 5 2–4 f. bune
acută 8,5 al
Amigdalită 2 S. 4,2– Laterocervic 2 2 I, II 5 2–4 f. bune
acută 8,5. Mi. al
pultacee
Dentiţie Mi. sau Lateral pe 1,5 5– I, II 5–10
AFECŢIUNI STO-MATOLOGICE

dificilă S. 4,2— ambele –2 10

13 maxilare
Dureri Mi. sau Pe locul 1– 5– I, II 5–10
postextract S. 4,2— extracţiei şi 2 10
ive 13 pe partea
opusă
Gingivite, 2 S. 8,5 Bilateral 1– 5– I, II 5–10 5–15 bune
stomatite maxilar 2 10
Paradentită Mi. sau Pe locul 1– 5– II 5–10
S. 4,2— afectat 2 10
13
Parulis Mi. sau Pe locul 1– 5– II 5–10 5–10
S. 4,2— afectat 2 10
13
Coroidite 2 S. 4,2– Bitemporal 1– 3– I, II 5 — variabil Hiperterm
AFECŢIUNI OFTALMOLOGICE

8,5–13 sau 3 6 e al
frontooccipi
tal
Orgelet S. 4,2–13 Frontooccip 1– 3– I, II 5–10 3 f. bune
(urcior) ital 3 6
Iridociclite 2 S. 4,2– Bitemporal 1– 3– I, II 5 10–20 bune
13 sau 3 6
frontooccipi
tal
Cheratită 2 S. 8,5 Bitemporal 1– 2– I, II 5 10–20 variabil
parenchim 2 3 e
a-toasă
Ulcer 2 S. 8,5 Bitemporal 1– 5– I, II 5 10 f. bune
cornean 2 10
 Dacriocisti 2 S. 8,5 Bitemporal 2 6 I, II 5–10 6 f. bune
ta Mi.

Distanţa Minute
Numărul
Electrozii Aplicarea Acti Acti Doz Durata Rezultat Observaţ
Boala şedinţelo
* Regiunea v v a şedinţe e ii
r
(cm) (cm) i
Mielite Transversal 4 8 II, 5–20 20 f. bune 6
transversal III săptămîn
e i
Meningite 5 5 II, 10 6 f. bune
seroase III
Migrene, 5 5 I, II 5–10 6 f. bune Trebuie
choreea repetat
Sindrom 5 5 I, II 5–10 6 f. bune
Ménière
Pareză Mi. Mo. Pe cele 2 1 6–8 II, 5–20 10 f. bune Se
facială sau feţe III combină
2 S. 8,5– cu
13 impulsuri
. La 2zile
Nevralgie Se
sciatică 2 S. 13 Longitudin 3 3 I, II 5–10 10 f. bune combină
— sau al lombar cu
acute 2 C. şi genunchi impulsuri
12×18 sau sau tălpi . La 2zile
— 2C. 3 3 II, 10–30 10 f. bune La 2 zile
cronice 12×18+1S III
. 13
Nevrite
— 2 S. 8,5– Pe aria 1–3 1–3 I, II 5–10 10
acute 13 sau tegumentar 1–3 I, III 10–30 10 f. bune La 2 zile
— 2 C. 8X14 ă a nervului
cronice afectat

*Mi. = minodă
Mo. = monodă
S. = electrod de sticlă
C. = electrod de cauciuc
**Tabel după

Acordăm aparatul, urmărind joulemetrul, ampermetrul termic sau lampa de acord.

 Dozăm intensitatea şi durata. Creştem intensitatea pînă la cea indicată de medic. Scala
de dozare a intensităţii nu este gradată la fel pentru toate aparatele, unele din ele nu au
decît o săgeată care indică prin grosimea ei creşterea intensităţii; altele au o gradaţie cu sau
fără cifre, acestea nefiind uniforme la toate tipurile de aparate. Intensitatea poate să fie
urmărită şi în mod indirect, prin citirea tensiunii curentului de la filament de pe voltmetrul
care se găseşte pe masa de comandă (fig. 103 şi 104).
Aparatura nouă tinde să aibă o scală gradată în 6—12 trepte care ar corespunde cu
necesităţile practice. Majoritatea prescripţiilor sînt făcute pe o scară de 3 sau 4 gradaţii
(doze). La noi s-a obişnuit indicarea dozei prin unde reci (aterme), unde oligoterme (unde
medii) şi unde calde (hiper-terme), ceea ce corespunde cu notaţia diverşilor autori care
utilizează notaţia de : doza I, a Il-a, a IlI-a şi a IV-a.
Doza I (reci) corespunde la 14—16 V tensiune filament. Bolnavul nu are nici un fel de
senzaţie de căldură.
Doza a II-a (oligoterme) corespunde la tensiunea de 17— 18 V la filament; apare o
foarte slabă senzaţie de căldură.
Doza a IlI-a, corespunzătoare la 19—20 V la filament, dă o senzaţie de căldură
plăcută.
Doza a IV-a (calde) provoacă o senzaţie de încălzire puternică şi corespunde la un
voltaj de 20—25 V la filament.
Succesul unui tratament cu unde scurte depinde de felul în care ştim să alegem şi să
localizăm electrozii, precum şi de felul în care dozăm intensitatea şi durata. Dozarea co-
rectă constituie un tratament raţional. Nu pot să fie date tabele precise cu toate amănuntele
în acest domeniu, ci numai jaloane de orientare, care trebuie adaptate în mod individual de
la caz la caz.
Greutatea dozării corecte mai constă în faptul că bolnavii, în general, fiind obişnuiţi cu
procedurile termoterapice de la hidro- şi fototerapie, solicită şi în acest caz doze calde, fapt
care de multe ori declanşează reacţii nefavorabile în evoluţia unor boli. Deci nu este voie
să ne conducem după dorinţa bolnavilor.
În general vom ţine seama de faptul că, dacă undele scurte sînt bine dozate, pot să fie
folosite şi în tratamentul multor afecţiuni acute. în aceste cazuri însă lucrăm totdeauna cu
doze reci, iar durata va fi de 2—3 minute, o dată sau de două ori pe zi. Se va urmări reacţia
bolnavului după fiecare şedinţă.
Procesele cronice, torpide, stabilizate vor profita de doze calde (IV), în aplicaţii locale
sau generale, cu o durată care poată să ajungă la 1—2 ore, în unele cazuri chiar pînă la 4
ore, zilnic sau la 2 zile. Durata medie de tratament este socotită între 10 şi 20 de minute.
Gradaţia intensităţii şi a duratei ne oferă un spectru foarte larg de posibilităţi, de la 2—
3 minute, cu intensităţile cele mai slabe, pînă la cîteva ore, cu intensităţile cele mai puter-
nice. Nici o altă procedură din fizioterapie nu oferă posibilităţi atît de largi de dozare, ceea
ce de altfel a determinat şi folosirea atît de răspîndită a undelor scurte în afecţiunile acute,
subacute şi cronice, în nenumărate procese inflamatoare, traumatice, din toate specialităţile
medicale.
 Terapia cu microunde. Introducere. Prin tratament cu microunde înţelegem aplicarea
în terapeutică a oscilaţiilor electromagnetice de înaltă frecvenţă cu lungime de undă foarte
mică, măsurabilă în centimetri.
Microundele, denumite şi unde centimetrice, unde hiperfrecvente sau unde radar, au o
frecvenţă cuprinsă între 1000 şi 30000 MHz, ceea ce corespunde la o lungime de undă de
30—1 cm.
Locul ocupat de microunde în spectrul undelor electromagnetice este între undele
scurte cu lungimi de undă metrice (30 m—1 m) şi radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă
exprimate în fracţiuni de milimetri.
În terapeutica medicală se folosesc efectele oscilaţiilor cu lungimea de undă de 12,5
cm, egală cu aceea folosită şi în radiolocaţie (RADAR), motiv pentru care terapia cu
microunde se numeşte şi radarterapie.
Generatorul de microunde se compune dintr-un post de alimentare cu energie
electrică, dintr-un magnetron şi din piese intermediare.
a) Postul de alimentare este compus dintr-un sistem de transformare, care este
racordat la reţea şi debitează un curent de 1100— 1500 volţi necesar pentru magnetron.
Transformatorul principal mai debitează curent electric de tensiuni mai joase, necesar
pentru unele dispozitive din aparat.
b) Magnetronul constituie partea cea mai importantă a generatorului. El este un tub
electronic special, cu catodul cilindric situat central, înconjurat de anod, în care
intensitatea şi direcţia curentului de electroni între catod şi anod sînt comandate de un
cîmp magnetic ale cărui linii de forţă sînt perpendiculare pe direcţia traiectoriilor
electronilor. În interiorul magnetronului este vid.
Aparatele medicale au o frecvenţă constantă de 2450 MHz stabilită prin construcţie,
corespunzătoare la lungimea de undă egală cu 12,5 cm. Acestea lucrează în regim
continuu şi nu întrerupt (impulsuri), aşa cum lucrează aparatele RADAR.
Undele electromagnetice hiperfrecvente astfel generate sînt radiate printr-un emiţător
şi dirijate pe regiunea de tratat prin intermediul unui localizator. Răcirea magnetronului
este asigurată printr-un ventilator.
c) Piesele intermediare sînt constituite dintr-un cablu flexibil blindat, care face
legătura între sistemul de transformare şi magnetron, transportînd curentul de înaltă
tensiune. Un braţ cu articulaţii mobile susţine emiţătorul şi face ca acesta să poată fi
orientat în orice direcţie.

Dintre aparatele de microunde folosite

în electroterapie amintim: Radiatus,
Therma Radar 12, Raythron, Thermatron,
Blaupunkt, a căror formă exterioară şi
masă de comandă diferă de la un tip la altul (fig. 105, 106, 107).
Pe masa de comandă vom găsi: întrerupătorul princi-pal, comutatorul pentru reglarea
intensităţii de radiaţie, un aparat de măsurat care poate să fie un miliampermetru sau un
wattmetru şi un ceas semnalizator. Acesta din urmă este conectat în circuit şi îndeplineşte
şi serviciul de întrerupător (la expirarea timpului de tratament).

Fig. 106.— Aparat de microunde Radiatus. Model staţionar.

Fig. 107. — Aparat de microunde

Radiatus. Model portativ.

A. Proprietăţile fizice ale

microundelor. Proprietăţile fizice care
prezintă o importanţă deosebită în
terapeutică şi în tehnica de aplicare a
microundelor sînt cele optice şi cele
termice.
Datorită frecvenţei foarte ridicate,
propagarea microundelor nu se face prin cîmp condensator sau inductor la fel ca la restul
undelor de înaltă frecvenţă, ci prin iradiere, asemănător cu propagarea razelor luminoase.
Acest lucru face, ca şi la microunde, să regăsim fenomenele optice ale razelor lumi-
noase ca: reflexia, refracţia, difracţia, polarizarea şi focalizarea. Aceste proprietăţi sînt
folosite în tehnica de aplicare a undelor centimetrice pentru dirijarea fasciculului de unde
asupra regiunii de tratat.
B. Acţiunile biologice ale microundelor sînt legate în special de efectele lor termice. în
cazul microundelor, încălzirea corpului se face în profunzime, în mod selectiv nentru
diferitele ţesuturi. Un rol important în această acţiune îl joacă factorii de penetraţie,
absorbţie şi localizare a undelor.
Razele infraroşii au posibilitatea să pătrundă în tegument numai pînă la o profunzime
de 0,1 mm, ceea ce înseamnă că în mod practic ele nu ajung pînă la derm ; microundele în
schimb sînt capabile să pătrundă la o adîncime de cîţiva centimetri. La profunzimea de 3
cm găsim încă 1/10 parte din energia iniţială iradiată la nivelul tegumentului. Făcînd o
comparaţie cu razele infraroşii, putem să afirmăm că microundele au o capacitate de
penetrare de circa 100 de ori mai mare. Această capacitate de penetrare este însă mai
redusă decît cea a undelor scurte.
Pătrunderea microundelor în ţesuturi depinde de profunzimea de înjumătăţire a
energiei iradiate. Aceasta se exprimă în centimetri şi reprezintă grosimea stratului de ţesut
la care energia iradiată pierde 50% din energia iniţială. Pentru microunde cu lungimea de
undă de 21 cm, profunzimea stratului de înjumătăţire este 1,2—1,7 cm. Această grosime
este în funcţie de lungimea de undă şi diminuează o dată cu micşorarea acesteia. La o
lungime de undă de 12,5 cm, profunzimea de înjumătăţire este de 1 cm, iar la lungimea de
undă de 3 cm abia atinge cifra de cîţiva milimetri.
Capacitatea de penetrare a microundelor în straturile neomogene ale corpului nu este
egală în toate ţesuturile, fiind în funcţie de capacitatea de absorbţie a stratului prin care
trec. Astfel, ţesutul adipos este de 5 ori mai puţin absorbant pentru microunde decît pentru
infraroşii ; undele centime-trice străbat deci cu uşurinţă straturile de grăsime, fără să le
încălzească.
Profunzimea de înjumătăţire în ţesutul muscular este de circa 1 cm, în timp ce în
ţesutul celuloadipos este de 7 cm, ceea ce înseamnă că musculatura absoarbe mult mai
intfcns microundele, acest ţesut încălzindu-se selectiv.
Energia calorică profundă produsă de microunde provine din absorbţia şi
transformarea energiei oscilaţiilor electromagnetice, încălzirea selectivă a ţesuturilor bogat
vascula-rizate, în special a musculaturii, se datoreşte marii capacităţi de absorbţie a acestor
straturi. Ţesutul osos, ca şi cel adipos, prezintă o absorbţie mai slabă decît restul ţesutu-
rilor, din care cauză ele nu se încălzesc prea mult.
Un factor care contribuie la încălzirea diferenţiată a diverselor straturi este diferenţa
fiziologică de temperatură e-xistentă între piele şi planurile profunde.
Încălzirea neuniformă a diverselor ţesuturi este determinată şi de modul în care ele sînt
irigate. În zonele cu o vascularizaţie bogată, microundele determină o vasodilataţie ar-
terială, cu accelerarea fluxului sanguin. Acest lucru face ca energia calorică ce se formează
în ţesuturi să fie imediat transportată în restul corpului, astfel că nu se poate ajunge
niciodată la o supraîncălzire profundă a ţesuturilor bine irigate.
Supraîncălziri se pot realiza numai în regiunile slab irigate.
Efectul termic maxim al microundelor este la o profunzime de 2—2,5 cm. Pînă la
această adîncime, ca şi după ea, temperatura ţesuturilor este mai mică. La profunzimea de
peste 4—5 cm, microundele sînt complet absorbite, astfel că efectul lor de adîncime este
limitat, spre deosebire de undele scurte.
Tehnica de aplicare. Avantajul pe care-1 prezintă microundele faţă de terapia cu unde
scurte este simplitatea cu care se face aplicarea lor. Nu sînt necesari doi electrozi, nu este
nevoie să se facă acordarea aparatului, nu trebuie să avem grijă că se poate modifica
rezonanţa prin mişcarea cît de mică a bolnavului în timpul şedinţei.
Bolnavul va fi dezbrăcat parţial, culcat pe o canapea sau va sta pe un scaun într-o
poziţie comodă, care să permită iradierea regiunii de tratat. Apropiem emiţătorul prin
mobilizarea braţului de susţinere. Alegem un localizator circular cînd dorim o încălzire
maximă la periferia suprafeţei iradiate, unul dreptunghiular cînd dorim o încălzire maximă
la centrul zonei iradiate sau unul cilindric atunci cînd urmărim o încălzire uniformă.
Distanţa de la faţa inferioară a localizatorului pînă la tegument va fi de circa 2—5—10
cm în raport cu mărimea suprafeţei pe care o iradiem.
Direcţia localizatorului va fi de preferinţă perpendiculară pe suprafaţa tegumentului.
După ce am aşezat şi emiţătorul cu localizatorul pe regiunea de tratat, procedăm la
manevrarea aparatului.
Răsucim comutatorul de pe poziţia „oprit" pe poziţia „filament" şi aşteptăm circa un
minut. Concomitent se aprinde un bec semnalizator, care indică conectarea aparatului la
reţea. Răsucim apoi comutatorul pe poziţia „atenţiune", după care aşteptăm 4—5 minute
pînă se aprinde al doilea bec de semnalizare care indică punerea lui în stare de funcţionare.
Dozarea intensităţii este în funcţie de tensiunea curentului electric aplicat pe
magnetron, de suprafaţa secţiunii şi dimensiunea localizatorului, de distanţa faţă de
tegument, de direcţia fasciculului de unde, de grosimea stratului celulo-adipos al regiunii
de iradiat şi de durata iradierii.
Unitatea de măsură, care poate să fie urmărită pe aparatul de pe masa de comandă,
este miliamperajul sau wattul pe cm2.
Dozele obişnuite cu care se lucrează sînt cuprinse între 40 şi 150 W, respectiv 20—74
mA.
În general se păstrează şi aici, ca la unde scurte, patru doze care corespund subiectiv
la: I (reci) sub limita senzaţiei de căldură; II (slabe) căldură abia perceptibilă; III (medii) o
căldură plăcută bine suportată; IV (calde) căldură puternică la limita suportabilităţii.

Nr Distanţa Durata Numărul

Forma Intensit
. de Poziţia Direcţia în şi ritmul
Afecţiunea emiţătorulu a-tea
crt tegumen bolnavului radiaţiilor minut şedinţelo
i W/cm2
. t în cm e r
1 Anexite, Proces 5–15 Decubit Dinspre 80–150 10–15 8–15
salpingite unilateral 5–20 dorsal ventral pe –200 şedinţe la
= rotund peretele fiecare 2
proces abdominal zile
bilateral etaj inferior
= liniar
2 Afecţiuni Decubit Dinspre 40–60 5–10 6–10
pelviene Rotund 10 dorsal cu ventral pe şedinţe,
spastice semiflexiu peretele zilnic sau
— -nea coap- abdominal la 2 zile
transcutanat selor pe etaj inferior
abdomen
— Electrod Aceeaşi Intravagina 5–10 5–10 4–10
intravaginal special l sau rectal şedinţe,
vaginal zilnic sau
la 2 zile
3 Parametrite Rotund 10 Aceeaşi Dinspre 5–10 3–7 4–10
— ventral pe şedinţe,
transcutanat abdomenul la 2 zile
inferior
— Electrod Aceeaşi Intravagina 5–10 3–7 4–10
 intravaginal special l şedinţe
vaginal
4 PSH, Rotund 10 Şezînd sau Dinspre 40–60 5–10 10–12
epicondilite culcat dorsal sau şedinţe,
lateral zilnic sau
la 2 zile
5 Spondiloze Rotund 8–10 Şezînd sau Dinspre 40–60 10 5–10
cervicale în decubit dorsal pe şedinţe în
ventral ceafă 10–12
zile
6 Spondiloze Liniar 10–15 Şezînd sau Dinspre 80–150 5–10 5–10
dorsolombar în decubit dorsal pe şedinţe,
e ventral regiunea zilnic sau
dorso- la 2 zile
lombară
7 Lumbago Rotund 10 Şezînd sau Dinspre 40–200 5–10 6–12
în decubit dorsal pe şedinţe la
ventral regiunea 1–2 zile
dorso-
lombară
8 Artroze Rotund 10 Şezînd sau Lateral sau 40–60 10 5–10
deformante în decubit an- teropos- şedinţe,
ale lateral terior zilnic sau
genunchiului la 2 zile
9 Artroze Rotund 10–15 Decubit Peste 60–100 5–15 10–12
coxofemural dorsal sau trohan-terul şedinţe la
e lateral mare 1–2 zile
Tehnica de aplicare a
microundelor Tabelul XI

Durata iradierii variază în limite destul de largi, de la 5 la 30 de minute, media fiind

între 10 şi 15 minute. Se pot face aplicaţii pe o singură regiune sau aplicaţii succesive pe
mai multe locuri. Şedinţele se fac zilnic sau la două zile. Numărul total de şedinţe pe serie
va fi de 7—15, după care urmează o pauză de 2—3 săptămîni ; apoi se poate începe o
nouă serie de şedinţe.
În tabelul XI indicăm tehnica de aplicare a microundelor în afecţiunile cele mai
frecvent tratate.
Indicaţiile. Microundele produc aceleaşi efecte, ca şi aplicaţiile unipolare de unde
scurte cu monode şi minode, ceea ce face ca şi indicaţiile lor să fie asemănătoare.
1. Afecţiuni ale aparatului locomotor. a) Procese reumatice: artrite, artroze, mialgii
(lumbago), spondiloze, epicondilite, PSH, tenosinovite, sindrom Dupuytren, celulite.
 b) Procese traumatice: stări după fracturi, luxaţii, contuzii, entorse, anchiloze.
2. Afecţiuni ale sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite superficiale, prurit,
contracturi musculare.
3. Afecţiuni ale aparatului circulator: sindrom Raynaud, claudicaţia intermitentă,
tulburări vasomotoare funcţionale (spasme), ulcere varicoase.
4. Afecţiuni ale aparatului urogenital: cistite, pielite,anexite, salpingite, spasme
pelviene, parametrite.
5. Alte afecţiuni: laringite, furunculi, sechele după degeraturi, otite medii; sinuzite,
hipotiroidism.
Contraindicaţii. Nu vor fi tratate cu microunde toate afecţiunile pentru care
termoterapia este contraindicată .
1. Nu vor fi iradiate regiunile corpului prea puţin sau defectuos irigate. În aceste cazuri
vom putea da doze moderate pentru a înlătura arsurile pe proeminenţe osoase, epifize, nas,
testicule, vezică biliară, ţesuturi ischemice.
2. Se va evita iradierea epifizelor osoase la copii.
3. Nu se vor iradia globii oculari, deoarece microundele pot să dea cataracte.
4. O contraindicaţie absolută o constituie procesele neoplazice.
5. Se va evita expunerea sistemului nervos central şi periferic la temperaturi de la 42°
în sus, putînd să apară leziuni distructive ireversibile.
6. Nu vom face tratament cu microunde, atunci cînd există corpi străini sau fire
metalice în ţesuturi.

C. FOTOTERAPIA
(actinoterapia, terapia cu lumină)

Generalităţi asupra luminii. Prin fototerapie, actinoterapie sau terapie cu lumină se

înţelege un capitol de fizioterapie care utilizează acţiunea asupra organismului a energiei
radiante luminoase. Energia radiantă luminoasă folosită în fototerapie poate fi naturală —
lumina solară sau artificială — lumina furnizată de spectrele de iradiere emise în anumite
condiţii de corpurile încălzite.
Utilizarea în scop terapeutic a luminii naturale (a soarelui) este denumită helioterapie
(terapia cu lumină solară). Aparatele medicale care furnizează energia radiantă luminoasă
pentru tratamente au o caracteristică comună, şi anume transformarea energiei electrice în
energie luminoasă. Deci aceste aparate folosesc curentul electric, însă indirect, transformat
în energie luminoasă.
Energia radiantă luminoasă reprezintă obiectul de studiu al opticii, capitol de fizică.
Optica studiază lumina, pe de o parte natura luminii (optica fizică), pe de altă parte
fenomenele de propagare a luminii (optica geometrică). Prin termenul de „lumină", în
fizică se înţelege un ansamblu de fenomene obiective (deci independente de simţurile
noastre), fenomene care au aceeaşi natură şi care constau în propagarea unor unde
transversale electromagnetice, care transportă energie sub formă de fotoni. Această
definiţie sintetizează două teorii asupra naturii luminii care, luate în parte, nu pot să dea
răspunsuri satisfăcătoare la toate problemele pe care le pune studiul luminii, şi anume
teoria emisiunii, sau corpusculară, sau cuantică şi teoria electromagnetică a luminii.
În fizica clasică şi modernă, lumina se prezintă sub aceste două aspecte: aspectul
corpuscular şi aspectul ondulatoriu. O serie de proprietăţi ale radiaţiilor luminoase se
explică numai prin teoria ondulatorie, electromagnetică, altele numai prin teoria
corpusculară sau cuantică.
Înainte de a vedea care este natura luminii, să vedem mai întîi proprietăţile ei
fundamentale. În optica geometrică se consideră că proprietatea fundamentală a luminii
este propagarea ei rectilinie într-un mediu omogen. Propagarea rectilinie a luminii reiese
din faptul că, în cazul unei surse mici de lumină, obiectele opace lasă umbre cu un contur
bine definit. Forma umbrei pe ecran corespunde cu forma proiecţiei geometrice obţinută
cu ajutorul unui fascicul de drepte care pornesc dintr-un centru situat în locui sursei de
lumină. Dreapta geometrică ce porneşte de la sursa de lumină este denumită în optică rază
de lumină, noţiune abstractă, deoarece în realitate nu există „rază de lumină", ci numai
fascicule înguste de lumină. Un alt fapt care dovedeşte propagarea rectilinie a luminii este
posibilitatea de a obţine imaginea unor obiecte cu ajutorul unui mic orificiu în aşa-numita
„cameră obscură", o cutie care are pe unul din pereţi un mic orificiu, prin care, pătrunzînd
razele de lumină de la un obiect luminos, reproduc pe peretele opus al camerei imaginea
răsturnată a acelui obiect.
Lumina se propagă deci rectiliniu, cu o viteză de aproximativ 300 000 de km/sec. în
vid (viteza luminii în vid este o constantă în fizică c=3·1010 cm/sec). în trecerea prin
diferite medii (aer, apă, sticlă etc.) lumina se propagă cu viteze mai mici, însă tot în linie
dreaptă. Cînd fasciculul de lumină întîlneşte însă suprafaţa de separare a două medii
transparente cu densităţi diferite, atunci o parte din fascicul este reflectată, iar o parte se
refractă.
Reflexia luminii este reîntoarcerea ei în mediul din care provine, raza reflectată fiind în
acelaşi plan cu raza incidenţă, iar unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă.
Refracţia este deviaţia pe care o suferă raza de lumină la trecerea ei prin suprafaţa de
separare a două medii cu densităţi diferite. Conform legii refracţiei, raza refractată se află
în acelaşi plan cu raza incidenţă, însă unghiul de refracţie este diferit de unghiul de in-
cidenţă, raportul dintre sinusurile lor fiind o mărime constantă pentru două medii date,
denumită indice de refracţie.
O altă proprietate a luminii este capacitatea razelor luminoase de a nu se perturba
reciproc, atunci cînd se intersectează, fiecare rază propagîndu-se independent de celelalte.
La aceste proprietăţi ale luminii se adaugă fenomenele de interferenţă, difracţie şi
polarizare a luminii. Fenomenul de interferenţă este fenomenul de suprapunere, de
compunere a undelor luminoase coerente, cu aceeaşi direcţie de propagare, care duce la
formarea de franjuri alternativ luminoase şi întunecate, iar fenomenul de difracţie este
fenomenul de curbare a traiectoriei luminii în regiunea umbrei geometrice. Aceste două
fenomene de interferenţă şi difracţie se obţin de exemplu la trecerea luminii prin orificii
foarte înguste, practicate la camera obscură sau într-un ecran opac, precum şi în cazul în
care fasciculul de raze de lumină întîlneşte obstacole submilimetrice (fire de păr etc).
Fenomenul de polarizare presupune o anumită dependenţă a intesităţii razelor de lumină
reflectate, după prima reflectare, faţă de orientarea planului de incidenţă. Lumina care
posedă această proprietate se numeşte lumină polarizată.
Cunoscînd acum proprietăţile fundamentale ale luminii, să vedem cum au fost
explicate ele de fizica clasică şi modernă. Propagarea rectilinie a luminii a dus în mod
firesc la ideea că lumina este un flux de particule emise de o sursă şi care, într-un mediu
omogen, se deplasează rectiliniu şi uniform. Această ipoteză a emisiunii sau
„corpusculară" nu putea însă să explice proprietatea razelor luminoase de a nu se perturba
reciproc, atunci cînd se intersectează şi nici fenomenele de inferferenţă şi difracţie. De
aceea, pentru explicarea acestor fenomene, Huygens a elaborat teoria ondulatorie a
luminii, considerînd că lumina este propagarea unor unde în eter, un mediu elastic care
umple tot spaţiul accesibil observaţiilor noastre. Aceste două teorii au apărut către sfîrşitul
secolului al XVII-lea. Nici una din ele însă nu reuşea să explice toate proprietăţile
fundamentale, cunoscute pe atunci, ale luminii. De aceea, Newton, în lucrarea sa „Optică",
apărută în 1704, a încercat să unească ambele teorii — ondulatorii şi corpusculară — a-
supra luminii. Nici Huygens şi nici Newton însă nu au reuşit să explice corect fenomenele
de difracţie şi de interferenţă, aceasta datorită caracterului limitat al cunoştinţelor din
vremea lor. Abia în secolul al XlX-lea, o dată cu descoperirea şi descrierea undelor
electromagnetice de către Maxwell, în 1873, s-a putut da o explicaţie fenomenelor de
difracţie şi interferenţă, luînd naştere teoria electromagnetică a luminii, care a jucat un rol
important în dezvoltarea fizicii. Teoria electromagnetică ondulatorie a luminii explică un
mare număr de proprietăţi ale radiaţiilor luminoase (reflexia, refracţia, interferenţa,
difracţia, difuziunea fără schimbarea lungimii de undă etc), însă cu toate acestea o serie de
fapte experimentale ale fizicienilor de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului al XX-lea (fenomenele de emisie şi absorbţie, legile experimentale ale corpului
negru, emisiunile de raze spectrale, efectul fotoelectric, difuziunea cu schimbarea lungimii
de undă etc.) nu pot să fie interpretate prin natura ondulatorie a radiaţiilor. Aceste
fenomene nu au putut fi explicate decît admiţînd că energia radiantă are o structură
discontinuă. Aceasta a dus din nou la concepţia existenţei unor particule de lumină, care au
fost denumite fotoni.
Fiecare foton posedă o anumită energie şi o anumită cantitate de mişcare. Energia
fotonilor este în funcţie de frecvenţa luminii şi de o anumită constantă (denumită constanta
Planck). Această teorie fotonică, cuantică, deci corpusculară a luminii, se bazează pe
faptul că lumina este emisă în cantităţi discrete (discontinue) de energie, aşa cum a stabilit
Planck în opoziţie cu noţiunile clasice, precum şi pe fenomenele fotoelectrice, care denotă
că lumina este absorbită de
asemenea în aceleaşi cantintăţi discrete. Ipoteza privind natura corpusculară a luminii
a fost elaborată de Einstein. El a admis că lumina este un flux de particule discrete,
denumite la început „cuante de lumină", apoi fotoni.
 Din cele de mai sus rezultă deci două aspecte oarecum diferite ale luminii : aspectul
ondulatoriu şi aspectul corpuscular. Vom vedea in continuare fiecare din aceste aspecte.
1. Aspectul ondulatoriu al luminii, aşa cum este dezvoltat de fizica modernă, are la
bază radiaţia electromagrtetică. Radiaţia electromagnetică sau radiaţia monocromatică
sau simplă este o vibraţie sinusoidală electromagnetică transversală care se propagă în vid
cu o viteză constantă de 3.1010 cm/sec. în spaţiu, această radiaţie este constituită dintr-un
cîmp electric şi un cîmp magnetic perpendicular între ele şi pe direcţia de propagare.
Caracteristicile calitative ale radiaţiei electromagnetice se exprimă prin :
a) lungimea de undă (λ) care reprezintă perioada ei în spaţiu, în unităţi Ångström
(1 Ångstrom = a zecea milioana parte dintr-un milimetru) ;
b) frecvenţa sau numărul de vibraţii pe secundă ;
c) perioada de timp ;
d) numărul de unde, sau numărul de lungimi de undă pe centimetru.
Cantitatea radiaţiei sau intensitatea ei este caracterizată prin cantitatea de energie
transportată pe unitatea de timp şi se exprimă în ergi secundă sau în waţi.
Fizica modernă cunoaşte o gamă deosebit de vastă de unde electromagnetice. Aceste
unde sînt emise de oscilatori foarte diferiţi, se înregistrează prin metode foarte diferite, dar
ele alcătuiesc un tot unitar, deoarece toate sînt de natură electromagnetică, se propagă în
vid cu aceeaşi viteză şi produc fenomene de interferenţă şi difracţie. În funcţie de
lungimea lor de undă, aceste radiaţii au însă o serie de deosebiri calitative.

Fig. 108. —
Gama undelor
electromagnetice

Spectrul undelor electromagnetice cunoscute se întinde de la radiaţii cu lungimi de

undă de kilometri, pînă la radiaţii cu lungimi de undă de 0,00001 mu, sau de la radiaţii cu
frecvenţe apropiate de 0, adică 0,1 cicli /secundă, cum este de exemplu cazul undelor
electrice de frecvenţă foarte joasă, pînă la frecvente de ordinul 1022/sec, adică 10 urmat de
22 de zerouri, cum se întîlneşte la unele radioţii cosmice. în figura 108 este prezentat
spectrul undelor electromagnetice. Din această figură se observă că lumina vizibilă., care
cuprinde un domeniu foarte limitat al spectrului undelor electromagnetice, este încadrată
pe de o parte de domeniul radiaţiilor ultraviolete, dincolo de care se găsesc razele X. razele
gama şi razele cosmice, iar în cealaltă parte de domeniul radiaţiilor infraroşii, dincolo de
care se găsesc undele herţiene şi undele electrice.
Radiaţiile luminoase propriu-zise, care fac obiectul fototerapiei, cuprind din întregul
spectru electromagnetic numai zonele radiaţiilor infraroşii, radiaţiile vizibile şi radiaţiile
ultraviolete.
Fasciculul radiaţiilor infraroşii, denumite şi radiaţii calorice, ocupă domeniul
spectrului electromagnetic cuprins între λ = 760 mμ (deci dincolo de culoarea roşie) pînă
la λ = 50 μ sau cîteva zecimi de mm. Aceste radiaţii nu impresionează ochiul. Ele sînt
emise de aceleaşi surse, ca şi cele vizibile, adică de corpuri incandescente, de gaze aduse
la luminescenţă prin descărcări electrice etc. Razele infraroşii pot fi puse în evidenţă : cele
mai mici, mai apropiate de roşu prin metode fotografice şi fotoelectrice, iar cele mai mari
prin metode termice. Fasciculul radiaţiilor calorice este împărţit în: infraroşul apropiat
(intern), situat imediat lîngă razele vizibile, cuprins între 760 mμ (roşu) şi 5 μ ; infraroşul
îndepărtat sau extern, cuprins între 5 μ şi 50 μ (unele cercetări au găsit chiar 1/3 mm),
dincolo de care se află domeniul undelor herţiene.
Fasciculul radiaţiilor vizibile, undele luminoase, care impresionează retina, cuprind
zona spectrului electromagnetic între 760 şi 770 mμ şi 390—400 mμ , deci un domeniu
relativ limitat. În spaţiul acestor lungimi de undă se găsesc benzile celor 7 radiaţii care for-
mează culorile componente ale luminii albe. Aceste radiaţii monocro-matice au lungimile
de undă consemnate în tabelul XII.
Radiaţiile vizibile se pot înregistra şi prin metode obiective: fotografică, fotoelectrică
şi termică.
Fasciculul radiaţiilor ultraviolete sau chimice se întinde dincolo de violet, către
lungimile de undă mici, de la 400 mμ —100—10 mμ. Radiaţiile ultraviolete mari se
înregistrează cu aceleaşi metode obiective, ca şi lumina vizibilă. însă cele mai mici, dat
fiindcă sînt absorbite de toate substanţele inclusiv aerul, nu pot fi înregistrate decît cu
aparate speciale (spectrografe cu vid). în terapeutică se utilizează de fapt numai radiaţiile
ultraviolete cu lungimi de undă cuprinse între aproximativ 400 şi 180 mμ. Acest domeniu
ultraviolet, care se mai denumeşte şi ultraviolet obişnuit, se subîmparte în 3 regiuni :
— ultravioletul A (UV cu unde lungi sau UV I), între 400—315 mμ, care este relativ
abundent în radiaţiile solare:
— ultravioletul B (UV cu unde medii sau UV II), între 315 şi 280 mμ, produs mai ales
de lămpile cu mercur şi lămpile cu arc voltaic;
— ultravioletul C (UV cu unde scurte), între 280 şi 180 mμ produse numai prin
descărcări electrice în vapori de mercur sub presiune joasă. Între 180 şi 10 mμ radiaţiile
ultraviolete sînt absorbite de aer şi deci nu fac obiectul studiilor medicale.
2. Aspectul corpuscular sau fotonic al luminii este dovedit de fenomenele de emisiune
şi absorbţie a luminii, precum şi de fenomenele fotoelectrice. Fizica a stabilit că emisiunea
de energie de către corpuri se face prin incandescenţă şi luminescenţă.
 Emisiunea prin incandescenţa materiei sau emisiunea termică apare în cazul încălzirii
corpurilor, adică atunci cînd ele absorb energie calorică. în funcţie de gradul de încălzire a
corpului, acesta emite radiaţii cu diferite lungimi de undâ. Au fost stabilite numeroase le-
gături precise intre temperatura corpului şi lungimea de undă a radiaţiilor emise, cunoscute
sub denumirea de legile experimentale ale corpului negru (se numeşte „corp negru" orice
corp care absoarbe complet toate radiaţiile pe care le primeşte). Studiul distribuţiei ener
giei după lungimile de undă în spectrul corpului absolut negru a permis să se stabilească că
lumina este emisă în cantităţi discrete de energie, deci emisiunea este corpusculară.

Tabelul 12
Spectrul luminii
(Holtzer şi Kowarschik

Lungimea de
undă
de la pînă la
50 μ Infraroşul îndepărtat (extern)
(sau
cîteva 5μ
zecimi Infraroşu
de mm)
5μ 760 mμ Infraroşul apropiat (intern)
760 – 650 m μ — roşu
650 – 600 m μ — portocaliu
600 – 560 m μ — galben
760 mμ 400 mμ 560 – 530 m μ — verde Lumina
vizibilă
530 – 490 m μ — albastru
490 – 450 m μ — indigo
450 – 400 m μ. — violet
Ultraviolet I sau A Ultraviolet apropiat
400 mμ 313 mμ
sau cu unde lungi (intern)
Ultraviolet II sau B sau cu unde medii sau Ultra-
313 mμ 296 mμ
banda Dor no violet
100 – Ultraviolet C sau cu Ultraviolet
296 mμ
10 mμ unde scurte îndepărtat (extern)
Absorbţia luminii de către corpuri se face de asemenea discontinuu, în cantităţi discrete de
energie. Unele corpuri opresc în totalitate sau în parte radiaţiile, proprietate utilizată şi în
terapeutică. Deoarece sticla ordinară nu permite trecerea radiaţiilor ultraviolete cu lungimi
de unde mai mici de 10—15 m \i lămpile cu mercur emiţătoare de ultraviolete sînt făcute
din sticlă de cuarţ, care permite trecerea radiaţiilor ultraviolete pînă la lungimea de undă
de 150 m u. Sticla de plumb opreşte o mare cantitate din radiaţiile infraroşii. Există sticlă
care absoarbe selectiv anumite radiaţii vizibile. Cu ajutorul unor filtre de sticlă specială (cu
săruri de cobalt, cupru, crom etc.) se poate aplica numai un anumit tip de radiaţii
luminoase în terapeutică.
Emisiunea prin luminiscenţă sau emisiunea rece nu se face prin consum de energie
calorică de către corpul emiţător, ci pe baza unor procese chimice, electrice, mecanice sau
biologice. Indiferent de tipul de energie care stă la baza fenomenelor de emisiune, energia
este necesară pentru a smulge moleculelor sau atomilor electroni care sînt expulzaţi sub
formă de particule elementare de energie luminoasă — fotoelectroni sau fotoni. Fizica
modernă, care a dovedit natura corpusculară a luminii (teorie elaborată de Einstein), a
stabilit că particulele de lumină — fotonii — au energii diferite. Cea mai mică energie o
au fotonii corespunzători razelor infraroşii îndepărtate, cu lungimi de undă mari. iar cea
mai mare energie o au cei corespunzători razelor Rontgen şi razelor gamma ale
elementelor radioactive. De aceea, proprietăţile corpusculare ale luminii se manifestă slab
în cazul radiaţiilor cu lungimi de undă mari şi pot fi puse în evidenţă mai ales la radiaţiile
cu lungimi de undă foarte mici.
Proprietăţile corpusculare ale luminii au fost confirmate şi de cercetările făcute asupra
fenomenului fotoelectric. Efectul fotoelectric sau actinoelectric este acţiunea pe care o are
lumina de a smulge electroni corpurilor; altfel spus, este emiterea de electroni de către un
corp sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice (luminoase). Numărul de electroni emişi
depinde de intensitatea radiaţiei luminoase, iar viteza maximă a electronilor de frecvenţa
radiaţiei luminoase. Efectul fotoelectric are numeroase aplicaţii, între care celula
fotoelectrică, utilizată în cinematografia sonoră, televiziune etc.
Aceste fenomene nu pot să fie interpretate prin natura ondulatorie a radiaţiilor. Ele nu
pot să fie explicate decît admiţînd pentru energia radiantă o structură discontinuă.
Cercetările de fizică ce au dus la descoperirea fotonilor, mecanica cuantică, observaţiile
asupra efectului fotoelectric, au stabilit natura corpusculară a luminii, formată din fotoni,
care posedă o anumită energie şi o anumită cantitate de mişcare. Energia fotonilor este
egală cu hv, unde v este frecvenţa luminii, iar h este o constantă (aşa-numita constantă
Planck) egală cu 6,624·10-27 ergi pe secundă. În cazul radiaţiilor de frecvenţă joasă (razele
infraroşii), deoarece frecvenţa este foarte mică, energia fotonilor este atît de mică, încît nu
poate să fie pusă în evidenţă structura discontinuă a acestor radiaţii, apărînd numai
proprietăţile lor ondulatorii.
Aceste două teorii asupra luminii — teoria ondulatorie sau electromagnetică şi teoria
corpusculară, fotonică sau cuantică — nu trebuie privite izolat, pentru că nici una nici
cealaltă nu pot să dea explicaţii satisfăcătoare tuturor fenomenelor fizice de manifestare a
luminii.
În opoziţie cu concepţiile mecaniciste, metafizice ale unor fizicieni care nu admit decît
teoria ondulatorie sau, dimpotrivă, teoria cuantică asupra luminii, deoarece concepţiile lor
mecaniciste îi împiedică să înţeleagă o astfel de dualitate, fizica modernă, care are la bază
materialismul dialectic, concepe lumina ca o undă transversală electromagnetică ce
transportă energie sub formă de fotoni, deci lumina posedă în acelaşi timp proprietăţi
corpusculare şi ondulatorii. Dezvoltarea fizicii moderne a precizat că această dualitate
este proprie nu numai luminiii, ci oricărui flux de particule elementare (atomi, electroni
etc). Fizica atomică modernă a dovedit justeţea acestei concepţii, a cărei verificare în
practică, prin aplicarea ei într-o serie de domenii ale tehnicii, este criteriul adevărului ei.
Acţiunea fizicochimică a luminii. Proprietăţile fizice ale luminii. a) Efectul termic.
Atît radiaţiile infraroşii cît şi cele vizibile şi radiaţiile ultraviolete au proprietatea de a fi
absorbite de ecrane sau corpuri interpuse şi de a se transforma în căldură prin transformări
energetice. Aspectul termic al radiaţiei infraroşii este mai accentuat decît la radiaţiile
luminoase şi ultraviolete. Radiaţia termică este legată de oscilaţiile particulelor încărcate
din atomi şi molecule. De aspectul energetic al fenomenelor de absorbţie şi emisiune a
luminii se ocupă capitolul din fizică de termodinamica radiaţiei. Orice radiaţie a unui corp
este însoţită de o pierdere de energie. Corpurile emit energie radiantă în două feluri : prin
incandescenţă şi prin luminis-cenţă. Emisiunea prin incandescenţă sau emisiunea termică
se produce prin încălzirea corpului emiţător. Energia radiantă emisă de corpurile
incandescente, prin consumarea energiei calorice, se numeşte radiaţie termică.
Emisiunea de radiaţii diferite: infraroşii, vizibile sau ultraviolete este în funcţie de
gradul de încălzire a corpurilor, respectiv de temperatura lor. Gradul de încălzire a
corpului emiţător determină lungimea de undă a radiaţiei şi deci şi tipul de radiaţie
luminoasă, precum şi intensitatea acestei radiaţii.
În general se poate admite că orice corp poate să emită radiaţii la orice temperatură.
Corpurile cu temperaturi foarte joase, apropiate de 0 absolut (—273°) emit şi ele radiaţii
infraroşii cu efect termic, care pot încălzi corpurile vecine cu temperaturi mai joase decît
ele. Cu cît corpurile au temperaturi mai ridicate, cu atît şi puterea lor de radiaţie termică
este mai mare. Corpurile incandescente emit radiaţii termice (infraroşii) în cantitate din ce
în ce mai mare, iar la anumită temperatură încep să emită şi radiaţii vizibile, la început
roşii, apoi din ce în ce mai albe. Paralei cu ridicarea temperaturii în continuare, corpul
incandescent respectiv poate să emită alături de radiaţiile infraroşii, radiaţii vizibile si
ultraviolete (stare de incandescenţă albă).
În general, corpurile emit şi absorb energie radiantă. Dacă corpul primeşte de la
corpurile înconjurătoare, prin absorbţia de radiaţii, o cantitate de căldură care
compensează exact pierderea de energie datorită radiaţiei proprii, atunci procesul de
radiaţie este un proces de echilibru şi corpul este in echilibru termic, avînd o temperatură
constantă. Cînd cantitatea de căldură primită de corpul respectiv din afară nu este
suficientă pentru a compensa complet energia de radiaţie, atunci se consumă din energia
internă a corpului, care nu mai este în echilibru, ci îşi scade temperatura.
Fenomenele de absorbţie şi emisiune a energiei radiate de către corpuri au fost studiate
cu ajutorul aşa-numitului „corp negru" (un corp care poate să absoarbă complet, la orice
temperatură, orice energie radiantă luminoasă de orice compoziţie) şi s-a stabilit că ele se
petrec conform anumitor legi, cunoscute sub denumirea de legile experimentale ale
corpului negru.
Potrivit legii lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisiune şi puterea de absorbţie
nu depinde de natura corpului, ci este pentru roate corpurile aceeaşi funcţie de lungime de
undă a şi de temperatura T. Există de asemenea 3 legi ale radiaţiei corpului negru.
Prima lege sau legea lui Stefan-Boltzman stabileşte că radiaţia totală a coi pul ui negru
creşte proporţional eu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului. De exemplu, dacă
un corp se încălzeşte de două ori valoarea totală a energiei lui radiante creşte de 16 ori.
Legea a doua sau legea lui Wien susţine că lungimea de undă λ corespunzătoare
maximului puterii de emisiune a corpului negru variază invers proporţional cu temperatura
lui absolută. Deci, cu cît temperatura corpului negru este mai înaltă, cu atît maximul
puterii sale de emisiune corespunde unei lungimi de undă mai mici (de exemplu, radiaţii
ultraviolete cu lungime de undă mică).
Legea a treia arată că puterea de emisiune maximă a corpului negru creşte direct
proporţional cu puterea a cincea a temperaturii lui absolute.
Din legea lui Kirchhoff am văzut că există anumite legături matematice între puterea
de emisiune şi puterea de absorbţie a corpului negru. Principalele surse de lumină moderne
nu sînt însă corpuri negre. Puterea de emisiune a tuturor corpurilor care nu sînt negre este
mai mică decît puterea de emisiune a corpului negru, la aceeaşi temperatură. în afară de
aceasta intervine şi aspectul suprafeţei corpului (lucie sau rugoasă, aspră), influenţînd
reflectarea sau difuzarea radiaţiilor luminoase. S-a stabilit că cea mai avantajoasă sursă
termică de lumină este un corp cit mai apropiat ca proprietăţi de corpul negru şi încălzit
pînâ la temperatura de aproximativ 6 000°. Cele mai răspîndite surse tehnice de lumină
sînt becurile electrice cu incandescenţă, care au un filament de metal, de obicei wolfram,
într-o atmosferă de gaz inert (argon, kripton) la o presiune de aproximativ 1/2 atmosferă.
în aceste becuri, filamentele ajung la temperaturi de aproximativ 3 000°, iar randamentul
acestor surse nu trece de 13%.
Se pot obţine randamente mai mari cu ajutorul luminii produse de descărcări electrice
in atmosferă de vapori la presiuni joase. Lămpile moderne de acest tip utilizează tuburi de
descărcare ce conţin un amestec de argon cu vapori de mercur la presiune joasă. La tre-
cerea curentului electric, stratul subţire de pulbere de pe suprafaţa interioară a tubului
devine luminiscentă sub acţiunea radiaţiei ultraviolete emisă de vaporii de mercur. Lumina
luminiscentă dată de aceste surse are o compoziţie apropiată de lumina albă. Randamentul
acestor corpuri este de aproape 100%, adică aproape întreaga energie electrică este
transformată în energie luminoasă.
b) Absorbţia. Radiaţiile termice sînt legate de emisiune şi de absorbţie. Dacă un corp
primeşte un flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbită, o altă parte
transmisă şi o altă parte reflectată sau difuzată. Corpul care reflectă difuz toate radiaţiile,
independent de lungimea de undă. se numeşte corp alb. Unele corpuri absorb parţial şi
selectiv radiaţiile, acestea fiind corpurile colorate. Corp absolut negru este, aşa cum am
văzut mai sus, corpul care absoarbe toate radiaţiile pe care le primeşte. Corpul care reflectă
parţial şi cu aceeaşi intensitate toate undele este corpul cenuşiu.
Mecanismul absorbţiei constă în „activarea" atomilor şi moleculelor şi în „ionizarea"
unor atomi. Energia radiantă poate să activeze moleculele, acţionînd asupra electronilor cu
diferite niveluri de energie, mai ales asupra acelor electroni moleculari a căror dispoziţie
caracterizează proprietăţile chimice ale moleculei. Această activare exaltă deci unele
proprietăţi de reacţie ale moleculei, ceea ce explică reacţiile fotochimice declanşate de
radiaţiile ultraviolete (care au energie mai mare), pe care le vom vedea mai departe.
Fenomenul de absorbţie a radiaţiilor luminoase de către diferite corpuri este studiat cu
ajutorul metodelor spectrografice. Unele corpuri absorb în parte sau în totalitate anumite
radiaţii, în funcţie de lungimea lor de undă. Radiaţiile sînt de obicei complexe; pentru fie-
care tip de radiaţie, pentru fiecare lungime de undă, corpurile au anumiţi coeficienţi de
absorbţie. Ansamblul valorilor coieficienţilor de absorbţie pentru diferite lungimi de undă
este reprezentat grafic prin curba spectrală de absorbţie a corpului.
Proprieatea de a absorbi selectiv radiaţiile, pe care o prezintă diferite corpuri, este
utilizată în practică şi în terapeutică.
Aerul este opac pentru radiaţiile cu λ sub 193 mμ. Cercetările radiaţiilor mai mici de
180 mμ se fac în vid. Ultravioletele cu λ între 80 şi 105 mμ sînt oprite de urme de
atmosferă terestră şi nu se găsesc decît la 127 km deasupra nivelului mării. Sub acţiunea
radiaţiilor cu λ mică, oxigenul din atmosferă se transformă în ozon (fenomen constatat la
lămpile cu ultraviolete).
Ozonul atmosferic se comportă ca un strat subţire de 2 mm, opac pentru ultraviolete
sub 310 mμ, cu maximum de absorbţie pentru cele de 258 mμ. Hidrogenul absoarbe
ultravioletele sub 130 mμ azotul pe cele ceva mai mari, oxigenul cele sub 190 mμ.
Amoniacul din atmosferă opreşte de asemenea radiaţiile ultraviolete. Din aceste cauze, din
spectrul luminii solare ajung la pămînt numai radiaţiile cu λ mai mari de 290 mμ. Apa este
practic opacă sub 180 mμ. Radiaţiile infraroşii sînt oprite de apă în mică măsură. Dacă apa
este caldă sau sărată, atunci absorbţia radiaţiilor infraroşii este mai mare.
Sticla ordinară lasă să treacă toate radiaţiile vizibile şi pe cele infraroşii pînă la 3—4 μ,
însă opreşte radiaţiile ultraviolete cu λ mai mică de 315 mμ. în tehnica aparatelor de raze
ultraviolete se foloseşte o sticlă specială (uviol), care lasă să treacă radiaţiile cu λ mai mici.
Sticla de plumb opreşte o mare cantitate de infraroşii. În industrie şi optică se folosesc
diferite varietăţi de sticlă cu săruri de cobalt-crom, cupru etc, care opresc în totalitate sau
în majoritate radiaţiile infraroşii. Sticla neagră absoarbe toate radiaţiile vizibile, dar lasă să
treacă majoritatea radiaţiilor infraroşii.
Cuarţul tăiat, sticla de cuarţ, lasă să treacă radiaţiile ultraviolete cu λ sub 180 mμ, cînd
are o grosime de cîţiva cm, iar la o grosime sub 0,2 mm este transparent chiar pentru
ultraviolete cu λ de 145 mμ. De aceea sticla de cuarţ este folosită la fabricarea becurilor
lămpilor cu vapori de mercur. În cercetări este folosită sticla Wood, cu oxid de nichel, care
lasă să treacă numai radiaţiile ultraviolete cu λ între 380 şi 330 mμ. Din sticlă Wood se fac
anumite filtre.
Fluorina este foarte transparentă pentru ultraviolete pînă la 120 mμ, motiv pentru care
este utilizată în optica unor spectrografe cu ultraviolete. Sarea gemă este permeabilă, ca şi
cuarţul, pînă către 175 mμ. Mediile biologice sînt în general absorbante: albuminele
absorb toate radiaţiile sub 230 mμ. Substanţele coloidale organice sînt opace pentru
ultraviolete. Gelatina este permeabilă pînă la 220 mμ. Grăsimile sînt de asemenea opace
pentru ultraviolete sub 220 mμ. Epidermul are o absorbţie selectivă pentru radiaţii cu λ
între 320 şi 265 mμ. Pielea este foarte opacă : radiaţiile cu a de 313 mμ ajung numai în
proporţie de 30% la o adîncime de 0,1 mm, iar cele de 289 mμ numai pînă la 0,05 mm.
Cristalinul şi corneea transparentă sînt foarte opace la ultraviolete. Celofanul, în anumite
condiţii, este permeabil pentru ultravioletele A şi B. Substanţele plastice pot fi permeabile.
Unele filtre de material plastic argintat nu opresc decît radiaţiile ultraviolete sub 320 mμ.
Fenomenul de absorbţie permite filtrarea radiaţiilor de la o sursă. Filtrele, care sînt de
obicei amestecuri de substanţe chimice, au o grosime şi concentraţie determinată, servesc
pentru selecţionarea anumitor radiaţii care ne sînt necesare în terapeutică sau în industrie.
c) Reflexia şi refracţia. Razele infraroşii se reflectă. Materialele lucioase reflectă 10%
din razele infraroşii incidente. De asemenea, razele infraroşii suferă fenomenul de
refracţie, ca şi radiaţiile luminoase vizibile. Pentru refracţia radiaţiilor infraroşii cu λ mai
mici de 3 μ se folosesc lentile de sticlă obişnuite, pentru cele cu λ între 3 şi 20 μ lentile de
sare gemă, iar pentru cele cu λ pînă la 300 μ lentile de cuarţ.
Razele ultraviolete au totdeauna o reflexie inferioară faţă de radiaţiile vizibile şi
infraroşii. Corpurile metalice lucioase reflectă numai 30—40% din ultravioletele
incidente. Excepţie face siliciul, care reflectă 76% din radiaţiile ultraviolete. Urmează
aluminiul, cromul electrolitic şi unele metale cromate — oţel cromat etc. Argintul, care
este cel mai mult folosit pentru reflectarea luminii vizibile, are un factor de reflexie foarte
mic pentru radiaţiile sub 400 mμ.
În ce priveşte reflexia altor corpuri, magnezia are cel mai mare factor de reflexie
difuză pentru lumina vizibilă şi pentru ultraviolete, între 92 şi 95%. Dintre ţesături,
mătasea albă are factorul de reflexie cel mai ridicat pentru ultraviolete şi de aceea în ţările
cu insolaţie puternică este foarte mult folosită la confecţionarea îmbrăcămintei. Zăpada are
un factor de reflexie foarte mare (35% pentru radiaţiile între 400 şi 300 mμ), ceea ce
explică oftalmia de zăpadă întîlnită la alpinişti, exploratori în regiunile polare etc.
d) Efecte fotoelectrice. Influenţa luminii asupra desfăşurării proceselor electrice a fost
descrisă pentru prima dată de Hertz, care a observat că producerea scînteii electrice între 2
bile de zinc este mult uşurată, dacă una din bile este luminată cu lumină ultravioletă.
Cercetările ulterioare privitoare la influenţa luminii asupra corpurilor încărcate au dus la
stabilirea a 3 tipuri de efecte fotoelectrice :
— Efectul fotoconductor, fenomen prin care se înţelege scăderea rezistenţei electrice a
unor corpuri sub acţiunea unor radiaţii. Acest, efect este întîlnit mai ales la seleniu şi
oxisulfura de taliu şi se manifestă prin variaţia unui circuit care se înregistrează cu
galvanometrul. Efectul este în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei, fiind maxim pentru
partea roşie a spectrului vizibil.
— Efectul de fotoemisie este un efect fotoelectric propriu-zis, adică ionizarea unui
atom prin smulgerea unui electron periferic sub acţiunea unei cuante de energie radiantă, a
unui foton. Acest efect este specific radiaţiilor ultraviolete. În plus, numai unele metale al-
caline, cum este potasiul, cu potenţial de ionizare scăzut permite realizarea aceluiaşi efect
cu extremitatea scurtă a spectrului vizibil (partea dinspre violet). Cercetătorul rus Stoletov
a stabilit următoarele legi fundamentale ale efectului fotoelectric: 1) corpul îşi pierde sar-
cina sub influenţa luminii, numai cînd este încărcat negativ; 2) efectul este produs
îndeosebi de radiaţiile ultraviolete; 3) efectul de descărcare a radiaţiilor este proporţional
cu energia lor; 4) efectul de descărcare datorit radiaţiilor se manifestă chiar în cazul unei
iluminări extrem de scurte.
Fenomenul are loc şi cu radiaţiile vizibile şi infraroşii, însă radiaţiile cu lungime de
undă mai mică, deci cu energie mai mare, dau o viteză mai mare electronilor smulşi şi pot
să scoată electronii din substanţe din care radiaţiile cu A mai mare nu o pot face.
— Efectul fotovoltaic este apariţia unei diferenţe de potenţial electric între un
metal şi un semiconductor (corpuri a căror rezistenţă electrică este mare) sub acţiunea
luminii aplicată pe suprafaţa de contact dintre aceste două corpuri. Acest efect este în
funcţie de λ a radiaţiilor, fiind mai intens la ultraviolete.
e) Dezactivarea este procesul pe care-l suferă atomii sau moleculele activate (deci
procesul invers activării lor). Dezactivarea se poate face pe 3 căi :
— degradarea energiei în energie termică. Energia eliberată măreşte energia cinetică
de agitaţie termică a moleculelor, care redevin deci stabile ;
— transferul de activare. Moleculele activate revin la starea de stabilitate, cedînd
energia lor altor molecule pe care le activează. Aceste fenomene au importanţă deosebită
în fotochimie ;
— fluorescenţa: moleculele activate de radiaţii incidente reprezentate de fotoni revin
la starea stabilă, restituind această energie in totalitate sau în parte sub formă de fotoni de
energie inferioară sau cel mult egală. Aceasta este „radiaţia de fluorescentă". Lungimea de
undă a emisiunii maxime a radiaţiei de fluorescentă este mai mare decît aceea a absorbţiei
maxime a radiaţiei excitatoare. De aceea, dacă maximul de emisie este în ultraviolete,
maximul de absorbţie poate să fie vizibil, ceea ce explică fenomenul de fluorescentă.
Fenomenele fotochimice. Sînt produse numai de radiaţiile ultraviolete, care au
proprietatea de a determina transformări fotochimice foarte variate. Razele infraroşii au
numai un efect secundar fizic, de intensificare a proceselor fotochimice, prin acţiunea lor
termică. Moleculele activate de radiaţiile ultraviolete pot să cedeze energia primită fie
printr-un proces de dezactivare, fie cedînd această energie pentru producerea unei reacţii
chimice.
Reacţiile fotochimice pot să fie simple şi caracterizate prin simple disocieri ale
moleculelor sau, dimpotrivă, pot să fie mai mult sau mai puţin complexe, energia cedată
de moleculele activate de ultraviolete servind la declanşarea unui lanţ de reacţii, aşa cum
se întîmplă în cazul proceselor fotochimice biologice.
Procesele fotochimice sînt supuse unor legi fundamentale :
1. Legea lui Grotthus-Drager precizează că numai radiaţiile absorbite de o substanţă
pot să determine în această substanţă o reacţie chimică.
2. Legea echivalenţei fotochimice (Einstein) exprimă faptul că o moleculă este
descompusă ori de cîte ori ea absoarbe un foton, deci numărul de molecule descompuse
dintr-o substanţă trebuie să fie egal cu numărul de fotoni absorbiţi de această substanţă.
Autorii anglo-saxoni au stabilit noţiunea de randament cuantic al unei reacţii
fotochimice, care exprimă raportul dintre numărul de molecule descompuse şi numărul
de fotoni absorbiţi. Potrivit legii echivalenţei, randamentul cuantic este totdeauna egal cu
1. Aceasta este valabil în cazul reacţiilor fotochimice simple. în general însă, randamentul
cuantic este diferit de 1, fie mai mare, ca în cazul în care activarea iniţială a unei molecule
declanşează un lanţ de reacţii între mai multe molecule, fie mai mic de 1, cînd activarea
provocată de o parte din fotonii absorbiţi dispare prin diferite procese de dezactivare:
degradare termică, fluorescentă etc.
3. Legea reciprocităţii (Bunsen şi Roscoe) stabileşte că reacţia fotochimică iniţială este
independentă de intensitatea radiaţiei şi nu depinde decît de produsul dintre această
intensitate şi timpul de expunere. La toate acţiunile biologice ale radiaţiilor ultraviolete,
acest produs este constant. Din această lege derivă concluzia practică că, la o dublare a
intensităţii, timpul de iradiere se va reduce la jumătate.
Rolul temperaturii. Cinetica reacţiilor chimice termice obişnuite este foarte mult
influenţată de temperatură. Viteza unei reacţiei se dublează în general cînd temperatura
creşte cu 10°. Aceasta are importanţă practică în cazul iradierilor cu ultraviolete în
prezenţa şi a unor expuneri la infraroşii (expuneri la soare sau iradierile cu lămpi care emit
şi infraroşii şi ultraviolete).
Procesele fotochimice pot să dea naştere unor reacţii ireversibile sau reversibile.
Reacţiile ireversibile au loc sub acţiunea directă a luminii asupra unor substanţe, în
unele numai în timpul cît lumina acţionează asupra lor (unele fineturi care se decolorează
la lumină), în altele procesele chimice sînt grăbite sub acţiunea luminii. Însă au loc şi la
întuneric (oxidarea chininei în prezenţa acidului cromic).
Reacţiile reversibile se petrec la unele substanţe care sub acţiunea luminii trec dintr-o
stare în alta, pentru ca apoi, după suprimarea luminii, să revină la starea iniţială
(antracenul se transformă la lumină în diantracen, iar la întuneric revine la starea de
antracen).
Radiaţiile ultraviolete acţionează ca nişte catalizatori (Berthelot). Sub acţiunea lor se
pot produce o serie de procese chimice de oxidare, reducere, polimerizare, fotosinteză,
fotoliză, disociere şi alte reacţii biochimice.
Radiaţiile vizibile pot şi ele să provoace reacţii fotochimice de cataliză directă sau
indirectă, dar numai în prezenţa unui catalizator (descompunerea la rece a ozonului sub
acţiunea luminii vizibile, în prezenţa clorului, catalizatorul), sau descompunerea
peroxidului de hidrogen în prezenţa ferocianatului de K, care este declanşată de lumină,
dar se continuă apoi şi în întuneric.
Radiaţiile ultraviolete acţionează însă, aşa cum am arătat, ca adevăraţi
catalizatori.
Reacţiile de oxidare se observă la nitrificare, adică la transfor marea compuşilor
amoniacali în compuşi azotaţi, la punerea iodului în libertate prin oxidarea iodurii de
potasiu, la transformarea acetonei în acid acetic etc. Tipul de oxidare este formarea apei
oxigenate sub acţiunea ultravioletelor. în cazul iradierii corpului uman se găsesc anumiţi
indici de oxidare : mirosul pielii expuse mult timp la ultraviolete, albirea dinţilor.
Reacţiile de reducere se întîlnesc la sărurile metalice, îndeosebi cele de argint folosite
în fotografie, la substanţele aromatice, substanţele aminate.
Reacţiile de polimerizare cele mai banale sînt cele de formare a ozonului în atmosferă.
O reacţie de polimerizare este fotosinteza glucidelor din aldehidă formică sau fotosinteza
aldehidei formice din apă şi gaz carbonic sau a substanţelor cuaternare din gaz carbonic şi
amoniac.
Reacţiile de fotoliză, inverse faţă de cele de fotosinteza, produse sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete, sînt de exemplu, dedublarea zaharurilor, decolorarea huilelor, a
albastrului de metilen etc.
Reacţiile de disociaţie sînt întîlnite, de exemplu, în cursul descompunerii acidului
clorhidric, bromhidric sub acţiunea ultravioletelor de 300 mu, ca şi sub acţiunea căldurii.
Reacţiile biochimice. În această categorie de reacţii intră transformarea
oxihemoglobinei din sînge în methemoglobină sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
alterarea soluţiilor apoase de nicotină, activarea ergosterolului sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete cuprinse între 280 şi 310 mμ etc.
Acţiunea biologică a luminii. Efectele generale ale luminii asupra celulelor.
Absorbţia radiaţiilor luminoase de către diferite substanţe este selectivă, de aceea este de
reţinut că acţionează asupra diverselor celule numai radiaţiile luminoase absorbite de
acestea.
Acţiunea radiaţiilor asupra celulelor nu se manifestă asupra întregului lor volum.
Există un anumit volum al celulei direct interesat de şocul de fotoni, repartizaţi la
întîmplare, conform legilor calculului probabilităţilor. Este aşa-numitul ,.efect de ţintă",
deoarece şocul fotonilor este asemănător cu un bombardament cu fotoni, particule de
energie. Efectul de ţintă apare la macromolecule, la bacterii,, unde se poate stabili
matematic cîte „impacte" sînt necesare pentru lezarea unei bacterii sau a unui bacteriofag.
Efectul direct, imediat, este însă continuat de efectele indirecte, de vecinătate,
plurimoleculare, precum şi în timp, prin existenţa unei perioade de latenţă a manifestărilor.
Radiaţiile infraroşii şi ultraviolete determină modificări coloidale ale protoplasmei
celulare. S-a constatat că absorbţia radiaţiilor ultraviolete este diferită la nivelul
protoplasmei şi nucleelor celulare. Radiaţiile cu λ de 280 mμ au acţiunea cea mai intensă
asupra protoplasmei, pe cînd radiaţiile cu λ de 254 mμ exercită o acţiune intensă asupra
moleculei celulare. Lumina vizibilă nu este absorbită de elementele constitutive ale celulei
vii. Cu cît radiaţiile au lungime de undă mai mică, cu atît au efecte mai mari şi sînt mai no-
cive. Organismele inferioare şi bacteriile nu sînt influenţate de radiaţiile vizibile, dar sînt
distruse de cele ultraviolete. Lumina acţionează şi. asupra permeabilităţii celulelor
vegetale, iar la om au loc modificări importante ale permeabilităţii tisulare sub acţiunea,
radiaţiilor ultraviolete. De asemenea, lumina modifică echilibrul electric local şi măreşte
schimburile osmotice.
1. Acţiunea chimică primară a luminii asupra celulelor. Au fost descrise numeroase
fenomene din ce în ce mai complexe, care însă se pot simplifica la procese de oxidare şi
reducere.
Procesele de oxidare. Cîteva efecte ale luminii sînt identice cu acelea ale peroxizilor
organici şi amintesc efectele apei oxigenate. Se presupune că ultravioletele denumite
eritematoase (290—300 mμ) acţionează direct prin liberarea de peroxizi, în timp ce
radiaţiile cu lungime de undă mai mare nu acţionează decît în prezenţa oxigenului disociat
şi prin intermediul unei substanţe fotocatalizatoare.
Procesele de reducere. S-a observat că radiaţiile ultraviolete au efecte de reducere, al
căror substrat îl reprezintă grupările SH (sulfhidril) care se găsesc în unele substanţe din
piele. Unii autori insistă asupra tiolilor care activează enzimele, catalizează oxidările bio-
logice, accelerează procesele fermentaţi ve. S-a dovedit că ultravioletele, atacînd
proteinele cutanate, dau naştere în piele unei substanţe reductoare. în piele, combinaţiile pe
bază de metale grele sînt reduse sub acţiunea ultravioletelor. Aceasta explică de ce depo-
zitele medicamentoase cutanate de aur sau de argint pot să fie relevate de lumină. De
asemenea s-a dovedit că zaharurile, glicerina pot să fie reduse în piele. Mecanismul
acestor procese de reducere nu este încă binecunoscut.
Fermenţii. Diastazele sînt în general alterate sau distruse de ultraviolete, iar procesele
fermentaţi ve inhibate.
Acţiunea asupra acizilor aminaţi. Proteinele sînt degradate: suferă procese de
hidroliză, dezaminare, polimerizare. Efectele sînt proporţionale cu doza de ultraviolete.
Cea mai importantă acţiune se vădeşte a fi aceea asupra acidului dezoxiribonucleic
(ADN). ADN este un constituent al nucleului, indispensabil pentru diviziunea celulară.
Denaturarea lui sub acţiunea ultravioletelor se traduce prin oprirea dezvoltării coloniilor
celulare. S-a constatat de asemenea la ADN sub acţiunea ultravioletelor, ruptura lanţurilor
de nucleotizi, precum şi procese de dehidroxilare, cu dezaminare. Sinteza ADN, plecînd de
la acidul ribonucleic, este inhibată de ultraviolete cu X mică şi, dimpotrivă, ajutată de
radiaţiile vizibile şi ultraviolete mari (360—490 mμ) Alterările ADN pot să fie
determinate de procese de oxidare prin liberarea de peroxizi organici.
Acţiunea asupra histaminei a fost presupusă, atribuindu-se histaminei eritemul actinic,
histamină care s-ar forma în piele sub acţiunea iradierii cu ultraviolete. Faptele
experimentale permit astăzi să se considere că sub acţiunea ultravioletelor se formează în
piele o substanţă histaminică, apropiată de histamină, fără să fie însă identică cu histamină,
care este responsabilă într-o oarecare măsură de eritemul prin ultraviolete.
Acţiunea asupra sterolilor. Ergosterolul din epiderm este modificat sub acţiunea
ultravioletelor şi dă naştere vitaminei D. Aceasta este creată de ultraviolete cu λ între 270
şi 310 mμ. Vitamina D se formează în stratul cornos, deci foarte superficial în tegument.
Ex-folierea acestui strat reduce producerea de vitamină D. Transformarea în piele a
sterolilor are 2 consecinţe fiziologice cunoscute : formarea vitaminei D şi inducerea
keratinizării.
Acţiunea asupra riboflavinei (vitamina B2 sau fermentul respirator). S-a presupus că
ultravioletele acţionează asupra vitaminei B2, o activează şi, prin aceasta, intervine în
respiraţia celulelor cutanate.
2. Acţiunea asupra organismelor monocelulare, bacterii, bacteriofagi, virusuri. Este
cunoscută de multă vreme acţiunea bactericidă a luminii. Dintre toate radiaţiile luminoase,
cele care au putere bactericidă mai întinsă sînt radiaţiile ultraviolete cu lungime de undă
sub 280 mμ. Puterea bactericidă se recunoaşte prin oprirea dezvoltării culturilor. Toate
bacteriile sînt sensibile, însă în grade diferite. Germenii gram-negativi sînt cei mai
sensibili. Cei sporulaţi sînt cei mai rezistenţi.
Frigul, umiditatea înainte de iradiere fac ca bacteriile să fie mai sensibile la
ultraviolete. Lungimile de undă dotate cu cea mai mare putere bactericidă sînt cuprinse
între 240 şi 260 mμ. În domeniul ultravioletelor. Această putere scade de 20 de ori către
300 mμ. Datorită acestor caractere, unii au împărţit radiaţiile ultraviolete în biotice şi
abiotice. Radiaţiile ultraviolete cu lungimile de undă cele mai mici au cea mai mare putere
bactericidă, deoarece ele sînt cele mai absorbite de protoplasma celulelor microbiene,
asupra căreia acţionează prin procesul de coagulare.
Distrugerea bacteriilor este supusă unei legi exponenţiale. Dacă o doză dată lasă în
viaţă 10% din bacterii, o doză dublă nu mai lasă decît 1%, o doză triplă numai 1%0 etc.
Puterea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete poate să fie normată biologic cu ajutorul
abiofotometrului, un aparat care măsoară numărul de colonii de stafilococi supuse acţiunii
ultravioletelor.
Autorul sovietic Troiţki împarte acţiunea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete în 4
grade, pe baza acţiunii lor asupra bacteriilor :
— acţiune subbactericidă, care nu provoacă moartea bacteriilor ci, dimpotrivă, uneori
poate să le stimuleze creşterea şi înmulţirea;
— acţiune bactericidă incompletă, care distruge bacteriile sensibile, dar nu are o
acţiune asupra celor rezistente;
— acţiune bactericidă completa, care sterilizează complet toate culturile microbiene;
— acţiune litică, care provoacă liza bacteriilor.
Ultravioletele distrug de asemenea bacteriofagii, dar în doze mai mari decît pentru
bacterii. Ele distrug de asemenea şi virusurile. O doză ceva mai mică le atenuează. S-au
putut prepara astfel vaccinuri contra rabiei, psittacozei, febrei aftoase. în acelaşi mod se
atenuează culturile bacteriene. De exemplu, s-au obţinut culturi de bacili căr-bunoşi
atenuaţi, care au putut să fie utilizaţi ca vaccin, sau culturi de bacili Koch cu virulenţă
atenuată.
Acţiunea bactericidă a luminii explică sterilizarea apelor naturale, mai intensă în
timpul verii. De aici s-a dedus şi acţiunea determinantă a luminii solare asupra apariţiei
sezoniere a unor boli infecţioase (cu pneumococi, meningococi, streptococi etc).
Efectul favorabil al fototerapiei se explică însă nu numai prin acţiunea asupra
bacteriilor, ci mai ales prin creşterea capacităţii de apărare a organismelor, prin creşterea
rezistenţei nespecifice faţă de boală. Pielea pigmentată capătă o rezistenţă mai mare la
infecţii (acnee, furuncule).
Razele ultraviolete sînt folosite pentru acţiunea lor bactericidă la sterilizarea şi
dezinfectarea aerului în spitale, în sălile de operaţie, în camerele de nou-născuţi, şcoli,
creşe etc, precum şi pentru sterilizarea apei.
Acţiunea luminii asupra tegumentului. Acţiunea luminii asupra tegumentului diferă în
funcţie de lungimea de undă a fasciculului de radiaţii care cade pe tegument. Tegumentul
permite pătrunderea în profunzime numai a anumitor tipuri de radiaţii, pe cînd altele sînt
oprite la suprafaţă sau la adîncime foarte mică. Puterea de pătrundere a radiaţiilor în
ţesuturile organismului este în funcţie de lungimea lor de undă. Radiaţiile vizibile şi
infraroşii pot să pătrundă prin tegument către straturile profunde. Radiaţiile infraroşii sînt
oprite în straturile profunde şi transformate în căldură. Radiaţiile ultraviolete nu pătrund
decît cîteva zecimi de mm, fiind oprite în straturile superficiale ale epidermului.
Hasselbach a constatat că radiaţiile ultraviolete cu λ=313 mμ străbat 1/10 mm numai în
proporţie de 30%, 3% dintre ele ajung la ½ mm; iar 6% la 1 mm profunzime. Stratul
cornos absoarbe 35% din radiaţiile ultraviolete de 300 mμ 75% din cele de 250 mμ în
primii 20 microni de la suprafaţa tegumentului. în următorii 40 microni absoarbe 40% din
radiaţiile ultraviolete de 300 mμ şi 24% din cele de 250 mμ, în aşa fel că după o traversare
de (50 microni nu mai rămîn decît ¼ din ultravioletele mijlocii şi 1/100 din cele scurte.
Saidman a constatat că există o absorbţie selectivă a radiaţiilor cu diferite lungimi de undă
de către diferitele straturi ale tegumentelor : radiaţiile de 250 mμ sînt cele mai penetrante,
stratul cornos absoarbe selectiv radiaţiile de 280 mμ, stratul mucos pe cele de 300 mμ.
Radiaţiile scurte între 240 şi 270 mμ au deci acţiunea cea mai profundă.
În ce priveşte puterea de pătrundere a radiaţiilor infraroşii s-a stabilit că pielea
reprezintă un complex : epidermul (a cărui permeabilitate variază cu gradul de uscăciune),
pigmenţii, ţesutul celular etc, formînd un ecran fiziologic a cărui permeabilitate variază în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiei, cu grosimea pielii şi cu condiţiile de umiditate.
Pentru lungimile de undă mai mari de 5 μ. pielea este practic cu totul opacă. În terapeutică
se foloseşte următoarea clasificare :
a) radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă mai mare de 5 μ sînt absorbite la suprafaţă ;
b) radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă cuprinse între 1,5 şi 5 μ sînt absorbite de
epiderm şi derm ;
c) radiaţiile cu λ între 0,76 şi 1,5 μ sînt penetrante. Puterea de pătrundere a acestor
radiaţii este în funcţie de pigmentaţie, de gradul de imbibiţie şi de temperatură.
Efectul radiaţiilor infraroşii. Radiaţiile infraroşii au acţiune calorică ; aceasta
determină unele manifestări trecătoare la nivelul tegumentului. Aceste modificări sînt mai
ales vasculare şi constau din-tr-o vasodilataţie arteriolară şi capilară (eritem caloric). Se
mai produce un uşor edem al stratului mucos, edemaţierea papilelor dermice şi infiltraţii
leucocitare perivasculare. Aceste modificări sînt date de acţiunea radiaţiilor infraroşii
moderate, cu lungimi de undă scurte. Radiaţiile infraroşii cu λ mai mari de 1,5 μ şi la
temperaturi mai ridicate pot să provoace alterări sau chiar distrugeri ale celulelor, în aceste
cazuri, leziunile au caracter de arsură şi se însoţesc de alterări ale epidermului (corpul
mucos), cu condensarea protoplasmei celulare, infiltraţii seroase pericelulare, vacuolizare
şi distrugere a celulelor (apariţia flictenelor). În derm apare o distrucţie vasculară, edem
pericapilar şi infiltraţii polinucleare abundente. La acţiuni şi mai prelungite ale radiaţiilor
infraroşii sau la temperaturi mai mari se produc leziuni şi mai grave, formînd escare, cu
necroza ţesuturilor, distrugeri vasculare şi o puternică vasodilataţie în dermul vecin,
precum şi creşterea temperaturii umorilor, cu modificări biologice ale substanţelor din
umori.
 Din cele arătate privitor la puterea de pătrundere a radiaţiilor infraroşii prin tegument
reies cîteva concluzii practice : pentru a acţiona asupra pielii se folosesc razele infraroşii
cu lungimi de undă mari, iar pentru a activa în profunzime, se folosesc radiaţiile cu
lungime de undă mică, cuprinse între 0,76 şi 1,5 μ în ţesuturi, energia radiantă se
transformă în căldură. Cu ajutorul unor ace termoelectrice s-a stabilit că iradierile
ţesuturilor cu infraroşii duc la creşteri ale temperaturilor tisulare, care variază cu λ. Limita
de toleranţă a tegumentului este de 43,8° pentru radiaţiile infraroşii cu lungime de undă
mică şi merge pînă la 45,5° pentru radiaţiile infraroşii lungi, ceea ce indică o acţiune
deosebită a acestor tipuri de radiaţii, temperatura mai ridicată în cazul infraroşiilor lungi
fiind explicată prin pătrunderea lor în profunzime.
Radiaţiile infraroşii acţionează asupra circulaţiei din derm, provocînd o vasodilataţie
subpapilară, intensificarea schimburilor dintre celule prin creşterea fenomenelor osmotice
şi creşterea debitului sanguin.
Radiaţiile infraroşii au acţiune şi asupra nervilor cutanaţi. Activitatea nervoasă a pielii
este stimulată de radiaţiile infraroşii, iar durerile se calmează.
Radiaţiile infraroşii activează glandele sudoripare.
Iradierile moderate cu infraroşii accelerează formarea pigmentului melanic şi
regenerarea celulelor epidermice.
Radiaţiile infraroşii care pătrund în profunzime în sistemul lacunar acţionează asupra
circulaţiei şi asupra sistemului nervos, ducînd la modificări ale secreţiilor glandulare şi ale
metabolismului general.
Efectul radiaţiilor ultraviolete. Am văzut că radiaţiile ultraviolete sînt oprite în
straturile cele mai superficiale ale tegumentului. Datorită însă energiei lor mari, aceste
radiaţii dau naştere unor procese chimice importante, care au drept consecinţă îndeosebi
eritemul ultraviolet sau actinie şi pigmentaţia melanică. Eritemul este un efect fotochimic
precoce, iar pigmentaţia un efect tardiv.
Eritemul actinic sau dermatita fotoelectrică este o reacţie de intensitate diferită
provocată la nivelul tegumentului de radiaţiile ultraviolete şi caracterizată prin debutul ei
după cîteva ore de la iradiere, atingerea unui maximum în 24 de ore şi dispariţia lentă, ur-
mată de pigmentaţie, care se dezvoltă în timp ce eritemul se şterge şi epidermul se
exfoliază. Apariţia eritemului este în funcţie de sensibilitatea individuală a pielii la
ultraviolete. În ce priveşte intensitatea eritemului, se deosebesc 4 grade :
— gradul I — eritemul apare pe o suprafaţă mai mică decît suprafaţa tegumentului
expus, este roz, uşor sau de loc pruriginos, dispare după 1—3 zile, prin exfoliere,
pigmentaţie posibilă către a 3-a — a 5-a zi, dar inconstantă, în general puţin marcată ;
— gradul al II-lea — eritemul apare pe suprafaţa de tegument expusă, este roşu viu,
persistent mai multe zile, contactul cu îmbrăcămintea este penibil, prurit moderat,
exfoliere lamelară puţin aparentă, dispariţia eritemului mascată de o pigmentaţie întinsă ;
— gradul al III-lea — eritemul depăşeşte suprafaţa expusă, este cianotic, apare edem
şi prurit dureros, contactul cu îmbrăcămintea insuportabil, exfoliere masivă către a 15-a zi,
pigmentaţie care începe în a 4-a zi prin puncte roşii-brune, apoi pigmentaţie întinsă care
maschează eritemul şi durează mai multe săptămîni ;
— gradul al IV-lea — caracterizat prin apariţia de flictene, cu roşeaţă cianotică, edem,
durere, decolorarea epidermului, cu exfoliere masivă care se termină către a 20-a zi, iar
pigmentaţia este inhibată, putînd să apară porţiuni fără pigment, înconjurate de un halo
pigmentar.
Eritemul actinic variază cu lungimea de undă a radiaţiilor ultraviolete. Există 2 zone
ale spectrului ultravioletelor care provoacă eri-tem: o zonă a ultravioletelor între 240 şi
270 mμ, care este specific emisiunilor lămpilor cu mercur şi o a doua zonă între 290 şi 310
mμ în ultravioletul mijlociu, care se întîlneşte în radiaţiile solare. Între cele 2 tipuri de
eritem provocat de aceste 2 tipuri de radiaţii ultraviolete există unele deosebiri : eritemul
provocat de ultravioletele scurte ale lămpilor cu mercur este precoce, cu debut în primele
3—6 ore, atinge maximul în cîteva ore şi nu ajunge niciodată la intensităţi mari, se şterge
în 2—4 zile, urmat de o slabă descuamare periferică si de o pigmentaţie precoce, puţin
intensă, cenuşie şi puţin durabilă (2—4 săptămîni) ; eritemul ultravioletelor mijlocii solare,
începe după 4—8 ore, este stabil, nu se atenuează decît după mai multe zile şi este urmat
de o pigmentaţie la început punctată, apoi întinsă în suprafaţă.
Reacţia vasculară participă în mare măsură la efectele produse de radiaţiile ultraviolete
asupra pielii. Se observă la nivelul tegumentului o vasodilataţie capilară importantă şi o
labilitate a capilarelor, precum şi o creştere a debitului capilar. Aceste modificări persistă
jnultă vreme, ceea ce explică efectele biochimice prelungite ale razelor ultraviolete asupra
pielii.
În apariţia eritemuîui intervine o serie de factori care măresc sau reduc sensibilitatea
pielii la ultraviolete. Intervenţia acestor factori nu este binecunoscută pînă acum şi de
aceea, pentru a preîntîmpina apariţia unor accidente, fototerapia cu ultraviolete trebuie
aplicată cu foarte mare prudenţă, ţinînd seamă de reacţiile fiecărui bolnav în parte. Vom
vedea mai departe importanţa stabilirii dozei biologice la fiecare bolnav înainte de
începerea tratamentului.
Există anumite raporturi statistice între eritem şi pigmentaţie: la soare, 67% din
indivizi reacţionează prin eritem şi pigmentaţie, 13% fac numai eritem fără pigmentaţie
(de obicei blonzii), 20% numai pigmentaţie tara eritem (in general indivizii
hiperpigmentaţi). Nu există însă c corelaţie directă între apariţia şi intensitatea eritemuîui
şi apariţia pigmentaţiei, chiar la indivizi sănătoşi, normali,, iradiaţi prin aceeaşi metodă.
Rost împarte indivizii din acest punct de vedere în 3 categorii: 1) indivizi la care eritemul
şi pigmentaţia apar la doze obişnuite; 2) alţii la care apare eritem puternic la doze mici de
ultraviolete, însă fără pigmentaţie; 3) alţii la care eritemul apare după doze forte de
ultraviolete, iar pigmentaţia este foarte slabă sau lipseşte complet.
Acesre variaţii ale reacţiilor pielii la ultraviolete sînt puse pe seama sensibilităţii
individuale, a echilibrului nervos vegetativ, a stării funcţionale a glandelor endocrine.
Sensibilitatea pielii este în funcţie pe de o parte de sursa generatoare de ultraviolete, de
intensitatea, de calitatea emisiunii, iar pe de altă parte de doza şi tehnica iradierii.
Sensibilitatea pielii este în funcţie însă şi de o serie de alţi factori :
 — vîrsta: copiii mici au o sensibilitate redusă, care creşte cu vîrsta şi scade din
nou la bătrîni ;
— sex: femeile au o sensibilitate mai mare decît bărbaţii ;
— rezistenţa cîştigată: cei care trăiesc sau lucrează în aer liber sînt mai rezistenţi ;
— anotimp şi climă: sensibilitatea este mai mare primăvara decît vara, mai mare la
altitudini decît la şes etc. ;
— regiunea corpului expusă la ultraviolete: s-a stabilit un indice de sensibilitate
regională a pielii corpului uman. Potrivit gradaţiei lui Keller, spatele, pieptul, abdomenul,
regiunea lombară au o sensibilitate de 100—75% (pielea spatelui fiind considerată ca
avînd o sensibilitate de 100%), coatele, faţa externă a braţelor 50—74%, gîtul, fruntea,
genunchii şi coapsele 25—50%, iar gambele şi dosul mîinilor 10—25%.
De asemenea, sensibilitatea pielii la ultraviolete este în funcţie şi de unele stări
fiziologice sau patologice ale organismului: la femei, în epoca premenstruală, în timpul
sarcinii, precum şi la bolnavii hipertensivi, basedowieni, cu endarterită obliterantă cu
ciroză ascitogenă există o sensibilitate crescută la ultraviolete, pe cînd la bolnavii
hipotiroidieni, cei cu lichen şi alte afecţiuni dermatologice, dimpotrivă, există o scădere a
sensibilităţii la aceste radiaţii.
Există de asemenea şi obişnuinţă la ultraviolete. Obişnuinţa ridică pragul de eritem sau
reduce timpul de expunere (biodoza). Obişnuinţa la iradieri cu ultraviolete cu lungime de
undă mijlocie şi mare (solare) este persistentă, pe cind la cele scurte (lămpi cu mercur) nu
durează decît cîteva zile.
Mecanismul de producere a eritemului nu este încă cunoscut. Există cîteva explicaţii
bazate pe fapte de observaţie:
— există o vasodilataţie prin paralizie a vasomotorilor în raport cu o hipotonie
simpatică;
— ultravioletele exercită o acţiune fotochimică asupra unui acid aminat, histidina, care
dă naştere histaminei (această teorie este infirmată de o serie de alte fapte) sau asupra altor
substanţe proteice care au efect vasodilatator;
— în pielea iradiată cu ultraviolete cresc peroxizii lipidici, care ar avea un rol în
apariţia eritemului actinie;
— unii autori sînt de părere că ar exista două substanţe erite-matogene care sînt lizate
sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete : una este o proteină, care îşi are sediul în corpii
mucoşi Malpighi, fiind eventual o nucleoproteină, alta legată probabil de steroli, care se
găseşte în stratul cornos.
Pigmetaţia melanică a pielii este un fenomen obişnuit care apare după expunerea la
soare, la ultraviolete artificiale infraroşii sau raze X. Lumina activează pigmentaţia.
Aceasta se observă în două condiţii : iradiaţie directă cu doze neeritematoase, care dă
naştere unei pigmentaţii rapide (2—4 zile), fără eritem şi pigmentaţie tardivă, după
eritemul actinie. Există o pigmentaţie fiziologică la om, care se observă-în regiunea
genitală, a sinilor, în sarcină, precum şi o pigmentaţie patologică în unele boli endocrine
(boala Addison, boala Basedow). Razele infraroşii pot să producă pigmentaţie numai în
doze foarte puternice. Apar pigmentaţii şi după unele medicamente rubefiante sau
revulsive.
Pigmentaţia este un proces pur chimic, cu mecanisme de producere complexe, care
poate să fie total independent de acţiunea luminii.
Pigmentaţia melanică se datoreşte prezenţei în pielea omului a unei substanţe,
melanină, care se găseşte sub formă de granulaţii fine, de culoare brună-închisă, cu
compoziţie necunoscută precis, abundentă în celulele bazale şi ramoase (melanoblaşti) ale
epidermului şi foarte rară în unele celule (melanofore) din derm.
Concepţiile actuale asupra formării pigmentului melanic au ca punct de nlecare un
acid aminat. tirozina, care se găseşte în melanoblaşti. Tirozina este oxidată de un ferment
endocelular, tirozinaza, în prezenţa unui catalizator metalic (un ferment cupric), rezultînd
o substanţă denumită DOPA (dioxifenilalanină). DOPA se oxidează la rîndul ei sub
acţiunea aceluiaşi ferment, tirozinaza, care acţionează-deci pe două trepte ale
melanogenezei.
Prin oxidare, DOPA dă naştere unor substanţe intermediare, do-pachinonele, care se
nolimerizează sub influenţa catalizatorului cupric şi formează melanină. Reacţia de
oxidare a dioxifenilalaninei de către tirozinaza este inhibată în prezenţa unor substanţe
reducătoare, în special dacă există un exces de grupări SH libere în piele, ceea ce
împiedică deci formarea pigmentului melanic. Deci, pentru ca pigmentaţia să aibă loc, este
necesară acţiunea tirozinazei asupra tirozinei (propigmentul melanic), apoi asupra DOPA,
în prezenţa catalizatorului cupric şi inhibiţia puterii reducătoare antagoniste a grupărilor
SH (sulfhidril) din piele.
În aceste procese complexe, lumina ar interveni, potrivit părerii unor autori prin
excitarea acţiunii tirozinazei pe treapta tirozină-DOPA sau prin excitarea catalizei cuprice,
precum şi pe a doua treaptă, DOPA-substanţe intermediare-melanină, blocînd acţiunea an-
tagonistă a grupărilor SH şi blocînd cuprul catalizator.
Pigmentaţia pielii, provocată de iradiaţia solară sau artificială, este un fenomen
trecător. După un timp, pigmentul dispare din piele, în special prin îndepărtarea lui o data
cu celulele ciescuamante ale epidermului.
Rolul biologic al pigmentului. S-a crezut multă vreme că pigmentul melanic ar avea un
rol protector asupra organismului faţă de razele ultraviolete. S-a dovedit însă că rezistenţa
pielii la ultraviolete nu este în funcţie de cantitatea de pigment melanic. Ultimele cercetări
au stabilit că acest rol de protecţie a tegumentului faţă de radiaţiile ultraviolete revine
cheratozei. Pielea iradiată îngroaşă stratul cornos de cheratină, paralel cu creşterea mai
accentuată a părului.
S-a mai atribuit pigmentului melanic un rol biologic în reglarea căldurii transmise
corpului de radiaţiile vizibile şi infraroşii, pigmentul melanic mobilizînd mai rapid
mijloacele de apărare împotriva căldurii, respectiv transpiraţia. Pigmentul melanic fixează
energia radiaţiilor solare neeritematoase între 310 şi 550 mμ.
S-a mai atribuit pigmentului melanic rolul de factor excitant al activităţii pielii şi de
creştere a puterii antiinfecţioase a pielii faţă de diferiţi microbi.
Toate aceste roluri ale pigmentului melanic nu sînt complet dovedite. Problema rolului
biologie al pigmentului melanic nu este încă cunoscută.
Acţiunea fiziologică a luminii. După studiul acţiuni luminii asupra tegumentului, la
nivelul căruia se petrec cele mai importante procese fizicochimice, urmează efectele
luminii asupra diferitelor aparate, sisteme şi funcţiuni ale organismului.
Acţiunea luminii asupra proceselor de metabolism. Metabolismul general al
organismului este influenţat direct de regimul de lumină. Razele vizibile şi ultraviolete
măresc procesele de oxidare din organism, în ansamblu se observă o modificare a
consumului de oxigen şi a eliminării de CO2. La doze moderate, la simpaticotonici
metabolismul este scăzut, iar la vagotonici este crescut. Dacă se asociază infraroşiile şi
ultravioletele, variaţiile metabolismului sînt mai accentuate. Echilibrul acidobazic este de
asemenea influenţat. După iradieri cu ultraviolete se observă imediat o acidoză, urmată de
o fază prelungită de alcaloză. Aceste modificări ale echilibrului acidobazic sînt însoţite de
modificări ale echilibrului hidric din ţesuturi, în timpul acidozei se observă o hidremie
marcată, iar în alcaloză, invers, o trecere a apei din sînge în ţesuturi.
Metabolismul mineral este de asemenea influenţat de iradierile cu ultraviolete atît în ce
priveşte variaţiile cantitative ale compoziţiei minerale a sîngelui şi ţesuturilor, cît şi
eliminarea diferitelor elemente minerale.
Calcemia şi fosforemia cresc sub influenta razelor ultraviolete, mai ales în stările de
hipocalcemie şi calcemie normală. în rahitism, în care calcemia şi fosforemia sînt scăzute,
iradierile cu ultraviolete fac ca valorile calciului şi fosforului în sînge să revină la normal,
în timpul iradierilor eu ultraviolete se observă o scădere a eliminării calciului şi o absorbţie
mai intensă a lui de către ţesuturi. Aceste efecte observate în rahitism în urma curei cu
ultraviolete sînt determinate de producerea sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete a vitaminei
D2 în epiderm din ergosterol. Ergosterolul este o substanţă biologic inactivă, lipidică,
neazotată. El este de origine vegetală. A fost denumit provitamina D2. Sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă între 270 şi 310 mμ este transformat în vitamina
D2, denumită şi vitamina D2 antirahitică.
Există mai multe provitamine D. Provitamina D3 sau 7-dehidro-colesterolul
corespunde vitaminei D3, căreia îi dă naştere sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Iradierea
tegumentului cu raze ultraviolete provoacă mai ales transformarea provitaminei D3 în
vitamina D3. Singura însă care are proprietăţi antirahitice este vitamina D2 (calciferolul),
care provine din ergosterol, trecînd printr-o serie de etape intermediare: lumistero,
protahisterol, tahisterol şi, în sfîrşit, vitamina D 2 (calciferol). Vitaminele din grupul D au o
acţiune importantă asupra metabolismului mineral fosfocalcic.
Metabolismul glucidelor este de asemenea influenţat de acţiunea luminii. Curba
glicemiei la sănătoşi şi diabetici scade în cursul eritemului actinic, apoi creşte, fără să
ajungă însă la valoarea iniţială. Scăderea glicemiei este proporţională cu intensitatea
iradierii. La diabetici scade, paralel cu glicemia şi glicozuria, şi eliminarea corpilor
cetonici. Creşte de asemenea sub acţiunea luminii depunerea de glicogen în ficat şi
muşchi.
 Metabolismul proteinelor suferă anumite modificări sub acţiunea iradierilor moderate.
Se observă o creştere a eliminării urinare de azot, fosfor şi sulf. La iradieri intensive,
dimpotrivă, scade eliminarea azotului total. Sub acţiunea luminii se accentuează
metabolismul proteinelor, se modifică funcţia de sinteză a ureei în ficat. Paralel scade
eliminarea de acid uric prin urină.
Langendorf şi Lorenz au observat la şoareci un adevărat „stress" actinic sub influenţa
iradierii cu ultraviolete, manifestat prin reacţii histologice ale suprarenalei, modificări
umorale: volumul plasmatic, lipidele, apa etc.
Acţiunea luminii asupra sîngelui şi circulaţiei. Razele ultraviolete acţionează asupra
sîngelui şi circulaţiei generale. Ele determină modificări ale circulaţiei superficiale din
tegument, precum şi modificări ale circulaţiei profunde, însoţite de hipotensiune. Aceste
modificări ale circulaţiei şi ale tensiunii arteriale sînt explicate de unii prin acţiunea reflexă
asupra simpaticului şi parasimpaticului, de alţii prin scăderea cantităţii de adrenalină sub
acţiunea ultravioletelor. De asemenea, scăderea tensiunii arteriale este pusă în legătură cu
formarea substanţelor de tip histaminic în piele sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
În afară de scăderea tensiunii arteriale s-a mai observat că, sub acţiunea luminii, se
accelerează pulsul şi creşte debitul inimii drepte cu 10% în perioada apariţiei eritemului.
Radiaţiile infraroşii acţionează circulaţia din tegument, direct prin efectul căldurii pe
care o provoacă, precum şi circulaţia profundă, fapt explicat printr-o serie de reflexe
neurovegetative la distanţă pe care le produce căldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde.
În afară de influenţa radiaţiilor luminoase asupra circulaţiei, radiaţiile ultraviolete
influenţează direct sîngele, acţionînd asupra diferitelor componente ale acestuia.
Radiaţiile cu lungime de undă de 250—300 mμ reduc hemoglobina în
methemoglobină, accelerînd disocierea carboxihemoglobinei.
Ultravioletele provoacă hemoliza in vitro, mai ales radiaţiile cu lungime de undă sub
310 mμ. Unii autori susţin că poate să fie provocată chiar şi hemoliza in vivo sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete. Este vorba de un proces de oxidare.
Coagularea este influenţată de ultraviolete după o perioadă de latenţă de 5—10 ore,
numai în caz de apariţie a eritemului. Creşte numărul trombocitelor şi scade timpul de
coagulare la cei cu tendinţă la hemoragie.
Viteza de sedimentare este accelerată de lumină, mai ales la bolnavii tuberculoşi, şi
încetinită în cazul menţinerii organismului la întuneric.
Globulele roşii şi valoarea globulară nu suferă modificări cînd sînt normale. în caz de
anemie însă, radiaţiile ultraviolete sînt urmate de reveniri la normal ale numărului de
globule roşii cu apariţia de forme tinere, care denotă o excitare a funcţiei hematopoetice.
Dacă însă organismul este supus la iradieri ultraviolete zilnice şi intense, numărul
eritrocitelor şi valoarea globulară scad.
Modificările sanguine observate sînt puse pe seama stimulării organelor
hematopoetice de unele produse care iau naştere sub acţiunea iradierilor ultraviolete si care
trec în circulaţie.
 Globulele albe se modifică de asemenea sub acţiunea iradierilor cu ultraviolete.
Numărul leucocitelor creşte în sîngele venos şi capilar, creşterea fiind maximă în primele
30 de minute după iradiere iar după 5—6 ore se revine la normal. Formula leucocitară se
modifică în sensul unei polinucleoze, cu creşterea monocitelor şi eozinofilelor.
Asemenea modificări ale globulelor roşii şi albe au fost observate după expuneri la
soare mai ales la copii.
Acţiunea luminii asupra respiraţiei. Sub influenţa radiaţiilor ultraviolete cu lungime
de undă mică (sub 320 mμ) se modifică schimburile gazoase, prin mărirea cantităţii de O2
absorbit, care este şi mai importantă, dacă ultravioletele sînt însoţite şi de infraroşii. De
asemenea, mişcările respiratorii devin mai rare şi mai profunde.
Toate aceste modificări au loc pe cale reflexă, prin excitarea centrului respirator,
reflexele avînd ca punct de plecare modificările de la nivelul pielii.
Acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra aparatului digestiv. Secreţia gastrică este
influenţată de radiaţiile ultraviolete în sensul creşterii acidităţii, mai ales la cei cu secreţie
scăzută. Această influenţă a fost explicată prin histamina care ar lua naştere în piele sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
S-au mai observat modificări ale funcţiilor glandelor salivare şi ale pancreasului sub
acţiunea eritemului ultraviolet?
Radiaţiile ultraviolete au de asemenea influenţă asupra funcţiilor motoare ale
stomacului şi intestinului, în sensul creşterii motilităţii. Creşte de asemenea pofta de
mîncare.
Acţiunea luminii asupra sistemului nervos şi glandelor cu secreţie internă. Lumina
influenţează în mare măsură sistemul neurovegetativ. Acest fapt este dovedit de o serie de
probe care se modifică sub acţiunea luminii în general sau a radiaţiilor ultraviolete în
special.
Radiaţiile infraroşii aplicate în doze moderate au o acţiune la început excitantă asupra
sistemului nervos, urmată de o fază de calmare, de sedare prelungită, care poate să ajungă
chiar pînă la somn. Sub acţiunea radiaţiilor infraroşii scade cronaxia nervilor, iar
contractilitatea musculară creşte la temperaturi normale şi scade la temperaturi ridicate
peste 44°.
Radiaţiile vizibile influenţează de asemenea sistemul nervos. Prin intermediul
ochiului, lumina influenţează centrii vegetativi subcorticali din hipotalamus şi
neurohipofiză. Culoarea roşie are o influenţă net excitantă, putînd să fie utilizată pentru
efectele ei stimulante la bolnavii deprimaţi. Culoarea albastră, dimpotrivă, are un efect
sedativ şi analgezic, motiv pentru care poate să fie aplicată la bolnavii cu astenie nervoasă
sau pentru producerea somnului.
Radiaţiile ultraviolete au o serie de acţiuni care au ca efect scăderea tonusului
simpatic. Unii autori atribuie acest efect unei acţiuni imediate a radiaţiilor ultraviolete
asupra terminaţiilor nervoase din epiderm. Alţi autori explică efectul radiaţiilor
ultraviolete asupra sistemului neurovegetativ prin excitarea parasimpaticului de către sub-
stanţele de tip histaminic care iau naştere în piele în cazul eritemului ultraviolet.
 Scăderea tonusului simpatic explică hiperemia, hipotensiunea, hipoglicemia şi
pigmentaţia care apar după expuneri la ultraviolete. Această scădere a tonusului simpatic
poate să fie pusă în evidenţă şi printr-o serie de teste, dintre care cele mai importante sînt
reflexul oculocardiac, influenţat net de iradierile cu ultraviolete în sensul inversării lui, cu
accelerarea pulsului, proba cu atropină, de asemenea modificată, prin scăderea treptată a
pulsului în timpul iradierii, proba cu adrenalină, care arată creşterea progresivă şi
accelerarea pulsului etc. Aceste modificări ale sistemului neurovegetativ sînt specifice
iradierilor cu ultraviolete şi nu se obţin cu radiaţii infraroşii sau luminoase vizibile.
Razele ultraviolete au şi o acţiune netă de scădere a sensibilităţii dureroase a nervilor
periferici. Această atţiune analgezică periferică poate să meargă pînă ia analgezii
asemănătoare acelora date de substanţele narcotice neurotoxice : eter, cocaină, morfină.
Însă după radiaţiile ultraviolete, curenţii de acţiune din terminaţiile nervoase revin la
amplitudinea lor iniţială, spre deosebire de substanţele toxice narcotice, după care aceşti
curenţi de acţiune nu mai revin la amplitudinea lor iniţială. Dozele eritem puternice de
ultraviolete au efecte analgezice importante, motiv pentru care se pot aplica cu bune
rezultate într-o serie de nevralgii, îndeosebi nevralgia sciatică, nevralgii intercostale etc.
Efectul analgezic al radiaţiilor ultraviolete asupra nervilor periferici se explică prin
acţiunea asupra firişoarelor simpatice vasomotoare din derm şi asupra capilarelor şi
vaselor superficiale, precum şi printr-o serie de reflexe cu punct de plecare la nivelul pielii
şi cu efect în profunzime la nivelul circulaţiei şi motilităţii organelor profunde. Mai
intervin probabil şi alte mecanisme, umorale (modificările calciului şi fosforului din sînge.
care au la rîndul lor efecte asupra sistemului nervos) şi endocrine.
Lumina şi razele ultraviolete au şi o acţiune asupra glandelor cu secreţie internă prin
intermediul substanţelor chimice produse în tegument în urma iradierii, care ar stimula
unele glande endocrine, în felul acesta se explică acţiunea favorabilă a radiaţiilor ultravio-
lete în rahitism, unde substanţele de tip histaminic care iau naştere în epiderm influenţează
glandele paratiroide care, producînd o hipersecreţie de hormon paratiroidian, normalizează
metabolismul calcic. Tot astfel, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, pancreasul endocrin,
excitat de produsele histaminice. îşi măreşte funcţia glicoreglatoare, ducînd la
hipoglicemie.
În concluzie se poate spune că lumina şi îndeosebi radiaţiile ultraviolete manifestă o
serie de acţiuni fiziologice importante asupra organismului, atît asupra metabolismului
general şi mineral, cît şi asupra sistemului nervos, glandelor endocrine, funcţiilor
digestive, sîngelui etc. Toate aceste efecte fiziologice cunoscute servesc pentru explicarea
efectelor terapeutice ale diferitelor proceduri bazate pe lumină şi pentru stabilirea
indicaţiilor terapiei cu lumină.
Aparate pentru radiaţii infraroşii. Sursele de radiaţii infraroşii. În afară de lumina
solară, care este deosebit de bogată în radiaţii infraroşii şi care este utilizată în terapeutică
sub forma aşa-numitei helioterapii (terapie mixtă cu radiaţii infraroşii şi ultraviolete), în
practica medicală au fost folosite o serie întreagă de aparate care produc radiaţii infraroşii:
lămpi cu arc, lămpi cu descărcări în gaze, tuburi cu neon, lămpi electrice cu incandescenţă,
radiatoare cu rezistenţe etc. Dintre toate aceste numeroase tipuri de aparate şi lămpi de
infraroşii, cele mai folosite în prezent sînt lămpile cu incandescenţă şi radiatoarele cu
rezistenţe metalice.
Lămpile cu incandescenţă sînt lămpi electrice (becuri) cu filament de cărbune sau cu
filament metalic. Principiul de funcţionare a acestor lămpi este deosebit de simplu, şi
anume: la trecerea curentului electric, filamentul se încălzeşte, devine incandescent şi
emite diferite radiatii luminoase. Spectrul de incandescenţă conţine aproximativ 95%
radiaţii roşii şi infraroşii, iar în rest radiaţii vizibile şi foarte puţine radiaţii ultraviolete.
Acestea din urmă sînt absorbite de sticla becurilor care este sticlă obişnuită.
Lămpile cu filament de cărbune, care au fost construite pentru prima oară de fizicianul
rus Lodîghin şi folosite pentru iluminatul public în 1873, au emisiuni de radiaţii mult mai
slabe decît lămpile cu filament metalic. Radiaţiile infraroşii emise de aceste lămpi au
putere de pătrundere mică şi dau o lumină roşiatică, din care cauză se mai numesc şi lămpi
roşii. Prima lampă cu filament de cărbune folosită în practica medicală a fost lampa Minin,
care are un bec cu o putere de 50—100 W, montat într-un reflector.
Lămpile cu filament metalic utilizează de obicei metale greu difuzibile ca tungstenul
sau wolframul. La aceste lămpi, filamentul ajuns la incandescenţă atinge temperaturi mult
mai ridicate decît acelea ale filamentelor de cărbune şi de aceea şi emisiunile lor de radiaţii
luminoase sînt mult mai puternice. Din cauza temperaturii lor mai ridicate, ele emit şi
radiaţii vizibile în cantitate mult mai mare. Radiaţiile infraroşii emise de lămpile cu
filament metalic au o putere de pătrundere mult mai mare decît cele emise de lămpile cu
filament de cărbune. Radiaţiile emise de ele au lungimea de undă între 0.76 şi 2.5 μ. Pe de
altă parte, lămpile cu filament metalic au o putere mult mai mare decît cele cu filament de
cărbune, de aproximativ 30—40 de ori (iradiaţia obţinută cu o lampă cu filament de
wolfram de 1 500—2 000 W este echivalentă cu iradiaţia emisă de 30—40 de lămpi cu
filament de cărbune). Becurile utilizate în terapeutică sînt de diferite mărimi : există becuri
de 300—500 W utilizate pentru lămpile mici portative, cu bec mic, altele de 1 000—1
500— 2 000 W pentru lămpile mari ; de asemenea, la instalaţiile cu becuri numeroase se
folosesc becuri mai mici, de 25—40—60 W (ca în cazul băilor de lumină).
Radiatorul cu rezistenţă este alcătuit dintr-un fir metalic neizolat, înfăşurat pe un
suport de material izolant, rău conducător de căldură şi electricitate (ceramică, steatită,
şamotă sau alte materiale refractare), pus în legătură cu o sursă de curent (de obicei de la
reţea). Firul este făcut dintr-un metal sau aliaj inoxidabil la temperaturi corespunzătoare :
nichel, crom sau aliaje de crom-nichel, fero-nichel, cupru, mangan, constantan etc. Aceste
metale au şi o rezistivitate mare şi de aceea, la trecerea curentului electric, capătă o
temperatură ridicată, conform legii Joule-Lenz. Temperaturile la care ajung aceste
radiatoare sînt inferioare temperaturilor becurilor cu incandescenţă. Aceste radiatoare dau
radiaţii infraroşii bogate, cu lungimea de undă între 2 şi 8 μ, care nu au o putere de
pătrundere mare.
Aplicaţiile de radiaţii infraroşii în-terapeutică se pot face în două moduri principale :
în spaţiu închis, sub forma aşa-numitor băi de lumină proceduri intense termoterapice sau
în spaţiu deschis, în aer liber, sub forma aşa-numitelor aplicaţii de sollux.
 Băile de lumină sînt proceduri care utilizează acţiunea asupra organismului a
radiaţiilor infraroşii şi vizibile emise de lămpi cu incandescenţă şi aplicate în spaţiu închis
în dispozitive speciale. Datorită faptului că radiaţiile infraroşii pe de o parte acţionează
direct asupra organismului, pe de altă parte, încălzind aerul, au şi o acţiune indirectă prin
intermediul aerului cald, determină o încălzire importantă a corpului bolnavului cu
transpiraţie şi scădere în greutate. De aceea baia de lumină este considerată o procedură de
termoterapie intensă şi este descrisă şi la capitolul corespunzător alături de băile de aburi,
băile de aer cald etc. În băile de lumină se realizează o încălzire a aerului pînă la
temperaturi ridicate (60—70—
80°). Aceste temperaturi nu sînt
necive pentru organism, adică nu
provoacă arsuri, deoarece aerul
are o capacitate termică relativ
redusă şi deci cantitatea de
căldură cedată organismului pe
unitatea de suprafaţă şi pe uni-
tatea de timp este mică, neputînd
să realizeze combustii ale
ţesuturilor, spre deosebire de apă
care, avînd o capacitate calorică
mare, cedează rapid o cantitate mare de calorii, ceea ce explică de ce apar combustii la
temperaturi ale apei în jurul a 45°. Popoarele nordice obişnuiesc un anumit tip de baie de
aer cald, aşa-numita sauna, în camere cu aer încălzit pînă la 100° şi peste 100° cu ajutorul
unor pietre încinse. Asemenea temperaturi se pot suporta de organisme antrenate, cu
condiţia ca aerul să fie foarte uscat, deoarece prezenţa vaporilor de apă încălziţi la
asemenea temperatură ar provoca arsuri.

Fig. 109 — Baie de lumină generală (detaliu).

Dispozitivele utilizate pentru băile de lumină sînt diferite, în funcţie de destinaţia lor:
unele sînt adaptate pentru băi de lumină generale sau complete, în care acţiunea luminii să
cuprindă întregul corp al bolnavului, altele mai mici ffen-tru băi de lumină parţiale, care să
cuprindă numai anumite regiuni ale corpului bolnavului.
Băile de lumină complete
utilizează dispozitive de forma
unor dulapuri hexagonale,
prevăzute pe una din laturi cu un
perete mobil, o uşă prin care
intră bolnavul şi un capac ce
lasă un orificiu circular pentru
capul bolnavului (fig. 109). În
interiorul băii se află un scaun
care se adaptează la înălţimea
bolnavului.

Fig. 110. — Baie de lumină parţială.

Pereţii interiori sînt căptuşiţi cu un material izolant şi prevăzuţi cu aproximativ 40 de

becuri cu filament de cărbune sau metalic de 25—60 W. Pe unul din pereţii laterali sa află
un tablou de distribuţie a curentului electric şi comutatoarele corespunzătoare, iar pe
peretele superior există un termometru al cărui rezervor se află în interiorul dispozitivului,
pentru a indica temperatura aerului din interior.
Băile de lumină parţiale utilizează dispozitive mai mici, care au forma unor jumătăţi
de cilindru, de asemenea căptuşite pe peretele interior cu materiale izolante şi prevăzute cu
un număr de 12—16 becuri cu filament de cărbune sau metalic de 25—60 W (fig. 110).
Tehnica băilor de lumină. Pentru baia de lumină generală, bolnavul trimis de medic
se dezbracă complet şi se aşază pe scaunul din interiorul băii de lumină, după ce îl
adaptează la înălţimea potrivită, apoi se închide uşa şi se lasă cele două jumătăţi ale
capacului, adaptîndu-se în jurul gîtuiui bolnavului un cearceaf, în aşa fel încît aerul cald
din interiorul băii să nu poate ieşi prin spaţiul rămas liber. Se aplică o compresă rece pe
fruntea sau pe ceafa bolnavului sau, eventual, o compresă cu termofor rece pe cap. Se
aprind apoi becurile, manipulînd comutatoarele de pe peretele lateral, fie în totalitate, fie
numai o parte din becuri, în funcţie de efectul pe care-1 urmărim la bolnav. Se lasă
bolnavul în baia de lumină pe durata prescrisă de medic, care poate să fie între 10 şi 20 de
minute. Uneori, dacă procedura este indicată ca procedură de încălzire în vederea altui
tratament (de exemplu, vertebroterapie), atunci durata indicată de medic poate să fie şi mai
scurtă, de numai 5 minute. Alteori, la bolnavi rezistenţi, la care se urmăreşte o sudaţie
abundentă sau scăderea bruscă în greutate (dacă starea generală permite şi numai la
indicaţia medicului), baia de lumină poate să fie prescrisă şi pe o durată mai mare de 20 de
minute. În timpul procedurii se urmăreşte temperatura din interiorul băii şi starea
bolnavului. După trecerea timpului prescris, se va aplica bolnavului o procedură de răcire,
de obicei spălarea cu apă la temperatura de 22°.
Băile de lumină parţiale pot să fie superioare, cînd se aplică în regiunea superioară a
corpului, sau inferioare, cînd se aplică în regiunea inferioară a corpului, inclusiv partea
proximală a membrelor inferioare şi bazinul. Bolnavul dezbrăcat se aşază pe pat în decubit
ventral sau dorsal, după scopul urmărit şi se aşază baia de lumină pe regiunea indicată.
Pentru a crea un spaţiu închis, se acoperă baia împreună cu bolnavul cu un cearceaf şi o
pătură. Bolnavul de asemenea trebuie să fie complet acoperit, inclusiv membrele
superioare şi umerii (în cazul anei băi de lumină inferioară) şi se aplică o compresă rece pe
frunte. în funcţie de scopul urmărit, bolnavul va sta în baie între 5 şi 20 de minute în
funcţie de starea generală, boala de care suferă etc. După expirarea timpului prescris se
aplică bolnavului o procedură de răcire parţială (spălare cu apă la 22°). În afară de aceste
dispozitive care se utilizează în mod obişnuit, mai există unele adaptate special pentru
aplicaţii la ceafă, la cap, la umeri, la membre, care nu diferă de cele descrise decît prin
dimensiunile şi forma lor.
 Aparate pentru aplicaţii de radiaţii infraroşii în aer liber. Cel mai frecvent utilizate în
practica medicală sînt lămpile Sollux, Vitalux şi altele de acelaşi tip, precum şi
radiatoarele de infraroşii. Aplicaţiile de radiaţii infraroşii sub această formă în spaţiu
deschis nu provoacă transpiraţie deoarece nu se acţionează ca în cazul băilor de lumină şi
prin încălzirea aerului. La aceste aparate acţionează asupra tegumentului numai radiaţiile
infraroşii directe, care sînt trimise de lampă sau reflectate de reflectorul lămpii Sollux. În
felul acesta se ridică temperatura locală a tegumentului iradiat, bolnavul avînd senzaţia de
căldură progresivă urmată de o roşeaţă neuniformă în cazul expunerilor prelungite şi chiar
de pigmentaţie.
219
Lampa Sollux este formată dintr-un bec cu filament de tungsten sau wolfram de putere
diferită, la aparatele mici de 300—500 W, la aparatele mari,
aşa-numite Sollux mare, de 1000—1500—2000 W (fig.
111). Lampa are, de asemenea, un reflector sferoid, care
concentrează radiaţiile şi le reflectă, pe o suprafaţă restrânsă,
precum şi un localizator, sub formă de trunchi de con, care
are în porţiunea lui distală un dispozitiv pentru interpunerea
de filtre. Lampa este fixată prin intermediul unor pîrghii cu
diferite articulaţii pe o tijă metalică, ce are un piedestal. Di-
feritele articulaţii şi glisorul cu care este ataşată lampa la tijă
permit mişcarea lămpii în toate planurile, in aşa fel încît fas-
ciculul de radiaţii infraroşii să poată fi proiectat asupra re-
giunii dorite a corpului bolnavului, practic asupra oricărei
regiuni. Cu ajutorul filtrelor de care dispune lampa se pot
selecţiona anumite fascicule de radiaţii infraroşii, în funcţie
de scopul urmărit. Filtrele cu oxid de mangan lasă să treacă
numai radiaţiile infraroşii cu lungime de undă între 0,8 şi 2,5
μ, iar cele de cobalt, radiaţiile infraroşii cu lungime de undă
între 0,76 şi 5 μ. De asemenea, atunci cînd dorim să asociem
efectul sedaţiv al luminii albastre, se utilizează filtre care lasă să treacă numai radiaţiile
albastre sau, cînd dorim să asociem efectul excitant al culorii roşii, filtre care lasă să treacă
radiaţiile luminoase roşii etc.

Fig. 111. Lampă Sollux mare (1000 W)

Lampa Vitalux este construită în acelaşi fel ca şi lampa Sollux, cu deosebirea că becul
ei, care are filament de tungsten, este format din sticlă uviol. Lampa Vitalux emite radiaţii
luminoase, ultraviolete şi, în mai mică măsură, radiaţii infraroşii. Ca şi lampa Sollux, are
un reflector care concentrează radiaţiile emise.
Lampa Novolux are ca sursă de emisie un tub de sticlă spiralat umplut cu neon.
Principiul este altul decît al lămpii cu incandescenţă, şi anume principiul ionizării gazelor
(neonul din tub) la trecerea unui curent de înaltă frecvenţă. Această lampă emite radiaţii
infraroşii cu acţiune mare de pătrundere, cu lungimea de undă între 0,76 şi 1,5 μ.
Radiatoarele de infraroşii au fost descrise. Radiatorul propriu-zis, prevăzut cu un
reflector, este fixat pe o tijă prin intermediul unui cursor. Prin articulaţiile cu care este
fixat, se poate asigura concentrarea radiaţiilor infraroşii pe care le emite asupra unei
anumite regiuni a corpului bolnavului. Aparatul mai are un reostat, cu ajutorul căruia se
poate mări sau micşora intensitatea radiaţiilor emise.
Tehnica de aplicare a radiaţiilor infraroşii în spaţiu deschis cu ajutorul acestor aparate
este relativ . simplă. în prescripţia medicului este trecută durata tratamentului, distanţa,
intensitatea radiaţiilor şi regiunea asupra căreia se aplică. Se descoperă regiunea indicată,
de exemplu toracele, se fixează lampa la distanţa indicată de asemenea de medic (de
exemplu, 60 cm), cu reflectorul direcţionat în regiunea de aplicat, prin manevrarea
diferitelor articulaţii ale aparatului, după care se stabileşte circuitul electric, aprinzîndu-se
lampa care începe să emită astfel radiaţii infraroşii. Pe durata aplicaţiei se supraveghează
bolnavul pentru ca să nu se producă eventuale arsuri. Durata şedinţelor este de 5—15
minute, iar distanţa obişnuită 40—60 de cm. La unele regiuni se poate face indicaţia de
exemplu, de 2×10 minute, ca în cazul toracelui, ceea ce înseamnă că se aplică 10 minute
pe faţa anterioară şi 10 minute pe faţa posterioară a toracelui.
Aparate pentru radiaţii ultraviolete. În practica medicală terapeutică se utilizează ca
surse de radiaţii ultraviolete " lămpile cu arc electric şi diferite lămpi cu mercur.
Lămpile cu arc electric (voltaic) au fost construite şi utilizate în practica medicală încă
de la sfîrşitul secolului trecut. Finsen a construit o lampă cu arc pentru fototerapie locală,
care se utilizează şi astăzi, numită lampa Finsen, iar tratamentul se numeşte finsenterapie.
Principiul lămpilor cu arc voltaic: între doi poli de cărbune sau metalici ai unui circuit
electric, situaţi la anumită distanţă unul de altul, se formează o descărcare electrică sub
forma unui arc strălucitor între cei doi poli de cărbune sau metalici. Acest arc strălucitor ia
naştere în urma bombardării cu electroni a polului pozitiv, care devine incandescent.
Atingînd temperaturi de incandescenţă, cărbunele sau metalul emit radiaţii luminoase,
deci originea acestor radiaţii este pur termică. Proporţia de radiaţii ultraviolete la aceste
lămpi este relativ mică, majoritatea radiaţiilor fiind infraroşii. Unele lămpi de
construcţie specială cu amperaj mare (250— 300 A) ajung la temperaturi de 5800°, ceea
ce face ca spectrul emis să fie bogat în ultraviolete. în mod obişnuit, lămpile cu arc electric
au electrozi de cărbune sau metalici. Electrozii de cărbune pot să fie puţin mineralizaţi sau
mineralizaţi. La lămpile cu arc electric pentru curent continuu, în care deci curentul circulă
într-un singur sens, între cei doi electrozi de cărbune puţin mineralizaţi se realizează la
anod o temperatură de 3500°, iar la catod 2800°, în timp ce flacăra însăşi a arcului
(amestec de gaze şi particule incandescente) corespunde unei temperaturi de 3600—4000°.
La acest tip de arc, energia radiantă provine în proporţie de 85% de la anod, 5% de la
catod şi 10% de la flacără. Electrodul pozitiv se uzează de 2 ori mai repede decît cel
negativ, care din această cauză are un diametru de 2 ori mai mic decît anodul. La lămpile
cu arc voltaic pentru curent alternativ, la care sensul curentului între cei doi poli se
schimbă continuu, electrozii de cărbune vor emite radiaţii în aceeaşi proporţie, deoarece
ambii se încălzesc egal, polaritatea lor schimbîndu-se o dată cu sensul curentului.
Consumarea lor va fi de aceea egală. Deoarece cei doi electrozi se consumă, atît la lămpile
cu arc pentru curent continuu, cît şi la cele pentru curent alternativ, este necesar ca arcul să
fie reglat permanent, pe măsura consumării electrozilor, care în felul acesta, depărtîndu-se
unul de altul, creează o rezistentă mai mare pentru curentul electric. Pentru învingerea
acestei difcultăţi există dispozitive speciale care reglează distanţa dintre cărbuni automat,
în funcţie de variaţia tensiunii dintre cei doi poli.
Electrozii de cărbune mineralizaţi sînt formaţi din cărbune de retortă extrem de pur,
compact şi rezistent, umplut cu un miez format dintr-un aglomerat de cărbune şi pulbere
metalică. La aceste aparate cu asemenea electrozi, sursa principală de radiaţii este
constituită de însăşi flacăra dintre electrozi, care dă 85% din radiaţia totală. Se obţin
spectre de radiaţii proprii metalelor utilizate la confecţionarea electrozilor. Toate dau
radiaţie ultravioletă mai bogată decît lămpile cu electrozi de cărbure pur. Dacă se
utilizează pulbere de magneziu, lampa emite ultraviolote de 280 mμ, pulberea de nichel
emite ultraviolote de 350 şi 230 mμ, iar cea de cobalt de 300 şi 240 mμ. S-au realizat
electrozi polimetalici care dau radiaţii de 250 şi 300 mμ (ultraviolete eritematoase) mai in-
tense decît lămpile cu mercur.
Electrozii metalici sînt în general instabili şi improprii pentru aplicaţii prelungite în
terapeutică.
Lămpile cu arc voltaic cu electrozi de cărbune sînt înlocuite astăzi în practica medicală
de lămpile cu mercur, care sînt mult mai puţin costisitoare şi se manipulează mai comod.
Dintre lămpile cu arc voltaic se mai utilizează astăzi, mai ales în dermatologie, lămpile
Finsen sau lămpi Finsen modificate, perfecţionate.
Lampa Finsen este o lampă cu arc voltaic pentru curent continuu cu electrozi de
cărbune polimetalizaţi. Aceste lămpi emit radiaţii ultraviolete în cantitate mare, însoţite
însă de infraroşii. De aceea spectrul emis de arcul voltaic al acestor lămpi este filtrat prin
tuburi de cupru prevăzute cu lentile de cuarţ la capete şi umplute cu apă distilată. Filtrele
sînt situate în apropierea arcului, captează aproape toate radiaţiile emise, absorb
majoritatea radiaţiilor infraroşii şi dirijează radiaţiile ultraviolete cu ajutorul sistemului de
lentile de cuarţ către o placă lenticulară care se aşază pe pielea bolnavului care urmează să
fie iradiată, comprimînd-o, cu scopul de a permite pătrunderea mai in profunzime a
radiaţiilor ultraviolete în tegument. La această lampă, descrisă mai sus s-au adus
modificări care constau în utilizarea unor filtre absorbante pentru anumite radiaţii
(infraroşii în special), sisteme de răcire, deci de înlăturare a infraroşiilor, însă toate aceste
lămpi cu arc voltaic funcţionează conform aceluiaşi principiu.
Lămpile cu mercur se împart în trei grupe, în funcţie de presiunea mercurului : lămpi
cu presiune medie, în jurul a o atmosferă, care emit radiaţiile mercurului, lămpi cu
presiune mare sau foarte mare, între 30 şi 100 de atmosfere, care emit, în afară de radiaţiile
mercurului, numeroase radiaţii cu atît mai importante cu cît presiunea este mai mare şi
lămpi cu presiune foarte joasă, de ordinul a cîţiva milimetri de mercur, care emit
ultraviolete de 253 mμ.
Lămpile cu presiune medie sînt cele mai utilizate în terapeutică. Există 2 modele :
a) primul model este format dintr-un tub de cuarţ vid, cu diametrul de 1,5—2 cm, care
are la cele 2 capete ale lui alte 2 tuburi mai mici perpendiculare pe primul, umplute cu
mercur lichid şi care formează electrozii. Tubul este situat într-un circuit electric. Pentru
ca circuitul să se închidă, este necesar ca mercurul de la anod să vină în contact cu cel de
la catod. Pentru aceasta tubul este aşezat într-un reflector sferoid cu capac, tot acest
dispozitiv fiind fixat pe o tijă cu picior. Intre aceste piese există mai multe articulaţii care
permit ca lampa cu mercur să poată fi „basculată" prin cîteva mişcări imprimate de
tehnician, în aşa fel încît mercurul de la anod să se scurgă către catod, închizînd circuitul.
Prin trecerea curentului electric prin mercurul metalic, acesta se încălzeşte (prin efect
Joule) şi se vaporizează în parte. Basculînd din nou în sens invers, întrerupînd deci
circuitul prin mercurul metalic, descărcarea electrică se va face în vaporii de mercur dintre
cei doi electrozi, adică electronii emişi de catod izbesc moleculele de vapori de mercur şi
le ionizează. Acestea la rîndul lor, fiind încărcate pozitiv, sînt atrase de catod, pe care,
izbindu-l îl menţin în stare de incandescenţă. În felul acesta se creează deci un arc de
vapori de mercur ionizaţi intre cei doi electrozi de mercur lichid. Tubul descris mai sus
poate fi folosit numai la curent continuu, deoarece curentul alternativ, prin schimbarea
frecventă a sensului lui, nu poate să menţină mai mult timp incandescenţa catodului. Acest
inconvenient a fost înlăturat prin construirea unor becuri cu trei electrozi sau tripolare, în
Y, care au dublu anod şi un catod comun. în felul acesta la o alternanţă a curentului se face
o descărcare în una din ramurile tubului, la cealaltă o descărcare în cealaltă ramură.
Un model de lampă cu mercur metalic pentru curent continuu utilizată în practică
pentru iradieri locale este lampa Kromayer. Această lampă este utilizată pentru iradieri
locale ale pielii sau mucoaselor. Este formată dintr-un tub în U, cu capetele îndoite în
unghi drept. Tubul este aşezat într-o armătură metalică ce are pe unul din pereţi un orificiu
acoperit cu o placă de cuarţ. între armătura metalică şi placa de cuarţ circulă un curent de
apă care răceşte aparatul, iar cuarţul are rolul de a absorbi radiaţiile calde şi vizibile.
Pentru funcţionare se înclină lampa cu 70—30°, mercurul face în felul acesta contact şi va
da naştere la vapori care vor forma arcul respectiv care va emite radiaţii ultraviolete şi
infraroşii. Radiaţiile ultraviolete care singure pot să treacă prin sticla de cuarţ sînt
concentrate prin intermediul unor localizatoare asupra tegumentului de iradiat. Aceste
tuburi utilizează cantităţi de mercur de cîteva sute de grame. Ele nu funcţionează decît în
poziţie orizontală. Ele sînt fragile, datorită masei mari a mercurului pe care-l conţin. Pot să
se fisureze şi, de asemenea, pot să explodeze.
Toate tipurile de lămpi descrise mai sus, datorită acestor inconveniente pe care le
prezintă, au cedat locul altor tipuri de lămpi, în special celor descrise mai jos, adică :
b) lămpile cu descărcare electronică, care diferă mult de cele precedente. Tubul drept
sau în potcoavă conţine o cantitate foarte mică de mercur de cîteva centigrame. Electrozii
sînt metalici şi sudaţi la cele două capete ale tubului. Ei sînt activaţi de un depozit de
bariu, care uşurează aprinderea acestor lămpi, adică emisiunea termoionică a electronilor.
în tub se află un gaz nobil, argonul, sub presiune joasă de ordinul a 4 mm de mercur. La
stabilirea curentului electric are loc o descărcare luminiscentă în gazul nobil, care face ca
temperatura să se ridice în tub, să vaporizeze mercurul, iar vaporii încălziţi dau o emisiune
termoionică de electroni, care formează un arc în vaporii de mercur, ce emite radiaţii ultra-
violete. Această lampă funcţionează la curent alternativ. Tubul ei este uşor, rezistent şi
uşor de transportat. El funcţionează în orice poziţie. Lămpii descrise i-au fost aduse unele
perfecţionări, în special pentru aprinderea ei automată.
 Lămpile cu presiune mare sau foarte mare sînt formate din tuburi mici de cuarţ, cu
pereţi subţiri, care conţin o cantitate infimă de mercur. Deoarece tubul are dimensiuni
foarte mici, se obţin vapori de mercur la presiuni de ordinul a 30 de atmosfere în lămpile
cu presiune mare sau de 100 de atmosfere în lămpile cu presiune foarte mare, la care
tuburile au dimensiuni şi mai mici. La asemenea presiuni, randamentul energiei radiante
este foarte mult mărit, ele avînd o intensitate mult crescută. Pentru răcirea lămpilor care se
încălzesc foarte mult în timpul funcţionării există dispozitive de răcire cu curent de apă.
Lămpile cu presiune foarte joasă, denumite şi lămpi germicide, sînt formate din tuburi
de 40—80 cm lungime, care conţin o cantitate foarte mică de mercur, astfel că presiunea
vaporilor de mercur este foarte joasă, nedepăşind 1/10000 dintr-o atmosferă. Electronii de
descărcare au o energie foarte slabă, de aceea aceste lămpi dau o emisiune de radiaţii ultra-
violete cu lungimea de undă de 253 mμ şi cîteva radiaţii infraroşii şi vizibile.
Lămpi speciale. În afară de lămpile cu arc voltaic şi lămpile cu mercur, mai există
unele lămpi speciale cu diferite gaze, în special gaze nobile, sau la care mercurul este înlo-
cuit cu alte metale.
Lampa cu hidrogen emite un spectru ultraviolet continuu. Ea este formată dintr-un tub
plin cu hidrogen pur sub o presiune de cîţiva mm de mercur.
Lampa de xenon are un arzător de cuarţ, plin cu gaz sub presiune mare. Aceste lămpi
dau un spectru ultraviolet cu maximul între 400 şi 500 mμ şi cea mai mare cantitate de
ultraviolete de 300 mμ. Spectrul este asemănător celui solar..
Lampa cu cadmiu, la care cadmiul înlocuieşte mercurul, dă o emisiune dominantă de
ultraviolete A.
Lămpile cu incandescenţă cu electrozi de tungsten emit şi ele radiaţii ultraviolete. Se
utilizează becuri de sticlă specială, în care se pune şi o cantitate minimă de mercur ce se
volatilizează. Unele lămpi asociază o lampă incandescentă de tungsten cu un arc cu
mercur, ceea ce face ca ultravioletele A emise de vaporii de mercur să se îmbogăţească cu
radiaţii vizibile şi infraroşii date de tungsten, apropiindu-se de spectrul solar.
Toate aceste lămpi servesc pentru iradieri individuale, însă unele dintre ele pot să fie
utilizate pentru iradieri colective, în grup. Iradierile colective pot să fie făcute pe bolnavi
imobili, întinşi pe paturi aranjate în cerc sau în lung, în centrul camerei sau mai multe în
şir drept. În felul acesta se pot trata concomitent mai mulţi bolnavi. Există însă şi metoda
iradierilor colective pe bolnavi liberi, în mişcare în aşa-numitele fotarii, încăperi special
amenajate, în care copiii fac gimnastică, se joaqă, în aşa fel încît este expusă radiaţiilor
ultraviolete toată suprafaţa corpului. în funcţie de sensibilitatea la ultraviolete, fiecare
copil este lăsat un anumit timp în fotariu. Sursele de ultraviolete în fotarii sînt de obicei
multiple, lămpi cu mercur sau cu arc voltaic cu electrozi polimetalici, situate la colţurile
încăperii, la anumită înălţime, calculat în aşa fel ca doza de ultraviolete să fie aceeaşi în
orice punct al camerei. Există lămpi construite special pentru iradieri colective, cu becuri
alungite şi cu reflectoare speciale care să disperseze radiaţiile (de exemplu, reflectorul este
acoperit cu un strat de oxid de magneziu şi aluminiu, care reflectă pînă la 75% din
totalitatea radiaţiilor ultraviolete emise).
Ţinînd seama de acţiunea deosebit de importantă pe care radiaţiile ultraviolete o au
asupra organismului, se utilizează metoda iradierilor colective a unor grupuri de muncitori,
în special pentru cei care lucrează în mine şi sînt lipsiţi de posibilitatea de a beneficia de
radiaţiile solare. De obicei aceşti muncitori trec un anumit timp înaintea începerii pro-
gramului de muncă printr-o încăpere (vestiare) sau prin culoare în care se găsesc surse
bogate în ultraviolete.
Tehnica aplicării radiaţiilor ultraviolete. S-a arătat mai înainte că sensibilitatea la
radiaţii ultraviolete este foarte diferită, în funcţie de individ, de regiunea corpului, de vîrstă
şi de o serie întreagă de alţi factori. Această sensibilitate individuală a bolnavilor la
ultraviolete ne obligă să alegem cu deosebită atenţie doza necesară pentru tratamentul
general sau pentru aplicaţiile locale de ultraviolete la fiecare bolnav în parte.
Tot din noţiunile prezentate anterior a reieşit că radiaţiile ultraviolete au diferite
lungimi de undă, diferite intensităţi, deci şi acţiuni biologice inegale. Pentru ca două radia-
ţii să dea acelaşi efect biologic, trebuie ca ele să aibă aceeaşi activitate. Activitatea unei
radiaţii este egală cu doza pe unitatea de timp. Deci doza unei radiaţii este egală cu pro-
dusul dintre activitatea ei şi timpul de iradiere. Deoarece însă radiaţiile ultraviolete sînt
foarte complexe, aşa cum am arătat mai sus, problema măsurării radiaţiilor ultraviolete a
rămas încă nerezolvată, deşi s-au propus numeroase metode.
Metodele de măsurare a radiaţiilor ultraviolete se împart în metode fizico-chimice,
care folosesc unităţi fizice ale altui tip de energie (calorii sau ergi), în care se transformă
energia radiantă, şi metode biologice în care se apreciază reacţia biologică, doza eritem
sau biodoza.
Metodele fizico-chimice utilizează diferite dispozitive care pot să dea un răspuns sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete, aşa-numiţii „receptori". Receptorii folosiţi sînt termici,
fotoelectrici şi fotochimici.
Receptorii termici sînt dispozitive care absorb radiaţiile ultraviolete şi le transformă în
căldură. Răspunsul este proporţional cu cantitatea de căldură produsă pe unitatea de timp.
Aceste dispozitive sînt denumite termopile sau termoelemente. O pilă termoelectrică este
formată dintr-o serie de cupluri de metale diferite care, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
dau naştere unui curent electric care se măsoară cu un galvanometru.
Receptorii fotoelectrici sînt de două feluri: a) celulele fotoemiţătoare sau
fotoelementele, care se bazează pe efectul fotoelectric al luminii; b) celule fotoelectrice cu
strat de închidere sau cuplul fotoelectric, care se bazează pe efect fotovoltaic. Receptorii
fotoelectrici sînt în general selectivi pentru radiaţiile ultraviolete de diferite lungimi de
undă.
Receptorii fotochimici se bazează pe acţiunea luminii de a declanşa reacţii chimice. Se
utilizează diferite substanţe chimice care sub acţiunea luminii îşi schimbă culoarea: săruri
de argint, care se înnegresc, ferocianură de potasiu etc. Receptorii fotochimici sînt
selectivi pentru ultraviolete cu diferite lungimi de undă.
Metoda spectrală, prin care se determină curba repartiţiei spectrale a energiei radiaţiei
cu ajutorul unui spectrograf cu prismă de cuarţ, se utilizează numai în laboratoare cu înaltă
specializare.
 Aparatele care permit măsurarea globală a radiaţiilor ultraviolete sînt actinometrele,
bazate fie pe termoelemente, fie pe fotoelemente, fie pe procese fotochimice. Aceste apa-
rate permit măsurarea radiaţiei globale, fără precizarea repartiţiei spectrale a radiaţiei, ceea
ce face ca, din punct de vedere medical, să nu fie utile, deoarece, aşa cum am mai arătat,
există diferenţe mari în ce priveşte eficacitatea biologică a radiaţiilor cu diferite lungimi de
undă.
Metodele biologice de măsurare a radiaţiilor ultraviolete se bazează fie pe efectul lor
bactericid, fie pe efectul de producere a eritemului tegumentului.
Măsurarea puterii bactericide se recunoaşte prin oprirea dezvoltării culturilor
bacteriene. O anumită doză de radiaţii inhibează multiplicarea bacteriilor. Toate bacteriile
sînt sensibile la ultraviolete, cel mai mult germenii gram-negativi. Puterea bactericidă a
radiaţiilor ultraviolete poate să fie măsurată cu ajutorul unui dispozitiv numit
abiofotometru.
Măsurarea eritemului se face prin diferite metode, unele folosind celule fotoelectrice,
etaloane de culoare etc. pentru aprecierea obiectivă a gradului de eritem al pielii. Insă toate
aceste metode sînt greoaie, necesită aparatură suplimentară şi de aceea astăzi se foloseşte o
metodă foarte simplă care constă în măsurarea timpului necesar pentru obţinerea celui mai
slab eritem pe tegument. Această metodă se numeşte biodo-zimetrie şi se utilizează în
practica medicală curentă a aplicaţiilor de ultraviolete, precedînd în mod obligatoriu orice
tratament cu ultraviolete. Biodozimetria este deci o metodă care stabileşte biodoza.
Biodoza sau doza biologică este timpul minim necesar pentru apariţia celui mai slab eritem
ultraviolet (care dispare după 24 de ore) la un anumit bolnav, cu o anumită lampă sursă de
ultraviolete de la o distanţă fixă de 50 de centimetri. Pentru stabilirea biodozei se folosesc
dispozitive numite senzitometre sau biodozimetre, care sînt prevăzute cu o serie de orificii
de forme diferite, care se descoperă succesiv în timpul expunerii la ultraviolete. In practică
se utilizează biodozimetrul Gorbacev şi metoda sa, pentru simplitatea dispozitivului şi
metodei. Biodozimetrul Gorbacev este format dintr-un material opac (material plastic sau
carton) dublu, de formă dreptunghiulară, prevăzut cu 6 orificii pătrate şi o altă bucată din
acelaşi material interpusă între celelalte, care lunecă, descoperind succesiv orificiile.
Tehnica biodozimetriei. Bolnavul fiind culcat, se aşază biodozimetrul pe tegumentul
abdomenului sau toracelui^ sau în regiunea lombară, toate orificiile fiind acoperite. Restul
tegumentului, precum şi faţa bolnavului se protejează cu cearşafuri albe şi ochelari. Se
aşază lampa la o distanţă de 50 cm de tegument, se aprinde şi, după ce se lasă să
funcţioneze 5 minute, se descoperă pe rînd, la interval de cîte un minut, cele 6 orificii ale
biodozimetrului. în felul acesta, durata de iradiere va fi de 6 minute pentru primul pătrat de
tegument, de 5 minute pentru al doilea, 4 minute al treilea etc. ultimul pătrat fiind expus
un minut. Se citeşte eritemul apărut după 8—12 ore şi se ia în consideraţie primul pătrat la
care a apărut cel mai slab eritem, durata lui de expunere fiind biodoza pentru acel bolnav.
Dacă de exemplu se constată că cel mai mic eritem a apărut la al 5-lea pătrat, care ştim că
a fost expus 2 minute, înseamnă că biodoza este de 2 minute. Ţinînd seamă de biodoză,
medicul poate să facă apoi prescripţia la bolnav în funcţie de scopul urmărit. Dacă, de
exemplu, se urmăreşte aplicarea locală a unor doze puternic eritematoase, atunci se
prescriu două biodoze, în cazul nostru 4 minute sau 3 biodoze, adică 6 minute. Dacă
dimpotrivă, medicul doreşte să aplice doze suberitematoase, prescrie jumătăţi sau sferturi
de biodoză,, respectiv în cazul nostru un minut sau jumătate de minut. Cu ajutorul
biodozimetriei se pot evita dozele prea mari, care dau arsuri neplăcute la bolnavii sensibili
sau dozele prea mici, ineficace.
Tehnica de aplicare a tratamentului. Iradierile generale, care au o serie de indicaţii,
aşa cum vom vedea mai departe, se pot aplica individual sau la colective de bolnavi.
Puterea lămpii fiind cunoscută de cel care aplică tratamentul, bolnavul va fi complet
gol şi protejat numai cu ochelari coloraţi. Aplicaţiile pot să fie făcute fie la bolnavul
aşezat, imobil, fie în picioare şi cu mişcare. Cînd se aplică la bolnavul aşezat şi imobil, în
jumătate din şedinţă aplicaţia se face pe faţa anterioară a corpului, în cealaltă jumătate pe
faţa posterioară. Se caută ca radiaţiile ultraviolete să cadă cît mai perpendicular posibil în
acest caz. O bună iradiere se poate face, dacă bolnavul este culcat pe o parte, în arc de
cerc, cu fasciculul de radiaţii centrat spre mijlocul curbei pe care o face trunchiul. Pentru
spate, bolnavul stă cît mai drept.
Aplicaţiile la bolnavul în picioare şi în mişcare se fac în felul următor : bolnavul stă în
picioare pe un covor mic de 30/40 cm, la anumită distanţă de sursa de ultraviolete (în
prima şedinţă la 1,5 m, la ultima de 60 cm) şi face în timpul expunerii o serie de mişcări de
gimnastică şi mişcări respiratorii, flexiuni pe genunchi, mişcări ale braţelor, rotindu-se
treptat pentru a expune întreaga suprafaţă a corpului la ultraviolete. În iradierile generale
se aplică de obicei doze progresive, în funcţie de sensibilitatea individului. De obicei se
începe cu un minut, crescîndu-se la fiecare şedinţă durata cu cîte un minut, pînă se ajunge
la 15 minute. Există diferite alte scheme de tratament, unii susţinînd că este necesară
creşterea dozei cu 30% la fiecare şedinţă, alţii cu 20%. Şedinţele pot să fie aplicate zilnic,
la 2 zile, la 3 zile sau chiar mai rar. Oricum, şedinţele se întrerup, cînd apare o pigmentaţie
netă. Numărul şedinţelor variază între 10 şi 20. Repetarea seriilor nu se admite decît după
minimum 4—6 săptămîni.
Iradierile colective se pot face şi ele, de asemenea, la bolnavii culcaţi şi imobili sau la
bolnavi în mişcare. Şi în aceste cazuri se ţine seama de aceiaşi factori : puterea surselor de
ultraviolete, distanţa de sursă, expunere progresivă etc.
Iradierile locale sau aplicaţiile de doze-eritem sau eritematoterapia sînt aplicaţii în
cîmpuri, deci pe suprafeţe limitate, de doze mari de ultraviolete, care provoacă un puternic
eritem al pielii. Dozele-eritem în cîmpuri se aplică totdeauna după posibilitatea biodozei.
În funcţie de biodoză şi de scopul urmărit, medicul prescrie durata aplicaţiei care poate să
ajungă pînă la 3—4—5 biodoze. Bolnavul este culcat în decubit ventral sau dorsal, în
funcţie de suprafaţa care trebuie iradiată şi se acoperă cu carşaful, lăsînd descoperită
numai suprafaţa de tegument care reprezintă cîmpul care trebuie iradiat, cu dimensiunile
indicate de medic în prescripţie (de exemplu 10/10 cm). Cele mai frecvente aplicaţii de
doze-eritem în cîmpuri se fac pe torace în bolile respiratorii (astm, bronşite cronice etc.)
sau pe lombe şi pe faţa postea rioară şi laterală a coapsei şi gambei în lombosciatică.
Cîmpurile se aplică succesiv de la o şedinţă la alta pe altă suprafaţă de tegument, de
exemplu în lombosciatică pornind din regiunea lombară şi coborînd de-a lungul
sciaticului.
Indicaţiile tratamentului cu radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Indicaţiile radiaţiilor
ultraviolete. Radiaţiile ultraviolete au numeroase indicaţii de tratament, în boli foarte
diferite.
Sindroame neurovegetative şi endocrine. Ultravioletele au un efect de normalizare în
tulburările neurovegetative. Dintre acestea: hipersimpaticotonii manifestate prin
tahicardie, extrasistole, sindroame spastice viscerale, gastrointestinale şi vezi-culare, cum
sînt colitele spastice şi altele. sau tulburări endocrine: uşoare hipertiroidii, unele tulburări
endocrine ca obezitatea de anumit tip, menopauza etc. Tehnica de aplicare în aceste cazuri
poate să fie prin aplicaţii generale, în doze sedative, adică doze foarte slabe, în asociere cu
infraroşii, în şedinţe la 2—3 zile, în număr mare de 15—20 ; sau aplicaţii de doze-eritem
slabe pe regiunea coloanei vertebrale la bolnavii cu stare generală bună, care reacţionează
bine la ultraviolete.
Tulburări ale stării generale la bolnavii surmenaţi, după boli infecţioase, prin carenţe
alimentare, la bolnavii anemici, inapetenţi, care scad în greutate, la cei cu insomnii, cu
oboseală care scade capacitatea de muncă fizică şi intelectuală. La aceşti bolnăvi se pot
face aplicaţii de ultraviolete, la început în doze mici, care se măresc progresiv din 2 în 2
zile, 10—20 de şedinţe, în asociere cu tratamente cu vitamine şi calciu.
Bolile alergice beneficiază de tratamente cu ultraviolete, mai ales de aplicaţiile de
doze-eritem, care atenuează fenomenele alergice. Dintre bolile alergice, cel mai mult
beneficiază astmul bronşic, la care se aplică cîmpuri de eritem pe torace fie pe faţa
anterioară, fie pe faţa dorsală, repetate la 2—3 zile. Uneori este întreruptă starea de criză
astmatică de la prima şedinţă.
Boli infecţioase. Deşi tratamentul major este cel cu antibiotice, iradierile cu
ultraviolete joacă un rol important, mai ales în tuberculoză, infecţii stafilococice şi sifilis.
În tuberculoza ganglionară şi osteoarticulară, lupus tuberculos, tuberculoza peritoneală,
expunerea la ultraviolete dă rezultate favorabile. În tuberculoză se aplică iradierile
generale cu doze progresive fie naturale (helioterapie), fie artificiale. Tuberculoza
pulmonară este în general contraindicată pentru fototerapie. Infecţiile stafilococice, mai
ales datorită rezistenţei la antibioticele obişnuite şi variabilităţii foarte mari a
stafilococilor, sînt boli care beneficiază mult în urma tratamentului cu ultraviolete. În
furunculoză se aplică ultravioletele în felul următor : pentru furunculele mici neinflamate,
deci la început, se fac aplicaţii de doze mari pe suprafeţe mici, direct pe zona inflamată,
protejînd zona vecină; în furunculoza regională, de exemplu axilară sau lombară, se aplică
şedinţe de ultraviolete eritematoase pe suprafaţă mare; în cazurile de furuncule mari
antracoide, care sînt pe cale de eliminare, se aplică doze moderate pe suprafeţe mari;
concomitent, în furunculoze este indicată aplicarea de radiaţii ultraviolete generale, în-
deosebi la bolnavii supraalimentaţi, cu tendinţă la hiperglicemie sau surmenaţi, cu stare
generală alterată.
Iradieri cu scop antialgic, bazate pe acţiunea antiinflama-toare, antinevralgică şi
desensibilizantă a radiaţiilor ultraviolete, în aceste cazuri se aplică doze eritem, adică doze
mai mari decît biodoza de 2, 4, 6, 8 ori, în funcţie de scopul urmărit, în cîmpuri de diferite
dimensiuni.
În artropatii, afecţiuni articulare reumatismale, se pot aplica doze mici şi intense în
regiunile vecine articulaţiilor dureroase: pentru articulaţia umărului se aplică pe faţa
anterioară a articulaţiei, pentru cot pe regiunea olecraniană, pentru pumn pe faţa dorsală,
pentru articulaţia coxofemurală pe regiunea trohanteriană, pentru articulaţia tibiotarsiană
lateral. Aplicaţiile de ultraviolete se asociază în aceste cazuri cu aplicaţii de infraroşii.
În nevralgii se aplică doze eritem moderate (2—3 biodoze). În sciatică se aplică
şedinţe de ultraviolete în cîmpuri în doze-eritem, la 2—3 zile, începînd în regiunea
lombosacrată dureroasă" şi coborînd"" de-a lungul zonei dureroase pe fesă, coapsă, şi
molet, fără să se aplice de două ori în acelaşi loc. În nevralgii intercostale se aplică doze-
eritem în cîmpuri mici cu diametrul de 5 cm de-a lungul spaţiului dureros. De asemenea în
diferite alte nevralgii, ca nevralgia cervicobrahială, se aplică cîmpuri de eritem pe ceafă,
regiunea supraclaviculară, regiunea deltoidiană etc. Aplicaţiile de ultraviolete în scop
antialgic se pot face de asemenea cu rezultate bune în numeroase alte cazuri ca periartrite,
epicondilite, sechele de entorse ale genunchiului sau gleznei, sinovite, durerile sacroiliace,
lombalgii cu dureri localizate. În toate aceste cazuri se aplică ultraviolete, doze eritem în
cîmpuri cît mai precis pe zona dureroasă.
Aplicaţii în pediatrie. În ce priveşte aplicaţiile de ultraviolete la copii, trebuie să avem
în vedere cîteva chestiuni importante, în primul rînd sensibilitatea diferită a copiilor faţă de
ultraviolete în comparaţie cu adulţii. Copiii foarte mici nu se pigmentează sau se
pigmentează foarte puţin. Pragul lor de eritem este foarte ridicat, însă toleranţa lor nu este
pe măsura reacţiei eritematoase, adică este mult mai mică decît pragul, aşa că, la copii,
vom începe tratamentul cu un sfert de biodoză, iar mărirea duratei va fi lent progresivă.
Copiii sînt foarte sensibili la ultraviolete, eritemul îi oboseşte, nu pot să doarmă, în timp ce
dozele mici suberitematoase îi calmează şi le îmbunătăţeşte starea generală. De aceea
tratamentul va fi condus cu prudenţă în şedinţe mai rare şi mai numeroase.
Principala indicaţie a ultravioletelor în pediatrie o constituie rahitismul, bineînţeles că
asociate cu administrarea de vitamină D2. În rahitism se aplică doze mici, dozele
antirahitice suficiente fiind de 1/10 din biodoză, pe o suprafaţă de 25 cm2. Deci nu sînt
necesare doze mari, iar eritemul este cu totul inutil. Alte indicaţii sînt tetania şi
spasmofilia, care de obicei însoţesc rahitismul. Alte indicaţii în pediatrie: tulburările
generale la copii cu rinofaringite repetate, cu ade-nopatii cervicale, hipotro-fiile primei
copilării, enterocolitele spastice etc.
Aplicaţii în dermatologie. Principalele indicaţii în dermatologie sînt psoriazisul,
alopeciile şi cicatricele, iar în al doilea rînd tulburările de pigmentare: vitiligo, lupusul tu-
berculos, piodermitele şi eczematizările.
În psoriazis se utilizează 3 metode: ultraviolete locale în doze exfoliante, pe placardele
psoriazice; tratamente locale cu adaos de substanţe chimice modificatoare (gudron de
huilă, eozină etc.); iradieri generale.
Ultravioletele sînt de asemena indicate într-o serie de alte boli dermatologice: alopecii
(boli însoţite de căderea părului), vitiligo (boală caracterizată prin pete albe, fără pigment,
înconjurate de zone de tegument intens pigmentate), cicatrice superficiale, piodermite,
micoze cutanate, eczeme subacute, foliculite, acnee etc.
În toate aceste boli, tehnica de aplicare a radiaţiilor ultraviolete şi dozele sînt indicate
de medicul specialist.
 Contraindicaţiile aplicării de radiaţii ultraviolete. Iradierile generale energice sau cele
locale pe suprafeţe mai mari sînt contraindicate la bolnavii cu tuberculoză pulmonară, la
cei cu neoformaţii maligne (cancere), cei cu tendinţă la hemoragii sau bolnavii cu
tromboflebită. De asemenea trebuie avută totdeauna în vedere sensibilitatea deosebită a
anumitor bolnavi faţă de ultraviolete, la care administrarea tratamentului poate să ducă la
apariţia de accidente. Dintre accidentele care pot să fie provocate de lumină amintim
cîteva :
— eritemul actinie acut, care este intens, neaşteptat, precoce şi prelungit şi urmat
de edem şi veziculaţie ;
— urticaria actinică;
— fotodermatozele sau lucitele, care pot să fie acute sau cronice, unele ajungînd
pînă la forme eczematoase ; unele apar datorită unor factori endogeni (pelagra, efelidele
sau pistruile, cloasma etc), altele, datorită unor factori exogeni (alimentari sau
medicamentaşi);
—tulburările de pigmentaţie: melanodermii, acromii etc.
Indicaţiile terapeutice ale radiaţiilor infraroşii. Aplicaţiile de radiaţii infraroşii se pot
face în spaţiu deschis (sollux) sau în spaţiu închis (băile de lumină).
Indicaţiile radiaţiilor infraroşii în aer liber (sollux) sînt în primul rînd, afecţiunile
locale însoţite de edeme inflamatoare şi stază superficială, în care căldura are efect
vasodilatator care face să retrocedeze edemul. De exemplu: afecţiunile inflamatoare ale
pielii, furunculele, foliculitele, plăgile superficiale pe cale de cicatrizare etc. De asemenea
sînt indicate în afecţiuni însoţite de reacţii inflamatoare ale ţesuturilor interstiţiale sau în
celulite care însoţesc numeroase stări patologice dureroase. Dintre acestea amintim
sindroamele dureroase din spondiloză, diferitele tipuri de nevralgii, mialgii, tendinite,
tenosinovite, artralgii, periartrite etc. Radiaţiile infraroşii în tulburări ale circulaţiei
periferice: cianoze ale extremităţilor, arterite obliterante însoţite de tulburări trofice şi ră-
cirea extremităţilor, acrocianoze etc.
Indicaţiile băilor de lumină, proceduri care reprezintă în acelaşi timp şi o termoterapie
de sudaţie, sînt mult mai numeroase decît ale aplicaţiilor de sollux, deoarece băile de
lumină, atît cele locale, cît mai ales cele generale, sînt proceduri intense care solicită
organismul. Dintre indicaţiile băilor de lumină amintim :
— boli cu metabolism încetinit : obezitate, hipotiroidie (fără interesarea inimii),
diabet, diateze urice etc. ;
— boli reumatismale, îndeosebi formele de reumatism degenerativ : artroze,
spondiloze, periartrite, reumatism muscular, nevralgii ;
— intoxicaţii cronice cu metale, sudaţia intensă permiţînd eliminarea substanţelor
toxice ;
— boli cronice şi subacute inflamatoare ale organelor genitale la femei : metroanexite,
perimetrite etc. (îndeosebi băile de lumină inferioare) ;
—boli cronice ale aparatului respirator : astm bronşic, bronşite cronice, scleroemfizem
pulmonar (băi de lumină superioare).

D. SONOTERAPIA

Un capitol nou al fizioterapiei este sonoterapia, în care sînt utilizate oscilaţiile

(vibraţiile) mecanice pendulare. Frecvenţa lor variază în limite destul de largi, de la cîteva
oscilaţii pînă la milioane de oscilaţii pe secundă.
Orice vibraţie mecanică a unui obiect elastic (lamă de oţel, coardă etc.) este capabilă
să producă sunete. Frecvenţa oscilaţiilor determină înălţimea sunetelor. Cele ca o frecvenţă
mică au o tonalitate joasă. Cu cît frecvenţa creşte, cu atît sunetul are o tonalitate mai
ridicată.
Din toată gama sunetelor existente în natură, urechea omului poate să recepţioneze
numai vibraţiile de o anumită frecvenţă şi de anumite intensităţi, pe care le percepe sub
formă de sunete. în acest cadru sînt delimitate încă două sfere, una pentru sunetele
muzicale şi alta pentru vorbire. Figura 115 ne orientează asupra limitelor de frecvenţă şi
intensitate ale vorbirii, sunetele muzicale şi limitele capacităţii de percepţie a urechii.
Limita inferioară a frecvenţei percepute de urechea omului este de 16 oscilaţii pe
secundă, iar limita superioară este apreciată la circa 20000 de oscilaţii. Vibraţiile mecanice
sub limita inferioară şi cele peste limita superioară nu mai pot să fie percepute de organul
receptor auditiv.
În cadrul sonoterapiei, undele sonore percepute de receptorii auditivi din ureche
reprezintă numai cîteva octave ale oscilaţiilor (vibraţiilor) mecanice, restul neputînd să fie
percepute de urechea omului.
Cele cu o frecvenţă mai mică poartă numele de infrasunete, iar cele cu frecvenţa peste
20000 poartă numele de ultrasunete.
Fizioterapia utilizează toată gama acestor oscilaţii mecanice. Infrasunetul este folosit
sub formă de masaj vibrator local, manual sau cu aparate, şi a masei vibrante
(vibroterapie), a căror oscilaţii rare ajung la un maximum de 50 de vibraţii/secundă, deci
unele din ele pot să fie şi auzite, fiind şi unde sonore percepute de urechea omului.
Undele sonore propriu-zise sînt cuprinse între limitele amintite. Undele muzicale sînt
utilizate în medicina modernă sub denumirea de sono- sau meloterapie.
Undele ultrasonore sau ultrasunetele sînt utilizate în fizioterapie. Ele au o frecvenţă
foarte mare apreciată de unii autori între 500 000 Hz şi 3 000 000 Hz, aparatele noi fiind
construite între 800000 şi 1000000 Hz (1 000 KHz = l MHz).

INFRASUNETUL (VIBROTERAPIA)

Folosirea în terapeutică a vibraţiilor mecanice de o frecvenţă foarte joasă constituie

una din manipulaţiile des utilizate ale masajului manual. Tendinţele de mecanizare a ma-
sajului vibrator datează de mult timp, cunoscînd că în permanenţă a existat preocuparea să
se folosească aparate mai simple sau mai complexe.
Aparatele mici de masaj vibrator sînt deseori întîlnite în serviciile de fizioterapie, dar
mai ales în cele de cosmetică, ele aducînd aportul lor în menţinerea troficităţii tegumentu-
lui. Dintre numeroasele modele amintim cîteva: Vibrion, Wico-Neo Schall, Punkt
Masseur, M.III 627, Vibrotype Em, Maspo etc. Aparatele ceva mai mari destinate în
special serviciilor de fizioterapie sînt : aparatul de masaj tip G 5, Metromassage, Vibrax
3D, despre care se va discuta la capitolul de masaj.
În ultimul timp au început să fie mai bine studiate efectele vibraţiilor mecanice asupra
organismului, ceea ce a dus la înţelegerea rezultatelor favorabile din tratamentul vibrator
al unor afecţiuni.
Paralel cu studiile experimentale şi clinice au fost confecţionate aparate mai mari, a
căror acţiune generală interesează întregul organism. Astfel de aparate de vibroterapie
generală sînt : platformele vibratoare, fotoliile, canapelele şi mesele vibrante. Vom descrie
masa vibrantă a Institutului „Pirogov" din Bucureşti (fig. 112).
Masa vibrantă este metalică, lungă de 2 m, lată de 65 cm şi înaltă de 85 cm. Platforma
orizontală a mesei este segmentată în 3 părţi, corespunzînd membrelor inferioare,
abdomenului şi toracelui. Aceste 3 plăci (platane) ale platformei vibrează independent una
de cealaltă, avînd fiecare montat pe faţa sa inferioară cîte un electromotor. Fixarea pla-
tanelor pe cadrul metalic se face prin intermediul unor arcuri cu amortizare de cauciuc.
Pentru cap există montat un suport special, care nu vibrează. Platanele şi suportul special
pentru cap sînt capitonate cu un strat gros de plastic microporos. Vibraţiile platanelor sînt
produse de funcţionarea electromotoarelor, care sînt prevăzute cu cîte o elice, cu o paletă
care se poate mobiliza.
Frecvenţa şi amplitudinea vibraţiilor sînt reglabile pentru fiecare platformă în parte
prin reostatele de pe masa de comandă şi prin paleta reglabilă a eliciei electromotoarelor.

Fig. 112. — Masă vibranta.

 Cele 8 gradaţii ale butoanelor reostatelor permit reglarea treptată a frecvenţei
vibraţiilor de la 15—50 Hz, dependent de amplitudinea cu care se lucrează. În tabelul
alăturat se poate urmări frecvenţa oscilaţiilor la un regim „normal".

Gradaţia de pe reostate
Amplitudinea
1 2 3 4 5 6 7 8
Mica 0,8 mm 17 18 23 24 26 28 33 37
Medi
1,2 mm 20 22 25 27 29 32 35 42
e
Mare 1,7 mm 23 25 29 3 o 37 41 44 49
În regim „lent", frecvenţa minimă scade pînă la 8 Hz.
Reglarea amplitudinii se face prin mobilizarea paletei de pe elicea electromotorului.
Adusă la poziţia exterioară, obţinem amplitudini mici. pe cînd mutată central spre axa
electromotorului obţinem amplitudini mari. Poziţia intermediară dă vibraţii cu amplitudini
medii.
Amplitudinea vibraţiilor depînde în parte şi de greutatea bolnavului. Pentru un bolnav
în greutate de 60 kg, valorile amplitudinilor mici sînt de 0,8 mm, a celor medii de 1,2 mm,
iar a celor forte de 1,7 mm.
Masa de comandă situată la una din extremităţi are un întrerupător general, cîte un
întrerupător pentru electromotoarele celor 3 platane (torace, abdomen şi membre
inferioare), un comutator basculant pentru regim „normal" şi „lent", un ceas semnalizator
conectat în circuit, care opreşte automat aparatul la terminarea procedurii, trei butoane ale
reostatelor cu cîte 8 gradaţii pentru reglarea separată a frecvenţei celor trei platane şi trei
becuri semnalizatoare, care indică funcţionarea sau starea de repaus al platanelor.
Indiferent de modul lor de generare şi de aparatul folosit, vibraţiile mecanice
realizează un micromasaj asupra ţesuturilor de suprafaţă şi a celor profunde, prezentînd
marele avantaj că nu exercită nici un fel de presiune asupra musculaturii sau organelor,
spre deosebire de unele manipulaţii ale masajului manual.
Acţiunile fiziologice ale vibroterapiei, ca şi răspunsul organismului faţă de vibraţii, sînt
în funcţie de frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor, de durata de aplicare şi de reactivitatea
organismului.
Dependent de frecvenţa utilizată, obţinem efecte sedative cu frecvenţe mari, efecte
tonifiante neuromusculare cu frecvenţe medii şi efecte excitante ale sistemului nervos cu
frecvenţe joase.
Gradul de excitabilitate neuromusculară este în raport cu amplitudinea vibraţiilor.
Amplitudinile mici au efecte sedative, iar cele mari efecte de stimulare-excitare.
Durata joacă de asemenea un rol important în obţinerea anumitor efecte urmărite. Iată
corelaţia dintre frecvenţă, amplitudine şi durată, în funcţie de efectele urmărite.
Prin acţiunea fiziologică a vibroterapiei generale sînt influenţate toate sistemele şi
aparatele corpului :
 Frecvenţă Amplitudine Durata
Efect sedativ, Mare Mică Lungă
Efect tonifiant
calmant Medie Medie Mijlocie
Efect excitant, Joasă Mare Scurtă
(rară)periferic şi neurovegetativ este primul care recepţionează
Sistemul nervos central
a) stimulant
undele vibratoare şi răspunde în funcţie de dozare prin efecte de excitaţie sau inhibiţie, de
sedare sau stimulare, de modificare a pragului de excitabilitate neuromusculară, ca şi de
echilibrare a sistemului nervos vegetativ.
b) Acţiunile undelor vibratoare asupra aparatului cardiovascular se orientează în
special asupra circulaţiei periferice; prin efectele vasomotoare de vasodilataţie arterială şi
arteriolară şi prin cele de tonifiere a elementelor contractile din pereţii venelor şi vaselor
limfatice, mobilizează stazele şi favorizează resorbţia edemelor şi exsudatelor. Ca o
consecinţă este stimulată viteza de circulaţie periferică, sînt uşurate schimburile nutritive şi
gazoase în ţesuturi şi troficitatea acestora este îmbunătăţită.
c) Musculatura striată şi netedă hipertonă răspunde prin scăderea tonusului muscular,
iar cea atrofică prin tonifierea ei dependent de dozele folosite. De cele mai multe ori se
urmăreşte efectul antispastic, decontracturant muscular şi de relaxare generală.
d) Pentru a obţine cele mai bune rezultate în vibrotera-pie este necesar ca să se ţină
seama de starea psihosomatică a bolnavului, de reactivitatea sa şi de diagnosticul precis.
Procedura de vibroterapie raţional aplicată nu va provoca niciodată, o senzaţie
dezagreabilă, dimpotrivă, bolnavul se va simţi bine cu o stare generală euforică, o senzaţie
plăcută de uşurare, de relaxare musculară si psihică. Efectele tardive constau în
reglementarea tulburărilor de somn.
Tehnica de aplicare. După ce bolnavul s-a aşezat pe masă, se stabileşte legătura cu
reţeaua de curent electric, se trece-la bascularea în jos a întrerupătorului general şi a celor
de torace, abdomen sau membre şi se fixează regimul normal sau lent. Se întoarce apoi
ceasul semnalizator şi se stabileşte frecvenţa, manevrînd butoanele reostatelor pe cele 8
gradaţii.
La regimul ,,lent", electromotoarele nu vor funcţiona totdeauna, din care cauză vom da
o intensitate mai mare de la. început, doză pe care o scădem progresiv, pînă la limita la
care aparatul funcţionează.
Dozele folosite sînt în funcţie de frecvenţă, de amplitudinea şi durata procedurii şi de
reactivitatea bolnavului. Vom începe şedinţele cu regimul .,lent" cu doze mici şi durată
scurtă, întrerupte de pauze. Prin tatonare creştem dozele: în general, şedinţele de 15—20
de minute vor fi fracţionate-în secvenţe de 3—4 minute urmate de pauze de 2—3 minute.
Ritmul şedinţelor depinde de felul de reacţie a bolnavului. In general se vor prescrie la
fiecare 2 zile, evitînd prescrierea zilnică.
Indicaţiile vibroterapiei sînt :
1) traumatisme recente şi sechele după entorse, luxaţii repuse, fracturi cu aparate
gipsate ;
2) tulburări circulatorii: staze venoase periferice prin hipotonii vasculare, sechele
după flebite uşoare, varice cu edeme de stază, arterite obliterante în faza I, staze şi
congestii pelviene ;
3) tulburări ale motilităţii tubului digestiv: atonii şi hipotonii gastrointestinale, spasme
intestinale, constipaţii ;
4) reumatisme abarticulare: sechele după periartrite, ne-uromialgii difuze, celulite,
tenosinovite, miozite ;
5) tulburări metabolice: obezitate, hipotiroidism ;
6) afecţiuni nervoase: sechele după nevrite, nevralgii, stări de tensiune nervoasă,
anxietate, insomnie.
Contraindicaţii. Sînt: fazele acute şi febrile ale diverselor boli, tuberculoza pulmonară
activă, diatezele şi sindroamele hemoragipare, anevrismele vaselor mari, hipertiroidismul,
ginecopatiile acute şi subacute, sarcina, aterosclerozele înaintate, hipertensiunile arteriale
organizate, cardiopatiile decompensate, tumorile maligne.

UNDELE ULTRASONORE (ULTRASUNETUL) U.U.S.

Tratamentul cu ultrasunete este una din cele mai recente proceduri ale fizioterapiei, în
care este vorba de transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare de o frecvenţă deosebit de
mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia acestora în corpul
omenesc. Efectele lor sînt deosebite faţă de cele ale diverselor forme de curenţi electrici
(faradic, galvanic sau de înaltă frecvenţă), ca şi faţă de energia calorică sau luminoasă a
surselor de energie radiantă.
Mecanismul de producere. Ultrasunetele pot să fie produse prin mai multe
mecanisme: 1) mecanice, 2) magnetice şi 3) piezoelectrice.
1) Procedeele mecanice cele mai simple sînt cele de punere în vibrare a unei lame
metalice sau a unui diapazon care trebuie însă să aibă anumite dimensiuni (de exemplu : o
lamă de oţel de 10 cm fixată la mijloc produce ultrasunete cu o frecvenţă de 25 KHz).
2) Procedeele magnetice au fost amintite şi constau din generatorul magnetostrictiv, la
baza căruia stă principiul de
240
schimbare a dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodică cu ajutorul unui
curent alternativ. Efectul magneto-strictiv este deosebit de puternic la un aliaj de fier
(49%), cobalt (49%), vanadiu (2%), numit „permendur”.
Dacă frecvenţa curentului utilizat este mică, vom obţine unde sonore, iar dacă acestea
depăşesc 20 000 Hz, vom obţine ultrasunete. Obţinerea amplitudinii maxime a barei de
metal se realizează lucrînd cu frecvenţa de rezonanţă; adică, frecvenţa curentului trebuie
să fie egală cu frecvenţa proprie a barei metalice. Aceasta din urmă depinde de lungimea
barei (cu cît bara este mai scurtă, cu atît frecvenţa ei de rezonanţă este mai înaltă).
Frecvenţa maximă înregistrată prin procedeul magneto-strictiv este de 175 KHz.
 3) Procedeul piezoelectric se bazează pe proprietatea unor
cristale ca cele de cuarţ, tur-malină, sare Seignette, blendă sau
titanat de bariu, tăiate într-un anumit fel, de a se comprima şi
dilata într-un anumit sens dacă sînt supuse la variaţii de
potenţial electric. [Efect piezoelectric invers, descoperit la
Langevin si Kilovski (1916—1918).]

Fig. 113 — Modul de taiere a lamelor piezoelectrice din

cristalul de cuarţ

Lama de cuarţ se taie din cristalul de cuart. Ea trebuie să

aibă suprafeţele perpendiculare pe axa electrică a cristalului.
Un cristal are o axă optică (z) longitudinală, 3 axe electrice (x)
şi 3 axe mecanice (y) (fig. 113). Explicaţiile la figură: modul de tăiere a lamelor,
dreptunghiulară şi circulară, din cristalul de cuarţ: X = axa electrică (piezoelectrică) uneşte
muchiile; y = axa mecanică uneşte mijlocul feţelor opuse, z = axa optică (longitudinală).
Există o relaţie de proporţionalitate între gradul de vibraţie a lamei de cuarţ şi
intensitatea curentului utilizat.
Fraţii Curie au observat că, prin comprimarea suprafeţelor lamei de cuarţ tăiate în felul
indicat, apar sarcini electrice pe feţele perpendiculare pe axa electrică (axa de
comprimare).
Acelaşi fenomen se întîmplă şi atunci cînd se exercită o tracţiune de-a lungul axei
mecanice y.
Dacă exercităm o tracţiune pe axa electrică, vom obţine schimbarea polarizării
electrice. Deci efectul mecanic poate să fie transformat în efect electric prin intermediul
fenomenului piezoelectric direct al lamei de cuarţ.
Fenomenul invers de transformare a variaţiilor de potenţial electric în efecte mecanice
prin intermediul cristalului de cuarţ poartă numele de efect piezoelectric inversat şi stă la
baza construirii aparatelor de ultrasunete.
Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este foarte mică, de domeniul zecimilor de
milionimi de centimetru, adică o distanţă pe care se pot aşeza numai circa 10—15 atomi.
Amplitudinile pot să fie mărite, dacă vom ţine seama de faptul că fiecare plăcuţă de
cuarţ are o frecvenţă de rezonanţă proprie. Dacă frecvenţa oscilaţiilor curentului electric
alternativ utilizat corespunde cu frecvenţa proprie de vibraţie a cristalului, lama de cuarţ
intră în rezonanţă şi amplitudinile vibraţiilor cresc foarte mult, atingînd valorile maxime
posibile.
Aceste valori maxime sînt în raport cu dimensiunile lamei de cuarţ.
Cu cît lama de cuarţ este mai subţire, cu atît frecvenţa ei de rezonanţă este mai înaltă.
De exemplu : o plăcuţă groasă de 14 mm are o frecvenţă de 200 KHz, una de 1 mm
execută 2,88 milioane vibraţii pe secundă, iar una de 0,5 mm execută 5,76 milioane
vibraţii pe secundă.
Pentru un număr atît de mare de vibraţii se folosesc drept sursă de potenţial electric
curenţii de înaltă frecvenţă.
Aparate de ultrasunete. Aparatul de ultrasunete se compune dintr-un generator de
înaltă frecvenţă, un cablu de racord şi un cap emiţător (proiector, traductor sau localizator),
în care este cristalul piezoelectric.
Generatorul de înaltă frecvenţă este identic cu cel descris la capitolul corespunzător. El
este alcătuit dintr-un circuit oscilant cu lampă şi produce unde întreţinute cu o frecvenţă de
800—1 000 KHz. Manevrarea aparatului este la fel cu cea a aparatului de ultrascurte.
Există aparate de ultrasunete mari, de tip clinic cu randament mare şi aparate mici
portative, care pot să fie deplasate la patul bolnavului. Aparatele mari de tip clinic
„Mediton sau „TUR" U.S. 2—2 (fig. 114) au formatul obişnuit al aparatelor de unde scurte
pe rotiţe, ajungînd să cîntărească circa 50—60 kg. Aparatele mici portative „So-nostat
631, Impulsaphon", „Sonotherm" au forma unui pantostat portativ paralelipipedic sau a
unei maşini de scris portative, ajungînd să cîntărească circa 10—15 kg.

Fig. 114. Aparat de ultrasunet TUR U.S. 2—2.

Conform schemei de principiu alăturate, indiferent de

tipul lor, aparatele au un sistem de redresare, de
transformare a curentului, un circuit oscilant cu trio-dă şi un
circuit rezonator cu un condensator variabil. în cîmpul
condensator (constituit din lamele de pe cristal) este inter-
calat cristalul piezoelectric. care se află în capul emiţător.
Alimentarea se face de la curentul alternativ de 50—60
Hz, de 110—220 V, de la reţea, cu sau fără posibilitate de
schimbare a tensiunii. Unele aparate au şi stabilizator de
tensiune. Siguranţa fuzibil este fie pe masa de comandă, fie la spatele aparatului.
Frecvenţa curentului alternativ obţinut este o constantă de fabricaţie a aparatelor, fiind
ia majoritatea aparatelor stabilita la 800 sau 1 000 KHz. Singurul aparat cu frecvenţă
variabilă construit pînă azi este „Sonothermul" de fabricaţie ungurească.
Masa de comandă este foarte simplă, la unele aparate avînd numai un întrerupător
general, un buton de intensitate, unul pentru acord (rezonanţă) şi un aparat de măsură.
Altele sînt ceva mai complexe.
1. Întrerupătorul general poate să fie simplu sau cuplat cu stabilizatorul de tensiune.
La unele aparate o lampă semnalizatoare indică, prin aprinderea ei, funcţionarea
aparatului. Stabilizatorul de tensiune este în directă legătură cu un volt-metru, la care citim
tensiunea.
2. Butonul de acordarea rezonanţei, la fel ca la aparatele de unde scurte, este în
legătură cu condensatorul variabil.
3. Butonul de reglare a intensităţii este gradat în 10—13 diviziuni, de la 0.05 W/cm2
pînă la 3—4 W/cm2. Citirea se face fie direct lîngă buton, fie pe un watmetru alăturat.
4. Ceasul semnalizator întrerupe automat funcţionarea aparatului după expirarea
duratei procedurii.
5. Unele aparate (ca TUR US 2-2) au şi un miliampermetru, care indică intensitatea
curentului anodic de la trioda generatorului de înaltă frecvenţă. Altele (Mediton) au numai
acest miliampermetru fără să posede un watmetru, intensitatea fiind reglată numai prin
variaţia curentului anodic. în aceste cazuri există tabele de echivalare a intensităţii cu
W/cm2.

Fig. 115.—Domeniul de percepere pentru urechea omeneasca.

Unitatea de măsură de „W/cm2" nu reprezintă de fapt cantitatea exactă de energie
ultrasonică absorbită de organism, ci este numai o apreciere prin etaionarea energiei, care
este emisă de proiector pe suprafaţa de 1 cm2.
Dacă la început au fost încercate în terapie doze destul de mari de UUS, astăzi
majoritatea autorilor este de acord că dozele mici sînt cele mai eficace. Doza maximă
prescrisă pe toată suprafaţa proiectorului (debitul ultrasonic maxim) se apreciază la 10—
12 W. Debitul ultrasonic maxim al unui aparat se calculează înmulţind suprafaţa de emisie
a proiectorului cu watajul/cm2. (De exemplu: 1,2 W/cm2×l0 cm2 = 12 W.) Dozele
obişnuite încep de la 0,05 W/cm2 şi ajung pînă la 1,5—2 W/cm2. Numai în foarte rare
cazuri se lucrează cu 3 W/cm2.
Majoritatea aparatelor produc unde ultrasonice continue, constante, dar există
posibilitatea să se obţină şi unde cu impulsuri sau unde modulate.
Pentru diminuarea efectului termic şi pentru punerea accentului pe efectul mecanic al
UUS au fost confecţionate aparate cu impulsuri „Impulsaphon".
Impulsurile care se obţin sînt rectangulare, regulate, ritmice şi se succed la intervale de
1/100 sec. Ele au o durată variabilă de 1/500 sec, 1/1000 sec. sau 1/2000 sec. Este dată
deci posibilitatea să se utilizeze impulsuri cu o anumită durată care în raport cu durata
pauzelor se exprimă prin : 1 : 5, 1 : 10 şi 1 : 20.
Terapia cu impulsuri de UUS se foloseşte în acele cazuri în care efectul termic este
nedorit. Această situaţie apare în procesele patologice în care efectul mecanic este indicat,
iar căldura este contraindicată, precum şi în acele cazuri în care terapia cu UUS în doze
mari, mai ales asupra extremităţilor, prin efectul termic, provoacă dureri periostale.
Utilizarea impulsurilor este justificată şi în cazurile la care dorim să obţinem un efect de
profunzime asupra diverselor regiuni ale trunchiului, pentru care este nevoie de un debit
ultrasonic maxim. Această doză mare, de profunzime, ar avea şi un efect termic accentuat,
nedorit, asupra tegumentului, efect care poate să fie înlăturat prin impulsuri cu pauze
mari.

Fig. 116. — Proiectorul de ultrasunet.

Capul emiţător al aparatului, denumit şi proiectorul de UUS, era foarte mare la
aparatele vechi ; avea o capacitate de peste 1 litru şi era umplut cu ulei pentru răcirea
cristalului piezoelectric.
Aparatele mai recente au un proiector de forma unui ciocan cu mîner şi capul propriu-
zis (fig. 116).
Acest proiector (emiţătorul de unde ultrasonore) se răceşte cu un curent de apă, fiind
racordat prin două tuburi de cauciuc la reţeaua de apă.
Modelele şi mai noi, care utilizează cristale de titanat de bariu-ceramică, nu mai au
nevoie de nici un fel de răcire, fiind prin aceasta mult mai uşoare şi uşor de transportat.
Lama de cristal piezoelectric, care este montată în capul emiţător, este prinsă între
două lame metalice inoxidabile, care sînt legate printr-un cablu de bornele generatorului
de înaltă frecvenţă. Grosimea ei este de 3,6 mm la aparatele cu o frecvenţă de 800 KHz,
grosime care corespunde la o frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă
frecvenţă.
Capul propriu-zis (proiectorul) are o formă de elipsoid, secţionată transversal la unul
din capete. Secţiunea formează suprafaţa emiţătoare de unde ultrasonice. Această suprafaţă
diferă de la un aparat la altul, fiind între circa 3 şi 10 cm2.
Nu toată această suprafaţă emite omogen UUS. Zona centrală care este în dreptul
cristalului piezoelectric emite cu intensitate mai mare, pe cînd zona periferică emite
neomogen, inegal şi cu intensitate mult mai slabă, mai ales la proiectoarele cu o suprafaţă
mare. întregul cap este foarte etanş, montat astfel încît poate să fie scufundat sub apă fără
ca aceasta să pătrundă în el.
Mînerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonice în mîna operatorului.
Acolo unde se fac foarte multe tratamente cu UUS, este necesar să se folosească mănuşi
protectoare de bumbac sau lînă, a căror ţesătură să fie laxă, pentru ca să cuprindă mult aer,
cunoscînd că UUS nu se propagă prin aer. Se pot folosi şi mănuşi de cauciuc, care şi ele
sînt izolante pentru UUS.
În poziţie de nefuncţionare, capul emiţător (proiectorul) se sprijină pe un suport care se
găseşte pe partea laterală a aparatului.
În timpul tratamentului, proiectorul este luat în mîna operatorului şi este plimbat pe
tegumentul regiunilor bolnave, sau este fixat cu ajutorul braţului fixator, care este
asemănător cu cele întîlnite la aparatele de U.S. (unde scurte). Este vorba de un braţ
izolator cu mai multe articulaţii, care permit mobilizarea lui în toate direcţiile şi face
posibilă aşezarea proiectorului în orice poziţie solicitată. De cele mai multe ori însă, pentru
aplicaţiile directe nu se utilizează acest braţ, folosindu-se metoda de mişcare a capului
emiţător. Folosim braţul fixator, mai ales atunci cînd facem aplicaţii în apă.
Există vane speciale pentru mîini, picioare şi şezut, în care se fac astfel de aplicaţii.
Ele sînt din porţelan, faianţă sau masă plastică. În apă folosim deseori şi metoda prin re-
flectare şi concentrare a undelor UUS cu ajutorul unei oglinzi concave, care poate să fie
alăturată proiectorului.
Cu această instalaţie se fac tratamente pe regiunea perineală în apă, ţinînd seama de
faptul că reflectarea undelor UUS se face în unghi de 90° faţă de fasciculul de unde emise
de proiector. Oglinda va avea o înclinaţie de 45° faţă de suprafaţa de emisie a
proiectorului.
Pentru tratamente locale, care se fac prin intermediul apei, există pîlnii speciale cu
membrană de cauciuc în partea lor mai îngustă, care vine în contact cu tegumentul, iar prin
partea mai largă se introduce proiectorul în pîlnia plină cu apă.
Acţiunea undelor ultrasonore (UUS). Ultrasunetele, ca şi restul vibraţiilor mecanice
pendulare au efecte fizico-chimice, biologice şi fiziologice.
A. Efectele fizico-chimice pot să fie grupate în efecte mecanice, termice, de cavitaţie,
de difuziune şi chimice.
1. Efectele mecanice sînt legate de propagarea, absorbţia şi amortizarea UUS.
Spre deosebire de undele sonore, cele ultrasonice nu se propagă decît în linie dreaptă,
sub forma unui fascicul de raze, sînt transmise numai prin solide şi lichide, aerul oprind
UUS. Undele ultrasonore se pot genera la intensităţi foarte mari, care depăşesc de sute de
ori intensitatea undelor sonore. La o frecvenţă constantă, lungimea de undă variază în
raport cu calităţile mediului prin care trece.
Propagarea depinde de felul şi forma sursei de producere, de cuplarea cu mediul în
care se propagă şi de frecvenţă (cu cît frecvenţa este mai ridicată cu atît penetrarea ei este
mai mare).
Propagarea UUS poate să fie modificată de dimensiunea mediului prin care trece
(mică sau mare), de suprafaţa lui (netedă, rugoasă). de forma lui (sferă, tub etc), ca şi de
structura lui (omogen sau neomogen).
Efectul mecanic al UUS este cel de vibraţie, care poate să fie observat foarte bine în
apă prin ridicarea nivelului de lichid şi apariţia unei coloane de apă în dreptul suprafeţei
proiectorului. Vibraţiile se transmit din aproape în aproape, fiecare moleculă fiind pusă în
mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a sursei. Amplitudinile acestor vibraţii moleculare
depind de intensitatea energiei transmise.
Prin viteză de undă se înţelege propagarea energiei ultrasonice într-un mediu oarecare,
în unitatea de timp.
Viteza de propagare a undelor ultrasonice este în funcţie de rezistenţa sonicâ a
mediului şi de densitatea acestuia.
Viteza de oscilaţie este viteza maximă de vibraţie (deplasare pendulară) a fiecărei
particule în parte, în sens transversal faţă de sensul de propagare a UUS. Ea depinde de
intensitatea energiei ultrasonice.
In vivo, efectul vibraţiilor mecanice este de importanţă deosebită în terapeutică.
2. Efectele termice. O parte din energia ultrasonică se transformă în interiorul mediului
traversat de UUS în energie calorică. Căldura obţinută are 2 origini: 1) prin absorbţia
energiei UUS de către mediile neomogene, cu degajare de căldură şi amortizare a
amplitudinilor vibratorii; 2) prin fricţiunea particulelor mediului cu o frecvenţă mare, care
se întîmplă mai ales la nivelurile de separare a două medii cu densităţi diferite.
Efectul termic evident se remarcă în special în mediile neomogene, deci şi în corpul
omenesc.
3. Efectul de cavitaţie. Un fenomen caracteristic şi important pentru înţelegerea
efectelor fizico-chimice ale UUS este fenomenul de cavitaţie, care constă în formarea de
goluri (rupturi, fisuri) în interiorul lichidului traversat, manifestate vizibil prin formare de
bule de gaz. UUS exercită compresiuni şi dilatări (tracţiuni) succesive asupra lichidului.
Ruperea (fisurarea) lichidului are loc în momentul dilatărilor. În perioadele de
comprimare, cavităţile dispar şi, prin reunirea lichidului, se liberează mari cantităţi de
energie, care au efecte distructive. Presiunea în aceste puncte poate să crească la mii de
atmosfere, iar temperatura la cîteva sute de grade.
Fenomenul de cavitaţie apare la intensităţi ultrasonice foarte ridicate în medii lipsite de
aer sau gaze. El depinde de frecvenţa, intensitatea, vîscozitatea, temperatura şi presiunea
lichidului. Apare mai ales la nivelul de separare între 2 medii cu densităţi diferite.
Fenomenul de pseudocavitaţie apare în lichidele în care există dizolvate aer sau alte
gaze şi care se caracterizează prin degazeificarea lichidului prin ultrasunet.
În practica terapeutică curentă, cu dozele utilizate nu s-a putut pune în evidenţă
fenomenul de cavitaţie în ţesuturi sau sînge.
4. Efectul de difuziune. Accelerarea difuziunii, creşterea permeabilităţii membranelor
au putut să fie puse în evidenţă, prin numeroase experienţe.
5. Efecte chimice. Se constată oxidarea, reducerea, depolarizarea şi denaturarea
substanţelor chimice supuse acţiunii UUS. Mecanismele de acţiune încă nu au putut să fie
elucidate.
B. Efecte biologice. Studiul acţiunii UUS asupra ţesuturilor vii constituie o problemă
destul de dificilă şi complexă, ţinînd seama de variaţiile multiple ale parametrilor UUS ca
şi de heterogenitatea şi modificările permanente ale ţesuturilor.
a) În piele, chiar în doze mici, UUS cresc permeabilitatea membranelor celulare şi fac
ca o serie de substanţe, pentru care pielea în mod normal este impermeabilă, să traverseze
tegumentul. Fenomenul a fost denumit sonoforeză, în contraparate cu ionoforeza prin
curent galvanic. Dozele medii provoacă o hiperemie tegumentară. Dozele mari dau eritem
puternic, flictene, peteşii, în special dacă se întrebuinţează frecvenţe medii de 175 KHz.
b) În ţesutul conjunctiv are loc o vasodilataţie, o hiperemie şi extravazare sanguină
care pot să meargă chiar pînă la rupturi capilare, dacă energia transmisă este mare.
c) În muşchi apar reacţii exsudative şi de degenerescentă edematoasă. Pe miocard pot
să fie semnalate chiar leziuni de tipul infarctului. Muşchii se încălzesc mai ales la nivelul
de separaţie cu oasele şi aponevrozele.
d) Osul reacţionează diferit la intensităţi mari sau mici. La doze joase, osul
reacţionează constructiv, prin formare de osteofite (Naumann). La doze mari apar edeme
hemoragice, necroze osoase şi necroze tendinoase. Osul prezintă importante zone de
încălzire prin fricţiune directă şi prin reflexia UUS, mai ales în zonele de joncţiune dintre
os şi ţesuturile moi, în baza fenomenului de interferenţă. Acelaşi lucru se întîmplă şi în
canalul medular şi în toată zona spongioasă a osului. La nivelul de separare între muşchi şi
os, unde absorbţia este foarte mare, se formează mari acumulări de energie calorică.
Astfel, suprafaţa osului se încălzeşte cu UUS de 5 ori mai mult decît muşchiul, pe cînd cu
unde scurte muşchiul se încălzeşte de 16 ori mai mult decît osul. Încălzirea nu este la fel în
toate straturile: la braţul supus la UUS tegumentul se încălzeşte cu 0,2°, muşchiul cu 1,7°,
osul cu 3,2° iar tegumentul de partea opusă cu 0,7° (Tomberg). Datorită importanţei
încălzirii oaselor şi măduvei, Rogovski propune utilizarea UUS în stările patologice
medulare.
e) Sistemul nervos central şi vegetativ reacţionează prin modificări funcţionale care au
putut să fie puse în evidenţă prin studii cronaximetrice, electromiografice şi
electroencefalografice. Sistemul nervos central reacţionează prin excitaţii sau inhibiţii
trecătoare. Dozele mari determină torpoare deosebit de accentuată după o scurtă fază de
agitaţie. Unii autori susţin că celulele sistemului nervos sînt foarte sensibile la doze mari
de UUS.
f) În sîngele supus iradierii cu UUS scade proteinemia totală, cresc γ-globulinele, scad
α-globulinele. Eritrocitele se concentrează în grupuri. În soluţii mult diluate, hematiile sînt
distruse chiar cu doze foarte mici de 0,1 W/cm2. În sîngele nediluat, eritrocitele nu suferă
nici o modificare. Sîngele oxalatat se hemolizează în 10 minute, dacă este tratat cu UUS în
doze de 40 W/cm2, pe cînd la 20 W/cm2 nu apare hemoliza. Leucocitele sînt distruse după
circa 10 minute. Rezistenţa leucocitelor faţă de UUS este mai mare la copii decît la adulţi.
Cogularea sanguină este încetinită, viteza de sedimentare scade sau poate să rămînă
neinfluenţată.
g) Mucoasa gastrică reacţionează la doze mari, prin formare de ulceraţii
(Schliephake).
C. Efectele fiziologice. Tratamentul cu energie ultrasonică este o terapie nespecifică,
de altfel ca majoritatea procedurilor de fizioterapie. UUS aplicate asupra organismului
provoacă efecte mecanice manifestate sub forma unui micromasaj la nivelul ţesuturilor,
celulelor şi chiar al moleculelor, efecte termice, caracterizate prin încălzirea ţesuturilor,
datorită absorbţiei energiei ultrasonice. Se pare că efectele chimice, deşi prezente, au o
importanţă mai mică. Micromasajul acţionează prin excitaţia proprie a pielii ca organ
endocrin, prin excitarea terminaţiilor senzitive şi simpatice din ţesuturile interesate şi prin
vibrarea celulelor şi a conţinutului spaţiilor intercelulare. Aceasta influenţează circulaţia
limfatică, ceea ce are drept consecinţă modificări de echilibru chimic şi coloidal tisular.
Efectele sînt în funcţie de capacitatea de propagare prin tegument şi cea de absorbţie din
ţesuturi. Absorbţia depinde de frecvenţa UUS, de calitatea mediului traversat, ca şi de
reacţia internă proprie a ţesuturilor.
Propagarea şi absorbţia în corpul uman sînt dependente de noţiunea de
„Halbwertschicht", înjumătăţirea energiei în unitatea de spaţiu, ceea ce, exprimat sub altă
formă, reprezintă : profunzimea exprimată în cm, la care energia UUS de la 1 W
administrat la suprafaţă, devine 1/2 W.
De exemplu: UUS de la 1 W la suprafaţă devine 1/2 W, la adîncimea de 2 cm, devine
1/4 W, la adîncimea de 4 cm, devine 1/8 W la adîncimea de 6 cm. Această scădere a
energiei în raport cu adîncimea poate să fie reprezentată printr-o curbă exponenţială.
„Halbwertschicht" este în funcţie de frecvenţă :
la o frecvenţă de 400 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 11,6 cm
la o frecvenţă de 800 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 5,8 cm
la o frecvenţă de 1500 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 2,8 cm
la o frecvenţă de 4500 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 0,9 cm
(Schliephake)
UUS suferă modificări însemnate de reflexie, interferenţa, dispersie, transformări şi
absorbţie de energie ultrasonică, mai ales la nivelul de trecere între 2 medii cu densităţi
diferite (ca trecerea dintre muşchi şi oase şi la nivelul aponevrozelor şi tendoanelor).
Dacă în calea fasciculului de unde ultrasonice apare un obstacol, mai mic decît
lungimea de undă a UUS, acesta îl ocoleşte, iar în urma lui rămîne o „umbră sonică".
Dacă obstacolul este mare, UUS se reflectă în parte, iar în parte trec prin obstacol.
Penetrabilitatea depinde de rezistenţa mediului faţă de UUS şi este exprimată prin
produsul dintre viteza undelor şi densitatea mediului. Dacă obstacolul este un perete,
cantitatea undelor care-l străbat este în funcţie de penetrabilitate şi de grosimea peretelui.
UUS determină asupra ţesuturilor şi organelor: 1) efecte fibrolitice şi de reavivare
celulară; 2) efecte analgezice-anti-spastice; 3) efecte de stimulare a sistemului
neurovegetativ; 4) efecte antiinflamatoare şi hiperplazice şi 5) efecte vasculare.
1. Efectele fibrolitice ale UUS sînt legate de fenomenele distructive de rupere şi
fragmentare ale ţesutului, de per-meabilizare a membranelor celulare, de creştere a
metabolismului local celular, prin fragmentarea moleculelor mari şi prin creşterea
proceselor de oxidoreducţie însoţite şi de efecte de vasodilatare locală.
2. Efectele analgezice sînt cele mai evidente şi mai prompte acţiuni ale UUS. Ele dau
rezultate bune în nevralgii, în cazurile în care nu există vreo compresiune mecanică pe
nerv. Richardson susţine că mecanismul se poate explica prin acţiunea antispastică pe care
o au vibraţiile ultrasonice asupra arterelor de nutriţie a nervilor. Efectele antispastice
obţinute în mialgii se explică, chiar cu doze extrem de mici care nu determină încă efecte
termice, prin acţiunea asupra terminaţiilor nervoase, cu scăderea cronaxiei
neuromusculare.
3. Stimularea sistemului nervos vegetativ se manifestă prin efecte simpaticomimetice
sau simpaticolitice, dependent de terenul pe care se acţionează, ca şi de intensitatea
undelor.
4. Efectele antiinflamatoare se explică prin efectul vibrator mecanic, prin efectele de
creştere a metabolismului local celular, prin micromasajul care se exercită asupra
ţesuturilor şi spaţiile interstiţiale, cu eliminarea produselor catabolice prin sistemele
circulaţiei de întoarcere limfatice şi venoase, precum şi prin efectele vasomotoare capilare
şi arteriolare. Este vorba deci de o accentuare a resorbţiilor şi îndepărtarea produselor
catabolice şi patologice.
5. Efectele vasculare se manifestă printr-o vasodilatare locală, o stimulare a circuitului
sanguin în capilare, arteriole, deci o accentuare a circulaţiei periferice si de întoarcere.
Efectul vasodilatator se instalează în special prin suprimarea spasmului musculaturii
vasculare.
Tehnica de aplicare a undelor ultrasonore. Rezultatele favorabile sau nefavorabile
ale ultrasonoterapiei depind de felul în care, în baza cunoştinţelor exacte asupra datelor
tehnice ale aparatului folosit, medicul prescrie cel mai potrivit tratament. Trebuie să ţinem
seama de faptul că există diferenţe între diversele tipuri de aparate.
Pe de altă parte, eficacitatea şedinţelor de ultrasunet depinde şi de exactitatea cu care
se execută tratamentul indicat. La o indicaţie corectă, printr-o bună selecţionare a
bolnavilor, rezultatele pot să fie numai atunci bune, cînd şi tehnica de aplicare a fost
corectă.
Este important deci să se cunoască modul în care se execută corect prescripţia
medicală.
La tehnica de aplicare, vom urmări în timpul procedurii manipularea proiectorului
(capului emiţător) şi manevrarea aparatului.
Am amintit că, în capul emiţător (localizator), este aşezat cristalul piezoelectric care
generează undele ultrasonice. Acestea sînt proiectate în linie dreaptă sub forma unui
fascicul, perpendicular cu suprafaţa de emisie a localizatorului.
Deoarece propagarea UUS se face numai în solide şi lichide, este necesar ca, între
proiector şi tegument, să nu existe nici un strat (nici chiar subţire) de aer, care ar putea să
oprească transmiterea undelor spre bolnav. Pentru aceasta este nevoie de un contact intim
între suprafaţa emiţătoare a proiectorului şi tegument, care se realizează fie printr-o soluţie
vîscoasă (cum este cea de ulei de parafină ; gelatină 10% sau glucoza), fie cu un strat de
apă degazeificată, fie cu vaselină simplă sau un alt unguent.
Tratamentele se pot efectua aplicînd capul emiţător: 1) prin contact direct asupra
tegumentului, cînd folosim o soluţie vîscoasă; 2) la distanţă, sub apă, indirect, cînd între
tegument şi proiector există un strat de apă de o grosime de cîţiva centimetri (regiunea
bolnavă şi proiectorul fiind scufundate într-un vas cu apă).

Fig. 117. — Tehnica de aplicare directă a proiectorului asupra regiunii frontale

1) Aplicarea prin contact direct. Pe tegumentele de tratat se întinde un strat subţire de
ulei de parafină sau o soluţie de gelatină 10%, glucoza, vaselină simplă sau alt unguent, pe
care plimbăm proiectorul fără să apăsam prea tare, în sens circular sau liniar, dependent de
zona pe care o tratăm (fig. 117). Viteza de deplasare a proiectorului trebuie să fie foarte
mică, astfel ca un cerc mic să se descrie în 2—3 secunde şi o linie de circa 10—12 cm în
30 de secunde. Important este să urmărim în permanenţă ca proiectorul să aibă contact
intim cu toată suprafaţa emiţătoare cu tegumentul, deci să nu formeze un oarecare unghi
între suprafaţa tegumentelor şi suprafaţa proiectorului. La nevoie se poate exercita o
presiune slabă pentru realizarea contactului intim cu toată aria localizatorului.
Alegem de obicei părţile moi cu musculatură multă pentru tratament, evitînd să trecem
cu proiectorul pe zonele cu proeminenţe osoase, unde pot să aibă loc concentrări de
energie şi pot să apară dureri periostale (fig. 118 şi 119).
2) Cuplajul subacval, indirect, se face mai ales acolo unde avem de tratat extremităţile
care au multe suprafeţe neregulate şi multe proeminenţe osoase. într-o baie parţială de
mînă sau picioare se pune apă călduţă şi se introduce mîna sau piciorul bolnav împreună
cu capul emiţător. Asistentul va executa mişcări lente liniare sau circulare la circa 1—3 cm
distanţă de tegument. Avem grijă ca suprafaţa emiţătoare a capului să fie totdeauna
paralelă cu suprafaţa tegumentului pe care îl tratăm.
Pentru tratamentul regiunii perineale există o baie specială de şezut. Proiectorul este
montat de data aceasta cu oglinda reflectoare, care face ca fasciculul de unde să fie
reflectat în unghi de 90º exact spre regiunea solicitată, ceea ce s-ar putea face extrem de
greu fără oglindă. La nevoie putem uza în aceste cazuri şi de braţul fixator pentru imo-
bilizarea capului.

Fig. 118.—Tehnica de aplicare

directă a proiectorului ultrasonic. a —
pe regiunea cervicală posterioară şi
laterocervicală; b — pe regiunea
paravertebrală dorsală; c — pe
musculatura paravertebrală lombară.

Fig. 119. - Tehnica de aplicare directă a proiectorului pe regiunea umărului şi a

cotului.

Aplicaţia subacvală cu proiecţie directă sau reflectată cu oglinda se execută ceva mai
greoi decît cea precedentă, în care folosim uleiul de parafină şi aplicăm capul direct pe
tegument, totuşi prezintă multe avantaje în anumite situaţii. Ea se utilizează pe zone cu
suprafeţe neregulate, pe ulceraţii sau pe zone tegumentare cu o sensibilitate crescută la
presiune.
La efectuarea unei şedinţe de ultrasunet ne interesăm de-bolnav, de aparat şi de
proiector.
 Bolnavul va fi pus într-o poziţie comodă (în decubit sau şezînd), care să permită
expunerea optimă a zonei de tratata
Manevrarea aparatului. Înainte de a face orice altă manoperă, vom controla legătura
cu pămîntul, care este obligatorie, fie prin priza Schuko, fie printr-un cablu separat, legat
la instalaţia de apă sau calorifer. Atunci cînd se lucrează în mediu umed (băi, secţii de
hidroterapie), este nevoie să se dubleze cablul la pămînt.
La aparatele care au răcire cu apă, vom da drumul unui curent de apă rece sa să treacă
prin capul emiţător.
Controlăm ca toate butoanele să fie aduse la zero şi apoi introducem ştekerul
aparatului în priză (de preferinţă Schuko).
Manevrăm butonul de pornire care poate să fie un simplu întrerupător basculant sau
rotativ, sau poate să fie în legătură cu stabilizatorul de tensiune. In acest caz, butonul
trebuie învîrtit pînă obţinem tensiunea solicitată, manevră care se urmăreşte pe voltmetru.
Aşteptăm circa un minut pînă se încălzesc lămpile şi acordăm aparatul, adică aducem
generatorul de înaltă frecvenţă în rezonanţă cu frecvenţa cristalului piezoelectric. Acest
lucru se urmăreşte la miliampermetrul de rezonanţă, sau la o lampă de acord (ochi de
pisică).
Rezonanţa o mai putem controla punînd o picătură de ulei de parafină pe suprafaţa de
emisie a proiectorului. Vom constata o fierbere a acestei picături în clipa în care cristalul
este în rezonanţă cu generatorul de înaltă frecvenţă. Aplicăm imediat proiectorul pe
tegument, respectiv în vasul cu apă. Manevrăm butonul de intensitate, urmărind
wattmetrul care indică în cifre etalonate energia ultrasonică exprimată în W/cm2.
Ceasul semnalizator ne indică durata procedurii, care va fi între 3 şi 10 minute. Se
începe în general cu şedinţe de scurtă durată, care pot să fie prelungite, în funcţie de
toleranţa şi reacţia bolnavului.
Se va evita mersul în gol al aparatului.
Dozarea. Dozele utilizate sînt date de intensitatea şi durata procedurilor. Ca principiu
general la care s-a ajuns după o îndelungată experienţă, putem să spunem astăzi că se fo-
losesc în general doze mici. Intensitatea exprimată în W/cm2 ne orientează asupra
densităţii undelor, iar atunci cînd o raportăm şi la suprafaţa de emisie a capului, ne
orientează asupra cantităţii totale emise de întreaga suprafaţă.
Important este să se găsească doza minimă care să realizeze efectele optime. Aceasta
se găseşte prin tatonare, fiind dependentă de sensibilitatea şi reactivitatea bolnavului, de
natura bolii şi de stadiul ei de evoluţie, ca şi de profunzimea procesului. Afecţiunile
cronice torpide reacţionează mai încet, deci este necesar să se administreze doze ceva mai
mari.
Bolnavul nu are voie să înregistreze subiectiv nici un fel de senzaţie. Dacă apare
durerea periostală, se va reduce intensitatea sau se trece la UUS cu impulsuri.
La obezi, unde trebuie să se traverseze un strat destul de gros de grăsime pînă să se
ajungă la zona musculotendinoasă interesată, va fi nevoie să dăm doze mai mari.
 Suprafaţa obişnuită de tratat va fi apreciată la un maxim de circa 100 cm2 pentru o
şedinţă. Suprafeţe ceva mai mari vor fi tratate timp mai îndelungat.
Începem de obicei cu intensitate mică (0,1—0,2 W/cm2) şi durată scurtă (3—4
minute), pentru ca, în măsura în care aceste doze sînt bine tolerate, să creştem intensitatea
în mod normal pînă la doza totală pe suprafaţa capului de 10—15 W şi la o durată medie
de 5—6 minute, aceste cifre putînd să fie depăşite de la caz la caz.
Numărul şi ritmul şedinţelor sînt variabile. În majoritate se fac şedinţe la 2—3 zile, în
afara cazurilor particulare. Nu este necesar să se depăşească un total de 4—6 şedinţe,
atunci cînd nu se constată nici o ameliorare.
În procesele cronice se fac aplicaţii locale în serii de 10—15 şedinţe zilnic sau la 2
zile, urmate de o pauză de 2—3 săptămîni.
Pentru creşterea eficacităţii UUS este bine să se asocieze şi alte proceduri
fizioterapice, în care caz se va face o singură procedură pe zi. În asociere cu US,
intensitatea UUS va fi redusă la 1/2—1/3 din doză.
Alegerea frecvenţei potrivite are importanţă, pentru ca să se poată introduce energia
ultrasonică la diverse profunzimi. O frecvenţă de 500—800 KHz permite pătrunderea pînă
la o profunzime de peste 6 cm. Frecvenţa de 1000 KHz ajunge la circa 3—6 cm, iar
frecvenţa peste 1500 KHz are, o acţiune superficială sub 3 cm profunzime.
Alegerea regimului de emisie. Pentru prevalarea efectelor termice folosim undele
continue constante. Impulsurile permit utilizarea intensităţilor mai mari, fără ca să apară
efecte termice importante.
Pentru acţiunea fibrolitică trebuie să predomine efectul mecanic; vom face deci
aplicaţii sub apă sau directe, la intensitate mare şi de durată lungă (10—15 minute), im-
pulsuri cu frecvenţă medie.
Pentru acţiunea analgezică facem aplicaţii mobile de-a lungul nervului, cu intensităţi
forte, însă timp foarte scurt (1—3 minute) şi cu impulsuri distanţate şi de scurtă durată.
Pentru acţiunea neurosimpatică folosim aplicaţii de scurtă durată (2—3 minute) cu
impulsuri distanţate.
Indicaţiile şi contraindicaţiile ultrasunetului. După o perioadă de peste 30 de ani de
tratament cu UUS s-au cristalizat indicaţiile, care la început erau foarte vaste. Se ştie azi că
domeniul în care UUS dau rezultatele cele mai bune sînt afecţiunile reumatice şi
traumatice ale aparatului locomotor, unele afecţiuni dermatologice şi tulburări circulatorii
periferice.
A. Afecţiunile reumatice ale aparatului locomotor sînt bine influenţate prin efectul
analgezic imediat, prin efectul antispastic evident asupra contracturilor, musculare, ca şi
prin efectul fibrolitic şi de recîştigare a elasticităţii ţesuturilor periarticulare şi
musculotendinoase. În urma acestui fapt, redorile articulare cedează, articulaţiile
recîştigîndu-şi mobilitatea.
Artritele cronice, artrozele reactivate în faza subacută, sînt tratate în primul rînd, deşi
rezultatele în artroze nu sînt totdeauna mulţumitoare. Este de remarcat faptul că majori-
tatea autorilor insistă asupra asanării focarelor de infecţie înainte de tratament, rezultatul
fiind negativ în caz contrar.
În artrite dăm 0,1—1,5 W/cm2, 3—4 minute zilnic, sau chiar de două ori pe zi.
Artrozele suportă o intensitate mai mare, de circa 1—2 W/cm2, tratamentul făcîndu-se cu
impulsuri, 3—6 minute, 10—20 de şedinţe. Dozele mari sînt dependente şi de localizare.
Artritele genunchilor se tratează cu 0,2—0,5 W/cm2, 3—5 minute în faza subacută şi
0,5—1 W/cm2, 5—10 minute în faza cronică.
Articulaţia coxofemurală se tratează cu 0,4—1 W/cm2 3—5 minute în faza subacută şi
0,6—1,5 W/cm2 în faza cronică.
Articulaţiile mici ale mîinii se tratează sub apă cu 0,05— 0,3 W/cm2, 3—4 minute în
faza subacută şi 0,1—0,6 W/cm2, 3—6 minute în faza cronică, la distanţa de 1 cm de
tegument. Pentru articulaţiile mici ale labei piciorului, tratate tot sub apă, se adaugă cîte o
zecime de wat la fiecare din cifrele de mai sus şi cîte un minut în plus.
Epicondilitele şi coccigodiniile sînt destul de bine influenţate de doze de 0,1—0,5
W/cm2 în cazurile subacute şi 0,5—1,2 W/cm2 în cazurile cronice, 3—6 minute, în cercuri
mici în jurul articulaţiei cotului, respectiv în regiunea coccigiană.
Periartrita scapuloumerală subacută este bine influenţată, dacă este tratată în baie
generală în asociaţie cu kinetoterapie. Se dau 0,5—2,5 W/cm2, 15—20 şedinţe UUS cu
impulsuri.
În spondilitele ankilopoetice, rezultatele sînt favorabile, dar de scurtă durată. Totuşi
UUS sînt indicate pentru efectul antispastic şi fibrolitic care ajută la mobilizarea într-o
oarecare măsură a coloanei vertebrale.
Mialgiile cu orice localizare, în special dorsolombar, sînt afecţiunile cel mai bine
influenţate dintre toate indicaţiile. În regim continuu, cu intensitatea de 1—2 W/cm2, 4—5
minute zilnic, rezultatele sînt rapide şi de durată.
Neuromialgiile şi radiculitele asociate spondilozelor cervicodorsolombare răspund
prompt la UUS. Nevralgiile şi nevritele, de orice natură ar fi, afară de procese compresive,
se tratează cu intensitate mică de 0,2—1 W/cm2, 3—4 minute, cu impulsuri, zilnic sau
chiar de 2 ori pe zi. Şi în aceste cazuri se vor înlătura focarele de infecţie, dacă ele sînt
prezente.
În nevralgia trigeminală, dozele sînt de 0,05—0,2 W/cm2, 1—3 minute în faza
subacută şi de 0,2—0,5 W/cm2 în faza cronică, pe cele 3 ramuri ale nervului.
Nevralgia occipitală (Arnold) se tratează cu doza de 0,05— 0,3 W/cm2, 2—4 minute
în faza subacută şi 0,4—0,6 W/cm2 3—6 minute în faza cronică.
Nevralgia plexului brahial se tratează pe cîte 3 linii bilateral, pe zonele paravertebrale
şi laterocervicale, cu 0,1— 0,6 W/cm2, 3—6 minute în faza subacută şi 0,5—1 W/cm2, 3—
6 minute în faza cronică, ca şi de-a lungul pachetului vas-culonervos supraclavicular,
axilar şi pe faţa internă a braţului, cu aceleaşi doze.
Ganglionul stelat îl influenţăm prin aplicare laterocervicală inferioară, imediat
supraclavicular, în dreptul C8—T1; cu doze de 0,025—0,3 W/cm2, 1—3 minute.
 Lanţul ganglionilor simpatici dorsali poate să fie influenţat prin aplicări de linii
paravertebrale dorsale la circa 1— 5 cm de linia mediană, proiectorul fiind înclinat uşor
central (30—35°), în direcţia ganglionilor simpatici; 0,6— 1,2 W/cm2, 4—8 minute.
Nevralgia sciatică se tratează prin aplicaţii locale în regiunea sacrolombară şi de-a
lungul traiectului pe coapsa posteri-oară prin linii la 0,1—1 W/cm2, 3—6 minute în faza
subacută şi 0,8—1,5 W/cm2 în faza cronică.
B. Afecţiunile traumatice ale aparatului locomotor sînt şi ele bine influenţate,
oferind uneori rezultate spectaculare, în special în contuzii şi entorse. Sînt indicate şi în
sechelele posttraumatice ca: contracturi vicioase, fracturi greu vindecabile, retracţii
fibroase, cicatrice vicioase.
Aplicaţiile sînt aceleaşi ca tehnică cu cele din diversele localizări ale proceselor
reumatice.
C. Afecţiunile dermatologice care pot să profite de pe urma tratamentului cu
UUS sînt cicatricele cheloide, procese scleroase locale dureroase, ca sechele postoperatorii
sau după plăgi, procese pruriginoase localizate, ulcere trofice,
plăgi atone, ulcere varicoase, hiperhidroza plantară, boala Dupuytren, herpes zoster.
D. Afecţiuni ale aparatului circulator. Unele tulburări circulatorii periferice ca
arterita obliterantă, boala Raynaud, pot să fie tratate cu UUS. Sechelele după flebite, ca şi
fenomenele inflamatoare periflebitice se pot trata prudent cu doze slabe de-a lungul
traiectului dureros. Rezultatele însă nu sînt totdeauna cele aşteptate.
Unii autori semnalează rezultate favorabile în prostatite, boli ulceroase, colecistopatii,
astm etc.
O statistică cu peste 103000 de cazuri arată următoarele rezultate în ordinea eficacităţii
tratamentului cu UUS, care ar putea să constituie un rezumat al indicaţiilor.
1) Cele mai bune rezultate: lumbago, mialgii, contuzii. entorse, afecţiuni inflamatoare
ale tegumentului, nevralgii sciatice, P.S.H., herpes zoster.
2) Rezultate bune: tenovaginite, schele după degeraturi, ulcere gastroduodenale,
artrite, boală Raynaud, epicondilite, sindrom Sudeck, ulcere crurale, nevralgii de plex.
3) Rezultate mai puţin favorabile: boala Bűrger, artroze deformante, brahialgia
nocturnă, nevrom de amputaţie.
4) Rezultate inconstante, neconcludente: negi, prostatite, sclerodermie, boala
Bechterew, colecistite, astm.
Contraindicaţii. Toate procesele tumorale, afecţiunile cardiace manifeste sau latente,
sindroamele anginoase, anevrismele, fragilitatea capilară, hipertensiunea arterială, tulbură-
rile de sensibilitate, toate procesele inflamatoare acute de orice natură şi zonele de creştere
a oaselor la copii.

E. SINCARDONUL
Sincardonul este un aparat folosit în electroterapie, pentru tratamentul tulburărilor
trofice şi circulatorii periferice. Principiul de funcţionare constă într-o gimnastică ritmică a
sistemului vascular periferic, sincronă cu ritmul cardiac. Aceasta se realizează prin
intermediul unor manşete de cauciuc puse în jurul membrelor, în care au loc, în mod
ritmic, alternanţe de presiune ridicată şi scăzută, care activează în acest fel circulaţia
undelor sanguine arteriale.
În perioada creşterii presiunii, pereţii elastici ai venelor din zona distală se dilată, patul
vascular periferic se măreşte şi se înmagazinează o mai mare cantitate de sînge arterial.
În perioadele de relaxare a manşetelor, neexercitîndu-se nici un fel de presiune,
arterele elastice de sub manşetă, care fuseseră comprimate, revin la forma iniţială şi, prin
unda pulsatilă, sistolică, se umplu din nou cu sînge; la periferie sîngele este împins spre
arteriole, capilare şi spre circulaţia de întoarcere.
Prin acest joc ritmic de presiune şi depresiune a manşetelor, sincronizat cu bătăile
inimii şi cu undele pulsatile de la nivelul manşetei, se ajunge să se îmbunătăţească în spe-
cial circulaţia arterială periferică.
Aparatul este compus din trei părţi distincte: 1) Sistemul de recepţionare a
biocurenţilor muşchiului inimii (EKG), necesar pentru obţinerea undei R, care serveşte
drept impuls de comandă pentru stabilirea ritmului de lucru al aparatului.
2) Un sistem de amplificare, sincronizare şi temporizare a stimulului cardiac obţinut,
un dispozitiv de recepţionare a undei pulsatile de la nivelul manşetei şi cu posibilitatea de
a proiecta ambele semnale pe ecranul oscilografului catodic.
3) Un sistem pneumatic complex compus din manşete, compresor, filtru, ventil
electromagnetic şi tuburi de legătură.
Contactul cu bolnavul se face prin doi electrozi, care se fixează pe tegument, în una
din cele 3 derivaţii pentru înregistrarea EKG şi prin manşetele pneumatice care sînt fixate
cu feşi elastice pe membrele bolnave. Aparatul permite măsurarea duratei de timp de la
producerea stimulului cardiac (unda R), pînă cînd unda pulsatilă sanguină ajunge în
dreptul manşetei. Cunoaşterea exactă a duratei de timp de la producerea undei sistolice
pînă la apariţia undei la manşetă este importantă atît pentru tratament, cît şi pentru
diagnostic ; prelungirea duratei indică o încetinire a fluxului sanguin pe traiectul arterial.
Pe masa de comandă există un număr însemnat de butoane care servesc la punerea în
funcţie a aparatului : buton de amplificare pentru EKG; ecranul oscilografului catodic:
butonul amplificator al undei pulsatile de la nivelul manşetei ; buton pentru reglarea
intensităţii spotului pe ecranul oscilografului; buton pentru temporizarea (deplasarea în
timp) a undei R (impulsului de comandă); manometru cu mercur; întrerupătorul principal;
lampă de control; buton pentru punerea în funcţie a compresorului ; ventil pentru reglarea
presiunii aerului din manşetă; comutator pentru reglare-tratament; buton de focalizare a
spotului; buton pentru reglarea duratei impulsului; priză de racord pentru electrozi.
Piesele accesorii ale sincardonului sînt: cordonul de legătură cu reţeaua de curent
electric, firul de legătură cu pă-mîntul, cablul şi electrozii pentru EKG, tuburi de cauciuc,
bifurcatorul, manşetele de cauciuc pentru aer şi feşile elastice.
Pentru buna funcţionare a aparatului este necesară o cameră separată, izolată de
zgomot şi mai ales de o reţea electrică prea încărcată.
Tehnica de aplicare. 1. Bolnavul va fi culcat pe o canapea de lemn, în decubit dorsal,
într-o poziţie comodă. El trebuie să stea liniştit în tot timpul tratamentului.
2. Electrozii se aplică pe tegumente prin intermediul unei paste speciale sau a unei
ţesături hidrofile îmbibată cu o soluţie de ClNa. Electrozii se fixează cu cîte o bandă de
cauciuc cu butonieră. Legăturile se pot face : braţ drept — braţ stîng ; braţ drept — picior
stîng ; braţ stîng — picior stîng.
3. Manşetele de cauciuc se pun pe tegument prin intermediul unei bucăţi de hîrtie albă
creponată (din motive igienice) sau al unui strat de tifon. Peste manşete se aplică o faşă
elastică, în aşa fel încît să nu exercite asupra regiunii tratate o presiune prea mare, care ar
putea să împiedice circulaţia de întoarcere.
Locul de aplicare a manşetei poate să fie pe coapsă, 1/3 superioară sau inferioară a
gambei, pe gleznă sau pe laba piciorului, pe părţile similare ale membrului superior (braţ,
antebraţ, mînă), unilateral sau bilateral, în funcţie de porţiunea bolnavă.
În tratamentul afecţiunilor circulatorii arteriale, manşetele se aşază proximal, pe cînd
în tulburările circulatorii de întoarcere (venoase, limfatice) se aplică distal.
Uneori putem să aplicăm două şi chiar trei manşete pe diferite părţi ale aceluiaşi
membru. Tratamentul în acest caz nu se face concomitent, ci succesiv, începînd cu
manşeta pro-ximală şi terminînd cu cea distală, dacă este vorba de tulburări arteriale sau
invers, atunci cînd este vorba de tulburări venoase.
4. Manevrarea aparatului. După ce electrozii şi manşetele de cauciuc au fost aplicate
pe locurile indicate, se va face racordarea lor la aparat. Introducem fişa cordonului în priză
şi întoarcem comutatorul principal (7). Concomitent se va aprinde lampa semnalizatoare
(8). Apăsam apoi pe butonul (9) de punere în funcţie a compresorului şi umplem manşe-
tele cu aer, reglînd presiunea cu ajutorul ventilului (10). Presiunea va fi urmărită la
manometru (6). După ce am stabilit presiunea necesară, liberăm butonul 9. De obicei trata-
mentele vor fi începute la presiuni ceva mai joase (20—30 mm Hg), putînd să ajungă în
şedinţele următoare pînă la cel mult cifra de tensiune minimă (diastolică) a bolnavului.
Pentru afecţiunile venoase, presiunea va fi mai mică decît pentru cele arteriale. Butonul 1
va fi răsucit spre dreapta pînă la apariţia spotului pe ecranul oscilografului catodic. Cu
ajutorul butoanelor 4 şi 12 reglăm intensitatea şi claritatea spotului pe ecran. Prin răsucirea
progresivă a butonului 3 obţinem pe ecran curba undei pulsatile sanguine, de la nivelul
manşetei.
Manevrăm apoi butonul 5 cu care putem să mobilizăm în timp impulsul de comandă
obţinut din unda R de la EKG, pe care îl putem urmări pe ecran. Diviziunile de timp notate
în jurul butonului ne vor indica durata de timp necesară pentru ca impulsul sistolic să
ajungă pînă la manşetă. Impulsul de comandă va trebui să fie totdeauna situat pe panta
descendentă a undei pusatile, pentru ca manşeta să fie comprimată numai după ce unda
sanguină a trecut sub ea.
Răsucim comutatorul 11 pe poziţia „tratament" şi numărăm bătăile cardiace care se
aud prin aparat. în raport cu frecvenţa ritmului cardiac vom stabili şi durata impulsului de
comandă pe butonul 13.
Pentru o frecvenţă de 50 de bătăi min., durata va fi de 0,27 secunde, iar pentru o
tahicardie de peste 100 de bă-tăi/min., durata va fi sub 0,15. Există la aparat un tabel care
stabileşte şi valorile intermediare.
La început, şedinţele vor fi de scurtă durată, 5—7 minute, ulterior durata lor creşte
pînă la 10—15 minute.
Indicaţiile şi contraindicaţiile. Pentru tratament cu sin-cardon sînt indicate
următoarele afecţiuni: tulburările circulatorii periferice funcţionale, claudicaţia
intermitentă, boala Raynaud, algodistrofiile extremităţilor, sindromul Siideck,
ateroscleroza în faza incipientă, arterita obliterantă, ,,mal perforant", gangrena diabetică,
boala Burger, stările posttrombotice şi postflebitice, tulburările circulatorii şi trofice după
arsuri şi după degeraturi, sindromul varicos, ulcerele varicoase, edemele limfatice ale
extremităţilor.
Contraindicate pentru tratamentul cu aparatul sincardon sînt: tromboflebitele acute,
toate procesele inflamatoare, acute care interesează membrele, gangrenele cu evoluţie
rapidă, insuficienţa aortică, caşexia, procesele metastatice.

III. HIDROTERAPIA
1. GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE ŞI OBIECT
 Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr foarte
variat de proceduri, care au la bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de
agregaţie (solidă, lichidă, gazoasă), ca şi unele tehnici strîns legate de aceasta.
Astfel, în afară de procedurile care folosesc apa simplă, aşa cum se întîmpla la
începuturile hidroterapiei, astăzi sînt incluse în acest capitol şi acelea care utilizează unele
ingrediente ca: bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, radonul, diferite extracte de
seminţe, plante medicinale şi substanţe chimice.
Unele proceduri termice, cum sînt aerul cald, lumina, nămolul, parafina etc, a căror
tehnică de aplicare este în strînsă legătură cu procedurile hidrice, intră de asemenea în
cadrul hidroterapiei, care, în felul acesta, îşi lărgeşte şi mai mult sfera, căpătînd
denumirea corectă de hidrotermoterapie.
Factorul cel mai activ, care intră în consideraţie în hidroterapie, este factorul termic.
Se adaugă acestuia, la unele proceduri factorul mecanic şi, într-un grad mai puţin im-
portant, factorul chimic.
Aceşti factori influenţează numeroasele terminaţii nervoase din piele, iar impulsurile
reflexe care iau naştere ajung pe căile centripete pînă în sistemul nervos central, de unde,
pe căi centrifuge, se răspîndesc în organism, variatele reacţii de răspuns.
Hidroterapia, ca şi celelalte ramuri ale balneofiziotera-piei, este o terapie nespecifică,
cu ajutorul căreia putem să obţinem fie aceeaşi reacţie de răspuns la diferite proceduri, fie
diferite reacţii uneori contrarii, la una şi aceeaşi procedură, în funcţie de dozarea
excitantului şi de reactivitatea bolnavului.
Luînd drept criteriu temperatura, putem să împărţim hidroterapia în 3 ramuri :
1. crioterapia sau terapia prin frig, care utilizează temperaturi sub 0°;
2. hidroterapia propriu-zisă, care foloseşte temperaturile cuprinse între aproximativ 5
pînă la 42° şi
3. termoterapia, care cuprinde procedurile situate între 45 şi 80°.
Istoric. Privită istoric, hidroterapia cunoaşte 2 etape: o etapă empirică prepavloviană,
în care, deşi s-au remarcat unele figuri medicale importante care au pus bazele tehnice ale
acestei specialităţi, nu s-a reuşit să se depăşească cunoaşterea empirică a fenomenelor, şi o
a doua etapă, etapa pavloviană, care a trecut la adîncirea ştiinţifică şi explicarea fiziologică
a mecanismului de acţiune a hidroterapiei, bazată pe concepţia materialist-dialectică.

BAZELE FIZICE ŞI FIZIOLOGICE ALE HIDROTERAPIEI

I. Proprietăţile fizice ale apei importante pentru hidroterapie. Apa este mediul fizic
indispensabil în hidroterapie. De proprietăţile ei depind caracterul excitantului termic şi
gradul influenţei pe care acesta îl are asupra organismului.
Proprietăţile fizice cele mai importante ale apei sînt următoarele :
1. Capacitatea termică mare. Cantitatea de căldură necesară încălzirii cu un grad a 1
Kg de apă (1 calorie mare) este suficientă pentru a încălzi cu 1 grad, 33 kg de mercur sau 8
kg de fier, fapt care demonstrează superioritatea capacităţii calorice a apei faţă de cele
două medii.
Aceasta înseamnă că putem să transportăm cantităţi mari de energie calorică, cu
cantităţi mici de apă.
2. Termoconductibilitatea mare. Se înţelege prin aceasta capacitatea pe care o are apa
de a transmite energie calorică. În unitatea de timp, apa cedează sau primeşte o cantitate
mare de căldură. În comparaţie cu aerul, apa are o termoconductibilitate de 25 ori mai
mare. Aceasta explică de ce la o temperatură de 50° de exemplu, apa aplicată pe tegument
provoacă arsuri, pe cînd aerul este bine suportat.
În tabelul XIII (E. J. Paşînkov şi L. P. Rubin) se pot vedea proprietăţile fizice cele mai
importante ale apei, în comparaţie cu alte medii folosite în scop terapeutic.
3. Temperatura de indiferenţă mare este a treia proprietate fizică a apei, condiţionată
de primele două.
Temperatura indiferenţă a unui mediu fizic extern asupra organismului este aceea care
nu dă nici senzaţia de frig, nici de cald.
Ea depinde de proprietăţile mediului fizic şi de temperatura tegumentelor.
Temperatura de indiferenţă a apei este de 34—35° şi este condiţionată de starea de
nutriţie a organismului şi de irigaţia tegumen tului. Astfel, la indivizii eutrofici,
temperatura de indiferenţă este mai joasă, iar la cei nutriţi necorespunzător este mai
ridicată.
Greutatea specifică, capacitatea termică şi capacitatea de reţinere a
căldurii mediilor fizice folosite în scop terapeuticTabelul XIII

Capacitatea Reţinerea
Greutatea Termocon-
Mediul fizic calorică căldurii
specifică ductibilitatea
în calorii în secunde
Apă 1 1 0,00148 —
Nămol
1,20—1,60 0,800 0,00179 450
sapropelic
Turbă 1,05—1,15 0,790 0,00108 800
Lut 1,40—1,70 0,420—0,740 0,00183 380
Parafină 0,9 0,775 0,00059 1190
Ozocherită 0,9 0,797 0,00038 1875

Pentru stabilirea temperaturii trebuie să ţinem seama de consecutivitatea acţiunii

termice. În sensul acesta se remarcă faptul că, după o baie fierbinte, baia de temperatură
indiferentă determină senzaţia de rece şi invers, după o baie rece, baia la temperatura
indiferentă dă senzaţia de cald.
 Temperatura de indiferenţă diferă pentru fiecare mediu, fiind condiţionată de
termoconductibilitatea şi termocapacitatea fiecăruia.
Orice temperatură superioară sau inferioară faţă de temperatura de indiferenţă a
mediului fizic corespunzător reprezintă un excitant faţă de care organismul reacţionează
într-un anumit fel.
II. Funcţiile tegumentului. Pielea reprezintă primul organ influenţat de hidroterapie.
Structura şi funcţiile ei explică relaţiile dintre mediul extern şi mediul intern al
organismului.
Proprietăţile cele mai importante ale pielii sînt următoarele :
1. Proprietatea de a recepţiona cu ajutorul unui bogat aparat neuroreceptor tegumentar
excitaţiile termice care, transmise sub formă de stimul nervos pe căile aferente, ajung la
creier, şi de acolo, prin căile eferente, se întorc la organele efectoare determinînd
fenomene vasomotorii, secretoare şi trofice.
2. Proprietatea de a influenţa schimburile de căldură. Prin tegument, organismul
cedează mediului exterior 80% din caloriile lui. In-fluenţînd deci tegumentul prin aport
sau import de căldură cu ajutorul unei proceduri de hidroterapie, putem să influenţăm
metabolismul general.
3. Proprietatea de a influenţa termoreglarea prin funcţia glandelor sudoripare care se
adaptează nevoilor acesteia, în sensul creşterii sau scăderiii pierderilor de apă din
tegument.
4. Proprietatea de a influenţa schimburile minerale, prin eliminarea mai ales a
substanţelor minerale şi acizilor aflaţi în straturile superficiale ale tegumentului. Acest
lucru este în mare măsură determinat de creşterea secreţiei sudorale, care poate să atingă,
după unele proceduri termice, cantitatea de 1—2 litri/zi.
Apa eliminată provine din întregul depozit hidric al organismului, şi anume din
plasmă, spaţii intercelulare, substanţa coloidală, piele, ţesutul celular subcutanat.
5. Proprietatea de a participa în procesele de imunitate. Datorită bogăţiei în ţesut
reticuloendotelial, pielea joacă un rol important în metabolismul intermediar şi procesele
imunologice.
6. Proprietatea de a absorbi anumite gaze şi substanţe organice cu acţiune locală şi
generală importantă.
Cu ajutorul ionilor marcaţi s-a pus în evidenţă resorbţia SO4, SH, I etc. Dintre gaze se
cunoaşte sigur absorbţia CO2, radonului.
7. Proprietatea de a influenţa repartiţia sîngelui. Datorită bogatei sale reţele vasculare,
mai ales subpapilare, tegumentul poate să cuprindă pînă la o treime din masa totală de
sînge, în cazul cînd vasele se află în stare de dilatare accentuată. Procedurile
hidroterapeutice, în funcţie de temperatura lor, influenţează repartiţia sîngelui şi, ca atare,
relaţiile dintre circulaţia periferică şi cea centrală.
Funcţiile normale ale pielii asigură succesul reacţiilor determinate de hidroterapie
asupra organismului.
 Hidroterapia influenţează la rîndul ei în bine troficitatea pielii.
Învelişul cutanat are o importanţă hotărîtoare atît pentru efectele imediate, cît şi pentru
cele îndepărtate ale hidroterapiei. De aceea, în aplicarea procedurilor hidroterapiei trebuie
să acordăm o atenţie deosebită stării tegumentelor, temperaturii lor, aspectului şi reacţiei la
diferiţii excitanţi.
Tegumentul este oglinda reacţiei dermovasculare, care ne va conduce în dirijarea şi
dozarea procedurilor aplicate.
BAZELE FIZIOLOGICE ALE ACŢIUNII TERMICE A APEI

Acţiunea hidroterapiei asupra organismului se datoreşte factorilor termic, mecanic şi

chimic.
Dintre aceştia, factorului termic îi revine rolul cel mai important.
Acţiunea temperaturilor ridicate şi coborîte în general şi modificările umorale. Pielea
reprezintă o verigă de legătură foarte importantă între mediul extern şi intern al
organismului. Ea participă la reacţiile acestuia faţă de diferiţi excitanţi şi în procesele de
adaptare faţă de modificările mediului exterior.
Sub acţiunea excitantului termic se modifică temperatura tegumentului, volumul
vaselor, viteza de circulaţie, presiunea capilară.
Reacţia vasculară generală de răspuns se datoreşte excitării elementelor contractile ale
vaselor, realizată prin intermediul termoreceptorilor. Arcul reflex se produce la nivelul
centrilor nervoşi superiori şi în scoarţa cerebrală.
Experienţe cu excitant termic cald sau rece, pe diferite regiuni ale corpului, au precizat
modul în care este influenţată temperatura cutanată. Astfel, sub acţiunea excitantului rece,
temperatura cutanată scade brusc în cursul primului minut. în următoarele două minute,
temperatura continuă să scadă însă mult mai puţin, iar după aceasta se menţine cam la
acelaşi nivel.
Acest lucru s-a putut urmări pe antebraţ cu un excitant termic de 10°, temperatura
iniţială a pielii fiind de 31,6°. După un minut, temperatura era de 20,8° după 2 minute
19,2°, după 3 minute 18°, după 4 minute 18°, după 5 minute 18°.
Restabilirea temperaturii cutanate după acţiunea excitantului rece se face destul de
repede. în genere, după 20—30 de minute, temperatura se apropie de cea iniţială.
Creşterea cea mai mare se înregistrează în 1—2 minute, după care se constată o ridicare
lentă şi treptată a temperaturii.
Sub influenţa excitantului termic cald, temperatura cutanată creşte. Că şi la cel rece,
ridicarea cea mai importantă are loc în primul minut, în minutele următoare înregistrîndu-
se chiar un oarecare grad de scădere a temperaturii.
După îndepărtarea excitantului cald, temperatura pielii revine spre normal, scăderea
cea mai marcată înregistrîndu-se în primele 2 minute.
Creşterea temperaturii în ţesuturi este cu atît mai rapidă, cu cît ţesutul este mai
superficial, stratul adipos mai slab reprezentat, iar aportul sanguin mai deficient.
Menţinerea temperaturii ridicate determinată de băi este de durată mai lungă în
muşchi, în comparaţie cu stratul subcutanat, din cauza izolării termice mai bune a
muşchilor.
Sub influenţa excitaţiei termice se eliberează în tegument substanţe cu caracter de
mediatori chimici.
Excitantul rece determina apariţia histaminei în piele, iar excitantul cald apariţia
acetilcolinei.
Eliberarea acetilcolinei în ţesuturi se face sub acţiunea unui tonus crescut al
parasimpaticului, în timp ce procedurile reci ar acţiona în sensul unui tonus crescut al
simpaticului.
Excitantul termic determină în organism modificări umorale importante.
Hipertermia se foloseşte în hidroterapie cu scopul de a mări apărarea organismului.
Modificările pe care ea le determină s-ar datora influenţei pe care o are asupra regiunii
subtalamice, pentru care diferenţele de temperatură constituie un excitant potrivit.
Acţiunea excitaţiei mecanice asupra organismului. Excitantul mecanic ocupă locul al
doilea în ordinea importanţei, în cadrul hidroterapiei. Totuşi, el nu este un factor neglijabil
şi uneori imprimă procedurii căreia îi este asociat caractere deosebite, care influenţează re-
acţia de răspuns al organismului.
Acţiunile mecanice legate de procedurile de hidroterapie se împart în: acţiunea de
împingere în sus, presiunea hidrosta-tică şi factori mecanici adăugaţi procedurilor.
Acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat într-un lichid potrivit legii lui
Arhimede duce la diminuarea greutăţii acestuia. Astfel, un om de 70 kg cufundat în apă
dulce cîntăreşte numai 7,9 kg, iar în apă sărată pierde şi această greutate, căpătînd una
negativă de 2,8 kg. Aceasta explică de ce se pot executa sub apă mişcări care nu se pot
efectua în aer, în cazul unor leziuni ale aparatului locomotor.
Organismul reacţionează împotriva acestei împingeri din apă — mai ales în apele
sărate concentrate — şi aceasta se traduce prin mărirea frecvenţei ritmului inimii,
amplitudinii respiratorii şi mărirea debitului pe minut.
Presiunea hidrostatică concomitentă cu acţiunea de împingere măreşte efectul
mecanic, exercitîndu-se asupra părţilor compresibile ale organismului, cavităţilor şi
circulaţiei venoase.
Presiunea hidrostatică face să scadă circumferinţa toracelui cu 1—3,6 cm, iar
presiunea intrapleurală să crească cu 2,2—10 cm H2O, în funcţie de înălţimea coloanei de
apă.
Circumferinţa abdominală scade cu 2,7—6,5 cm, iar presiunea intraabdominală creşte
cu 18 mm Hg (nivelul apei la simfiza pubiană) pînă la 33 mm Hg (nivelul apei la
înălţimea omoplatului).
La extremităţi are loc de asemenea o micşorare a volumului, mai ales la cele inferioare
cu 0,6 pînă la 3,1%.
 Acţiunea mecanică a presiunii hidrostatice asupra toracelui, cavităţii abdominale şi
asupra extremităţilor are drept consecinţă modificări importante asupra respiraţiei,
circulaţiei şi metabolismului.
Factori mecanici adăugaţi procedurilor. În această categorie intră o serie de manevre
realizate de obicei în mod artificial, care favorizează, datorită reacţiei vasculare puternice
pe care o determină, efectuarea procedurilor la o temperatură cu 2—3° mai scăzută decît
cea posibilă, fără adăugarea factorilor amintiţi.
Se folosesc în acest scop valurile artificiale, curgerea continuă a apei în baie, presiunea
duşurilor, fricţiunea, periatul, bulele de diferite gaze (aer, CO2,O), curent de aer etc.
Acţiunea excitaţiei chimice. Excitantul chimic ocupă în hidroterapie locul al treilea. Se
obţine pe cale artificială şi constă (aşa după cum se va vedea la capitolul băilor) din
introducerea în apă a diferite substanţe.
Se folosesc: decocturi de plante medicinale (flori de muşeţel, frunze de brad etc), care
acţionează, prin uleiurile eterice pe care le conţin, unele plante cu efect astringent (coaja
de stejar), iar altele cu efect iritant (hrean, muştar).
Se mai întrebuinţează diverse substanţe chimice şi medicamentoase ca: săpun, sare,
iod, sublimat etc.

ACŢIUNEA PROCEDURILOR DE HIDROTERAPIE ASUPRA DIVERSELOR

APARATE ŞI FUNCŢII

Procedurile de hidroterapie, prin factorii descrişi, determină asupra diferitelor organe

şi sisteme, reacţii de răspuns.
Acţiunea asupra sistemului nervos se traduce prin influenţarea celor 3 sisteme: sistem
nervos central, periferic şi vegetativ.
Sistemul nervos, prin reţeaua de receptori cutanaţi, este primul care sesizează excitanţii
termici. Aceştia ajung la sistemul nervos central pe căile fibrelor aferente sub formă de
stimul nervos, iar de aici sub formă de impuls se întorc prin căile eferente, determinînd
manifestări funcţionale atît în sistemul nervos, cît şi în alte sisteme şi funcţii.
Reflexele vasculare şi trofice care iau naştere pot să fie folosite în scop terapeutic în
anumite stări patologice.
I. P. Pavlov a stabilit, în laboratoarele sale, acţiunea excitanţilor termici asupra
sistemului nervos. El a arătat că aplicarea repetată sau neîntreruptă a unui excitant termic
cald pe aceeaşi suprafaţă cutanată produce somn. Aceste date ilustrează cît de uşor se
poate realiza inhibiţia corticală prin excitarea receptorilor cutanaţi.
Dacă blocăm sectoarele periferice ale analizorilor, excitanţii termici cutanaţi pot să
micşoreze şi, uneori, să întrerupă total senzaţiile dureroase, împiedică pătrunderea
impulsurilor patologice în sistemul nervos central, fapt care are o influenţă favorabilă
asupra stării scoarţei cerebrale şi, în consecinţă, asupra evoluţiei procesului patologic.
 Temperatura cutanată oscilează în limite destul de mari la unul şi acelaşi individ. În
opoziţie cu aceasta, temperatura internă se caracterizează printr-o constanţă remarcabilă.
Aceasta este condiţia obligatorie a evoluţiei normale a proceselor vitale din organism.
În decursul evoluţiei, organismul uman s-a acomodat la anumite oscilaţii ale mediului
înconjurător.
Acomodarea se realizează cu ajutorul unor mecanisme fiziologice care intră imediat în
acţiune, cînd temperatura mediului înconjurător depăşeşte limitele optime.
Sistemul nervos central este acela care asigură termoreglarea, pe cale reflexă, ca
rezultat al excitaţiei terminaţiilor nervoase corespunzătoare şi, în mod direct, sub influenţa
modificărilor de temperatură a sîngelui care îl irigă.
Orice excitaţie locală provoacă reacţii de răspuns, care se extind la regiunea
corespunzătoare şi chiar asupra organismului întreg. Sînt unele regiuni mai sensibile care,
excitate, determină reacţii mai puternice din partea sistemului nervos central ; acestea sînt
partea posterioară a gîtului (zona gulerului Scerbak) şi regiunea dorsală superioară.
În funcţie de temperatura şi durata lor, procedurile hidroterapice pot să fie excitante
sau calmante pentru sistemul nervos.
Căldura şi răceala aplicate scurt timp cresc excitabilitatea nervilor senzitivi periferici
şi a sistemului nervos central. Căldura aplicată o durată mai mare diminuează
sensibilitatea nervoasă, iar răceala aplicată îrî aceleaşi condiţii poate să ducă la anestezie.
Între sistemul nervos vegetativ şi procedurile de hidroterapie există relaţii strînse, în
sensul că procedurile calde cresc tonusul vagului, iar cele reci pe ale simpaticului.
În afară de reflexele necondiţionate, care caracterizează reacţiile sistemului nervos la
excitantul termic absolut, hidroterapia poate să provoace şi reflexe condiţionate. Apariţia
lor depinde de structura nervoasă a bolnavului, de condiţiile de mediu şi de corectitudinea
tehnicii de aplicare.
Acţiunea asupra sistemului circulator. Excitanţii termici determină asupra
sistemului circulator reacţiile de răspuns cele mai intense şi mai complexe.
Se ştie că o procedură caldă face să apară coloraţia roşie a tegumentului, ca rezultat al
vasodilataţiei reactive, în timp ce o procedură rece determină apariţia palorii tegumentare,
ca rezultat al vasoconstricţiei.
Reacţia la cald sau la rece nu are totuşi loc totdeauna astfel. Ea este determinată de
gradul temperaturilor. În funcţie de aceasta, băile fierbinţi, de exemplu, pot să determine
vasoconstricţii, în timp ce băile reci pot să determine apariţia vasodilataţiei.
În general, reacţia dermovasculară la excitantul termic se caracterizează prin apariţia
succesivă a trei faze. Sub acţiunea excitantului rece apar: faza I de vasoconstricţie, care
durează 1—2 minute la omul normal, caracterizată prin apariţia palorii şi anemiei; faza II-
a de vasodilataţie a arteriolelor, capilarelor şi venulelor. Pielea este caldă, are o coloraţie
roz-roşiatică, ca rezultat al hiperemiei active, torentul circulator este intensificat iar
tonusul vascular păstrat; faza a III-a, de stază, cu vasodi-lataţie capilară, concomitentă cu
vasoconstricţia arteriolelor şi venulelor. Pielea este rece şi de culoare violacee din cauza
schimbului crescut de gaze dintre sînge şi ţesuturi.
Sub acţiunea excitantului cald (40°—42°) are loc, de asemenea, o reacţie
dermovasculară în trei faze, care diferă însă de cea descrisă numai din punct de vedere
cantitativ.
Faza I de vasoconstricţie durează 10—20 de secunde ; faza a. Il-a de hiperemie activă
durează şi ea foarte puţin, iar faza a IlI-a de hiperemie pasivă se caracterizează prin
apariţia coloraţiei roşii a tegumentului.
Reacţiile dermovasculare se răspîndesc pe cale reflexă pe toată suprafaţa tegumentului
ca şi asupra circulaţiei mucoaselor (Brown-Séquard).
1. Mecanismul de reglare a circulaţiei. Dilataţia vaselor periferice ca rezultat al
excitaţiei termice transpune la periferie o cantitate mare de sînge, ceea ce ar determina o
anemiere a organelor interne, scăderea tensiunii arteriale şi colaps.
Aceste accidente nu apar în mod normal, deoarece organismul uman pune în funcţie
mecanismele lui de reglare.
2. Mecanismul mobilizării sîngelui din depozitele sanguine. Mărirea sau micşorarea
bruscă a masei torentului sanguin din tegument este combătută prin eliberarea sîngelui din
depozite (ficat, splină, plex venos subpapilar) în timpul vasodilataţiei tegumentare sau
împingerea acestuia din circulaţia periferică în depozite, în timpul vasoconstricţieîj
tegumentare.
3. Schimbarea temperaturii pielii la distanţă. Primul contact cu excitantul rece sau
cald face ca temperatura restului tegumentului care nu vine în legătură directă cu
excitantul, să scadă brusc la început, iar apoi să crească treptat tot timpul băii.
O creştere paralelă a temperaturii pielii, cu cea a băii are loc numai în timpul băilor
parţiale ascendente (Hauffe).
4. Rezistenţa periferică scade proporţional în timpul procedurilor calde şi creşte în
timpul celor reci, în funcţie de temperatură.
5. Viteza de circulaţie. În arterele periferice, viteza de circulaţie creşte puternic în băile
calde şi se micşorează în cele reci.
6. Timpul de reîntoarcere a sîngelui. În comparaţie cu valoarea medie de repaus (22 de
secunde), timpul de reîntoarcere a sîngelui scade în funcţie de temperatură; cu cît aceasta
creşte, cu atît timpul se scurtează.
7. Viteza undei pulsatile în aortă. Sub influenţa diferitelor temperaturi, viteza undei
pulsatile se modifică. Sub influenţa excitantului cald creşte cu 17—18% iar sub influenţa
excitantului rece scade cu 4—5%.,
8. Munca inimii. Excitantul cald măreşte munca inimii prin creşterea volumului-bătaie
şi a minut-volumului. Se înregistrează o creştere cu aproximativ 30% în băile de 39° şi cu
40% în cele hiperterme. În băile reci de 28°, minut-volumul scade cu 25%.
Creşterea şi scăderea minut-volumului depind de frecvenţa pulsului, fiind direct
proporţionale cu creşterea lui în băile calde şi scăderea în cele reci.
 Tensiunea arterială. În funcţie de temperatură, tensiunea arteriala suferă o serie de
modificări:
— în băile calde (36—40°), tensiunea sistolică scade cu valori neînsemnate, iar cea
diastolică marchează coborîri importante;
— în băile fierbinţi cu peste 40°, tensiunea sistolică creşte proporţional cu creşterea
temperaturii, iar cea diastolică rămîne neschimbată sau creşte într-o măsură foarte mică ;
— în băile reci cresc ambele tensiuni, dar cel mai mult creşte cea diastolică ;
— în băile parţiale ascendente, tensiunea sistolică şi diastolică rămîn neschimbate.
Acţiunea asupra sîngelui. Procedurile de hidroterapie influenţează compoziţia
sîngelui, modificînd elementele figurate.
Procedurile generale reci fac să crească numărul hematiilor cu valori pînă la 800 000,
hemoglobina cu 14%, iar leucocitele pînă la de 3 ori valoarea iniţială.
Procedurile generale calde determină scăderea hematiilor, hemoglobinei şi creşterea
leucocitelor pînă la 30000—40000 în baie fierbinte.
Aceste fenomene s-ar explica printr-o serie de mecanisme reflexe determinate de
factorii termici, care duc la mobilizarea sîngelui din depozite.
Coagulabilitatea sîngelui este de asemenea influenţată. Procedurile fierbinţi măresc
coagulabilitatea, iar cele reci o micşorează.
Băile reci realizează o acidifiere a sîngelui prin creşterea CO2 arteriolar şi alveolar, ca
rezultat al amplificării proceselor de ardere a grăsimilor şi hidraţilor de carbon prin
termoreglarea chimică.
Băile calde şi fierbinţi fac să crească alcaloza prin scăderea CO2, datorită
hiperventilaţiei, pierderii unor anioni acizi prin transpiraţie şi diureza crescută, ca şi
eliminării CO2 prin piele.
Sub influenţa băii calde are loc o diluare a sîngelui datorită trecerii unor lichide sărace
în albumină din spaţiile interstiţiale, la care se adaugă şi mobilizarea depozitelor sanguine,
determinînd o creştere a masei.
Sub influenţa procedurilor reci are loc o concentrare a sîngelui în scopul împiedicării
pierderilor de căldură.
Acţiunea asupra aparatului respirator. Excitanţii termici influenţează în mod reflex
ritmul şi amplitudinea respiratorie, în cadrul mecanismului complex al termoreglării.
Aplicaţii reci sau fierbinţi (45°) de scurtă durată, care interesează regiuni întinse ale
pielii sau zone deosebit de sensibile (ceafa, regiunea dorsală superioară, abdomenul şi
toracele), provoacă în primul moment o inspiraţie profundă, apoi o oprire scurtă în
inspiraţie, urmată de respiraţii sacadate, superficiale şi neregulate, asemănătoare unei stări
de anoxemie. În continuare se măresc frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii şi
apoi totul reintră în normal.
Băile de diferite temperaturi determină diferite tipuri de respiraţie :
 — băile hipoterme (31°—32°) determină o respiraţie superficială şi neregulată ;
— băile reci (18°—28°) determină o creştere a volumului respirator;
— băile calde determină apariţia unei respiraţii profunde, care se accentuează pe
măsura creşterii temperaturii, fără ca frecvenţa să se mărească apreciabil;
— băile fierbinţi (42—44°) determină apariţia unei respiraţii de tip Cheyne-Stokes.
Aerul respirator şi minut-volumul cresc foarte mult;
— băile ascendente parţiale determină apariţia unei respiraţii profunde şi rare.
În general, mecanica respiratorie influenţează prin intermediul diafragmului circulaţia
abdominală şi, în mod special, ficatul.
Factorul termic influenţează funcţia respiratorie şi schimbul de gaze.
Sub influenţa procedurilor reci, datorită pierderii căldurii corpului se declanşează
termoreglarea chimică, care face să crească consumul hidraţilor de carbon şi al grăsimilor,
ceea ce se manifestă prin creşterea CO2 eliminat şi a O2 absorbit.
Procedurile cuprinse între 35—38° („zona de temperatură metabolic indiferentă") fac
ca volumul respirator şi consumul de oxigen să atingă valorile minime.
Procedurile foarte calde fac ca tensiunea parţială a CO2 în aerul alveolar să scadă pînă
la 16 mm, datorită hiperpneei şi hiperventilaţiei care survin.
Sub acţiunea băilor de diferite temperaturi au loc modificări şi în valorile
coeficientului respirator. Acestea se explică atît prin modificările în consumul de O2 şi a
eliminării de CO2, cît şi prin natura substanţelor arse în organism.
Un rol important îl au efectele mecanice şi circulatorii ale băilor, respectiv golirea
depozitelor sanguine.
Coeficientul respirator scade în băile reci moderate (31—32°) pînă la 0,7, iar în cele
fierbinţi pînă la 1,2.
Acţiunea asupra sistemului muscular. Excitanţii termici influenţează atît
musculatura netedă, cît şi pe cea striată.
Aplicaţiile reci de scurtă durată cresc randamentul muşchilor striaţi, înlăturînd
oboseala.
Aplicaţiile fierbinţi de scurtă durată au efecte asemănătoare, dar mai puţin intense.
Procedurile calde diminuează forţa musculară. Sub acţiunea prelungită a răcelii,
musculatura striată îşi măreşte tonusul, apar contracţii cloni ce exteriorizate sub formă de
tremurături involuntare, iar tegumentul ia aspectul caracteristic de „piele de găină",
datorită influenţei elementelor lui contractile.
Aplicaţiile calde de 36—37° au o acţiune calmantă asupra sistemului nervos,
determinînd scăderea tonusului musculaturii. Ele înlătură spasmele musculaturii striate.
Excitaţiile termice locale sau generale influenţează musculatura netedă a tubului
digestiv, în funcţie de starea funcţională normală sau patologică a organelor.
În stare normală, aplicaţiile calde pe pielea abdomenului, ca şi baia caldă determină o
creştere a tonusului gastric şi intestinal şi o mărire a vitezei mişcărilor peristaltice, însoţită
de o hiperemie a mucoaselor. Excitaţiile reci au efecte contrarii.
La bolnavii cu tonusul crescut apar, dimpotrivă, efecte de scădere a tonusului şi
motilităţii sub acţiunea căldurii şi de creştere sub acţiunea frigului.
Starea funcţională a proceselor corticale condiţionează modul de răspuns al organelor
digestive la excitanţii termici.
Acţiunea asupra termoreglării. Temperatura organismului uman este în medie de
37—37°,2 în interior şi de 36°,4 in axilă. Ea prezintă variaţii pînă la 1° în 24 de ore legate
de activitatea ritmică a organismului, cu un maximum între orele 16 şi 18 şi un minimum
noaptea între 1 şi 4.
Orice excitant termic din mediul exterior, mai mare sau mai mic decît temperatura de
indiferenţă, declanşează, prin excitarea termoreceptorilor funcţia de termoreglare.
Procedurile de hidroterapie, datorită variaţiilor termice, pun organismul în situaţia de a
se apăra. Mecanismele de apărare sînt următoarele: termoreglarea chimică, care constă în
creşterea sau diminuarea producerii de căldură proprie şi termoreglarea fizică, care constă
în creşterea sau scăderea pierderii de căldură în mediul exterior.
Termoreglarea chimică. De cîte ori temperatura organismului tinde să scadă, se
declanşează intensificarea proceselor metabolice din organism, mai ales din musculatura
scheletică şi ficat. Metabolismul creşte în timpul scăderii temperaturii mediului
înconjurător.
La creşterea temperaturii externe, prin diminuarea metabolismului, termoreglarea nu
are loc decît în foarte mică măsură, deoarece metabolismul nu poate să scadă decît cu cel
mult 10% sub metabolismul de bază.
Termoreglarea fizică. Se înţelege prin termoreglare fizică reglarea schimburilor
calorice dintre organism şi mediu.
Schimburile de căldură se fac prin convecţie, radiaţie şi evaporare.
Dacă temperatura corpului este mai mare decît a mediului, pierderea de căldură a
organismului se face prin convecţie şi radiaţie.
Dacă temperatura mediului este mai mare ca a organismului, pierderea de căldură se
face prin evaporarea lichidelor din piele şi mucoase.
Termoreglarea este un proces fiziologic complex, în care rolul principal revine scoarţei
cerebrale. Participă în mod obligatoriu pielea în calitate de organ principal al schimburilor
calorice, cu aparatele ei nervoase şi vasculare.
Termoreglarea fizică necesită o bună funcţionare a sistemului cardiovascular;
termoreglarea chimică necesită o stare normală a funcţiei metabolice şi neuroumorale.
Acţiunea asupra metabolismului. Procedurile hidroterapeutice influenţează
metabolismul în sensul creşterii sau scăderii in luncţie de creşterea sau scăderea
temperaturii ţesuturilor.
Procedurile cuprinse în aşa-zisa „zonă metabolică indiferentă" (35—38°) şi cu o durată
de 10—15 minute nu modifică metabolismul oamenilor sănătoşi. Ele influenţează
favorabil metabolismul convalescenţilor.
Procedurile calde (38—40°) determină uşoare creşteri ale metabolismului, pe seama
arderilor hidraţilor de carbon şi ale grăsimilor. Procedurile calde prelungite (39—40°) sau
cele fierbinţi duc la creşterea temperaturii corpului şi, prin aceasta, măresc considerabil
metabolismul, pe seama atît a consumului mărit de hidraţi de carbon şi grăsimi, cît şi a
arderilor substanţelor proteice.
Procedurile reci, chiar de scurtă durată (fricţiuni complete, duşuri generale), determină
o foarte accentuată creştere a metabolismului.
Modificările metabolice se traduc prin variaţii ale volumului respirator, ale
consumului de O2 şi eliminarea de CO2.
Urcarea metabolismului are loc într-o măsură mai mare, dacă procedurile termice se
combină cu manopere mecanice mai intense.
O cură hidroterapeutică mai prelungită face să crească asimilarea proteică, fapt care se
pune în evidenţă prin conţinutul mai puţin azotat al fecalelor.
În acelaşi timp creşte şi dezasimilarea, care se traduce prin creşterea considerabilă a
azotului ureic din urină.
Eliminările de acid uric cresc pînă la 20% Şi de asemenea cele ale amoniacului. În
sînge creşte Ca şi scade Na. Prin urină se elimină, mai ales după procedurile hiperterme,
fosfaţii, sulfaţii, clorurile.
Acţiunea asupra sistemului endocrin. Excitantul termic cald sau rece din
hidroterapie are de asemenea o influenţă asupra sistemului endocrin.
Se pot obţine atît accentuarea funcţiilor unor glande cu hipofuncţie secretoare, cît şi
reducerea producerii de hormoni la cele cu hiperfuncţie.
În hiperfuncţiile tiroidiene se obţin ameliorări evidente prin proceduri de hidroterapie
care se traduc mai ales prin echilibrarea diferitelor mecanisme vegetative dereglate.
Metabolismul bazal şi iodocaptarea vor pune în evidenţă şi modificările cantitative ale
glandei în caz de hiperfuncţie sau hipofuncţie tiroidiană.
Suprarenala reacţionează şi ea la tratamentul hidroterapie, printr-o eliminare crescută
de 17-cetosteroizi.
Hipofuncţia glandelor sexuale poate să fie ameliorată simţitor cu ajutorul procedurilor
de hidroterapie.
Se remarcă de asemenea o mai bună toleranţă la hidraţii de carbon, la bolnavii
diabetici, fapt care explică o bună influenţă a hidroterapiei asupra pancreasului.
Reacţia în hidroterapie. Prin reacţie în hidroterapie se înţelege totalitatea
răspunsurilor organelor şi diferitelor sisteme la acţiunea excitanţilor termici.
Oglinda reacţiei întregului organism este reacţia dermovasculară. Din această cauză,
ea ne serveşte ca indicator şi ne orientează în aplicarea practică a hidroterapiei.
 Manifestarea unei bune reacţii dermovasculare ne arată că modificările funcţionale ale
celorlalte organe, sisteme şi funcţii au loc şi se dezvoltă în sens fiziologic. Obţinerea ei
este deci obligatorie.
Obiectiv, o bună reacţie dermovasculară se manifestă prin apariţia unei coloraţii roz-
roşietice a tegumentului, însoţită de încălzirea pielii.
Subiectiv se traduce printr-o senzaţie de căldură plăcută, bună dispoziţie, apetit
crescut şi dorinţă de mişcare. Lipsa de reacţie dermovasculară se traduce :
Obiectiv, prin apariţia palorii tegumentare şi a „pielii de găină"; aspectul albăstrui sau
albastru-marmorat şi răceala tegumentelor.
Subiectiv, senzaţia de frig, frison sau tremurături, cefalee, nervozitate, moleşeală,
scăderea apetitului.
Asistentul trebuie să urmărească cu atenţie bolnavul şi să evite această a doua
posibilitate, prin adăugarea la procedurile de hidroterapie a manevrelor mecanice
ajutătoare.
O metodă pentru punerea în evidenţă a reacţiei vasculare este cea descrisă de
Dalmady. Se comprimă cu degetul tegumentul iar apoi se urmăreşte timpul scurs pînă la
dispariţia petei palide produsă de apăsare. Se apreciază înainte şi după procedură.
Considerăm că reacţia este bună, dacă dispariţia petei palide a avut loc în 2—5
secunde şi ca reacţierea, dacă dispariţia a avut loc după 8—10 secunde. în timpul curei
hidroterapeutice se observă o scurtare a timpului, ca urmare a îmbunătăţirii reactivităţii şi a
unei mai bune circulaţii.

REGULI GENERALE ALE PRACTICII HIDROTERMOTERAPICE

Pentru ca hidrotermoterapia să realizeze maximum de efecte curative şi profilactice,

trebuie să ţinem seama în aplicarea ei de anumite reguli.
1. Bolnavul va fi amănunţit examinat înainte de aplicarea oricărei proceduri de
hidroterapie, chiar dacă nu este la primul său tratament. Apariţia pe parcurs a unor
fenomene supraadăugate sau boli intercurente impun întreruperea curei, contrar
insistenţelor bolnavului care, de obicei, doreşte să o continue.
2. Procedurile de hidroterapie nu vor fi aplicate imediat după mese abundente. Este
bine ca bolnavul să fi luat o gustare uşoară cu cel puţin 1/2 oră înainte de aplicarea
procedurii.
3. Procedurile mari se vor indica obligatoriu în orele de dimineaţă.
4. Dacă se vor aplica în cursul aceleiaşi dimineţi 2 proceduri, este obligatoriu ca, între
ele, să existe un interval liber de cel puţin două ore.
5. Se va evita prescrierea unui număr prea mare de proceduri, pentru ca reacţiile unei
noi proceduri să nu se suprapună pe acţiunea unei proceduri deja administrate.
 6. Este contraindicat să se aplice tratamente hidrotera-peutice mari după eforturi
intelectuale şi fizice importante, nopţi nedormite, colici, stări de enervare etc.
7. Apariţia menstruaţiei este o indicaţie de întrerupere totală a tratamentului
hidroterapie în prima zi. în ziua a doua se pot indica proceduri parţiale, care se referă la
trunchi şi membrele superioare.
8. Înaintea procedurilor mari, bolnavul îşi va goli vezica urinară şi intestinul.
9. Asistentul va putea să adauge de la sine proceduri suplimentare, cum sînt fricţiunea
sau periatul, pentru a grăbi apariţia reacţiei dermovasculare.
În schimb nu-i va fi permis să treacă din proprie iniţiativă la excitanţi mai puternici,
deoarece el nu este suficient de bine informat asupra stării generale a bolnavului.
10.Procedurile hidroterapeutice reci nu se vor aplica bolnavilor cu tegumente reci,
decît după o prealabilă procedură de încălzire.
11. După procedurile calde şi fierbinţi şi de sudaţie este obligatoriu să se aplice o
scurtă procedură de răcire, pentru combaterea relaxării şi atoniei vasculare periferice deter-
minată de căldură.
12. După procedurile de hidroterapie este obligatoriu să se facă ştergerea tegumentului
cu un cearşaf, încet sau energic, în funcţie de intenţia de a atenua sau amplifica reacţia.
13. Asistentul trebuie să respecte cu stricteţe indicaţiile din prescripţia de cură, în ceea
ce priveşte temperatura, durata, intensitatea, topografia procedurii şi să aplice o tehnică
corectă.
14. Asistentul trebuie să asigure bolnavului în timpul efectuării tratamentului condiţii
optime de confort. Să se evite discuţiile nepotrivite, zgomotul, mirosurile neplăcute,
aşteptatul etc.
15. Dacă în timpul procedurii apare un accident — o intoleranţă, asistentul trebuie să
explice bolnavului cauza celor întîmplate şi să-i recîştige încrederea în terapia aplicată.
Sala de hidroterapie şi dotarea ei. O secţie de hidroterapie trebuie să fie foarte bine
împărţită pentru ca munca tehnicianului şi condiţiile de confort pentru bolnav să fie optim
realizate.
În linii mari, o secţie de hidroterapie trebuie să cuprindă: cabina pentru dezbrăcare,
camere pentru diferite proceduri generale şi parţiale hidrice şi termice. Este bine ca
diferitele puncte de tratament în interiorul unei aceleiaşi camere să fie separate prin pereţi
incompleţi, pentru a se crea bolnavului condiţii cît mai bune de confort.
Suprafaţa necesară pentru o baie este de 8 m2. Băile au dimensiunile de 80×175 cm şi
de 100×190 cm, în funcţie de felul procedurii executate.
Sala de duşuri trebuie să asigure o distantă de 3—3,5 m între duşul fulger şi bolnav.
Pentru fiecare duş este nevoie de 3—4 m2.
La camerele pentru împachetări se calculează cîte 3,5— 4 m2 pentru fiecare pat de 0,8
m2.
Înălţimea încăperilor trebuie să fie de 3,50 m. Pereţii trebuie să fie căptuşiţi cu faianţă
pînă la o înălţime de 2 m. Culoarea pereţilor este bine să fie albă. Duşumeaua trebuie să fie
din mozaic de culoare deschisă, cu pantă de scurgere şi grătare de lemn.
Iluminatul trebuie să fie foarte bun. Dacă nu se poate realiza o bună lumină naturală,
atunci vom pune lămpi fluorescente pentru ca reacţia dermovasculară să fie bine vizibilă.
Temperatura încăperilor de tratament trebuie să fie de 22—23°, iar a sălii de dezbrăcat
şi eventual de odihnă în policlinică trebuie să fie de 20°.
În fiecare încăpere trebuie să existe termometre de cameră.
Ventilaţia încăperilor trebuie să asigure un mediu favorabil. Umiditatea nu trebuie să
depăşească 75%.
Alimentarea cu apă rece şi fierbinte trebuie să fie în permanenţă asigurată.
Conductele trebuie să fie larg dimensionate pentru a asigura un debit constant, iar
scurgerile căzilor şi robinetele de umplere trebuie dimensionate mai mari pentru a asigura
umplerea şi golirea lor în 3—4 minute.
Ceasuri semnalizatoare şi ceasuri de nisip trebuie să fie prezente lîngă fiecare punct de
tratament.
În pavilionul de hidroterapie trebuie păstrată o curăţenie şi o ordine desăvîrşite.
Asistentul. Asistentul care lucrează în secţia de hidroterapie este figura cea mai
importantă şi cu rolul cel mai mare în bunul mers al acestei secţii şi în reuşita
tratamentelor aplicate.
1. Asistentul trebuie să aibă o ţinută corespunzătoare: halat alb şi bonetă pe cap, şorţ
de cauciuc pentru procedurile care necesită acest lucru. Bărbaţii trebuie să poarte şi
pantaloni albi. În picioare pantofi de tenis.
Îmbrăcămintea asistentului trebuie să fie sclipitor de curată. Aspectul exterior neglijent
are o influenţă nefavorabilă asupra psihicului bolnavului.
2. Asistentul trebuie să vorbească politicos cu bolnavii, să nu arate o figură plictisită
sau enervată, atunci cînd aceştia îi cer lămuriri.
3. Asistentul nu trebuie să aibă discuţii — indiferent pe ce teme — cu tovarăşii lui, în
timpul lucrului.
4. Planificarea procedurilor trebuie foarte bine respectată, pentru a se evita
aglomerarea bolnavilor sau golurile de producţie, care creează nemulţumiri în rîndurile
bolnavilor.
Respectarea regulilor expuse face ca prestigiul asistentului care lucrează în secţia de
hidroterapie să crească în faţa bolnavului ş. o dată cu aceasta, şi încrederea acestuia în
tratamentul aplicat.
Reuşita terapiei cu agenţi hidrotermoterapici depinde în mare măsură de tehnica şi
condiţiile de aplicare a tratamentului, deci depinde de asistent, care le are în mînă pe
amîndouă.
 TEHNICA SPECIALĂ DE HIDROTERAPIE
COMPRESELE

Definiţie. Compresele sînt cele mai simple şi mai răspîn-dite proceduri de

hidroterapie. Ele se realizează cu ajutorul unor bucăţi de pînză, variate ca formă şi
dimensiune, înmuiate în apă de diferite temperaturi şi aplicate asupra diverselor regiuni ale
corpului.
Clasificare. În clasificarea compreselor folosim două criterii, şi anume temperatura şi
regiunea pe care se aplică.
În funcţie de temperatură, compresele se împart în: reci, calde, alternante, stimulante
şi cu aburi.
În funcţie de regiune, compresele se împart în: compresă la cap, compresă la ceafă, la
gît, la torace, la abdomen, la trunchi, compresă genitală, comprese la gambe şi comprese
longhete.
Tehnica de aplicare. A. Reguli generale. Pentru ca efectele compreselor să fie bune
trebuie să ţinem seama în tehnica de aplicare a lor de o serie de reguli generale :
1. Compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente şi să nu permită pătrunderea
aerului.
2. Umiditatea trebuie să fie corespunzătoare felului compresei: cele reci şi calde vor fi
semistoarse, în aşa fel ca apa să nu se scurgă spontan pe tegument; cele stimulante vor fi
stoarse bine, astfel ca să se evite urnezirea compresei de acoperire.
3. Compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele subiacente cu 1—
2 cm.
4. Compresele nu trebuie să fie prea strînse pentru a nu da tulburări de circulaţie:
compresiuni venoase la extremităţi sau senzaţii de opresiune pe torace.
5. Dacă compresele stimulante nu se încălzesc după 10— 15 minute sau aplicarea lor
provoacă frisoane, se întrerup, putînd să fie aplicate din nou pe aceeaşi regiune numai
după fricţionarea sau perierea acesteia.
6. Compresele nu se aplică decît pe tegument sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile
repetate ar putea să provoace maceraţii, favorizînd pătrunderea microbilor piogeni, în
cazul unor piodermite existente.
B. Tehnica de aplicare a compreselor în juncţie de temperatura lor şi modul de
acţiune.
I. Compresele reci. Materiale necesare: bucăţi de pînză de diferite forme şi mărimi,
găleată cu apă rece. pat sau canapea, ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare propriu-zisă. Se înmoaie compresa în apă rece, se stoarce şi se
împătureşte de 5—6 ori, apoi se aplică pe regiunea interesata. Din 5 în 5 minute, compresa
se schimbă, menţinîndu-se astfel temperatura scăzută. Acest lucru se poate realiza şi dacă
combinăm compresa cu hidrofor sau aplicare de pungă cu gheaţă.
 Durata totală a unei comprese variază în raport cu boala, încadrîndu-se între limitele
de minim 20 minute şi maximum 60 de minute.
Modul de acţiune. Afară de unele comprese aplicate pe anumite zone, a căror acţiune
are un caracter general, majoritatea compreselor au acţiune locală, limitîndu-se la organele
şi ţesuturile subiacente pe care sînt aplicate.
Acţiunea compreselor se bazează pe factorul termic.
Compresele reci îşi bazează efectul pe proprietăţile următoare : vasoconstricţie,
antihemoragică, antiinflamatoare, antitermică.
II. Compresele calde. Materiale necesare: aceleaşi ca mai sus. în plus un termometru.
In ceea ce priveşte temperatura apei din găleată, aceasta va fi între 38 şi 43° pentru
compresele calde şi 45—55° pentru cele fierbinţi.
Tehnica de aplicare este ca şi pentru compresele reci, cu particularitatea că, spre
deosebire de acestea, compresele calde sînt totdeauna acoperite pentru a li se menţine
temperatura.
Compresele se schimbă din 5 în 5 minute. Durata totală de aplicare este de minimum
20 de minute şi de maximum 60—90 de minute.
Modul de acţiune a compreselor calde: antispastice, analgezice, hiperemiante,
resorbtive (mai ales in inflamaţiile cronice).
III. Compresele alternante. Materiale necesare: aeeleaşi ca şi mai sus.
Tehnica de aplicare. Se aplică conform tehnicii expuse o compresă caldă la
temperatura de 40—50° pe o durată de 2—3 minyie, după care, pe acelaşi loc, se aplică o
compresă rece de 12—16° .pe o durată de 1/2—1 minut.
Aceste comprese se alternează de 5—6 ori. Se.începe totdeauna cu compresa caldă şi
se termină cu cea rece.
Modul de acţiune: stimularea circulaţiei sanguine şi tonifierea sistemului
neuromuscular, mai ales local.
IV. Compresele stimulante sau compresele Priessnitz. Materiale necesare: 2 bucăţi de
pînză de formă asemănătoare, una dintre ele fiind ceva mai mare şi dintr-un material mai
plin (niciodată impermeabil); o găleată cu apă la temperatura camerei.
Tehnica de aplicare. Se moaie bucata de pînză mai mică în apă, se stoarce bine şi se
aplică pe regiunea interesată. Peste aceasta se aplică a doua compresă, uscată, în aşa fel ca
să depăşească cu 2—3 cm compresa umedă.
Durata de aplicare este 2—6 ore sau pînă la uscare.
Modul de acţiune. Stimularea activităţii nervoase şi a aparatului circulator cu
modificarea proceselor biologice.
V. Compresele cu aburi. Materiale necesare: 2 bucăţi de flanelă, o bucată pînză
simplă sau un prosop, o pînză impermeabilă, 1 găleată cu apă la temperatura de 60—70°.
Tehnica de aplicare. Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se
aplică o bucată de pînză sau prosopul muiat în apă fierbinte (60—70°) şi bine stoarsă, iar
peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu pînza impermeabilă sau se
aplică un termofor.
Durata totală a procedurii este de minimum 20 de minute şi de maximum 60 de
minute.
Modul de acţiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
C. Tehnica de aplicare a compreselor în funcţie de regiuni, modul de acţiune, indicaţii
şi contraindicaţii.
Indiferent de regiunea la care ne referim, tehnica generală de aplicare a compreselor în
funcţie de temperatură rămîne aceeaşi.
I. Compresele la cap se subîmpart în: complete şi
parţiale. Cele parţiale interesează regiuni limitate ale
capului: frontală, temporală, occipitală.

Fig, 120. — Compresă

pentru cap.

Materiale necesare: o bucată de pînză de formă triunghiulară cu latura de 60 cm (fig.

120), termofoare sau pungi cu gheaţă (fig. 121).
Tehnica de aplicare. Pentru compresa completă se aplică pînza astfel ca să acopere
capul şi fruntea. Cele 2 capete se trec pe deasupra urechilor, înnodîndu-se la spate
deasupra capătului rămas liber.
Pentru regiunea frontală, temporală şi occipitală se poate întrebuinţa acelaşi material,
împăturindu-se potrivit regiunii pe care se aplică.
II. Compresa la ceafă se aplică bolnavului culcat pe spate, cu capul sprijinit pe pernă,
astfel ca să se adapteze cît mai bine regiunii occipitale.
Compresele la cap pot să fie calde, reci sau stimulante. Cele mai frecvent aplicate sînt
primele două.
Modul de acţiune. Indiferent de regiunea pe care se aplică, modul de acţiune al
compreselor este acelaşi.
 Fig, 121. — Termofor
Indicaţii. Compresele reci la cap se indică în: congestii cerebrale, hemoragii cerebrale,
meningite, în timpul procedurilor de termoterapie pentru evitarea congestiei
cerebrale.
O remarcă pentru compresele reci la ceafă este aceea că, pe lîngă acţiunea locală, au şi
o acţiune generală, reflexă, la distanţă, asupra activităţii inimii, respiraţiei şi sistemului
nervos, în sensul sedării.
Compresele calde la cap se indică în nevralgii acute sau cronice, migrene, datorită
angiospasmelor, dureri cu caracter reumatismal.

Fig. 122. — Compresă specială pentru gît.

III. Compresele la gît. Materiale necesare: compresă cu dimensiunile 7 × 60 cm sau
prosoape scurte.
Cînd dorim să acţionăm şi pe regiunea auriculară folosim o compresă de formă
specială (fig. 122).
Tehnica de aplicare. Bolnavul poate să stea pe scaun. In cazul acesta se aplică
compresa în jurul gîtului, fixîndu-se la spate cu un ac de siguranţă. Partea care vine în
contact cu regiunea cefei nu se umezeşte.
282
Cînd bolnavul este în poziţie culcată, compresa se aplică pe faţa anterioară a gîtului,
fără să se mai prindă la ceafă.
 Compresele la gît pot să fie calde, reci şi alternante.
Indicaţii. Compresele reci se indică în inflamaţiile. acute ale regiunii amigdaliene:
amigdalite acute, flegmoane, larin-gite, difterie etc.
Compresele calde se indică în: inflamaţii ale regiunii amigdaliene însoţite de edem şi
cianoză.
IV. Compresele la torace. Materiale necesare: bucăţi de pînză de formă triunghiulară
cu latura de 130 cm.
Tehnica de aplicare. Se aplică compresa pe spatele bolnavului cu un unghi în jos.
Celelalte două unghiuri se trec peste umeri, traversează în diagonală pieptul şi sînt
înnodate la spate peste unghiul rămas liber.
Compresele la torace pot să fie reci, calde, stimulante.
Indicaţii. Compresele reci la torace se indică în: hemoptizii, procese acute ale
organelor din cutia toracică ca bronşite, congestii pulmonare, pneumonii etc.
Compresele calde la torace se aplică potrivit aceleiaşi tehnici, cu ajutorul pînzei
triunghiulare înmuiată în apă caldă. Sînt indicate în mialgii şi nevralgii cronice
intercostale, bronşite şi pleurite cronice cu resturi de exsudate şi aderenţe pleu-rale,
spasme ale organelor abdominale (colite, colecistite etc).
Compresele stimulante la torace (comprese cruciate). Materiale necesare: două bucăţi
de pînză de 3,1/2 m lungime şi 28—30 cm lăţime sau 6 prosoape de aproximativ 120/30
cm.
Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, se moaie în apă şi se stoarce, se rulează
sub formă de sul (faşă), se apucă în mîna dreaptă iar cu mîna stingă se ţine capătul liber.
Ne aşezăm în faţa bolnavului, aplicăm capătul liber al compresei în axila dreaptă, trecem
compresa în diagonală peste piept şi umărul stîng (fig. 123 a), apoi oblic peste spatele
bolnavului, se ajunge în axila dreaptă, apoi trecem transversal pe partea anterioară a
toracelui spre axila stingă (fig. 123 b). De acolo, în diagonală ducem compresa peste
umărul drept pe faţa anterioară a toracelui. Aici se face o cută apoi se continuă aplicarea
orizontală pînă la capăt. Acesta se introduce sub tura orizontală precedentă sau, mai bine,
se leagă cu un şiret.
Peste compresa umedă se aplică în acelaşi mod compresa uscată.
În lipsa compreselor putem să folosim 6 ştergare. În cazul acesta, tehnica de aplicare
este următoarea : acoperim în acelaşi timp spatele şi partea anterioară a toracelui în
diagonală, aplicînd un prosop peste umărul drept şi celălalt peste umărul stîng. Al treilea
prosop îl trecem orizontal sub axile, fixînd în acelaşi timp capetele prosoapelor atît pe faţa
anterioară, cît şi pe cea posterioară. Peste aceste prosoape aplicăm în aceeaşi ordine pe
cele uscate.
 Fig. 123. — Aplicarea
compreselor
cruciate.

Compresele cruciate trebuie să fie corect aplicate, astfel ca ele să acopere întreg
toracele, lăsînd libere mîinile şi gîtul.
Indicaţii. Compresele cruciate sînt indicate în : bronşite acute şi cronice, pleurezii
acute şi cronice, tuberculoză pulmonară, diverse pneumopatii.
V. Compresele precordiale. Materiale necesare: bucăţi de pînză de dimensiuni 20/30
cm.
Tehnica de aplicare. Se împătureşte compresa în 5—6 straturi, se moaie în apă, se
stoarce şi se aplică pe regiunea pre-cordială.
De obicei se aplică reci. Se pot combina cu pungi de gheaţă sau hidrofoare cu apă rece.
În timpul aplicării, bolnavul stă în poziţie culcata, este împachetat într-un cearşaf uscat
şi este bine acoperit..
Compresele reci se aplică la început pînă se stabileşte felul de reacţie a bolnavului, de
2—3 ori pe zi, timp de 10—15 minute, apoi de 1—2 ori pe zi cîte 1 — 1½ oră, dacă
răspunsul este corespunzător.
Modul de acţiune: întăresc sistola, lungesc diastola, fac să dispară aritmiile.
Indicaţii: aritmii funcţionale, palpitaţii, miocardite însoţite de tahicardie în cursul
bolilor infecţioase, în reumatismul Sokolski-Bouillaud.
Contraindicaţii: leziuni miocardice avansate.
 VI. Compresele la trunchi pot să fie reci, calde şi stimulante.
Materiale necesare: pentru compresele reci şi calde un prosop sau una compresă de
120/40 cm, una canapea.
Tehnica de aplicare. Se ia prosopul sau compresa şi se înmoaie în apă rece sau caldă,
se stoarce şi se aplică pe trunchi, cuprinzînd regiunea dintre axilă şi pubis, bolnavul fiind
culcat.
Mod de acţiune. Acţiunea este asemănătoare cu a compreselor reci şi calde aplicate pe
torace, cu deosebirea că aici suprafaţa interesată este mai mare.
Indicaţii: compresele reci la trunchi sînt indicate în stări febrile, hemoptizii, inflamaţii
acute ale organelor toracice.
Compresele calde la trunchi au aceleaşi indicaţii ca şi compresele calde la torace.
Compresele stimulante la trunchi (fig. 124). Materiale necesare: un cearşaf obişnuit,
un prosop de 120/70 cm, una canapea.
Tehnica de aplicare. Se acoperă canapeaua cu o pătură. Peste aceasta se aplică
cearşaful împăturit de 5—6 ori. Se ia apoi prosopul, se înmoaie în apă rece, se stoarce bine
şi se aplică transversal pe lungimea patului, astfel ca cearşaful uscat să depăşească atît sus,
cît şi jos marginea compresei umede ; bolnavul este invitat să se culce pe spate, astfel ca
marginea de sus a prosopului ud să ajungă pe linia axilară, apoi ridică braţele în sus ; se
acoperă cu prosopul ud faţa anterioară a trunchiului de la axile pînă la pubis, şi peste
prosopul ud aşezăm cearşaful uscat.
Modul de acţiune. Aceste comprese se mai pot combina cu hidrofoare pe abdomen şi
pe regiunea precordială.
Indicaţii: stări febrile, bronşite acute, boli acute infecţioase, pneumonii, pleurite acute,
mialgii, nevralgii intercostale.
VII. Compresele abdominale cel mai frecvent folosite sînt reci, calde, stimulante.
Materiale necesare: compresă de
40/60 cm, canapea.
Tehnica de aplicare. Se înmoaie
compresa în apă rece sau caldă, se
stoarce şi se aplică conform tehnicii
compreselor la trunchi, cu deosebirea
că aici se prinde numai regiunea
dintre mamele şi pubis. Se poate
asocia cu hidrofor.

Fig. 124. — Compresa la trunchi.

 Indicaţii. Compresele reci abdominale sînt indicate în inflamaţii acute ale organelor
abdominale (peritonite acute, apendicite, colecistite, anexite) sau hemoragii abdominale.
Compresele calde abdominale sînt indicate în colici hepatice sau intestinale, inflamaţii
cronice ale sferei genitale feminine ca: periuretrite, parametrite, salpingite, salpingoovarite
etc.
Compresele abdominale stimulante — Priessnitz. Materiale necesare: una compresă
de 3½ m lungime pe 28—30 cm lăţime sau 2 prosoape de lungime potrivită, o canapea.
Tehnica de aplicare. Dacă întrebuinţăm compresa lungă, se procedează astfel : se
moaie un capăt în apă, atît cît este necesar să cuprindă abdomenul aproximativ o dată şi
jumătate, se stoarce bine şi se aplică astfel: la bolnavii care nu se pot mişca se aşază
compresa transversal pe pat. La bolnavii mobili, compresa se poate aplica în poziţie
şezîndă, în genunchi sau stînd în picioare. Aplicăm capătul ud al compresiei pe abdomen,
trecem apoi la spate ridicînd uşor bolnavul, continuăm cu cealaltă parte a compresei uscate
pînă la terminarea ei, după care acoperim bolnavul cu pătura.
Cînd nu avem la dispoziţie compresă lungă, întrebuinţăm cele 2 prosoape. întindem un
prosop umed şi stors transversal peste un prosop uscat ceva mai mare. Aşezăm bolnavul pe
prosop şi trecem părţile laterale ale acestuia pe abdomen, aco-perindu-1 cu cel uscat.
Durata compreselor abdominale Priessnitz este de la 2—3-ore pînă la 5—6 ore ; se
aplică de obicei în cursul nopţii, men-ţinîndu-se pînă dimineaţa.
VIII. Compresele genitale sau compresele în„T" (fig. 125) pot să fie reci, calde şi
stimulante.
Materiale necesare: compresă de formă specială în „T" sau două comprese de 140/20
cm.

Fig. 125. Compresă genitală în

T.

Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, uscată, şi se fixează în jurul crestelor

iliace prinzîndu-ise cu un ac de siguranţă. După aceea se ia compresa a doua, se moaie în
apă, se stoarce şi se prinde cu un ac de siguranţă pe faţa anterioară a compresei orizontale;
se merge în jos de-a lungul regiunii interfesiere, fixînd celălalt capăt al compresei de
compresa orizontală în partea anterioară, în regiunea suprapubiană.
Indicaţii: atît compresa rece, cît şi compresa stimulantă, cele mai des folosite, sînt
indicate în: hemoroizi, orhite, epi-didimite, prurit vaginal, vulvite şi alte inflamaţii acute
ale sferei genitale.
287
IX. Compresele la gambe. Cel mai des folosite sînt cele stimulante.
Materiale necesare: bucăţi de pînză de 1,50 m/20 cm.
Tehnica de aplicare. Se moaie o treime din lungimea compresei în apă rece şi, după ce
se stoarce bine, se înfăşoară în jurul gambelor de la maleole spre genunchi. Peste compresa
udă se înfăşoară restul compresei uscate.
Indicaţii. Compresele la gambe sînt indicate în astenie nervoasă, insomnii, flebite şi
varice, afecţiuni congestive ale creierului.
X. Comprese longhete. Cele mai folosite sînt cele reci şi stimulante.
Materiale necesare: 2—4 comprese lungi de 1 m şi late de 5 cm.
Tehnica de aplicare. Se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu compresa
umedă, bine stoarsă, în aşa fel ca palma să rămînă complet liberă.
În cazul compresei stimulante, peste compresa umedă se aplică una uscată.
Indicaţii. Compresele reci se aplică în combustii ale degetelor, fenomene inflamatoare
în cadrul reumatismului Sokol-ski-Bouillaud etc.
Cele stimulante se aplică în artritele reumatice însoţite de limitarea mişcărilor, în
scopul stimulării circulaţiei.

HIDROFOARELE
Definiţie. Hidroafoarele sînt nişte dispozitive de cauciuc sau de metal, formate din
tuburi aranjate circular sau paralel, cu ajutorul unor benzi de pînză sau tablă elastică. Unul
din capetele hidroforului se pune în legătură cu o sursă de apă (vas sau robinet), situat la
un nivel mai ridicat, aproximativ 1 m, iar celălalt cu un vas de scurgere, situat la un nivel
mai coborît.
Clasificare. Pentru clasificare se folosesc 2 criterii: regiunea pe care se aplică şi forma
hidroforului.
În funcţie de regiunile pe care se aplică, hidrofoarele se împart în următoarele
categorii : hidrofoare pentru cap, hi-drofoare pentru ceafă, gît, coloana vertebrală,
hidrofoare pentru inimă, pentru abdomen, pentru spate, pentru extremităţi, psihrofor
uretral, hidrofor vaginal şi hidrofor rectal.
În funcţie de formă, hidrofoarele se împart în:
hidrofoare de formă circulară (pentru cap), de formă
rotundă (pentru inimă), de formă dreptunghiulară (pentru
coloana vertebrală), de formă ovală (pentru abdomen) şi
hidrofoare de formă specială (pentru uretră, vagin, rect).
Tehnica de aplicare. Principii generale. Principiul
de funcţionare a hidroforului se bazează pe scurgerea continuă a apei prin tuburi la
teperatura dorită. Temperatura folosită este identică cu a compresoarelor cu care se aplică
de obicei pentru menţinerea temperaturii acestora.

Fig. 126. — Hidrofor

pentru cap.

Factorul pe care se bazează acţiunea hidrofoarelor este factorul termic. Hidrofoarele se

aplică reci în afecţiunile acute, calde şi fierbinţi în afecţiunile cronice şi alternante cînd ur-
mărim stimularea funcţiei organelor dintr-o anumită regiune.
Modul de acţiune, durata de aplicare şi indicaţiile sînt identice cu ale compreselor.
Tehnici speciale. I. Hidroforul la cap. Se aşază bolnavul pe un pat, i se aplică
compresa la cap conform tehnicii obişnuite, apoi i se plasează hidroforul de formă
circulară deasupra compresei şi se păstrează durata prescrisă (fig. 126).
II. Hidroforul pentru inimă. Se procedează ca şi pentru compresa precordială.
adăugîndu-se deasupra un hidrofor circular cu diametru de 15—20 cm.
III. Hidroforul pentru abdomen. Se procedează, ca şi pentru compresa abdominală,
aplicîndu-se deasupra un hidrofor de formă ovalară pentru stornac şi dreptunghiulară
pentru întreg abdomenul (fig. 127).

Fig.
127. — Hidrofor abdominal.

IV. Hidrofoarele pentru coloana vertebrală au aceeaşi formă ca şi cele abdominale.

V. Psihroforul uretral (fig. 128). Este format dintr-o sondă ureterală bifurcată.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează mai întîi
vezica, apoi se introduce psihroforul

Fig.
128. — Psihroforul uretral.
sterilizat, de-a lungul uretrei, pînă la prostată. Se adaptează un capăt al psihroforului la
sursa de apă, iar celălalt la un vas de scurgere. Durata procedurii este de 20—-60—90 de
minute.

Fig. 129. — Hidrofor vaginal. Fig.

130. — Hidrofor rectal
Indicaţii: psihroforul uretral cald şi fierbinte în prosta-ţite cronice; psihroforul rece în
uretrite şi prostatite acute, iar psihroforul alternant în impotenţă sexuală.
VI. Hidroforul vaginal (fig. 129) este format dintr-un tub vaginal cu dublu curent,
funcţionînd pe baza aceloraşi principii ca şi psihroforul.
Tehnica de aplicare. Înainte de a aplica hidroforul se face evacuarea vezicii, toaleta
vulvei şi vaginului şi apoi se introduce hidroforul pînă la nivelul colului uterin. Se fixează
cele 2 capete, unul la sursa de apă, celălalt la un vas de scurgere.
Durata procedurii : 20—60—90 de minute.
Indicaţii. Hidroforul cald şi fierbinte în metrite subacute şi cronice, perimetrite şi
salpingoovarite cronice : hidroforul rece în perimetrite şi salpingoovarite acute şi
hidroforul alternant în hipofuncţii ovariene.
VII. Hidroforul rectal (fig. 130) este format dintr-o sondă rectală de aproximativ 10
cm lungime, de forma unui tub anal închis şi rotunjit la vîrf, avînd 2 orificii pentru intrarea
şi ieşirea apei.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează rectul, apoi se
introduce hidroforul rectal. Unul din capete se pune în legătură cu sursa de apă. celălalt cu
un vas de evacuare.
Indicaţii: hidroforul rece în hemoroizi, prostatite acute ; hidrcforul cald în prostatite
cronice şi hidroforul alternant în impotenţă sexuală.
Avantajele hidrofoarelor faţă de alte proceduri care se aplică în acelaşi scop (punga cu
gheată, termofor) constau în faptul că ne permit să menţinem asupra unei regiuni date, o
anumită temperatură caldă sau rece timp mai îndelungat.

CATAPLASMELE

Definiţie. Cataplasmele sînt proceduri care constau din aplicarea pe diferite regiuni ale
corpului a diverselor substanţe de natură organică sau anorganică, la o anumită
temperatură.
Clasificare. Cataplasmele se împart în 2 categorii: umede şi uscate. în ceea ce priveşte
temperatura pot să fie calde şi reci. Cele mai folosite sînt cataplasmele umede şi calde.
I. Cataplasmele umede. Materiale necesare: substanţe organice variate sau diverse
plante medicinale, care capătă prin preparare un aspect păstos (cele mai folosite sînt:
pîinea, tarifele, seminţele de in, făina de grîu, orz, ovăz sau porumb, muşeţelul, florile de
fîn, malva. menta, althea, muştarul, hreanul etc), 2 bucăţi de pînză sau un săculeţ, o sursă
de căldură — reşou.
Cataplasme cu pîine. Mod de preparare. Se ia o anumită cantitate de miez de pîine în
raport cu mărimea regiunii, se fărîmiţează, se moaie cu apă şi se încălzeşte conţinutul pe
foc, amestecîndu-se pînă se obţine o pastă. Aceasta se introduce între două bucăţi de pînză
sau într-un săculeţ. Se uniformizează într-un strat de aproximativ 2—4 cm grosime. Se
elimină prin presiune lichidul în exces şi se aplică apoi pe regiunea interesată. Pentru a se
împiedica răcirea, se aplică peste aceasta o bucată de pînză, flanelă sau lînă. Cataplasma se
menţine pînă începe să se răcească.
Cataplasme cu tărîţe. Mod de preparare. Se iau 1/2 sau 1 kg tărîţe de grîu, secară,
porumb, în raport cu mărimea regiunii pe care dorim să aplicăm cataplasma, se fierb pînă
se obţine o pastă şi se aplică cu aceeaşi tehnică.
Cataplasme cu seminţe sau făină de in. Se ia 1/3 sau 1/4 seminţe de in, 2/3 sau 3/4 apă
şi se fierb bine pînă se face o pastă consistentă. Se aplică la fel ca şi celelalte cataplasme.
Cataplasmele cu seminţe de in sînt preferate altor cataplasme, deoarece au o
termopexie mare.
Cataplasme cu făină integrală. Se prepară cu făină de grîu, orz, ovăz, secară, porumb
la fel ca cele descrise anterior.
Cataplasme cu muşeţel. Se ia o cantitate potrivită de muşeţel, se fierbe în apă, apoi se
introduce în săculeţ. Acesta se leagă la gură, se stoarce prin presare între 2 capace şi se
aplică pe regiunea indicată.
Se poate fierbe muşeţelul direct în săculeţ.
Cataplasme cu flori de fîn. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu a
cataplasmelor de muşeţel.
Cataplasme cu malvă. Se folosesc frunzele de Malva silvestri şi Malva rotundifolia
care se prepară identic cu cele expuse înainte.
 Cataplasme cu mentă. Se folosesc frunzele de Menta piperita (izmă bună) sau Menta
crispa (izmă creaţă), se opăresc sau se umezesc numai cu apă caldă pentru a nu lăsa să se
volatilizeze uleiurile eterice. Tehnica de aplicare este identică cu a celorlalte cataplasme cu
plante medicinale.
Cataplasme cu althaea. Se folosesc frunzele de Althaea officinalis (nalbă mare, nalbă
albă sau nalbă de luncă). Se prepară şi se aplică la fel ca şi cataplasmele de muşeţel.
Cataplasmele cu muştar. Se foloseşte făina de muştar (Sinapis nigra sau Sinapis alba),
se amestecă cu apă la temperatura camerei pînă se realizează o pastă, se adaugă înainte de
aplicare puţină apă caldă pentru a nu provoca bolnavului o senzaţie neplăcută, se introduce
între două bucăţi de pînză sau un săculeţ şi se aplică pe regiunea indicată. Durata pro-
cedurii este în funcţie de apariţia senzaţiei de arsură. Se înlătură înainte de a se forma bule
pe locul de aplicare.
Cataplasme cu hrean. Se ia o anumită cantitate de rădăcină de hrean, se rade, se
amestecă cu apă şi o cantitate oarecare de făină integrală; se introduce într-un săculeţ care
se leagă la gură şi se aplică pe regiunea interesată.
Cataplasme cu nămol şi lut. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu
ale împachetărilor cu aceleaşi substanţe (vezi împachetări cu nămol).
II. Cataplasme uscate. Cataplasmele uscate sînt proceduri care se realizează cu
ajutorul unor substanţe cum sînt : tă-rîţele de grîu, de secară, de porumb, sare, nisip.
Modul de preparare. Materialele enunţate se încălzesc într-un vas, la o temperatură
suportabilă, se introduc între 2 bucăţi de pînză sau în săculeţe şi se aplică pe regiunea inte-
resată.
Ele sînt impropriu numite cataplasme, deoarece nu sînt aplicaţii sub formă de pastă.
Modul de acţiune. Acţiunea cataplasmelor se bazează pe factorul termic; efectul lor
este mai mult local.
Efectele cele mai importante ale lor sînt: hiperemizant şi resorbtiv, antispastic şi
analgezic.
La cataplasmele cu plante medicinale, pe lîngă factorul termic, se adaugă şi cel chimic,
reprezentat de diferitele uleiuri eterice pe care le conţin.
Indicaţiile cataplasmelor sînt identice cu ale compreselor.
Indicaţiile cele mai frecvente sînt: mialgiile, nevralgiile cu diverse localizări,
artralgiile în cadrul afecţiunilor reumatismale subacute şi cronice, perivisceritele
abdominale etc.
Cataplasmele cu muştar şi hrean se indică pentru efectul lor derivativ important, mai
des în afecţiunile cu caracter inflamator acut şi cronic ale organelor abdominale şi toracice,
în nevralgii, spasme şi contracturi musculare etc.

ÎMPACHETĂRILE
 Definiţie. împachetările sînt proceduri de hidroterapie care constau din învelirea unei
părţi sau în întregime a corpului conform unei anumite tehnici.
Clasificare. În funcţie de tehnica de aplicare, împachetările se împart în: împachetări
umede, uscate, cu parafină, cu nămol şi împachetări cu nisip.

TEHNICA DE APLICARE A ÎMPACHETĂRILOR

A. Împachetările umede. Împachetările umede constau în învelirea unei părţi întinse
sau a corpului în întregime, într-un cearşaf muiat în apă la temperatura de 18—20°, bine
stors, peste care se aplică o pătură.
În funcţie de regiunea pe care se aplică, împachetările sînt de mai multe feluri:
împachetări umede complete, trei sferturi, inferioare, modificate, superioare şi împachetări
la trunchi.
1. Împachetarea umedă completă. Materiale necesare: un pat sau o canapea, una
pătură mare de lînă 220 250 sau două pături obişnuite, un cearşaf de aceleaşi dimensiuni,
un cearşaf obişnuit, una găleată cu apă rece, una compresă pentru cap, un termometru de
baie şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşterne pătura de lînă pe pat, la picioarele bolnavului, se
întinde bine pătura trăgînd de ea, apoi

Fig. 131. Împachetarea umeda completa.

se răsfrînge sub călcîie sau peste labe, aşa cum s-a procedat şi cu cearşaful. Dacă nu există
o pătura de dimensiuni mari, folosim 2 pături obişnuite pe care ie aşezăm astfel: una din
pături se aşază cu lungimea pe lăţimea patului. A doua se îndoaie şi se aşază în continuare,
sub pătura mare. Împachetarea se face la fel ca şi mai înainte.
Se aplică un cearşaf uscat, îndoit sub bărbie, pentru a evita frecarea de pătură şi apoi o
compresă rece pe frunte. Se lasă bolnavul împachetat după durata prescrisă, care poate să
atingă 60—80 de minute, după care se aplică o scurtă procedură de răcire (spălare, duş.
baie etc.) ca după orice aplicaţie hipertermică.
Pentru ca procedura să-şi atingă scopul, ea trebuie să se execute într-un timp foarte
scurt şi aplicînd tehnica corectă. Nici cearşaful şi nici pătura nu trebuie să facă cute.
În cazul cînd dorim să obţinem o încălzire mai rapidă şi mai importantă, împachetarea
poate să fie asociată cu aplicaţii de termofoare, hidrofoare, sau sticle calde, aşezate între
cele două porţiuni ale păturii, la gambe şi tălpi.
Dacă în timpul curei apar fenomene de intoleranţă, bolnavul va fi despachetat, i se
aplică o procedură de răcire şi va fi lăsat în repaus.
2. Împachetarea umedă trei sferturi se întinde de la axilă în jos, cuprinzînd trunchiul şi
membrele inferioare şi lăsînd libere membrele superioare.
Tehnica este aceeaşi ca şi pentru împachetarea umedă completă. La terminarea
procedurii se aplică pe faţa anterioară a bolnavului un cearşaf uscat. Invităm bolnavul să-şi
încrucişeze mîinile pe piept şi răsfrîngem cearşaful peste umeri şi braţe, trecînd capetele
lui la spate.
Durata procedurii este cea prescrisă.
3. Împachetarea umedă inferioară este identică cu precedenta; dar se întinde numai de
la ombilic în jos. Şi aici braţele sînt învelite într-un cearşaf uscat.
4. Împachetarea umedă modificată constă dintr-o împachetare de jumătate combinată
cu o compresă cruciată conform tehnicii descrise. Braţele se învelesc în cearşaf uscat.
5. Împachetarea umedă superioară cuprinde braţele şi partea superioară a corpului
pînă la nivelul la care degetele ating coapsele. În rest, bolnavul este învelit în cearşaf şi
pătură.
Împachetarea umedă la trunchi cuprinde numai porţiunea dintre axilă şi pubis.
Tehnica este identică cu a celorlalte împachetări, membrele superioare şi inferioare
rămînînd neîmpachetate.
Modul de acţiune a împachetărilor umede. Împachetările umede sînt proceduri care au
o acţiune generală importantă asupra organismului. Factorul pe care se bazează acţiunea
lor este cel termic. Schematic, acţiunea împachetărilor se poate diferenţia în 3 faze,
care depind de durata procedurii şi de reactivitatea bolnavului.
Faza iniţială numită şi fază de excitaţie apare datorită contactului dintre tegument şi
cearşaful rece, contact care determină o excitaţie a sistemului nervos.
La nivelul vaselor cutanate se produce vasoconstricţia, contracţiile inimii devin mai
puternice, respiraţia devine mai profundă şi mai accelerată, temperatura creşte uşor. Bol-
navul are senzaţia de frig.
După aproximativ 1—3 minute, vasoconstricţia este înlocuită cu vasodilalaţie
periferică activă, viteza de circulaţie a sîngelui creşte.
Senzaţia de frig este înlocuită cu senzaţia de căldură plăcută. Corpul cedează treptat
căldură cearşafului. Aceasta face ca la bolnavii afebrili, prin acţiune de termoreglare,
arderile să fie stimulate, iar la cei febrili, temperatura să scadă cu 1—2 grade, dacă
schimbăm împachetarea de cîteva ori.
Aceste modificări au loc pînă ce temperatura corpului şi a cearşafului se egalează.
Dacă în timpul împachetării apare frisonul, procedura trebuie întreruptă.
Această primă fază durează 15—20 de minute şi are un efect tonifiant asupra
organismului.
Faza a doua apare ca un rezultat al continuării procedurii. Cearşaful se încălzeşte mai
departe. Căldura umedă moderată determină o dilataţie a vaselor cutanate, care are ca
rezultat scoaterea sîngelui din organele interne şi trimiterea lui la periferie, scăderea
temperaturii, rărirea pulsului şi a respiraţiei. Bolnavul are o senzaţie de căldură plăcută,
tendinţă la somn. Faza aceasta are caracterul de fază sedativă. Ea apare după aproximativ
15 minute şi se menţine un interval de aproximativ 50 de minute.
Faza a treia are loc cînd bolnavul rămîne împachetat în continuare. Cearşaful continuă
să se încălzească, căldura se acumulează din cauza păturii, iar procedura devine hiper-
termă. Bolnavul transpiră abundent. Procedura devine excitantă pentru sistemul nervos.
Pulsul şi respiraţia se accelerează.
Durata acestei faze este 50—90 de minute.
Indicaţiile şi contraindicaţiile împachetărilor. În funcţie de durata lor şi deci de fază,
au indicaţii diferite.
Cele de scurtă durată (pînă la 10—15 minute) sînt indicate pentru acţiunea lor
antitermică la bolnavii febrili, în cursul bolilor infectocontagioase. Ele se repetă în cazurile
acestea de 1—2 ori.
Se indică, de asemenea, ca procedură de tonifiere la bolnavii cu tulburări funcţionale
ale sistemului nervos central, stări depresive, astenie generală şi în cadrul complexelor
terapeutice de stimulare a metabolismului. Împachetările umede de durată medie (între 20
şi 50 de minute) se indică pentru efectul lor calmant, bolnavilor obosiţi, în caz de insomnii,
în caz de nevroze motorii (coree; ticuri, constipaţii spastice, boala ulceroasă, prurit etc).
Împachetările umede de lungă durată (50—90 de minute) se recomandă bolnavilor cu
tulburări metabolice, obezitate, gută, celor intoxicaţi cu metale grele, în unele polinevrite,
neuromiozite etc.
Contraindicaţiile împachetărilor umede: boli de inimă decompensate, boală
hipertonică în faza înaintată, tuberculoză pulmonară şi boli de piele cu caracter inflamator.
B. Împachetările uscate constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în
întregime într-o pătură de lînă, aplicată direct pe corp.
Ele pot să fie parţiale sau complete. Cele mai folosite sînt cele complete.
Împachetarea uscată completă. Materiale necesare: una canapea, una pătură de lînă
de 220/250 cm sau 2 pături obişnuite, hidrofoare, sticle cu apă caldă, un cearşaf, una
compresă pentru cap.
Tehnica de aplicare. Împachetările uscate se efectuează numai cu pătura care se aplică
direct pe corp, fără cearşaf, în acelaşi mod ca şi la împachetarea umedă.
 Durata procedurii este de aproximativ o oră şi jumătate.
Deoarece împachetarea uscată este o procedură de sudaţie, putem să mărim retenţia de
căldură determinată prin împachetare, prin adăugarea pe părţile laterale ale corpului, peste
pătură, de termofoare sau sticle cu apă caldă. Dacă vrem să stimulăm şi mai mult sudaţia,
dăm bolnavului în timpul împachetării un pahar cu apă rece.
Împachetarea se termină totdeauna cu o procedură de răcire (spălare, duş sau baie rece
de scurtă durată).
Împachetarea uscată este o procedură energică şi de aceea bolnavul trebuie să fie
supravegheat în permanenţă.
În caz de apariţie a fenomenelor de ameţeală, cefalee, palpitaţii, nelinişte, despachetăm
repede bolnavul şi îi administrăm o procedură de răcire; spălare, fricţiune, compresă
precordială.
Împachetările uscate pot să fie şi parţiale şi se execută conform aceleiaşi tehnici.
Mod de acţiune. Împachetările uscate sînt proceduri cu acţiune generală. Efectul lor
terapeutic se datoreşte elementului termic important realizat prin acţiunea mecanică a
păturii aplicată direct pe tegument, ca şi prin retenţia de căldură realizată de aceasta.
Aceste procedeuri de sudaţie cresc metabolismul, măresc arderile ; sub influenţa lor,
pulsul şi respiraţia se accelerează.
Indicaţii: hipotiroidism, obezitate, diateză cronică, intoxicaţii cronice, reumatism
cronic.
Contraindicaţii: toate bolile caşectizante acute sau cronice, tuberculoza, sindroame
miocardice.
Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform unei anumite tehnici pe o
regiune limitată de corp, a parafinei topite.
Materiale necesare: canapea sau scaun, parafină albă de parchet, un vas pentru topit,
tăvi de tablă, pensule late de 8 cm, bucăţi de flanelă, una pătură, manşoane pentru ar-
ticulaţiile mari, baie de apă, reşou, una găleată cu apă la temperatura camerei şi un prosop.
Tehnica de aplicare. Împachetarea cu parafină se aplică conform mai multor tehnici.
Preferarea uneia sau alteia este determinată de forma regiunii asupra căreia trebuie să ac-
ţionăm.
Se ia o cantitate potrivită de parafină (aproximativ 150— 200 g) şi se topeşte într-un
vas la temperatura de 65-—70°,
în aşa fel ca să mai rămînă
cîteva bucăţi netopite, în scopul
evitării supraîncălzirii.
Dacă regiunea pe care
dorim să aplicăm parafina este
păroasă, se rade sau se unge cu
ulei.
 Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează regiunea interesată.
Pentru a avea o temperatură constantă, vasul cu parafină se introduce într-un vas mai
mare cu apă fierbinte. Ca să evităm senzaţia neplăcută dată de primul strat de parafină care
este puţin cam fierbinte, se suflă asupra regiunii, grăbindu-se astfel solidificarea. Ulterior
se poate continua pensula-rea, fără ca bolnavul să mai acuze vreo senzaţie neplăcută.
Fig. 132. — Împachetarea cu parafina pe regiunea genunchiului.
Grosimea stratului este de 0,5—1 cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăţi de vată
sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata împechetării este de 20 — 60 de minute. Înlăturarea parafinei se face cu
uşurinţă din cauza transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu
o spălare la 20—22°.
Pentru articulaţii (genunchi, cot) se pot. folosi manşoane potrivite regiunii, legate
deasupra şi dedesubtul articulaţiei (fig. 132), prevăzute cu un orificiu prin care se toarnă,
cu ajutorul unei plinii, parafina topită. Ele sînt confecţionate din pînză cauciucată şi permit
realizarea unui strat mai gros de parafină. Peste manşoane se aplică o flanelă şi apoi o
pătură conform tehnicii cunoscute.
Pentru mîini şi picioare se folosesc băile de parafină. Bolnavul introduce extremitatea
pentru scurtă vreme în parafină lichidă, în care mai înoată bucăţi netopite. Se scoate apoi şi
se aşteaptă pînă ce parafina s-a solidificat pe tegument. Se repetă manevra de 2—3 ori,
introdueîndu-se de fiecare dată pînă la un nivel inferior precedentului. Cînd temperatura
devine suportabilă, extremitatea se lasă în parafina topită timpul indicat.
Pe articulaţiile mici se pot aplica feşi parafinate (fig. 133). O tehnică mult mai simplă
pentru aplicarea parafinei, care se foloseşte pe scară largă astăzi, este tehnica sovietică. Pa-
rafina topită se toarnă într-o tavă de tablă cu
dimensiunile 60/25 cm şi înălţimea de 5 cm, într-un
strat de aproximativ l,5 cm. Tava se lasă puţin de o
parte, pînă cînd stratul superficial se solidifică. Cu
ajutorul unui cuţit se desprinde de pe pereţi şi se aplică
pe regiunea interesată.
Parafina se poate folosi de mai multe ori cu
condiţia să se sterilizeze în prealabil la 110—120°,
timp de 10 minute.
Înainte de sterilizare, parafina trebuie spălată bine
şi i uscată, evitîndu-se urmele de apă din parafină, care
ar provoca arsuri în timpul aplicării pe tegument.

Fig. 133. Faşă cu parafina la mînă.

Deoarece parafina îşi pierde din plasticitate după

ce a fost încălzită de 2—3 ori, trebuie să adăugăm cam 20—25% parafină proaspătă la cea
întrebuinţată.
Modul de acţiune. Împachetarea cu parafină are o acţiune locală, care se datoreşte pe
de o parte factorului termic, pe de altă parte compresiunii vaselor superficiale. Ea
provoacă o încălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor în timpul procedurii, suprafaţa
pielii se încălzeşte pînă la 38—40°. La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică
şi transpiraţie abundentă.
Indicaţii. Boli ale aparatului locomotor: contuzii, osteomielite cronice, artrite subacute
şi cronice, artrite infecţioase şi deformante. Boli ale aparatului digestiv, şi glandelor anexe
: hepatite cronice, periviscerite, boală ulceroasă, gastrite. Boli ale sistemului nervos
periferic: nevralgii, nevrite. Afecţiuni ginecologice: anexite cronice.
Contraindicaţii. Piodermite, eczeme, tuberculoză, neoformaţii maligne, tendinţe la
hemoragii.
Împachetarea cu nămol. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea pe o regiune
limitată sau pe întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură.
Materialele necesare: un pat sau o canapea, una pătură, o pînză impermeabilă, un
cearşaf, una compresă, un duş, un termometru şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşază pătura pe pat, peste aceasta pînza impermeabilă, iar apoi
deasupra cearşaful. Nămolul pregătit la temperatura prescrisă (prin încălzire electrică, cu
aburi sau amestec cu apă fierbinte) se pune pe cearşaf într-un strat de 2—3 cm. Bolnavul
este invitat să se aşeze cu regiunea pe care vrem s-o împachetăm peste acest strat. Se
aplică repede nămolul şi pe faţa anterioară şi pe părţile laterale ale regiunii. Se înveleşte cu
cearşaful, apoi cu materialul impermeabil şi la urmă cu pătura. Se aplică o compresă rece
cap pentru evitarea congestiei cerebrale.
Temperatura la care se poate aplica nămolul oscilează între 38 şi 44°. Durata
împachetării este între 20 şi 40 de minute. După terminarea procedurii, bolnavului i se
aplică duş cald.
Modul de acţiune a împachetărilor cu nămol. Potrivit părerii lui Aleksandrov,
mecanismul de acţiune a nămolurilor se datoreşte mai multor factori, şi anume: excitării
nervilor cutanaţi de către factorul termic, reacţiilor reflectorii, formării în piele de
substanţe de tip H (histamină), creşterii permeabilităţii cutanate şi acţiunii specifice a
substanţelor resorbite în organism.
Indicaţiile cele mai importante le constituie afecţiunile aparatului locomotor şi
afecţiunile ginecologice.
Dintre afecţiunile aparatului locomotor beneficiază: reumatismul secundar,
reumatismul degenerativ, celulitele, bursi-tele, mialgiile, sechelele rahitice, poliomielitice
etc.
Dintre bolile aparatului genital beneficiază afecţiunile cronice inflamatoare
uteroanexiale şi sterilitatea.
Contraindicaţii. În afară de contraindicaţiile generale mai sînt contraindicate formele
reumatismale cu evoluţie febrilă, hipertensiunea şi hipotensiunea arterială, astmul bronşic,
afecţiunile renale.
Băile de nămol sînt aplicaţii generale de nămol care se realizează în căzi.
Materialele necesare: 2 căzi din lemn, faianţă sau beton cu capacitatea de 250 de litri,
instalaţie de duş, termometru, compresă pentru cap, ceas semnalizator, pernă de cauciuc
sau termofor cu apă rece.
Tehnica de aplicare. Se pregăteşte în una din căzi, prin amestec cu apă, nămol într-o
concentraţie care creşte progresiv de la 10 la 25%, încălzit la temperatura de 36—44°, în
funcţie de indicaţie.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. Durata procedurii este de 15— 30—40 de
minute. Cantitatea de nămol din baie creşte progresiv, în sensul că bolnavul începe cu o
baie de jumătate, apoi de trei sferturi şi mai tîrziu i se indică baia completă, regiunea
precordială rămînînd descoperită. Capul se sprijină pe o pernă de cauciuc sau un termofor.
în tot timpul procedurii, bolnavul are o compresă rece pe frunte.
După terminarea băii, bolnavul face o baie de curăţenie, după ce în prealabil s-a
îndepărtat nămolul, sau un duş cald de 37—38°.
După procedură i se indică timp de 60 de minute odihnă pe o canapea sau pat, într-o
cameră special amenajată.
Modul de acţiune este asemănător cu al împachetărilor cu nămol, la care se mai
adaugă acţiunea presiunii hidrostatice. Băile de nămol sînt proceduri foarte solicitante şi
de aceea trebuie indicate cu prudenţă şi urmărite cu atenţie.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale împachetărilor de nămol. Se mai
adaugă la contraindicaţii : vîrsta înaintată, stările de denutriţie, convalescenţa după
anumite boli.
Ungerile cu nămol. Aceste proceduri sînt mult practicate pe litoralul nostru, pe lingă
lacurile sărate din Transilvania şi Cîmpia Dunării.
Tehnica de aplicare. Bolnavul complet dezbrăcat stă cî-teva minute la soare pînă i se
încălzeşte pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la
soare timp de 20—60 de minute, pînă cînd nămolul începe să se usuce. In acest interval de
timp va purta o compresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau
umbrelă.
După aceasta va face o scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se
va odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune. Ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic
alternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece,
datorită băii din lac şi reacţiei vasculare la acesta ; al doilea element este reprezentat de
acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.
Sînt proceduri de călire, destul de solicitante şi, ca atare, trebuie indicate cu precauţie.
Indicaţii: atrofii musculare după aparate gipsate, artroze neactivate, obezitate,
hipotiroidism, psoriazis etc.
 Contraindicaţii: vîrstă înaintată, ateroscleroză, hipertensiune arterială, afecţiuni renale,
afecţiuni reumatismale în faza activă etc.
Împachetarea cu nisip sau baia cu nisip este o procedură de hidroterapie care constă în
învelirea corpului cu nisip, la o anumită temperatură.
Materiale necesare: una cadă, instalaţii speciale pentru încălzit nisipul, compresă
pentru cap, găleată cu apă rece şi prosop.
Tehnica de aplicare. Bolnavul aşezat într-o cadă este acoperit parţial sau total cu nisip
încălzit la temperatura de 45— 50°. La cap i se aplică o compresă rece.
Procedura durează 20—40 de minute şi se termină cu o-spălare la 20—22° sau duş.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea acestei proceduri sînt: factorul
termic şi cel mecanic, realizat de iritaţia pe care o provoacă firicelele de nisip pe tegu-
ment.
Procedura se încadrează în categoria procedurilor termo-terapice. Influenţa asupra
organismului este generală şi asemănătoare cu a procedurilor hiperterme.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale acestora.
Nisipul absoarbe transpiraţia care are loc. Pentru a putea fi reutilizat, se spală cu
ajutorul unor instalaţii speciale. în lipsa acestora se aruncă.
Împachetările cu nisip se pot realiza în locurile călduroase, pe malul mării sau al unui
rîu, cu nisip încălzit la soare. După procedură se poate face o baie în mare sau în rîu.

FRICŢIUNILE

Definiţie. Fricţiunile sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune tonifiantă, al căror efect

se bazează pe factorul termic şi mecanic.
Clasificarea. În funcţie de temperatură, fricţiunile se împart in reci şi alternante,
niciodată calde.
În funcţie de regiunea pe care se aplică fricţiunile pot să fie: parţiale, cînd interesează
separat sau împreună membrele superioare şi inferioare, şi complete, cînd interesează
întreaga suprafaţă a corpului.
Acestea din urmă. în funcţie de tehnica de aplicare, se împart în fricţiuni parţial
complete, care realizează funcţionarea întregului corp prin fricţionarea separată a
diferitelor segmente şi fricţiuni complete propriu-zise.
Tehnica de aplicare. 1. Fricţiunile parţiale. Materialele necesare: un pat sau o
canapea, una pătură, un cearşaf, un prosop sau o bucată de pînză de 100 70 cm, una
găleată cu apă, un termometru de baie.
Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul, complet dezbrăcat, este
invitat să se culce cu faţa în sus şi este învelit. Se lasă descoperit numai membrul asupra
căruia vrem să acţionăm. Se moaie prosopul în apă rece, se stoarce şi se acoperă segmentul
interesat.
Bolnavul sau o altă persoană fixează bine prosopul la rădăcina membrului, sprijinind
în acelaşi timp extremitatea fricţionată de pieptul celui care efectuează procedura. Se
fricţionează cu amîndouă mîinile peste prosop, cu mişcări lungi, cuprmzînd întreaga
regiune cu palmele, pînă ce simţim că prosopul s-a încălzit.
Învelim apoi regiunea cu cearşaful uscat şi fricţionăm peste acesta membrul
corespunzător. După aceea extremitatea se acoperă şi cu pătura, trecîndu-se la
descoperirea unui alt membru a cărui fricţionare se execută conform aceleiaşi tehnici.
Fricţiunile parţiale alternante se efectuează conform aceleiaşi tehnici, începînd cu
fricţionarea peste un prosop muiat cu apă caldă (38—40°) şi terminînd cu apă rece (16—
18°). După ce prosopul rece s-a încălzit, se îndepărtează, iar extremitatea respectivă se
acoperă ca mai sus, cu cearşaful uscat peste care se execută cîteva fricţiuni. Se continuă
fricţionarea în acelaşi fel şi a celorlalte extremităţi indicate.
2. Fricţiunile complete. a) Fricţiunile parţial complete. Materiale necesare sînt
aceleaşi ca şi pentru fricţiunile parţiale. Tehnica de aplicare. Fricţiunea parţial completă se
execută conform aceleaşi tehnici, expuse la fricţiunile parţiale, respectînd o anumită
ordine. Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului şi începe fricţionarea membrului
inferior din partea opusă, apoi membrul inferior de aceeaşi parte, spatele (fig. 134), pieptul
(fig. 135), cu părţile laterale ale trunchiului.
Abdomenul (fig. 136), se fricţionează în
sensul evacuării intestinale. La urmă se
fricţionează membrul superior de partea opusă
tehnicianului, apoi cel de a-ceeaşi parte (fig.
137).

Fig. 134. — Fricţiune transvaersală a

spatelui.

Fiecare regiune, după ce a fost fric-ţionată,

se acoperă cu cearşaful şi pătura. După termina-
rea procedurii, bolnavul este lăsat în repaus timp
de 15— 20 de minute.
b) Fricţiunile complete. Materialele ne-
cesare: un cearşaf 1,5×2,5—3 m, una compresă pentru frunte, una găleată cu apă la
temperatura de 18—20°.
Tehnica de aplicare. Înainte de a începe procedura, i se recomandă bolnavului să se
spele pe faţă cu apă rece şi i se aplică o compresă rece pe frunte sau la ceafă (pentru a evita
congestia cerebrală).
Tehnicianul ia cearşaful, îl moaie în apă la temperatura camerii îl stoarce, îl scutură
bine ca să nu aibă cute, apoi ţine cu o mînă un colţ al cearşafului, iar cu cealaltă face cute
pînă ajunge la capătul opus. Se aşază în faţa bolnavului şi procedează astfel: bolnavul,
stînd în picioare, este invitat să ridice braţele în sus şi i se aplică un colţ al cearşafului în
axila dreaptă, se trece apoi cearşaful peste piept, în axila stingă. Bolnavul coboară mîinile.
Tehnicianul trece cearşaful pe spate, peste umărul drept, îl aduce din nou pe faţa
anterioară a toracelui trecînd apoi

Fig. 135 — Fricţionarea

transvaersală a pieptului.

Fig. 136 — Fricţionarea transvaersală

a pieptului.

peste umărul stîng, iar marginea superioară a cearşafului se aplică bine în jurul gîtului (fig.
138). După aceasta se face fricţionarea din partea dreaptă sau din cea stingă a bolnavului,
executînd fricţiuni repezi şi lungi, cu o mină pe faţa
 Fig. 137 — Fricţionarea membrului superior stîng. Fig. 138—
Fricţiune completă
anterioară într-un sens, cu cealaltă pe faţa posterioară în sens opus, de la ceafă şi gît
pînă la picioare, pînă simţim că cearşaful s-a încălzit.
Trecem apoi în faţa bolnavului şi executăm aceleaşi fricţiuni pe părţile laterale ale
corpului, de sus pînă jos. Se trece apoi în faţa bolnavului, executîndu-se fricţiuni pe părţile
laterale ale corpului. Se insistă la gambe, şi labă, deoarece se încălzesc mai greu.
Procedura, fiind greu de executat, este bine să se execute de 2 persoane.
După terminarea procedurii se şterge repede bolnavul cu un cearşaf uscat şi este lăsat
să se odihnească învelit sau i se recomandă o plimbare de 1/2 oră.
La persoanele cu picioare reci sau circulaţie defectuoasă, după aplicarea cearşafului
umed, învelim picioarele într-un prosop muiat în apă fierbinte sau aşezăm bolnavul de la
început cu picioarele într-un lighian mare cu apă caldă.
Reuşita acestei proceduri depinde de aplicarea unei tehnici corecte. Bolnavul cu
reacţie bună nu are de loc senzaţia de frig, simţindu-se
reconfortat.

Fig. 139 — Baia de cearşaf.

Cînd dorim o reacţie mai puternică, fricţiunea

completă poate să fie completată prin baia de cearşaf, baia
de curent de aer sau ambele.
Baia de cearşaf. Fără a scoate cearşaful după terminarea fricţiunii, se toarnă conco-
mitent, pe faţa anterioară şi posterioară a bolnavului, de jos în sus, de la o distanţă de 1—
2—3 m cîte o găleată cu apă rece (fig. 139). După aceea se execută lovituri cu palmele pe
întreaga suprafaţă de jos în sus şi de sus în jos, pînă ce simţim că pielea bolnavului s-a
încălzit din nou. Se şterge apoi cu un cearşaf uscat, apoi bolnavul stă în repaus 1/2 oră sau
face o plimbare.
Baie prin curent de aer. La terminarea fricţiunii, urmată sau nu de baie de cearşaf, se
lasă bolnavul neşters. I se aplică pe ceafă un cearşaf uscat, cu colţurile peste umeri, care se
dau bolnavului să le ţină cu ambele mîini sau unui ajutor, în cazul cînd acesta nu poate.
Tehnicianul apucă cele 2 colţuri opuse ale cearşafului şi, prin ridicări şi coborîri
repezi, executate cu mîinile concomitent, cu flectări şi ridicări ritmice de genunchi, face o
vînturare întîi pe faţa posterioară apoi pe faţa anterioară şi părţile laterale, pînă ce pielea se
înroşeşte.
Dacă baia prin curent de aer a determinat o reacţie slabă, ea poate să fie completată
astfel: se ia un cearşaf şi se aşază de-a latul pe spatele bolnavului, prinzîndu-se în faţă cele
2 colţuri ale lui. Se întinde bine şi apoi se execută mişcări ritmice de vînturare, apropiind şi
îndepărtînd mîinile. Tehnicianul se roteşte în jurul bolnavului, executînd mereu aceste
mişcări pînă ce pielea acestuia s-a uscat complet.
Modul de acţiune a fricţiunilor. Factorii pe care îşi bazează acţiunea fricţiunile sînt
factorul termic şi factorul mecanic.
Excitantul rece (sau alternant cald şi rece) provoacă o excitaţie a sistemului nervos,
creşterea numărului mişcărilor respiratorii şi profunzimea lor. Are loc de asemenea o
creştere uşoară a activităţii cardiace, intensificarea circulaţiei cu tendinţa la pierdere de
căldură, uşoară stimulare a metabolismului.
Fricţiunile parţiale şi parţial complete sînt considerate proceduri de tonifiere a
aparatului neuromuscular; în afară de aceasta, ele au o acţiune sedativă generală, reglează
somnul.
Indicaţiile lor sînt: surmenajul, asjeniile jiervoase, stările febrile nediagnosticate
(favorizînd apariţia exantemu-lui), convalescenţă după boli febrile. Pentru favorizarea cir-
culaţiei periferice sînt indicate în bolile de inimă compensate şi tulburările circulaţiei
periferice, mai ales acrocianoze.
Fricţiunile alternante sînt indicate în atrofii musculare de diferite etiologii, redori
articulare, pareze şi paralizii.
Fricţiunile complete. Reacţiile organismului sînt asemănătoare cu acelea determinate
de fricţiunile parţiale şi parţial complete, dar mult mai intense.
În prima fază, sub influenţa excitantului rece, pe o suprafaţă întinsă, apare o
vosoconstricţie tegumentară intensă, care are drept consecinţă îngreunarea activităţii inimii
şi accelerarea ritmului.
În faza a doua, vosoconstricţia este urmată de o vasodilataţie, care uşurează activitatea
inimii, favorizează pierderile de căldură şi stimulează metabolismul.
Fricţiunea completă cere o rezistenţă mai mare din partea organismului. Spre
deosebire de fricţiunea parţială, aceasta este considerată o procedură puternic excitantă.
Indicaţiile ei sînt: obezitatea, diateza urică, hipertiroidism, neurastenia depresivă,
bronşitele cronice, emfizem pulmonar.
Contraindicaţiile fricţiunilor. Fricţiunile atît parţiale, cît şi complete sînt contraindicate
în: hemoragii, afecţiuni dermato-logice, nevralgice şi nevrite acute şi cronice, arterio-
scleroza generalizată, boala hipertonică, afecţiuni ale inimii decompensate.

PERIERILE

Definiţie. Perierile sînt proceduri care se adresează circulaţiei periferice şi al căror

efect se datoreşte factorului mecanic, realizat cu ajutorul unor perii.
Clasificare. Perierile se împart în uscate şi umede. Ele pot să fie executate de
tehnician sau de bolnav. Pot să fie complete sau parţiale.
Tehnica de aplicare a perierilor. Perierile uscate complete. Materiale necesare: una
canapea, una pătură, un cearşaf, 2 perii cu păr natural (moi sau aspre).
Se aşază pe pat pătura şi cearşaful. Bolnavul complet dezbrăcat este invitat să se culce
cu faţa în sus, este învelit, lăsîndu-i-se descoperit segmentul asupra căruia vrem să acţio-
năm. Tehnicianul stă de partea dreaptă a bolnavului şi începe perierea membrului inferior
de partea opusă cu două perii acţionînd cu mişcări ritmice şi uniforme în ambele sensuri şi
cu o anumită presiune, în funcţie de starea bolnavului.
Dacă întîlneşte ectazii venoase, le evită. Perierea se începe cu gamba, apoi se periază
talpa şi dosul piciorului, cu mişcări circulare se periază glezna, apoi se trece la coapsă,
unde se foloseşte aceeaşi tehnică ca şi pentru gambă.
După aceasta se face perierea membrului inferior de aceeaşi parte, apoi a membrelor
superioare, în aceeaşi ordine, adică întîi membrul superior de partea opusă şi apoi mem-
brul superior de aceeaşi parte. Pe măsură ce se periază un segment, se înveleşte cu
cearşaful şi pătura.
Bolnavul este invitat să se aşeze: se trece la perierea spatelui. Se porneşte de la
occiput, pe trapez şi spre atnăr cu mişcări liniare. Pe coloana vertebrală se fac mişcări lon-
gitudinale, iar cutia toracică se oerie cu mişcări laterale de-a lungul coastelor, din spate
spre faţă.
În regiunea feselor se fac perieri ovalare. Se trece la perierea părţii anterioare a
trunchiului, bolnavul reluîndu-şi poziţia culcat.
Întîi se perie circular în regiunea mamelonară, apoi pe părţile laterale ale toracelui,
spre stern.
La nivelul abdomenului se execută mişcări circulare, în sensul evacuării intestinale.
 Autoperierile sau perierile executate de bolnav, se execută în picioare, cu excepţia
perierii piciorului pentru care este obligat să se aşeze. Se folosesc 2 perii pentru regiunea
şoldurilor, iar pentru rest o singură perie.
Spatele poate să fie periat cu o perie de formă specială (fig. 140).
Perierile parţiale se fac conform aceleiaşi tehnici, pe zone limitate.
Perierile umede. Sînt proceduri excitante, la care se adaugă pe lingă factorul mecanic
şi cel termic. Bolnavul este periat alternativ cu periile muiate în apă caldă şi rece.

Fig.
140. Perii de diferite forme.

Bolnavul poate să stea şi într-o

cadă sau un lighean cu puţină apă
(circa 5 cm înălţime), în care se moaie peria. După terminarea perierii cu apă caldă se face
o spălare cu apă rece sau un duş scurt, apoi o fricţiune uscată.
O altă posibilitate este să invităm bolnavul să stea pe o seîndură aşezată transversal pe
marginile căzii sau pe un scaun de lemn pus în cadă. Tehnicianul ia în mîna stingă
dispozitivul pentru duş, proiectînd apa caldă pe segmentul pe care în acelaşi timp îl perie,
ţinînd peria în mîna dreaptă. Procedura se termină cu un duş scurt rece, urmat de fricţiune
uscată.
Perierile sînt proceduri de sine stătătoare, dar pot să fie folosite şi ca proceduri care
preced fricţiunile, în scopul măririi efectului dermovascular.
Durata totală a procedurii este de 8 —10 minute ; de la caz la caz poate să fie
prelungită pînă la 30—45 de minute.
Modul de acţiune. Perierile acţionează asupra circulaţiei tegumentare provocînd o
vasodilataţie care uşurează munca inimii, scoţînd o parte de sînge din circulaţia centrală.
Perierea completă este o procedură excitantă atît pentru sistemul nervos, cit şi pentru
aparatul cardiovascular.
Se foloseşte ca procedură de călire, deoarece, prin pierderea de căldură care are loc
datorită vasodilataţiei periferice, duce la creşterea metabolismului.
Indicaţii. Perierile sînt indicate în tulburările de circulaţie periferică din cadrul
afecţiunilor reumatismale, în insuficienţele cardiace uşoare (preferind să le indicăm
parţiale),, în convalescenţa după boli febrile, la bolnavii cu astenie nervoasă, în obezitate şi
hipotiroidism.
Contraindicaţii. Hipertiroidism, eczeme, varice, insuficienţă cardiacă pronunţată,
arterioscleroză generalizată, hipertensiune.
 SPĂLĂRILE

Definiţie. Spălările sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune moderată, al raror efect se

bazează pe factorul termic.
Clasificare. In funcţie de temperatură spălările se împart în recitii8—22°), calde şi
alternante. Aceste ultime două categorii sînt rar folosite. In funcţie de regiunile corpului pe
care le aplicăm, spălările se împart în :
1. Spălări parţiale — interesînd următoarele regiuni: extremităţile superioare şi
inferioare, jumătatea superioară a corpu-lui, jumătatea inferioară a corpului.
2. Spălări complete — interesînd întreaga suprafaţă a corpului.
Tehnica de aplicare. 1. Spălările parţiale. Materiale necesare: un pat sau o canapea,
una pătură, un cearşaf, un prosop sau o bucată de pînză 100/70 cm, una găleată cu apă, un
termometru de baie.
Spălările extremităţilor. Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul
complet dezbrăcat este invitat să se culce cu faţa în sus şi este învelit. Se descoperă extre-
mitatea indicată şi cu un prosop muiat în apă la temperatura prescrisă, puţin stors, se spală
membrul interesat pe faţa anterioară şi posterioară, de jos în sus şi de sus în jos, cu mişcări
lungi, de 5—6 ori. Se şterge cu cearşaful de pe pat şi apoi se acoperă cu cearşaful şi
pătura. Se procedează la fel şi pentru celălalt membru.
Cînd în prescripţie este indicată spălarea la toate extremităţile, se efectuează mai întîi
asupra membrelor inferioare, după care se trece la membrele superioare.
Spălările superioare se execută asupra membrelor superioare şi trunchiului pînă la
ombilic, iar în spate pînă la regiunea lombară.
Se aşază bolnavul în poziţia şezîndă. Se spală spatele de 5—6 ori, pînă în regiunea
lombară, se şterge cu cearşaful şi apoi se culcă bolnavul pe acelaşi cearşaf.
Se spală apoi faţa anterioară şi părţile laterale ale trunchiului şi membrele superioare,
iar la urmă adbomenul, a-supra căruia se execută mişcări circulare, de la dreapta la stingă
bolnavului (în sensul acelor de ceasornic). Se şterge bolnavul, se înveleşte în acelaşi
cearşaf şi pătură. Se lasă în repaus pînă se încălzeşte.
Spălările inferioare se execută asupra membrelor inferioare, regiunii lombare şi
abdomen, folosind aceeaşi ordine şi tehnică, ca şi pentru spălările superioare. Bolnavul
poate sta fie culcat, fie în picioare.
2. Spălările complete. Spălările complete pot să fie aplicate bolnavului culcat sau în
picioare.
Pregătirea bolnavului se face identic ca pentru spălările parţiale.
Se ia prosopul muiat în apă şi stors puţin şi se spală de 5—6 ori partea posterioară a
bolnavului de la călcîie la ceafa, (în sensul circulaţiei de întoarcere), acesta fiind culcat cu
faţa în jos pe pat sau stînd în picioare. Trebuie să avem grijă să prindem şi faţa posterioară
a membrelor superioare.
 Întoarcem apoi bolnavul cu faţa în sus sau cu faţa spre noi (în cazul că stă în picioare)
şi procedăm la fel pentru faţa anterioară a corpului de la vîrful degetelor spre bărbie. Tre-
cem apoi pe părţile laterale ale trunchiului, prinzînd şi axila şi partea internă a membrelor
superioare şi sfîrşim cu spălarea părţilor interne ale membrelor inferioare.
La terminarea procedurii se acoperă bolnavul cu cearşaful şi pătura; rămîne în repaus
sau îl îmbrăcăm repede şi îl punem să facă 20—30 de minute mişcare în aer liber.
În caz de febră, după spălare nu ştergem bolnavul pentru a favoriza pierderea de
căldură.
Modul de acţiune. Modul de acţiune al spălărilor se aseamănă cu al fricţiunilor cu
deosebirea că, aici, lipsind factorul mecanic, acţiunea este mult mai blîndă.
Indicaţii. Spălările sînt indicate ca proceduri de sine stătătoare pentru bolnavii cu
reactivitate mărită, în stări febrile, la bolnavii foarte slăbiţi după anumite boli.
Ele se mai indică, pe scară largă, ca proceduri de răcire după procedurile termice
importante, cu scopul de a restabili tonusul vascular şi de a transforma vasodilataţia para-
litică care are loc după acestea într-o hiperemie activă.

AFUZIUNILE

Definiţie. Aluziunile sînt proceduri care constau în proiectarea, fără presiune, a unor
coloane de apă asupra diverselor regiuni ale corpului. Efectul lor se bazează pe factorul
termic.
Clasificare. În funcţie de temperatură, afuziunile sînt reci (18—20°) şi alternante
(38—42° şi 18—22°).
În funcţie de regiunea pe care se aplică afuziunile se împart în parţiale şi complete.
În cadrul afuziunilor parţiale sînt cuprinse: afuziunile la picioare, la genunchi, la
coapse, inferioare,. la braţe, afuziunile superioare, afuziunile la spate şi la ceafă.
În cadrul afuziunilor generale intră : afuziunea generală şi afuziunea fulger.
Tehnica de aplicare. Materiale necesare: 2 furtunuri lungi de aproximativ 1,5 m cu
un diametru de 3—5 cm, o baterie de apă caldă şi rece şi un grătar de lemn.
În lipsa unei instalaţii speciale, se pot folosi stropitorile de grădină, de la care s-a scos
rozeta.
Cele mai des folosite sînt afuziunile reci.
Afuziunea la picioare (labe) se aplică asupra piciorului pînă la articulaţia tibiotarsiană.
Bolnavul stă în picioare pe grătarul de lemn cu spatele spre tehnician. Afuziunea se
începe la articulaţia astragalocalcaneană şi pe partea distală a tendonului lui Ahile întîi la
un picior, apoi la celălalt, de cîteva ori. Apoi bolnavul se întoarce cu faţa şi se continuă
turnarea, începînd cu degetul mare. apoi pe marginea internă a piciorului, pînă la arti-
culaţia tibiotarsiană, se coboară pe partea externă pînă la degetul mic. Se execută alternativ
la fiecare picior, pînă se înroşeşte tegumentul.
Dacă bolnavul are picioarele reci, se va aplica afuziune alternantă.
Afuziunea la genunchi. Bolnavul stă cu spatele la tehnician. Acesta dirijează coloana
de apă mergînd de jos în sus pe faţa internă a călcîiului pînă la spaţiul popliteu, de unde
coboară pe partea externă pînă la călcîi (fig. 141). Se continuă în aceiaşi mod asupra
celuilalt membru şi se repetă de cîteva ori pînă la apariţia reacţiei dermovasculare. Bol-
navul este invitat să se întoarcă cu faţa şi se continuă pro314
cedura aplicînd turnări pe faţa anterioară a gambelor, plecînd de la haluce, pe marginea
internă a gambei pînă la genunchi, de unde se coboară pe marginea externă a gambei. Se
repetă şi aici de cîteva ori.
Afuziunea la coapse se aplică conform aceleiaşi
tehnici, ca şi cele la genunchi, cu deosebire că posterior
se urcă pînă la fesă, iar anterior pînă în regiunea
inghinală.
Afuziunea inferioară se începe de la partea
posterioară a călcîiului, urcă pe mijlocul gambei şi al
coapsei pînă în regiunea sacrolombară. Aici se fac cîteva
turnări transversale, apoi se coboară pe fesa opusă şi pe
mijlocul membrului inferior corespunzător pînă la călcîi.
Operaţia se repetă de cîteva ori. Apoi se trece pe partea
anterioară urcînd pe faţa anterioară a membrului pînă la
ombilic şi coborîm de aici pe celălalt membru inferior.
Afuziunea la membrele superioare. Bolnavul este
invitat să se sprijine cu mîinile întinse pe marginea unui
scaun sau peste un mic paravan. Se începe aplicarea
afuziunii de la police. se urcă pe faţa internă a unui membru superior, pînă la articulaţia
scapulohumerală, apoi coborîm pe faţa externă. Se trece apoi la celălalt membru şi se
repetă aceeaşi operaţie de cîteva ori, pînă apare reacţia dermo vasculară.

Fig. 141. — Afuziune la genunchi.

Afuziunea superioară. Bolnavul se sprijină cu mîinile pe scaun, ca şi pentru afuziunile

la membrele superioare sau peste un paravan special, în aşa fel ca spatele să fie ceva mai
ridicat decît umerii.
Se începe afuziunea din regiunea lombară de-a lungul coloanei vertebrale pînă la
ceafă, făcînd concomitent mişcări de lateralitate cu tubul, pentru ca apa să se scurgă pe
părţile laterale ale toracelui.
În acelaşi timp, tehnicianul apără capul bolnavului cu mina aplicată pe ceafă.
Afuziune a posterioară (sau la spate). Pentru realizarea ei, bolnavul trebuie să stea în
poziţie ortostatică. Se începe turnarea de la nivelul călcîiului, urcînd pe membrul inferior
pînă la nivelul spinei omoplatului. Ne oprim la nivelul regiunii interscapulare. apoi
coborînd încet pe cealaltă parte a spatelui şi membrul inferior, pînă la călcîi. Se repetă
procedura ca şi la celelalte afuziuni.
Afuziunea la ceafă. Poziţia bolnavului este aceeaşi ca la afuziunea superioară, doar
capul este ceva mai ridicat pentru a evita scurgerea apei peste păr. Se face turnarea la
nivelul cefei cu o cană de 2—3 litri sau un tub.
Procedura se poate efectua şi la patul bolnavului. Bolnavul este aşezat cu faţa în jos şi
cu capul depăşind marginea patului, peste un lighean.
Cu mîna stîngă i se sprijină fruntea ridicîndu-se în acelaşi timp în sus, iar cu mîna
dreaptă se toarnă pe ceafă 2—3 litri de apă la 18—20°.
Afuziunea completă sau generală se aplică pe întreaga suprafaţă a corpului, mai întîi
partea posterioară conform tehnicii afuziunii la spate şi apoi pe partea anterioară, începînd
de la degete şi urcînd pînă la gît, de unde coborîm pe cealaltă parte.
Afuziunea fulger. Această procedură, incorect numită afuziune, este un duş şi se aplică
de la o distanţă de 3—6 m şi sub o presiune de 1,5 atmosfere. Ea poate să fie aplicată pe
regiuni limitate ale corpului sau general.
În acest din urmă caz se începe cu planul posterior, apoi se trece la cel anterior, ca la
afuziunea generală. Se evită regiunea genitală şi sînii. După aceasta, bolnavul este invitat
să se întoarcă cu partea laterală spre asistent, ridi-cînd membrul superior. Se continuă
aplicarea jetului de apă pornind de la partea laterală a labei piciorului, pînă la axilă şi
coborînd apoi pînă jos. Bolnavul este invitat să lase braţul în jos şi se repetă procedura,
aplicînd de data aceasta duşul peste braţ ; apoi se trece pe cealaltă parte.
Afuziunile alternante se aplică pe aceleaşi regiuni şi cu aceeaşi tehnică, ca şi afuziunile
reci, cu deosebirea că se folosesc aici temperaturi alternante.
Se începe întotdeauna cu turnarea caldă (38—40°), după care urmează turnarea rece
(18—20°), aproximativ de 3 ori.
Modul de acţiune. Afuziunile îşi bazează efectul pe factorul termic. La locul de
aplicaţie are loc o vasoconstricţie puternica şi bruscă, după care urmează o vasodilataţie
imediată.
Pentru ca afuziunea să poată fi considerată eficace, apariţia acestor fenomene este
obligatorie. În cazul cînd nu apare senzaţia de căldură plăcută, afuziunea este
contraindicată.
Afuziunile inferioare determină o descongestionare temporară a circulaţiei cerebrale şi
a organelor pelviene şi abdominale.
Afuziunile superioare au efecte generale importante, stimulînd procesele metabolice,
mărind debitul respirator şi modificînd ritmul inimii. În afară de aceasta au şi acţiune
locală influenţînd în bine circulaţia, tonifiind musculatura, sti-
mulînd peristălţismul intestinal.
Ele se pot aplica ca proceduri de sine stătătoare sau ca proceduri de răcire după
procedurile termoterapiei.
 Indicaţiile şi contraindicaţiile afuziunilor. Afuziunile sînt indicate în staze circulatorii
periferice (varice), acrocianoză, pareze şi paralizii aje musculaturii membrelor inferioare,
stări depresive, surmenaj fizic şi intelectual, aderenţe pleurale şi pericardice, astm bronşic.
Contraindicaţiile afuziunilor sînt: metroragiile, anexitele subacute şi acute, cistitele
acute, graviditatea, nefritele, pielitele, calculoza renală şi biliară.

DUŞURILE

Definiţie. Duşurile sînt proceduri de hidroterapie reprezentate prin coloane de apă,

aburi sau aer cald, de diferită temperatură şi presiune, proiectate de la o anumită distanţă,
pe anumite suprafeţe ale corpului sau pe tot corpul.
Factorii pe care îşi bazează acţiunea sînt factorul termic şi cel mecanic.
Clasificare. În clasificarea duşurilor se folosesc mai multe criterii. În funcţie de
temperatură, duşurile se îrnpart în: duş rece, cald, alternant, duş cu aburi şi duş cu aer
cald.
În funcţie de forma jetului, duşurile se împart în: duş rozetă, duş sul şi duş evantai.
În funcţie de direcţia coloanei de apă, se împart în: duş vertical (descendent sau
ascendent), duş orizontal şi duş circular.
Mai există şi duşuri speciale. În această categorie intră duşul masaj şi duşul subacval.
Tehnica de aplicare. Materialele necesare: catedră de duşuri, duşuri fixe sau mobile
(fig. 142), grătar de lemn, cearşaf.
Duşuri în funcţie de temperatură. Duşul rece se face cu apa la temperatura de 15—
20° cu o durată de 1—3 minute. Duşul rece se poate aplica pe toată suprafaţa corpului sau
pe regiuni limitate.
Duşul cald se face cu apă la temperatura de 38—40—45°.
Duşul alternant constă în aplicarea unui duş cald rozetă la temperatura de 38° şi cu o
durată de 40 de secunde, urmat de unul rece la o temperatură de 18—20°, cu o durată de
10—15 sercunde.
Duşul cu aburi constă în proiectarea vaporilor supraîncălziţi asupra unor regiuni
limitate. Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavul cu picături de
apă fierbinte provenită din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a
duşului. Este nevoie ca insta-
 Fig. 142 — Diferite forme de duşuri.
laţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de separare a apei de condensare
şi cu supraîncălzitoare pentru aburi. Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului,
tehnicianul şi-l proiectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă
fierbinte.
Durata duşului cu aburi este de 3—6 minute şi poate să fie dat ca procedură de sine
stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfîrşit se aplică o procedură de răcire-spălare sau duş de 18—20°.
Modul de acţiune. Duşul cu aburi are o acţiune puternică, asupra circulaţiei, provocînd
hiperemie şi resorbţie locală.
Indicaţii. Spondiloze, nevrite, nevralgii, mialgii, tendinite, entorse, luxaţii etc.
Duşul cu aer cald constă în proiectarea aerului cald furnizat de un generator (Phön) pe
o anumită porţiune a corpului. De obicei se asociază cu masaj, avînd avantajul că se poate
aplica la patul bolnavului.
Indicaţiile sînt asemănătoare cu ale duşului cu aer cald; preferăm să-l indicăm
bolnavilor cu sensibilitate mai accentuată a pielii.
Duşuri în funcţie de forma jetului. Duşurile-rozetă, numite astfel de la forma
dispozitivului; se efectuează mai frecvent în aplicaţii generale. Duşul-rozetă poate fi rece,
cald sau alternant.
Duşurile-rozetă reci se practică la temperatura de 18—20° cu durata de 0,5—1,5
minute.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea sînt factorul termic şi mecanic
moderat. Duşurile au o acţiune excitantă asupra sistemului neervos.
Indicaţii. Neurastenii depresive şi ca procedură generală, de călire.
Duşurile rozetă calde folosesc apa la temperatura de 38—40°, atunci cînd sînt calde, şi
de 45°, atunci cînd sînt fierbinţi.
Modul de acţiune. Duşurile calde au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Cele
fierbinţi de durată mai lungă au un efect calmant, iar cele de durată scurtă sînt excitante.
Indicaţii. Neurastenia cu agitaţie, afecţiuni inflamatoare cronice cu diferite localizări.
Duşurile-rozetă alternante constau în aplicaţii succesive, repetate de mai multe ori, a
unui duş cald (38—40°) urmat de unul rece(13—20°). Durata duşului cald este de 40 de
secunde, iar a celui rece de 10—15 secunde. Conform tehnicii procedurilor alternante,
procedura se începe întotdeauna cu cald şi se termină cu rece.
Modul de acţiune. Duşurile alternante sînt excitante asupra sistemului nervos, tonifiază
musculatura şi măresc tonusul vascular.
Indicaţii. Neurastenii, miastenii, tulburări în circulaţia venoasă etc.
Duşul sul. Datorită formei lui şi presiunii coloanei de apă, duşul sul are, comparativ cu
celelalte duşuri, acţiunea mecanică cea mai importantă.
El se poate aplica rece, cald, sau alternant, fiind cunoscut, în acest din urmă caz, sub
denumirea de duş scoţian.
Duşul scoţian se practică cu ajutorul a două tuburi de cauciuc prevăzute cu capete
metalice de îngustare a coloanei. Temperatura apei calde folosite este de 40—45°, iar a
apei reci de 18—20°. Bolnavul este invitat să stea în faţa duşului, pe un grătar de lemn, la
o distanţă de 2—4 metri. Jetul de apă se proiectează la o presiune de 1,5—2 atmosfere.
Se aplică pe regiunea prescrisă mai întîi coloanajie apă caldă, timp de 10—15 secunde,
apoi cea rece, timp de 5—10 secunde, aproximativ de 2—4 ori. Ordinea în care aplicăm
duşul scoţian este următoarea : bolnavul este invitat să se întoarcă cu spatele şi tehnicianul
proiectează duşul cald pe membrul inferior stîng începînd de la călcîi pînă în regiunea
lombară, unde face cîteva mişcări transversale, apoi continuă să proiecteze jetul pe partea
stîrigă a spatelui pînă în regiunea omoplatului; face cîteva mişcări transversale în regiunea
interscapulară, apoi coboară pe partea dreaptă a spatelui şi coboară în jos pe mijlocul
membrului inferior drept. Repetă de trei ori această manevră, apoi face acelaşi lucru de 3
ori cu duşul rece. Această alternanţă de cîte 3 proceduri calde şi 3 reci se face de 3 ori.
Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa. Se proiectează coloana de apă caldă pe faţa
anterioară a membrului inferior drept, apoi se proiectează pe abdomen în direcţia evacuării
colonului ; bolnavul este rugat să-şi umfle puţin abdomenul, se urcă pe torace (la femeie se
evită sînii), se fac mişcări transversale.
Pentru a se proteja faţa, bolnavul este rugat să-şi pună mîinile sub bărbie, aplecînd
uşor, în acelaşi timp, capul pe spate.
Se continuă procedura coborîndu-se duşul pe membrul inferior stîng. Se evită regiunea
scrotală. Ca şi pentru spate, aceste manevre se execută de trei ori cu duş cald, apoi de trei
ori cu duş rece. Alternanţa are loc de trei ori.
Spre deosebire de afuziunea fulger, la duşul scoţian coloana de apă nu se proiectează
pe părţile laterale ale corpului.
Modul de acţiune. Duşul scoţian îşi bazează acţiunea pe factorul mecanic important, ca
şi pe cel termic alternant.
El are acţiune excitantă asupra sistemului nervos, tonifică sistemul neuromuscular şi
activează foarte intens circulaţia, creşte metabolismul.
Indicaţii. Ca procedură parţială este indicat în: acrocianoze, parestezii, pareze,
paralizii, constipaţii, atone, meteorism.
Ca procedură generală, în obezitate, hipotiroidism şi ca procedură de călire.
 Duşul-evantai se numeşte astfel din cauza formei dispozitivului care-l produce. Ca şi
duşurile expuse mai sus, duşul-evantai poate să fie cald, rece sau alternant.
Modul de acţiune este asemănător cu al duşului-rozetă.
Indicaţiile sînt în funcţie de temperatura la care se dă, în genere asemănătoare cu
acelea ale duşului-rozetă, avînd avantajul că se poate proiecta mai exact asupra unor
regiuni limitate.
Duşurile în funcţie de direcţie pot fi verticale sau orizontale. Cele verticale pot să
aibă direcţia ascendentă sau descendentă.
Între duşurile ascendente, cel mai cunoscut este duşul de şezut.
Duşurile verticale se pot aplica reci, calde sau alternante, general sau local.
Modul de acţiune. Acelaşi ca şi pentru celelalte duşuri la temperaturi corespunzătoare.
Indicaţiile duşului vertical sînt identice cu cele expuse la duşurile-rozetă.
Pentru duşul ascendent (duşul de şezut) se adaugă următoarele: duşul rece de şezut, de
durată scurtă se indică pentru efectul lui tonic, în incontinenţa de urină, impotenţa sexuală;
hemoroizi; cele călduţe şi cu durată mai lungă, în afecţiunile cronice ale sferei genitale;
cele fierbinţi se recomandă în pruritul vulvei şi regiunii perineale; cele alternante în
amenoree, oligomenoree, metrite cronice.
Duşuri de formă specială. Duşul-masaj constă în aplicarea mai multor duşuri-rozetă
la temperatură de 38—40°, concomitent aplicîndu-se şi masajul, conform tehnicii
obişnuite. Mai frecvent se aplică parţial, rareori general. Pentru aplicarea lui există
instalaţii speciale cu 4—6 duşuri verticale, în rozetă, situate unul lîngă altul, care se pun
simultan sau separat în funcţie. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu un
duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă. Durata masajului este de 8—15 minute.
Bolnavul este culcat dezbrăcat complet pe un pat special de lemn. Se deschid duşurile
şi, în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută masajul conform tehnicii cunoscute.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea duş-masajul sînt factorul
termic şi cel mecanic. Duş-masajul provoacă o hiperemie importantă, fnai ales în regiunea
tratată; are un important efect resorbant şi tonifiant.
Indicaţii. Mialgii, sechele după fracturi, entorse şi luxaţii, spondiloze, nevralgii,
constipaţia spastică şi atonă, procese aderenţiale postinflamatoare din cavitatea
abdominală etc.
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş la presiune mare (1—8 atmosfere), la o
temperatură diferită 1—3° mai ridicată decît apa din baie, sau la aceeaşi temperatură.
Duşul subacval are o instalaţie specială. Folosim instalaţiile romîneşti fabricate de
întreprinderea „Pirogov".
Această instalaţie este alcătuită dintr-un motor electric cuplat cu o pompă aspiratoare-
respingătoare, montată într-o carcasă de protecţie. Instalaţia este dotată cu un sorb şi un
furtun cu mîner prevăzut cu 4 diuze variate care dau forma jetului proiectat de aparat.
Tabloul de comandă al aparatului este prevăzut cu un şalter (comutator) şi un
manometru cu cadran circular, care înregistrează presiunea jetului de apă la ieşirea din
diuză.
Reglarea presiunii se face prin învîrtirea unui robinet montat sub cadranul
manometrului. Pe cadran sînt notate cifrele de la 1 pînă la 8, care exprimă presiunea în
atmosfere
Aparatura auxiliară: o vană mare sau bazin în treflă cu o capacitate de 300—400 de
litri (fig. 143).
Tehnica de aplicare. Se leagă aparatul la reţeaua electrică prin priza trifazică. Se
umple bazinul cu apă la temperatura de 37—38°, lăsîndu-se un spaţiu de cîţiva cm de la
marginea superioară pentru a se evita revărsarea apei peste margini. Bolnavul este invitat
să se aşeze în baie cu faţa în jos.
Se introduce în bazin sorbul, care trece apa prin aparat şi o pasează tubului al doilea
care o va proiecta cu presiune, pe principiul pompei aspiratoare-respingătoare.
Furtunul la care s-a anexat diuza sită sau punctiformă este introdus în apă cu mîna
dreaptă spre peretele interior al bazinului. Se deschide comutatorul, se reglează presiunea
1-2-3-4 etc. atmosfere prin manevrarea la dreapta sau stînga a robinetului care se găseşte
sub cadranul manometrului de presiune.
Se apucă duşul cu ambele mîini, se dirijează oblic de jos în sus pe tegument, cu o
înclinaţie de aproximativ 35°, iar la nivelul articulaţiilor se dirijează vertical.
Se procedează exact ca la masaj, adică se începe de jos în sus în sensul circulaţiei
venoase. Diuza se ţine sub apă la o distanţă de 20—30 de cm de bolnav. Se proiectează co-
loana de apă pe partea posterioară a membrului inferior stîng

Fig. 143 — Duş

subacval.

în regiunea lombară, face

cîteva mişcări transversale
între omoplaţi, se aduce prin apă în afara bolnavului pînă la nivelul membrului inferior
drept, unde se aplică aceeaşi tehnică, ca şi mai sus.
La urmă se aplică pe membrele superioare de jos în sus, întîi pe membrul situat între
tehnician, apoi pe cel de partea opusă. Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa în sus şi
se procedează în acelaşi mod. În regiunea abdominală se merge în sensul evacuării
intestinale. Se evită sînii şi regiunea scrotală.
 Coloana de apă este dirijată oblic pe tegument cu excepţia articulaţiilor, unde mişcările
se fac circular.
Durata totală a duşului subacval este de 5—15 minute.
Modul de acţiune. Duşul subacval îşi bazează acţiunea pe factorul termic şi factorul
mecanic foarte intens (presiunea utilizată nu s-ar putea suporta în aer). Are acţiune
asemănătoare cu a duşului-masaj, dar este tolerat mult mai bine din cauza băii calde.
Indicaţii. Mialgii, pareze, paralizii, periviscerite, constipaţii atone, atrofii musculare,
obezitate, hipertiroidism.
Contraindicaţii. Duşurile reci sau alternante vor fi recomandate cu prudenţă sau se vor
evita la bolnavii cu debilitate fizică înaintată, la bolnavii cu arterioscleroză înaintată.
Femeilor gravide nu li se vor aplica duşuri reci de şezut sau pe regiunea abdominală.
Se vor evita presiunile mari la cei cu hipersensibilitate cutanată sau cu fragilitate
vasculară.

BĂILE

Definiţie. Băile sînt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite
temperaturi sau cu apă la care se adaugă diferite ingrediente
Clasificare. Băile se clasifică pe mai multe criterii în funcţie de caracterul lor, se
împart în băi simple şi băi medicinale; ca temperatură, ele se împart în: băi reci (sub 20°),
răcoroase (între 21 şi 33°), indiferente (între 34 şi 35°), calde (între 36 şi 40°) şi fierbinţi
(peste 40—45°).
În raport cu durata, băile se pot împărţi în băi de scurtă durată (pînă la 5 minute), băi
de durată medie (între 10 şi 20 de minute) şi băi de durată lungă (peste 20 de minute), în
legătură cu suprafaţa de corp interesată se împart în băi generale şi parţiale.
Tehnica de aplicare. Băile simple sînt proceduri care se execută cu apă simplă, la
temperaturile expuse, durează un anumit interval de timp, se execută cu o anumită tehnică
şi se referă la întregul organism, încadrîndu-se în grupul băilor generale, sau unei părţi din
organism, încadrîndu-se în categoria băilor parţiale.
În cadrul tehnicii generale de aplicare se folosesc manevre speciale, care dau proceduri
cu caracter deosebit.
A. Reguli generale. Pentru ca efectul băilor să fie optim trebuie să ţinem seama în
aplicarea lor de o serie de reguli generale.
1. Băile generale sînt proceduri majore şi ca atare vor fi administrate numai în prima
parte a zilei, pînă la prînz.
2. Băile se vor indica după o jumătate de oră de la micul dejun sau, în cazul cînd
bolnavul a consumat o cantitate mai mare de alimente, numai la interval de 2—3 ore după
aceasta.
 3. Nu sînt indicate băile imediat după un efort fizic prelungit de muncă sau sport, sau
după stări de tensiune nervoasă importantă.
4. Bolnavul trebuie să se aşeze încet în baie, apa acoperindu-i umerii sau atingînd un
nivel inferior în funcţie de indicaţiile din prescripţie.
5. În baie, bolnavul trebuie să stea liniştit şi comod şi, în acest scop, este necesar să i
se pună sub cap — care se sprijină pe marginea băii — un prosop împăturit sau o pernă cu
aer sau din material plastic ; picioarele le va sprijini de pereţii băii sau, în cazul cînd
aceasta este prea mare, se va introduce un dispozitiv special pentru picioare.
6. Bolnavului i se va aplica pe frunte o compresă rece pentru a evita congestia
cerebrală, în cazul băilor cu o temperatură mai ridicată.
7. Bolnavul nu va intra în baie pînă ce temperatura nu a fost verificată cu termometrul.
8. Tehnicianul va supraveghea cu atenţie bolnavul în timpul procedurii şi. la apariţia
unor senzaţii, chiar slabe de ameţeală, palpitaţii, frison etc, întrerupe baia.
9. După baie, bolnavul se şterge cu un cearşaf, se îmbracă şi se odihneşte de preferinţă
10—15 minute.
10. După fiecare bolnav, cada se spală cu apă clocotită sau se dezinfectează.
B. Tehnica specială de aplicare a băilor, modul de acţiune, indicaţii şi
contraindicaţii. Băile generale, indiferent de tehnica de aplicare, se încadrează din
punctul de vedere al temperaturii în una din cele trei grupe de băi generale:
a) băi de temperatură indiferentă (34—35°);
b) băi sub temperatura de indiferenţă (sub 34° răcoroase şi reci);
c) băi peste temperatura de indiferenţă (între 38 şi 45° calde şi fierbinţi).
Băile la temperatura de indiferentă. Materiale necesare: cadă de faianţă cu o
capacitate de cel puţin 250 de litri, termo-metru de baie, pernă de material plastic sau
cauciuc pentru cap, dispozitiv pentru picioare, ceas semnalizator, cearşaf.
Tehnica de aplicare. Se deschid robinetele situate la unul din capetele căzii. Cu
ajutorul termometrului ţinut sub apă se pregăteşte apa la temperatura de 34—35c.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, luînd în consideraţie regulile generale expuse
înainte.
Durata băii este de 10—15 minute pînă la 35—60 de minute, în funcţie de indicaţie.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea băile la temperatură indiferentă
sînt presiunea hidrostatică şi, în mică măsură, factorul termic.
Excitaţia provocată de masa de apă asupra organismului se execută prin intermediul
circulaţiei cutanate şi se traduce printr-o uşoară accelerare a bătăilor inimii şi o creştere a
numărului de respiraţii.
Această stare este de scurtă durată şi este urmată, dacă baia se prelungeşte, de
revenirea la starea iniţială, sau survine chiar o stare de sedare. De aceea băile indiferente
cu o durată de 10—15 minute au o acţiune de înviorare şi tonifiere, iar cele cu o durată de
15—35—60 de minute sînt calmante.
Indicaţii. Nevroze, nevrite, nevralgii, afecţiuni dermatologice cu prurit, boala
hipertonică în faza neurogenă.
Băile sub temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca la procedura
anterioară.
Tehnica de aplicare diferă de la o procedură la alta.
Modul general de acţiune. Băile sub temperatura de indiferenţă, sub 34°,—răcoroase
(28—32°) şi reci (18—22°), îşi bazează acţiunea pe factorul termic mai mult sau mai puţin
accentuat.
La intrarea bolnavului în baie, în contact cu apa rece, are loc un vasospasm cutanat,
datorită căruia pierderile de căldură din organism diminuează: concomitent creşte ten-
siunea arterială, bătăile inimii devin mai intense şi mai accelerate. Se produce o excitaţie a
sistemului nervos.
Urmează apoi o a doua fază, numită fază reactivă, care apare cu atît mai repede cu cît
temperatura este mai scăzută. Vasele cutanate se dilată, făcînd să apară în felul acesta o
hiperemie activă, care la rîndul ei determină o pierdere de căldură; aceasta este cu atît mai
intensă cu cît temperatura apei este mai scoborîtă.
Pierderile de căldură stimulează metabolismul, intensificînd producerea de căldură.
Vasodilataţia face să scadă tensiunea arterială şi duce la rărirea contracţiilor inimii.
Ca să grăbim apariţia fazei a doua, putem asocia băii reci o manevră mecanică, de
exemplu fricţiunea.
În hidroterapie se folosesc unele manevre în aplicarea băilor reci şi răcoroase, care dau
un caracter deosebit procedurii şi modului ei de acţiune. în sensul acesta vom deosebi:
băile reci complete în cadă, piscină sau bazin; baie cu imersiune rece; baie cu apă
curgătoare; baie cu valuri, halbbad (baie de jumătate) şi baie cu peria.
Băile reci complete, în cadă, piscină sau bazin. Tehnica de aplicare. Procedura se
efectuează în cadă, bazin sau piscină, în apă la temperatura de 15° sau inferioară acesteia.
Se recomandă bolnavului, înainte de a intra în apă, să-şi spele faţa cu apă rece, pentru
a se evita congestia cerebrală care s-ar putea produce datorită excitaţiei intense a tegu-
mentului.
Procedura durează 10—30 de secunde, maximum un minut, şi se aplică de obicei după
o procedură termică.
Se recomandă bolnavului să execute mişcări repezi ori fricţiuni puternice în timpul
băii, iar la sfîrşit să se şteargă rapid cu un cearşaf uscat şi să se fricţioneze. După aceasta se
indică o scurtă odihnă sau o plimbare în aer liber.
Modul de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea este factorul termic, puternic
excitant.
Indicaţii: Obezitate, hipotiroidism, diabet, adipozitate, ca procedură reconfortantă în
stările de oboseală fizică etc.
 Contraindicaţii: arterioscleroză, nevroză cu excitaţie, hiposistolie.
Baie de imersiune rece. Procedura se efectuează într-o cadă obişnuită cu apă de 15—
18°. Se umple baia, bolnavul este aşezat pe un cearşaf în decubit dorsal, iar 4 persoane
apucă capetele cearşafului, ridică bolnavul şi-1 introduc în apă timp de 3—10 secunde,
apoi îl ţin deasupra apei tot atîta timp, repetînd această operaţie de 3—5 ori.
La sfîrşitul procedurii, bolnavul este repede şters şi lăsat să se odihnească, învelit în
cearşaf şi pătură.
Mod de acţiune: asemănător cu al băilor reci complete.
Indicaţii: boli infecţioase cu febră, astenie nervoasă, după procedurile de termoterapie
sau ca procedură de reconfor-tare în stări de astenie fizică.
Baia cu valuri. Tehnica de aplicare. Această baie se practică într-o vană obişnuită care
are adoptat un dispozitiv special pentru producerea valurilor. Se umple cada cu apă la
temperatura de 23—32°, pe jumătate sau trei sferturi. Bolnavul stă culcat în baie, cu
picioarele îndepărtate şi îndoite din genunchi.
La nivelul picioarelor bolnavului, dispozitivul se scufundă şi se ridică ritmic,
producînd valuri, care pornesc de la picioare spre umeri. În lipsa acestora, valurile se pot
provoca de tehnician prin mişcarea apei cu palmele, de la picioare spre piept.
Procedura durează în medie 3—4 minute.
Mod de acţiune. Pe lîngă factorul termic se adaugă uşor şi cel mecanic, reprezentat de
valuri.
Indicaţii. Convalescenţă, debilitate, astenie nervoasă.
Baia de jumătate (Halbbad). Tehnica de aplicare. Această baie se efectuează într-o
vană, mai mare decît cele obişnuite, în apă la temperatură de 32°.
Se umple vana cu apă pînă la înălţimea de aproximativ 25—30 cm (înălţimea unui
termometru de baie obişnuit). Apa trebuie să acopere jumătatea inferioară a bolnavului
pînă la ombilic. Bolnavul se aşază în aşa fel încît în spatele lui să rămînă un spaţiu
suficient pentru manipulaţiile tehnicianului (fig. 144).
 Fig. 144 — Halbbad.
Bolnavul este invitat să-şi spele faţa şi să se fricţioneze uşor pe mîini, torace şi
abdomen. Tehnicianul se aşază la stînga şi puţin în spatele bolnavului, ia în mîna dreaptă
un vas special (şiştar) sau o oală de 1—1½ litri şi face 10—15 turnări repezi asupra
spatelui şi umerilor bolnavului, realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp a apei
din cadă. După aceea execută fricţiuni rapide cu apă pe spate-şi părţile laterale ale
toracelui în direcţia verticală de sus în jos şi invers. Apoi ia vasul în mîna dreaptă, trece la
picioarele bolnavului şi puţin la dreapta lui, îl invită să se culce pe spate şi să-şi
îndepărteze picioarele şi execută tot atîtea turnări şi tot prin aceeaşi manevră şi în partea
anterioară a corpului. După aceea trece din nou la capul bolnavului, se aşază în spatele lui,
fricţionează sub apă partea aftterioară şi părţile laterale ale toracelui şi apoi abdomenul,
circular, în direcţia evacuării intestinale. Fricţionează apoi membrul superior de partea
opusă, apoi membrul superior de partea celui care execută mişcarea, după aceia membrul
inferior, de partea opusă, urmat de membrul inferior de aceeaşi parte. Toate fricţiunile se
fac sub apă. Astfel se încheie timpul I al procedurii.
Dacă în prescripţie nu este prevăzută răcirea, după terminarea timpului I se repetă
procedura în aceeaşi ordine.
Dacă în prescripţie este prevăzută baia de jumătate cu răcire de exemplu de la 32° în
jos (30—-29°), atunci după terminarea timpului I deschidem robinetul cu apă rece situat la
picioarele bolnavului, se ia în mîna dreaptă vasul, iar în stînga termometrul de baie şi se
face turnare pe partea anterioară a corpului, controlîndu-se cu termometrul răcirea apei
pînă la temperatura prescrisă. Cînd s-a ajuns la această temperatură, se încep fricţiunile
sub apă invers ca la timpul I, mai întîi membrul inferior de partea opusă, apoi cel de partea
tehnicianului, abdomenul şi toracele. Invităm bolnavul să se ridice în poziţia şezîndă şi se
continuă cu fricţiuni repezi pe spate; procedura se termină cu 10—15 turnături pe spate. Se
scoate bolnavul din baie, se înveleşte cu un cearşaf uscat şi se şterge bine.
Răcirea apei se mai poate face şi turnînd 2—3 găleţi cu apă rece la nivelul picioarelor,
amestecînd în acelaşi timp apa, iar după aceea executăm fricţiunile conform tehnicii
arătate.
Halbbadul mai poate fi completat cu o turnare energică, executată cu o găleată de la
1—1½ m asupra toracelui şi abdomenului. Turnarea are ca scop stimularea respiraţiei şi
circulaţiei sau mărirea tonicităţii din regiunea interesată.
Baia de jumătate durează 3—5 minute, în mod excepţional 10 minute (boli infecţioase
acute).
Procedura este destul de obositoare şi reuşita ei depinde de o tehnică corect aplicată.
De aceea este bine să fie executată de 2 tehnicieni.
Mod de acţiune. Acţiunea se bazează pe factorul termic şi pe cel mecanic. Are acţiune
excitantă, tonifiantă, sedativă şi antitermică.
 Indicaţii. Sechele după hemiplegii, astenie nervoasă, atonii gastrice şi intestinale,
enterite, hemoroizi, boli infec-ţioase febrile (10—12 minute) cu răcire pînă la 25°. Se
poate repeta de 2—3 ori pe zi.
Ca procedură de răcire după procedurile termoterapeutice.
Contraindicaţii. Stări de debilitate accentuate, reacţii dermovasculare patologice,
frisoane etc.
Baia cu peria. Această procedură se execută într-o vană umplută 3/4 cu apă la o
temperatură de 33—34°.
Invităm bolnavul să stea şi, cu ajutorul unei perii mai mari şi mai aspre, se începe
periatul spatelui cu mişcări lungi muind de fiecare dată peria în apă cînd coborîm. După ce
se obţine o hiperemie invităm bolnavul să se culce pe spate şi trecem, la perierea toracelui
pe faţa anterioară şi părţile laterale, cu linii verticale, apoi abdomenul circular, de la
dreapta bolnavului la stînga. Bolnavul, fiind în aceeaşi poziţie, se continuă periajul sub apă
al membrelor superioare, întîi braţul de partea opusă, apoi cel de aceeaşi parte, pe faţa
anterioară şi posterioară, inclusiv palmele. Urmează periajul părţilor anterioare şi
posterioare ale membrelor inferioare şi, la urmă, regiunea fesieră după ce l-am invitat să se
ridice puţin.
Se repetă aceste manevre încă o dată. Durata totală a procedurii este de 3—5 minute.
Mod de acţiune. Elementele pe care îşi bazează acţiunea sînt cel mecanic, reprezentat
de periaj şi termic moderat. Baia cu periere are o acţiune mai puternică decît halbbadul.
Indicaţii. Tulburări circulatorii, boala hipertonică în faza neurogenă, nevroze etc.
Băile peste temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca şi la celelalte
două categorii.
Tehnica de aplicare prezintă particularităţi în funcţie de procedură.
Mod general de acţiune. Băile peste temperatura de indiferenţă (calde şi fierbinţi)
provoacă reacţii dermovasculare foarte importante. Sub acţiunea băilor calde generale
(37°—40°) are loc o vasodilataţie periferică însoţită de accentuarea şi accelerarea
circulaţiei, creşterea curentului sanguin. Băile care depăşesc temperatura de 40° au o
acţiune net excitantă asupra sistemului nervos, cardiovascular şi asupra metabolismului.
Băile calde se indică sub formă de băi simple, băi kinetoterapeutice şi băi cu masaj.
Baia caldă simplă. Această procedură se execută într-o cadă obişnuită, la temperatura
de 36—37° şi cu o durată totală de 15—30—60 de minute.
Mod de acţiune. Factorul activ în cursul acestei proceduri este factorul termic şi
presiunea hidrostatică a apei. Are o acţiune antispastică şi sedativă generală.
Indicaţii. Prurit, nevralgii, astenie nervoasă, insomnie.
Baia kinetoterapeutică sau baia cu mişcări este o baie caldă, la care se asociază
mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obiş-
nuite, care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36—37° şi mai rar 38°.
Bolnavul este invitat să se urce în cadă şi, timp de 5 minute, este lăsat liniştit. După
aceasta, tehnicianul execută (sub apă) la toate articulaţiile, toate mişcările posibile.
Tehnicianul stă la dreapta bolnavului.
Se începe cu degetele membrului inferior de partea opusă, apoi pe rînd se imprimă
mişcări şi celorlalte articulaţii; se trece la membrul inferior de aceeaşi parte. Manevrele se
continuă apoi la membrele superioare, întîi cel de partea opusă, apoi cel de aceeaşi parte,
pornindu-se tot de la degete. La urmă se trece la mobilizarea trunchiului şi la mişcări în
articulaţiile capului şi ale coloanei cervicale.
Toate aceste mişcări se execută într-o perioadă de timp de 5 minute. După aceea
bolnavul stă în repaus, după care este invitat să repete singur mişcările imprimate de
tehnician.
Durata băii este de 20—30 de minute, după care bolnavul este şters şi lăsat să se
odihnească. Se poate executa şi pe segmente limitate în vane mici corespunzătoare.
Mod de acţiune. Factorii pe care se bazează efectele băii kinetoterapeutice sînt:
factorul termic şi factorul mecanic.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare care se
produce sub influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului, conform legii Arhimede.
Indicaţii. Redori articulare cu tendinţă la anchiloză, poliartroză, spondilită
anchilopoetică, paralizii, pareze.
Baia cu masaj. Într-o baie umplută aproximativ 3/4 cu apă la temperatură de 36—39°,
se execută masajul asupra regiunii indicate, prin tehnica cunoscută. Durata variază în
funcţie de regiunea pe care se face masajul.
Modul de acţiune şi indicaţiile. Sînt identice cu ale băii kinetoterapeutice.
Băile fierbinţi se practică sub formă de băi ascendente complete şi băi simple fierbinţi.
Băile ascendente complete sau piretoterapice. Se umple vana cu apă la temperatura de
35°. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, în aşa fel ca să-i acopere umerii. După 2
minute, temperatura băii se creşte treptat prin adăugarea de apă fierbinte. Din minut în
minut se creşte cu 1°. În tot timpul cît durează baia, bolnavul stă cu termometrul în gură
(sub limbă) şi tehnicianul îi urmăreşte temperatura. Concomitent se urmăreşte şi pulsul. Se
poate ajunge la o temperatură de 39—40° cu o temperatură a băii de 41—43°. Durata este
de 1—1½ oră.
La bolnavii mai rezistenţi, procedura se poate completa şi cu o împachetare uscată şi
completă (cu sau fără termo-foare), avînd grijă să urmărim în continuare temperatura
bolnavului şi pulsul.
Mod de acţiune. Baia hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă,
care duce la supraîncălzirea organismului, din cauza pierderilor mici de căldură care au loc
numai la nivelul regiunilor neacoperite (faţa, capul, partea, superioară a pieptului).
Supraîncălzirea duce de asemenea la creşterea oxidaţiilor, fapt care are drept
consecinţă creşterea metabolismului.
Ca rezultat ai supraîncălzirii se produce şi excitaţia sistemului nervos şi
cardiovascular.
 Indicaţii. Bolile reumatismale cronice, nevralgii şi nevrite cronice, obezitate,
intoxicaţii cronice, astm bronşic.
Băile simple fierbinţi se folosesc mai ales în Japonia şi China. Au o durată de 5—10
minute, au efecte excitante puternice. Cele scurte de un minut au efecte calmante.
Băile parţiale se împart în funcţie de temperatură în: reci, calde, alternante şi
ascendente (băile Hauffe).
În funcţie de regiunea corpului pe care se aplică, cele mai frecvent folosite sînt: băile
de mîini, de picioare şi şezut.
Băile de mîini. Materiale necesare: vane mici, de formă ovalară sau un lighean mai
adînc. Bolnavul stă pe un scaun şi este invitat să introducă ambele mîini în vană (fig. 145),
în aşa fel ca apa să acopere mîinile şi antebraţele pînă peste cot. Băile de mîini se fac reci,
calde alternante sau ascendente.
Băile reci de mîini se
efectuează la o temperatură mai
mică de 15°.
Mod de acţiune. Cele de
durată scurtă (1—2 minute) au o
acţiune descongestionantă asupra
organelor toracice şi creierului.
Cele cu durată mai lungă (5—10
minute) au acţiune
antiinflamatoare şi antisudorală.

Fig.
115 — Baie de mîini.

Băile calde de mîini se efectuează cu apă de 38—40°, iar cele fierbinţi de 40—45°, cu
o durată de 10—20 de minute.
Mod de acţiune. Acestea provoacă o vasodilataţie periferică şi influenţează reflex
circulaţia coronariană, înlăturînd spasmul vascular. Ele determină de asemenea, tot pe cale
reflexă, o relaxare a musculaturii netede a bronhiilor.
Indicaţii: angină pectorală, astm bronşic, boli reumatismale subacute şi cronice cu
localizare predominantă pe articulaţiile membrelor superioare.
Băile alternante de mîini se execută în două vane potrivite, una cu apă caldă la
temperatură de 40°, a doua cu apă la temperatura de 15—18°. Se introduc la început
mîinile in apă caldă, 2—3 minute, pînă la apariţia reacţiei dermovasculare, apoi. În apă
rece, timp de 20—30 de secunde.
Se repetă această manevră de 3—5 ori, terminîndu-se obligatoriu cu baia rece.
Mod de acţiune. Efectul băilor alternante de mîini se bazează pe alternanţa factorului
termic, cald şi rece, care activează circulaţia periferică şi descongestionează organele
toracice.
Indicaţii. Tulburări vasomotorii locale, acrocianoză, transpiraţii, atrofii musculare,
pareze şi paralizii, tonifierea musculaturii.
Băile ascendente de mîini (Hauffe), Se foloseşte vana pentru mîini, în care se pune apă
la temperatură de 35°. La intervale de 1—2 minute se urcă temperatura cu 1°, treptat, prin
turnare de apă fierbinte. În 5—5 minute se ajunge la temperatura dorită 40—44°. După ce
am ajuns aci, recomandăm bolnavului să mai stea în această situaţie încă 15—30 de
minute.
Mod de acţiune. Procedura, deşi îşi bazează acţiunea pe factorul termic, provoacă un
minim de excitaţie termică, deoarece se pleacă de la o temperatură de 35°.
La nivelul extremităţilor are loc în mod lent o hiperemie. Pe lîngă vasodilataţia vaselor
superficiale se produce şi cea a celor mai profunde, iar pe cale reflexă, chiar a celor din
regiuni mai îndepărtate.
Indicaţii: arterioscleroză, scleroza miocardului, astm bron-şic etc.
Băile de picioare. Materiale necesare: vane speciale sau găleţi obişnuite. Aceste
proceduri pot fi reci, calde, alternante ori ascendente.
Bolnavul stă pe un scaun şi introduce picioarele în apă în aşa fel ca nivelul acesteia să
fie pînă la un lat de palmă sub genunchi.
Băile reci de picioare se prescriu la o temperatură inferioară lui 15° şi durează 1—2
minute.
Băile calde de picioare se prescriu la 35—40°, durează 10—15—20 de minute.
Băile alternante de picioare se practică cu ajutorul a două vase, unul cu apă la
temperatura de 38—42°, celălalt la temperatura de 18—20°, conform tehnicii băilor
alternante de mîini (fig. 146).
Băile ascendente de picioare se execută identic cu băile
ascendente de mîini.
Plimbatul prin rouă sau rîu. Se recomandă bolnavului ca
timp de 5—10 minute să se plimbe în picioarele goale,
dimineaţa, printr-o livadă udată de rouă său în rîul unei ape
curgătoare cu o adîncime de 10—20 cm.
Călcatul prin apă se execută într-o cadă mai mare, în care
se toarnă apă rece sub 15°, pînă la o înălţime de 10—15
cm. Bolnavul este invitat ca timp de 1 — 5 minute să calce apa
cu picioarele goale.
Modul de acţiune şi indicaţiile băilor de picioare sînt
asemănătoare cu ale băilor de mîini. Se mai adaugă pentru
băile de picioare reci, plimbatul prin rouă şi călcatul prin apă
(migrene, ce-falee, picior plat).
 Băile de şezut. Materiale necesare: baie de formă specială, una pătură, un cearşaf, una
compresă pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Băile de şezut se pot aplica : reci, calde, alternante şi ascendente.
Băile reci de şezut. Se pune apă în vasul special pînă la o înălţime de 15— 20 cm si la
o temperatură de 18°.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, în aşa fel ca apa să ajungă pînă la nivelul
ombilicului.
Picioarele şi le sprijină pe un scaun'mic situat în faţa băii. Este acoperit cu un cearşaf,
apoi învelit cu o pătură. La frunte i se aplică o compresă rece. Durata băii este de 1—5
minute.
Este bine ca bolnavul să-şi fricţioneze abdomenul şi coapsele în cursul băii.
Mod de acţiune. Factorul pe care se bazează acţiunea băilor de şezut reci este factorul
termic.
Sub influenţa temperaturii reci are loc o vasoconstricţie a vaselor din cavitatea
abdominală care se poate traduce clinic prin senzaţia de greutate şi căldură în cap, ameţeli
etc.
Concomitent creşte temperatura axilară. După o baie scurtă de 1—5 minute apare
vasodilataţia cu hiperemie activă.
După o baie de lungă durată 5—10—25 de minute, apariţia vasodilataţiei are loc după
cîteva ore.
Indicaţii: constipaţii, amenoree, impotenţă, incontinenţă urinară, stări congestive ale
creierului, insomnii: cele de durată mai lungă se indică în enterocolite acute, inflamaţii
subacute ale organelor genitale, hemoragii.
Contraindicaţii. Cistite, colici uterine.
Băile de şezut răcoroase (26—32°), cu durata de 15 minute, se execută în acelaşi fel şi
sînt indicate în: metrite, ovarite, epididimite etc.
Băile de şezut calde se practică la temperatura de 36—40° şi durează 10—20 de
minute.
Mod de acţiune. Factorul activ este cel termic, cald, care scade excitabilitatea mărită,
combate spasmele, accelerează procesele de resorbţie, micşorează tonusul vaselor.
Indicaţii. Dismenoree, colici uterine, colici vezicale şi intestinale, insuficienţă
ovariană, prostatite cronice, artrite sacroiliace.
Băile alternante de şezut se execută în două vane cu apă la 18—20° şi 38—40°,
conform tehnicii băilor alternante de mîini şi de picioare.
Mod de acţiune. Băile alternante sînt stimulente şi tonifiante ale organelor genitale.
Indicaţii. Atonii uterine, prolapsuri uterine, insuficienţă ovariană.
Băile ascendente. Se procedează exact conform tehnicii expuse la băile ascendente de
picioare şi mîini.
 Băile medicinale diferă de celelalte băi enumerate pînă acum prin aceea că, pe lîngă
factorii termic şi mecanic, se mai adaugă aici şi factorul chimic.
În funcţie de compoziţie, băile medicinale se împart în: băi cu ingrediente chimice, băi
cu plante medicinale şi substanţe organice înrudite, băi cu diverse gaze, băi cu substanţe
radioactive.
În raport cu regiunile corpului asupra cărora se aplică, aceste proceduri se împart în
complete şi parţiale.
Băile cu ingrediente chimice se practică conform tehnicii obişnuite a băilor,
temperatura folosită este de 35—37°; durata de 10—20 de minute.
Băile cu iod. Mod de preparare. Pentru pregătirea lor este necesară o cantitate de 50—
100 g iodură de potasiu pentru o baie completă sau 5—10 g pentru o baie parţială.
Se pot utiliza: iodura de potasiu 20 g 4 + iod pur 10 g, care se dizolvă mai întii într-un
litru de apă şi apoi se adaugă ia toată cantitatea din baie.
Se mai foloseşte în acest scop sarea de Bazna, care conţine iod. Se adaugă la o baie
250 g pînă la 1 kg, completîndu-se în părţi egale cu sare de bucătărie.
Băile cu iod se fac numai în vane de lemn acoperite cu un capac sau cu o pătură, în aşa
fel ca numai capul bolnavului să rămînă afară. Aceasta pentru a evita acţiunea nocivă a
vaporilor de iod.
Mod de acţiune. Iodul are o acţiune importantă asupra organismului : micşorează
vîscozitatea sîngelui, provocînd o vasodilataţie şi scăzînd în felul acesta tensiunea
arterială, măreşte puterea de apărare a organismului, determină reacţii locale la nivelul
ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea fenomenelor infamatoare.
Indicaţii. Artrite cronice, scrofuloză, afecţiuni inflamatoare cronice genitale la femei şi
bărbaţi, arterioscleroză cu hipertensiune, nevralgii, pitiriazis verzicolor etc .
Băile cu sublimat. Mod de preparare. Se folseşte o diluţie de sublimat de 1 : 10 000 —
1 : 20 000, care se dizolvă într-o cantitate de apă călduţă şi apoi se toarnă în baie. Baia
trebuie să fie de lemn, iar cel care efectuează procedura să fie foarte atent, deoarece
sublimatul este o otravă puternică.
Mod de acţiune. Baia de sublimat îşi bazează acţiunea pe proprietatea de dezinfectant
a sublimatului.
Indicaţii. Furunculoze, plăgi infectate, impetigo, după bolile infecţioase acute şi
cronice.
Băile cu săpun. Mod de preparare. Se iau 100—200 g săpun de casă ras şi 50 g de
săpun de potasiu.
Săpunul de ras se dizolvă mai întîi în 2—3 litri de apă călduţă, iar apoi se adaugă
săpunul de potasiu. După un amestec bine făcut se toarnă în baie.
Mod de acţiune. Au rol dezinfectant şi descuamant asupra pielii.
Indicaţii. După bolile infecţioase, în bolile micotice ale tegumentului, în intertrigo, în
eczeme.
 Băile cu sare. Mod de preparare. Se iau 6—10 kg sare pentru o baie generală, 1—2
kg pentru una parţială.
Se dizolvă în cîţiva litri de apă fierbinte, se strecoară prin-tr-o pînză, iar apoi se toarnă
în cadă.
Mod de acţiune. Băile sărate provoacă vasodilataţie tegumentară : influenţează
procesele metabolice generale, raportul fosfocalcic şi eliminarea acidului uric. Au acţiune
antiinflamatoare şi resorbtivă.
Indicaţii. Afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, boli cronice uteroanexiale,
afecţiuni endocrine (ovariene şi tiroi-diene) etc.
Băile cu plante medicinale şi substanţe organice înrudite. În această categorie intră
o serie de băi, dintre care unele se mai folosesc mult astăzi, iar altele mult mai puţin.
Băile cu flori de muşeţel sau de mentă. Mod de preparare. Se ia o cantitate de 500—
1000 g flori de muşeţel sau 300—500 g foi de mentă necesare pentru'pregătirea unei băi
complete.
Se face infuzie (se opăresc) într-o cantitate de 3—5 litri de apă fierbinte, se strecoară
printr-o pînză deasă, iar lichidul obţinut este turnat în apa băii, care capătă culoarea cea-
iului şi un miros plăcut.
Mod de acţiune. Substanţele aromatice din baie au un efect sedativ asupra sistemului
nervos
Indicaţii: afecţiuni reumatismal nevralgii şi nevrite, astenii nervoase cu agitaţie.
Băile cu muştar. Mod de preparare. Pentru pregătirea acestor băi se foloseşte făină de
muştar. Luăm 10—100 g muştar şi îl amestecăm cu apă la temperatura de 20—25° şi nu
mai mult, ca să împiedicăm volatilizarea uleiurilor eterice. Pasta obţinută se introduce într-
un sac de pînză, pe care îl stoarcem în baie.
Se mai poate prepara baia punînd 2 pumni de făină de muştar într-un săculeţ de pînză,
iar acesta este introdus după aceea în baie şi se agită timp de mai multe minute, pînă cînd
apa capătă o culoare galbenă-verzuie şi un miros pătrunzător de muştar.
În lipsa făinii de muştar mai putem folosi pentru pregătirea băii o soluţie compusă' din
2 g oleum sinapis şi 2 g alcool.
Mod de acţiune. Băile de muştar au acţiune revulsivă şi efecte excitante asupra
tegumentului.
Indicaţii: bronşite, pneumonii, enterocolite, mialgii nevralgii, nevrite, poliartrite.
Băile de malţ, tărîţe de grîu sau cu amidon. Pentru pregătirea băilor de malţ se
folosesc 1—3 kg malţ de orz pentru o baie generală. Acesta se fierbe timp de 30 de minute
în 5—6 litri de apă, iar decoctul obţinut este trecut printr-o sită deasă înainte de a fi turnat
în apa de baie.
În locul malţului de orz se pot întrebuinţa 100—400 g extract de malţ, care se dizolvă
bine în apă caldă şi apoi se adaugă băii fără să se mai strecoare.
Pentru baia cu tărîţe de grîu se folosesc 1—1½ kg tărîţe la o baie generală. Tărîţele se
pun într-un săculeţ de pînză, iar acesta se fierbe în 5 litri de apă clocotindă, timp de 30 de
minute, după care se toarnă în baie atît decoctul, cît şi conţinutul sacului.
Băile cu amidon se realizează cu ajutorul unei cantităţi de 1—2 kg amidon dizolvat în
cîţiva litri de apă călduţă şi adăugate apoi apei din baie.
Mod de acţiune. Datorită slabei termoconductibilităţi, malţul, tărîţele de grîu si
amidonul menţin timp mai îndelungat temperatura apei din baie. în afară de aceasta, sub-
stanţele au o acţiune emolientă asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni reumatismale,nevralgii şi mai ales afecţiuni dermatologice : eczeme
cronice, urticarie, inteiliigoT
Băile cu coajă de stejar şi băile cu coajă de castan. Pentru o baie completă este
necesar un decoct făcut din 1—3 kg de coajă de stejar pisată şi fiartă în 5 litri de apă
clocotindă, timp de ½ de oră.
Mult mai simplu se realizează acest lucru, dacă dizolvăm 20—100 g acid tanic într-un
pahar cu apă călduţă şi apoi turnăm acest conţinut în baie.
Băile cu coajă de castan se prepară din coaja uscată de castan sau 1/2 kg praf de coajă
de castan pe care-1 fierbem bine într-un săculeţ de pînză deasă, după care turnăm în baie
atît decoctul, cît şi conţinutul săculeţului.
Mod de acţiune. Aceste băi au efecte astringente asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni dermatologice cum sînt : eczemele acute şi cronice, urticaria,
alergiile medicamentoase.
Pentru orientare, arătăm în tabelul XIV (H. Kraus) cele mai folosite plante medicinale,
modul lor de preparare, acţiunea şi indicaţiile.
Băile cu diferite gaze. În hidroterapie se folosesc destul de des băi în care se introduc
diferite gaze produse în mod natural sau artificial. Cele mai frecvent folosite sînt : bioxidul
de carbon (CO2), oxigenul (O), aerul, hidrogenul sulfurat (H2S) şi spuma produsă prin
agitarea unei băi de Radix saponaria officinalis cu ajutorul bulelor de aer.
Băile cu bioxid de carbon. Materiale necesare: o bombă de metal pentru CO2, un
manometru reductor de
Tabelul XIV
Cele mai importante adaosuri vegetale folosite în hidrolerapie
Proprietăţi
Formele de Indicaţiile
Modul de preparare farmacologic
întrebuinţare obişnuite
e
a) Pentru o baie de 250 Contuzii, plăgi,
de litri, 2- 4 linguri Băi generale, băi hematoame,
Favorizează
1. Arnica extract de Arnica parţiale reumatism
resorbţia;
montana b) Pentru comprese, 1- calmant. comprese, subacut, dureri în
3 linguri de tinctură la 1 fricţiuni. extremităţi după
lingură de apă surmenaj.
 Insomnie,
2. Valeriana
Extracte Sedativ Băi generale hipertireoză,
officinalis
nervozitate.
a) Pentru o baie de 250
litri 1- 3 kg coajă de
stejar se fierbe în 5 litri
3. Cortex apă, timp de ½ oră, se Conţine acid Băi generale, băi Exanteme
quercus decantează şi se parţiale, spălaturi umede, eczemă
tanic. Acţiune
(coajă de de plăgi şi perianală, arsuri,
introduce în baie astringentă.
stejar) cavităţi din corp. vulvită.
b) La băile parţiale se
pune în aceleaşi
proporţii.
Conţine
uleiuri ete- Distonie
rice, printre vegetativă, tul-
4.Pinus 150 g extract Pinus care şi burări de climax,
Băi generale, mai
silvestris (ace silvestris pentru o baie terebentină. tireotoxicoză,
rar băi parţiale.
de pin) generală. Sedativ, catar al căilor
favorizează respiratorii su-
secreţia, perioare.
desodorizant.
Pentru o baie de 250
litri. 1-1½ kg flori de Reumatism
Uleiuri Băi generale, şi
5. Semina fîn, care se fierb ½ oră abarticular,
eterice, parţiale, com-
graminis în 5 litri apă, se artrită, bronşită
hiperemiant, prese, împache-
(flori de fîn) strecoară şi se adaugă cronică, infecţii
spasmolitic. tări.
băii sau 150 g extract piogene.
din flori de fîn.
Uleiuri
Pentru o baie de 250
eterice, sub-
litri se introduc 250 g Rahitism,
stanţe amare,
6). Acorus din Rhiz. calami în 3 Băi generale, băi tulburări de
tananţi,
calamus litri apă rece. Se fierb, pentru copii. creştere, plăgi
terpene; pu-
se strecoară şi sc supurate.
ternic
adaugă băii.
hiperemiant.
Baia generală: peste ½- Uleiuri Băi generale, mai Eczeme acute,
1 kg Flores frecvent băi par- umede, plăgi
eterice,
7. Matricaria chamomillae se toarnă 5 ţiale. Spălaturi supurate, mai
glicozizi;
chamomilla litri apă clocotită; după ale cavităţilor ales supuraţii ale
antiinflamator
(muşeţel) 30 de minute, se stre- (baie intestinală, cavităţilor, ulcer
, antipu-trific,
coară şi se adaugă băii. dezodorizant. igiena mucoase- al gambei,
Pentru băi parţiale: ace- lor), îmbibarea fistule.
 leaşi proporţii, sau se compreselor.
foloseşte un extract din
muşeţel.
Bogat în
Pentru o baie generală: saponine,
Reumatism
1-1½ kg făină din fructe tanin,
articular şi al
de castan care se pun în substanţe
8. Aesculus Băi generale şi părţilor moi, ne-
apă rece, apoi se fierb amare; creşte
hippocastanu parţiale, com- vralgii, prurit,
30 de minute, se rezistenţa
m (castan) prese. tulburări ale
decantează şi se adaugă capilarelor,
circulaţiei pe-
băii. Se foloseşte şi împiedică
riferice.
extract gata preparat. formarea
trombinei.
Proprietăţi
Formele de Indicaţiile
Modul de preparare farmacologic
întrebuinţare obişnuite
e
Sedativ, uşor Tulburări de
9. Lavendula 1 - 2 linguri extract Băi generale,
revulsiv, climax, nevroză
officianilis preparat gata. spălări.
dezodorizant. vasculară.
Baia generală: 1 kg
coajă de stejar sau de
pin se fierbe în 5 litri
apă timp de 30 de Reumatism
10. Baia cu minute, se decantează şi abarticular,
Conţine mult Băi generale, băi
substanţe se adaugă apei din baie. nevralgii,
tanin. de şezut.
tanante Se întrebuinţează şi dermatite
extract gata preparat. cronice.
Baia generală: 1 - 2
linguri din extractul
gata preparat.
Bogat în
Tulburări
uleiuri
vasospastice,
eterice.
11. Baia generală: 1 - 2 tulburări de
Ameliorează Băi generale, băi
Rosmarinus linguri din extractul climax,
circulaţia din de şezut, spălări.
officinalis gata preparat. reumatism
tegument, şi
abarticular.
din organele
contuzii.
bazinului.
Baia generală : peste Conţine Băi generale, băi Eczemă perianală
12. Salvia 250 g Folia salviae se uleiuri parţiale, pruriginoasă (băi
officinalis toarnă în 5 litri apă eterice, răşini, spălături ale de şezut,
clocotită; după 20 de substanţe cavităţilor comprese),
 minute se decantează şi amare. (igiena mu- spălări ale
se adaugă băii. Se Favorizează coaselor), com- mucoaselor infla-
foloseşte şi extractul proliferarea prese. mate şi ale
(Salvysat), mai ales tisulară. plăgilor.
pentru spălaturi.
Baia parţială: peste 100 Eczeme umede,
13.
- 200 g Helvea equiseti ulcer ai gambei
Equisetum Băi parţiale, mai
se toarnă apă rece, se şi alte plăgi atone
arvense rar băi generale,
fierbe o oră, se ; supuraţii cro-
(Coada calu- comprese.
decantează şi se adaugă nice
lui)
băii. (osteomielită).
presiune montat la tubul de CO2, un tub de pînză cauciucată, un generator de bule de gaz,
o cadă de faianţă de dimensiuni normale, un termometru, un ceas semnalizator şi un
cearşaf.
Tehnicianul trebuie să fie foarte bine instruit şi atent în manipulare, căci o manoperă
greşită sau neatenţia poate să dea naştere la explozii extrem de grave.
Mod de pregătire. Prin tubul de cauciuc care face legătura cu bomba de bioxid de
carbon pe de o parte şi cu generatorul de bule pe de alta, CO2 este introdus în apa din baie.
Generatorul de bule este compus dintr-un suport metalic din tablă nichelată, de formă
ovală şi un sistem de tuburi de cauciuc. Aceste tuburi, la una din extremităţi, sînt în legă-
tură, printr-o ţeava metalică scurtă cu furtunul de pînză cauciucată, iar la partea opusă sînt
oarbe. Gazul trece în generator cu o presiune de 0,5—1 atmosferă, dînd naştere în apă la
bule fine de gaz .
Temperatura indicată este de 30—35°, iar durata băii 5— 20 de minute.
Se pot folosi şi alte metode pentru pregătirea băilor carbogazoase, instalaţii speciale
asemănătoare fabricilor de sifon sau substanţe chimice care, prin amestecul lor, degajă
CO2.
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. In funcţie de stadiul
bolii de inimă pe care o prezintă, apa din baie va atinge un nivel mai coborît sau mai
ridicat. Vom indica deci baia de 1/2, de 3/4 sau completă. În tot timpul băii, comunicarea
între tubul de CO2 şi generatorul de bule se păstrează, CO2 impregnînd permanent apa din
baie.
Baia de CO2 uscată (mofeta). Bolnavilor care nu pot să suporte din cauza presiunii
hidrostatice băile de CO2 în cadă, li se indică băi de CO2 uscate, fără apă (mofeta).
Tehnica este identică cu a băii carbogazoase, cu deosebirea că, în cadă, nu se pune
apă. Deasupra căzii se pune un cearşaf care să o acopere complet, rămînînd afară numai
capul bolnavului. Se face acest lucru pentru a se împiedica pierderea gazului. Durata băii
este de 20—30 de minute.
Mofeta parţială de CO2. Cînd dorim să influenţăm circulaţia periferică, folosim
mofeta parţială (la membrele superioare sau inferioare).
 Tehnica este următoarea: se folosesc dispozitive speciale pentru mîini sau picioare
(fig. 147), făcute din metal şi terminate la partea superioară cu un manşon de cauciuc care
poate să fie strîns în jurul piciorului. La cealaltă extremitate au o ţeava metalică, la care se
adaptează tubul de cauciuc care face legătura cu bomba de CO2. Pentru ca să se
preîntâmpine spasmele vasculare, tubul de legătură este trecut printr-un vas cu apă caldă,
care încălzeşte gazul. Durata procedurii este de 25—30—40 de minute.
Mod de acţiune. În afară de factorii comuni cu celelalte băi, băile carbogazoase acţio-
nează datorită prezenţei CO2 în apă. Acesta face un masaj fin al tegumentului şi acţionează
chimic, după ce a fost resorbit.

Sub acţiunea acestor excitaţii iau naştere în tegument

substanţe de tipul histaminei şi acetil colinei cu efect
vasodilatator. În consecinţă, tensîunea arterială scade, pulsul
devine mai rar datorită temperaturii scăzute a băii, diastola
se alungeşte, inima este mai bine irigată.
Băile carbogazoase au şi o acţiune calmantă asupra
sistemului nervos.
Indicaţii: afecţiuni cardiovasculare compensate, boală
hipertonică, angină pec-torală, endoarterite obliterante,
varice etc.

Fig. 147 — Mofeta pentru gambe.

Băile cu bule de oxigen şi cu bule de aer se pregătesc conform aceleiaşi tehnici ca

băile CO2, cu deosebirea că aci generatorul se leagă prin tubul de cauciuc cu un generator
de oxigen sau. În cazul băilor cu bule de aer, cu un compresor. Băile de oxigen se prescriu
la temperatura de 33—35° iar cele cu bule de aer, la temperatura de 32—37°. Pentru
acestea din urmă vom prefera generatorul care permite bule mai mari. Durata pentru
ambele este de 15—20 de minute.
Mod de acţiune. Au acţiune sedativă asupra sistemului nervos datorită excitaţiei
terminaţiilor nervoase periferice realizate de spargerea bulelor pe tegument.
Indicaţii: acrocianoze, boală hipertonică în stadiu neurogen, nevroză cu agitaţie.
Băile sulfuroase. Materiale necesare: o cadă de mărimea obişnuită acoperită cu capac
(sau cu un cearşaf), substanţe chi-mice generatoare de hidrogen sulfurat.
Mod de preparare. Într-o baie umplută cu apă se toarnă o soluţie de sulfură de calciu
50—120 g sau un amestec de sulfat de potasiu 50—150 g cu 15—30 g acid sulfuric sau
hiposulfit de sodiu 50—150 g şi 30—60 g oţet de vin de 9° (care se toarnă în baie după
intrarea bolnavului).
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, aceasta acoperindu-se cu
capacul sau cu un cearşaf, lăsînd descoperit numai capul bolnavului.
 Se procedează astfel pentru a feri bolnavul de efectul nociv al hidrogenului sulfurat,
pe cale inhalatoare.
Temperatura băii este de 35—37° ; concentraţia 50—200 mg/litru ; durata 5—12
minute.
Mod de acţiune. Hidrogenul sulfurat conţinut în apele sulfuroase determină o
hiperemie accentuată la nivelul tegumentului. Hiperemia favorizează o bună resorbţie a
sulfului, care contribuie la normalizarea metabolismului sulfului în organism.
Indicaţii. Bolile reumatismale, afecţiunile cronice ale sistemului nervos periferic,
flebite cronice, afecţiuni dermatologice ca prurit, furunculoze, afecţiuni cronice
ginecologice etc.
Băile sulfuroase trebuie să fie instalate în camere separate de restul băilor şi cu
ventilaţie specială, din cauza mirosului neplăcut pe care-l degajă.
Băile cu spumă. (Radix saponaria). Mod de pregătire. Băile cu spumă se efectuează
cu ajutorul unui decoct realizat prin fierberea în 2—3 litri de apă, timp de 2—3 ore, a 250
g rădăcină uscată de Saponaria officinalis.
Se strecoară decoctul printr-o pînză deasă şi se toarnă în apa din cadă pregătită, ca şi
pentru băile de CO2, sau bule de aer. Compresorul de aer face ca apa să se umple cu bule,
care fac să ia naştere o spumă deasă ce se aşază la suprafaţa apei.
Temperatura băilor cu spumă este de 32—37°, iar durata de 15—40 de minute.
Mod de acţiune. Acţiunea băii cu spumă se bazează pe proprietatea de a reţine căldura,
deoarece spuma este unul dintre cele mai rele medii conducătoare de căldură. De aceea
baia cu spumă provoacă transpiraţia aproape de temperatura de indiferenţă. Presiunea
hidrostatică a băii este neînsemnată.
Indicaţii: Aceleaşi ca la celelalte băi cu bule de gaze diverse.
Băile radioactive sînt proceduri generale sau parţiale, al căror efect se bazează pe
prezenţa în apă a unor izotopi radioactivi.
Cel mai frecvent se foloseşte radiul cu produsul rezultat din dezintegrarea lui, radonul.
Materiale necesare: una cadă de dimensiuni obişnuite, dis-
pozitiv pentru pregătirea soluţiilor de radon necesare pentru baie,
sticlă specială cu sifon pentru introducerea radonului în baie.
Mod de pregătire. Se pregăteşte într-un laborator special soluţia
cu o concentraţie mare de radon, rezultat din dezintegrarea radiului.
Din această soluţie, o dată pe săptămînă se pregăteşte o
concentraţie mai mică necesară băilor, din care se ia zilnic o
anumită cantitate (fig. 148). Această cantitate este introdusă cu
ajutorul unui dispozitiv special (fig. 149) sub apa din baie.
Baia se pregăteşte la temperatura de 35—36°, durata variind
între 10 şi 30 de minute. Concentraţia radonului din baie poate fi
cuprinsă între 50 şi 400 de unităţi Mache.
 Tehnica de aplicare. Identică cu a celorlalte băi.
Mod de acţiune. Băile radonice îşi bazează acţiunea pe proprietăţile izotopilor pe care
îi conţin. Radonul, ca şi ceilalţi izotopi, are proprietatea de a se dezintegra într-un interval
de 3— 4 zile. Acest fenomen are loc cu emiterea radiaţiilor, care acţionează asupra
organismului atît în interior, cît şi asupra tegumentului, provocînd o serie de modificări
importante.
În afară de radon, în baie se mai găsesc şi compuşi rezultaţi din dezintegrarea lui,
adică RaA, RaB, RaC şi RaC 1, ca şi o cantitate foarte mică de RaE şi poloniu. Toţi aceşti
izotopi se depun pe piele, dînd naştere aşa-numitului „strat activ".

Fig. 148 — Dispozitiv necesar pentru pregătirea soluţiilor de radon necesare pentru
baie.
1— sticlă cu soluţia dc radon; 2 — sticlă cu apă obişnuită; 3, 4, 5, 6, 9, 11 — robinete
de sticlă; 7 — ţeava îngustă de sticlă; 8 — biuretă; 10 — butelie cu apă în care se in-
troduce soluţia de radon pentru o baie.

Ştergerea cu prosopul nu îl îndepărtează, aşa că ei continuă să influenţeze organismul

aproximativ încă 2—3 ore după terminarea băii.
Indicaţii: boli ale sistemului nervos periferic, boli reumatismale, boli cutanate
(psoriazis, neurodermite, sclerodermie) etc.
D

Fig. 119 — Sticla speciala cu sifon pentru introducerea radonului în baie.

Contraindicaţii: arterioscleroză, stări hemoragice, sarcină, hipofuncţie ovariană.

TERMOTERAPIA
Definiţie: termoterapia este acea parte din hidroterapie care cuprinde procedurile între
40 şi 80°. folosite în scop terapeutic.
Mediile care permit utilizarea acestui excitant termic important sînt acelea cu
conductibilitatea mai redusă : vapori de apă, aer încălzit, nisip, băi de soare.
Clasificare. În cadrul termoterapiei intră : băile de abur, băile de aer cald. băile de
lumină şi băile de soare şi nisip.
 Tehnica de aplicare. Reguli generale. 1. Procedurile generale de termoterapie, fiind
proceduri foarte solicitante, se indică numai înaintea prînzului.
2. Este obligatoriu ca, în timpul procedurii, să i se aplice bolnavului compresa rece la
cap, ceafă şi precordial, pentru a preveni congestia retroactivă.
3. După orice procedură termoterapică este obligatorie aplicarea unei proceduri de
răcire.
4. Apariţia celor mai mici semne de intoleranţă (ameţeală, vîjîieli în urechi etc.)
indică suprimarea procedurii.
5. Nu se vor aplica mai mult de 3 proceduri termoterapeutice pe săptămină.
6. Tehnicianul este obligat să supravegheze bolnavul tot timpul aplicării procedurii.
Tehnica specială de aplicare a procedurilor de termoterapie. Baia cu aburi. În
funcţie de suprafaţa pe care se aplică băile cu aburi, acestea pot să fie generale şi parţiale.
Baie cu aburi generală. Materiale necesare: dulap
special orizontal sau vertical, cearşaf, compresă pentru
cap şi ceafă, găleată cu apă rece şi prosop.
Tehnica de aplicare. Se invită bolnavul să intre în
dulapul special vertical şi să se aşeze pe scaun. Dacă este
orizontal, atunci se culcă. I se aplică compresa la frunte
sau la ceafă. Se închide dulapul, lăsîndu-i afară numai
capul. În jurul gîtului i se aplică un cearşaf, astfel ca a-
burii să nu poată să iasă la exterior (fig. 150). Se deschide
robinetul pentru aburi, urmărind cu atenţie termostatul
anexat la dulap.
Se începe procedura cu o temperatură iniţială de 38—
42° şi se urcă treptat pînă la 50—55°. Dacă dorim să mă-
rim transpiraţia, dăm bolnavului un sfert sau j/2 litru ceai
sau apă.
La sfîrşitul procedurii se închide robinetul de aburi, bolnavul este invitat să iasă afară
şi i se aplică o procedură de răcire: spălare, afuziune fulger, halbbad etc. Durata totală a
şedinţei oscilează între 5 şi 30 de minute.

Fig. 150 — Baia de aburi generală.

Mod de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea băile de aburi este temperatura
umedă ridicată. Aceasta determină o excitaţie puternică a organismului, cu creşterea
metabolismului, mărirea sudaţiei, solicitarea sistemului circulator.
Indicaţii: 1) baia de scurtă durată (3—5 minute) se aplică ca procedură de încălzire în
vederea aplicării procedurilor reci; 2) baia de durată mijlocie (10—15 minute) se aplică în
tulburări de circulaţie; 3) baia de durată lungă (15—30 de minute) se aplică în: obezitate,
hipotiroidism, diateză urică, diabet, reumatism cronic, nevralgii şi nevrite cronice.
Contraindicaţii: bătrînii şi copiii, debilitate fizică, stări febrile, arterioscleroze,
hemoragii, anemii etc.
Băile cu aburi parţiale. Materiale necesare: dulapuri amenajate special pentru
segmente mai mici sau diverse improvizaţii.
Aceste proceduri parţiale se pot practica la corp, membre, şezut etc.
Mod de acţiune. Identic cu al băilor de aburi generale, dar cu o intensitate
corespunzătoare suprafeţei.
Indicaţii: inflamaţii genitale, tulburări de circulaţie venoasă, artrite localizate etc.
Băile de aer cald folosesc acelaşi dulap, ca şi băile de abur.
Conducta de conducere a aburului se ramifică în două părţi, prevăzute fiecare cu un
robinet separat : unul pentru aburi şi celălalt pentru aer cald.
Băile cu aer cald pot să fie generale şi parţiale. Durata este de 10—20 de minute.
Tehnica de aplicare este identică cu cea folosită pentru băile de aburi.
Mod de acţiune. Factorul activ în această procedură este căldura uscată, care este bine
suportată şi se poate aplica între limitele de 60 si 120°. Pentru obţinerea unor efecte bune
este de preferat să se folosească temperatura de 60—70°.
Indicaţii, la fel cu ale băilor de aburi.
Băile de lumină au fost descrise.
Băile de soare şi de aer. Băile de soare. Definiţie. Prin baie de soare se înţelege
expunerea totală sau parţială a corpului la acţiunea razelor solare directe şi a aerului.
Materiale necesare: un spaţiu special amenajat, acoperit cu nisip, umbrele de protecţie
sau dispozitive speciale pentru acest scop, pălărie de pînză sau de pai, găleată cu apă,
prosop, compresa pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Expunerea corpului la soare se face luînd în considerare vîrsta
bolnavului, starea fiziologică, afecţiunea şi stadiul ei. Este bine ca, înainte de a indica baia
de soare, să cunoaştem sensibilitatea bolnavului la ultraviolete. În funcţie de aceasta vom
indica timpul de expunere. Acesta variază în funcţie de anotimp şi de ceilalţi factori
meteorologici. Expunerea se face progresiv atît ca suprafaţă expusă, cît şi ca durată.
Orientativ se începe cu expuneri la 3 minute sau cinci minute, intercalate de pauze de 15
minute la umbră. Durata creşte progresiv cu 2—3 minute, pînă în ziua 3-a. În zilele
următoare se creşte cu cîte cinci minute, nedepăşindu-se în total 120 de minute pe zi.
Timpul cel mai indicat pentru expunere este între 7 şi 10 dimineaţa. Poziţia în timpul
băilor de soare este bine să fie culcată. Iradierile se fac uniform, pe toată suorafaţa
corpului.
Bolnavul va purta o pălărie de protecţie pentru a se evita insolaţia şi, în timpul
expunerilor prelungite, o compresă rece la frunte.
Baia de soare se încheie cu o procedură de răcire, care, în funcţie de starea bolnavului,
va putea fi o baie de mare sau lac. un duş sau o spălare- cu apă încălzită la soare.
Mod de acţiune. Băile de soare îşi bazează efectul pe radiaţiile infraroşii, razele
luminoase şi razele ultraviolete care formează spectrul solar. Se mai adaugă la aceasta ac-
ţiunea celorlalţi factori meteorologici c : temperatura, umezeala şi mişcarea aerului.
Indicaţii: tuberculoză osteoarticulară şi ganglionară, rahitism, reumatism degenerativ,
psoriazis, afecţiuni ginecologice cronice, tuberculoză genitală şi hipotiroidism etc.
Contraindicaţii: hipertensiune arterială, insuficienţă coronariană, ateroscleroză
înaintată, tuberculoză pulmonară, cancer, hipertiroidism, reumatism în faza activă.
Băile de aer. Prin baie de aer se înţelege expunerea corpului parţial sau total
descoperit la acţiunea aerului. Baia de aer se realizează prin înlăturarea cu aiutorul
umbrelelor de protecţie sau a altor dispozitive, a influenţei radiaţiilor solare directe.
Clasificare. Băile de aer se împart în funcţie de temperatura aerului în: calde (20—
30°), răcoroase (15—20°) şi reci (4—15°).
Materiale necesare: aceleaşi ca şi pentru helioterapie, mai puţin compresa.
Tehnica de aplicare. Se expune corpul la aer progresiv, începînd cu extremităţile
superioare şi inferioare, apoi trunchiul.
Durata de expunere este de 5—10—15 minute zilnic, crescîndu-se progresiv cu cîte
5—10 minute pînă la 1 — 2 ore, o dată sau de 2 ori pe zi. Durata expunerii este în funcţie
de vreme. Nu se vor începe băile de aer la o temperatură mai joasă de 20° şi cu vînt slab.
Cînd vremea este rece, băile de aer se combină cu mişcări, mers sau gimnastică. După
băile de aer se recomandă să se aplice bolnavului duş, spălare sau afuziune.
Mod de acţiune. Acţiunea băilor de aer asupra organismului este rezultatul influenţei
unui complex de factori meteorologici ca temperatura aerului, umezeală, viteza vîntului,
radiaţia solară difuză. Ele se adresează mai ales mecanismelor de termoreglare şi
sistemului nervos. Sub influenţa lor, tensiunea arterială creşte, metabolismul se intensifică.
Administrate dozat, reuşesc să crească rezistenţa organismului.
Indicaţii: boli ale aparatului cardiovascular, boli ale aparatului respirator ca:
tuberculoză pulmonară, afecţiuni cronice catarale netuberculoase; boli ale sîngelui ca :
anemii,, cloroză, boală Basedow, tulburări funcţionale ale sistemului nervos.
Contraindicaţii. Arterioscleroză cu hipertensiune, nefrite cronice, tuberculoză
pulmonară înaintată cu tendinţă la hemoptizii.
Procedurile de hidroterapie pot să fie folosite în funcţie de temperatura şi durata lor în
diferite scopuri. Pentru orientare se va folosi tabelul XV (din I. F. Gorbacev şi M. I.
Raihinstein).

ENTEROCLEANER SAU BAIA INTESTINALA

Instalaţii. Cele mai uzuale modele de băi intestinale sub-acvale pot fi folosite într-o
cadă obişnuită emailată. În fig. 151 vedem un model cu un stativ pe rotile pentru
recipienţii irigatorului. Cele mai importante piese sînt cei doi recipienţi cu o capacitate de
cîte 30 de litri care permit folosirea de lichide cu temperatură diferită. Termometrul şi
indicatorul de nivel asigură un control permanent al temperaturii şi cantităţii lichidului
folosit pentru spălaturi.
Furtunul care duce de la irigator la tubul intestinal este prevăzut cu un ventil de
reţinere şi un pahar picurător, din care se adaugă medicamentul în timpul spălăturii.
Bolnavul se aşază pe un cap de spălare în formă de şa adaptată la forma perineului. Un
suport din cauciuc spongios asigură aderarea perfectă a dispozitivului la piele, evitîndu-se
astfel murdărirea băii. Sistemul de evacuare intră în scurgerea căzii. O fereastră de
observaţie montată în conducta de evacuare permite controlul conţinutului rezultat din
spălătură. In interiorul recipientului de evacuare, lichidul de spălătură trece printr-o sită
care ţine părţile solide. O pernă de cauciuc fixată pe peretele posterior al căzii şi reazimul
reglabil pentru picioare asigură bolnavului o poziţie comodă.

Fig. 151. Enterocleaner. Instalaţie

pentru băi intestinale subacvale:
1, b; – recipienţii irigatorului; c –
conducta irigatorului; d – recipient oentru
fecale; e – reazim pentru picioare; f –
robinet intermediar în conducta
irigatorului; g – conducta secundară
pentru curăţirea regiunii perineului şi
curăţirea aparatului; h – cap de spălare cu
tub intestinal de cauciuc montat pe un tub
cu articulaţie sferică; i – furtun pentru
curăţirea recipientului pentru fecale; k –
fereastră pentru observaţie; l – recipient pentru medicament; m – suport pentru spate.

Instrucţiuni pentru servire. Băile intestinale subacvale se aplică numai la prescripţia şi

sub controlul medicului.
Tratamentul este contraindicat pentru bolnavi la care există un pericol mai mare de
perforare a intestinului în urma procesului patologic prezent.
Se recomandă baia intestinală la 2—3 ore după ultima masă, în nici un caz după o
masă mai abundentă. Bolnavul trebuie să fie relaxat şi odihnit la începutul băii.
Tabelul XV
Procedurile hidroterapeutice în funcţie de acţiunea lor simptomatică
Temperatura în Durata în
Acţiune Proceduri grade minute
Medie Limite Medie Limite
 Fricţiuni 33 - 40 20—45 3— 5 10
Spălări 33 - 35 25—40 2— 3 5
Afuziuni 30 - 33 20—35 1 —2 —
Duş ploaie 35 - 40 30—45 2— 3 5
Igie- Băi 33 – 37 30—45 10—15 5-25
nică Băi de rîu 20 - 25 18- 30 5 — 8 15-20
Băi de mare 20 – 25 18—30 3— 5 10—15
Baie de aprox. 40 20 30-40
săpun 35 55 10 15
Baie de abur 40 - 45
Fricţiuni 20—15
30—35 3—5 10
Spălări 25—15
30—35 2—3 5
Afuziuni 20—15
30—35 1—2 —
Halbbad 20—15
30—25 3—4 5— 6
Băi 20—15
30—25 2—3 1—5
Duşuri 10
30—25 1— 2 1/2—5
Băi de rîu pînă la
Călire 20—25 10 şi 5—10 1—15
mai jos
Băi de mare
21—24 3—5 1—15
15—10
Duşuri
alternante De la început
40—45°, Se alternează de
apoi 20—5° şi 2—4 ori
10—20 secunde
Fricţiuni 2—5 10
20—15
Spălări 25—30 2—3 5
20—15
Afuziuni 25—30 1—2 —
20—15
Băi 30—25 8—10 3— 15
25 şi
carbogazoas 33—30
mai jos 3—4 5
e 30—25
20—15 ¼— 1 2—3
Excita Halbbad 20—15 ½ ½
10
ntă Băi reci 40—42 imersiu imersiu
—
Băi fierbinţi ni ni
20—25 scurte scurte
15—10
Băi de rîu 20—25 5—10 1—10
15—10
Băi de mare 30—25 3—5 1—10
15—10
Duşuri 1—2 3
 Duşuri La început 40—
30—60 secunde
alternante 45°,
10—15 secunde
apoi 20—15°
Se alternează de 2—4 ori, timp
de 3—4 minute

(continuare tabelul
XV)
Temperatura în în
Durata
Acţiune Proceduri grade minute
Medie Limite Medie Limite
pînă la
Duşuri-ploaie 35—38 2— 3 5
40
Băi
33—35 — 30—60 ore
indiferente
pînă la
Băi calde 36—38 20—30 15—50
40
Băi cu
pînă la
Sedati substanţe 33—35 20—25 30—45
37
vă aromatice
pînă la
Băi cu oxigen 33—35 15—20 30
37
20—15 35—
40
Împachetări
25—30 (Nu pînă la 50—60
umede
apariţia
transpiraţiei)
Fricţiuni
Spălări 25—30 20 3— 5 8
Afuziuni 25—30 20—15 1— 2 3
Băi
33—30 25 8—10 15
carbogazoase
Anti cîteva
Băi 33—35 — 40—45
piretic ore
ă Băi cu 33-30 25 -20 20 25 10-30
temperatură
în descreştere
Băi răcoroase 30—20 — 5— 8 10—15
Băi reci 20—15 — 10—15 —
Băi fierbinţi 40—42 — ½ - 1 1½ - 2
 pîna la
Halbbad 30—25 5— 8 15
20
1-a 5 – 10
minute
Împachetări 2-a 10 – 15
20 -15 12—10
umede minute
3-a 15 – 10
minute
Diafor Împachetări Aprox.
umede 25 20 60-90 120
e-
40-42 5-10 15
tică Băi 38 – 39
(sudori Băi de aburi 38 – 40 45—50 8 – 12 12 – 15
- Cameră de pînă la
fică) 40 – 45 8 – 10 15
aburi 55

(continuare tabelul XV)

Temperatura în
Durata în minute
Acţiune Proceduri grade
Medie Limite Medie Limite
Băi sărate 33 – 35 15 – 20 30
30 – 40
alcaline Aprox. 75 – 90 120
Împachetări 20 pînă la
3
15
umede 1½– 2 pînă la
Duşuri (cu 25 – 30 1– 2 3 – 4
10
presiune 25 – 20 5 – 10 15
mare) pîna la
20 – 25 3–5 10
Băi reci 10
20 – 25
Băi de rîu 15 – 10 5 – 8 5 – 12
De Aprox.
creşter Băi de mare pînă la
40
ea 15
Băi fierbinţi
metabo pînă la
La 42 – 45
lis-mu-
lui Duş început
alternant 30 – 60
de
secunde, Se alternează de
apoi 2 – 4 ori
20 – 15
10 – 20 40 – 45
secunde
Băi cu aburi De la 40- 50 şi
de la 45 la 55 8 –10 12 – 15
 Afuziuni —
35-30 25 – 20 ½–1
Duş-ploaie 5
40 – 35 20 – 15 2–3
Proce- De la Pîna la
dură 10
30 – 35 25 – 20 5
de ½ –1 –
30 – 25 20 – 15 2–3
răcire Băi reci 5
Halbbad 30 – 35 25 –20 3–4
5–6
Duşuri 35 – 30 20 – 15 1–2
3
Temperatura apei pentru baie trebuie să fie de 35—37° şi a lichidului pentru spălătură
între 37 şi 42°, iar la prima baie să nu fie sub 41°. Temperatura apei va fi mai joasă vara,
mai crescută iarna.
Soluţia pentru spălătură: ca soluţie normală se foloseşte o soluţie de clorură de sodiu,
0,6% (180 g sare de bucătărie la 30 litri apă) sau o soluţie de sare Ringer, respectiv de apă
de mare cu o concentraţie corespunzătoare.
Se va evita folosirea de apă de conductă, distilată sau pură în special pentru cardiaci şi
bolnavi cu circulaţie labilă.
La soluţia de sare se poate adăuga în caz de nevoie infuzii de ceai sau extracte de
plante. Se recomandă în funcţie de indicaţii: muşeţel, mentă, valeriană.
Pentru prepararea lichidului de spălătură se introduce în recipienţii (a) din baterie, apa
prin furtunul (c) şi conţinutul este amestecat cu infuziunea de ceai. respectiv extractul de
plante, dat în prealabil prin sită şi cu sarea dizolvată în prealabil în apă.
Dacă apa din conductă este clorurată şi nu există o instalaţie de declorurare, prepararea
lichidului de spălătură este mai complicată, deoarece apa clorurată poate să provoace
leziuni ale mucoasei intestinale şi modificări ale florei intestinale, în acest caz, întreaga
cantitate de lichid trebuie fiartă, se adaugă medicamentul trecut printr-o sită şi cantitatea
necesară de sare. După răcirea la temperatura indicată (37—42°) se introduce soluţia în
recipient. La nevoie, temperatura lichidului din ambii recipienti poate să fie diferită.
Prepararea băii intestinale. 1. Prepararea şi umplerea lichidului de spălătură în
recipienţii irigatorului (a, b).
2. Introducerea recipientului pentru fecale (d) în deschizătura pentru evacuarea căzii.
3. Reglarea reazimurilor pentru picioare (e) în funcţie de nevoile bolnavului.
4. Aşezarea reazimului pentru spate (m).
5. Înşurubarea tubului intestinal (h) în racordul furtunului irigatorului. La bolnavi care
au tendinţă la spasme este de pre-ferat un furtun mai lung (14 cm), la bolnavi atoni un tub
mai scurt (8 cm), la persoane cu intestin sănătos un tub de lungime mijlocie (11 cm).
6. Umplerea căzii pînă la mijloc.
7. Controlul temperaturii apei de spălătură cu termometrul din recipient şi cu mina.
8. Bolnavul dezbrăcat intră în cadă. se apleacă cu genunchii puţin flectaţi. În poziţie în
picioare, tubul intestinal fixat de şa, uns cu vaselină, este introdus şi şaua este ţinută presat
pe perineu în timp ce bolnavul se aşază. În caz de nevoie, cada este umplută pînă la nivelul
dorit.
Bolnavului i se dă în mînă robinetul intermediar (f) al conductei irigatorului şi i se
arată că trebuie, imediat ce simte o tensiune în intestin sau nevoie de defecaţie, să închidă
robinetul intermediar, să respire adînc şi, cînd senzaţia de evacuare este maximă, să
preseze abdomenul.
La bolnavi cu intestine atone, de obicei nu apare spontan nevoia de defecaţie. Ei
trebuie să încerce să contribuie la evacuarea lichidului de spălătură prin presare. După
fiecare evacuare, bolnavul trebuie să deschidă singur din nou robinetul conductei
irigatorului.
Prin fereastra de observaţie (k) se controlează conţinutul din conductă.
Pentru o spălătură intestinală corectă este nevoie de 10—25 de litri de lichid de
spălătură.
Recipientul pentru medicamente (l) permite adăugarea de medicamente la lichidul de
spălătură în timpul spălăturii.
Durata medie a unei băi este 45—60 de minute.
9. Terminarea băii: după ce lichidul de spălătură se scurge limpede sau aproape
limpede, se închide conducta irigatorului (f) şi bolnavul mai aşteaptă 2—3 evacuări.
Urmează apoi spălarea regiunii anusului prin deschiderea conductei secundare (g). După
terminarea băii bolnavul se odineşte 1/2—2 ore.
10. Curăţirea instalaţiei : după ce se controlează părţile solide, reţinute în sita
pentru fecale, se spală recipientul pentru fecale cu furtunul (i). Tubul intestinal este fiert,
după ce a fost curăţat perfect : perna de cauciuc de pe şa şi perna pentru spate sînt spălate
cu o soluţie dezinfectantă.

IV. TERAPIA RESPIRATORIE

DEFINIŢIE ŞI OBIECT

Prin terapia respiratorie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr
variat de proceduri care se adresează organelor aparatului respirator şi sînt caracteristice
acestuia.
Luînd drept criterii obiectivele pe care le au diferitele proceduri utilizate, putem să
împărţim terapia respiratorie în 3 capitole : kinetoterapia respiratorie, pneumoterapia şi
terapia cu inhalaţii.
 BAZELE FIZIOLOGICE ALE TERAPIEI RESPIRATORII
Kinetoterapia se adresează mai ales tulburărilor mecanismului respirator extern.
Ea are ca obiectiv corectarea poziţiei corporale vicioase, modificarea hipertoniei
musculare, coordonarea mişcărilor respiratorii în mişcare şi repaus.
Metodele care se folosesc sînt: imobilizarea, elongaţiile şi exerciţiile de postură,
masajul (mai ales vibrator), terapia prin mişcare.
Procedurile enumerate tratează disfuncţiile mecanismului respirator prin influenţarea
mişcărilor respiratorii cu participarea conştientă a bolnavului şi, în mod secundar, pe cale
reflexă.
Pneumoterapia se adresează, atît mecanismului respirator intern, cît şi mecanismului
respirator extern, în funcţie de sistemul utilizat.
Pneumoterapia îşi bazează aplicarea pe proprietăţile şi modul de acţiune a aerului
comprimat şi rarefiat.
Aparatul respirator poate să fie pus sub influenţa acestuia, fie prin intermediul camerei
pneumatice, fie prin intermediul aparatelor pneumatice.
Acţiunea aerului comprimat şi rarefiat asupra mecanismului respirator. Prin
creşterea presiunii aerului, frecvenţa respiraţiilor scade. La o presiune de ½ atmosferă,
frecvenţa respiratorie scade cu 3 respiraţii pe minut, scădere care se accentuează după
repetarea acestei acţiuni, atingînd cifra de 4—5 respiraţii.
Suprapresiunea influenţează inspiraţia care devine mai scurtă şi mai uşoară, spre
deosebire de expiraţie, care este mai dificilă şi mai încetinită din cauza destinderii forţate a
pereţilor elastici alveolari, ce fac ca o parte din aer să rămînă în plămîni. Din această cauză
şi diametrele toracice se măresc.
Sub influenţa suprapresiunii, capacitatea vitală se măreşte. Astfel la o presiune de o
jumătate de atmosferă, capacitatea vitală creşte cu 300—400 cm3. Creşte, de asemenea,
presiunea negativă din cavitatea pleurală.
Sub influenţa aerului rarefiat, frecvenţa respiratorie creşte, apărînd o tahipnee.
Capacitatea vitală a plămînului scade şi aceeaşi tendinţă o manifestă şi aerul
complementar. În schimb, aerul curent şi aerul de rezervă cresc.
Acţiunea asupra aparatului circulator. Suprapresiunea determină o creştere a
tonusului vagal, cu scăderea concomi-tentă a debitului cardiac, a frecvenţei pulsului şi a
tensiunii arteriale. Are loc o acumulare de sînge în depozite, cu diminuarea conţinutului
vascular, mai ales în sistemul venos. Concomitent se reduc stazele. Sub influenţa aerului
rarefiat se constată o scădere a tonusului vagal şi o creştere a simpaticotoniei. Debitul
cardiac creşte concomitent cu frecvenţa pulsului şi a minut-volumului. Tensiunea arterială
în circulaţia mică creşte, de asemenea, apare o hiperemie pulmonară, iar volumul total de
sînge circulator este mai mare de cît cel din depozite.
Acţiunea asupra schimburilor gazoase. Suprapresiunea determină o creştere a
presiunii parţiale a oxigenului, care are drept consecinţă o creştere mai mare decît în
condiţii normale a acestuia în aerul alveolar.
 Absorbţia chimică a oxigenului în sînge nu se face, acesta fiind saturat cu oxigen la
presiunea normală a aerului. Absorbţia fizică însă va creşte.
Concentraţia de CO2 scade, pH sanguin se modifică.
Sub influenţa aerului rarefiat au loc o scădere a oxigenului alveolar şi scăderea
rezervei alcaline.
Alte acţiuni. Sub influenţa aerului comprimat din camera pneumatică, bolnavul are
senzaţia de dispariţie a oboselii şi constată o creştere a randamentului muscular după efort,
o creştere a apetitului.
La începutul şedinţei bolnavul simte o apăsare neplăcută şi uneori dureri otice din
cauza presiunii care creşte.
Sub influenţa aerului rarefiat se pot întîlni fenomenele caracteristice bolii de zbor:
greţuri, vărsături, scăderea tonusului muscular, somnolenţă.
Acţiunea aerului rarefiat şi comprimat la aparatele pneumatice. Aparatele
pneumatice îşi bazează indicaţiile pe alternanţa dintre acţiunea aerului rarefiat şi
comprimat, care are ca efect o ventilaţie pulmonară mai bună şi activarea unor funcţii
inhibate în unele boli, cum este, de exemplu, hipoexcitabilitatea centrilor nervoşi
respiratori la emfizematoşi.
Aparatele pneumatice realizează o bună gimnastică respiratorie prin tonifierea
musculaturii care participă la respiraţie, reglarea ritmului şi a fazelor respiratorii, mai ales
la astmatici.

TEHNICA SPECIALA DE APLICARE A PNEUMOTERAPIEI,

MODUL DE ACŢIUNE, INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

Camera pneumatică. Definiţie: camera pneumatică este o încăpere în care

organismul uman poate să fie supus acţiunii unor presiuni mari sau mici realizate cu
ajutorul unor mecanisme speciale.
Forma şi mărimea. Camerele pneumatice pot să fie diferite. Cel mai des întîlnită este
forma cubică. In ceea ce priveşte mărimea, ele pot să asigure tratamentul în comun de la 4
pînă la 28 de bolnavi. Există şi camere mici, de o singură persoană. Materialul din care
este confecţionată camera pneumatică poate să fie tablă groasă de fier maleabil sau, mai
rar, beton armat.
Ferestrele au geamuri din sticlă foarte groasă, închise ermetic. Uşa este confecţionată
dintr-un material rezistent (oţel de exemplu) şi este prevăzută cu sisteme de închidere
perfectă, care să asigure etanşeitatea. Toate aceste precauţii sînt absolut necesare, deoarece
la 1/2 atmosferă, presiunea din interior exercitată asupra pereţilor este de 12 tone.
Există camere pentru aer rarefiat sau comprimat, sau camere mixte, cu instalaţii
speciale, care realizează ambele posibilităţi.
Părţile componente ale camerei pneumatice. Camera pneumatică se compune din:
camera propriu-zisă de tratament, o anticameră mică şi instalaţiile anexe.
 Camera propriu-zisă are un interior asemănător cu al unei camere de locuit, în care se
găsesc o măsuţă şi fotolii comode, pe care stau bolnavii, chiuveta cu apă curgătoare,
telefon, sonerie, scuipători şi un mic dulăpior cu medicamente de urgenţă.
Anticamera, construită pe acelaşi principiu ca şi camera, nu are nici un fel de mobilier;
ea serveşte la scoaterea bolnavilor care nu suportă tratamentul în timpul şedinţei.
Instalaţiile anexe. În camera pneumatică există un ventil în tavan, prin care aerul
părăseşte camera, şi orificii situate în podea, prin care aerul pătrunde în cameră.
În anticameră se găsesc fixate în perete 2 robinete de presiune, cu ajutorul cărora se
poate ridica şi coborî presiunea la nevoie.
În afara camerei pneumatice, pe peretele exterior, se găseşte un tablou de comandă, cu
următoarele componente : un manometru cu mercur,
de o parte şi de alta a acestuia, la extremitatea
superioară, 2 ceasuri, pe ale căror cadrane sînt notate
timpul şi presiunea corespunzătoare acestuia ; sub
ma-nometrul cu mercur se găseşte un indicator de
presiune, iar la stînga lui, robinetul, cu ajutorul căruia
se creşte şi se scade presiunea în camera pneumatică.
Se mai găsesc 2 robinete cu indicaţia cald şi rece,
telefonul şi 2 comutatoare electrice.
Pentru punerea în funcţiune a camerei
pnemuatice este necesar să se aspire aer curat din
afară. De aceea este bine ca aceste instalaţii să fie
aşezate în regiuni corespunzătoare (de preferinţă în
regiuni împădurite cu brazi).

Fig. 152 – Punerea în funcţiune a camerei

pneumatice

Aerul este filtrat, comprimat şi răcit cu ajutorul unor pompe speci-ale; apoi este curăţit
de apă şi ulei, treeîndu-se printr-un separator, filtrat din nou în recipiente de cocs, încălzit
sau răcit într-un rezervor mare, aro-matizat cu extracte de brad şi, în sfîrşit, introdus în ca-
mera pneumatică.
Tehnica de aplicare a procedurilor de cameră pneumatică. După ce bolnavii au fost
invitaţi să intre în cameră şi să ia loc pefotolii, asistentul le explică în ce constă procedura
şi modul cum trebuie să se comporte. Li se recomandă să stea liniştiţi şi de preferinţă să
facă lectură.
După aceasta, uşa de la cameră este închisă, iar asistentul trece în faţa tabloului de
comandă. Cu mîna pe robinetul de presiune începe să-l învîrtească încet, urmărind în
aacelaşi timp nivelul coloanei de mercur a manometrului (fig. 152).
Verificarea corectitudinii executării procedurii se face şi după ceasurile care indică
timpul necesar obligatoriu pentru realizarea unui anumit nivel de presiune.
Dacă procedura se execută în sezonul cald, asistentul deschide robinetul cu indicaţia
rece şi invers, în sezonul rece, deschide robinetul cu indicaţia cald, pentru a asigura aerului
o temperatură corespunzătoare.
Pentru verificarea nivelului presiunii, tehnicianul se va orienta şi după indicatorul
situat sub manometrul cu mercur.
Atît ridicarea, cît şi coborîrea presiunii, trebuie să se facă foarte încet. In primele
şedinţe, presiunea în camera pneumatică se va urca pînă la 0,3 atmosfere, iar ulterior se va
putea ajunge la 0,5 atmosfere.
Durata unei şedinţe în camera cu suprapresiune este de 105 minute, dintre care 30 de
minute pentru urcarea presiunii, 45 de minute pentru presiunea constantă şi 30 de minute
revenirea la presiunea iniţială, adică la presiunea atmosferică.
În cazul tratamentului cu aer rarefiat, durata şedinţei este de 85 de minute, dintre care
20 de minute pentru scăderea presiunii, 45 de minute pentru presiunea scăzută constantă şi
20 de minute pentru revenirea la presiunea atmosferică normală.
Asistentul este obligat să respecte aceste indicaţii pentru a evita accidentele grave, care
ar putea să aibă loc prin nerespectarea timpului, şi anume : embolii, congestii, hemoragii şi
chiar accidente mortale.
În cazul că, deşi respectînd toate indicaţiile, unul dintre bolnavi nu suportă tratamentul
şi tehnicianul este anunţat de acest lucru prin telefonul din interiorul camerei, se impune
scoaterea bolnavului din camera pneumatică.
Pentru a nu întrerupe tratamentul celorlalţi, se procedează astfel: este chemat un ajutor.
Acesta intră în anticameră, închizînd uşa care comunică cu exteriorul. Cu ajutorul
robinetelor de presiune pe care le are aici şi care au legătură cu camera pneumatică, acesta
urcă presiunea în anticameră prin introducerea aerului comprimat din camera pneumatică.
Cînd presiunile din cele două camere au devenit egale, uşa dintre camera pneumatică şi
anticameră se poate deschide. I se dă bolnavului primul ajutor, folosindu-se
medicamentele din dulăpiorul de medicamente, apoi acesta este scos în anticameră şi uşa
camerei pneumatice se închide, pentru ca restul bolnavilor să-şi poată continua procedura.
După aceea, presiunea din anticameră este coborîtă pînă la nivelul presiunii
atmosferice. în clipa aceasta, uşa de la anticameră se poate deschide şi bolnavul este scos
afară.
Se atrage atenţia în mod deosebit că asistentul trebuie să Fie foarte atent şi nu are voie
să părăsească tabloul de comandă tot timpul cît durează procedura.
Tratamentul cu aer rarefiat în camera pneumatică este o procedură mai greu de
suportat în comparaţie cu tratamentul cu aer comprimat şi din cauza aceasta necesită o
supraveghere foarte atentă şi, dacă este posibil, aplicare individuală.
Şedinţele se pot indica zilnic, intercalate de pauze la 3—4 zile. O cură are 14—24 de
şedinţe, în funcţie de bolnav şi de starea lui generală. Şedinţele se pot repeta după interval
de cîteva luni.
 Modul de acţiune. Tratamentul cu aer comprimat şi rarefiat în camera pneumatică se
bazează pe proprietăţile acestuia.
Saturaţia mai bună în oxigen datorită creşterii presiunii parţiale a O 2 şi favorizarea
ventilaţiei pulmonare stau la baza indicaţiilor tratamentului cu suprapresiune în afecţiunile
întovărăşite de procese hipoxice.
Indicaţii. Astmul bronşic, emfizemul funcţional, bronşita cronică, simfizele pleurale.
Hiperemia mucoaselor şi creşterea secreţiei bronşice, ca şi relaxarea reflexă a musculaturii
bronşice, stau la baza tratamentului cu subpresiune. Indicaţii: tusea convulsivă,
bronşiectazia. Se mai indică camera pneumatică cu presiunea coborîtă în scop clinico-
diagnostic pentru aprecierea capacităţii de muncă la scleroemfizematoşi ca şi ca procedură
de antrenare pentru sportivi şi piloţi.
Contraindicaţii. Sînt contraindicate pentru tratamentul cu aer comprimat şi rarefiat în
camera pneumatică următoarele afecţiuni coexistente : afecţiunile purulente acute şi
cronice ale urechii mijlocii, sinusurilor feţei şi catarele tubare, pneu-motoraxul şi
pneumoperitoneul, tuberculoza pulmonară activă, hemofilia, afecţiunile cardiovasculare
decompensate, stările după infarct recent, stările anginoase, ulcerul gastric şi duodenal.
Aparatele pneumatice. Definiţie. Sînt cuprinse sub această denumire aparatele
construite pe principiul alternării acţiunii aerului comprimat şi rarefiat în cele două faze
ale respiraţiei.
Există mai multe feluri de aparate pneumatice.
Aparatul Heyer este printre cele mai folosite (fig. 153).
Părţile componente. Aparatul se compune dintr-o porţiune inferioară, sub formă de
cutie, prevăzută cu 2 ventile. Cel din dreapta permite inspirarea în aer comprimat, cel din
stînga, expirarea în aer rarefiat. Printr-o tijă comutatoare se poate inversa acţiunea acestor
ventile.
Deasupra cutiei se găsesc doi cilindri metalici mari, de oţel, aşezaţi în poziţie verticală,
care servesc la reglarea presiunii cu ajutorul ventilelor pe care le posedă şi în acelaşi timp
ca rezervor de aer care favorizează o respiraţie mai amplă.
Unul dintre cilindri conţine aer comprimat, iar celălalt rarefiat. În faţa cilindrilor există
un manometru cu apă, care indică valorile de presiune pozitivă şi negativă cu care se va
acţiona. O instalaţie electrică încălzeşte aerul. La conducta de aer comprimat este conexat
un pulverizator mic pentru medicamente sau uleiuri eterice. Acest pulverizator este pus în
funcţiune prin aburii furnizaţi de recipientul metalic de care este legat.
De la aparat, aerul comprimat sau rarefiat este dirijat de bolnav cu ajutorul unui ventil
cu clapă, care se găseşte montat pe un tub metalic, ce se termină cu piesa pentru gură.
Alături de aparat este montată o scuipătoare cu apă curgătoare.
Tehnica de aplicare a procedurilor cu aparate pneumatice.
 Bolnavul este invitat să ia loc pe scaun în faţa
aparatului şi i se explică cum să manevreze ventilul cu
clapă, în aşa fel ca să inspire în aer comprimat şi să
expire în aer rarefiat. Apoi se aplică la tub piesa bucală
sterilizată, pe care bolnavul o prinde între buze. Pentru a
evita ieşirea pe nas a aerului cu presiune modificată i se
aplică bolnavului a pensă nazală.

Fig. 153. — Aparatul Heyer

Se introduce ştekerul în priză, se deschide

comutatorul situat în spatele cilindrilor şi aparatul este în
stare de funcţiune.
Este bine să se înceapă tratamentul cu diferenţe mici
de presiune : presiunea pozitivă de 150 mm3 apă şi
presiunea negativă de 100 mm3 apă, care după un
tratament de 5—10 minute vor fi treptat crescute. După 10 respiraţii la presiune alternantă
se intercalează o pauză de 2—3 respiraţii fiziologice. Apoi se trece la o presiune pozitivă
de 250 mm3 apă şi la o presiune negativă de 150 mm3 apă.
În şedinţele următoare se poate varia presiunea pînă la maximum 400 mm3 presiune
pozitivă şi 300 mm3 presiune negativă.
Presiunea se reglează cu ajutorul ventilelor montate la cei doi cilindri.
Cînd se intenţionează efectuarea unei gimnastici de opoziţie în scopul întăririi
musculaturii respiratorii se recomandă inspirarea în aer rarefiat şi expirarea în aer
comprimat. În acest caz, valorile ambelor presiuni de sens contrar vor fi mai mici. Se va
începe cu o presiune pozitivă (aer comprimat) de 100 mm3 apă pentru expiraţie şi cu o
presiune negativă (aer rarefiat) de 50 mm3 apă pentru inspiraţie. Se va modifica apoi
treptat presiunea pînă la maximum pozitiv de 200 mm3 apă pentru expiraţie şi 150 mm3
presiune negativă pentru inspiraţie.
Durata şedinţelor esle la început de 10—12 minute, apoi creşte progresiv, putîndu-se
repeta de cîteva ori, în funcţie de starea bolnavului. După terminarea şedinţei, aparatul este
închis, iar piesa bucală pusă la dezinfectat.
Modul de acţiune. Aparatele pneumatice care asigură bolnavului inspiraţia în aer
comprimat şi expiraţia în aer rarefiat îşi bazează acţiunea pe proprietăţile asociate ale aeru-
lui la supra- şi subpresiune, adică în rezumat pe înlăturarea edemului pulmonar,
combaterea stării de hipoxie şi ridicarea spasmului bronşic.
În afară de aceasta, alternanţa acţiunii aerului comprimat cu a celui rarefiat realizează
o gimnastică respiratorie foarte eficace, tonifică musculatura respiratorie, reglează ritmul
şi fazele respiraţiei.
Indicaţii. Emfizemul simplu sau asociat cu bronşita, pleurite adezive, ateiectazii
pulmonare.
Contraindicaţii. Tuberculoza pulmonară activă, insuficienţa cardiacă, afecţiuni
pulmonare febrile, hemofilie.
Definiţie. Prin terapie cu inhalaţii şi aerosoli se înţelege introducerea pe cale
inspiratoare, în diferitele porţiuni ale aparatului respirator, a anumitor substanţe solide,
lichide sau gazoase, sub forma pulverizată (ceaţa).
În funcţie de mărimea particulelor dispersate vom avea două feluri de proceduri:
inhalaţii, în care mărimea particulelor depăşeşte 5 μ (microni), şi aerosoli, ale căror
particule se situează ca mărime între 0,01 şi 5 μ (după unii autori, pînă la 15 μ).

PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ŞI ACŢIUNEA FIZIOLOGICA PE CARE

SE BAZEAZĂ EFECTUL TERAPEUTIC AL INHALAŢIEI ŞI AEROSOLILOR
Inhalaţia. Acţiunea inhalaţiei depinde de o serie de factori
Aerosolii. Starea de aerosol este rezultatul combinării unui mediu gazos obligatoriu,
numit „fază dispersantă", cu o substanţă lichidă sau solidă foarte lin dispersată, care
ălcatuieşte faza „dispersă”.
Acţiunea aerosolilor este determinată de o serie de factori :
1. Masa lor mică între 0,01 şi 5 μ .
Proprietatea de a se sedimenta lent; o particulă de 1 μ are o viteză de cădere de 1 cm În
10 minute, la o temperatură de 15°.
Prezenţa unei sarcini electrice care dinamizează particula, sarcină electrică pe care o
pierde în momentul fixării ei în organism.
4. Nu condensează pe suprafeţele reci.
Pot să străbată un strat lichid de cîţiva centimetri fără să se dizolve.
Se resorb prin epiteliul bronhoalveolar cu mare rapiditate.
Au o mare dispersie, substanţele medicamentoase puţind să atingă cantitatea de 100
mg/l.
Efectul local şi general al aerosolilor depinde de o serie de condiţii şi anume :
a) Frecvenţa respiratorie. La o respiraţie superficială şi cu o frecvenţă de 30 de
respiraţii/min. se depun în căile respiratorii 10 % din cantitatea de aerosoli inspiraţi; la o
respiraţie amplă şi rară, de exemplu de 5 respiraţii/min. de 50—60 %. Se creează condiţii
optime de depunere dacă se intercalează după inspiraţie o mică pauză apneică.
b) Dimensiunea căilor respiratorii. Bronhospasmele împiedică pătrunderea
aerosolilor. De aici rezultă necesitatea de a aplica în prealabil un tratament
bronhodilatator, spasmolitic.
c) Secreţiile. Prezenţa unui strat de secreţie împiedică resorbţia. În consecinţă se
impune în prealabil un tratament mucolitic.
 d) Ventilaţia segmentelor afectate. Buna ventilaţie a segmentelor afectate poate să fie
împledicată îngroşări pleurale, malformaţii etc. Această situaţie impune pregătirea
prealabilă a şedinţei de aerosoli cu exerciţii de gimnastică respiratorie.
Tehnica de aplicare a terapiei cu inhalaţii. În funcţie de modul lor de administrare,
inhalaţiile se clasifică în: inhalaţii de cameră, individuale şi inhalaţii în aer liber.
Inhalaţiile de cameră sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale
respiratorie gaze, substanţe medicamentoase sau ape minerale pulverizate într-o atmosferă
artificial creată.
Inhalaţiile individuale sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale
respiratorie, prin intermediul unor piese bucale sau nazale, substanţe medicamentoase sau
ape minerale pulverizate cu ajutorul unor aparate speciale.
Inhalaţiile în aer liber sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale
respiratorie aerul atmosferic încărcat cu diverse particule pulverizate, cu ajutorul
aparatelor de pulverizaţie sau pe cale naturală.
Aparate utilizate în terapia cu inhalaţii. Oricare ar fi forma şi caracteristicile
aparatelor utilizate în terapia cu inhalaţii, principiul potrivit căruia ele pulverizează
lichidul sub formă de ceaţă este acelaşi.
Aceasta constă în trecerea unui curent de aer comprimat furnizat de un compresor
prmtr-un tub subţire, al cărui capăt foarte efilat se află situat la o distanţă de cîţiva mili-
metri în faţa unui alt tub care are o înclinare de 90° faţă de acesta, celălalt capăt al lui
găsindu-se scufundat în lichidul pe care dorim să-l pulverizăm, (fig. 154). Aerul care iese
cu presiune din primul tub creează vid în faţa celui de-al doilea şi atrage astfel apa
minerală, care va fi pulverizata de lovitura jetului de aer comprimat.
În momentul următor, picăturile rezultate prin pulverizare sînt izbite prin forţa de
proiecţie a aerului de pereţii vasului sau de o placă, producîndu-se astfel o a doua
pulverizare mai fină.
Aparate pentru inhalaţii de cameră. Unul dintre aparatele utilizate pentru inhalaţiile de
cameră este format dintr-un vas de sticlă, în interiorul căruia se găsesc fixate 4
pulverizatoare. La partea inferioară, în afara vasului, sînt cuplate două pulverizatoare mici
de sticlă, care pot să pulverizeze concomitent substanţe medicamentoase sau extracte
eterice. Un lănţişor permite punerea în funcţie a aparatului, adică pătrunderea aerului
comprimat.
Aparatul este fixat de tavan, într-o cameră specială.

Fig. 154. —Principiul pulverizării.

Camera, a cărei mărime trebuie să asigure pentru

fiecare bolnav 5 m3 de aer, trebuie să aibă pereţii de
faianţă sau acoperiţi cu ulei, iar podeaua de ciment sau
marmură, pentru ca să poată fi bine curăţate. Camera
trebuie să aibă posibilitate de aerisire şi încălzire. Ca mobilier, ea trebuie să aibă fotolii de
pai, scaune mici de lemn pentru picioare şi scuipători cu apă curgătoare.
Tehnica de aplicare. Înainte de a începe tratamentul, bolnavilor li se dă să îmbrace
halate albe pentru protejarea îmbrăcămintei.
Bolnavii sînt apoi invitaţi în cameră şi li se recomandă să se aşeze în fotolii,
sprijinindu-şi picioarele pe scaunele de lemn, pentru a evita umezeala pardoselii. Se vor
evita aglomerările, numărul de 20 de persoane fiind considerat ca maximum.
Asistentul toarnă în vasul de sticlă apă minerală sau soluţia medicamentoasă indicată,
şi pune în funcţiune aparatul prin simpla tragere a lanţului.
Durata inhalaţiilor este la început de 15 minute şi creşte treptat pînă la 30 de minute.
Numărul total de şedinţe este de 15 - 20.
După terminarea şedinţei, bolnavii părăsesc camera. Asistentul ia măsuri ca aceasta să
fie aerisită şi curăţită, pregătind-o astfel pentru o nouă grupă de bolnavi.
În afară de aparatul descris mai există şi alte tipuri: unele au pulverizatoarele fixate de
o coroană rotundă, care se poate mişca circular. Izbirea aerului prin contralovitură pune în
mişcare de rotaţie coroana cu pulverizatoarele, răspîndind ceaţa în cameră prin vîrtejul
produs.
Un alt sistem este prevăzut cu un singur pulverizator, care proiectează picăturile pe o
placă, realizînd astfel o nouă pulverizare.
Cu aparatele descrise mai sus se poate produce,
prin pulverizare, o ceaţă la temperatura camerei.
Aceste inhalaţii poartă denumirea de umede şi reci.
Prin introducerea în jurul vasului cu apă a
aparatului cu un singur pulverizator (cel descris) a
unui inel metalic scobit şi perforat, se poate proiecta
aer cald şi uscat în interiorul acestuia. Datorită
acestui lucru, apa se evaporează, dînd naştere (în
cazul pulverizării apelor cloruro-sodice) unor nuclei
fini de sare, care plutesc în interiorul încăperii şi sînt
inhalaţi de bolnavi.
Modul de acţiune al inhalaţiilor de cameră este
determinat de compoziţia soluţiei utilizate.

Fig. 155. – Schema aparatului depulverizare a apelor sulfuroase.

Indicaţii. Stări catarale ale aparatului respirator, bronşite cu hipo- şi hipersecreţiei,

afecţiuni alergice, astm bronşic.
Contraindicaţii. Afecţiuni acute generale sau locala tu mori maligne localizate la
aparatul respirator.
 Aparate pentru inhalaţii individuale. Pentru inhalaţii individuale se utilizează mai
multe tipuri de aparate. Cele mai folosite sînt acelea care au un bun sistem de încălzire şi
corespund substanţei medicamentoase sau apei minerale folosite.
Schematic, ele sînt construite pe acelaşi principiu (fig. 155).
Descrierea aparaturii. Aparatul este format dintr-un vas de porţelan sau de sticlă, care
în partea dinapoi are un orificiu, în dreptul căruia se găseşte sistemul de pulverizare, iar în
partea anterioară are o prelungire în formă de cioc, prin care va ieşi ceaţa pulverizată.
Această prelungire este cuplată cu piesa bucală sau nazală prin intermediul unui tub de
cauciuc, iar deasupra ei este montat un termometru.
Aparatul se află montat deasupra
unei chiuvete de faianţa cu apă
curgătoare. Deasupra chiuvetei se găsesc
robinete cu care se reglează temperatura
jetului şi presiunea aerului comprimat.
Aparatele se găsesc într-o cameră-
inhalator special amenajată. Ele sînt
despărţite între ele prin paravane de sticla
opacă, pentru ca bolnavii să nu se
incomodeze unii pe alţii.

Fig. 156. – Aparat pentru inhalaţii

individuale.

Tehnica de aplicare. Asistentul invită bolnavul să se aşeze pe scaun în faţa aparatului

(fig. 156) cu braţele sprijinite pe chiuvetă, cu partea superioară a corpului uşor înclinată în
faţă şi cu capul puţin înclinat spre spate. După ce bolnavul a fost instruit să-şi dirijeze
alternativ respiraţlia pe gură şi pe nas, i se fixează piesa bucală, dezinfectată în prealabil,
în contact cu buzele. I se recomandă să ţină limba în jos, pentru ca picăturile pulverizate să
izbească direct toată mucoasa faringiană.
Asistentul pune în funcţie aparatul cu ajutorul robinetelor de temperatură şi presiune.
Bolnavul este instruit să-şi regleze şi singur în timpul tratamentului, atît temperatura,
cît şi presiunea.
Temperatura poate să oscileze între 35 şi 42° ca limite extreme şi are un efect excitant.
Temperaturile cuprinse între 36 şi 37° au o acţiune mai blînda. Presiunea utilizată la in-
halaţii este de jumătate atmosferă şi se poate reduce, fie cu ajutorul robinetului, fie prin
îndepărtarea gurii de piesa bucală sau nazală.
Durata de expunere oscilează între 4 şi 8 minute, plecîndu-se de la 4 minute şi
crescîndu-se treptat, pînă se ajunge la o durată de 8 minute pentru nas şi 8 minute pentru
gură.
După terminarea şedinţei, bolnavul trebuie să se odihnească timp de 30—60 de minute
înainte de a veni în contact cu aerul atmosferic, pentru a se preveni guturaiul, amigdalitele,
faringitele. Substanţele utilizate în inhalaţiile individuale sînt: apele minerale, uleiurile
eterice în soluţie alcoolică, care se pot administra singure sau adăuga apei minerale.
Modul de acţiune. Inhalaţiile individuale îşi bazează efectul pe acţiunea directă a
particulelor mari de apă minerală sau substanţe medicamentoase asupra mucoaselor căilor
aeriene superioare, asociată cu factorul termic al procedurii.
Indicaţii. Rino-faringite, sinuzite şi laringo-traheite cronice cu hipo- şi hipersecreţie.
Contraindicaţii. Stările inflamatoare acute ale căilor aeriene superioare.
Inhalaţiile în aer liber. Pentru realizarea inhalaţiilor în aer liber se folosesc
pulverizatoare mari, situate pe un loc mai ridicat într-un spaţiu verde.
Pulverizatorul are forma unui bazin cu un diametru de 2 m, în interiorul căruia se
găsesc 40 de pulverizatoare acţionate de un compresor.
În jurul acestui bazin stau bolnavii pe şezlonguri sau fotolii inspirînd aerul bogat în
particule (saline de exemplu), timp de 1—2 ore.
Inhalaţiile în aer liber se mai pot amenaja şi pe lîngă lacurile noastre sărate.
Inhalaţiile în aer liber sînt un tratament uşor de aplicat indicat bolnavilor nervoşi sau
celor cu intoleranţă pentru inhalaţiile de cameră şi individuale.
Tehnica de aplicare a terapiei cu aerosoli. În funcţie de originea şi modul lor de
formare, aerosolii se împart în : aero-soli naturali şi aerosoli artificiali. Aerosolii naturali
se găsesc în aerul atmosferic şi se formează, fie prin pulverizarea naturală a apei, fie prin
proprietatea de absorbţie pe care o au unele substanţe din atmosferă.
În categoria aerosolilor naturali intră aerosolii marini şi aerosoli de padure.
Aerosolii marini se formează prin lovirea valurilor de ţărm şi spargerea acestora în
largul mării. Ei sînt complexe chimice care conţin clorura de sodiu, iod, brom, magneziu
etc. şi sînt ionizaţi, predominant negativ. Cantitatea cea mai bogată de aerosoli se găseşte
pina la 0 distantă de 50—100 m de ţărm.
Aerosolii de pădure sînt constituiţi dintr-un centru format de o substanţă volatilă în
jurul căreia s-a condensat o peliculă de apă, fie dintr-o substanţă volatilă absorbită la
suprafaţa particulelor de polen.
Prezenţa aerosolilor explică o
bună parte din efectele terapeutice
favorabile ale climatului maritim şi
de pădure.

Fig. 157. – Generatorul de

aerosoli.

Aerosolii artificiali. Tratamentul cu aerosoli artificiali este o metodă foarte răspîndită.

Dintre aparatele generatoare de aerosoli terapeutici se întîlnesc astăzi două tipmi : genera-
torul de aerosoli cu dispozitiv filtrant şi aparatul producător de aerosoli pe bază de
ultrasunet.
1. Generatorul de aerosoli cu dispozitiv filtrant. Descrierea aparatului.
Generatorul de aerosoli se compune dintr-un cilindru de sticlă (fig. 157) care are la
extremitatea inferioară, introdus prin intermediul unui dop de cauciuc, dispozitivul ele
pulverizare: Capătul opus al tubului este prevăzut în interior cu o serie de obstacole cte
sticlă, pe partea laterală, în treimea inferioară, se găseşte un orificiu prevăzut cu un dop de
cauciuc, în perete, într-o cutie de lemn, se găseşte un robinet care face legătura cu sursa de
aer comprimat (compresorul).
Modul de funcţionare. Pentru punerea aparatului în funcţiune se procedează astfel: se
introduce în cilindrul de sticlă, prin orificiul lateral, soluţia pe care dorim s-o administrăm.
Se astupă bine acest orificiu cu dopul de cauciuc. Se conectează la extremitatea inferioară
a cilindrului un tub de cauciuc care face legătura între sistemul de pulverizare şi sursa ae
aer comprimat, situată în cutie specială fixată în perete. Acesta trebuie să fie suficient de
lung pentru ca să poată fi introdus în chiuveta în care curge în permanenţă apă fierbinte
pentru încălzirea aerului comprimat pe care-l conduce.
La extremitatea opusă a cilindrului se introduce o piesă de cauciuc sau de porţelan
(bucală sau nazală) sterilizată în prealabil (prin fierbere).
Aceste preparative fiind făcute, bolnavul este invitat să se aşeze pe scaun, dîndu-i-se în
mînă cilindrul de sticlă şi recomandîndu-i-se să apropie de buze sau de nări piesa cores-
punzătoare. Asistentul deschide robinetul, permiţînd astfel aerului comprimat să intre în
tub. Acesta, bazat pe principiul pulverizării (expus anterior), antrenează cu putere soluţia
care este proiectată pe o mică bilă de sticlă, situată la extremitatea superioară a
pulverizatorului, şi pe pereţii tubului de sticlă, pulverizîndu-se în particule de diferite
mărimi. Particulele mai fine ajung la extremitatea superioară a tubului, şi anume în dreptul
obstacolelor de sticlă, unde, suferă şocuri repetate şi se pulverizează şi mai fin, adică pînă
la starea de aerosoli. Aerosolii sînt apoi antrenaţi la exterior şi prin intermediul piesei
bucale sau nazale sînt inhalaţi de bolnav.
Asistentul are obligaţia să instruiască bolnavul să-şi ritmeze inspiraţia şi expiraţia
pentru a inhala cît mai mult.
Se începe cu un număr de 10—20 de inspiraţii profunde, urmate de o perioadă de
apnee voluntară si de o expiraţie lentă. Numărul de inspiraţii creşte zilnic.
Durata totală a unei şedinţe de aerosoli este de 10— 15 minute.
Se pot indica 2 şi mai multe şedinţe pe zi, în funcţie de boală.
Sînt indicate pentru aerosoli diferite medicamente singure sau asociate.
Modul de acţiune al aerosolilor este specific substanţei utilizate. Astfel ei pot să aibă
acţiune bronhodilatatoare, antibacteriană, desensibilizantă etc.
Indicaţii. Sinuzita fronto-maxilară acută si cronică, rinofaringita, laringita, amigdalita
acută şi cronică, bronşita, scleroza bronhopulmonară, astmul bronşic, bronşiectazia,
pneumoconioza, abcesul pulmonar.
2. Aerosolii cu ultrasunet. Aparatele producătoare de aerosoli prin ultrasunet
reprezintă un progres tehnic însemnat.
Principiul pe care se bazează această metodă este efectul piezoelectric în care
oscilaţiile mecanice (1—3 milioane pe secundă) acţionează asupra unui mediu lichid.
Ca rezultat al acestei presiuni care poate să atingă valoarea maximă de 100 de
atmosfere, întreg mediul lichid se dispersează în particule cu diametrul de 0,5—4 μ.
Omogenitatea particulelor determină stabilitatea aerosolilor.
Densitatea aerosolilor cu ultrasunet este mult mai mare ca a celorlalţi obţinuţi prin
sistemul descris mai sus, iar sfera de acţiune mult mai largă, în sensul că pot să asigure
aerosolizări în condiţii superioare, în încăperi de 200 m3.
În afară de lichide simple pot să fie pulverizate, cu ajutorul ultrasunetului, diferite
soluţii, diverse medicamente şi antibiotice, care îşi păstrează calităţile. Nu se pot pulveriza
lichide uleioase.
Descrierea aparatului. Aparatul de aerosoli cu ultrasunete este compus din aparatul de
comandă, care conţine generatorul de înaltă frecvenţă şi pupitrul de comandă, şi
pulverizatorul.
Aparatul de comandă se află montat într-o carcasă metalică mobilă, cu capac
demontabil. În interiorul cutiei metalice se găsesc generatorul de înaltă frecvenţă şi
redresorul, care alimentează generatorul de la reţeaua de curent alternativ de 220 V.
1. Redresorul constă dintr-un transformator, care are posibilitatea să fie adaptat la
tensiunea reţelei cu ajutorul unui cursor comandat manual, şi un tub redresor cu celula de
filtraj, formată dintr-un singur condensator.
Transformatorul produce tensiune anodică şi de încălzire a filamentelor.
2. Generatorul de înaltă frecvenţă constă dintr-un tub electronic (triodă) în montaj de
oscilator, după schema clasică. Puterea generatorului este variabilă, prin modificarea
tensiunii de alimentare a circuitului anodic.
Energia electrică produsă de generatorul de înaltă frecvenţă este condusă printr-un
cablu flexibil la pulverizator, unde se alimentează cristalul cu ajutorul căruia obţinem
energie mecanică necesară producerii ceţii.
Pulverizatorul este montat pe un stativ şi conţine un recipient pentru lichidul tampon,
unul pentru lichidul care se pulverizează şi termostatul.
În interiorul lichidului tampon se găsesc două serpentine: cea de jos, prin care circulă
apa de răcire şi care este în comunicaţie cu instalaţia de apă printr-o conductă specială, şi
serpentina de sus, care conţine o rezistenţă de încălzire a nivelului superior al lichidului
tampon, prin intermediul căruia se încălzeşte şi lichidul de tratament. Tot în interiorul
pulverizatorului se găseşte termostatul, care menţine temperatura constantă a nivelului
superior al lichidului" tampon, acţionînd asupra rezistenţei de încălzire.
 În partea superioară a pulverizatorului se află ventila-
torul, care este antrenat de un motor electric. Tot aici se află
şi încălzitorul electric de aer. Răcirea lichidului se face cu
ajutorul serpentinei de răcire, alimentată de la conducta de
apă cu circa 3—5 1/min.
Tehnica de manipulare. Indicaţii generale. Întreaga in-
stalaţie se montează în două încăperi apropiate (atît cît per-
mite lungimea cablului de legătură dintre aparatul de
comandă şi pulverizator): una din încăperi, şi anume camera
de tratament, va avea un volum de maximum 200 m3 şi va
cuprinde pulverizatorul, iar încăperea a doua, separată de
prima printr-un perete de sticlă, prin care se poate observa pulverizatorul în timpul
tratamentului, va fi destinată aparatului de comandă. Această separare este obligatorie
pentru a feri aparatul de comandă de umezeală şi căldură, care i-ar dăuna foarte mult.

Fig. 158. — Controlul pulverizatorului.

Aparatul nu trebuie să funcţioneze fără lichidul tampon şi lichidul de pulverizat. De

aceea, înainte de a începe tratamentul, acesta se controlează.
Controlul se face în felul următor (fig. 158).
Se ridică piesa (1) solidară cu piesa (4),
se roteşte capacul (2) în jurul axului (3) şi
se ridică placa (5). Se verifică lichidele din
rezervoare, care sînt montate în corpul (6),
susţinut de picior (7).
Dacă este necesar, cele două lichide
(tampon şi de pulverizat) se completează.
Lichidul tampon se înlocuieşte după circa
200 de ore de funcţionare.

Fig. 159. — Pupitrul de comandă al

aparatului de aerosoli cu ultrasunet.

După verificare se refac operaţiile invers şi pulverizatorul este gata de lucru.

Asistentul invită bolnavii în camera de tratament să ia loc în fotolii, în jurul aparatului.
El trece în camera alăturată şi pune aparatul în funcţiune, manevrînd butoanele pupitrului
de comandă (fig. 159).
Se asigură circulaţia în aparate a apei de răcire, deschi-zînd robinetul de alimentare cu
apă de la chiuveta care este în legătură cu serpentina din lichidul tampon prin tubul de
cauciuc. Debitul trebuie să fie de 3—5 l/min. Se acţionează întrerupătorul general (8), care
alimentează aparatul de tensiune de 220 V şi care nu poate fi rotit pînă cînd indicatorul de
putere (11) nu indică puterea minimă. Se roteşte butonul (8) spre dreapta pînă ce
indicatorul voltmetrului (2) ajunge la marca roşie (220 V). Se acţionează din butonul (11),
fixîndu-se pute) ea necesară cristalului pentru a produce vibraţii mecanice mai mari. care
se citesc la indicatorul (1), notat de la 0 la 12 diviziuni. în funcţie de desimea cetii se
fixează diviziunea la indicatorul de putere (1). Acul miliam-permetruiui (3) ne indică
curentul din circuitul anodic, care trebuie să fie de aproximativ 15—25 mA. Dacă indică
un alt curent, aceasta se poate explica prin existenţa unei defecţiuni în aparat.
În cazul în care dorim să încălzim lichidul de pulverizat acţionăm în sus de la
întrerupător (10), iar indicatorul (5) se luminează. Indicatorul (5) se stinge şi se aprinde,
fiind comandat de termostatul din pulverizator şi aceasta în ritmul necesar menţinerii
temperaturii constante a nivelului superior al lichidului tampon.
Comutatorul (6) care are 4 poziţii se roteşte spre dreapta, reglînd astfel debitul de aer
al ventilatorului în funcţie de gradul de răspmdire a cetii în cameră.
După ce aparatul este pus astfel în funcţiune, pulverizatorul produce ceaţa, iar bolnavii
inhalează aerosolii substanţei indicate. Procedura durează 15—20 de minute. Şedinţele se
pot indica zilnic sau de 2 ori pe zi, în serii de cîte 15—20.
După terminarea tratamentului, asistentul se reîntoarce la pupitrul de comandă.
Acţionează butonul (11) spre stînga, micşorîndu-se astfel puterea indicată de indicator (1).
Toate comutatoarele conectate se deconectează, iar butonul (8) se roteşte spre stînga, pînă
ce indicatoru1 (9) indică poziţia „0”.
Abia acum, după deconectarea de la reţea, se opreşte apa de răcire.
Bolnavii sînt invitaţi să părăsească camera. Aceasta se aeriseşte şi apoi se poate începe
tratamentul cu o nouă serie de bolnavi.
Modul de acţiune, indicaţiile şi contraindicaţiile aerosolilor cu ultrasunete sînt identice
cu ale celor produşi prin celelalte sisteme.

V. MASAJUL MEDICAL
GENERALITĂŢI

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale, variate, aplicate

sistematic la suprafaţa organismului în scop terapeutic sau igienic. Originea cuvîntului
„masaj" este în limba arabă, unde cuvîntul arab „mass" înseamnă a frămînta. La început,
masajul era aplicat în mod empiric, fără să aibă o explicaţie fiziologică, fiind bazat numai
pe observaţiile şi experienţa celor care practicau masajul. Medicina modernă, bazată pe
cunoaşterea profundă a anatomiei şi fiziologiei pielii, a circulaţiei tegumentare, a re-
flexelor superficiale şi profunde cu punct de plecare la nivelul pielii, a rolului pielii şi
anexelor ei în elaborarea anumitor substanţe, între care unele de tip hormonal, a dat
explicaţii ştiinţifice anatomofiziologice masajului, care a devenit astfel o metodă
terapeutică preţioasă.
Masajul se compune dintr-o suită de prelucrări mecanice manuale la suprafaţa
organismului, manipulări care se succed intr-o anumită ordine, în funcţie de regiunea
asupra căreia acţionăm, de scopul urmărit şi de starea organismului bolnavului. Aceste
manevre de masaj poartă diferite denumiri, ca netezire, apăsare, frămîntare, stoarcere,
fricţiune, vibraţie, batere etc, care vor fi descrise fiecare în parte.
Să vedem mai întîi condiţiile care se cer pentru efectuarea unui masaj în ceea ce
priveşte mobilierul şi materialele necesare, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
masorul şi apoi bolnavul.
În primul rînd trebuie subliniat faptul că masajul poate să fie efectuat numai de medici
(mai ales masajul special) sau de personal calificat în acest scop, masori sau maseze.
Masorul trebuie să fie dotat cu oarecare forţă musculară, să fie curat, cu îmbrăcăminte
curată, cu braţele libere (mînecă scurtă) cu mîinile curate şi îngrijite, unghiile tăiate scurt,
rotunjite. Înainte şi după fiecare şedinţă de masaj, la fiecare bolnav în parte, trebuie să-şi
spele bine mîinile cu apă caldă şi săpun. De asemenea, masorul trebuie să evite orice miros
care ar putea să fie neplăcut pentru bolnav, ceea ce presupune să se abţină de la fumat şi
băut, care i-ar putea da o răsuflare (halenă) neplăcută pentru bolnav.
Hainele cele mai potrivite pentru masori sînt cele cu mîneca scurtă şi cît mai uşoare.
Masorii nu trebuie să poarte ceas la mînă, inele sau brăţări, în timpul lucrului. Important
este de asemenea ca, în timpul efectuării masajului, să aibă o comportare cît mai corectă,
să fie atent cu bolnavul, să-i vorbească cu blîndeţe şi să-l încurajeze.
În ceea ce priveşte bolnavul, acesta trebuie să fie aşezat pe un pat de masaj accesibil
de ambele părţi, ceea ce permite masorului să execute cu uşurinţă toate manipulările de
masaj. Dacă se aplică un masaj general, bolnavul va fi complet desbrăcat, iar dacă se
aplică un masaj local, se va descoperi numai regiunea asupra căreia se acţionează. în po-
ziţia de decubit dorsal sînt necesare perne sau rezemătoare de lemn pentru cap şi eventual,
pentru flectarea uşoară a genunchilor, cu scopul de a obţine o relaxare musculară
completă.
Camera în care se execută masajul va fi bine aerisită, luminată şi încălzită la o
temperatură de 20°.
Mobilierul necesar nu este pretenţios; în afară de bancheta sau de patul de care s-a
amintit, care trebuie să aibă dimensiunile de 195 de cm lungime, 72—75 de cm lăţime şi
60—65 cm înălţime, mai sînt necesare o rezemătoare mobilă pentru cap, eventual o pernă,
un scaun cu speteaza scurtă pentru masajul regiunii cervicale şi umerilor şi taburete pentru
masor şi bolnav.
Mîna masorului nu trebuie să fie niciodată rece şi umedă. Pentru ca masajul să se
efectueze mai uşor, se vor întrebuinţa materiale alunecoase, îndeosebi pudra de talc, care
lasă pe piele o unsoare sidefie, strălucitoare şi care nu se alterează. Ea favorizează
alunecarea mîinilor pe piele şi face posibilă şi mai uşoară apăsarea. Asigură de asemenea
un contact uşor şi regulat al mîinilor cu tegumentul. Se mai pot utiliza glicerina, vaselina,
lanolina, diferite creme etc.
Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului
bolnavului, urmărindu-se în special, eventual infecţii ale pielii care contraindică aplicarea
masajului, precum şi eventualele echimoze care denotă că şedinţele anterioare de masaj nu
au fost făcute corect.

INDICAŢII GENERALE
În ceea ce priveşte durata şedinţelor şi durata tratamentului, ele nu pot fi determinate
precis dinainte, ci sînt în funcţie de boala pentru care este tratat bolnavul, de evoluţia
acesteia, de regiunea la care se aplică masajul, de sensibilitatea bolnavului, de starea sa
generală. Frecvenţa este de obicei de o şedinţă pe zi, uneori la 2 zile, mai rar de două ori
pe zi. Durata unei şedinţe variază între 5 şi 25 de minute, în cazuri excepţionale fiind mai
mare, 30—40 de minute. în afecţiunile recente şi dureroase se aplică şedinţe scurte de 3—
5 minute, masajul local al membrelor în jur de 10 minute, masajul unor regiuni mai întinse
(5—20 de minute), iar masajul general 20—30 de minute. Masajul se aplică de preferinţă
dimineaţa.
Durata şedinţelor, repetarea lor, genul de masaj de aplicat vor fi precizate totdeauna de
medic. Durata tratamentului, care este variabilă în funcţie de boală poate fi între 2 şi 4—6
săptămîni, uneori chiar mai mare, ca în afecţiunile reumatismale, ortopedice etc.
Ordinea în care se face masajul se va arăta concomitent cu prezentarea manevrelor de
masaj. în general se începe masajul în jurul regiunii bolnave, se masează mai întîi părţile
periferice şi apoi trunchiul.

MANEVRELE FUNDAMENTALE DE MASAJ

Principalele manevre de masaj sînt următoarele : netezirea sau „efleurajul", frămîntatul
sau ,,petrisajul", baterea, fricţio-narea şi vibraţia.
Netezirea este o manevră de introducere şi de întrerupere între toate celelalte manevre
de masaj. Netezirea sau efleura-jul, sau ,.atingerea apăsată", sau „alunecarea apăsată", cum
se mai numeşte, constă dintr-o uşoară atingere exercitată cu palma sau cu pulpa degetelor
plimbate pe regiunea interesată, cu mînghîierea suprafeţei pielii, în general în direcţie
centripetă sau paralel cu fibrele musculare. Netezirea insensibilizează încetul cu încetul
planurile superficiale şi permite ca,
ulterior, să se exercite presiuni asupra
planurilor profunde.
380
 Fig. 160. — Masajul musculaturii spatelui (netezire).

Fig. 161. — Masajul – pieptene

al musculaturii spatelui.

Are un efect sedativ al durerii. Mina masorului parcurge de mai multe ori regiunea în
acelaşi sens. Netezirea se poate face: cu palma mîirui jntinse adaptată la tegument (fig.
160), cu degetul mare şi regiunea tenară a mîinii, cu degetele (police şi index) pe regiuni
reduse ca suprafaţă sau cu dosul mîinii, cu degetele îndoite — aşa-numitul masaj — piep-
tene (fig. 161). Mişcările de netezire se fac cu trăsături lungi, line, depăşind cu mult
regiunea dureroasă, iar mişcările mîinii se termină lent, desprinzîndu-se de tegument
insensibil şi revenind de asemenea foarte uşor.
Frămîntatul cuprinde mai multe tipuri de manevre, pentru unii separate între ele.
Practic, toate aceste manevre sînt de acelaşi tip şi pot să fie descrise împreună.
— Frămîntatul sub forma unei compresiuni ca o stoarcere întreruptă, comportă
modalităţi diferite, în funcţie de regiunea la care se aplică. Mîna ia forme diferite, după
cum regiunea de masat este mai stabilă în suprafaţă, mai musculoasă, de formă rotunjită
etc. Pe traiectele tecilor tendinoase sau ale nervilor se fac compresiuni cu pulpa policelui
sau cu mai multe degete. Pe suprafeţe rotunjite sau musculoasă (de exemplu umăr) se
aplică palma în întregime în sensul fibrelor musculare. La membre se aplică aşa-numita
mîngăluire sau masajul vîrtej, care se execută cu ambele mîini (fig. 162). Alteori, la
membre, se poate face compresiune cu ajutorul mîinilor strînse în jurul segmentului, în
brăţară. Tot aici intra şi aşa-numitul masaj gealău, căci imită mişcările pe care le execută
tîmplarul cînd geluieşte (lucrează cu rindeaua).
— Petrisajul propriu-zis este aplicabil numai la regiunile prevăzute cu mase musculare
voluminoase (braţe, coapse, fese, gambe, ceafă, pereţi abdominali etc). El constă în
prinderea maselor musculare prin tegument şi deplasarea lor transversal, imprimîndu-le
concomitent o mişcare de torsiune (fig. 163).
— Ciupirea este tot un fel de petrisaj, însă efectuat cu primele două degete police şi
index. Această manevră se aplică în
general pe regiuni cu suprafeţe
mici, de exemplu eminenţa
hipotenară (fig. 164). Se poate
aplica ciupirea şi pe peretele
abdominal, unde apucarea se va
face mai larg şi cu multă blîndeţe,
fără să provoace dureri bolnavului.
— Baterea sau percuţia este o
procedură care constă în
„ciocănirea" ţesuturilor cu ajutorul
mîinilor a căror poziţie variază de
la caz la caz. Baterea se aplică la
bolnavii la care urmărim efecte mai puternic excitante asupra ţesuturilor, pe suprafeţe mai
mari. Baterea se poate executa în diferite moduri:

Fig. 162. — Masajul-vîrtej sau mîngăluirea.

Fig. 163. — Petrisajul

musculaturii posterioare a coapsei,
cu mişcare de torsiune.
 Fig. 164. — Ciupire a musculaturii
hipotenaie.

Fig. 165. — Batere a musculaturii

spatelui (haşurare).

– cu palma întinsă sau puţin îndoită, în serii de lovituri mici, aplicate rapid ;
– cu partea cubitală a mîinilor, în gen de haşurare a ţesuturilor (fig. 165) ;
– cu dosul mîinii (partea dorsală a degetelor) (fig. 166) ;
 Fig. 166. — Batere a
musculaturii spatelui (cu dosul
mîinii).

– cu vîrfurile degetelor, cu pulpa degetelor, ţinînd degetele perpendicular pe suprafaţa

masată;
– cu pumnul, fără însă ca pumnul să fie complet închis, strîns şi fără ca loviturile să fie
prea puternice ;
– cu partea cubitală a degetelor, mîinii e fiind uşor închise, cu degetele uşor flectate.
Mişcarea mîinilor se face în articulaţia pumnului, mîna căzînd prin greutatea ei pe supra-
faţa masată (fig. 167).
Fricţiunea este o manevră care
se deosebeşte de netezire, prin aceea
că mîna se deplasează o dată cu
tegumentul, în limitele permise de
laxitatea hipodermului. Este deci o
manevră asemănătoare cu netezirea,
în care insă concomitent se execută
o compresiune, astfel încît masajul
este efectuat de mîna masorului
solidară cu straturile superficiale şi
profunde ale tegumentului, care
fricţionează planurile subiacente.

Fig. 167. — Batere a musculaturii spatelui (cu partea cubitală a mîinilor).

 Fig. 168. — Fricţiunea
articulaţiei cotului.

Fricţiunea se face în general cu vîrfurile degetelor, executând concomitent cu presiunea

mişcări mici longitudinale (la membre), circulare (pe suprafeţe mai mari) sau spiralate, în
dreptul spaţiilor articulare (fig. 168).
Vibraţia poate fi executată fie ca manevră separată, fie în cadrul celorlalte manevre de
masaj (în afară de batere) şi constă in executarea unei serii de tremurături rapide transmise
tegumentului bolnavului printr-o succesiune de presiuni şi relaxări, fără ca mîna masorului
să se desprindă de pielea regiunii masate. Mişcările vibratorii ale mîinii se fac din arti-
culaţia pumnului sau a cotului, mai rar a umărului şi se execută cu degetul mare, cu două
sau trei degete sau cu palma.
Dacă vibraţia se execută pe suprafeţe mai mari, cu toată palma sau cu degetele întinse
şi cu forţă mai mare, atunci mişcările se transmit si la ţesuturile profunde, luînd denumirea
de „tremurătură" sau scuturătură, în cazul în care vibraţia se transmite organelor interne ale
bolnavului (fig. 169).
Deoarece masajul vibrator cere un efort mai mare din partea masorilor, s-au imaginat
dispozitive electrice care pot să înlocuiască munca masorului, aşa-numiţii ,,vibratori", de
diferite tipuri. Există de asemenea şi aparate mai mari care pot să producă vibraţii asupra
întregului organism (masă vibratorie, realizată în ţara noastră la Institutul Pirogov).
Toate manevrele fundamentale de masaj care au fost descrise vor varia în funcţie de
scopul urmărit în fiecare caz în parte. Fiecare dintre ele va avea efecte diferite în funcţie de
intensitatea cu care vor fi aplicate. în general, cu cît vom acţiona mai dulce, mai cu
blîndeţe, cu atît reacţiile organismului vor fi stimulate şi, dimpotrivă, cu cît vom acţiona
mai energic, cu atît reactile organismului bolnavului vor fi frînate. De reţinut de asemenea
că mişcările de masaj executate prea lent sînt mai greu suportate de bolnav, decît cele
executate într-un ritm potrivit, cu o viteză mijlocie. Diferitele manevre trebuie să fie
combinate între ele, ritmate, intercalate în aşa fel, încît şedinţa de masaj să înceapă şi să se
termine totdeauna prin mişcările cele mai blînde (de preferinţă netezirea). Între neteziri vor
fi aplicate celelalte manevre ca frămîntarea, baterea, fricţiunea, vibraţia.
Orice masaj trebuie să fie urmat în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor şi
regiunilor din vecinătatea zonelor masate. Mobilizarea nu trebuie să fie niciodată
dureroasă, nici chiar în cazuri de anchiloze şi redori articulare, care nu trebuie deci forţate
pînă la durere.

Fig. 169. — Vibraţie a

musculaturii pectorale.

Fig. 170. — Mişcări active ale

membrului superior cu opoziţie
creată de masor.

Mobilizarea poate să fie :

 a) pasivă la început, executată de masor, care va acţiona succesiv asupra fiecărei
articulaţii în parte, prin flectarea, extensiunea, adducţia, abducţia şi rotaţia articulaţiilor,
fără să se treacă brusc la amplitudinea maximă posibilă a mişcărilor, ci lent, progresiv;
b) activă, executată de bolnav, care repetă mişcările articulaţiilor în ordinea imprimată
de masor mişcărilor pasive. Se execută mai întîi mişcări în decubit, apoi aşezat şi apoi în
picioare;
c) activă, cu opoziţie, executîndu-se mişcări cu greutăţi, haltere potrivite, arcuri sau,
mai simplu, cu opoziţia creată de masor (fig. 170).

ACŢIUNEA FIZIOLOGICĂ A MASAJULUI

Efectele masajului sînt multiple. Se atribuie masajului acţiuni locale, cum sînt :
a) acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau articulare; b)
acţiunea hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin
încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra cărora se exercită masajul; c) înlăturarea
lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată.
De asemenea, masajul are o serie de acţiuni generale asupra organismului, ca: a)
stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator; b) creşterea metabolismului bazal;
c) efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătăţirea somnului,
îndepărtarea oboselii musculare etc.
Toate aceste acţiuni se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra pielii
îndeosebi, organ bogat vascularizat şi mai ales inervat, în piele existînd numeroase
terminaţii nervoase (exteroreceptori), punct de plecare a unei serii de reflexe. La acestea
trebuie adăugate şi efectele excitante, pe care le exercită masajul asupra terminaţiilor
nervoase din muşchi, ligamente şi tendoane (proprioreceptori).
Cel mai important mecanism de acţiune a masajului este reprezentat deci de
mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroreceptorii din tegument şi proprioreceptorii
din muşchi, tendoane etc, la nivelul cărora iau naştere stimuli, de diferite intensităţi, care
pornesc spre sistemul nervos central. Aceste reflexe explică efectele generale ale
masajului, precum şi o parte din acţiunile lui locale. Trebuie adăugat, de asemenea, că
organele interne în suferinţă se manifestă prin senzaţii dureroase ale peretelui toracic sau
abdominal, deci superficiale, fiecărui organ corespunzîndu-i o anumită zonă cutanată. To-
pografia acestor zone metamerice cutanate a fost stabilită de Head şi de aceea ele poartă
numele de „zonele Head". Cunoaşterea acestor zone este necesară masorului care,
acţionînd asupra lor, influenţează pe cale reflexă starea funcţională a organelor profunde în
suferinţă (acest tip de masaj constituie un capitol deosebit, care face obiectul de studiu al
anumitor specialişti).
În acelaşi timp, concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene,
manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare.
Cum vasele cutanate conţin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sînge din
organism, pielea fiind un adevărat organ-rezervor de sînge, masajul exercită o influenţă
considerabilă asupra circulaţiei superficiale şi indirect şi profunde a organismului.
 Un alt mecanism de acţiune a masajului este reprezentat de apariţia în urma
compresiunilor, ciupirilor, frămîntărilor sau baterii a unor reacţii întinse în piele, cu
formarea în cadrul metabolismului pielii a unor produse metabolice care trec în circulaţia
generală. Unii autori au descris „substanţa H", asemănătoare histaminei, cu acţiune
vasodilatatoare capilară; alţii susţin că iau naştere substanţe asemănătoare colinei, care
stimulează peristaltismul. Alţi autori pun aceste efecte vasodila-tatoare pe seama unor
substanţe acide care iau naştere în ţesuturi în timpul masajului.
Un alt mod de acţiune a masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor
interstiţiale. Cînd acest lichid este în exces în spaţiile şi interstiţiile ţesutului conjunctiv,
masajul poate să intervină favorabil, ajutînd la resorbţia lui în sînge, pentru ca să fie
eliminat. Rezultă o îmbunătăţire a condiţiilor circultorii şi o reducere a muncii inimii, care
are de mobilizat o masă de lichid mai mică.
Toate aceste acţiuni ale masajului explică indicaţiile largi într-o serie de afecţiuni,
precum şi utilizarea lui în scop igienic, ca şi în viaţa sportivă (masajul sportiv). Indicaţiile
terapeutice ale masajului vor fi făcute numai de medici. Pentru asistenţii de fizioterapie
este necesară însă cunoaşterea contraindicaţiilor masajului, pentru ca să nu se comită
greşeli.
Contraindicaţiile masajului sînt constituite de următoarele boli : toate bolile acute
infecţioase ; infecţiile şi inflamaţiile pielii (furunculoză, piodermite, eczeme, psoriazis,
boli parazitare etc), ale oaselor şi articulaţiilor (osteite, periostite, osteomielită, artrite
infecţioase acute etc.) ; tuberculoză (pulmonară, osteoarticulară etc.) ; bolile vasculare :
arterioscleroză (fragilitatea arteriolelor), flebitele şi tromboflebitele (pericol de mobilizare
a trombilor) ; bolile hemoragipare şi hemoragiile recente ; inflamaţiile acute ale organelor
abdominale ; ulcerul gastric sau duodenal ; toate tipurile de cancer.

MASAJUL PE REGIUNI
MASAJUL CAPULUI ŞI GÎTULUI
Ceafa. Regiunea cefei se continuă în sus cu regiunea occipitală, lateral cu regiunile
mastoidiene, în jos cu gropile supra-claviculare şi cu umerii. Regiunea cefei este foarte
musculoasă, muşchii fiind aşezaţi pe mai multe planuri, iar ţesutul celular subcutanat este
foarte strîns şi dens, mai ales în partea superioară către regiunea suboccipitală, unde este
format din numeroase trabecule care unesc strîns pielea de aponevroza subiacentă, ceea ce
explică lipsa de mobilitate a pielii pe planurile profunde în această regiune. Cu cît coborîm
mai jos însă, ţesutul grăsos care umple spaţiile între aceste trabecule este mai bogat, iar
pielea mai mobilă. Vasele şi nervii superficiali cuprinşi în acest ţesut grăsos sînt de
proporţii reduse. Muşchii regiunii sînt situaţi pe mai multe planuri. Cel mai superficial este
format de partea superioară a trapezului, care se inserează în sus pe protuberanta occipitală
externă, pe ligamentele cervicale superioare şi pe apofiza spinoasă a vertebrei C7. Fibrele
lui pornesc în jos şi lateral către umăr, avînd un traiect oblic, inserîndu-se pe spina
omoplatului, pe acromion şi pe treimea externă a claviculei. Celelalte trei planuri de
muşchi cuprind muşchii profunzi ai gîtului şi cei dintre craniu şi coloană. Masajul cefei
acţionează îndeosebi asupra trapezului. Dintre formaţiile neurovasculare care traversează
regiunea, cel mai important este nervul Arnold sau nervul suboccipital, care poate să fie
deseori interesat, dînd nevralgia Arnold.
Poziţia cea mai bună a bolnavului pentru masajul cefei este călare pe un scaun nu prea
înalt, cu braţele şi cu capul aşezate pe speteaza scaunului. Poziţia masorului este diferită,
în funcţie de scopul urmărit: fie în faţa bolnavului, fie în spatele lui, fie lateral.
Masajul cefei se face la nivelul tegumentelor, ţesutului subcutanat şi al musculaturii
(trapezul şi muşchii profunzi), împreună cu vasele, nervii şi limfaticele corespunzătoare.
Totdeauna masajul se face de sus în jos. Se începe ca de obicei cu netezirea regiunii, de
sus în jos, jiinapoia pavilionului auricular în jos pe apofizele spinoase, coborînd apoi din
ce în ce mai lateral, către părţile moi ale cefei (fig. 171). Netezirea se poate face cu palma,
cu policele, cu dosul falangelor sau sub forma de pieptene, cu articulaţiile interfalangiene.
Se continuă cu manevre de frămîntare, petrisaj, sub formă de stoarcere, presiune cu trei
degete (police, index şi mediu) perpendicular pe direcţia fibrelor musculare sau prinzînd
musculatura cefei între ultimele patru degete şi podul palmei. Cea mai accesibilă pentru
petrisaj este marginea anterioară a trapezului. Se mai poate face geluire, mai ales cînd
există induraţii. Pentru fricţiune se fixează capul cu o mînă şi se face manevra cu cealaltă,
în dreptul articulaţiilor superioare ale coloanei cervicale, pătrunzînd cu două degete cît mai
profund. La ceafă şe pot asocia uneori şi vibraţia şi baterea, aceasta din urmă numai la
bolnavii cu strat adipos ceva mai bogat, executîndu-se cu partea cubitală a mîinii.
Manevrele de masaj utilizate în regiunea cefei sînt foarte diferite, ele trebuie să fie
adaptate scopului şi condiţiilor
întîlnite la bolnav. De exemplu, într-o
nevralgie Arnold se va utiliza
îndeosebi efleurajul prelungit şi cu
răbdare, cu scopul de a obţine o
anesteziere a regiunii, insistînd într-un
punct situat la 3 cm sub linia curbă
occipitală superioară şi la 1,5 cm de
linia mediană a cefei.

Fig. 171. — Netezirea cefei.

Dacă se face masajul cefei pentru un lipom situat în această regiune, se utlizează mai ales
presiunea cu cele două police, lentă şi progresivă în toate sensurile, pornind din regiunea
apofizei spinoase C7.
Totdeauna masajul cefei se încheie cu mişcări pasive şi active în coloana cervicală.
Pentru aceasta, masorul, aşezat în spatele bolnavului, prinde capul acestuia între mîini,
ambele aplicate pe calotă, cea stingă spre frunte, cealaltă spre occiput, imprimîndu-i apoi
mişcări de flexiune, extensiune, de lateralitate şi de rotaţie. După executarea acestor
mişcări pasive, bolnavul repetă singur aceleaşi mişcări.
Principalele indicaţii ale masajului cefei sînt: afecţiunile reumatismale, îndeosebi
spondiloza cervicală cu sau fără complicaţii, care cel mai adesea se însoţeşte de dureri ale
cefei; diferite afecţiuni nevralgice care interesează regiunea. De asemenea în afecţiuni
musculare, însoţite de contracturi (de exemplu, torticolis posterior), rupturi musculare
traumatice, în lipoame ale regiunii etc. Masajul cefei are şi un efect de înlăturare a
congestiei cerebrale.
Masajul gîtului trebuie să se facă cu deosebită atenţie, ţinînd seama de faptul că, în
această regiune, există numeroase formaţiuni vasculare, nervoase, glandulare etc. Din
punct de vedere topografic, împărţim regiunea gîtului în 3 părţi: regiunea suprahioidiană,
regiunea subhioidiană şi regiunea laterală a gîtului sau sternocleidomastoidiană.
Regiunea suprahioidiană are forma unui triunghi, a cărui bază trece prin osul hioid,
vîrful prin bărbie, marginile fiind constituite de ramurile orizontale ale maxilarului
inferior. Sub piele se află ţesut grăsos, mai mult sau mai puţin dezvoltat, în funcţie de
individ, iar mai profund, între cele două foiţe ale fasciei superficiale se află muşchiul
pielosul gîtului. Şi mai profund se găsesc organe fragile, cum sînt: glanda submaxilară,
ganglionii limfatici, artera şi vene faciale. Masajul în această regiune se limitează la
planurile superficiale, adică la zona hipodermică încărcată cu grăsime, unde pot să apară
lipoame difuze sau localizate, precum şi la muşchiul pielosul gîtului, în scopul diminuării
plicilor, şanţurilor, relaxărilor tisulare, ridurilor gîtului (masajul estetic). Mişcările de
masaj vor fi deci superficiale în această regiune, pornind de la linia mediană şi urmînd
direcţia fibrelor pielosului gîtului, adică se vor orienta oblic în sus şi în afară către mar-
ginile inferioare ale mandibulei. Planurile profunde, datorită fragilităţii organelor din
această regiune, nu vor face decît excepţional obiectul masajului.
Regiunea subhioidiană se întinde de la furculiţa sternală în sus pînă la osul hioid şi
lateral pînă la marginile anterioare ale muşchilor sternocleidomastoidieni. In această
regiune, pielea este subţire, foarte mobilă şi se întinde cu uşurinţă, permit înd efectuarea cu
bune rezultate a masajului estetic. Ţesutul subcutanat are aceeaşi constituţie ca în regiunea
suprahioidiană, cu strat adipos şi pielosul gîtului între cele două foiţe ale fasciei
superficiale. Planul profund muscular este format din muşchii subhioidieni. In profunzime
se află laringele şi traheea cervicală, peste care este situat corpul tiroid. Regiunea
laringelui (nodul iui Adam) trebuie să fie respectată de masor. Totuşi se poate aplica
vibraţia laringelui, care se face după o netezire prealabilă, prinzînd laringele între police şi
index şi executînd vibraţia din cot, vertical şi orizontal, lune-cînd concomitent cu mîna în
jos spre baza gîtului. Laringele este învecinat de o parte şi de alta cu pachetele
vasculonervoase ale gîtului, care cuprind carotidele primitive, nervii vagi şi venele
jugulare interne. În această zonă nu se va face decît într-un singur caz netezire, şi anume în
caz de paralizie a nervului laringian superior. In ceea ce priveşte corpul tiroid, care este
situat dedesubtul cartilajului tiroid, peste trahee, în caz de hipertrofie (guşă) se poate aplica
masajul cu bune rezultate, explicate prin acţiunea asupra circulaţiei bogate a tiroidei
hipertrofiate. Se utilizează netezirea şi vibraţia corpului tiroid.
Regiunea laterală a gîtului corespunde muşchilor sterno-cleidomastoidieni, care se
inserează în sus pe mastoide, în jos pe stern şi claviculă. Înaintea marginii anterioare a
muşchiului se află un şanţ, în fundul căruia se află artera carotidă, ale cărei pulsaţii se simt
la palpare. Masajul acestei regiuni se adresează muşchiului sternocleidomastcidian, Pentru
masaj, masorul se aşază în faţa bolnavului, care stă cu capul uşor extins. Se începe cu
netezire cu vîrfurile degetelor situate în regiunea mastoidei (fig. 172), lunecînd în jos de-a
lungul muşchilor sternocleidomastoidieni pînă la furculiţa sternală. Cînd vrem să aplicăm
şi frămîntarea muşchiului, bolnavul va flecta capul şi-l va înclina uşor de partea masată. În
această poziţie este posibilă frămîntarea între police şi index a muşchiului (petrisaj) (fig.
173). În stare patologică, relieful muşchiului sterno-cleidomastoidian poate să fie exagerat,
ca în torticolis, unde muşchiul are aspect de coardă. Masajul acestei regiuni mai poate să
fie aplicat în cazuri de nevralgii ale nervilor superficiali din această regiune (ramurile
auriculară, cervicală, transversă şi subclaviculară din plexul cervical), aplicîndu-se mai
ales netezirea, cu efect sedativ. Sub muşchiul sternocleidomastoidian, pachetul
vasculonervos al gîtului este înconjurat de un ţesut celular, în care există numeroşi
ganglioni, între 15 şi 30. care pot să fie adeseori sediul unor adenopatii cervicale, simple
sau specifice. Unii autori sînt de părere că adenopatiile simple beneficiază de masajul
blînd al acestei regiuni.
Faţa. Masajul feţei se aplică atît în scopuri terapeutice, cît şi în scopuri estetice.
Datorită bogăţiei de inervaţie a pielii feţei, reflexele declanşate printr-un masaj facial
interesează numeroşi centri nervoşi, ceea ce explică efectul deosebit de accentuat al
masajului aplicat în această regiune. Pielea feţei este bogat vascularizată, cu numeroase
glande anexe, în regiunea frunţii predominînd cele sudoripare, în restul feţei, cele sebacee.
Toate orificiile din această regiune (pleoape, nări, buze, conduct auditiv) sînt înconjurate
de o mucoasă foarte sensibilă. Nervii feţei sînt în parte senzitivi, în parte motori. În afară
de maseter, care este un muşchi masticator, toţi muşchii sînt pieloşi cu rol de mişcare a
orificiilor feţei şi, de asemenea, cu rol deosebit în fizionomie. Nervii motori derivă

Fig. 172. — Masajul gîtului.

 Fig. 175. — Petrisajul muşchiului
sternocleidomastoidian.

din facial, cei senzitivi din lacrimal, ramură a oftalmicului, din bucal, ram al maxilarului
inferior şi din maxilarul superior, care dă buchetul suborbital.
Pentru a executa un masaj general al feţei se execută diferite manevre. îndeosebi
presiunea, pornind fie din unghiul extern al orbitelor (fig. 174), urcînd oblic înapoi şi în
sus spre regiunea temporală, apoi înapoi şi în jos spre orificiul auricular, fie din mijlocul
frunţii (fig. 175), mergînd orizontal către regiunea temporală, fie din regiunea bărbiei (fig.
176). urcînd oblic de-a lungul obrajilor către ureche şi către unghiul extern al ochiului şi
regiunea temporală, precum şi orizontal, de-a lungul maxilarului inferior către ceafă.
Masajul capului în întregime se începe cu masajul cefei, urmat de masajul frunţii sub
formă de netezire, eventual şi vibraţie. în continuare se aplică manevre de frămîntare a
suprafeţei craniului, sub formă de geluire uşoară cu pulpa degetelor 2, 3 şi 4, pornind de la
marginea regiunii păroase şi mergînd către creştet, la început în regiunea mediană, apoi
părţile laterale (retroauriculară, temporală, frontală). Apoi se execută fricţiuni, în aceeaşi
ordine, cu degetele 2 şi 3. Se încheie, ca de obicei, cu netezire.
MASAJUL TORACELUI
Cavitatea toracică este limitată în sus de un plan oblic, care trece prin apofiza spinoasă
C7 şi prin marginea superioară a sternului, iar în jos este separată de cavitatea abdominală
prin diafragmă, căreia, în exterior, îi corespund anterior apendicele xifoid, posterior
apofiza spinoasă D12. Deci toracele anterior este mai scurt, corespunzînd lungimii ster-
nului, iar posterior este mai lung. corespunzînd coloanei dorsale, de la D1 la D12. Din
punctul de vedere al masoterapiei, partea anterioară şi părţile laterale ale toracelui prezintă
interes, luate împreună, iar partea dorsală a toracelui de obicei este masată împreună cu
regiunea lombară sau lombosacrată, sau cu regiunea cervicală, aşa că vom descrie separat
mai întîi masajul regiunii anterioare a toracelui, apoi masajul regiunii dorsale împreună cu
regiunea lombosacrată.
 Masajul părţii anterioare a toracelui interesează mai multe regiuni, fiecare avînd
importanţa ei deosebită.
— Regiunea sternală şi pectorală, situate superior şi lateral. Sternul este acoperit de
tegument subţire şi mai puţin mobil. în regiunea costală, tegumentul este uşor aderent de
planurile subiacente. între claviculă şi stern, de ambele părţi,

Fig. 174. — Masaj pornind din

unghiul extern al orbitelor.

Fig. 175. — Masaj pornind din mijlocul

frunţii către regiunea temporală.

se află muşchii cei mai voluminoşi ai regiunii anterioare a toracelui, muşchii marii
pectorali, care acoperă micii pectorali. La bărbaţi şi mai ales la cei care practică o muncă
manuală sau diferite sporturi, masa pectoralilor este foarte
 Fig. 176. — Masaj pornind din
regiunea bărbiei.

reliefată. Muşchilor pectorali li se adresează toate manevrele de masaj. Netezirea

pectoralului se face în direcţia fibrelor lui muşchiulare, mergînd de la apendicele xifoid în
sus către mijlocul claviculei, apoi spre umăr şi spre axilă. Urmează frămîntatul. care se
face cu toată mîna, prinzîndu-l între police şi celelalte degete. Se pot face şi geluiri şi
vibraţii. Pe masa pectoralului se aplică baterea cu partea cubitală a palmei şi chiar cu
pumnul. Trebuie subliniat că aceste manevre mai intense de masaj se utilizează numai la
bărbaţi, iar la femei se menajează regiunea mamară, care este sensibilă. Tot în regiunea
pectorală, şi mai jos se pot aplica fricţiuni în spaţiile intercostale.
— Regiunea costală. Pe părţile laterale ale toracelui se simt. prin palpare, arcurile
costale şi digitaţiile musculare ale marelui dinţat, care se inserează pe coaste. Aceste
dinţaturi ale muşchiului mare dinţat se încrucişează pe faţa exterioară a coastelor cu
inserţiile de origine ale muşchiului marele oblic. Aceşti muşchi, de asemenea, fac obiectul
manevrelor de masaj, începînd cu netezirea şi continuînd cu frămîntatul, vibraţia, baterea,
la care se adaugă aici fricţiunea spaţiilor inter cos tale. Spaţiile intercostale sînt ocupate de
muşchii in-tercostali. lame musculare subţiri şi lungi, una externă — muşchiul intercostal
extern şi alta internă — muşchiul intercostal intern. Între ei se află o arteră, o venă şi un
nerv intercostal, care sînt situate în şanţul costal înapoia marginii inferioare a fiecărei
coaste. Nervii intercostali dau numeroase ramuri cutanate, denumite ramuri perforante,
pentru că perforează dinăuntru în afară muşchiul intercostal extern şi se ramifică în pielea
regiunii costale. în nevralgiile intercostale, punctele dureroase se află la nivelul acestor
diferite ramuri perforante. În aceste cazuri se aplică cu bune rezultate masajul spaţiilor
intercostale, mai ales netezirea (efleurajul), cu scop de sedare a durerii.
Regiunea mamară nu prezintă interes la bărbaţi, iar la femei, pe lîngă faptul că masajul
trebuie să evite această regiune, trebuie amintit că ea face obiectul unui tip special de
masaj, masajul estetic. Dat fiind că mamelele nu au musculatură proprie, masajul se
adresează şi muşchiului pectoral, baza de implantare a mamelei, care este legată strîns de
aponevroza marelui pectoral printr-un strat celular retromamar. În orice caz, sînii vor fi
feriţi de manevrele de masaj ca frămîntarea, ciupirea etc. din care pot să rezulte leziuni
prin zdrobire a acinilor glandulari, care sînt considerate de unii ca punct de plecare a
diferitelor tumori mamare.
Regiunea toraco-cardiacă (precordială). Masorul trebuie să cunoască bine raporturile
dintre faţa anterioară a inimii şi a marelor vase de la baza inimii cu peretele toracic. Aceste
raporturi prezintă un interes deosebit pentru masaj, deoarece în regiunea precordială pot să
fie provocate în mod reflex, prin manevre de masaj, modificări importante ale funcţiei
inimii. Proiecţia ariei cardiace pe peretele toracic are o formă de patrulater cu laturile
neregulate: latura superioară se întinde peste stern, pornind de la nivelul cartilajului costal
III la 1 cm de marginea dreaptă a sternului, pînă la stînga sternului, în spaţiul al II-lea
intercostal stîng, la 2 cm de marginea stîngă a sternului; latura inferioară se întinde de la
un punct situat la unirea celui de-al 5-lea cartilaj costal drept cu sternul, peste stern pînă la
şocul apexian, care se poate palpa şi care se găseşte de obicei pe marginea superioară a
celui de-al 5-lea cartilaj costal stîng, la 8 cm de linia mediosternală. Se înţelege că nu în
toate cazurile aria cardiacă corespunde acestui patrulater, unii avînd o inimă ceva mai
verticalizată sau orizontalizată, cu diferite grade de înclinare, însă în limii mari această
proiecţie poate să fie utilizată pentru masaj.
Marile vase de la baza inimii sînt şi ele influenţate de acţiunile reflexe ale masajului
efectuat pe zona de proiecţie a lor. Proiecţia marilor vase se face pe plastronul sternal, de
asemenea printr-un patrulater ale cărui unghiuri superioare corespund celor două articulaţii
sternoclaviculare, iar cele inferioare se confundă cu punctele a şi d ale ariei cardiace.
În acest patrulater sînt situate: în centru, aorta ascendentă, la dreapta vena cavă
superioară şi trunchiurile venoase brahio-cefalice, la stînga trunchiul arterei pulmonare.
Pentru a efectua masajul regiunii precordiale, bolnavul trebuie să fie în stare de
relaxare musculară cît mai completă. Pentru aceasta va sta în decubit dorsal, cu capul şi
trunchiul uşor ridicate faţă de planul patului cu ajutorul unor perne şi cu genunchii uşor
flectaţi.
Există două tipuri de masaj al regiunii precordiale, în funcţie de scopul urmărit: un tip
de masaj excitant asupra miocardului, cu scop de intensificare a funcţiei lui şi un al doilea
ţip de masaj cu efecte de calmare, de reducere a funcţiei, de îndepărtare a palpitaţiilor, a
eretismului cardiac.
Primul tip de masaj presupune manevre energice, între care vibraţiile puternice ale
regiunii precordiale şi-chiar batere cu partea cubitală a mîinii, paralel cu coastele. Acest fel
de masaj are ca efect o creştere a presiunii arteriale, cînd este coborîtă ; creşterea apare
după 5—10 minute şi se menţine, uneori, cîteva ore. În cazurile cînd tensiunea arterială
este ridicată, la hipertensivi, se obţin rezultate paradoxale, adică scăderi ale tensiunii
arteriale. Deci efectul acestui tip de masaj este de regularizare a tensiunii arteriale. De
asemenea se regularizează pulsul la bolnavii cu anumite aritmii.
 Al doilea tip de masaj, cu efect calmant, se aplică prin manevre de netezire şi vibraţie
uşoară, dulce a regiunii precordiale. Vibraţia trebuie să fie regulată, blîndă. Se poate face
în regiunea vîrfului inimii, cu
extremităţile degetelor unei singure
mîini sau cu ambele mîini pe o
suprafaţă mai întinsă, cu degetele
uşor depărtate unul de altul.
Vibraţia trebuie să se transmită în
profunzime, prin toată grosimea
toracelui, pînă în spate. Există şi o
altă varietate de masaj vibratoriu al
regiunii inimii, şi anume vibraţiile
bimanuale. Bolnavul stă pe pat cu
braţul stîng sprijinit, iar masorul
trece de partea dreaptă a bolnavului, cu mîna dreaptă pe regiunea precordială şi cea stingă
în spatele bolnavului în regiunea dorsală, de-a lungul marginii spinale a omoplatului stîng.

Fig. 177. — Masajul regiunii precordiale (netezire).

Cele două mîini vibrează concomitent, stabilind un contact cît mai intim cu tegumentul.
Vibraţiile produse provoacă excitarea intensă a terminaţiilor nervoase intratoracice şi
intracardiace îndeosebi. Această vibraţie bimanuală transtoracică este o manevră excitantă
asupra funcţiilor miocardului cu efecte reglatoare asupra tensiunii arteriale.
Masajul precordial, în afară de acţiunea locală asupra funcţiei cardiace, are şi efecte
generale bune: netezirea regiunii precordiale (fig. 177) diminuează sensibilitatea dureroasă
în jumătatea stingă a toracelui. Practic, masajul regiunii precordiale nu are contraindicaţii.
Aşa cum sîntem obişnuiţi, orice şedinţă de masaj aplicată pe torace se va termina cu o
serie de mişcări pasive şi active. Pentru dezvoltarea cutiei toracice se recomandă exerciţii
de respiraţie, dintre care cele mai importante sînt următoarele :
— respiraţi adînci, cu ridicarea mîinilor lateral în inspiraţie şi coborîrea lor de-a lungul
corpului în expiraţie ;
— bolnavul întinde mîinile înainte, flectează capul pe piept şi, din această poziţie,
începe o respiraţie adîncă, cu exten-siunea capului şi întinderea braţelor lateral
concomitent;
— avînd capul flectat şi ţinînd mîinile pe regiunea occipitală, cu coatele apropiate,
execută inspiraţii adinei, extinzînd concomitent capul şi trăgînd coatele înapoi ;
— bolnavul ţine capul în piept şi braţele de-a lungul corpului, în pronaţie maximă,
adică cu dosul mîinilor pe coapse, cu palmele în afară şi, din această poziţie, în timpul unei
inspiraţii profunde execută rotaţia mîinii din pronaţie în supinaţie maximă.
 MASAJUL SPATELUI ŞI REGIUNII LOMBOSACRATE

Regiunea dorsolombosacrată corespunde peretelui posterior al trunchiului (toracelui şi

abdomenului) şi este formată din coloana vertebrală şi toate părţile moi care sînt situate
înapoia coloanei. In mare, regiunea dorso-lombară are o formă curbată, cu convexitatea
principală înapoi. Pe linia mediană, în dreptul coloanei vertebrale există un şanţ vertical, în
fundul căruia proemină apofizele spinoase ale vertebrelor. Coloana vertebrală prezintă mai
multe curburi în plan sagital, care sînt normale: prima este cervicală şi are convexitatea
înainte, a doua este dorsală cu convexitatea înapoi, a treia lombară cu convexitatea înainte
şi, în sfîrşit, a patra corespunde regiunii sacrococcigiene şi are convexitatea înapoi. În stări
patologice pot să apară devieri de la normal ale acestor curburi, fie în sensul unei exagerări
a curburii dorsale (cifoză), fie o exagerare a curburii lombare (lordoză), fie o deviere în
plan frontal (scolioză). De obicei o deviere într-o anumită regiune este însoţită şi de
modificări compensatoare în celelalte regiuni învecinate ale coloanei vertebrale.
De o parte şi de alta a şanţului median se află masele musculare paravertebrale, care se
şterg treptat lateral, conti-nuîndu-se cu reliefurile costale.
Pielea spatelui este groasă, mobilă pe coaste, fixată pe linia mediană prin tracte
fibroase care se prind pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ţesutul celular subcutanat este
lax pe coaste, mai mult sau mai puţin încărcat cu grăsime, spre deosebire de cel de pe linia
mediană, unde este foarte strîns şi lipsit de ţesut adipos.
Planurile profunde sau musculare cuprind 4 planuri de muşchi : un prim plan format
de muşchii trapez şi marele dorsal ; al doilea plan alcătuit din romboid şi pătrat; al treilea
plan este format din micii dinţaţi şi planul cel mai profund cuprinde muşchii spinali, care
sînt distincţi în regiunea dorsală şi fac masă comună în regiunea lombosacrată.
În ansamblu, formaţiunile musculare formează o masă care umple şanţul
costovertebral, avînd cea mai mare grosime către linia mediană şi subţiindu-se treptat către
unghiul coastelor.
Masajul spatelui se face la bolnavul în decubit ventral, cu braţele în abducţie. Se
începe cu netezirea de jos în sus, de la crestele iliace şi sacru în sus spre regiunea
cervicală, spre umeri şi axile. Se poate face netezirea şi dinafară către linia mediană. După
netezire se trece la apăsare şi netezire pieptene, apoi la manevre de frămîntare cu dosul
mîinii sau cu partea volară a degetelor. Se aplică, de asemenea, geluirea cu 4 degete.
Ligamentele interspinoase se frămîntă cu ambele degete mari aşezate de o parte şi de alta a
apofizelor spinoase. Musculatura spatelui se frămîntă de asemenea prin mişcări energice.
La nivelul spaţiilor interspinoase se pot face fricţiuni şi vibraţii. Dat fiind volumul mare al
musculaturii spatelui, se execută totdeauna baterea, fie cu palrnele, fie cu parte cubitală a
mîinii, fie cu pumnul sau cu partea dorsală a falangelor. În spaţiile intercostale se face
masaj sub formă de netezire, apăsare şi geluire, fricţiune şi vibraţii, executate cu un deget
sau cu două degete. în cazurile de nevralgii intercostale predomină netezirea şi vibraţiile
blînde şi regulate.
 Masajul regiunii lombosacrate se începe cu netezirea de la regiunea fesieră în sus şi în
afară, spre creasta iliacă şi continuînd cu regiunea lombară, executat cu palma şi cu de-
getele întinse în sus, apoi lateral. Se continuă cu frămîntarea, care se face mai energic, sub
formă de geluire cu baza mîinii, pornind de la coloană de o parte şi de cealaltă. Se execută
şi fricţiuni ale crestei osului iliac, combinate cu vibraţii. Se continuă apoi cu baterea
regiunii lombare.
Masa musculară lombară este deseori sediul unor lombalgii care se caracterizează prin
contractură şi dureri vii. În cazurile de contracturi dureroase se intervine cu netezire uşoară
şi prelungită, urmată de masaj vibrator.
Pe osul sacrat se inserează o serie de muşchi prin intermediul a numeroase ligamente
şi tendoane, care sînt deseori sediul nodulilor reumatismali. În asemenea cazuri se aplică
masajul regiunii sub formă de fricţiuni pe faţa osului-sacrat şi pe marginile lui, pînă la
coccis, Fricţiunea se face cu degetul mare, cu presiune mare. în cazurile de dureri sacro-
coccigiene posttraumatice se aplică cu rezultate bune masajul acestei regiuni sub formă de
fricţiuni cu degetul mare sau cu 2 degete — index şi medius, precum şi vibraţii între
neteziri.
După masajul efectuat în regiunea spatelui sau lombo-sacrate este necesar de cele mai
multe ori să completăm acţiunea acestuia cu mişcări pasive şi active ale coloanei, iar
uneori să indicăm bolnavului gimnastica pe care trebuie să o execute pentru corectarea
diferitelor deformaţii ale coloanei. Gimnastica pentru coloană urmăreşte totdeauna
corectarea deviaţiilor exagerate în sens frontal (scolioze) sau sagital (cifoze, lordoze),
precum şi întărirea musculaturii paraver-tebrale.
În cazurile de scolioză se execută următoarele mişcări :
— bolnavul în picioare, cu o mînă în şold de partea convexităţii scoliozei, execută
mişcări de înclinare laterală a trunchiului pe bazin pe partea convexităţii scoliozei, iar
membrul superior de partea opusă se ridică deasupra capului, spre urechea de partea opusă
;
— bolnavul aşezat execută aceleaşi mişcări, însoţite de semirotaţii ale trunchiului;
— bolnavul în decubit lateral de partea convexităţii scoliozei, peste un rulou aşezat
între şold şi torace, execută mişcări ample de respiraţie şi de coborîre din pat;
— bolnavul în decubit ventral pe o banchetă, cu jumătatea superioară a corpului liberă
în afara marginii banchetei, execută (ajutat) mişcări de flexiune şi extensiune a trunchiului
pe bazin şi de înclinare laterală, mai ales de partea convexităţii scoliozei;
— bolnavul execută aceleaşi mişcări pe banchetă ca mai sus, însă în poziţia de decubit
dorsal.
În cazurile de scolioză, însoţită de cifoză, se recomandă următoarele exerciţii:
— bolnavul în decubit ventral pe pat execută mişcări de extensiune a capului si
părţii superioare a toracelui;
— bolnavul în aceeaşi poziţie, cu membrele superioare întinse la spate şi cu degetele
împreunate, cu palmele în afară, execută, sprijinit de masor, aceleaşi mişcări;
 —bolnavul în picioare ridică braţele deasupra capului, apoi lateral şi în jos, extinde
capul şi partea superioară a toracelui, iar membrele superioare le împreunează la spate,
bine întinse.
În cazurile de lordoză accentuată se urmăreşte întărirea musculaturii anterioare a
coloanei vertebrale din regiunea lombosacrată, precum şi a musculaturii abdomenului. Sînt
indicate următoarele exerciţii:
— bolnavul în decubit dorsal pe pat, cu genunchii uşor flectaţi şi fixaţi de un ajutor,
execută mişcări de flexiune a trunchiului pe bazin;
— în aceeaşi poziţie ridică membrele inferioare, flectînd coapsele pe bazin, genunchii
fiind extinşi;
— în aceeaşi poziţie, cu genunchii extinşi, execută mişcări de flexiune a trunchiului pe
bazin şi înapoi;
— în decubit dorsal execută mişcări de ciclism cu membrele inferioare.

MASAJUL ABDOMENULUI
Cavitatea abdominală conţine majoritatea organelor digestive şi aparatul urogenital.
De aceea, masajul abdomenului prezintă o importanţă deosebită. Peretele abdominal
anterior asupra căruia se acţionează prin masaj este un perete musculos care, la bolnavii cu
musculatura dezvoltată, dă senzaţia de duritate şi rezistenţă la palpare. La inspecţie se vede
în relief masa muşchilor drepţi abdominali. Dacă abdomenul este relaxat, peretele
abdominal este moale şi depresibil. Datorită acestei elasticităţi a peretelui abdominal este
posibilă pătrunderea în profunzime, la bolnavii mai slabi chiar pînă la peretele posterior al
abdomenului, pînă la contactul mîinii masorului cu coloana vertebrală. De asemenea este
posibilă, din acelaşi motiv, palparea diferitelor organe abdominale şi masarea lor (colon,
stomac, ficat etc). Bineînţeles că acest masaj este posibil la bolnavi fără leziuni
abdonimale, deci fără contractură musculară a peretelui şi fără dureri la palparea organelor
abdominale. în asemenea cazuri, muşchii peretelui abdominal intră în apărare şi
contractură şi nu permit pătrunderea mîinilor masorului.
Pentru masor este deosebit de importantă cunoaşterea-topografiei abdomenului. Se
împarte abdomenul prin două linii" orizontale şi două verticale în 9 zone. Linia orizontală
superioară trece dedesubtul coastelor false (XII), iar cea inferioară la nivelul crestelor
iliace. Cele două linii verticale trec prin mijlocul arcadelor inghinale. Cele 9 zone au
următoarele denumiri, pe care masorul trebuie să le cunoască: regiunea superioară
cuprinde în centru epigastrul, de o parte şi de cealaltă hipocondrul drept şi hipocondrul
stîng. Regiunea mijlocie cuprinde în centru zona ombilicală, iar în părţi, flancul drept şi
flancul stîng. Regiunea inferioară este formată în centru de hipogastru, iar lateral de
groapa iliacă dreaptă şi groapa iliacă stîngă. Fiecăreia din aceste zone îi corespund mai
mult sau mai puţin exact diferite organe abdominale. Astfel, cea mai mare parte a ficatului
se află în hipocondrul drept, stomacul — în epigastru, splina — în hipocondrul stîng,
colonul transvers şi masa intestinului subţire — în regiunea ombilicală, colonul ascendent
— în flancul drept, cel descendent — în flancul stîng, cecul — în groapa iliacă dreaptă,
vezica urinară — în hipogastru etc.
În afară de această dispoziţie topografică a organelor abdominale, masorul trebuie să
cunoască că orice masaj profund al abdomenului acţionează prin intermediul a două for-
maţiuni nervoase deosebit de importante: plexul solar şi cel hipogastric. Plexul solar este
format dintr-o serie de ganglioni nervoşi reuniţi între ei printr-o reţea de fibre nervoase. El
este situat în profunzimea regiunii epigastrice, de o parte şi de alta a aortei. De la aceşti
ganglioni pornesc numeroase firişoare nervoase care merg la organele abdominale
(stomac, ficat, pancreas, splină, intestin, rinichi, glandele suprarenale) şi la arterele
viscerale în jurul cărora formează o reţea densă de fibre terminale. Fibrele plexului solar
au rolul de a conduce la centru excitaţiile periferice viscerale şi, de asemenea, au un
important rol vasomotor visceral, prin reflexe vasodilatatoare care se petrec direct în
plexul solar. Excitarea directă a ganglionilor plexului solar prin masaj profund în epigastru
provoacă o vasoconstricţie la stomac, ficat, splină şi intestin. Un masaj al plexului solar
fără presiune mare dă naştere unor acţiuni reflexe cu efect de reglare a tonusului vascular,
a contractilităţii musculare şi a activităţii secretarii a stomacului şi intestinului. O compre-
siune moderată a plexului solar determină o accelerare - a pulsului şi o creştere a tensiunii
arteriale. La bolnavii parasimpaticotonici însă, aceleaşi manevre provoacă o scădere a
pulsului şi o scădere a tensiunii arteriale. Este de reţinut deci că masajul abdominal poate
să influenţeze în mare măsură fiziologia nervoasă a tubului digestiv. Masorul trebuie să
cunoască, de asemenea, că vagul este excitomotor, excitosecretor şi vasodilatator al
stomacului şi intestinului, în timp ce simpaticul este inhibitor al funcţiilor motorii şi
secretoare ale stomacului şi intestinului. Prin diferite forme de masaj (netezire, apăsare,
frămîntare, compresiune, vibraţie) se poate provoca fie o accelerare a peristaltismului, fie
o înlăturare a spasmelor şi o încetinire a peristaltismului, o scădere sau, dimpotrivă, o
creştere a secreţiilor tubului digestiv.
În ceea ce priveşte plexul hipogastric, care este situat în cavitatea pelviană şi conţine
fibre parasimpatice destinate rectului, vezicii urinare şi organelor genitale, acţiunea masa-
jului asupra funcţiilor lui este foarte redusă.
Poziţia bolnavului pentru masajul abdominal trebuie să fie în decubit dorsal, pe un pat
tare şi îngust, cu membrele inferioare în semiflexiune, cu un rulou sub genunchi. Capul
trebuie să fie uşor ridicat, iar braţele pe piept. Peretele abdominal trebuie să fie în stare de
relaxare completă.
Metodele de masare a abdomenului sînt foarte diferite în funcţie de bolnav şi de scopul
urmărit. Masajul abdomenului se face pe stomacul gol sau după cel puţin 3 ore de la masă,
după evacuarea prealabilă a vezicii. în anumite cazuri, în care se urmăreşte o evacuare mai
rapidă a stomacului, se poate face şi la 1—2 ore după masă.
Deosebim la abdomen masajul peretelui abdominal, cu scopul întăririi musculaturii
abdominale şi influenţării circulaţiei din interiorul abdomenului şi masajul abdominal pro-
fund, care se adresează organelor interne.
Masajul peretelui abdominal poate să fie calmant sau stimulant. Cînd se urmăresc
scopuri calmante, de sedare, vor predomina netezirile şi vibraţiile fine, spre deosebire de
masajul stimulant în care se aplică frămîntăii, fricţiuni, apăsări, bateri, precum şi vibraţii
mai energice. în general, diferitele manevre de masaj al peretelui abdominal se aplică în
felul următor: masorul stă de partea dreaptă a bolnavului, cu faţa către picioarele acestuia
şi începe netezirea generală uşoară a abdomenului, prin mişcări circulare superficiale, exe-
cutate blînd, fără întrerupere. Se începe din regiunea hipogastrică cu faţa palmară a
mîinilor care acţionează succesiv, urcînd în sensul acelor ceasornicului (fig. 178).
Contactul mîinilor cu tegumentul trebuie să fie constant. La început, efleurajul trebuie să
se execute rapid, apoi treptat va deveni din ce în ce mai dulce şi mai lent. Dacă urmărim
scopuri de sedare, vom continua cu un masaj vibrator foarte fin, mai ales în cazurile de
sensibilitate dureroasă abdominală, spasme ale colonului sau pilorului etc. Dacă urmărim
un masaj stimulant, vom continua netezirea de introducere cu o netezire circulară
profundă, executată cu rădăcina şi cu palma mîinii, aplicate cu oarecare presiune. Urmează
apoi manevre de frămîntare, prinzînd musculatura dreptului abdominal între police şi
celelalte 4 degete şi făcînd apoi mişcări transversale (fig. 179). La bolnavii cu ţesut adipos
bogat se continuă cu ciupituri profunde. Se continuă apoi cu fricţiunea peretelui abdominal
în direcţia acelor ceasornicului, executată cu degetele sau cu rădăcina mîinii. Baterea se
face pe toată suprafaţa abdome nului cu degetele relaxate, cu dosul degetelor, cu palmele
întinse sau cu palma concavă, însă uşor, fără presiune mare.

Fig. 178. — Netezirea circulara

superficiala a peretelui abdominal.

Fig. 179. — Masaj-petrisaj

limitat la peretele abdominal.
Masajul se încheie cu vibraţii executate cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mîinii, insistînd
la nivelul plexului solar. Masajul abdominal profund, care depăşeşte interesarea numai a
peretelui abdominal în manevrele de masaj, utilizează mai ales presiuni, apăsări, propulsări
ale masei intestinale, petrisaj, batere. Pentru exercitarea de presiuni, apăsări pe abdomen,
cele două mîini ale masorului, situate una lîngă alta (fig. 180), deprimă peretele
abdominal, la început mai uşor pentru a nu provoca reacţii de apărare, apoi din ce în ce
mai puternic. După fiecare presiune, fără să se părăsească contactul cu tegumentul
abdominal, mîinile masorului lasă peretele abdominal să revină prin elasticitatea lui. Se
execută presiuni succesive, deplasînd uşor mîinile în altă zonă. Se începe de obicei cu
groapa iliacă dreaptă, se urcă apoi la flancul drept, apoi transversal în regiunea ombilicală,
flancul sting, groapa iliacă stîngă. O altă manevră de masaj profund al abdomenului este
propulsarea masei intestinale prin mişcări executate cu palma şi rădăcina mîinii din partea
dreaptă a abdomenului împingînd conţinutul spre stînga şi apoi de la stînga la dreapta,
flectînd degetele şi trăgînd înapoi. Acest gen de masaj este utilizat pentru a combate staza
în sistemul port la bolnavii cu abdomen voluminos, pletorici. Aceste mişcări suplinesc
într-o oarecare măsură brasajul alimentelor într-un colon aton.
Frământarea (petrisajul) se adresează de obicei peretelui abdominal. Uneori însă, cînd
dorim să acţionăm asupra organelor profunde, se prinde cu toată mîna regiunea
hipogastrică sau ombilicală sau supraombilicală şi se brasează, se amestecă profund
conţinutul abdomenului, prin perete. Această manevră trebuie făcută cu multă blîndeţe,
lent, progresiv, fără să provoace dureri. Unii nu o suportă, iar la alţii pot să apară greţuri şi
ameţeli.
Baterea se face pe toată suprafaţa abdomenului, şocurile repetate provocate avînd ca
efect provocarea de noduri de contracţie musculară în muşchii peretelui abdominal şi, prin
acţiune reflexă, exagerarea mişcărilor peristaltice şi antipe-ristaltice ale intestinului.
În cazurile de ptoză abdominală se aplică respingerea cu o mină sau cu ambele mîini a
peretelui abdominal în sus, prinzînd în mînă pachetul intestinal, cu imprimarea unor
trepidaţii laterale ale întregii mase cuprinsă în mîini (fig. 181). La aceste manevre se
asociază vibraţia generală şi superfi cială cu vîrfurile degetelor, apoi pătrunzînd în
profunzime (fig. 182). Se poate face vibraţia şi cu palma aplicată în întregime pe
tegument.

Fig. 180. Masajul abdominal

prin presiuni bimanuale.
 Fig. 181. Masajul abdominal cu
ridicarea vibratorie a masei
intestinale.

În legătură cu masajul care se adresează anumitor organe abdominale, trebuie subliniat

că, înainte de a-1 începe masăm totdeauna mai întîi peretele abdominal prin neteziri şi
frămîntări transversale.
Masajul colonului se face în continuarea masajului profund al abdomenului. Se începe
frămîntarea colonului prin apăsări cu vîrful celor 4 degete ale unei mîini asupra cecului,
comprimînd concomitent cu cealaltă mînă dosul mîinii care masează (fig. 183).
Prin compresiuni executate succesiv prin flexiunea şi extensiunea degetelor, fără să
părăsim tegumentul, înaintăm in direcţia colonului ascendent, apoi transvers şi descendent.
Se continuă apoi cu fricţiuni cu vîrfurile degetelor mîinii stingi, peste care se apasă cu
cealaltă mînă, pentru a pătrunde mai în profunzime. Se merge în acelaşi sens de-a lungul
colonului, pornind din regiunea cecală. La fricţiuni se adaugi vibraţii, în continuare se
execută bateri cu vîrful degetelor sau cu partea dorsală a degetelor flectate sau cu palma
flectată.
Masajul intestinului subţire se face de asemenea după manevrele de introducere, adică
după masajul peretelui abdominal. După netezire se execută frămîntarea periombilicală cu
rădăcina mîinii. cu vîrfurile degetelor sau cu marginea cu-bitală a mîinii în supinaţie. Se
imprimă apoi mişcări transversale, prinzînd peretele abdominal între police şi celelalte
patru degete. Se aplică de asemenea şi baterea sub formă de haşu-rări cu partea cubitală a
mîinilor sau cu vîrfurile degetelor. Se termină cu o netezire circulară.
Masajul stomacului se face în scopul întăririi musculaturii proprii a stomacului şi de
accelerare a mişcărilor de evacuare a stomacului. Masajul pentru întărirea musculaturii
stomacului se face pe nemîncate, cel pentru evacuare la o oră-două după masă. Acţiunea
tonică a masajului profund asupra stomacului este de multă vreme cunoscută. Dilatările
gastrice se reduc după şedinţele de masaj, paralel cu ameliorarea funcţiei secretoare.
Acţiunea asupra moti li taţii a fost de asemenea de multă vreme demonstrată. Durata de
menţinere în stomac a unor alimente (ouă, came etc.) se reduce la jumătate după masaj.
Tehnica de masaj cuprinde netezirea, care se face de-a lungul marei curburi, de la stînga la
dreapta pînă la ombilic şi în sus pînă la apendicele xifoid. Urmează frămîntarea care se
face în acelaşi sens, cu partea cubitală

Fig. 182.— Vibraţii digitale

superficiale pe abdomen.

Fig. 183.— Frămîntarea părţii

inferioare a cecului.
a mîinii, prin apăsări şi răsuciri ale mîinii din pronaţie şi supinaţie. Se continuă apoi cu
vibraţia executată blînd şi prelungit.
Masajul ficatului se execută cu ambele mîini, cea stingă fiind în spatele bolnavului, iar
cea dreaptă în hipocondrul drept. Se execută mişcări de netezire, apoi frămîntări-presiune
şi vibraţie. Mişcările vibratorii se execută fie cu vîrfurile degetelor insinuate sub rebordul
costal, fie cu palma, deasupra coastelor. Se pot face şi vibraţii cu ambele mîini, cea stingă
aplicată pe spate în regiunea coastelor 6—9, iar cea dreaptă de partea anterioară şi
inferioară a hemitoracelui drept.
După efectuarea oricărui tip de masaj abdominal, completăm procedura cu gimnastică
destinată întăririi musculaturii abdominale. Gimnastica abdominală se execută în felul
următor :
— bolnavul în decubit dorsal se ridică în poziţie şezîndă fără ajutorul mîinilor;
— aceeaşi mişcare se execută cu întinderea braţelor înainte sau cu mîinile împreunate
la ceafă;
— din poziţia şezîndă, bolnavul trece alternativ în poziţia de decubit lateral stîng şi
drept;
— din decubit dorsal, bolnavul ridică şi coboară de mai multe ori membrele inferioare
extinse, după care execută mişcări de ciclism.

MASAJUL MEMBRELOR SUPERIOARE

Masajul umărului. Regiunea umărului cuprinde 3 regiuni deosebite, care trebuie să fie
bine cunoscute de masor regiunea deltoidiană, o regiune posterioară (regiunea scapulară)
şi o regiune anterioară, subhumerală (regiunea axilară). Această ultimă zonă trebuie să fie
în general respectată de masor, deoarece pe aici este locul de trecere o pachetului
vasculonervos al membrului superior, care cuprinde artera şi vena axilară, artera şi vena
humerală, vasele circumflexe şi subscapulare, nervii median, radial, cubital şi brahial cu-
tanat intern.
Regiunea scapulară cuprinde groapa supraspinoasă şi groapa subspinoasă, separate de
spina omoplatului, vizibile mai ales la cei slabi. La cei cu musculatură dezvoltată, dim-
potrivă, spina este reprezentată de o depresiune, de un şanţ, iar în locul gropilor supra- şi
subspinoasă se văd mase musculare în relief.
Regiunea deltoidiană corespunde pe toată întinderea ei muşchiului deltoid, care este
muşchiul abductor al braţului şi se inserează pe amprenta deltoidă a humerusului printr-un
tendon puternic. Muşchiul deltoid suferă adeseori în traumatismele umărului sau în
afecţiunile inflamatoare ale articulaţiei scapulohumerale (fracturi, periartrite) o atrofie mai
mult sau mai puţin importantă, în care este necesară intervenţia masajului.
Deci masajul global al umărului se adresează mai multor muşchi, dintre, care cei mai
importanţi sînt muşchii deltoid, supraspinos, subspinos şi pectoralul mare, care de
asemenea se inserează în humerus, pe partea anterioară a şanţului bicipital.
Masajul umărului se execută la bolnavul aşezat. Toate formele de masaj sînt aplicabile
la regiunea deltoidiană: netezire, apăsare, petrisaj, frămîntare, vibraţii, fricţiune etc.
Se începe totdeauna cu netezirea întregii regiuni, apoi a fiecărui muşchi în parte, cu
palma mîinii: muşchiul supraspinos, subşpinos, urmată de frămîntarea acestor muşchi cu
două degete (stoarcere) sau sub formă de geluire cu rădăcina mîinii, apoi baterea cu dosul
mîinii sau cu partea cubitală a degetelor.
Se trece apoi la netezirea şi frămîntarea muşchiului pectoral cu două degete (stoarcere)
sau prin geluire, urmată de batere, ca şi la muşchiul omoplatului.
Regiunea deltoidiană este mai întîi netezită, apoi se trece la frămîntare. Cel mai
frecvent se aplică petrisajul, care interesează nu numai partea cărnoasă a muşchiului, ci şi
ţesutul celular subdeltoidian în care se găsesc bursele seroase, care sînt adesea sediul
proceselor inflamatoare acute sau cronice, denumite prin termenul de periartrită
scapulohumerală. Petrisajul se face mai mult sub formă de stoarcere (fig. 184)
transversală. Se poate face şi prin geluire. De asemenea masajul regiunii deltoidiene
profunde poate să îmbrace aspectul unei mişcări de roată de moară (fig. 185). Cu palma se
execută mişcări circulare sau în spirală, sprijinindu-se cu putere pe proeminenţa umărului.
Palma masorului şi tegumentul umărului bolnavului sînt intim unite şi solidare şi de aceea
faţa profundă a dermului masat este aceea care acţionează pe planurile profunde. Baterea
se face cu dosul mîinii sau cu partea cubitală a degetelor. O altă formă de masaj aplicată la
umăr este fricţiunea. Articulaţia umărului este de fapt o triplă articulaţie: scapulohumerală.
acromioclaviculară şi articulaţia pe care o face omoplatul cu grilajul costal pe care
alunecă.

Fig. 184. — Masajul-peţrisaj al

regiunii deltoidiene.
 Fig. 185. — Masajul-presiune
al regiunii deltoidiene.

415
Fricţiunea se aplică la prima şi cea mai importantă articulaţie — cea scapulohumerală. care
este o enar-troză ce uneşte capul humeral cu cavitatea glenoidă a scapulei prin intermediul
unei capsule în forma unui manşon, care se inserează în cadrul cavităţii glenoide şi pe gîtul
omoplatului, iar jos pe gîtul chirurgical al humerusului, la aproximativ 2 cm sub capul
humeral. Fricţiunea se începe anterior, bolnavul ţinînd braţul de partea articulaţiei masate
la spate. Se execută fricţiuni orizontale, verticale şi circulare ale capsulei. Se continuă apoi
cu partea posterioară, în care scop bolnavuy îşi ţine mîna pe umărul de partea opusă.
Urmează partea inferioară a capsulei, prin spaţiul auxiliar. Bolnavul îşi aşază mîna pe
umărul masorului, care pătrunde cu ambele police în axilă, cu celelalte degete prinzînd
circular umărul. Fricţiunea se continuă în şanţul bicipital. Bolnavul lasă să-i atîrne liber
braţul, iar masorul pătrunde printre cele două porţiuni ale deltoidului în şanţul bicipital,
unde execută fricţiuni şi eventual vibraţii.
După executarea manevrelor de masaj la umăr, se trece la mişcări pasive şi active în
articulaţia umărului masat, mişcări care se execută în toate sensurile: flexiune-extensiune,
abducţie-adducţie şi rotaţie internă şi externă, dacă este nevoie cu ajutorul masorului.
Masajul braţului. Forma braţului variază foarte mult. La femei este rotunjită şi regulat
cilindrică, datorită grăsimii de sub piele. La bărbaţi, care execută munci manuale, braţul
prezintă un relief variat în raport cu dezvoltarea maselor musculare.
Regiunea brahială anterioară cuprinde toate părţile moi care sînt dispuse înaintea
humerusului. În mijloc există bicepsul brahial, muşchi liber, care nu aderă de humerus, iar
pe plan profund muşchii coracobrahial, brahialul anterior şi lungul supinator.
Regiunea brahială posterioară prezintă relieful muşchiului triceps brahial, cel mai
puternic extensor al antebraţului, format dintr-o lungă porţiune inserată sus pe omoplat şi
doi muşchi vaşti, unul intern, altul extern, inseraţi sus pe humerus, toţi trei terminaţi în jos
cu un tendon puternic inserat pe olecran.
Masajul braţului se poate face cu toate procedurile. Se începe cu netezirea executată cu
o mîna, împingînd toată masa musculară a tricepsului, degetul mare alunecînd prin şanţul
bicipital extern, în timp ce mîna cealaltă a masorului fixează în uşoară flexiune antebraţul
pe braţ. Urmează netezirea în
acelaşi fel a regiunii anterioare,
bicipitale. Netezirea poate să fie
combinată cu vibraţia. Se continuă
apoi cu frămîntatul, care se execută
în aceeaşi ordine. Se fac aceleaşi
mişcări ca la netezire, executîndu-
se compresiuni şi decompresiuni
succesive de jos în sus. O tehnică
care poate să fie aplicată la braţ este
masajul ascendent bimanual, care
se execută cu ambele mîini, aplicate
una pe regiunea brahială posterioară
(mîna stingă), alta pe regiunea brahială anterioară (mîna dreaptă), înconjurînd braţul, cu
policele insinuat în şanţurile interstiţiale dintre fasciculele musculare. Ambele mîini
exercită simultan presiuni şi fricţiuni ascendente, de la cot la umăr (fig. 186). O altă
practică ele masaj a braţului este mîngăluirea, care constă în îmbrăţişarea maselor
musculare între cele două palme deschise, cu degetele întinse.

Fig. 186. — Masajul bimanual al braţului prin presiuni ascendente.

Se execută mişcări de rulare, fiecare mînă descriind o mişcare în sens invers faţă de
cealaltă. Maselor musculare le sînt astfel imprimate mişcări de rotaţie în jurul braţului,
ceea ce determină o activitate vie a circulaţiei. Se poate aplica de asemenea baterea, fie cu
partea cubitală a degetelor, fie cu palma, fie cu dosul mîinii.
Masajul cotului. Cotul este o articulaţie la care participă 3 oase: humerus, cubitus şi
radius. Între aceste trei oase se formează 3 articulaţii: humerocubitală, humeroradială şi
radiocubitală. Articulaţia humerocubitală este o trohleartroză, iar cea humeroradială o
enartroză. Articulaţia are o capsulă fibroasă inserată sus pe humerus, anterior deasupra
gropiţelor coronoide şi radiale, posterior în jurul olecranului, iar jos împrejurul gîtului,
radiusului şi olecranului. Capsula este puternică posterior, ceva mai laxă lateral şi din nou
rezistentă anterior.
Regiunea anterioară a cotului sau plică cotului prezintă 3 reliefuri musculare: unul
superior bicipital, care se insinuează în V pe care-l formează celelalte două reliefuri —
epitrohlean şi epicondilian, reunite la baza lor. Pielea din această regiune este suplă,
subţire şi aproape transparentă. Se văd numeroase vene. Limfaticele superficiale formează
în plică cotului o bogată reţea care urmează traiectul venelor. In profunzime trece un
important pachet vasculonervos, care cuprinde artera humerală şi cele două vene satelite,
artera radială cu recurenta ei anterioară, artera cubitală cu recurentele ei, nervii median,
cubital şi radial, musculocu-tanatul şi interosoşii. între ele ce găsesc numeroase formaţiuni
limfatice. Această regiune deosebit de vascularizată trebuie respectată în principiu de
masor.
Regiunea posterioară a cotului sau regiunea olecraniană cuprinde olecranul, mărginit
de cele două şanţuri olecraniene; cel intern este îngust şi profund, între olecran şi
epitrohlee, în care se simte cordonul nervului cubital, cel extern este mai larg şi mai puţin
profund, situat între olecran şi epicondil. In această ultimă depresiune se simt condilul
humeral şi cupuşoara radiusului, precum şi interlinia articulaţiei dintre ele.
Masajul cotului ese face mai ales în regiunea paraolecraniană. Se începe cu niasăjul de
introducere, care constă în-netezirea regiunii cubitale şi a tricepsului. Se face apoi fră-
mântarea regiunii descrise, prin presiuni cu ambele police în şanţurile paraolecraniene.
Urmează apoi fricţiunea capsulei, la început posterior insinuînd unul sau două degete spre
interiorul capsulei, concomitent cu vibraţia. Apoi cu ambele police continuăm fricţiunea
spre epicondil şi epitrohlee. Pentru fricţiunea capsulei anterior, bolnavul face flexiunea
antebraţului pe braţ şi supinaţia antebraţului, sprijinind mîna pe pieptul masorului, care va
pătrunde cu ambele police în plică cotului printre tendoane şi va fricţiona capsula (fig.
187).
După aceste manevre de masaj se fac mişcări pasive şi active ale articulaţiei cotului:
flexiune şi extensiune, precum şi pronaţie şi supinaţie a mîinii, cu antebraţul în flexiune.
Masajul antebraţului. Antebraţul are în supinaţie forma unui trunchi de con cu baza
superioară, turtit dinainte-înapoi.
Forma antebraţului depinde de volumul maselor musculare care coboară dinspre
epicondil şi epitrohlee şi de dezvoltarea paniculului adipos subcutanat. Pe epitrohlee se
inserează rotundul pronator, marele palmar, micul palmar şi flexorul comun superficial al
degetelor. Pe epicondil sînt inseraţi anconeul, cubitalul posterior, extensorul propriu al
degetului mic şi extensorul comun al degetelor.
Masorul trebuie să cunoască cele două grupuri musculare: grupul extensorilor şi
grupul flexorilor.
Pe regiunea anterioară a antebraţului, pielea este fină, subţire, mobilă pe părţile
subiacente. Ea este glabră în cea mai mare parte. Tegumentul este bogat inervat. În
profunzimea maselor musculare trec nervul median şi cubital, care în caz de leziuni dau
paralizii musculare şi anestezii definitive ale mîinii.

Fig. 187. — Fricţiunea articulaţiei

cotului (partea anterioară).

Pe regiunea antebrahială posterioară, pielea este mai groase, mai puţin mobilă şi
acoperită cu păr. Musculatura are rol de extensiune a mîinii.
Masajul antebraţului începe cu
netezirea părţii anterioare oare se
poate face cu o singură mînă cu
policele, celelalte
 Fig. 188. — Efleuraj bimanual al feţei anterioare a antebraţului.

degete alunecînd pe partea posterioară sau cu ambele mîini, efleuraj bimanual (fig. 188).
Se procedează cu multă blîndeţe, de jos în sus, de la pumn la plică cotului. Se continuă
apoi cu netezirea feţei posterioare a extensorilor, cu o singură mînă. Netezirea se poate
face şi concomitent pe ambele feţe ale antebraţului, cu ambele mîini.
După netezire se trece la frămîntat, la început cu grupul flexorilor, prin presiuni
exercitate cu o mînă sau cu ambele mîini dispuse în inel prin mişcări ascendente. Se fac şi
mişcări de stoarcere de jos în sus pe partea radială, alunecînd spre epicondil.
Frămîntarea regiunii posterioare a antebraţului se face prin presiuni ascendente, cu o
mînă.
Pe antebraţ, atunci cînd volumul maselor musculare permite, se poate aplica petrisajul
cu două mîini.
În plus, la antebraţ se pot aplica bateri uşoare cu partea cubitală a degetelor şi vibraţii.
Masajul pumnului. Articulaţia radiocarpiană este o articulaţie condiliană, care uneşte
radiusul cu primul rînd al carpului. Capsula articulară este un manşon fibros care se
inserează împrejurul suprafeţei articulare a radiusului, iar în jos împrejurul condilului
carpian. Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate de
tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimitează două şanţuri longitudinale,
sub care se găsesc două conducte osteofibroase, formate de ligamentul inelar anterior al
carpului: unul extern, prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern mai mare, prin
care trec nervul median şi toate tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale.

Fig. 189. — Masajul regiunii

anterioare a pumnului.
 Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care
urmează relieful tendoanelor de jos în sus (fig. 189). Dinafară-înăuntru, pe faţa anterioară
a pumnului, masorul întîlneşte următoarele formaţiuni: tendonul lungului supinator, artera
şi venele radiale, tendoanele marelui şi micului palmar, nervul median, tendoanele flexo-
rilor superficial şi profund, artera şi venele cubitale, însoţite de nervul cubital, apoi
tendonul cubitalului anterior.
Regiunea posterioară a pumnului este ridicată înăuntru de capul cubitalului, care are o
apofiză descendentă (apofiza stiloidă cubitală), iar în afară de extremitatea inferioară a
radiusului, terminată si ea prin apofiza stiloidă a radiusului care se palpează in partea
superioară a tabacherei anatomice. Sub piele şi stratul aponevrotic se găsesc tendoanele
extensorilor în culise osteofibroase în care alunecă cu ajutorul tecilor lor sinoviale. Aceste
teci sinoviale sînt sediul fie al sinovitelor acute şi cronice, fie al chisturilor tenosinoviale.
Pumnul este deseori supus unor traumatisme, în urma cărora masajul intervine cu bune
rezultate.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masaj de introducere) cu degetul
mare, urmat de fricţiunea articulaţiei radiocarpiene.
Masajul degetelor şi mîinii. Toate degetele mîinii afară de police sînt constituite
anatomic pe acelaşi tip. Fiecare prezintă o formă cilindrică turtită anteroposterior. Pe faţa
palmară se inserează tendoanele flexorior, pe cea dorsală tendoanele extensorilor.
Masajul degetelor se face începînd cu netezirea cu două degete, între police şi indexul
masorului, apoi continuînd cu presiuni, frămîntare, eventual sub formă de mîngăluire,
fricţiuni pe articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalan-giene. Totdeauna masajul se
execută de la vîrful degetelor către rădăcina lor.
Masajul regiunii dorsale a mîinii se începe cu netezirea, începînd de la articulaţii
metacarpofalangiene şi continuînd în sus, spre pumn şi chiar antebraţ. Continuăm apoi cu
frămîntarea musculaturii tenare şi hipotenare, prin stoarcere între policele şi indexul
masorului. Se trece apoi ia masarea spaţiilor interosoase, care se poate face cu un singur
deget (fig. 190) sau bimanual (fig. 191) prin presiuni în ambele direcţii.
Masajul palmei se adresează
celor trei regiuni ale ei: eminenţa
tenară, eminenţa hipotenară şi
bureletul digitopalmar. Masajul
eminenţei tenare, formată din
muşchii care se inserează pe prima
falangă a policelui, se face de masor
prin presiuni cu degetul mare.
Eminenţa hipotenară, formată din
patru muşchi (palmarul cutanat, adductorul degetului mic, scurtul flexor şi opozantul), se
masează ca şi eminenţa tenară. Se poate aplica şi petrisajul prin ciupire. Regiunea mijlocie
a mîinii, datorită aponevrozei puternice a palmei,

Fig. 190. — Masaj digital al spatiilor inteiosoase.

Fig. 191. — Masaj bimanual al

spaţiilor intorosoase.

face dificil masajul. Se aplică aici neteziri mai energice şi frămîntare prin apăsări puternice
şi mobilizări ale tendoanelor.

MASAJUL MEMBRELOR INFERIOARE

Masajul regiunii fesiere. Regiunea fesieră este limitată în sus de creasta iliacă, în jos
de plică fesieră. Forma rotunjită este dată de muşchiul marele fesier, care are rolul de
redresare a bazinului pe femur, pentru menţinerea staţiunii verticale. Pielea este suplă şi
sub piele se găseşte un strat bogat în ţesut adipos. Muşchii fesei sînt cei trei muşchi fesieri
(mare, mijlociu şi mic), piramidalul, gemenii superior şi inferior, obturatorii intern şi
extern, pătratul crural. În profunzime, sub aceşti muşchi se află un ţesut celuloadipos, care
comunică cu bazinul prin marea scobitură sciatică şi cu groapa ischiorectală prin mica
scobitură sciatică. Prin acest ţesut trec vasele si trunchiurile nervoase importante care ies
din bazin: marele şi micul sciatic, nervii ruşinoşi interni, artera fesieră cu venele şi nervul
ei, artera ischiatică. Aceste formaţiuni fragile vor trebui menajate la un masaj profund al
regiunii.
Masajul regiunii fesiere va consta în neteziri şi presiuni efectuate cu pulpa degetelor
reunite, urmate de un masaj vibrator, insistent mai ales în plică fesieră, la nivelul marii
scobituri sciatice (în cazurile de nevralgie sciatică). Dacă masajul se aplică pentru
obezitate, se practică manevre de frămîntare mai energice, petrisajul executat plan cu plan,
de la suprafaţă spre profunzime.
Masajul articulaţiei coxofemurale este foarte dificil, datorită musculaturii masive care
înconjură articulaţia. Accesul la capsula articulară este posibil numai prin două puncte: a)
la nivelul inserţiei muşchiului croitor, pe partea lui internă, pe unde se pătrunde prin
apăsare şi se execută mişcări vibratorii şi b) între trohanter şi tuberozitatea ischiatică, unde
se pătrunde punînd bolnavul să flecteze genunchiul şi să facă o uşoară abducţie a coapsei.
Aici se poate executa un masaj vibrator şi chiar batere.
După efectuarea masajului în aceste două puncte, se execută mişcări pasive şi active în
articulaţie : flexiune şi extensiune a coapsei pe bazin, abducţie şi adducţie a coapsei,
circumducţie şi rotaţie. Aceste mişcări sînt mai importante decît masajul propriu-zis în
cazul articulaţiei coxofemurale.
Masajul coapsei. Coapsa are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Distingem la
coapsă regiunea femurală anterioară şi regiunea femurală posterioară. Muşchii regiunii
anterioare, sînt tensorul fasciei lata, roitorul, cele patru porţiuni ale cvadricepsului crural,
dreptul intern, pectineul şi adductorii. Pielea acestei regiuni, mai groasă pe partea laterală
decît pe cea internă este foarte mobilă, alunecînd pe planurile subiacente. În această
regiune, masorul trebuie să respecte în partea superioară a coapsei triunghiul Scarpa,
formaţiune anatomică delimitată în afară de marginea internă a croitorului, înăuntru de
marginea externă a adductorului mijlociu şi în sus de aponevroza marelui oblic care
dublează plică inghinală. În acest triunghi trec artera şi vena femurală, nervul crural, artera
cvadricepsului şi artera femurală profundă, precum şi numeroşi ganglioni şi vase limfatice
deosebit de importante. De asemenea pe partea internă a coapsei trece vena safenă internă.
Regiunea femurală posterioară are pielea de asemenea foarte mobilă, cu excepţia părţii
externe. Muşchii acestei regiuni sînt semitendinosul, lunga porţiune a bicepsului crural,
semimembranosul şi scurta porţiune a bicepsului crural. Între aceşti muşchi se află nervul
sciatic.
Masajul coapsei începe cu netezirea cu presiune bimanuală, mai întîi pe faţa anterioară
şi externă, bolnavul fiind în decubit dorsal, apoi pe faţa posterioară şi internă, bolnavul
fiind în decubit ventral. Se execută aceste neteziri cu policele pe faţă anterioară şi cu
celelalte patru degete pe faţa posterioară a coapsei, începînd din dreptul genunchiului în
sus: către baza coapsei.
Urmează frămîntarea musculaturii coapsei, care se poate face cu energie, sub toate
formele, de la presiune cu o mînă sau cu ambele mîini în petrisaj, cu torsiune a
musculaturii (cvadricepsul sau musculatura posterioară a coapsei) (fig. 192). La coapsă se
aplică mîngăluirea şi se fac bateri cu energie suficientă, mai ales la obezi.
În regiunea laterală a coapsei, pe tensorul fasciei lata se face masajul cu dosul
falangelor, sub formă de pieptene, de jos în sus.
Masajul articulaţiei genunchiului. Genunchiul cuprinde articulaţia femurului cu tibia
şi toate părţile moi care o înconjură. Articulaţia genunchiului este o trohlee artroză. Pe faţa
anterioară se găseşte regiunea rotuliană, care prezintă un relief triunghiular corespunzător
rotulei, deasupra căreia se găseşte o depresiune care răspunde fundului de sac superior al
sinovialei. La dreapta şi la stînga se găsesc alte două depresiuni, corespunzînd fundurilor
de sac laterale ale sinovialei, iar dedesubt se află ligamentul rotulian, care se inserează pe
tuberozitatea anterioară a tibiei. Pe feţele laterale ale genunchiului se găsesc tuberozitatea
internă şi cea externă, determinate de cei doi condili femurali. Capul femurului face relief
sub interlinia articulară, înapoia tuberozităţii externe a tibiei.
Regiunea poplitee ocupă faţa posterioară a articulaţiei genunchiului. Este o zonă care
trebuie respectată de masor, deoarece pe aici trec artera proplitee şi ramurile ei, vena
poplitee şi nervul sciatic popliteu intern.
Pielea genunchiului este mobilă, mai ales pe faţa anterioară. Sub piele, în regiunea
rotuliană se găseşte o bursă seroasă.
Masajul genunchiului se poate face cu ambele mîini, cu degetele în regiunea poplitee,
în timp ce pulpa policelor masează regiunile pararctuliene (fig. 193). Se începe cu nete-
zirea de jos în sus, după care se execută fricţiuni cu două degete sau cu un singur deget,
mai întîi fundul de sac superior, apoi pe lingă rotulă pînă la linia articulară, lateral, spre
spaţiul popliteu, apoi reluăm de la rotulă, pe marginea ei internă şi fricţionînd spaţiul
articular, porţiunea ei internă, din nou pînă la spaţiul popliteu. Masajul se încheie cu nete-
zire, urmată de mişcări pasive şi active de flexiune, extensiune şi rotaţie a genunchiului.
Masajul gambei. Deosebim la gambă două regiuni: una anterioară, alta posterioară.
Regiunea anterioară a gambei cuprinde muşchii extensori şi peronierii. Creasta tibiei
este accesibilă pe toată întinderea ei şi poate să fie explorată cu degetele. Pielea este
subţire şi puţin mobilă. Tendoanele muşchilor acestei regiuni se găsesc în teci, care pot să
fie interesate de procese inflamatoare. Muşchii se găsesc în loji osteofibroase.
Regiunea posterioară a gambei cuprinde toate părţile moi care se găsesc înapoia tibiei
şi peroneului. În sus, regiunea este
largă şi convexă, formînd moletul,
iar în jos devine din ce în ce mai
îngustă, către gleznă. Ea cuprinde
două loji musculare: una
superficială care conţine muşchii
gemeni, ce se inserează pe tendonul
lui Achile, plantarul subţire şi
solearul, alta profundă care conţine
popliteul, gambierul posterior,
flexorul comun al degetelor şi
flexorul propriu al degetului mare.

Fig. 192. — Petrisajul cvadiicepsului cu doua mîini.

 Fig. 193. — Masajul legiunilor
pararotuliene.

Masajul gambei se va face succesiv la următoarele grupuri musculare :

— grupul gambierului anterior cu extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu-
zis al degetului mare, la care se face mai întîi netezirea cu o singură mînă, cu policele pe

Fig. 194. — Masajul manual

ascendent al gambei.
marginea anterioară a tibiei şi celelalte degete pe partea externă a gambei. Netezirea se
face de jos în sus (fig. 194), apoi sub formă de pieptene, cu partea dorsală a falangelor. Ur-
mează frămîntatul cu două degete.
Grupul peronierilor se masează cu o mînă, ca şi grupul anterior, poziţia fiind ceva mai
laterală, cu policele alunecînd pe musculatura anterioară, paralel cu creasta tibiei, iar
celelalte degete pe musculatura posterioară. După netezire se face petrisaj cu două degete
şi mîngăluire.
Grupul muşchilor posteriori se masează ia început prin netezire de jos în sus, cu o
mînă sau cu două mîini. Urmează frămîntatul sub formă de presiune, stoarcere, mîngăluire,
ciupire, geluire. De asemenea se poate aplica baterea cu partea cubitală a mîinii.
Masajul articulaţiei gleznei. Glezna sau gîtul piciorului cuprinde două articulaţii:
peroneotibială inferioară şi tibio-tarsiană, împreună cu toate părţile moi care le înconjură.
Regiunea anterioară este limitată lateral la maleola internă şi maleola externă. Între ele
este întins ligamentul inelar al tarsului sub care trec, dinăuntru în afară, tendoanele
gambierului anterior, extensorului propriu al degetului mare şi al extensorului comun.
Între grupul acestor tendoane şi cele două maleole se află două depresiuni în care se află
direct sub piele sinoviala articulară, accesibilă astfel masajului.
Regiunea posterioară prezintă de o parte şi de alta cele două maleole, la mijloc
tendonul lui Achile care se inserează pe călcîi, iar între ele două şanţuri profunde prin care
trec tendoanele muşchilor posteriori şi laterali ai gambei. Sub tendonul lui Achile se află o
bursă seroasă retrocalcaneană.
Masajul articulaţiei gleznei începe cu netezirea care se poate executa cu ambele mîini,
urmată de presiune în regiunea perimaleolară şi de fricţiunea articulaţiei tibiotarsiene.

Fig. 195. — Poziţia pentru

masajul piciorului.

Fricţiunea începe cu tendonul lui Achile, sub maleola externă, apoi pe faţa dorsală şi
din nou către tendonul lui Achile pe sub maleola internă. După masaj se execută mişcări
pasive şi active de flexiune dorsală şi plantară a piciorului pe gambă, de rotaţie şi de
pronaţie şi supinaţie.
Masajul piciorului. Piciorul prezintă o regiune dorsală,, ocupată de numeroase
tendoane care vin de la gambă, sub care se găsesc muşchiul pedios şi muşchii interosoşi
dorsali şi o regiune plantară, care are o aponevroză groasă sub care se disting trei loji
musculare: loja internă, care cuprinde muşchii degetului mare, loja mijlocie ocupată de
scurtul flexor plantar, lungul flexor comun al degetelor, lombricalii şi abductorul degetului
mare şi loja externă care cuprinde muşchii degetului mic.
Pentru masajul piciorului, cea mai bună poziţie este arătată în figura 195. Se începe cu
netezirea degetelor de jos în sus, urmată de presiuni şi frămîntare sub formă de mîngăluire
cu două degete. Se insistă îndeosebi la degetul mare, la articulaţia metatarsofalangiană. Se
trece apoi la masajul feţei dorsale a piciorului, prin netezire, urmată de uşoară frămîntare a
fiecărei teci tendinoase în parte, prin mişcări laterale peste tendoane. Masajul regiunii
dorsale a piciorului este deosebit de eficace în combaterea edemelor acestei regiuni.
Masajul plantei se face prin netezire, fricţiune în caz de aderenţe şi mai ales batere cu
partea cubitală a mîinii, cu pumnul sau cu partea dorsală a degetelor flectate.
Este deosebit de important masajul piciorului plat. Se aplică netezirea şi frămîntarea,
atît la picior, cît şi la gambă, urmate de mişcări de gimnastică şi exerciţii de mers, care au
scopul ele întărire a musculaturii care susţine bolta plantară. Aceste mişcări sînt: flexiunea
dorsală a piciorului, flexiunea plantară maximă, supinaţie plantară, cu atingerea tălpilor,
mişcări de rezistenţă, adică aceleaşi mişcări ca mai înainte, cărora masorul le opune
rezistenţă şi exerciţii de mers pe marginile externe ale picioarelor cu călcîieîe în afară şi
degetele în flexiune dorsală.

VI. BALNEOLOGIE GENERALĂ

 ORIGINEA APELOR MINERALE ŞI CLASIFICAREA LOR

Prin noţiunea de ape minerale se înţeleg acele ape naturale care. administrate pe cale
internă în cură de băut sau pe cale externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni
terapeutice asupra organismului. Pentru ca o apă să poată fi considerată minerală, ea
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să conţină cel puţin 1 g de săruri obişnuite
(cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi) la litru, să conţină elemente chirnice cu acţiune
farmacodinamică importantă (I, As, Fe) în anumite cantităţi admise ca minimum necesare,
să conţină unele gaze (CO2, H2S, Radon) în anumite concentraţii sau să aibă la izvor
temperatura de peste 20° (ape termale) şi, bineînţeles, să aibă o acţiune terapeutică verifi-
cată şi recunoscută ştiinţific.
Apele minerale sînt soluţii complexe de substanţe disociate, nedisociate şi gaze aflate
în anumite combinaţii chimice şi stări, fizico-chimice, care nu pot să fie reproduse pe cale
artificială. Explicaţia complexităţii apelor minerale este dată de originea lor şi de acţiunea
în cursul formării lor a mai multor factori diferiţi: presiune, temperatură, reacţii chimice,
circulaţia prin roci. cu compoziţii chimice variate etc.
Marea majoritate a apelor minerale provine din apa precipitaţiilor atmosferice care
pătrund în profunzimea solului prin roci permeabile sau prin falii şi fisuri ale scoarţei
pămîntului şi circulă subteran, dizolvînd diverse elemente chimice ale rocilor prin care
circulă, precum şi bioxidul de carbon din atmosferă şi din straturile superficiale ale solului,
în circulaţia lor, unele ape au o dinamică activă mare, adică circulă foarte rapid, motiv
pentru care au o mineralizare totală foarte scăzută, fiind aproape dulci; altele au o activi-
tate dinamică mijlocie, dizolvînd mai multe săruri, în special rocile de sare, cum sînt
izvoarele din staţiunile Slănic Moldova, Malnaş, Sîngiorz, iar altele, în sfîrşit, au activitate
dinamică redusă, avînd o circulaţie mică prin depozite sedimentare bogate în sare şi iod
prin roci cristaline bogate în bicarbonaţi, cum sînt cele de la Govora, Bazna, Sovata etc.
În ţara noastră există mai multe zone hidrochimice în care predomină anumite tipuri de
ape minerale: în Transilvania predomină apele sărate, în regiunea subcarpatică apele sărate
iodurate, lanţul munţilor vulcanici şi estul Carpaţilor consituie zona apelor carbogazoase
alcaline şi sărate, în zona rocilor cristaline din Carpaţi predomină apele carbogazoase
bicarbonatate calcice-magneziene şi, în sfîrşit, în partea de est a ţării există o zonă a apelor
termale, pe o linie care uneşte staţiunile Victoria şi Herculane.
Termalitatea apelor minerale este condiţionată de adîncimea de la care provin. Apele,
care nu pătrund decît în straturile superficiale ale solului pînă la 15—20 de m, au
temperaturi variabile în funcţie de anotimp. Cele de la 20—30 de m au temperaturi
aproape constante, egale cu media anuală a temperaturii atmosferice în acea regiune (2—
11°). Peste 30 de m adîncime, temperatura solului creşte treptat cu un grad pentru fiecare
33 de m adîncime, astfel încît şi apele care provin de la adîncimi mari şi nu se amestecă cu
ape de suprafaţă, au temperatura corespunzătoare adîncimii de la care provin. De exemplu,
apele de la Herculane, care au temperaturi între 50 şi 54°, provin de la adîncimi de 1400—
1500 de metri. Există ape de suprafaţă cu temperatură crescută, lacurile helioterme, a căror
termalitate se datoreşte căldurii solare.
 Substanţele chimice din apele minerale provin în cea mai mare parte din scoarţa
pămîntului, de unde sînt antrenate mecanic sau în urma unor transformări chimice de către
apa care circulă în scoarţă. Sodiul şi potasiul provin din rocile sedimentare de suprafaţă.
Sodiul se găseşte în cantitate mai mare în apele minerale decît potasiul, datorită afinităţii
lui chimice mai mari. Calciul şi magneziul provin din rocile sedimentare, depozitele de
calcar, rocile de dolomit sau din roci eruptive calcaroase. Fierul este luat din minereurile
de origine vulcanică, iar manganul îşi are originea tot în rocile eruptive, însoţind adeseori
fierul. Dintre anioni, clorul este cel mai răspîndit în apele minerale, provenind în cea mai
mare parte din roci sedimentare şi, în mai mică măsură, din dezagregarea diferitelor roci
sau din produse ale activităţii biologice. Bromul şi iodul provin din roci sedimentare de
origine marină. Ionul bicarbonic rezultă din transformarea carbonaţilor din rocile
sedimentare sub acţiunea acidului carbonic. Sulfaţii provin din rocile sedimentare bogate
în gips, iar arsenul se găseşte în rocile cristaline de origine eruptivă.
Gazele dizolvate în apele minerale au şi ele provenienţe diferite. Bioxidul de carbon
din apele carbogazoase concentrate îşi are originea în rocile profunde de calcar care se
dezagregă sub acţiunea temperaturilor şi presiunilor înalte. Mai poate să fie şi de origine
vulcanică. Hidrogenul sulfurat provine de obicei din rocile sedimentare gipsoase sub
acţiunea unor bacterii sulfuroase reductoare. Alteori provine din descompunerea unor
substanţe organice în lacuri sau în apa mării la adîncimi mari. Există şi emanaţii de H 2S
liber, numite solfatare, de origine vulcanică. Gazele nobile radioactive provin din roci
vulcanice, ca rezultat al dezagregării unor substanţe radioactive.
Dată fiind compoziţia complexă şi acţiunea terapeutică foarte variată a apelor
minerale, în practica medicală balneară este necesară o clasificare a lor care să permită o
grupare a principalelor caractere comune ale apelor minerale asemănătoare. Nu există o
clasificare a apelor minerale pe baza unor criterii farmacologice sau biologice. Clasificarea
admisă în ţara noastră este făcută pe baza a trei criterii: temperatură, concentraţie osmotică
şi compoziţie chimică. Aceste date fizico-chimice dau anumite indicaţii încă de la început
asupra acţiunii terapeutice a apelor. Bineînţeles însă că precizarea valorii terapeutice a
unei ape minerale se face numai pe baza rezultatelor obţinute prin cercetări complexe
fizico-chimice, experimentale şi clinice.
Clasificarea în funcţie de temperatură :
— ape minerale reci, cu temperatura sub 20°;
— ape minerale termale, peste 20°, dintre care unele izoterme (34—37°), altele
hiperterme (peste 37—38°).
Clasificarea în funcţie de concentraţia osmotică :
1. ape acratice, cu mineralizare sub 1 g la litru ;
2. ape hipotone, cu concentraţie osmotică sub 325 de milimoli şi cu o mineralizat ie
totală între 1 şi 8 g/litru ;
3. ape izotone, cu o concentraţie osmotică apropiată de aceea a serului sanguin (325
milimoli) şi cu o mineralizaţie totală de 8—10 g la litru;
4. ape hipertone, cu concentraţie osmotică mai mare de 325 milimoli şi cu
mineralizare totală de peste 10 g/litru.
Clasificarea in funcţie de compoziţie chimică, pe baza anionilor şi cationilor
predominanţi, a elementelor cu acţiune farmacologică importantă şi a gazelor cu efect
terapeutic, recunoaşte 11 categorii de ape minerale :
1. Ape oligominerale (acratice), cu un conţinut de minimum 1 g substanţe solide la
litru.
2. Ape carbogazoase, cu minimum 1 g de CO2 liber la litru.
3. Ape alcaline, care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru, mai ales de sodiu sau
potasiu.
4. Ape alcalinoteroase şi teroase care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru,
predominînd cel legat de calciu şi magneziu.
5. Ape feruginoase, cu minimum 10 mg de ioni de fier la litru.
6. Ape arsenicale. cu minimum 0,7 mg de arsen la litru.
7. Ape clorurosodice, care conţin peste 1 g de clorură de sodiu la litru.
8. Ape iodurate, cu minimum 1 mg de iod la litru.
9. Ape sulfuroase, care trebuie să conţină cel puţin 1 mg de sulf titrabil la litru.
10. Ape sulfatate, în care există cel puţin 1 g de sulfat legat fie de sodiu şi magneziu
(ape purgative), fie de calciu (ape gipsoase), fie de fier (ape vitriolice).
11. Ape radioactive, care conţin cel puţin 30 de unităţi Mache.

COMPOZIŢIA ŞI STRUCTURA FIZICO-CHIMICĂ A APELOR MINERALE

Apele minerale sint soluţii complexe de soluţii minerale şi gaze pe care le conţin în
proporţii foarte diferite. Pentru ca în limbajul internaţional să poată fi utilizate valori
comune, s-au stabilit cantităţile minime necesare din anumite substanţe conţinute în apele
minerale pentru ca o apă să poată fi considerată de anumit tip. Pentru sărurile obişnuite,
cantitatea minimă necesară dizolvată într-un litru de apă minerală trebuie să fie de 1 g,
cum este cazul clorurii de sodiu, bicarbonatului, sulfatului şi bioxidului de carbon. Pentru
elementele care în cantităţi foarte mici manifestă o acţiune farmacologică importantă,
cantităţile minime sînt de ordinul miligramelor: pentru sulf, iod: arsen 1 mg, pentru fier 10
mg.
Sărurile conţinute de apele minerale se găsesc în parte sub formă moleculară, însă în
cea mai mare parte disociate în ioni încărcaţi fie pozitiv (cationi), fie negativi (anioni).
Pentru fiecare substanţă în parte există o constantă de disociaţie care reprezintă raportul
dintre partea disociată şi cea nedisociată a acelei substanţe.

MODUL GENERAL DE ACŢIUNE A APELOR MINERALE

Apele minerale utilizate în terapeutică sînt foarte diferite: unele cu concentraţii mari
sau foarte mari pot să fie aplicate numai sub formă de băi sau irigaţii, altele de
concentraţie în jurul celei osmotice a sîngelui (325 milimoli), care pot să fie date în cură
internă, etc. Deci, în funcţie de concentraţia lor şi de compoziţia lor fizico-chimică, apele
minerale se administrează prin diferite metode. Se înţelege că şi modul lor de acţiune va fi
diferit, în funcţie de calea de administrare şi de compoziţia lor fizico-chimică.
Apele minerale sînt soluţii complexe, fiecare apă avînd o compoziţie fizico-chimică
proprie, care-i dă o anumită specificitate, atît clinică şi farmacodinamică, cit şi terapeutică.
Datorită acestei individualităţi, orice apă minerală naturală are calităţile ei care nu pot să
fie reproduse în laborator, oricît de mult s-ar apropia din punctul de vedere al compoziţiei
chimice. De aceea se şi recomandă ca utilizarea apelor minerale, mai ales în cură internă,
să se facă de preferinţă la izvor, nu cu ape îmbuteliate sau transportate sau care să fie
consumate în staţiune, însă după cîleva ore de la recoltarea lor de la izvor. Aceasta, pentru
că unele ape în contact cu aerul, mai ales cu oxigenul din aer, suferă unele modificări ale
compoziţiei lor chimice, transformări ale sărurilor, oxidări, precipitări etc, care fac ca, din
punct de vedere calitativ terapeutic, apa să sufere. De asemenea apele carbogazoase, prin
transportare, îmbuteliere etc. îşi pierd o mare parte din bioxidul de carbon. Apele termale
trebuie folosite numai la sursă, iar cele radioactive de asemenea, deoarece îşi pierd
proprietăţile în urma emanaţiilor continue.
Formele de utilizare a apelor minerale sînt următoarele: băile (cură externă), cura
internă (crenoterapia), inhalaţiile, pulverizaţiile şi aerosolii (calea respiratorie), irigaţii
vaginale, băi intestinale şi injecţiile cu ape minerale.
Modul de acţiune, deşi în general este determinat de specificul fiecărei ape minerale
(carbogazcasă, sulfuroasă etc), este în mare măsură în funcţie şi de calea de administrare
folosită. De aceea, vom vedea pe rînd modul de acţiune a apelor minerale în funcţie de
metoda şi calea de administrare folosită.
Acţiunea apelor minerale în cură externă (băi). Acţiunea generală a băilor cu ape
minerale este în parte asemănătoare cu aceea a băilor simple, la care se adaugă acţiunea
specifică determinată de substanţele pe care le conţine. Factorii principali de acţiune a
băilor cu ape minerale sînt: termic, mecanic şi chimic. Se poate afirma că, in general,
acţiunea oricărei băi cu apă minerală este mai intensă decît aceea a băilor simple, deoarece
la factorii termic şi mecanic se adaugă factorul chimic, prezent totdeauna la orice apă
minerală, de orice tip, chiar şi la cele oligominerale sau acratice.
Deoarece băile cu ape minerale se aplică numai în staţiunile balneare, această metodă
terapeutică se face numai în cadrul curei balneare, la care se adaugă implicit şi alţi factori
de cură pe lîngă băi, şi anume acţiunea climatului, a odihnii, a regimului dietetic, a noului
regim de viaţă, toţi aceşti factori contribuind în complex la efectul terapeutic obţinut la
bolnavii care fac cura balneară.
Ca şi la băile simple, al căror mecanism de acţiune a fost prezentat la capitolul de
hidroterapie, băile cu ape minerale acţionează asupra unei mari suprafeţe de tegument.
Pielea, organ deosebit de înzestrat cu terminaţii nervoase şi cu o foarte bogată reţea
vasculară, este locul de declanşare a numeroase acţiuni reflexe, al căror rezultat este
modificarea funcţiei mai multor aparate şi sisteme din organism, în primul rînd a funcţiei
aparatului cardiovascular şi prin aceasta a funcţiilor metabolice ale organismului. Se poate
spune că acţiunea băilor minerale este o acţiune generală asupra organismului în
întregime, acest efect general fiind mijlocit de o serie de alte reflexe declanşate de baie
prin intermediul factorilor termic, mecanic şi chimic.
Factorul termic al băilor este asemănător cu acela prezentat la băile simple (vezi
capitolul de hidroterapie). Totuşi, acţiunea termică a băilor cu ape minerale este influenţată
considerabil de prezenţa în apa minerală a unor elemente care provoacă vasodilataţie
tegumentară, ca de exemplu CO2, H2S, ceea ce face ca temperatura de indiferenţă a
organismului pentru apa minerală să fie mai joasă decît pentru apa simplă.
Factorul mecanic, deşi asemănător cu acela al băilor simple, este într-o oarecare
măsură modificat în cazul băilor cu ape minerale, deoarece, datorită densităţii lor mai
mari, presiunea hidrostatică este crescută, deci şi acţiunea asupra circulaţiei tegumentare
şi, prin aceasta, asupra circulaţiei generale este mai mare. Aceasta este important de ştiut
la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului cardiovascular, la care asemenea presiuni
hidrostatice sînt greu de suportat: hipertensivi, aterosclerotici, miocardici. La aceştia sînt
contraindicate băile prea concentrate, îndeosebi cele sărat concentrate.
De asemenea, la băile carbogazoase intervine şi un alt factor mecanic suplimentar,
constituit de masajul fin, însă pe suprafaţă mare, pe care-l exercită bulele de gaz asupra
tegumentului.
Tot datorită presiunii hidrostatice mari a unor ape concentrate, mai ales adăugată
factorului termic, în baie mişcările sînt uşurate, ceea ce favorizează anumite tipuri de tra-
tamente cu mişcare la bolnavi cu diferite afecţiuni musculare şi articulare : reumatism
degenerativ, sechele de reumatism inflamator (poliartrită cronică evolutivă, spondilită
ankilo-poetică etc), sechele de poliomielită şi altele. La aceşti bolnavi se aplică aşa-
numitele băi kinetoterapeutice cu rezultate bune.
Factorul chimic este cel mai important dintre toţi în cazul băilor cu ape minerale.
Acţiunea chimică depinde de caracterul apei minerale folosită pentru băi. Ea se exercită
atît pe cale generală nespecifică, prin excitarea terminaţiilor nervoase din tegument,
adăugîndu-se deci la acţiunea factorilor termic şi mecanic, cît şi prin acţiune directă asupra
mediului interior al organismului, specifică deci, după pătrunderea lor în organism prin
piele.
Acţiunea nespecifică a factorului chimic se exercită asupra tegumentului prin
modificarea echilibrului mineral al acestuia, sub influenţa unor ioni din apa minerală.
Aceste modificări, la rîndul lor, reprezintă punctul de plecare a unor excitaţii ale
receptorilor din piele (exteroceptorii), care se transmit la sistemul nervos central,
determinînd reacţii de răspuns neurovegetative şi neuroendocrine, deci reacţii generale ale
organismului. Aceste reacţii sînt nespecifice, deoarece au loc in acelaşi fel, indiferent de
ionii din apa minerală care au acţionat asupra tegumentului.
În afară de această acţiune nespecifică, diferitele substanţe chimice din apele minerale
au şi acţiuni specifice, determinate de acţiunea calitativ deosebită a diferitelor componente
minerale din apă. Aceste componente (de exemplu, bioxidul de carbon, hidrogenul
sulfurat, iodul etc.) acţionează specific după resorbţia lor prin tegument. S-a dovedit că
aceste substanţe pot să pătrundă prin piele datorită proprietăţilor lor liposolubile. O dată
pătrunse în organism, ele îşi exercită acţiunea în întreg organismul, acţiune care va fi
descrisă la fiecare tip de apă minerală în parte.
În concluzie, apele minerale administrate sub formă de băi au o acţiune mult mai
intensă, uneori chiar diferită de aceea a băilor cu apă simplă, diferenţa fiind determinată de
elementele chimice din apele minerale care, pe de o parte, modifică acţiunea factorilor
termic şi mecanic, iar pe de altă parte exercită o acţiune nespecifică importantă pe cont
propriu, iar unele şi o acţiune specifică după pătrunderea lor în organism prin tegument.
Principalele deosebiri între băile simple şi cele minerale sînt următoarele :
— băile simple reduc sensibilitatea pielii, în timp ce băile cu ape minerale o măresc,
datorită acţiunii sărurilor şi gazelor pe care le conţin ;
— băile cu ape minerale scad temperatura de indiferenţă a tegumentului;
— băile cu ape minerale determină schimburi importante între ionii din apă şi cei din
tegument, cu consecinţe, asupra metabolismului general;
— din apa minerală se resorb prin piele, pătrunzînd in mediul intern, numeroase
substanţe, care-şi exercită acţiunea şi pe această cale.
Acţiunea generală a apelor minerale în cura internă. Apele minerale fiind soluţii
complexe de diferite elemente minerale, săruri, gaze etc, se înţelege că ele se
administrează în cura internă pentru introducerea acestor substanţe în scop terapeutic. De
aceea, cura internă cu ape minerale este pînă la un punct asemănătoare cu terapia
medicamentoasă. Diferenţa dintre aceste două feluri de terapii este de la început însă
evidentă. În timp ce tratamentele medicamentoase utilizează substanţe anumite, în doze
precise, cura internă cu ape minerale utilizează complexe de elemente dizolvate în anumite
condiţii, acţiunea lor fiind de asemenea complexă, o rezultantă a acţiunii lor asupra
organismului. În plus, problema dozării apelor minerale administrate în cura internă este o
problemă dificilă, care trebuie făcută cu multă atenţie.
Modul de acţiune a apelor minerale în cură internă este atît general, nespecific, cît şi
asupra anumitor organe şi funcţiuni. Apele minerale îşi exercită acţiunea lor generală
asupra organismului în sensul modificării reactivităţii, încetul cu încetul, paralel cu
ameliorarea simptomatologiei bolnavului tratat. Modificarea reactivităţii generale a
organismului depinde de starea funcţională a sistemului nervos central, de modul cum este
condusă cura, de compoziţia apei minerale administrate, de cantitatea de apă şi de ritmul
de administrare etc. Apele minerale determină o serie de reflexe cu punct de plecare în
tubul digestiv, reflexe care pot să se manifeste la distanţă asupra diferitelor funcţii din
organism.
În afară de acţiunea generală a apelor minerale, ele exercită şi acţiuni locale, fie asupra
organelor digestive (calea de pătrundere) — stomac, intestin, căi biliare etc, fie asupra
organelor de excreţie — rinichi şi căi urinare.
În plus, datorită cantităţii de apă ingerată, este influenţată economia apei în organism,
ceea ce ne atrage atenţia că aceste cure sînt contraindicate la cei cu boli ale aparatului
cardiovascular, ale aparatului urinar, însoţite de tulburări în eliminarea apei şi deci de
edeme.
Acţiunea apelor minerale în cură internă este o acţiune complexă, care depinde de mai
mulţi factori de care trebuie să se ţină neapărat seama :
— factorii fizici : temperatură, cantitate, concentraţie osmotică etc. ;
— factorii chimici : compoziţia apei minerale ;
— apa însăşi.
a) Acţiunea datorită factorilor fizici. Temperatura apei, rece sau caldă, este un factor
important. Atît apa rece cît şi cea caldă, adică orice apă cu temperatură diferită de aceea a
mucoasei gastrice exercită acţiuni biologice diferite, manifestate prin modificări locale ale
funcţiei stomacului, ale sensibilităţii, ale funcţiei secretoare şi motilităţii gastrice, precum
şi la distanţă, asupra altor organe, pe cale reflexă.
Influenţa asupra motilităţii gastrice şi intestinale este diferită, după cum apa ingerată
este rece sau caldă. Apa rece în cantitate mică excită motilitatea gastrică. În cantitate mare
însă determină închiderea pilorului, cu evacuare întîrziată a stomacului. Deci apa rece în
cantităţi prea mari este contraindicată la bolnavii cu diskinezii ale stomacului, adică cu
tulburări ale evacuării gastrice. De asemenea, motilitatea intestinului este influenţată în
sensul accelerării peristaltismului de către apa rece. Această influenţă este reflexă, prin de-
clanşarea unor reflexe duodeno- şi gastrocolice, care au ca rezultat accelerarea evacuării,
peristaltismului, de unde indicaţia apelor reci în atonii intestinale, cu constipaţie.
Apa caldă între 35 şi 45° are o acţiune moderatoare asupra motilităţii stomacului. Apa
la aceste temperaturi părăseşte repede stomacul gol. Asupra intestinului, apa caldă in-
hibează mişcările peristaltice, combătînd colicile şi spasmele intestinale. Apa fierbinte, de
peste 45°, inhibează motilitatea stomacului şi intestinului. Ea se menţine mai mult timp în
stomac.
Influenţa temperaturii asupra secreţiei este de asemenea diferită: apa rece şi în
cantitate mică, excită secreţia gastrică, în cantitate mare o inhibă; apa caldă reduce can-
titatea şi secreţia gastrică. În cazurile de hipersecreţie gastrică, care însoţeşte frecvent
gastritele, boala ulceroasă etc, se vor administra deci apele minerale încălzite, iar în
cazurile de hiposecreţie, dimpotrivă, apele reci.
Şi sensibilitatea mucoasei gastroduodenale este influenţată de temperatura apei
minerale ingerate. Apa rece în cantitate mică măreşte sensibilitatea mucoasei, deci nu se
indică la bolnavii cu dureri. Apa caldă şi fierbinte are o acţiune calmantă asupra
sensibilităţii mucoasei.
Temperatura apei influenţează indirect şi celelalte componente, îndeosebi cea
minerală, prin viteza de resorbţie, care este diferită la apa rece faţă de cea caldă.
Cantitatea apei minerale ingerate este un alt factor important. Acţiunea secretoare a
stomacului este direct proporţională cu cantitatea de apă ingerată. Apa părăseşte relativ
repede stomacul: după 15 minute rămîne de obicei jumătate din cantitatea administrată, iar
după 30 de minute toată cantitatea este evacuată. Apa nu se resoarbe în stomac. Cantităţile
mari încetinesc evacuarea stomacului, în funcţie însă şi de temperatura apei şi de
tonicitatea pereţilor stomacului. La bolnavii cu atonii gastrice sînt contraindicate
administrările de cantităţi mari de apă dintr-o dată. Apele minerale nu se prescriu în
cantităţi mai mari de 250 ml pentru o dată. Excepţie fac numai apele diuretice, care se pot
bea şi în cantităţi mai mari.
Timpul de administrare, în raport cu mesele, are de asemenea o importanţă deosebită.
Apele administrate dimineaţa, pe nemîncate, se elimină mai repede din stomac. Dacă se
dau însă în timpul mesei, diluează secreţia gastrică şi au o influenţă negativă asupra
digestiei. De aceea, apele minerale se administrează de obicei dimineaţa pe nemîncate sau
între mese, la 3—4 ore după masă. Numai apele arsenicale, feru-ginoase şi radioactive se
prescriu după masă, adică atunci cînd stomacul este plin.
Concentraţia osmotică a apelor minerale influenţează de asemenea funcţiile digestive,
atît motilitatea, cît şi resorbţia apei în intestin. Apele hipotone şi izotone se elimină relativ
repede din stomac şi se resorb rapid şi în cantitate mare în intestin. Cele hipertone sînt
reţinute mai mult timp în stomac şi evacuate numai după diluare. Resorbţia acestor ape
concentrate în intestin este de asemenea mai dificilă, mai ales dacă conţin săruri greu
difuzibile (de exemplu sulfaţi). Aceste ape au şi un efect excitant asupra peristaltismului,
avînd o influenţă purgativă.
b) Acţiunea datorită factorilor chimici. Dacă factorii fizici amintiţi îşi au importanţa
lor, totuşi caracterul terapeutic al apelor minerale se datoreşte în primul rînd elementelor
minerale pe care le conţin. Substanţele minerale au un rol deosebit în metabolismul
general al organismului, în menţinerea constanţei unor raporturi dintre ioni. Deşi în mod
normal aportul de substanţe minerale este asigurat de alimentaţie, totuşi, în cazuri
patologice, ingerarea de ape minerale poate să asigure un aport de săruri minerale care pot
să influenţeze favorabil echilibrul hidromineral tulburat într-un sens sau într-altul al
organismului. Diferitele substanţe minerale introduse în organism o dată cu apa minerală
sînt resorbite prin tubul digestiv şi pot să exercite fie o serie de acţiuni locale, fie acţiuni
generale asupra organismului, prin aşa-numitul proces de transmineralizare. Compoziţia
chimică a apei minerale ingerate influenţează atît cantitativ cît şi calitativ metabolismul
hidromineral, atît în caz de carenţe minerale, cît şi în cazurile de excese ale anumitor
elemente. Normalizarea aceasta a diferitelor metabolisme se realizează prin intermediul
sistemului nervos vegetativ şi endocrin, intervenind în procesul de vindecare a bolii.
Aceste modificări nu au loc rapid, ci prin însumări treptate ale cantităţilor de săruri din
apa minerală administrată zilnic. Există anumite diferenţe între elementele minerale
conţinute de apele minerale: unele au tendinţa să se acumuleze în organism, cum sînt
potasiul, bromul, magneziul; altele, dimpotrivă, nu se acumulează. Există şi interrelaţii şi
influenţe între diferitele elemente, excesul unuia ducînd la acumularea sau eliminarea
altuia, cum este cazul clorului cu bromul şi potasiul cu sodiul, care se exclud reciproc, sau
al clorurilor şi bicarbonaţilor de sodiu şi potasiu care favorizează retenţia de calciu şi
fosfor.
Toate aceste schimbări calitative în compoziţia minerală a organismului, cu înlocuirea
unor elemente cu altele, eliminarea unora în exces sau acumularea altora se definesc prin
noţiunea de transmineralizare.
Circulaţia substanţelor minerale dizolvate în apele minerale după ingestie cunoaşte
două momente importante : resorbţia lor în tubul digestiv, inclusiv acţiunea lor locală
asupra funcţiilor digestive şi eliminarea lor pe de o parte, iar pe de altă parte, acţiunea lor
în continuare, după resorbţie.
 Resorbţia substanţelor minerale se face în cea mai mare parte în intestinul subţire. În
stomac şi în intestinul gros resorbţia este mult mai mică. Principalii factori care determină
resorbţia diferitelor elemente minerale în intestin sînt procesele de osmoză şi de filtrare,
comportarea faţă de co-loizi şi mai ales procesele active fiziologice care se petrec în
mucoasa intestinală. Diferitele elemente minerale trec mai ales prin celulele intestinale, a
căror membrană are o permeabilitate selectivă pentru anumiţi ioni, mai ales pentru
substanţele liposolubile, ca şi prin spaţiile intercelulare. Resorbţia este accelerată de
prezenţa bioxidului de carbon în apa minerală ingerată, de prezenţa bilei, iar în cazul
ionilor de Ca, P, Mg, de prezenţa vitaminei D. În schimb, alteori resorbţia este încetinită,
cum se întîmplă în cazul unor modificări de pH al conţinutului intestinal, de amestecul cu
substanţe alimentare diferite etc.
Eliminarea substanţelor minerale introduse în organism o dată cu apele minerale se
face pe mai multe căi, însă principala cale este cea renală, prin care se elimină aproape
exclusiv ionii de Na, K, Cl etc, apoi calea intestinală, prin care se elimină unele metale
grele, ca şi unele elemente greu solubile. Unele substanţe se elimină şi prin transpiraţie.
Diferitele elemente din apele minerale au acţiune mai mult sau mai puţin importantă
asupra funcţiilor aparatului digestiv, acţiuni care vor fi prezentate la capitolul următor
privitor la diferitele categorii de ape minerale.
Acţiunea substanţelor minerale după resorbţie. După trecerea lor în mediul intern al
organismului (sînge, limfă, lichide interstiţiale), substanţele minerale dizolvate în aceste
umori intervin în primul rînd în menţinerea în anumite limite a presiunii osmotice, condiţie
esenţială pentru existenţa în stare coloidală a diferitelor substanţe biologice din aceste
umori. în urma ingerării apelor minerale, diferitele substanţe conţinute trecînd în umori
determină variaţii mai mult sau mai puţin importante ale presiunii osmotice, care
declanşează mecanisme de reglare şi adaptare, ce au ca rezultat o creştere treptată a
rezistenţei nespecifice a organismului.
În plus, unele substanţe minerale exercită anumite influenţe directe asupra funcţiilor
anumitor organe, acţiuni care vor fi prezentate la capitolul următor (diferite categorii de
ape minerale).
Pe de altă parte, substanţele minerale introduse pe această cale în organism determină
anumite modificări ale raporturilor cantitative dintre ionii perechi Na-K, Ca-Mg etc, cu
consecinţe importante asupra diferitelor funcţii ale organelor. Aceste modificări ale
raporturilor dintre ioni au ca rezultat între altele şi modificări ale stării fizico-chimice a
coloizilor. De exemplu, apele alcaline determină o umflare a coloizilor prin creşterea
proprietăţii acestora de a fixa apa, pe cînd Ca şi alţi ioni determină, invers, o deshidratare a
coloizilor.
Se înţelege că toate aceste acţiuni influenţează în mare măsură funcţiile tulburate ale
organismului în caz de boală. Acest lucru reiese şi mai evident, dacă amintim că, din cele
11 elemente chimice care stau la baza materiei vii, în afară de O, H, C, N pe care
organismul şi le procură numai din lumea organică şi din atmosferă, celelalte 7 (S, P, Cl,
K, Na, Mg, Ca) se găsesc în diferite cantităţi şi în apele minerale. Fără să ne oprim asupra
rolului pe care îl joacă în organism aceste elemente chimice, vom sublinia numai
importanţa deosebită a introducerii lor o dată cu apa minerală în organism.
 În afară de aceste elemente care se găsesc în cantităţi relativ mari în organism şi care,
de asemenea, trebuie să existe în concentraţii apreciabile în apele minerale pentru a avea
un efect terapeutic, mai există o categorie de elemente care în doze extrem de mici
îndeplinesc în organism un rol deosebit de important în stimularea proceselor metabolice
şi tisulare intime, aşa-numitele microelemente şi care, dacă sînt introduse în organism o
dată cu apele minerale în cantităţi chiar foarte mici, pot să determine acţiuni terapeutice
deosebit de importante. Amintim dintre acestea Cu, Zn, Mn, Co ş. a., care în ultimii ani
sînt cercetate din ce în ce mai mult în apele minerale şi considerate ca răspunzătoare de o
serie de efecte favorabile.
c) Acţiunea determinată de ingerarea apei însăşi. Apa reprezintă în organism mediul
în care au loc toate procesele fizico-chimice şi biologice, ea reprezentînd 70% din
greutatea corpului uman, din care 50% este apă intracelulară, legată constituţional de
celule, iar 20% extracelulară, din care o parte reprezintă lichidul interstiţial, iar o altă parte
apa de circulaţie (limfă, sînge etc).
Apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice, care explică funcţiile ei biologice
importante. Dintre ele amintim proprietatea de a fi cel mai perfect lichid dizolvant,
constanta die-lectrică mare, căldura specifică foarte mare, tensiunea superficială foarte
mare, conductibilitatea calorică mare. Circulaţia apei în organism este reglată de o serie de
mecanisme, în care intervin o serie de organe (rinichi, plămîn, tegument etc) coordonate de
procese neuroendocrine variate şi fine.
În crenoterapie este deosebit de importantă cunoaşterea caracterelor metabolismului
hidric al organismului bolnavului la care indicăm o cură cu ape minerale, atît pentru
dozarea cît mai precisă a cantităţilor necesare cît şi pentru evitarea unui aport exagerat de
lichide pe care un organism cu anumite tare organice nu poate să-l compenseze.
Acţiunea sumată a tuturor acestor factori ai apelor minerale (factori fizici, chimici şi
acţiunea apei însăşi) se manifestă prin efecte terapeutice ale curei, care au un caracter
complex. Aceste efecte terapeutice nu pot să fie puse numai pe seama unuia din aceşti
factori, ci explicaţia poate să fie dată numai de totalitatea acţiunii factorilor amintiţi ai
apelor minerale. Uneori, mecanismele de acţiune intime ale apelor minerale nu sînt bine
cunoscute. Totuşi, în afară de acţiunile directe asupra anumitor funcţii ale organismului,
apele minerale exercită o serie de acţiuni generale, caracterizate prin modificarea
reactivităţii generale a organismului. Cura cu ape minerale acţionează ca o terapie
excitantă nespecifică, care duce la o mai bună adaptare a organismului la condiţiile de
mediu, la creşterea rezistenţei organismului şi, prin aceasta, la înlăturarea factorilor
patologici care întreţin starea de boală.
Toate cele arătate au şi o serie de consecinţe practice, dintre care unele trebuie să fie
cunoscute de cadrele medii de balneofizioterapie, îndeosebi cele privitoare la tehnica de
ingestie a apelor minerale.
Apele minerale trebuie considerate ca adevărate medicamente naturale şi de aceea ele
trebuie dozate şi administrate potrivit anumitor prescripţii şi în anumite momente în raport
cu mesele.
Timpul ingestiei trebuie să fie indicat dimineaţa pe stomacul gol, cu excepţia apelor
feruginoase şi arsenicale, care se ingerează după mese sau în timpul mesei. Peste zi, apele
minerale se pot ingera şi la 2—4 ore după mese, cînd stomacul este gol.
Apa minerală trebuie băută la izvor, unde are toate proprietăţile ei fizico-chimice
naturale.
Dozele care pot să fie utilizate sînt în funcţie de natura izvorului, de boală, de starea
bolnavului etc. Dozele zilnice şi pentru o dată vor fi stabilite numai de medici, pentru
fiecare bolnav în parte. În general, doza zilnică creşte progresiv la începutul curei şi scade
treptat către sfîrşitul ei.
Temperatura apei trebuie să fie în general apropiată de temperatura corpului uman,
evitîndu-se apele prea calde, ca şi cele prea reci. Apele mai calde sau mai reci se pot indica
numai atunci cînd se urmăresc anumite efecte asupra funcţiilor motorii şi secretoare ale
tubului digestiv.
Timpul necesar pentru ingestia unui pahar cu apă minerală trebuie să fie între 10 şi 30
de minute pentru un pahar de 200 ml, în înghiţituri mici, în timpul mersului.
Modul de acţiune a apelor minerale în inhalaţii. O altă modalitate de utilizare
terapeutică a apelor minerale este constituită de inhalaţii, adică inspirarea în scop
terapeutic a unor ape minerale fin pulverizate. Apele minerale utilizate pentru inhalaţii sînt
cele sărate, alcaline, sulfuroase şi radioactive.
În mecanismul de acţiune a inhalaţiilor cu ape minerale intervin mai mulţi factori: unii
fizici şi alţii chimici, ultimii în funcţie de compoziţia chimică a apelor minerale utilizate.
Factorii fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor sînt :
— Temperatura apei inhalate. Temperaturile reci sau indiferente au acţiune calmantă
şi liniştitoare asupra căilor respiratorii superioare, cele calde sau fierbinţi au, dimpotrivă,
un efect excitant, cu creşterea metabolismului local, hiperemie a mucoasei respiratorii,
creşterea secreţiei.
— Cantitatea de apă minerală pulverizată inhalată influenţează de asemenea efectul
terapeutic. Cea obişnuită pentru o respiraţie liniştită este de 6—9 litri de ceaţă pe minut.
— Desimea ceţii, care este în funcţie de cantitatea de apă minerală pulverizată pe
unitatea de volum în aer. Concentraţia optimă este de 30 ml/litru de aer.
— Conţinutul ceţii, exprimat de cantitatea de substanţe minerale cuprinse în ceaţa
pulverizată în mg/litru. Unele ape sînt mai concentrate, astfel încît conţinutul lor în
substanţe dă o ceaţă mai concentrată, cu presiune osmotică mare. Inhalaţiile cu ape
minerale izotonice au un efect sedativ asupra mucoasei respiratorii, în timp ce inhalaţiile
cu ape minerale hipo- sau hipertonice au un efect excitant, cu producere de hiperemie şi
încetinirea mişcărilor cililor vibratili.
— Gradul de pulverizare sau de dispersie a ceţii. Cu cît gradul de pulverizare este mai
mare, cu atît mărimea particulelor este mai mică, predominînd particulele foarte fine.
Gradul de pulverizare influenţează direct puterea de pătrundere a particulelor în căile
respiratorii, care este cu atît mai mai mare cu cît particulele sînt mai mici, deci cu cît gra-
dul de dispersie este mai mare. Picăturile mari cu diametrul de 0,1 — 1 mm sînt oprite în
cavitatea bucofaringiană, cele între 10 şi 100 μ în trahee, cele mici de 2—10 μ pătrunzînd
pînă în bronhiole şi alveole.
În acţiunea inhalaţiilor intervine şi o componentă mecanică determinată de forţa cu
care particulele dispersate izbesc mucoasa respiratorie.
Se mai poate vorbi de asemenea de un efect de contact, reprezentat de presiunea
osmotică a soluţiei dispersate.
În afară de aceşti factori fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor cu ape
minerale, acţiunea lor este determinată în mare măsură de compoziţia lor chimică.
Apele clorurosodice au un efect excitant asupra mucoaselor, cu producerea unei
hiperemii locale accentuate şi mărirea şi fluidificarea secreţiei bronhiale. Ele au, de
asemenea, o acţiune antiinflamatoare, motiv pentru care se utilizează în procesele catarale
cronice cu hiposecreţie.
Apele sulfuroase au acţiune mai complexă, fiind în acelaşi timp excitantă,
antiinflamatoare, antispastică şi trofică asupra mucoaselor respiratorii. În plus, sulful are şi
un efect antispastic asupra musculaturii bronhiale.
Apele alcaline fluidifică secreţiile bronhiale aderente şi vîscoase şi neutralizează
acidoza ţesuturilor inflamate, avînd un efect calmant şi antiinflamator.
În acţiunea terapeutică a inhalaţiilor deosebim un efect local asupra mucoasei
bronhiale şi, de asemenea, o serie de acţiuni generale ale diverşilor ioni pătrunşi în
organism după inhalarea lor. Din aceste două acţiuni predomină însă cea locală. Trebuie
subliniat însă faptul că multe din rezultatele terapeutice ale inhalaţiilor se datoresc
reflexelor cu punct de plecare la nivelul receptorilor din mucoasa respiratorie, declanşate
de particulele de lichid inhalate, precum şi de efectul chimic al substanţelor pe care le
conţin.
Acţiunea apelor minerale în irigaţii. Efectul terapeutic al irigaţiilor vaginale cu ape
minerale se datoreşte pe de o parte factorilor fizici ai apei, respectiv temperaturii,
concentraţiei osmotice, factorului mecanic, pe ele altă parte compoziţiei chimice
caracteristice diferitelor categorii de ape minerale utilizate.
Factorul mecanic al irigaţiilor determină îndepărtarea secreţiilor patologice, permiţînd
apei minerale să vină în contact cu mucoasa pentru a-şi manifesta efectul.
Apele minerale utilizate mai frecvent pentru irigaţii sînt apele sărate, sărate-iodurate,
alcaline, sulfuroase, precum şi apele oligominerale termale.
În afară de efectul local asupra mucoasei vaginale, aceste irigaţii determină şi o
congestie în micul bazin, cu efecte favorabile asupra funcţiei organelor genitale, permiţînd
îndeosebi resorbţia proceselor patologice locale. În plus, prin excitarea receptorilor din
mucoasă sînt declanşate reflexe care explică efectul la distanţă, precum şi acţiunea
generală asupra organismului a acestor proceduri. Irigaţiile cu ape minerale sînt indicate în
procesele inflamatoare uteroanexiale, precum şi în diferite tulburări funcţionale în sfera
genitală.
Acţiunea spălărilor intestinale. Mecanismul de acţiune a acestei proceduri, care
constă în spălarea intestinului gros cu cantităţi mari de apă minerală (15—30 de litri),
constă în influenţa locală pe de o parte a acestei spălări asupra mucoasei intestinului, de pe
care sînt îndepărtate produsele patologice şi asupra motilităţii intestinului, iar pe de altă
parte în acţiunea generală a apei şi sărurilor minerale resorbite de mucoasa intestinală.
Cantitatea mare de apă resorbită influenţează în mod direct diureza şi funcţia renală în
general, iar diferitele săruri resorbite îşi manifestă fiecare acţiunile lor specifice. Nu
trebuie subapreciată nici acţiunea reflexă, cu punct de plecare în terminaţiile nervoase din
mucoasa intestinală, pe care o determină aceste spălări.
Apele minerale utilizate cel mai frecvent pentru spălările intestinale sînt de obicei cele
hipotone slab mineralizate, mai ales sărate, alcaline, alcalinoteroase sau sulfuroase.
Acţiunea apelor minerale în injecţii. Se utilizează pentru injecţii apele sulfuroase, fie
pe cale subcutantă sau intramusculară, fie în injecţii intravenoase. Apele minerale sulfu-
roase utilizate pentru injecţii sînt sterilizate în prealabil. Acţiunea favorabilă observată
după aceste injecţii se datoreşte efectului pe care îl au ionii de sulf introduşi în organism.

DIFERITE CATEGORII DE APE MINERALE

Apele oliqometalice sînt ape minerale care conţin mai puţin de 1 g de substanţe
dizolvate la litru, iar substanţele farmaco-dinamice cu acţiune intensă sub limita arătată la
clasificarea apelor minerale. Deşi au mineralizare slabă, totuşi apele oli-gometalice — prin
sărurile pe care le conţin şi care au o mare disociere ionică — prezintă un interes deosebit
din punct de vedere terapeutic.
În funcţie de temperatura lor deosebim apele reci sau acratopege (apele oligometalice
se mai numesc şi acratice) şi apele oligometalice termale sau acratoterme.
Apele acratopege se folosesc mai ales în cură internă pentru efectul lor diuretic.
Datorită mineralizării lor reduse şi concentraţiei osmotice mici, aceste ape se resorb rapid
şi de asemenea se elimină rapid, avînd deci un important efect diuretic. Asupra stomacului,
aceste ape au un efect excitant asupra secreţiei şi motilităţii.
Indicaţiile apelor acratopege sînt constituite de afecţiunile inflamatoare cronice ale
căilor urinare: pielite, pielocistite, cistite, tendinţa la formare de calculi, care dacă sînt mici
pot să fie eliminaţi în urma diurezei mari care spală căile urinare.
Principalele staţiuni din ţara noastră cu ape acratopege sînt Olăneşti, izvorul 24 şi
Slănicul Moldovei, izvorul ,,300 scări".
Apele acratoterme se folosesc mai ales în cură externă sub formă de băi şi în mai mică
măsură şi în cură internă. Efectele terapeutice ale băilor cu ape acratoterme se datoresc în
primul rînd termalităţii lor şi constau în calmarea durerilor, înlăturarea contracţiilor
musculare, îmbunătăţirea condiţiilor circulatorii periferice. Indicaţiile apelor acratoterme
în cură externă sînt afecţiunile reumatismale cronice şi subacute, bolile inflamatoare
cronice ale organelor genitale la femei, bolile sistemului nervos periferic.
În cură internă, apele acratoterme pînă la 40° au o acţiune calmantă asupra motilităţii
gastrice şi asupra sensibilităţii dureroase, precum şi un efect excitosecretor. în intestin se
resorb repede, avînd un efect diuretic. Sînt indicate în afecţiuni cronice gastroduodenale şi
biliare de anumit tip, precum şi în afecţiunile amintite ale căilor biliare.
Staţiunile balneare din ţara noastră cu ape acratoterme sînt Băile Victoria şi ,,1 Mai",
Moneasa, Geoagiu, Vata de jos şi altele.
Apele carbogazoase sînt apele care conţin cel puţin 1 g de bioxid de carbon dizolvat la
1 litru de apă minerală. Bioxidul de carbon din apele carbogazoase se găseşte sub două
forme: a) liber (CO2) şi sub formă de acid carbonic (CO3H2) ; b) sub formă de săruri cu
diverşi cationi — bicarbonaţii de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Apele carbogazoase
sînt de obicei bogat mineralizate, datorită puterii mari de dizolvare pe care o au. Cele
carbogazoase simple sînt rare. De cele mai multe ori apele carbogazoase sînt în acelaşi
timp şi alcaline sau alcalinoteroase, feruginoase, sulfuroase, sărate etc.
Apele carbogazoase se folosesc atît în cură internă, cît şi in cură externă.
Utilizarea lor în cură internă este determinată de efectul excitant pe care-l are CO2
asupra mucoaselor digestive. Asupra mucoasei bucofaringiene exercită o acţiune
hiperemiantă şi o excitare a nervilor gustativi, dînd o senzaţie de potolire a setei. Asupra
mucoasei gastrice au efect excitosecretor, uşor analgezic şi excitant al motilităţii
stomacului. În intestin provoacă o hiperemie a mucoasei şi o creştere a motilităţii, cu
mărirea resorbţiei hidrosaline, care au ca rezultat creşterea diurezei.
Indicaţiile apelor carbogazoase în cură internă sînt gas-tritele cu aciditate scăzută,
enteritele şi enterocolitele întreţinute de gastrite achilice, bolile inflamatoare cronice ale
căilor urinare etc.
În cură externă, sub formă de băi, apele carbogazoase au efecte deosebit de
importante, care se datoresc pe de o parte factorilor termici, mecanici şi chimici
(determinaţi de sărurile minerale dizolvate în apă), iar pe de altă parte mai ales acţiunii
mecanice a bulelor de gaz şi excitaţiei chimice a CO2 asupra tegumentului. în baia cu apă
carbogazoasă degajarea bulelor de CO2 şi ridicarea lor la suprafaţa apei realizează un
masaj fin al tegumentului şi o excitare a terminaţiilor nervoase din piele (exteroreceptorii),
care declanşează o serie de reflexe cu efect vasodilatator. În plus, CO2 exercită o acţiune
chimică excitantă asupra aceloraşi receptori şi, de asemenea, o acţiune directă
vasodilatatoare asupra capilarelor din piele. Toate aceste acţiuni determină o vasodilataţie
importantă în pielea cufundată în baie, cu răsunet asupra circulaţiei generale a
organismului. Efectul vasodilatator se manifestă şi la distanţă, datorită faptului că sub
acţiunea diferitelor excitaţii provocate de baia de CO2 iau naştere în piele o serie de
substanţe de tipul histaminei şi acetilcolinei, mediatori chimici cu efect vasodilatator.
Vasodilataţia propusă pe toate aceste căi are ca rezultat scăderea presiunii arteriale mai
ales la bolnavii hipertensivi. Prin scăderea tensiunii arteriale şi a pulsului după băile cu ape
carbogazoase, munca inimii se uşurează, circulaţia este îmbunătăţită, creşte diureza,
acţiuni la care se adaugă şi efectul calmant asupra sistemului nervos, de echilibrare şi
tonifiere a sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile băilor cu ape carbogazoase sînt în primul rînd bolile aparatului
cardiovascular: boala hipertonică, afecţiunile vasculare periferice (arterite obliterante.
trombangeite obliterante, boala Raynaud, acrocianoză etc), sechelele valvulare
compensate, sindroame miocardice fără semne de decompensare şi altele. Sînt
contraindicate însă în insuficienţe cardiace, arteroscleroze înaintate, insuficienţa
coronariană cu crize frecvente, endocardite.
În afară de bolile cardiovasculare enumerate, băile cu ape carbogazoase mai sînt
indicate şi în alte tipuri de afecţiuni: bolile sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite,
polinevrite, sechele după paralizii în bolile sistemului nervos central: tabes, scleroză în
plăci, şi mai ales în bolile nervoase funcţionale ca nevroza astenică; de asemenea, în bolile
reumatismale cronice cu interesarea inimii, în hipertiroidii etc.
Emanaţiile naturale de CO2 gazos, denumite mofete, pot să fie şi ele utilizate în scop
terapeutic, datorită faptului că CO2 fiind mai greu decît aerul, se acumulează în grote sau
în gropi special amenajate, în care bolnavul poate să-şi cufunde membrele inferioare sau
jumătatea inferioară a corpului în stratul de gaz carbonic. Mecanismul de acţiune este
acelaşi, mai puţin factorii mecanic şi termic ai băilor, iar indicaţiile sînt asemănătoare.
În ţara noastră există numeroase izvoare cu ape carbogazoase şi mofete. Staţiunile cele
mai importante cu ape carbogazoase sînt Borsec, Buziaş, Vatra Dornei, Tuşnad, Covasna,
Lipova etc, iar mofete se găsesc la Tuşnad, Covasna, Harghita şi altele.
Apele alcaline sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de bicarbonat de sodiu sau
potasiu la un litru de apă. De obicei, apele bicarbonatate sînt şi carbogazoase, deci acide,
aşa că se poate vorbi de caracterul lor alcalin ţinînd seama de posibilitatea lor de a fixa
acizii.
Apele alcaline pure (cu bicarbonat de Na sau K) sînt foarte rare. Cele mai frecvente
sînt apele alcalinoteroase (cu bicarbonaţi de calciu şi magneziu) sau cele alcaline
clorurosodice, alcaline sulfuroase sau alcaline feruginoase. Din aceste motive, apele
alcaline trebuie apreciate în funcţie de compoziţia lor complexă, fiecare izvor fiind o
individualitate fizico-chimică, ale cărei proprietăţi terapeutice trebuie studiate separat
clinic şi experimental.
În general însă, apele alcaline se administrează în cură internă, pentru efectele lor
asupra funcţiilor tubului digestiv, sub formă de cură de băut, spălaturi gastrice şi
intestinale, precum şi în cură externă, sub formă de inhalaţii, gargarisme,. irigaţii vaginale.
Cel mai frecvent utilizată este cura de băut. Acţiunea apelor alcaline asupra stomacului
se manifestă prin influenţarea secreţiei, motilităţii şi sensibilităţii gastrice. Administrată pe
stomacul gol, cu 1½—2 ore înainte de masă, apa alcalină are ca efect scăderea secreţiei
gastrice printr-un mecanism reflex cu punct de plecare în mucoasa duodenală. Dacă este
administrată însă cu puţin timp înainte de masă sau în timpul mesei, efectul ei este excitant
pentru secreţia gastrică, datorită faptului că din combinarea bicarbonatului cu acidul
clorhidric din sucul gastric rezultă clorura de sodiu care are efect excitosecretor.
Administrată după masă, deci cînd există suc gastric în stomac, efectul este acelaşi, adică
excitosecretor. Apele alcaline au şi un efect de excitare a motilităţii gastrice şi de
accelerare a evacuării stomacului.
În afară de acţiunea asupra stomacului, apele alcaline au şi efecte generale care se
datoresc trecerii ionului bicarbonic prin mucoasa intestinală în circulaţia generală. în felul
acesta creşte rezerva alcalină a organismului. Efectul acesta alca-linizant dă rezultate bune
în diabetul cu tendinţă la acidoză, precum şi în alte afecţiuni.
 Proprietăţile arătate mai sus sînt caracteristice numai apelor minerale alcaline pure sau
în care predomină ionul bicarbonic, cum sînt apele de la Malnaş (izvorul Măria), Bo-doc
(izorul Matild), Slănic Moldova (izvoarele 1, 1 bis, 3 şi cel din Valea Ciungetului).
Datorită prezenţei şi a altor substanţe în apa minerală, alte ape, deşi cu caracter alcalin, au
însă efecte excitante asupra secreţiei gastrice, datorită mai ales clorurii de sodiu, bioxidului
de carbon, sulfului etc. Asemenea ape se găsesc la Slănic Moldova (izvoarele 6, 10, 13),
Sîngeorz (izvorul Hebe), Zizin, Covasna (izvorul Horgas) etc.
Pe lîngă acţiunea asupra funcţiilor stomacului, apele alcaline influenţează şi funcţia
biliară şi intestinul, mai ales prin spălarea şi fluidificarea secreţiilor mucoaselor. Deosebit
de active asupra funcţiei biliare sînt apele alcaline-sulfatate (Karlovy-Vary în R. S.
Cehoslovacă).
Alcalinizarea urinii în urma administrării de ape alcaline favorizează eliminarea
uraţilor, fiind deci utilă la bolnavii cu diateze urice.
Indicaţiile apelor alcaline în cură internă sînt deci gastritele hiperacide, boala ulceroasă
cu hiperaciditate în faza de acalmie şi fără complicaţii, afecţiunile cronice hepatobiliare,
unele forme de colită, diabetul zaharat, diateza urică şi oxalică.
Sub formă de spălări intestinale sînt indicate în colitele cronice.
Pe cale externă, apele alcaline sînt indicate sub formă de inhalaţii şi gargarisme în
afecţiunile catarale cronice ale căilor aeriene superioare, datorită efectului lor de
fluidificare a secreţiilor patologice, care favorizează eliminarea lor.
Sub formă de irigaţii vaginale sînt indicate pentru acelaşi motiv în metrite cronice, cu
leucoree.
Apele alcalinoteroase şi teroase conţin, pe lîngă bicarbonatul de Na şi K, peste 1 g de
bicarbonat legat de calciu sau magneziu la un litru de apă minerală. De obicei aceste ape
sînt mixte şi conţin şi CO2 şi fier, sare, sulf, sulfaţi. Există o diferenţă între apele
alcalinoteroase şi cele teroase, în privinţa raportului dintre cationii de care este legat ionul
bicarbonic: în cele alcaline pure predomină Na şi K, în cele alcalinoteroase se găsesc în
proporţii asemănătoare atît Na sau K, cît şi Ca sau Mg, pe cînd în cele teroase predomină
ionii teroşi Ca şi Mg.
Cel mai important element al acestor ape este calciul, care, resorbit, duce la
echilibrarea metabolismului calciului, tulburat în anumite stări de boală. Calciul intervine
în numeroase procese fiziologice din organism: în metabolismul apei, în coagulare, în
excitabilitatea neuromusculară, în permeabilitatea membranelor, în metabolismul osos şi
altele. De menţionat de asemenea efectul diuretic.
Principalele indicaţii terapeutice ale apelor alcalinoteroase şi teroase sînt gastritele cu
hipersecreţie şi boala ulceroasă, colitele şi enterocolitele cronice, procesele inflamatoare
cronice ale căilor urinare, tulburările metabolismului calciului, ca rahitism, osteomalacie,
stările alergice, gută etc.
La noi în ţară se găsesc ape alcalinoteroase la Borsec şi Covasna, iar la Sîngeorz,
Tinca şi Slănicul Moldovei ape alcalinoteroase clorurosodice.
Apele feruginoase sînt ape minerale care conţin cel puţin 10 mg ioni de fier la litru de
apă minerală. In afară de fier, aceste ape conţin de obicei şi alte substanţe dizolvate, uneori
peste 1 g la litru, alteori sub 1 g, cînd se numesc oligo-mi-nerale. Apele feruginoase sînt
totdeauna şi carbogazoase. În plus sînt alcaline, alcalinoteroase, sulfatate sau
clorurosodice. Acţiunea farmacodinamică se datoreşte însă în primul rînd fierului pe care
îl conţin, care este resorbit în mică măsură în intestin numai sub formă bivalentă. în
prezenţa acidului clorhidric din stomac şi a vitaminei C, participînd ulterior la
metabolismul fierului în organism.
Apele feruginoase se administrează în cură internă numai la izvor, dat fiind că în
contact cu aerul, fierul este transformat în hidroxid de fier care precipită, fierul devenind
trivalent, deci inactiv. Nevoile organismului bolnav sînt acoperite de fierul existent într-un
litru de apă pe 24 de ore. Apa se administrează după mese, cînd secreţia gastrică este
maximă, în doze mici de cîte 30 g la 30 de minute, repetat pînă la doza totală pe 24 de ore,
care este între 600 şi 1000 ml.
Indicaţiile curei de băut cu ape feruginoase sînt anemiile, care se datoresc unui aport
insuficient de fier în carenţe alimentare, în anemii datorite unei resorbţii defectuoase, ca în
achilia gastrică, stomac operat, în anemii după hemoragii, deci într-un cuvînt în anemiile
feriprive.
În ţara noastră se găsesc ape feruginoase în staţiunile Vatra Dornei, Tuşnad, Buziaş,
Covasna ş. a.
Apele arsenicale sînt ape minerale care conţin cel puţin 0,7 mg ioni de arsen la un litru
de apă minerală. Apele arsenicale sînt rareori pure, de obicei fiind concomitent ferugi-
noase sau sulfatate. Acţiunea arsenului introdus în organism este în primul rînd
anabolizantă, adică de reducere a arderilor tisulare, ceea ce face ca procesele de asimilare
să depăşească pe cele de dezasimilare. Ca urmare se obţine o creştere în greutate, în plus,
arsenul are rol de stimulare a hematopoezei.
Apele arsenicale se administrează în cură internă în doze progresive, începînd cu doze
mici de 30 ml de două ori pe zi şi crescînd treptat cu 25 ml pînă la 300 ml/zi. Apa se bea în
timpul mesei sau după masă. La sfîrşitul curei, dozele se scad treptat.
Indicaţiile terapeutice ale apelor arsenicale sînt stările de debilitate la copii, anemiile
secundare, convalescenţa după boli infecţioase, precum şi în nevroza astenică şi în unele
boli de piele.
Izvoare cu ape arsenicale se găsesc la Şarul Dornei şi Covasna.
Apele sărate (clorurate sodice) sînt ape minerale în care se găseşte cel guţin 1 g de sare
la litru. Apele sărate din ţara noastră sînt de diferite origini şi au diferite concentraţii.
Unele sînt ape sărate de concentraţie mică, sub 15 g la litru. Aceste ape sînt fie hipotone,
fie izotone sau hipertone şi pot să fie utilizate şi în cură internă sau pentru inhalaţii. Majo-
ritatea conţin şi alte săruri, cel mai adesea iod, bicarbonat, sulfat, metale teroase (calciu şî
magneziu) sau fier.
Alte izvoare şi ape de lacuri sărate conţin peste 15 g/litru, alcătuind grupa apelor sărate
concentrate. În medie, aceste ape au o concentraţie de 70—80 g litru, iar cele mai concen-
trate ajung pînă la saturaţie (260 g litru). Şi aceste ape conţin şi alte substanţe, ca şi cele
mai puţin concentrate, cel mai adesea iod, sulfat, CO2, sulf, bicarbonat.
Apele sărate pot să fie administrate în cură internă şi în cură externă sub formă de băi,
inhalaţii, irigaţii. Cura internă cu ape sărate se bazează pe acţiunea lor excitantă asupra
mucoasei gastrice şi asupra motilităţii şi secreţiei intestinale. Apele sărate stimulează şi
metabolismul generalrprecum şi metabolismul apei în urma resorbţiei de sodiu, care atrage
după sine apa în ţesuturi.
În cură externă, băile sărate acţionează asupra organismului prin factorii termic,
mecanic şi chimic. Ele provoacă o hiperemie cutanată şi declanşarea unor reflexe prin
excitarea terminaţiilor nervoase din piele, care au ca rezultat o modificare a reactivităţii
generale.
În inhalaţii, apele sărate determină a hiperemie a mucoaselor cu fluidificarea
secreţiilor, care se elimină astfel mai uşor. Acelaşi efect îl au irigaţiile asupra mucoasei
vaginale sau băile intestinale asupra mucoasei intestinale.
Indicaţiile apelor sărate în cură internă sînt constituite de gastroduodenitele cronice cu
secreţie redusă, în enterocolite cronice cu mult mucus, iar în cură externă bolile cronice al
aparatului locomotor (poliartroze, artroze, spondiloze), bolile sistemului nervos periferic
(nevralgii, nevrite, polinevrite etc), bolile genitale inflamatoare cronice la femei ş. a.
Sub formă de inhalaţii sînt indicate În afecţiunile catarale cronice, faringolaringobronhiale,
iar sub formă de gargarisme în afecţiunile bucofaringiene cu secreţii vîscoase. Irigaţiile
vaginale sînt indicate în afecţiuni inflamatoare uteroanexiale.
Cele mai importante izvoare cu ape sărate pentru cură internă se găsesc la Slănic
Moldova, Sîngeorz. Covasna, Zizin (ape carbogazoase). Pentru cură externă se folosesc
apele lacurilor sărate de litoral (Techirghiol), apele lacurilor sărate continentale (Amara,
Lacul Sărat), apa de mare, apele sărate iodurate de la Olăneşti, Govora, Bazna, apele sărate
iodurate şi sulfuroase de la Călimănesti, Olăneşti, Govora, precum şi apele sărate
concentrate din saline (Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Sovata).
Trebuie menţionată bogăţia specifică a ţării noastre pe care o reprezintă lacurile
helioterme, care conţin ape sărate de concentraţii diferite, stratificate, care se încălzesc de
la soare şi care, datorită încălzirii inegale a diferitelor straturi, menţin căldura acumulată în
straturile din profunzime (Lacul Ursu — Sovata, lacurile de la Ocna Sibiului).
Apele iodurate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 mg de iod la litru. De obicei
apele iodurate sînt clorurosodice, alcaline sau sulfuroase. Iodul are un rol important în
organism, făcînd parte din compoziţia hormanilor tiroidieni. În afară de influenţa asupra
tiroidei, iodul are şi un efect vasodilatator şi de scădere a tensiunii arteriale, precum şi o
afinitate deosebită pentru ţesutul limfatic. Apele iodurate se administrează în cură internă
în hipertiroidie, guşă chistică şi în bolile cronice ale aparatul respirator şi în cură externă
sub formă de băi în reumatismul degenerativ, în hipertensiune aterosclerotică, în tulburări
circulatorii periferice ş. a.
Se găsesc ape iodurate la Govora (sărat concentrate, iodurate şi sulfuroase), Olăneşti
(sărate, iodurate şi sulfuroase), Bazna (sărate concentrate, iodurate) ş. a.
Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg de sulf la litru, sub formă de hidrogen sulfurat
liber sau diverse săruri în care predomină tiosulfaţii. Apele sulfuroase simple sînt de obicei
slab mineralizate, însă de obicei sînt ape mixte, conţinînd sare, CO2 sau bicarbonat. Unele
ape sulfuroase, cum sînt cele de la Herculane, sînt termale. Acţiunea apelor sulfuroase se
bazează pe faptul că sulful pătruns în organism participă la numeroase procese metabolice
tisulare, el făcînd parte din compoziţia unor proteine, aminoacizi, catalizatori, hormoni etc.
Apele sulfuroase se administrează în cură internă, precum şi în cură externă sub formă
de băi şi inhalaţii. Datorită acţiunii desehsibilizante a sulfului, se folosesc şi în injecţii.
În cură internă exercită o acţiune excitantă asupra secreţiei gastrice, asupra
peristaltismului intestinal şi au efecte coleretice şi diuretice. De aceea sînt indicate în cura
de băut, în afecţiuni hepatobiliare, în colite cronice, în diabet etc.
În cură externă, sub formă de băi, determină o hiiperemie a pielii, o scădere a tensiunii
arteriale la hipertensivi, precum şi un efect sedativ general. Băile cu ape sulfuroase sînt
indicate în bolile reumatismale cronice, în bolile cronice ale sistemului nervos periferic, în
boala hipertonică, în tulburări circulatorii periferice, în unele boli de piele ş. a.
Inhalaţiile cu ape sulfuroase provoacă o hiperemie importantă a mucoasei respiratorii,
precum şi efecte antispastice şi desensibilizante, fiind indicate în bronşitele cronice cu
hipersecreţie, astm bronşic, rinite cronice atrofice etc. Prin efectele excitante asupra
terminaţiilor nervoase din mucoasa respiratorie, inhalaţiile cu ape sulfuroase declanşează
reflexe care au ca rezultat o scădere a tensiunii arteriale la hipertensivi.
Ape sulfuroase se găsesc în staţiunile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, ş. a.
Apele sulfatate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de săruri la litru, din care
predomină sulfaţii. În funcţie de cationii cu care este combinat ionul SO4, apele sulfatate
se împart în ape sulfatate sodice (sau glauberiene), ape amare (sau sulfatate magneziene),
ape gipsoase (sau sulfatate calcice) şi vitriolice (cu sulfaţi de fier şi aluminiu). Aceste ape
se folosesc numai în cură internă, datorită acţiunii lor asupra intestinului, ficatului şi căilor
biliare. Apele sulfatate determină o scădere a secreţiei şi motilităţii gastrice, o accelerare a
evacuării intestinului prin creşterea peristaltismului (prin efect mecanic şi chimic), precum
şi un important efect colagog şi coleretic prin contracţia veziculei biliare şi stimularea
celulelor hepatice. Apele sulfatate se administrează dimineaţa pe nemîncate, în cantitate de
100—300 ml, încălzite. Indicaţiile acestor ape sînt constituite de constipaţiile atone,
enterocolitele cronice, afecţiunile hepatobiliare, diabetul uşor şi obezitate.
Izvoare cu ape sulfatate se găsesc la Bălţăteşti, Slănic Moldova şi lîngă Iaşi.
Apele radioactive conţin elemente radioactive din seria uraniului, actiniului sau
thoriului, care se dezagregă spontan şi emit radiaţii alfa, beta şi gama. Unele elemente
radioactive au o viaţă foarte scurtă, iar altele foarte lungă. Radiumul, care este frecvent
utilizat în terapeutică, se descompune în radon şi emite radiaţii alfa şi puţine beta şi gama.
Radonul este un gaz nobil solubil în apă şi în grăsimi. Radioactivitatea unei ape se
calculează în raport cu cantitatea de radon pe care o emană, măsurată în unităţi Mache. O
apă minerală trebuie să conţină minimum 80 unităţi Mache la litru pentru a fi considerată
radioactivă. Apele radioactive mai conţin, în afară de radon, şi thoron şi săruri de radhx
Acţiunea apelor radioactive se bazează pe proprietatea substanţelor radioactive de a se
localiza electiv în anumite organe cu conţinut mare în lipoizi, mai ales în glandele cu
secreţie internă, sistemul nervos, ţesutul adipos. Băile radonice determină o vasoconstricţie
periferică şi au un efect sedativ asupra durerilor articulare şi musculare din reumatism.
Măresc de asemenea procesele metabolice din organism, în cură internă, apele radioactive
stimulează secreţia gastrică şi motilitatea stomacului.
Indicaţiile apelor radioactive sînt reumatismul inflamator (poliartrită cronică
evolutivă), reumatismul degenerativ, ne-vrite şi nevralgii, afecţiuni endocrine ovariene şi
inflamatoare genitale la femei, unele forme de hipertensiune arterială, în miocardite, boli
alergice, boli cu metabolism încetinit, boli endocrine.
În ţara noastră nu există ape puternic radioactive, ci numai slab radioactive, cum sînt
cele de la Herculane (Hercule, Hygea, Şapte izvoare), Borsec (izvorul Curie), Sîngeorz.
Slab radioactive sînt şi nămolurile de la Techirghiol şi mofetele de la Tuşnad şi Covasna.

NĂMOLURILE (PELOIDELE)
Nămolurile sau peloidele sînt substanţe naturale formate din particule fine, insolubile
în apă, care formează cu apa o masă cu caracter plastic. Aceste mase plastice naturale au
luat naştere prin procese geologice şi biologice, din amestecul unor particule fine,
insolubile, anorganice şi organice, cu apa. Cuvîntul de „peloide" derivă de la cuvîntul grec
„pelos" (= mîl).
În ceea ce priveşte originea lor, nămolurile se pot împărţi în: a) nămoluri sedimentate
în mediu acvatic, care iau naştere prin depozitarea subacvatică a diverşilor componenţi
care le alcătuiesc; b) nămolurile mineralogene, anorganice, rezultate din dezagregarea unor
roci sub influenţa agenţilor atmosferici; c) nămolurile de turbă, produse prin descompu-
nerea anaerobă a turbei.
Clasificarea nămolurilor se face în funcţie de origine, mod de formare şi
predominanţa elementelor organice sau anorganice pe care le conţin.
Clasificarea veche împărţea nămolurile în trei tipuri: turbă, sapropeluri şi nămoluri
vulcanice. Fiind prea restrînsă şi necorespunzătoare, s-a adoptat o clasificare mai largă,
care ţine seama de originea geologică a nămolurilor şi de componentele lor principale.
Clasificarea acceptată astăzi (Benade) împarte nămolurile în două mari categorii:
sedimente curative şi pămînturi curative.
I. Sedimente curative, adică nămoluri care au luat naştere prin procese de sedimentare,
pot să rezulte fie din substanţe organice sau cu concursul microorganismelor, dînd
subclasa sedimentelor organice, fie prin sedimentarea de substanţe anorganice, dînd
subclasa sedimentelor mineralogene.
a) Primele, cele organice, se numesc biolite: acestea la rîndul lor sînt :
— unele cu caracter predominant organic, dintre care:
1. nămoluri de turbă : turbă plană, bombată, intermediară şi pămînturi de turbă ;
2. nămoluri organice : sapropel sau nămol de putrefacţie şi gyttya sau nămol de
semiputrefacţie;
— altele cu caracter predominant mineral:
3. şlicuri (de deltă, de mare, de rîuri);
4. nămoluri de izvoare (nămoluri de izvoare termale nămol vulcanic, nămoluri de
izvoare reci);
5. cretă şi calcar;
6. minereuri (ocră şi pirită);
7. silicoliţi (Kiesselgur), formate cu concursul diatomeelor, radiolarilor, spongierilor.
b) Cele din a doua categorie se numesc abiolite; ele au luat naştere prin depozitarea
exclusivă de material anorganic (minerogene) :
1. pămînt de sedimentare (argilă) ;
2. sedimente de nisipuri.
II. Pămînturi curative (produse de dezagregare a rocilor); argile, luturi, marne, loess şi
luturi de loess.
Compoziţia chimică a nămolurilor. Turbele sînt amestecuri bogate în carbon, formate
din părţi de plante mai mult sau mai puţin descompuse. Turbele sînt lemnificate în
prezenţa apelor minerale sau chiar a apei simple, sub influenţa unor procese fizico-chimice
speciale, îndeosebi prin procese de reducere. Turbele reprezintă o fază de trecere precoce
în transformarea substanţelor organice, în special lemnoase, în cărbune şi au proprietăţi de
combustibili.
Compoziţia chimică a turbei este atît organică, cît şi minerală. Substanţele minerale
din turbă se găsesc în nisipul şi cenuşa plantelor care au format turba şi nu depăşesc 40%
din substanţa uscată. Componentele organice ale turbei sînt:
— substanţe vegetale nedescompuse sau modificate incomplet: celuloze şi
hemiceluloze, ligninte, pectine, răşine;
— substanţe provenite din transformarea acestor substanţe în mediu uşor anaerob,
combinaţii macrocelulare bogate în carbon — substanţe huminice. În afară de humus, se
mai găsesc în turbă amine, acizi organici (acid oxalic, formic, acetic, acizi graşi superiori),
precum şi alcool, zahăr, substanţe estrogene, corpi carotinoizi, taninuri etc.
În ceea ce priveşte componentele minerale, turbele conţin substanţe minerale solubile
(mai ales turbele de pe lîngă izvoarele minerale) ca sulfatul de calciu, clorura de sodiu etc.
Unele nămoluri de turbă conţin mai ales sulfuri, altele fier.
Nămolurile organice sînt sapropelii şi gyttya. Sapropelii sînt în cea mai mare parte de
natură vegetală, descompuse prin putrefacţie anaerobă, care duce la formarea de H 2S în
cantitate mare. în schimb, gyttya, care provine din plante prin semiputrefacţie aerobă, nu
conţine H2S. Nămolurile organice nu conţin acizi huminici.
La noi în ţară, nămolurile organice se găsesc în lacurile maritime (Techirghiol, Siut-
ghiol, Duingi) şi în lacurile continentale existente sau secate, şi sînt formate dintr-o masă
argiloasă şi marnoasă, cu nisip foarte fin, unsuroasă la pipăit. Nămolurile organice conţin
de asemenea şi o serie de substanţe anorganice ca NaCl, sulfat de Na, clorură de Mg, sulfat
de calciu, acestea toate solubile, precum şi o serie de săruri insolubile în apă (carbonaţi de
Mg şi Fe, sulfuri şi sulfaţi, silicaţi), precum şi nisip. Aceste nămoluri conţin şi gaze: H 2S,
CO2 şi NH3. Sulful şi substanţele organice sînt deosebit de abundente. Totul este
impregnat cu depozite de sulfura de fier, care dă culoarea neagră caracteristică a acestor
nămoluri şi care în contact cu aerul se oxidează, trecînd în hidrat feros, care dă culoarea
mai deschisă, cenuşie.
Peloidele minerale conţin foarte puţine substanţe organice, deoarece acestea s-au
pierdut sau au regresat. Şlicurile sînt treceri de la nămolul organic la cel mineral. Ele au
păstrat însă o anumită capacitate hidrică — putere de imbibiţie cu apă. în aceste peloide
predomină calciul (CO3Ca) sau acidul silicic. Ele pot să fie de origine organică sau chiar
anorganică (gaze vulcanice, depozite de pirită). Au capacitate calorică mică şi greutate
specifică mare. Acţiunea acestor nămoluri anorganice se datoreşte în primul rînd
proprietăţilor lor fizice.
La nămolurile organice, pe lîngă proprietăţile fizice amintite, intervine acţiunea
diferitelor componente chimice. în nămolurile de turbă sînt activi acizii huminici, acizii
tanici şi tanaţii, diferitele răşini şi uleiuri eterice. Dintre diferitele substanţe organice
cărora le revine un rol terapeutic, trebuie amintiţi diferiţii steroli, substanţele estrogene,
progesteronice, auxinele sau substanţele de creştere şi probabil şi alţi stimuli biogeni încă
neidentificaţi. La aceste substanţe organice se adaugă şi cele minerale conţinute în
nămolurile de turbă ca sulfaţii, carbonaţii, fosfaţii etc, sau sulful liber sau sub formă de
combinaţii diferite.
Nămolurile suprapelice conţin şi ele numeroase substanţe organice active : substanţe
progesteronice, estrogene, stimuli biogeni, precum şi H2S.
Proprietăţile fizice ale nămolurilor explică în mare măsură acţiunea lor terapeutică.
Între oroprietăţile fizice care trebuie luate în consideraţie interesează mai ales
greutatea specifică, capacitatea de reţinere a apei, gradul de dispersie, plasticitatea,
radioactivitatea, termoplexia (păstrarea sau menţinerea căldurii).
Datorită greutăţii specifice mari a nămolurilor în general, tegumentul este comprimat,
în mod deosebit cel abdominal şi cel toracic.
Capacitatea de reţinere a apei este condiţionată de conţinutul în substanţe organice de
origine vegetală.
Gradul de dispersie înseamnă mărimea particulelor care compun un nămol. Din punct
de vedere terapeutic, gradul de dispersie interesează în mod deosebit, deoarece de el
depinde plasticitatea unui nămol şi suprafaţa lui relativă.
Conservarea calorică sau termopexia este direct proporţională cu capacitatea calorică
(produsul dintre căldura specifică şi greutatea specifică) şi invers proporţională cu gradul
de conductibilitate termică. Nămolurile în general îşi menţin temperatura neschimbată
timp mai îndelungat decît o masă de apă cu aceeaşi temperatură. La peloide, transmiterea
căldurii de la nămol la corpul omului se face prin conductibilitate.
 Mecanismul de acţiune a nămolului nu este pe deplin elucidat. S-au emis în legătură
cu mecanismul de acţiune a nămolului diferite ipoteze: chimice, fizice, biologice.
Se ştie astăzi că proprietăţile fizice ale nămolului au un rol deosebit de important.
Termoconductibilitatea, capacitatea termică şi termopexia nămolului, substanţele coloidale
care asigură plasticitatea nămolului, explică în mare măsură avantajele procedurilor de
nămol faţă de cele simple cu apă. Nămolul se pretează mai bine decît apa la termoterapie.
Un alt factor deosebit de important îl reprezintă, în cazul nămolului, factorul mecanic.
Stark, prin cercetări efectuate la Marienbad, a arătat că frecarea internă în baia de nămol
este de cîteva zeci de ori mai mare decît în apa simplă, ceea ce explică rezistenţa opusă de
masa de nămol la mişcările efectuate de bolnav şi deci efectul mecanic incomparabil mai
mare al băii de nămol faţă de apa simplă.
Trebuie adăugat, de asemenea, rolul substanţelor chimice şi biologice din nămol,
dintre care unele se resorb prin piele (cele care sînt în acelaşi timp lipo- şi hidrosolubile, ca
CO2, S, acidul arsenios, emanaţiile de radiu, precum şi substanţele biologice de tipul
estrogenilor, auxinelor etc).
Numai totalitatea acestor factori explică efectul complex al nămolului asupra
organismului. Efectul fiziologic al nămolului se caracterizează printr-o hiperemie
tegumentară dată atît de factorul mecanic al excitaţiei pielii prin particulele mici, solide, în
suspensie în nămol, cît şi de factorii fizici (termic) şi chimici, prin resorbţia substanţelor
conţinute în nămol. La acestea trebuie să adăugăm şi rolul substanţelor biologice active
care se resorb prin tegument. Toate aceste acţiuni sînt dirijate pe calea sistemului nervos
central sub acţiunea excitaţiilor variate ca intensitate şi natură, recepţionate de terminaţiile
nervoase din tegument. Prin aceste influenţe este modificată starea imunochimică a
organismului.
Mecanismul de acţiune a nămolului s-ar rezuma deci la :
1. excitarea terminaţiilor nervoase din tegument;
2. reacţiile reflexe cu punct de plecare în tegument;
3. formarea în piele de substanţe de tip histaminic;
4. creşterea permeabilităţii pielii;
5. acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.
Indicaţiile nămoloterapiei sînt multiple şi, în ultimii ani, în urma extinderii formelor
de administrare, se extind necontenit şi indicaţiile.
Cele mai importante indicaţii ale curei de nămol le constituie bolile reumatismale şi
bolile ginecologice la femei,.
Indicaţia principală a nămolului o reprezintă bolile aparatului locomotor, mai ales cele
articulare de diferite origini. Formele în care tratamentul dă cele mai bune rezultate sînt
cele cu mers cronic progresiv şi cu aspect deformant şi cele secundare după diferite
infecţii. De asemenea beneficiază formele de reumatism cronic abarticular, ca celulite,
bursite, mialgii, periartrite etc.
O altă categorie de boli care beneficiază de nămoloterapie o formează bolile sistemului
nervos periferic : nevrite şi nevralgii, îndeosebi nevralgia sciatică.
Un capitol deosebit de important al indicaţiilor nămoloterapiei este capitolul
afecţiunilor genitale inflamatoare cronice la femei, care cuprinde pe de o parte afecţiunile
inflamatoare cronice uteroanexiale, iar pe de altă parte sterilitatea, în care avem în vedere
acţiunea asupra factorului endocrin pe de o parte şi asupra factorului inflamator pe de altă
parte. Tot în capitolul ginecopatiilor care beneficiază de cura de nămol intră şi disfuncţiile
endocrine, îndeosebi ovariene. În afecţiunile genitale, o formă frecvent utilizată o
reprezintă tampoanele vaginale cu nămol.
Printre celelalte indicaţii ale peloidoterapiei trebuie amintite tuberculoza ganglionară
şi osteoarticulară nefistulizată, neevolutivă, inflamaţiile cronice netuberculoase ale
seroaselor, perivisceritele, sechelele de poliomielită, de rahitism, căluşurile vicioase şi
dureroase, deformaţiile coloanei vertebrale, atrofiile musculare, obezitatea.
Contraindicatele nămoloterapiei — în afară de cele generale pentru balneofizioterapie
— sînt toate bolile acute, mai ales cele febrile, cu semne hematologice şi V.S.H. crescută.
De menţionat apoi dintre bolile cardiovasculare, hipertensiunea arterială cu Mx peste 18 şi
hipotensiunea sub 10 mm presiune sistolică (pericol de colaps), precum şi dintre bolile
respiratorii — astmul bronşic. Sînt contraindicate, de asemenea, hepatitele cronice cu
tendinţă evolutivă spre ciroză, bolile renale cu tulburări generale importante ş. a. Este
contraindicată, de asemenea, sarcina, din cauza pericolului de avort, chiar în primele luni.
Modul de aplicare a nămolului. Metoda cea mai frecvent utilizată astăzi, mai ales în
serviciile de fizioterapie, este metoda aplicaţiilor locale de nămol, împachetările cu nămol,
în peliculă mai mult sau mai puţin groasă, nămolul fiind încălzit la temperatura de 45—
50°. Împachetările cu nămol au o durată de 15—30 de minute şi pot să fie împachetări de
1/2, de 3/4 sau împachetări parţiale ale unui membru sau cataplasme cu nămol pe anumită
articulaţie sau regiune.
O altă metodă o reprezintă băile de nămol la temperatura de 36—40° în diferite
concentraţii ale nămolului amestecat cu apă de lac în cazul celor sapropelice sau cu apă
simplă în cazul celor de turbă, cu o durată de 15—30 de minute. Deşi o metodă terapeutică
solicitantă pentru organismul bolnavului, baia de nămol este o metodă terapeutică cu
foarte bune rezultate la bolnavii robuşti, cu o bună funcţie cardiocirculatorie.
O metodă folosită mai ales în staţiuni este aceea a oncţiu-nilor cu nămol rece şi
expunerea la soare (metoda egipteană).
În afecţiunile cronice genitale la femei se aplică metoda tampoanelor vaginale cu
nămol. Se utilizează nămol cald la temperatura de 35—40°.
În ţara noastră se găsesc numeroase nămoluri terapeutice :
— nămoluri sapropelice de liman la Techirghiol, Eforie, adică în jurul lacului
Techirghiol, precum şi în lacurile de litoral de la nord de Constanţa ;
— nămoluri sapropelice de lacuri sărate continentale la Amara, Lacul Sărat, Sovata
(Lacul Negru), Bazna, Telega, Slănic Prahova, precum şi nămolurile sapropelice fosile de
la Ocna Sibiului, Ocnele Mari, 1 Mai, Persani etc.;
— nămoluri de turbă la Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Victoria, 1 Mai şi altele.
 Mai există şi nămoluri cu anumite caractere: la Govora — nămol silicios, iodat; la
Oglinzi şi Geoagiu — nămoluri feru-ginoase.
 VII. NOŢIUNI DE RECUPERARE FUNCŢIONALA MOTORIE
TERAPIA PRIN MIŞCARE

O bună parte din bolnavii trataţi cu mijloace balneofizicale prezintă deficienţe motorii
de diferite origini: neurologice, reumatismale sau posttraumatice. Tratamentul lor
balneofizical face parte dintr-un tratament complex de recuperare a acestor deficienţe,
adică de recîştigare a mişcărilor şi atitudinilor care să le permită autoservirea şi activitatea
profesională. În acest tratament complex, reeducarea funcţional-motorie este strins legată
de balneofizioterapie. Unele proceduri fizioterapice utilizează concomitent agentul fizic
propriu-zis şi mişcarea, ca de exemplu baia kinetoterapeutică, gimnastica electrică etc.
Mişcarea are ca scop să întărească un grup muscular slăbit, să corecteze o deformare,
să restabilească o atitudine posturală sau un stereotip dinamic al unei mişcări complexe.
Reeducarea funcţională motorie se bazează pe bio- şi patomecanica corpului uman, pe
fiziologia şi fiziopatologia nervoasă a mişcării.
Biomecanica corpului uman. Din punct de vedere mecanic, omul poate fi considerat ca
un sistem complex de pîrghii reprezentat prin oasele scheletului, legate între ele printr-un
sistem de balamale, articulaţiile, şi mişcate (sau fixate) printr-un sistem de forţe repre-
zentat de contracţiile musculare. Acest complex mecanic are sprijin pe sol, suferă acţiunea
gravitaţiei şi este supus legilor pîrghiilor şi echilibrului.
Generalităţi asupra funcţionării sistemului de pîrghii. În corpul uman găsim cele
trei ordine de pîrghii (fig. 196, 197, 198). Efectul forţei bicepsului poate să fie:
a) un efect static ;
b) un efect dinamic concentric sau motor;
c) un efect dinamic excentric, frenator.
Poziţia segmentelor are o deosebită importanţă asupra forţei necesare mobilizării lor.
De aceea este necesar ca, în mişcările cu scop terapeutic, să ţinem seama nu numai de
acţiunea efectivă pe care trebuie să o realizăm, ci şi de poziţia segmentelor în cursul
acestei acţiuni.

Fig. 196. — Pîrghie de gradul al II-

lea. Articulaţia temporomandibulară.

Există două categorii de muşchi:

prima este aceea a muşchilor care se
contractă începînd de la poziţia lor de repaus, ca deltoidul, bicepsul etc. Dacă un astfel de
muşchi este întins peste poziţia lui de repaus, el nu mai poate să dezvolte o forţă de
contracţie normală.
A doua categorie de muşchi este aceea în care ei se contractă după ce au fost alungiţi
faţă de poziţia lor de repaus, ca tricepsul, quadricepsul.
Acţiunea gravitaţiei. Sistemul de pîrghii care constituie corpul uman este supus
permanent acţiunii gravitaţiei. Ortostatismul este o luptă permanentă contra gravitaţiei.
Interpretarea acţiunii gravitaţiei asupra diferitelor pîrghii care constituie membrele şi
trunchiul ne explică formarea poziţiilor vicioase în deficienţele musculare şi ne ajută în
aplicarea tehnicilor de corectare a mişcărilor, de combatere a deformărilor.

Fig. 197. — Pîrghie de gradul I. Articulaţia

coxofemurală.

La om există un mecanism complex prin care verticala centrului de gravitaţie este

mereu adusă pe baza de susţinere prin efortul muşchilor care asigură ortostatismul.
Munca de echipă a muşchilor. Deplasarea
segmentelor sistemului de pîrghii uman se face prin
acţiunea complexă a mai multor muşchi.

Fig. 198. — Pîrghic de gradul al III-lea.

Articulaţia cotului.

Munca de echipă a muşchilor. Deplasarea

segmentelor sistemului de pîrghii uman se face prin
acţiunea complexă a mai multor muşchi.
Agonişti sînt muşchii care acţionează direct
mişcarea propusă.
Antagonişti sînt muşchii care, prin contracţia lor, se opun mişcării primare propusă.
Între agonişti şi antagonişti există un echilibru tonic : atunci cînd un agonist se
contractă, antagonistul lui se decontractă.
Fixatori sînt muşchii care, prin acţiunea lor, dau un punct de sprijin stabil pentru
mişcarea propusă, de exemplu mişcările membrului superior se pot executa prin stabiliza-
rea omoplatului.
 Neutralizatori sînt muşchii care neutralizează acţiunile secundare ale unor muşchi,
pentru ca aceştia să realizeze numai acţiunea lor principală.
Sinergici sînt muşchii care, prin acţiunea lor, ajută mişcarea primară iniţiată de
agonişti, întărindu-le forţa.
Sînt multe mişcări în care un membru sau chiar întregul corp acţionează ca un sistem
unitar de pîrghii şi astfel muşchi distanţaţi pot să ajute şi să transfere forţa şi viteza lor
unor pîrghii asupra cărora nu au un efect direct.
Fiziologia nervoasă a mişcării. Mişcarea sistemului de pîrghii din care este constituit
corpul uman este coordonată şi dirijată de sistemul nervos.
Funcţiile motorii, ca toate funcţiile din organism, sînt subordonate influenţelor reflexe
ale sistemului nervos şi sînt controlate şi reglate de el în orice moment. Drumul pe care îl
parcurg impulsurile care provoacă o reacţie reflexă motorie porneşte de la periferie, de la
receptori (extero- şi proprioreceptori) şi se termină de asemenea la periferie în electori
(muşchi), după ce a parcurs sistemul nervos central la diferite etaje.
Se numeşte unitate motorie formaţiunea anatomică constituită din neuronul motor cu
toate ramificaţiile care iau naştere din el şi toate fibrele musculare pe care le inervează.
În cazul descărcării neuronului motor, toate fibrele musculare care fac parte din
unitatea motorie se contractă împreună.
Forţa unui muşchi depinde de numărul de unităţi motorii care intră în joc la un
moment dat.
Dacă întindem un muşchi, el prezintă o tensiune, datorită elasticităţii lui, proporţională
cu întinderea. Pe de altă parte se dezvoltă o contracţie reflexă, reflex de întindere sau
reflex miostatic, care se opune acestei alungiri şi care adaptează tonusul muscular la ne-
voile posturale şi de mişcare a organismului.
Analizatorul motor recepţionează excitaţiile în legătură cu mişcările şi poziţiile
diferitelor segmente ale corpului. Receptorii periferici ai analizatorului motor sînt
proprioreceptorii din muşchi, tendoane şi articulaţii.
Capătul cortical al analizatorului motor este zona motorie a scoarţei cerebrale; ea
posedă o funcţie de percepţie, de analiză şi sinteză a excitaţiilor care ajung la scoarţă de la
aparatul locomotor.
Calea motorie eferentă pleacă din zona motorie corticală. Ea poartă numele de cale
piramidală şi se termină în coarnele anterioare ale măduvei, unde se află neuronii motori
periferici (neuron periferic + fibre musculare = unitate motorie).
În analizatorul motor se stabilesc legături temporare în decursul vieţii, care determină
diferitele forme de mişcare în raport cu solicitările mediului extern şi nevoile
organismului.
Mişcările corpului uman s-au dezvoltat şi perfecţionat în cursul dezvoltării, graţie unui
proces de învăţare, bazat pe formarea de reflexe condiţionate. Cuvîntul (vorba) este un
excitant puternic, capabil să stabilească reflexe condiţionate. Utilizat mereu în reeducare
este un adevărat act pedagogic.
 Structura complexă a actului motor. O mişcare într-un sistem de pîrghii implică
modificări în sistemele învecinate pentru a asigura atît posibilitatea executării lui, cît şi
menţinerea luptei contra gravitaţiei întregului corp.
Aceasta se realizează prin multiplele şi strînsele legături între analizatorul motor
cortical şi centrii motori subcorticali.
Sub forma lui cea mai simplă, actul motor este reprezentat de reflexele medulare.
Acestea însă sînt sub controlul centrilor subcorticali, care la rîndul lor sînt sub conducerea
centrilor corticali, inte-grînd reflexul motor medular în mişcarea generală a corpului nos-
tru, adaptată condiţiilor de mediu.
EXAMENUL FUNCŢIONAL LOCOMOTOR
BILANŢUL ARTICULAR ŞI MUSCULAR. TEHNICA DE EXAMINARE
Principii generale de examinare funcţională. Asistentul are zilnic nevoie să fie
informat despre valoarea funcţională a articulaţiilor şi a muşchilor bolnavilor pe care îi
tratează. La început, aceasta îi este necesar pentru ca să stabilească un plan de tratament
ulterior şi să urmărească rezultatele obţinute. Pentru ca aceste informaţii asupra valorii
funcţionale să aibă un caracter obiectiv, ele trebuie obţinute prin tehnici precise şi traduse
în cifre.
Tehnica de examinare este o tehnică manuală. Ea poate să fie completată prin examene
de laborator, de exemplu examene electrice pentru muşchi, examene radiologice pentru
articulaţii etc.
Examenul funcţional locomotor cere, ca să fie executate anumite condiţii prealabile. In
primul rînd este contactul nostru cu bolnavul care, în majoritatea cazurilor, este neliniştit,
înfricoşat de durere, nerăbdător să se vindece. El trebuie să capete încredere în asistent, să
fie calmat şi să fie interesat de examinare. Felul cum comandăm mişcarea pe care trebuie
să o execute, are o deosebită importanţă. De multe ori bolnavul nu înţelege comanda,
alteori nu mai ştie să execute mişcarea din cauza unor tulburări în analizorul motor
(pierderea imaginii motorii). Deosebit de dificilă în această privinţă este examinarea
copiilor care se opun executării mişcării sau nu sînt încă în stare să o înţeleagă. La aceştia
ne vom servi de diverse mijloace care să provoace mişcarea pe altă cale (jocuri, reflexe
etc). Executarea mişcării active poate să fie oprită prin prezenţa unei dureri care o
inhibează, alteori mişcarea este împiedicată de greutatea pîrghiei şi este suficient să
suprimăm acţiunea gravitaţiei prin modificarea poziţiei pentru a o obţine. Examenul se va
executa pe masa obişnuită pentru tratamentul de reeducare analitică, cu bolnavul
dezbrăcat. În cameră trebuie să fie cald (22—24°) şi este necesar ca bolnavul să fie încălzit
în prealabil (învelit, baie caldă). Examenul nu trebuie să obosească bolnavul. Orice
oboseală diminuează forţa musculară, măreşte redoarea articulară, accentuează durerea şi
diminuează atenţia bolnavului.
Tehnica pe care o aplicăm trebuie să fie precisă, în caz contrar rezultatele vor fi false,
fără posibilitatea de comparare ulterioară, chiar pentru acelaşi examinator.
Tehnica bilanţului articular. Cînd vrem să căutăm gradul de mobilitate pasivă într-o
articulaţie, trebuie să prindem pîrghia distală a acestei articulaţii şi să o manipulăm în di-
feritele planuri ale mobilităţii articulare. Această prindere o vom face utilizînd un braţ cît
mai lung de pîrghie pentru ca să avem cît mai multă forţă şi precizie şi nu vom mobiliza o
articulaţie prin intermediul unei articulaţii intermediare : de exemplu, pentru mobilizarea
coapsei vom prinde condilii femurali şi nu gamba sau piciorul.
Pîrghia proximală a articulaţiei trebuie fixată,
aplicînd-o pe un plan rezistent (masă) şi printr-o
contraprindere a noastră. De exemplu, pentru
flexiunea cotului prindem antebraţul sub pumn, braţul
se reazimă pe masă şi contraprin-derea se face
deasupra articulaţiei cotului.
Măsurarea unghiurilor. Pentru măsurarea
unghiului pe care-l formează două pîrghii articulare,
trebuie trasate repere. Teoretic am putea utiliza
reperele scheleticei normale. In practică s-a dovedit
mai comodă metoda următoare (fig. 199).
Reperăm aproximativ interlinia articulară şi
trasăm la acest nivel, pe piele, o linie în jurul
membrului. Pe această

Fig. 199. — Repere axiale

linie însemnăm cîte un punct pe mijlocul feţelor anterioare, posterioare şi laterale. Aceste
diferite puncte le unim prin drepte care vor reprezenta marele ax al pîrghiilor articulare şi a
cărui poziţie va permite evaluarea deplasării angulare.
Liniile axiale trasate pe faţa externă a membrului vor măsura îndoirile pe feţele de
flexiune şi extensiune, cele pe faţa anterioară, de adducţie şi abducţie etc.
Unghiurile pe care le măsurăm sînt totdeauna unghiuri imaginare şi nu unghiuri real
formate de pîrghiile articulare. Aceste unghiuri imaginare au două laturi: o latură reală, re-
prezentată de linia axială a pîrghiei ei distale articulare şi o latură imaginară, formată de o
dreaptă care reprezintă axul aceleiaşi pîrghii în poziţia 0 teoretic. Poziţia 0 este poziţia
obişnuită a pîrghiilor articulare atunci cînd corpul este în aliniere fiziologică. Pentru picior
însă latura reală este reprezentată de linia axială a tălpii piciorului iar latura imaginară de o
dreaptă perpendiculară pe axul gambei.
Măsurarea unghiurilor se poate face aproximativ cu aprecieri vizuale, însă de obicei
este necesar ca tehnica noastră să se bazeze pe evaluări de unghiuri măsurate cu
goniometrul.
Măsurarea unghiurilor în cazurile patologice. Măsurarea unui unghi articular este în
general simplă la omul sănătos, însă grea la cel bolnav.
Cînd articulaţia nu poate să fie- adusă la poziţia 0, vom calcula unghiul pe care-1 face
pîrghia distală cu poziţia 0 şi vom nota valoarea acestui unghi ireductibil. Plecînd de la
această poziţie, vom mobiliza membrul în planurile normale şi tipice ale acestei articulaţii.
De exemplu, un cot care rămîne flectat ireductibil la 15° şi poate să facă o flexiune faţă de
poziţia 0 imaginară de 40° se va nota: flexiune de la 15—-40°, deci unghi de mobilitate în
flexiune 25°.
Cînd articulaţia nu are decît o mobilitate foarte redusă într-o atitudine determinată, se
calculează unghiul pîrghiei distale cu poziţia 0, de exemplu : cot în flexiune de 40°. Se
evaluează unghiul de mobilitate (de exemplu 5°) şi se va da rezultatul 5° de mobilitate în
jurul unui unghi de flexiune de 40°.
Bilanţul muscular. Pentru a evalua forţa musculară, eta-lonăm valoarea lui după cum
urmează:
— 0 reprezintă paralizia completă a muşchiului;
— 1 indică prezenţa unei reacţii tonice din partea muşchiului, perceptibilă la tendon
sau în masa muşchiului;
— 2 indică posibilitatea unei mişcări de amplitudine normală, dacă eliminăm
gravitaţia;
— 3 indică realizarea aceleiaşi mişcări cu intervenţia greutăţii segmentului mobilizat;
— 4 indică mişcarea care se execută contra unei rezistenţe;
— 5 exprimă forţa normală a muşchiului.
Practica ne arată că această cotare nu este destul de fină. Aceasta se poate remedia prin
adăugarea semnelor + sau –, + 2 fiind mai mic decît – 3.
Pentru evaluarea precisă a mişcărilor care depăşesc cotarea 2, se aplică tehnica
rezistenţei maxime prin două metode:
1. Se realizează o mişcare orizontală, eliminînd total gravitaţia şi se pune în loc un
circuit rezistent. Se notează în kg rezistenţa maximă care permite mişcarea.
2. Se modifică rezistenţa unui segment care se mişcă în plan vertical. Circuitul
rezistent poate să reducă valoarea segmentului, dacă cota lui este inferioară lui 3 ; dacă din
contra este mai mare ca 3, circuitul stabileşte o forţă adiţională greutăţii segmentului.
Această metodă a rezistenţei maxime precizează în special valorile cotării 4 şi 5.
Cotarea 1 este de obicei greu de decelat. Este necesar să se facă cîteva mişcări de
stimulare a muşchiului. Plasăm muşchiul în poziţia cea mai favorabilă şi palpăm masa
musculară şi tendoanele.
Mişcarea cu valoarea 2 se realizează pe o suprafaţă orizontală alunecoasă.
Mişcarea cu valoarea 3 se realizează pe un plan vertical contra gravitaţiei. Această
cotă corespunde unui muşchi util.
Forţa musculară este considerată în raport cu greutatea pe care trebuie să o învingă de
obicei muşchiul. în general este aceea a segmentului mobilizat. Tricepsul însă trebuie să
învingă greutatea corpului şi nu a piciorului. Valoarea 3 va reprezenta ridicarea în vîrful
picioarelor.
Pentru unii muşchi este mai comod să cerem menţinerea poziţiei contra gravitaţiei, de
exemplu croitorul se evidenţiază mai bine în susţinerea coapsei în flexiune.
În sfîrşit, valoarea utilă a unui muşchi poate să varieze cu funcţia care i se cere. De
exemplu, tricepsul brahial are o valoare uzuală net inferioară celeia care i se cere pentru
sprijinul pe baston.
Dificultăţi de examinare le pune copilul mic, pentru care recurgem la o serie de
artificii. Vom provoca reflexe de apărare cu excitaţii diverse, ca acelea date de o perie de
dinţi, vom observa opoziţia lui la imprimarea unor mişcări, vom provoca mişcarea
întinzîndu-i jucării. Vom observa cu răbdare mişcările spontane.
De multe ori, şi în special la vechii bolnavi, examenele pot să fie falsificate prin
trucaje. Ei au găsit soluţii compensatoare pentru mişcările pe care nu pot să le facă. Astfel
pentru valoarea 2 a cvadricepsului în decubit lateral, o uşoară rotaţie a coapsei decolează
călcîiul de pe planul mesei şi gravitaţia realizează extensiunea. Alterările articulare, ca şi
contractura antagoniştilor, împiedică evaluarea exactă a forţei musculare.
În examinare, bolnavul este aşezat în poziţia de decubit dorsal, decubit lateral drept,
decubit lateral stîng şi decubit ventral, în poziţia şezîndă şi în picioare. Pentru a nu
schimba mereu poziţia bolnavului, vom cerceta pentru fiecare poziţie mişcarea care este
posibilă în toate articulaţiile.
Pentru înscrierea rezultatelor bilanţului funcţional articular şi muscular există diferite
fişe de examen. Ele diferă în funcţie de specificul serviciilor.
POSTURA, MERSUL NORMAL ŞI PATOLOGIC. REEDUCAREA
MERSULUI
Deplasarea omului în spaţiu se face printr-o alternanţă jde mişcări care rup echilibrul
corpului faţă de forţele gravitaţiei şi de mişcări care restabilesc echilibrul în condiţii noi.
Numim postură atitudinea generală a corpului în faza de echilibrare faţă de gravitaţie. La
om, reglajul postural este un mecanism complicat. în care intervin alături de reflexe
necondiţionate şi reflexe condiţionate stabilite în scoarţă. Ortostatismul este forma
posturală caracteristică stadiului de evoluţie uman.
Trecerea de la postura patrupedă la cea bipedă a dus la o serie de transformări
funcţionale şi structurale.
Muşchii membrelor inferioare şi în special extensorii s-au dezvoltat considerabil,
căpătînd o predominaţie funcţională tonică. Se modifică structura şi funcţionalitatea
coloanei vertebrale, extensorii trunchiului dezvoltîndu-se, iar flexorii regresînd ; mişcările
respiratorii au de luptat mai. mult contra gravitaţiei, ca şi circulaţia sîngelui. Organele
interne tind să cadă spre pelvis, necesitînd o tensiune puternică a peretelui abdominal.
Echilibrul corpului nu este un echilibru stabil, ci unul oscilant, în care apar compensări
care se fac de jos în sus şi de sus în jos, între diferitele segmente.
Obişnuit se consideră bună o postură care pleacă de la o poziţie ideală ortostatică, care
îndeplineşte anumite cerinţe mecanice şi estetice (fig. 200). în realitate, postura este strîns
legată de întreaga activitate a corpului nostru, de statul în şezut, ca şi cel în picioare, de
mers, de urcat pante sau scări, de fugit, de lucru, adică o bună postură este un aspect al
unei bune mecanici corporale.
Tulburările de postură se reflectă în special în statica coloanei vertebrale.
Pentru postură, poziţia bazinului are de asemenea o deosebită importanţă, atrăgînd
după sine modificări ale curburilor coloanei vertebrale.
Anteversiunea bazinului determină o accentuare a lordozei lombare, pe cînd
retroversiunea dă o ştergere a ei.
Lateroversiunea antrenează scolioza lombară cu concavitatea de partea opusă.

Fig. 200. — Postura.

A — curbele coloanei
vertebrale; B — postura normală; C
— postura relaxată; D — postura
militară.

Inegalitatea în lungime a
membrelor inferioare atrage după sine
tulburări în statica bazinului pe plan
frontal şi duce la scolioza compensatoare din partea coloanei.
Cînd stăm într-un picior sau în perioada de sprijin unic în mersr funcţia abductorilor
coapsei este să stabilizeze pelvisul ; paralizia lor face ca pelvisul să se încline de partea
nesprijinită, ceea ce duce la necesitatea de a compensa prin înclinarea pelvisului de aceeaşi
parte.
Extensorii (marele fesier) fac ca în sprijin pe picioare, pelvisul să nu cadă înainte, în
paralizia lor, lordoza creşte pentru a duce centrul de gravitaţie în spatele articulaţiei,
gravitatea devenind o forţă de extensiune.
Articulaţiile piciorului şi gleznei asigură menţinerea echilibrului anteroposterior şi, în
oarecare măsură, pe plan frontal.
În această articulaţie sînt mari cereri în stabilitate. Un picior rigid este mai util ca unul
flasc, cu toate articulaţiile bune. Cu ajutorul piciorului, statica se adaptează în ultimă
instanţă la sol; de aceea orice perturbare în mecanica piciorului are o importanţă asupra în-
tregii statici a membrului inferior pînă la coloană. Un picior plat este la originea multor
tulburări de statică ale coloanei.
Mecanica şi patomecanica mersului. Mersul uman este un joc ritmic, în care printr-un
sistem alternativ de deplasări şi susţineri,, extremităţile inferioare împing corpul înainte,
balansîndu-l pe pelvis.
Cînd membrul inferior este alungit, prin contracţia extensorilor, centrul de gravitaţie
este mişcat în sus şi înainte. Locomoţia bipedă este astfel o împingere ritmică a corpului
înainte şi o ridicare.
În acest moment, verticala coborîtă din centrul de gravitaţie iese din baza de susţinere
şi este necesară restabilirea echilibrului. Pentru aceasta celălalt membru inferior frînează
mişcarea prin aşezarea călcîiului pe sol şi centrul de gravitaţie se aşază pe piciorul care
susţine (mersul uman este un joc constant de pierdere şi recuperarea echilibrului).
Mersul uman este în acelaşi timp un joc alternativ între cele două extremităţi: membrul
care susţine în contact cu solul produce consecutiv frînare şi împingere, în timp ce celălalt
membru, pendulînd liber, duce cu el momentul de înaintare a corpului. Faza de susţinere
este mai lungă ca cea de pendulare, cu cît mersul este mai rapid, cu atît ele prezintă o
diferenţă mai mică. în fugă faza de pendulare depăşeşte pe cea de susţinere.
Concomitent se dezvoltă mişcări în centura scapulară şi membrele-superioare, în
alternanţă cu mişcările bazinului şi membrelor inferioare, reproducînd mersul patruped.
Acest aspect al mersului capătă o deosebită importanţă pentru mersul cu bastoane şi în
reeducare.
În mersul cu cîrjele, mişcările bazinului sînt realizate prin contracţia muşchilor
trunchiului la un punct fix pe centura scapulară.

PATOMECANICA MERSULUI
Mersul paralitic. La bolnavii cu paralizii flasce, ca de exemplu la poliomielitici,
mersul pune două probleme principale : o problemă de susţinere şi o problemă de
înaintare. Trăsăturile lui esenţiale, care trebuie analizate sînt :
a) Incapacitatea de a susţine poziţia pelvisului faţă de gravitaţie şi a-i controla
oscilaţiile.
b) Incapacitatea de a stabiliza articulaţiile genunchiului în perioada de sprijin şi de a
întinde extremitatea contra gravitaţiei.
c) Incapacitatea de a frîna.
d) Incapacitatea de a împinge.
Fiecare din aceste deficienţe pune probleme speciale de reeducare sau protezare.
Mersul spastic îl găsim la hemiplegiei, paraplegici. În acest caz sînt tulburate alinierea
trunchiului pe pelvis, scurtarea şi alungirea ritmică a membrului inferior prin rigiditatea
muşchilor şi din aceleaşi motive şi pendularea lui.
Mersul spastic şi ecvin reduce contactul cu solul la vîrful picioarelor, ceea ce tulbură
atît împingerea, cît şi frînarea în faza de sprijin.

PRINCIPII GENERALE DE REEDUCARE A MERSULUI PARALITIC

Reeducarea staticii şi a mersului paralitic solicită cîteva condiţii obligatorii :
1. Nu se poate face o reeducare corectă atît timp cît există dureri. Durerea creează
reflexe de inhibiţie, contrac-tură antalgică, care se opune unei reeducări corecte.
 2. Posibilitatea de a obţine alinierea segmentelor. Aceasta presupune în primul rînd,
eliminarea contracturilor şi retrac-ţiilor care determină poziţii vicioase ale membrelor.
Tratamentul lor este astăzi considerat tot atît de important pentru reeducarea funcţională,
ca şi tratamentul paraliziilor, începerea unei reeducări a mersului în prezenţa unor poziţii
vicioase este o gravă eroare.
3. O mobilitate articulară pasivă suficientă, care să nu împiedice realizarea unei
mişcări utile posibile.
4. Absenţa de tulburări trofice mari, care duc la scurtări importante ale membrului.
5. Un minimum de forţe musculare. Se ia în considerare că o paraplegie totală,
protezată, permite mersul cu ajutorul cîrjelor, cu condiţia existenţei unor muşchi
abdominali şi lombari buni şi a integrităţii membrelor superioare.
6. Condiţii neurologice şi neuropsihice. Tulburări ale centrilor de postură, lipsa de
cooperare a bolnavului vor face imposibilă o reeducare funcţională care are condiţii locale,
prin prezenţa elementelor locale efectoare. Din contra, exercitarea reflexelor de postură,
voinţa bolnavului de a merge, amplifică considerabil posibilităţile elementelor locale.
Reeducarea staticii şi a mersului este strîns legată de tratamentul de poziţie. Prin
tratamentul de poziţie se previn deformările care apar sub acţiunea forţei gravitaţiei
necompensate. De îndată ce izbutim să compensăm această forţă se trece la reeducarea
posturală. De multe ori cînd tratamentul de poziţie se prelungeşte, ne servim de aparate
pentru a trece la exerciţii de mers. De exemplu, în cazul cînd coloana este deficientă, cu
ajutorul unui cărucior în care capul (sau umerii) este susţinut de un căpăstru, se pot face
exerciţii de mers.
Reeducarea mersului în apă este o etapă iniţială în reeducare, pregătind reeducarea pe
uscat.
Reeducarea se face în bazine cu bare paralele. Iniţial apa ajunge la umeri, apoi este
scăzută în raport cu posibilităţile bolnavului de a realiza un ortostatism corect. Se abando-
nează îndată ce bolnavul şi-a cîştigat o atitudine posturală corectă, deoarece mersul în apă
duce la dificultăţi de control al mişcărilor şi se face într-un mediu străin omului.
Reeducarea ortostatismului şi a mersului pe uscat se face în etape progresive. Ea
începe o dată cu tratamentul de poziţie prin stimularea reflexelor plantare de postură,
bolnavul sprijinindu-şi tălpile pe o planşetă în unghi drept. Se trece apoi la înclinarea
planului pe care este aşezat bolnavul, trecîndu-se treptat de la o poziţie orizontală la cea
verticală.
Cu ajutorul unei planşe sau mese balansante se stimulează apariţia reflexelor de
postură în diferiţii muşchi. Se trece apoi în pat la ridicarea trunchiului în poziţia şezîndă,
cu membrele inferioare în extensiune, întîi în diagonală cu spatele sprijinit, apoi la
marginea patului cu picioarele atîrnînde. Statul în şezut este deosebit de periculos dacă,
din cauza deformărilor, nu există condiţii ale coloanei de a lupta contra gravitaţiei.
Ulterior, bolnavul este sculat în picioare, susţinut de asistent şi sprijinit în bastoane. Se
trece apoi la exerciţii de sprijin unilateral, bolnavul sprijinindu-se pe bare sau bastoane.
În sfîrşit se trece la etapa antrenării mersului propriu-zis. Acesta se face utilizîndu-se
ajutorul membrelor superioare. Mersul este cel al alternanţei patrupede, membrele su-
perioare sprijinindu-se pe bare paralele, cîrje canadiene sau bastoane. Membrul paralizat
este mişcat la început de asistent, apoi de bolnav. Acesta îşi deplasează membrul înclinînd
trunchiul de partea lui şi plasîndu-1 prin pendulare pe planul bastonului contralateral.
Mişcarea se repetă la partea opusă, după ce se trece greutea pe primul picior.
La copii, reeducarea mersului se face trecîndu-se prin etapele de dezvoltare
fiziologică: tîrît, mers în patru labe şi apoi ridicarea în picioare. Este indispensabil să se
treacă de la o etapă la alta, îndată ce este posibil, pentru ca să nu se fixeze mersul la etape
inferioare şi să nu se creeze tîrîtori. Se trece ulterior la urcat trepte, mers pe plan ondulant.
În timpul mersului vom observa ca bolnavul să-şi menţină trunchiul drept, în şold să se
petreacă numai flexiune şi extensiune, eliminîndu-se pe cît posibil mişcările de com-
pensare. Membrul inferior care susţine genunchiul va fi întins, ferm, cînd poartă greutatea
şi apoi flectat, cînd greutatea trece pe celălalt picior.
Piciorul va fi orientat înainte, va atinge solul cu călcîiul, se va sprijini pe marginea
externă, apoi pe marginea internă şi antepicior.
Lungimea paşilor va fi egală, ritmul paşilor regulat.
Vom utiliza aparate speciale: jghiaburi, planşe cu cămăruţe pentru egalizarea paşilor şi
dirijarea înainte a piciorului.

FIZIOPATOLOGIA SECHELELOR CU DEFICIT LOCOMOTOR

Vindecarea unei boli poate să se facă complet, cu revenire la starea anterioară de
integritate anatomică şi funcţională a organismului atins, sau cu defect, cînd lasă o serie de
modificări patologice structurale şi deficienţe funcţionale cu caracter cronic, constituind
ceea ce în mod obişnuit se numeşte o sechelă.
Sechelele cu deficienţe motorii sînt urmarea bolii de etiologii diferite, infecţioase,
toxice, traumatice, localizate pe sistemul nervos sau pe aparatul locomotor. Indiferent de
etiologia lor, prezintă anumite caracteristici fiziopatologice comune, care determină
evoluţia lor şi cer anumite forme de tratament.
De la terminarea fazei acute clinice pînă la vindecare cu defect există o fază de
convalescenţă, în care asistăm la evoluţia unui dublu proces: pe de o parte la unul de
refacere anatomică şi funcţională, pe de altă parte la altul de degenerări anatomice şi
pierderi funcţionale, fază deosebit de importantă în constituirea sechelei. De felul
îngrijirilor şi al tratamentului acestei faze depinde în cea mai mare măsură gravitatea
sechelei cronice. Este faza de tratament profilactic ai sechelei, tratament care trebuie
început precoce şi continuat susţinut pînă la obţinerea unui maxim posibil de refacere
anatomică şi funcţională.
În sechele cu deficit locomotor, în faza de constituire a lor (fază de convalescenţă), va
trebui pe de o parte să solicităm refacerea funcţiilor motorii, pe de altă parte să combatem
apariţia de modificări astenice, tulburări funcţionale motorii legate de lipsa de mişcări.
Mecanismul de acţiune a paraliziei iniţiale asupra evoluţiei sechelei. Lipsa de
mobilitate iniţială a unui segment are o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a
funcţiei acelui segment.
Să luăm cazul unei paralizii musculare parcelare, ca în poliomielită. Cînd bolnavul
este în decubit, membrul atins ia o poziţie vicioasă faţă de alinierea fiziologică din cauza,
pe de o parte a gravitaţiei, pe de alta a tonusului muşchilor antagonişti necompensaţi de
muşchiul paralizat. Alături de această acţiune mecanică apar şi altele fiziologice. Tonusul
muşchilor antagonişti creşte progresiv, ne-maifiind inhibat printr-un mecanism reflex, care
în mod normal este provocat de mişcarea agoniştilor (în prezent paralizaţi). Se constituie
astfel în muşchii antagonişti o contractură, care accentuează poziţia vicioasă şi devine şi o
frînă pentru reluarea mişcărilor în muşchiul iniţial paralizat.
În al doilea rînd imobilizarea prelungită în poziţia vicioasă duce la transformări
structurale de adaptare patologică, de retracţie şi de alungire ale părţilor moi articulare. În
primul caz, elementele elastice se retracta, se reduc, ţesuturile devin prea scurte şi
limitează mişcarea articulară.
Cînd bolnavul stă în picioare, muşchiul paralizat nemaiputînd să asigure rolul lui în
rnenţinerea ortostatismului, apar mecanisme de compensare prin modificări de poziţie a
segmentelor corporale. De exemplu, în paralizia de fesier mijlociu, care opreşte căderea
bazinului de cealaltă parte în sprijinul unilateral (pe un picior) centrul de gravitaţie este
dus pe punctul de sprijin prin înclinarea trunchiului de partea paralizată.
Cînd bolnavul vrea să realizeze un gest pe care obişnuit il execută cu ajutorul
muşchiului paralizat, de exemplu ducerea mîinii la gură prin abducerea braţului cu ajutorul
deltoidului, dacă acesta e paralizat, bolnavul execută gestul abducînd braţul (prin
contracţia antagoniştilor deltoidului) şi ridicînd umărul cu ajutorul trapezului superior. A
substituit deci în executarea gestului un stereotip dinamic motor obişnuit, cu un altul,
patologic. Muşchii utilizaţi se opun mişcării muşchiului paralizat şi utilizarea stereotipului
dinamic patologic scoate din complexul de mişcări muşchiul slab care trebuia stimulat.
Această dezorganizare a actului motor normal are o deosebită importanţă în reeducare.
în primul rînd va trebui să restabilim în analizorul motor cortical stereotipul dinamic
normal al gestului. Bolnavul pare să fi uitat mişcarea care utilizează muşchiul paralizat.
Comanda gestului pune în funcţie alţi muşchi, de multe ori antagonişti.
Centrii motori periferici ai muşchiului nu mai primesc impulsuri centrale sau
periferice, de aceea va trebui să aplicăm proceduri de stimulare a lor.
Mecanismul de acţiune a contracturii asupra evoluţiei sechelei. Contractura antalgică
este legată de sindromul general de adaptare la agresiune al stărilor acute alături de
manifestările vegetative şi umorale. Ea poartă şi numele de „spasm muscular dureros". Are
ca rol imobilizarea segmentelor atinse pentru a evita apariţia de stimuli dureroşi
supraliminari pentru scoarţă.
Această contractura are un rol dezorganizator, ca şi paralizia, a-supra stereotipurilor
dinamice normale.
O primă consecinţă este apariţia de paralizii funcţionale în muşchii antagonişti. După
trecerea fazei acute, această tulburare funcţională persistă. Articulaţia nu mai este mişcată
şi contracturii antalgice i se substituie o contractura prin imobilizare, disociată din
ansamblul de reglaj postural.
Prezenţa ei constituie o frînă pentru reluarea mişcărilor articulare şi pentru recuperarea
mişcărilor pierdute.
Contractura este principala cauză de constituire a deformărilor. Prin dezechilibrele
posturale pe care le creează, determină poziţii vicioase, atît în poziţia de decubit, cît mai
ales în ortostatism. Imobilizarea prelungită consecutivă duce la modificări structurale
patologice de adaptare la poziţia vicioasă, deci la refracţii fibroase şi la anchiloze.
În sechelele poliomielitice, contracturile apar în muşchii antagonişti celor paralizaţi.
În sechelele după traumatisme, contracturile reziduale dau redori articulare: toţi
muşchii periarticulari sînt contracturaţi şi cu o dispariţie a elasticităţii musculare, procesul
de modificare structurală de retracţie fiind concomitent. Aceasta se vede după
imobilizările prelungite în gips. În sindroamele fiziopatice, ca în periartrita
scapulohumerală, există atrofia deltoidului cu contractura adductorilor şi rotatorilor
braţului, ducînd la umărul blocat. în paraliziile spastice de neuron central, hemiplegii şi
paraplegii spastice prezenţa hipertoniei duce la imobilizare în poziţii vicioase (picior ecvin
etc.) a membrelor, constituind o frînă pentru recuperarea mişcărilor; de aceea se caută
diminuarea ei în reeducarea funcţională a acestor bolnavi.
Această hipertonie din contractura piramidală nu este complet disociată de adaptarea
posturală şi diferă de cea prin imobilizare, care e complet disociată. De aceea în
reeducarea acestor bolnavi spastici vom avea de combătut contractura secundară prin
imobilizare, concomitent cu readaptarea hipertoniei la nevoile posturale.
Rolul creşterii şi al efortului în evoluţia sechelei. O sechelă loco-motorie evoluează
diferit, după cum bolnavul este un copil sau un adult. Imobilizarea are un rol deosebit
asupra creşterii osoase, ducînd la atrofii şi acolo unde sînt poziţii vicioase, la modificări
osoase. Procesele active de creştere la copil influenţează mai mult elementele sănătoase
decît pe cele bolnave. O problemă deosebită este pusă de efort şi lupta contra gravitaţiei.
Acolo unde sînt paralizii şi contracturi, reglajul postural este imperfect asigurat. Cu cît
vom cere eforturi mari, cu atît el va fi mai deficient, cu atît va fi o cauză nouă de tulburări,
prin apariţia de mecanisme de substituţie., De aceea, orice efort trebuie bine cîntărit
privitor la efectele lui asupra reglajului postural. Gesturile, adică mişcările adaptate unui
scop, de autoservire sau de muncă, sînt stimuli pentru mişcări, dar depăşesc posibilităţile şi
duc la inhibiţia acestor mişcări, prin crearea de mişcări de compensare.
Rolul circulaţiei asupra evoluţiei sechelei. Nutriţia elementelor motorii nervoase şi
musculare, precum şi a elementelor de susţinere are o deosebită importanţă şi este legată
de circulaţia locală şi de procesele de oxidare. în sechela motorie există o hipoxie locală
legată de vasoconstricţie la început, apoi de atrofia vaselor. Ea interesează de obicei o zonă
mult mai largă decît cea atinsă. Această vasoconstricţie este legată de lipsa de stimuli
normali şi prezenţa de stimuli patologici ai mişcării.
Rolul activităţii nervoase superioare în evoluţia sechelei. Evoluţia sechelei este strîns
legată de efortul general al bolnavului, de adaptare la mediu. Stimulii cei mai importanţi
pentru mişcare sînt daţi de acest efort de adaptare. Pe de altă parte, toate procesele de re-
facere sînt organizate de funcţiile nervoase superioare.
Felul cum vor funcţiona acestea are un rol capital în desfăşurarea evoluţiei sechelei
bolnavului.
Actul motor face parte din gesturile noastre de autoservire, de muncă şi sociale.
Întreaga coordonare posturală şi cinetică este sub controlul cortical. De asemenea şi
coordonarea între actul motor şi mecanismele circulatorii şi umorale.
Aceasta are o deosebită importanţă, considerînd evoluţia sechelelor la copil, la adult,
la debilii mintali, la nevrotici sau demenţi, în raport cu aplicarea sau neaplicarea unor
tehnici pedagogice corecte sau a psihoprofilaxiei.

RECUPERAREA FUNCŢIONALĂ IN SECHELELE POLIOMIELITICE ŞI

HEMIPLEGII
Recuperarea funcţiilor motorii în sechela poliomielitică. Obiectivele reeducării
funcţionale sînt diferite în funcţie de stadiul de evoluţie a sechelei. În faza de
convalescenţă a poliomielitei şi deci de constituire a sechelei, tratamentul are ca obiectiv
cîştigarea pentru muşchii atinşi (paretici) a unei valori utile, a prevenirii deformărilor
trunchiului şi membrelor r a reeducării funcţiilor posturale, locomotorii şi manuale, în
raport cu recuperarea funcţiilor slăbite.
În stadiul cronic al sechelei constituite şi stabilizate, obiectivele sînt corectarea
deformărilor (prin mijloace ortopedice) şi reeducarea funcţiilor motorii pe baza
elementelor funcţionale de valoare utilă prezente în scopul autoservirii şi muncii.
Tratamentul de poziţie se adresează prevenirii deformaţiilor. Ele sînt legate de
existenţa unei contracturi. Ele se instalează la copii şi tineri în perioada de creştere, nu la
adult, unde apar numai redori articulare. Deformările lovesc cu predilecţie coloana
vertebrală şi membrele inferioare, adică segmentele legate de eforturi posturale şi în mai
mică măsură membrele superioare
Păstrarea poziţiei de decubit devine o necesitate absolută atîta timp cît coloana nu-şi
poate îndeplini funcţia posturală. Aceşti bolnavi vor trebui să păstreze poziţia aceasta tot
timpul: mîncînd, citind şi scriind culcaţi.
Poziţia de decubit se face cu corpul în aliniere fiziologică,, pe un pat tare, fără pernă,
cu picioarele sprijinite de un suport, şi restul corpului susţinut în aliniere cu ajutorul
rulourilor sau sacilor de nisip. Uneori este necesar patul de gips, care să menţină
segmentele dezechilibrate. Această poziţie trebuie păstrată cît mai mult de copil, care are
însă voie să-şi modifice poziţiile în cursul zilei.
Poziţia corectă o dată obţinută, trebuie mereu legată de mişcare. Nu se poate preveni o
deformare prin imobilizare prelungită preventivă. Dezechilibrul între muşchiul paralizat,
muşchiul sănătos şi gravitaţie nu este eliminat decît prin mişcare. Mişcarea opreşte
formarea contracturilor şi a evoluţiei spre refracţie. Bolnavul cu un dezechilibru muscular
nu trebuie ridicat în poziţie şezîndă. Trecerea se poate face treptat, prin aşezarea
bolnavului pe planuri înclinate, în mod progresiv, cîteva ore pe zi. Se obţine astfel o bună
stimulare a efortului postural, fără suprasolicitare.
 Cu ajutorul unei mese basculante şi prin mişcări de basculă se creează reflexe
posturale importante pentru reeducare.
In cazul cînd prognosticul nu arată posibilităţi de recuperare a forţei muşchilor
coloanei, pentru ca să nu se prejudicieze reeducarea mersului, se pune corset cu tutore sus-
ţinător, se egalizează membrele inferioare. Aceasta se impune şi cînd psihicul bolnavului
este compromis de şederea prelungită în decubit.
Tratamentul de mişcare în perioada de convalescenţă are ca obiectiv restabilirea
funcţionării ritmice, coordonate şi utile a unităţilor motorii neuro-musculare. El începe
foarte timpuriu, imediat după trecerea fazei acute şi se face în cadrul unui tratament
complex. Ţinînd seama de fiziologia motricitatii, obiectivele reeducării motorii vor avea în
vedere:
1. Restabilirea conştiinţei mintale a mişcării de executat. Un muşchi se contractă
începînd de la inserţia lui tendinoasă. Bolnavul trebuie să-şi imagineze această inserţie şi
efectul tracţiunii muşchiului pe pîrghia membrului, pentru a urmări în minte mişcarea pe
care o execută pasiv tehnicianul. Este vorba de o gimnastică mintală neînsoţită de efort,
care nu va fi permis decît ulterior.
2. Restabilirea stereotipului dinamic normal şi eliminarea celui patologic. Realizarea
unei mişcări, în cazul paraliziei muşchiului principal care o execută, se face prin mişcări
de substituţie. Astfel este abducţia braţului în paralizia de deltoid prin bascularea
omoplatului înapoi cu ajutorul trapezului superior. Alteori, eforturile duc la contracţia
muşchilor antagonişti sau alţi muşchi. Se constată astfel, cînd cerem bolnavului să execute
mişcarea, că alţi muşchi decît cel dorit intră în joc. Vom avea deci ca obiectiv ca mişcarea
să nu fie realizată de alt muşchi decît cel indicat, ca muşchii antagonişti să nu se contracte
(ei trebuie să se relaxeze), ca un muşchi puternic să nu se substituie unui muşchi slab, în
sfîrşit ca contracţia muşchiului luat în reeducare să se facă începînd cu fibrele de la
inserţie, spre origine.
Această acţiune are în vedere relaţiile corticosubcorticale ale actului motor.
În sfîrşit, ultimul obiectiv este restabilirea funcţiei musculare în complexul general
cinetic al corpului ; integrarea lui ca valoare efectivă în mişcare utilă.
Reeducarea se face zilnic într-o cameră în care bolnavul este singur cu tehnicianul. E
necesar ca atenţia bolnavului să nu fie perturbată. El este aşezat pe o masă şi i se cere să se
relaxeze (aceasta se obţine la copil prin alte mijloace). De multe ori un masaj sub formă de
netezire uşoară, cîteva inspiraţii profunde sînt adjuvante preţioase. În cameră, temperatura
este între 22 şi 24°. Bolnavul stă în decubit dorsal sau ventral, în aliniere fiziologică.
Prima şedinţă este scurtă, pentru ca să nu se obosească bolnavul. Dăm un exemplu de
reeducare musculară pentru flexiunea şi extensiunea antebraţului pe braţ (biceps şi triceps
brahial).
Considerăm mai întîi acţiunea bicepsului brahial.
a) Antebraţul e în supinaţie, se cere bolnavului să se gîndească la punctul de inserţie a
bicepsului brahial (pe tuberozitatea radială), pe care îl arătăm cu degetul. Mobilizăm pasiv
în flexiune antebraţul pe braţ cu mîna către umăr. Pentru aceasta prindem cu o mînă, între
degete, apofiza epicondiliană şi epitrohleană a humerusului, iar cu cealaltă, apofizele
radiale şi cubitale. Bolnavul urmăreşte în gînd mişcarea. După flexiune cerem bolnavului
să se relaxeze şi executăm extensiunea, cerîndu-i să fie atent la inserţia tricepsului pe
olecran.
b) Se observă ca în acest timp să nu se contracte nici un muşchi din alt grup.
c) Se cere bolnavului să ajute. Dacă apar contracţii în alţi muşchi, se renunţă pentru
moment, şi se reiau mişcările pasive.
Se cere aceasta bolnavului la a 3-a mişcare, apoi la a doua, apoi bolnavul execută
flexiunea singur.
În mişcările de flexiune-extensiune ale antebraţului pe braţ, bicepsul şi tricepsul
funcţionează sincron. Reeducarea lor se face concomitent. Vom avea grijă ca amplitudinea
mişcărilor pasive să se facă în limitele funcţionalităţii maxime, astfel, în hiperflexiune,
tricepsul este supraîntins şi ambii muşchi relaxaţi complet, ceea ce constituie o dificultate
în coordonare. Acelaşi lucru are loc cînd în efortul de a mişca antebraţul bolnavul îşi
întrebuinţează muşchii centurii scapulare.
Se observă ca să nu intre în acţiune alţi muşchi decît cei reeducaţi. După cîteva şedinţe
se cere bolnavului să ajute după a 3-a mişcare pasivă. Dacă aceasta se face fără intrarea în
acţiune a altor muşchi, exerciţiul se continuă pînă cînd bolnavul poate să execute singur
mişcarea.
Extensiunea se execută ca şi în reeducarea bicepsului.
În reeducare, dacă muşchii par clinic paralizaţi, se începe cu stimularea lor, adică cu
mişcări pasive întrerupte ritmic, în sensul scurtării lor, manevră care restabileşte reflexul
miostatic.
O deosebită importanţă în reeducare o are poziţia mîinilor tehnicianului pe corpul
bolnavului. Aceasta serveşte la restabilirea legăturilor între percepţiile bolnavului şi părţile
periferice ale corpului lui.
Recuperarea funcţională în hemiplegie. Reeducarea motorie a hemiplegicului începe
curînd şi prin utilizarea la maximum a părţii sănătoase care trebuie să execute cu propriile
ei forţe satisfacerea actelor mai importante de autoservire. Dinamica motorie tulburată prin
deficienţa mişcărilor dintr-o jumătate a corpului trebuie reorganizată în vederea
autoservirii. Bolnavul are tendinţa să ceară ajutor chiar pentru acţiuni pe care poate să le
execute singur. I se va cere să se întoarcă singur în pat, apoi să stea la marginea patului, să
treacă de pe pat pe un fotoliu alăturat, mişcări pe care poate să le execute cu partea
sănătoasă, căutînd un sprijin în cea bolnavă. Pentru toate aceste acţiuni va fi la început
învăţat şi ajutat să le execute, arătîndu-i-se soluţia cea mai comodă. Pentru ridicarea în
şezut se poate fixa de extremitatea caudală a patului o funie cu un mîner, de care se ajută
bolnavul făcînd şi exerciţii de ridicare.
O deosebită importanţă o are organizarea mintală a actului motor. Bolnavul va executa
în minte mişcări pe care nu poate să le execute efectiv.
Se va trece apoi la reeducarea staticei şi mersului. Mersul la hemiplegie se face la
început sub aspectul de mers cosit. Frînarea este împiedicată prin contractura în ecvin a
piciorului. La început se permite această formă de mers, care e realizată cu ajutorul unui
baston. Bolnavul e deprins să stea în picioare, ţinîndu-se de o masă, apoi sprijinit în
baston, să stea în sprijin unilateral cu piciorul sănătos, apoi cu cel bolnav. în acest caz
trebuie redusă contractura în flexiune a piciorului prin mijloace fizioterapice.
În etapa următoare se trece la utilizarea treptată a mişcărilor în membrul bolnav în faza
de înaintare. Exerciţiile încep în pat. Bolnavul e învăţat să-şi utilizeze fiecare articulaţie în
parte, exercitînd mişcarea mintal şi încereînd apoi să o execute cu ajutorul tehnicianului.
Nu trebuie să facă eforturi, deoarece acestea accentuează contracturile sau duc la
contracţia antagoniştilor. Exerciţiile se fac în special pentru flexori la membrul inferior şi
pentru extensori la membrul superior, cu aceeaşi tehnică ca şi pentru poliomielită.
Cînd se trece la mers, bolnavii apar nesiguri, le e frică. E deosebit de important să li se
redea încrederea, să fie încurajaţi, îndemnaţi.
O piedică însemnată o are trecerea de la o formă de deplasare la alta mai adaptată,
însuşi stereotipul dinamic anterior. De aceea fiecare salt calitativ va fi bine pregătit prin
educaţia bolnavului, prin executarea lui în condiţii de uşurare (în decubit sau cu sprijin,
sau în apă).
Bolnavul relaxat, aşa cum se obţine în băile călduţe sau prin galvanizări
decontracturante, poate să execute unele mişcări care erau frînate de contractura. El trebuie
învăţat să le utilizeze şi, în măsura în care e capabil, obţine şi reducerea contracturii.
Emoţia, frica, efortul exagerat duc la o hipertonicitate care împiedică progresul mişcărilor.
Părţile cele mai greu de recuperat sînt cele distale şi ele vor fi în special reeducate,
aducerea piciorului în poziţia perpendiculară pe gambă şi mişcările de extensiune a
degetelor mîinii şi de opoziţie a policelui.
Tratamentul de poziţie are o mai mică valoare în hemiplegie faţă de sechela
poliomielitică. Se indică susţinătoare de talpă şi fixarea intermitentă a mîinii în extensiune
pe o placă. Mersul se execută mai bine cu piciorul încălţat într-o gheată.
Reeducarea în apă. concomitent cu cea pe uscat, este deosebit de utilă.

RECUPERAREA FUNCŢIONALĂ ÎN REUMATISM

În bolile reumatismale asistăm la o limitare patologică a amplitudinii mişcărilor
articulare. Cauzele acestei limitări sînt multiple: reflexe dureroase, contracturi musculare,
refracţii ale ţesuturilor moi periarticulare, modificări osoase articulare. Ele sînt legate de
diferitele forme clinice ale reumatismului : reumatism inflamator, reumatism cronic
degenerativ şi abar-ticular.
Ceea ce deosebeşte recuperarea dintr-o sechelă locomotorie după o boală infecţioasă
sau un traumatism şi o deficienţă locomotorie reumatismală, este că, în primul caz, avem
de a face cu un proces stabilizat, în al doilea caz avem de-a face cu un proces evolutiv
continuu sau prin episoade evolutive. Aceasta pune probleme diferite de tratament.
În artroze asistăm la un proces progresiv de limitare funcţională a articulaţiei.
Experienţa ne arată că terapia raţională de mişcare duce nu numai la oprirea acestui
proces, ci şi la recîştigarea amplitudinii mişcărilor pierdute.
 În ultimul timp s-a pus în evidenţă rolul combaterii contracturilor în tratamentul
artrozelor. Ele constituie o piedică funcţională în mobilizarea articulaţiilor şi, prin evoluţia
lor, sînt un factor important în dezvoltarea procesului patologic.
O problemă deosebită o pune reumatismul inflamator. Aci contractura ia deseori un
aspect antalgic de apărare, legată strîns de procesul acut. Mobilizarea articulaţiei,
decontracturarea nu ar face decît să agraveze procesul inflamator. îndată însă ce acesta s-a
stins, persistenţa contracturii dă naştere la noi fenomene patologice de limitare funcţională.
în acest stadiu, combaterea contracturilor, reeducarea funcţională prin mişcare pasivă şi
activă au un rol favorabil de restabilire a funcţiilor pierdute.
În sindroamele algodistrofice, reeducarea funcţională este deosebit de importantă
ţinînd seama de legătura strînsă dintre aceste sindroame şi stări nevrotice. Iată tehnici
utilizate în recuperarea funcţională a bolilor reumatismale.
Mobilizarea pasivă se execută asupra articulaţiilor înţepenite, fără ca muşchii
articulaţiei să se contracte. Mişcările pasive sînt limitate de întinderea părţilor moi
periarticulare: muşchi şi ligamente.
Întinderea unei articulaţii nu trebuie să fie dureroasă ca să provoace reflexul de apărare
şi nici să depăşească posibilităţile de rezistenţă a ţesuturilor, altminteri provoacă rupturi
sau distensii, care dau naştere la ţesuturi cicatriceale, la reflexe nociceptive. În schimb, o
tracţiune în limitele elasticităţii ţesuturilor are efecte anatomice favorabile.
Mobilizarea trebuie să fie mai întîi analitică, adică să nu mişte o dată decît o
articulaţie, şi în articulaţii să execute o singură mişcare. Articulaţiile vor fi mobilizate
succesiv, prin aceasta se evită provocarea de dureri prea mari şi se creează reflexe precise
în raport cu articulaţia. Mişcările imprimate vor fi cele normale ale articulaţiei în cauză.
Manipularea unei articulaţii poate să fie făcută cu sau fără contribuţia atenţiei
bolnavului. Aceasta din urmă însă este de cele mai multe ori necesară, deoarece bolnavul
prezintă tulburări ale dinamicii motorii care trebuie restabilite. Mişcarea pasivă creează
excitaţii senzoriale şi reflexe care trebuie integrate în analizorul motor.
Poziţia în care se execută mobilizările trebuie aleasă cu îngrijire, pentru a asigura
relaxarea bolnavului şi a permite mişcarea cît mai comodă a articulaţiei.
Mobilizarea pasivă poate să fie ajutată activ de bolnav. În acest caz se vor evita
eforturile bolnavului, care pun în mişcare şi alte articulaţii. Ajutorul va fi „mintal” şi apoi
efectiv asupra muşchiului.
Mobilizarea pasivă continuă prin utilizarea greutăţii pîrghiei distale se face plasînd pe
orizontală pîrghia de mobilizat, membrul se sprijină imediat deasupra articulaţiei care
trebuie să se îndoaie sub acţiunea greutăţii. Ca exemplu luăm mobilizarea pasivă a
genunchiului la marginea patului, cînd membrul este înţepenit în rectitudine. E important
de observat că, uneori simpla greutate a membrului devine intolerabil de dureroasă şi apar
reflexe nociceptive de contractura. Ulterior, pîrghia distală poate să fie îngreunată prin
atîrnarea unei greutăţi. Vom avea grijă la orientarea corectă a membrului.
Putem mobiliza pasiv prin acţiunea sacilor de nisip (de 1—10 kg) pe care îi plasăm pe
vîrful unghiului format de articulaţie, de exemplu în genu flexum. Bolnavul este în decubit
dorsal, bine relaxat şi membrul inferior bine sprijinit de numeroşi saci de nisip, pentru a nu
rota în afară sau înăuntru, sub călcîi o perniţă pentru a evita durerea unei presiuni prelun-
gite. Pe vîrful genunchiului se pune un sac de nisip a cărui greutate e în raport cu
sensibilitatea articulaţiei (fig. 201).
Putem plasa sacul pe cele două braţe ale articulaţiei, aşa cum e indicat pentru cotul în
flexiune (fig. 202).
În locul sacilor de nisip, apăsarea poate să fie realizată cu ajutorul unor chingi care sînt
strînse şi fixate progresiv. Aceste mobilizări pasive pot fi ajutate de diverse procedee fi-
zioterapice: termoterapice şi electroterapice.
Mobilizările pasive prin manipulare, cu saci de nisip, cu chingi sau prin greutatea
segmentului distal pot să fie însoţite de aplicarea simultană de raze infraroşii. Sau, în pre-

Fig. 201, 202. —

Mobilizare pasiva prin acţiunea
sacilor cu nisip.

alabil, se fac aplicări de

parafină, comprese fierbinţi
care relaxează contracţia musculară. Manipulările sînt deosebit de eficiente în baie caldă
(baia kinetoterapică).
Metoda galvanizărilor pe zone reflexe decontracturante. Se aplică electrodul negativ al
unui circuit galvanic pe tegumen tul care acoperă muşchiul antagonist celui în contractura,
electrodul pozitiv fiind aşezat distal pe aceeaşi faţă de miş care. Intensitatea e aceea care
dă o senzaţie de împunsături puternice (fără arsură). Durata galvanizării e de 20—30 de
minute, în cazul mobilizării continue şi de 5—10 minute, în cazul manipulărilor.

Fig. 203 a,b,c.—

Galvanizări pe zone reflexe
decontracturante.

În gîtul înţepenit se aplică electrod

negativ pe faţa latero-cervicală a gîtului,
electrod pozitiv pe palma de aceeaşi
parte. Se fac mobilizări ale gîtului
flectînd capul de partea electrodului. Se
aplică apei un electrod inter-scapular
superior şi altul inferior pe manubriu,
executîndu-se manevre de flexiune-
extensiune şi circumducţie a capului. Se
vor evita atît intensităţile mari, cît şi manipulările intense, deoarece iau naştere reflexe
vegetative puternice (fig. 203, a, b, şi c).
În umărul blocat, pentru abducţia braţului se aplică electrod negativ pe regiunea
deltoidiană, fixînd cu mîna sau
486
cu o chingă umărul (pentru a elimina bascularea omoplatului). Pentru rotaţia internă se
aplică electrod negativ pe triceps, electrod pozitiv pe palmă, manipularea duce mîna la
spate, cu palma în afară şi o ridică, policele
alunecînd de-a lungul coloanei vertebrale. Pentru
rotaţia externă, electrodul negativ este aplicat pe
regiunea subspinoasă a omoplatului, electrodul
pozitiv pe dosul palmei, mişcarea pasivă fiind
aceea de a duce mîna la ceafă.

Fig. 204 a, b, c, d. Galvanizarea ascendentă a

membrului superior.

În umărul dureros, manipulările foarte blînde

se fac cu ajutorul galvanizării ascendente a
membrului superior con-tralateral, electrodul
pozitiv pe palmă, electrodul negativ pe umăr (fig.
204, a, b, c şi d).
În coxartroză, pentru abducţie, electrodul se
aplică pe adductorii contralateral, electrodul
pozitiv pe talpa controlate-rală. Mobilizarea se
poate face fie cu membrul inferior întins, fie cu
genunchii flectaţi; se pot executa manipulări de abducţie sau o mobilizare continuă cu
genunchiul flectat, coapsa rotată în afară cu greutate pe segmentul distal. Pentru flexiunea
coapsei, galvanizarea membrului contralateral, electrodul pozitiv-talpă, electrodul negativ-
fesă. Bazinul va fi bine fixat cu chingi, saci de nisip sau, manual, de un ajutor.
Pentru genunchi flectat, electrod negativ pe cvadriceps, electrod pozitiv pe faţa
anteroexternă a gambei de aceeaşi parte. Manipulare sau mai bine mobilizare cu ajutorul
chingilor sau sacilor de nisip.
Pentru picior ecvin, electrodul negativ pe faţa anteroexterioară a gambei, electrod
pozitiv pe dosul piciorului cu mişcări de flexiune a labei.
Pentru mînă şi degete flectate, electrod negativ pe faţa anteroextrenă a antebraţului,
electrod pozitiv pe dosul palmei şi al degetelor, cu mişcări de extensie, sau palma aşezată
pe masă, bolnavul încearcă să aşeze membrul superior perpendicular, apăsînd.
Extensiile au ca scop să ducă progresiv un membru în rectitudine.
 Alungirile articulare sînt caracterizate prin
întinderi longitudinale efectuate în axul trunchiului şi
membrelor şi destinate să alungească pasiv părţile moi
şi, în special, elementele capsuloligamentare şi să
îndepărteze suprafeţele articulare. Se pot face cu mîna
sau cu aparate.
Tracţiunile cu mîna sînt asociate masajului şi
mobilizărilor pasive, se practică pentru umăr,
articulaţiile interfalangiene, mai rar pentru şold.
Pentru rahis, fixăm umerii şi tragem de picioare.
Tracţiunile cu aparate utilizează mesele de
alungire vertebrale sau suspensiile verticale (fig. 205).
Folosirea aparatelor cu elongaţie vertebrală nu se
face decît după un diagnoistic precis al bolii şi o
cunoaştere a efectelor pe care această elongaţie le va
avea asupra bolnavului.
Fig. 205. Mesedealungirevertebrală.
În general utilizăm această metodă de elongaţie pentru a face să dispară durerile din
sindronul cervical sau lombosciatic. Efectul este uneori imediat în cursul tratamentului; el
se menţine sau durerea revine. De asemenea prin metoda aceasta se modifică curburile
anormale ale coloanei.
Aparatul tip Pirogov, alcătuit dintr-o masă care poate să basculeze de la poziţia ori-
zontală la cea verticală, fixîndu-se în planuri intermediare, este compus din 2 părţi care se
pot îndepărta una de alta. La capătul cefalic al mesei există o bară cu 2 cîrlige, care poate
să ia diferite poziţii; la capătul caudal este o planşă perpendiculară perforată care permite
trecerea unor lanţuri de tracţiune. Fixarea bolnavului pe masă se face prin : căpăstru
(Glisson), care se îmbracă pe cap (mandibula-occipital) şi se agaţă cu inele de metal de
bara cefalică; corset toracic: prin chingi pentru bazin pe care-l fixează la nivelul crestelor
iliace ; prin ghete care se încalţă şi se prind prin inele de lanţurile părţii caudale care fac
tracţiunea.
Aşezarea bolnavului pe masă şi aplicarea elongaţiei se face pe plan orizontal şi pe plan
înclinat.
— Pe plan orizontal tracţiune pe întreaga coloană : fixare în Glisson şi ghete.
— Pe coloana cervicală: Glisson - chingi umăr.
— Pe coloana lombară (fără membre inferioare): corset toracic-chingi şold.
— Pe coloana lombară (cu membrele inferioare): corset toracic-ghete.
489
Cu ajutorul unei manivele se îndepărtează succesiv cele două planşe componente ale
mesei cu ajutorul unor manivele.
 Forţa de tracţiune nu trebuie să treacă de 40—
60 kg pentru regiunea lombară şi de 20 — 25 kg
pentru coloana cervicală.
Viteza de tracţiune trebuie să fie mică, ca
bolnavul să nu simtă bruscheţe, iar viteza de
revenire după alungire trebuie să fie mai mică.
Accidentele sînt legate în special de bruscheţe.
Durata tracţiunii: pentru coloana cervicală —
10 minute, pentru cea lombară — 20 de minute (în
medie).
Tracţiunea pe plan înclinat se face cu aceleaşi
fixări ca şi pentru plan orizontal, cu deosebire că
Fig.206. —Aparatcuscripeţipentru se îmbracă numai piesa din partea ce-falică
mişcăriactive.
(Glisscn pentru partea cervicală, corset pentru partea
lombară). După fixare, masa se basculează în plan înclinat. Durata pentru partea cervicală
este de 3—4 minute, pentru cea lombară, 15—16 minute.
Indicaţiile mesei de alungire sînt : sindroame dureroase ale rahisului (contraindicate :
tuberculoza vertebrală, neoplasm vertebral), sindroame viscerale (prin reflexe de la co-
loană), lumbago şi lombosciatică, nevralgii cervicobrahiale (legate de scolioze,
spondiloze, sechele după fractură, dar fără alte alterări ale corpurilor vertebrale), şi în
tulburări circulatorii şi algodistrofice ale membrelor.
Mişcările active sînt executate de bolnav sub supravegherea asistentului. Ele sînt
ajutate sau se fac contra greutăţii. Se execută cu ajutorul unor aparate cu scripeţi (fig. 206).

PRINCIPII DE ERGOTERAPIE ŞI PSIHOPROFILAXIE ÎN RECUPERAREA

DEFICIENŢELOR LOCOMOTORII
Tratamentul de recuperare funcţională a deficienţelor locomotorii este un tratament de
lunga durată. El nu are ca obiectiv numai vindecarea sau ameliorarea deficienţei, ci
întreaga activitate a bolnavului, urmărind să-i dea condiţiile necesare pentru ca acesta să se
poată reintegra în viaţa normală a colectivităţii. În ultimă instanţă, reeducarea funcţională
motorie înseamnă adaptarea funcţiunii motorii a bolnavului la necesităţile activităţii
profesionale şi a celei de toate zilele.
Ergoterapia sau terapia prin muncă este un tratament prin mişcare la un nivel mai înalt
şi mai complex, privind întreaga activitate a bolnavului.
Uneltele şi materialele de lucru vor aduce noi stimuli pentru mişcare, alţii decît cei
utilizaţi in kineziterapie, influenţind activitatea centrilor nervoşi şi muşchilor. Aceştia nu
vor mai depinde de boală, ci vor fi îndreptaţi spre alte activităţi. De aci înainte, viaţa
bolnavului în spital va căpăta un nou sens, care-l va apropia de viaţa omului sănătos, îl va
scoate din mentalitatea de bolnav, de invalid şi dependent social. Efortul de adaptare la
muncă îi va îmbunătăţi starea fizică, mobilizînd toate resursele de energie a organismului.
Terapia prin muncă este o cale prin care se vindecă boala şi se dă o atitudine nouă,
sănătoasă bolnavului. Ca divertisment, terapia prin muncă e deosebit de utilă, ea determină
acea relaxare, capitală, pentru psihoprolilaxie. De aceea, o parte din activitatea de
ergoterapie se va petrece, alături de ateliere, în activităţi culturale (teatru, televizor, film,
cercuri literare, artistice, ştiinţifice etc.) care stimulează şi antrenează activitatea de
gîndire.
Alături de munca de prevenire sau corectare a contracturilor, de îmbunătăţire a forţei
musculare şi a coordonării mişcărilor, este necesar să se stabilească şi toleranţa la muncă a
bolnavilor. Omul are de efectuat în afara muncii profesionale şi alte activităţi: rutina vieţii
cotidiene, timpul liber de recreare, deosebit de importante pentru ca să fie luate în seamă
în planul de reeducare. în mod concret în sanatoriile de tratament al sechelelor de
poliomielită, copiii urmează cursuri de învăţămînt elementar, au activităţi distractiv-
culturale, activitate de autoservire. Ele trebuie luate în seamă în organizarea planului de
tratament complex balneofizical de recuperare motorie. Pentru specialistul în ergoterapie,
ca şi pentru kineziterapeut, toleranţa la muncă înseamnă nu numai rezistenţă la muncă
profesională (în subsidiar la rezistenţa la procedurile fizioterapice), ci şi la activitatea de
toate zilele. A nu ţine seama de aceasta înseamnă a neglija pe de o parte posibilitatea de
refacere a forţelor, pe de altă parte a dăuna activităţii generale a bolnavului, cu
repercusiuni imediate şi directe asupra procesului de vindecare şi asupra acţiunii noastre
terapeutice.
Pentru aceasta e necesar să se ia în consideraţie următoarele aspecte principale :
a) Funcţiile fiziologice generale. Deosebit de importante sînt manifestările pulsului,
capacitatea respiraţiei, ameţelile în cursul manevrelor executate.
b) Funcţiile neuromusculare: după cum ştim, în sindroamele de neuron periferic
urmărim forţa mişcării, iar în cele de neuron central coordonarea şi viteza. În primul caz,
oboseala din cauza tulburărilor din proprioreceptori nu este percepută ca atare, în dauna
epuizării muşchilor; în al doilea caz, oboseala se manifestă prin ataxie şi lentoare.
c) Postura: adaptarea sistemului cardiovascular la poziţia orto-statică. Deosebit de
importantă pentru bolnavii care stau în jpat şi pentru cei cu nevroză astenică, este
adaptarea la diferite poziţii profesionale. Deformările coloanei şi trunchiului, reduc
posibilităţile motorii ale membrelor.
d) Probleme psihologice privind însuşi procesul terapeutic de reeducare funcţională.
Bolnavul trebuie să aibă impresia unui plan progresiv de pregătire. Munca să fie astfel
calculată, încît să dea posibilitatea bolnavului să se ia la întrecere cu rezultatele obţinute de
el în trecut şi cu cele ale celorlalţi tovarăşi, să ofere variaţii în mişcări şi tipuri de muncă.
Unii bolnavi adoptă o atitudine de indiferenţă, pasivitate şi descurajare faţă de
posibilităţile de recuperare care de multe ori nu reflectă decît o atitudine generală
anterioară în faţa dificultăţilor. Munca devine dificilă în acest caz şi ajutorul unui
neuropsihiatru este necesar. Din contră, bolnavii care mai înainte erau activi, combativi,
prin influenţa directă a tehnicianului, vor adopta această atitudine şi faţă de recuperarea
funcţională.
O altă problemă este pusă de însăşi deformarea estetică a corpului şi a gesturilor, care
creează un sentiment de inferioritate, alături de incapacitatea motorie. Acceptarea lor nu se
poate realiza decît indirect, prin sustragerea bolnavului de la aceste preocupări.
Starea de nelinişte pentru viitor, pentru ce va deveni în viaţă, alimentează nevroza şi
împiedică procesul de vindecare, dă naştere la atitudini agresive.
Bolnavul care vede că a realizat ceva. că poate să devină util, care e antrenat în
activităţi similare celor ale oamenilor sănătoşi, îşi recapătă încrederea în sine, face efort,
adoptă o atitudine sănătoasă şi, prin aceasta, asigură procesului de recuperare condiţii
optime de reuşită. Este procesul terapeutic prin care un bolnav adoptă progresiv atitudinea
de om sănătos.

VIII. BALNEOFIZIOTERAPIA SPECIALĂ

Înainte de a trece la tratamentul propriu-zis al bolilor care beeneficiază de factorii

balneofizicali vom arăta care sînt con-traindicaţiile generale care exclud trimiterea
bolnavilor în staţiunile balneare.
Sînt considerate contraindicate pentru tratamentele balneare în staţiuni următoarele
boli sau stări fiziologice :
1. Toate afecţiunile acute şi toate afecţiunile cronice în perioada de exacerbare acută.
2. Toate bolile infecţioase, în perioada de contagiozitate, pînă la terminarea izolării
obligatorii.
3. Purtătorii de germeni patogeni.
4. Toate bolile venerice, în stadiul acut şi de contagiozitate (sifilis, gonoree).
5. Stările caşectice, indiferent de cauza care le-a provocat.
6. Tumorile maligne, indiferent de formă, sediu sau stadiu evolutiv.
7. Hemoragiile repetate şi abundente, de orice natură (excepţie hemoragiile
hemoroidale).
8. Sarcina patologică în orice lună şi sarcina normală începînd cu luna a V-a. Se
contraindică trimiterea oricărei gravide dintr-o localitate de şes la o altitudine peste 1 000
m şi tratamente cu băi radonice sau nămol pentru afecţiuni ginecologice.
9. Epilepsia.
10. Bolile sîngelui şi organelor hematopoetice, cu alterarea stării generale : anemia
pernicioasă acută, leucemiile, poliglobulia etc.
11. Bolile parazitare (helmintiaze, lambliaze, anchilosto-miaze etc).
12. Amiloidozele.
 13. Tulburările psihice.
14. Narcomaniile (morfinomania, cocainomania etc.) şi alcoolismul cronic cu tulburări
neuropsihice. Toxicomaniile.

1. TRATAMENTUL BOLILOR REUMATISMALE

Bolile reumatismale beneficiază de tratamentul cu agenţi fizici, în funcţie de forma

nosologică, de faza de evoluţie a bolii, de reactivitatea şi starea generală a bolnavului, ca şi
de gradul leziunilor cardiace — acolo unde este cazul.
Ne stau la dispoziţie în scop terapeutic procedurile de hidro-, electro-, balneo- şi
climatoterapie, pe care le vom putea aplica profilactic în faza preclinică, curativ în faza
clinică, şi în faza postclinică, faza de tratament a sechelelor sau convalescenţa.

TRATAMENTUL BOLII SOKOLSKI - BOUILLAUD

Reumatismul Sokolski-Bouillaud se încadrează în grupul bolilor reumatismale cu
caracter inflamator, care au comun interesarea ţesutului conjunctiv şi a aparatului
locomotor.
Clasic este descris ca o afecţiune febrilă, cu poliartrite şi localizări cardiace.
Tratamentul balneofizical este un element adjuvant preţios în cadrul terapiei complexe
a reumatismului Sokolski-Bouillaud, întregind eficienţa terapiei medicamentoase în toate
fazele bolii.
a) Tratamentul profilactic prevede tratarea infecţiilor de focar ale căilor respiratorii
superioare şi în special a celor rinofaringiene, deoarece se ştie că, 75% din cei cu
reumatism Sokolski-Bouillaud au în antecedente o angină de obicei streptococică.
În acest scop utilizăm, în funcţie de relaţiile date de antibiogramă, aerosoli cu
penicilină sau alt antibiotic, iradieri cu lampa Solux în regiunea faringiană. Băile de aer,
helioterapia, cultura fizică medicală, procedurile hidrice alternante cresc puterea de
apărare a organismului, normalizează funcţia sistemului nervos, combat alergia şi terenul
reumatic.
b) Tratamentul curativ este complex, cuprinzînd o serie de măsuri igience-dietetice,
folosirea unei terapii medicamen-
toase continue şi aplicarea unui tratament balneofizical.
c) Tratamentul igienic-dietetic. Repausul la pat în condiţii de spitalizare este
obligatoriu cel puţin o lună pentru ca să se poată preveni leziunile cardiace sau să se
oprească evoluţia lor.
Igiena pielii şi prevenirea constipaţiei sînt de asemenea obiective importante.
Dieta în timpul perioadei febrile va fi legată de vitamine şi săruri minerale, acordîndu-
se o atenţie particulară regimului bogat în proteine.
 Se pune accentul pe aportul de vitamine A şi C.
Aportul caloric va evita o supraîncărcare ponderală în timpul repausului la pat.
Terapia medicamentoasa, care este factorul terapeutic primordial în această afecţiune,
este reprezentată de grupul medicamentelor salicilice, pirazolonice, hormonale.
Terapia balneofizicală. Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: tratarea infecţiilor
de focar, desensibilizarea organismului, normalizarea permeabilităţii capilare, normaliza-
rea funcţiei sistemului nervos, influenţarea terenului reumatic şi combaterea durerii,
inflamaţiilor şi tumefacţiilor. Forma acută în perioada de debut. în afară de terapia medi-
camentoasă, care este tratamentul de bază în această fază, balneofizioterapia îşi aduce
contribuţia şi prin aplicarea în primele zile, la pat, a unor proceduri care să mărească efec-
tul substanţelor saliciloterapice prin acţiunea lor piretică (băi de lumină parţiale cu durată
de 30—40 de minute, împachetări uscate).
În perioada de stare, caracterizată prin temperatura ridicată, V.S.H. foarte accelerată,
tume'neţii dureroase şi tulburări cardiace, dintre procedurile electroterapice în această
fază sînt indicate numai ultravioletele în doze eritem pe articulaţiile tumefiate, începînd cu
2—4 biodoze şi crescînd pînă la 7—8, aplicate zilnic pe articulaţii diferite şi la 3—4 zile
pe aceeaşi articulaţie.
Dintre procedurile de hidroterapie se folosesc: comprese reci pe articulaţiile tumefiate
şi precardiace cu hidrofor (1— 1½ oră, de trei ori pe zi), pentru degete compresele
„longhete" care se lasă pe loc cîteva zile umezindu-se cu ajutorul unui burete.
Se mai pot folosi în acelaşi scop cataplasmele reci cu nămol, cu o durată de 1—2 ore,
după care tegumentul se unge cu unguent pe bază de vitamină D2 (Jecolan).
Spălările complete, împachetările umede de jumătate sau trei sferturi, repetate de 3-4
ori pe zi. au un efect antitermic şi sedativ. Toate tratamentele acestea se fac cu prudenţă şi
la pat, în repaus absolut.
În perioada de retrocedare parţială a fenomenelor, cînd temperatura şi V.S.H. scad,
se pot adăuga, pe lîngă ultravioletele în doză-eritem şi alte proceduri cu acţiune mai mult
locală pentru combaterea fenomenelor exsudative.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: ionizări cu calciu (Cl2Ca 2%) sau cu
histamină 1‰. Pentru durerile articulare se indică ionoforeza cu salicilat de sodiu soluţie
2—3%.
Băile de lumină parţială cu becuri puţine sau băile de aer supraîncălzit aplicate la pat,
pe articulaţii izolate, cu procese inflamatoare restante, au efect favorabil.
Circulaţia periferică este bine influenţată de perierile uscate sau fricţiunile parţiale.
Ultravioletele, histamina şi calciul au, pe lîngă efectele locale amintite, şi un efect general
desensibilizant.
Introducerea acestor proceduri cere o atenţie deosebită, cel mai mic semn de
intoleranţă din partea bolnavului impune întreruperea lor.
În cazurile în care bolnavul prezintă leziuni cardiace se aplică ionoforeza salicilică
(2%) cu electrodul negativ în regiunea interscapulară, iar cel pozitiv bifurcat pe coapse,
15—30 mA, 15—25 de minute, cu două pauze de cîte un minut (după 8 minute şi 18
minute) în timpul şedinţei. O serie cuprinde 15—20 de şedinţe. Această procedură măreşte
efectul antiinflamator al medicaţiei salicilice şi hormonale.
În perioada de retrocedare totală a fenomenelor, cu normalizarea V.S.H. şi a
temperaturii, dar cu persistenţa algiilor şi chiar a unor uşoare tumefacţii articulare, cu
uşoare suferinţe cardiace sau circulatorii periferice, conduita terapeutică este determinată
de localizarea fenomenelor: dacă bolnavul a avut numai localizări periferice, articulare,
indicăm dintre procedurile de hidroterapie următoarele: băi parţiale şi complete cu extract
de brad sau muşeţel, băi sărate (15—20 g ‰) de 2—3 ori pe săptămînă, la temperatura
36—37,5º cu o durată de 10—15 minute.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm băile galvanice patrucelulare sau
ionizările cu histamina. La sfîrşit, ultrascurtele sau diatermia în doze oligoterme, şedinţe
cu o durată de 8—14 minute, concomitent cu gimnastica medicală, la început respiratorie,
apoi articulară. în faza indoloră, masajul, blînd la început, cu mişcări active articulare
(netezire), apoi intensificat, completează tratamentul.
Daca bolnavul a avut localizări cardiace se indică ionoforeza cu calciu (soluţie 2%)
cu polul pozitiv pe partea internă a umărului stîng, iar polul negativ pe regiunea poste-
roexternă a aceluiaşi umăr, în şedinţă de 15—25 de minute întrerupte de 1—2 pauze de 1
minut, în timpul unei aceleiaşi şedinţe cu o intensitate de 10—15 mA, în total 8—10
şedinţe. Calciul acţionează asupra funcţiei miocardice, ameliorînd tonusul şi
îmbunătăţind în felul acesta circulaţia.
După dispariţia fenomenelor endomiocardice, se pot introduce în tratament băile de
lumină parţiale, diatermia, ultrascurtele oligoterme, ionizările cu Ca şi salicilat alternativ.
Pentru desensibilizarea generală se indică ultravioletele în doze-eritem pe gulerul
Scerbak (10 şedinţe).
Forma subacută. în tratamentul acestei forme trebuie să fim deosebit de atenţi. Şi aici,
ca şi în celelalte forme ale reumatismului Sokolski-Bouillaud, tratamentul de bază este cel
medicamentos.
Tratamentul cu agenţi fizici va fi făcut cu mare prudenţă. Vom indica dintre
procedurile de electroterapie ultraviole-tele-eritem, în jurul articulaţiilor, iar mai tîrziu
ionogalva-nizările cu salicilat de sodiu.
Forma latentă. In această formă, care reprezintă de fapt starea de convalescenţă,
tratamentul are drept scop profilaxia recidivelor.
Pentru tonifierea generală vom prescrie proceduri de hidroterapie ca: băi cu peria
(35°—34°), perieri uscate, afu-ziuni alternante, masaj, C.F.M., iar dintre procedurile de
electroterapie, iradierile generale cu ultraviolete, ionizările generale cu clorură de calciu.
În această fază se poate indica şi cura climatică, dar numai în sanatoriile din
localităţile vecine locului de reşedinţă a bolnavului, pentru a evita reacţiile de climă prea
puternice.
Este bine ca această cură să dureze 2—3 luni, pentru ca procesul de cicatrizare a
leziunilor miocardice să se realizeze.
 Se indică bolnavului în această perioadă băi de aer, băi de soare progresiv, pînă la 2—
4 ore pe zi.
Forma cronică (stări reziduale cu aspect cronic). În perioadele mai recente se indică:
dintre procedurile de hidrote-rapie, băile complete cu plante medicinale, sau băile sărate la
36—37°, 10—15 minute; împachetările complete umede cu termofoare, băile parţiale de
lumină, băi galvanice, împachetări cu parafină.
Dintre procedurile de electroterapie. Pe articulaţii se aplică ionizări cu calciu,
salicilat, histamina, ultraviolete-eritem.
Tratamentul climatic se poate indica după 6—8 luni de la episodul acut.
Tratamentul balnear se indică abia după 8—10 luni de la ultimul episod acut, iar în
caz de leziuni cardiace după 12 luni.
Alegerea staţiunilor se va face ţinînd seama de forma bolii, de starea generală şi
reactivitatea bolnavului. Bolnavii cu stare generală bună, cu sistemul nervos echilibrat,
fără episoade evolutive în ultimul an, pot să beneficieze de un tratament climatic şi balnear
destul de intens. Sînt indicate băile minerale acratoterme de la Victoria şi 1 Mai, clorurate,
sodice de la Ocna-Sibiu şi Sovata şi sărate iodurate (Bazna sau Govora), sulfuroase şi
clorurate sodice de tipul Călimăneşti, ape sulfuroase termale de tip Govora, Herculane,
împachetări cu nămol pe litoral sau la Amara.
Bolnavii cu starea generală mai alterată, cu suferinţe de inimă sau slăbiţi, vor fi trataţi
cu prudenţă într-un regim mai blînd din punct de vedere climatic, continental, medite-
ranean sau de dealuri, în staţiuni ca Victoria, 1 Mai, Geoagiu, Ocna Sibiu, Bazna, Tinca.
Pentru cardiaci se preferă staţiunile cu ape carbogazoase, mai ales Buziaş. Vatra
Dornei are un climat prea umed, uneori chiar in timpul verii. Precizăm încă o dată că trata-
mentul balneofizical este un tratament adjuvant al terapiei medicamentoase în reumatismul
Sokolski-Bouillaud, că trebuie făcut cu mare prudenţă, orice supradozare putînd să ducă la
agravări.

TRATAMENTUL REUMATISMULUI INFECŢIOS ACUT

Evoluţia clinică şi umorală a reumatismului infecţios acut se suprapune aproape în
totalitate reumatismului Sokolski-Bouillaud.
Conduita terapeutică balneofizicală este identică. Accentuăm asupra faptului că terapia
"balneofizicală va fi indicată numai după înlăturarea prealabilă a focarului infecţios prin
aplicarea unui tratament medicamentos sau chirurgical, în raport cu natura infecţiei.
Aplicarea unui tratament cu agenţi fizici unui bolnav cu focare de infecţie, chiar
nemanifeste, duce la agravarea bolii sau la acutizarea ei în cazul unui stadiu clinic
stabilizat.

REUMATISMUL CRONIC INFLAMATOR

TRATAMENTUL POLI ARTRITEI CRONICE EVOLUTIVE
 Reumatismul poliartricular cronic progresiv (P.C.E.) este o formă anatomoclinică
particulară a bolii reumatice, caracterizată prin tulburări generale neuroendocrine şi
umorale, ca şi prin inflamaţii poliarticulare, cu mers cronic progresiv, care duce la
deformări articulare şi anchiloză.
Datele etiopatogenice stabilite pînă în prezent pledează pentru o stare de
hipersensibilitate la un număr mai mare de agenţi agresori, printre care se remarcă
preponderenţa neurodistrofică.
Deoarece P.C.E. este o boală cu evoluţie cronică şi progresivă,, perioade de acalmie
alternînd cu episoade evolutive, tratamentul în general şi cel balneofizical în special sînt
destul de dificile şi cer o mare atenţie din partea celui care îl indică.
Precizăm de la început că terapia balneofizicală în P.C.E. are un rol adj uvant.
Tratamentul profilactic. Asanarea focarelor infecţioase se impune, deşi nu s-a
observat o legătură între aceasta şi ameliorarea sau vindecarea bolii. Avantajul pe care-1
prezintă totuşi este toleranţa mai bună a factorilor terapeutici şi scăderea posibilităţii
complicaţiilor.
Hidroterapia, C.F.M. şi helioterapia sînt factori preţioşi care, bine dozaţi, măresc
posibilităţile de apărare a organismului prin reglarea mecanismelor centrale şi periferice
fă-cîndu-1 mai puţin receptiv faţă de diferiţii agenţi agresori.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic şi intelectual au o
importanţă deosebită în P.C.E.
În fazele evolutive se recomandă repausul absolut la pat. iar îrt cele de remisiune,
odihnă prelungită.
Evitarea frigului şi umezelii sînt de asemenea obligatorii.
Regimul alimentar va fi bo£at în vitamine, proteine şi săruri minerale. Se recomandă
limitarea glucidelor pînă la 100 g/zi la bolnavii în repaus şi 200 g la cei ambulatori. Se va
evita creşterea ponderală exagerată.
Tratamentul medicamentos. Baza tratamentului medicamentos o constituie medicatia
polimorfă în care bormonoterapia. crizoterapia, terapia antiinfecţioasă şi generală sînt
asociate în funcţie de stadiul şi forma bolii.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului balneofizical în P.C.E. sînt:
desensibilizarea organismului, prevenirea deformaţiilor şi anchilozelor articulare prin
tratarea fenomenelor locale articulare şi de vecinătate, recuperarea maximă a capacităţii
funcţionale a articulaţiilor lezate, ridicarea mijloacelor de apărare prin tonificarea generală
a organismului. Faza de debut, care de obicei este insidios, se manifestă prin tulburări
generale necaracteristice iar articular prin algii fără modificări umorale importante (V.S.H.
pînă la 30 mm la oră). în această fază vom putea indica pe lîngă tratamentul
medicamentos, un tratament cu agenţi fizici.
Din electroterapie: ionizări cu calciu, salicilat sau novocaină, iradieri cu ultraviolete în
doză-eritem, solux, băi parţiale de lumină pe articulaţiile dureroase, cu o durată de 10—15
minute. Pe măsură ce starea clinică se îmbunătăţeşte, introducem procedurile de
hidroterapie ca: băile medicinale la temperatura 36—37°, timp de 15—20 de minute, băile
de aer supraîncălzit, băile kinetoterapeutice, împachetările cu parafină sau nămol, masaj.
În ceea ce priveşte indicaţiile de cură balneară, vom prefera staţiunile cu ape termale uşor
radioactive de tipul Victoria, 1 Mai.
Se mai pot indica de asemenea apele carbogazoase de tip Geoagiu, cele clorurosodice-
iodurate, slab mineralizate, de tipul Govora, Bazna, la temperatura de 36—37°, cu o durată
de 10 minute şi la interval de o zi sau două, în funcţie de starea bolnavului.
Climatoterapia. Se vor indica bolnavului localităţile lipsite de curenţi şi umezeală,
care au o altitudine pînă la cel mult 600—800 de m. Este de preferat climatul uscat şi cald.
Faza de stare este caracterizată prin artrite multiple ale membrelor, modificări
importante generale, modificări umorale şi leziuni anatomopatologice.
Conduita terapeutică va fi dictată de faza evolutivă. Alături de o terapie
medicamentoasă intensă vom indica şi proceduri balneofizicale.
În fazele incipiente ale perioadei de stare, leziunile anatomopatologice sînt
predominant inflamator-exsudative şi interesează în special părţile moi articulare.
În această perioadă inflamatoare acută, articulaţia se menţine imobilizată.
Dintre procedurile de electroterapie putem să indicăm diatermia cu raze scurte
(inductotermia) aplicată pe regiunea lombară care activează excreţia de glucocorticoizi
suprarenali. De asemenea se indică ultravioletele în doză-eritem şi curenţii diadinamici
care influenţează în bine fenomenele inflamatoare locale.
Se mai poate aplica un uşor masaj muscular, iar după calmarea durerilor se introduc
mişcările pasive şi active articulare pentru prevenirea anchilozelor. Hidroterapia,
balneoterapia şi climatoterapia sînt contraindicate în această fază.
În fazele mai înaintate, leziunile tind să devină proliferative, cu predominanţă fibroasă.
Fără să renunţăm la tratamentul medicamentos, mai ales la preparatele de aur, putem să
amplificăm în această fază terapia cu agenţi fizici.
Din electroterapie indicăm :
Ionizările locale cu calciu, novocaină sau salicilat, solux, băile de lumină parţiale cu o
durată de 10—15 minute, ultrascurtele în doze oligoterme 5—10 minute, ultravioletele
locale şi generale, băile galvanice bi- sau patrucelulare 8—10 minute, ultrasunetul cu o
intensitate de 0,8—1 watt/cm2, timp de 5—8 minute, la interval de 1—2 zile, 10—15
şedinţe în total.
Hidroterapia are o aplicare largă, atît în ceea ce priveşte procedurile cu aplicaţie
locală, cum sînt compresele calde, împachetările cu parafină, împachetările cu nămol la
temperatura de 40—42°, cît mai ales în aplicarea băilor generale cu caracter
kinetoterapeutic. Mişcările articulare active şi pasive în apă la temperatura de 37°, duşul
subacval, masajul simplu, C.F.M. au ca scop îmbunătăţirea troficităţii ţesuturilor,
menţinerea mişcărilor articulare şi recuperarea în oarecare măsură a mişcărilor pierdute.
Balneoterapia va fi indicată cu prudenţă, dacă V.S.H. nu depăşeşte 30 mm/oră şi dacă,
în general, bolnavul se află într-o fază clinică de acalmie.
 În ordinea preferinţelor se recomandă apele termale simple de tipul Victoria, 1 Mai,
apele clorurosodice moderat concentrate (Amara, Bazna, Govora). Apele sărate
concentrate de tipul Ocna Sibiului, Sovata, Tekirghiol, Bălţăteşti, ca şi apele sulfuroase de
tipul Herculane, Pucioasa şi nămolurile de pe litoral cer mare prudenţă.
Helioterapia. Se pot indica băile de aer alternînd cu cele de soare, cu o durată
crescîndă şi într-un climat uscat şi cald.
Atragem în mod deosebit atenţia că cea mai uşoară tendinţă spre modificarea stării
clinice sau umorale în sensul înrăutăţirii trebuie să fie considerată un semnal de întreru-
pere imediată a tratamentului balneofizical.
În fazele tardive, leziunile anatomopatologice evoluează spre anchiloză fibroasă şi
apoi osoasă. Deformaţiile articulare sînt stabilizate, starea generală alterată.
Această fază este contraindicată pentru tratamentul balneofizical.

TRATAMENTUL SPONDILITEI ANCHiLOPOETICE

Spondilita anchilopoetică este o formă a bolii reumatismale, care interesează în special
coloana vertebrală, cu evoluţie cronică, întreruptă de perioade de stabilizare spontană, cu
tendinţe la anchiloză, osificare şi deformaţii.
Din punct de vedere etiopatogenic, spondilita anchilopoetică constituie o modalitate
reacţională a organismului la agresiuni diferite, în care infecţia gonococică şi mai ales
infecţiile urinare joacă un rol însemnat.
Tratamentul balneofizical poate să fie foarte folositor ca adjuvant al terapiei
medicamentoase, dacă se indică în fazele potrivite.
Tratamentul profilactic. Este indicată asanarea sau stingerea focarelor infecţioase,
mai ales a acelora din sfera genitală, în acest scop se poate indica pe lîngă antibiotice, dia-
termie pentru prostată 5—10 minute, 6—12 şedinţe, băile calde sau ascendente de şezut
36—42° timp de 20—30 de minute, duşurile calde de şezut, ca şi în celelalte afecţiuni reu-
matismele, hidroterapia, C.F.M. şi helioterapia aplicate metodic măresc posibilităţile de
apărare a organismului.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic absolut la pat, în
poziţii fiziologice, în perioada acută inflamatoare şi evitarea eforturilor fizice şi
intelectuale în perioada de remisiune, cu asigurarea cîtorva ore de odihnă pe zi sînt
obligatorii. Evitarea frigului şi umezelii are de asemenea mare importanţă.
Dieta va fi alcătuită dintr-un regim alimentar bogat în vitamine, proteine şi săruri
minerale, cu limitarea glucidelor, pentru prevenirea osteoporozei şi evitarea
supraîncărcării ponderale.
Tratamentul medicamentos. Medicaţia de bază este constituită din sărurile de aur,
cortizonoterpia, derivaţii pirazolonici şi derivaţii salicilici.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului balneofizical în spondilita
anchilopoetică sînt: desensibilizarea organismului, tratamentul fenomenelor locale
articulare şi de vecinătate, menţinerea funcţionalităţii articulare şi recuperarea mişcărilor
pierdute şi, în sfîrşit, ridicarea mijloacelor de apărare a organismului prin tonifiere
generală. în faza de început, caracterizată printr-o simptomatologie clinică difuză, fără
modificări umorale importante, eficienţa terapiei cu agenţi fizici este maximă.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm: ultravioletele în doze-eritem pe
suprafeţe mari de 500—700 cm2 la 2 zile interval, 5—8 şedinţe, în zona gulerului Scerbak
sau pe articulaţii ; ionizările generale cu calciu, 20—30 de minute zilnic sau la 2 zile, 6—
10 şedinţe pe serie, cu efect desensibilizant.
În caz de dureri articulare se indică ionizările cu salicilat.
Pentru combaterea durerilor şi contracturilor consecutive, se indică băi de lumină
parţiale, solux cu filtru albastru 15—30 de minute, galvanizări longitudinale pe coloană
sau ionizări cu calciu transcerebromedular (metoda Burguignon), băi patrucelulare 10—
15—30—40 mA.
Dintre procedurile de hidroterapie se recomandă împachetările umede complete,
asociate cu sticle calde sau hidrofoare longitudinale, pe coloana vertebrală (42—43°) 1—2
ore, de 2 ori pe zi; aplicaţiile de parafină sau nămol pe coloana vertebrală 40—42°, 30 de
minute, băile medicinale la 37°, masajul şi C.F.M.
Tratamentul balnear. Spondilita anchilopoetică poate să fie tratată în faza de debut cu
ape termale acratoterme de tip Victoria, 1 Mai, ape sărate de tipul Sovata, Ocna Sibiu.
În alegerea staţiunii ne vom orienta după forma clinică.
Climatoterapia. Băile de aer alternante cu băi de soare într-un climat uscat şi cald
completează tratamentul acestei faze.
Uneori, faza de debut are o evoluţie zgomotoasă, cu dureri vii în coloana vertebrală şi
prezenţa unei artrite sacro-iliace precoce, cu V.S.H. mărită.
În această situaţie, în afara medicaţiei care se administrează, în condiţii de spitalizare,
singurul tratament balneofizical indicat sînt razele ultraviolete în doză-eritem aplicate pe
coloana vertebrală şi pe articulaţiile sacroiliace.
Faza de generalizare şi de anchiloză fibroasă. După evoluţie de cîţiva ani, şi uneori
fără să fie precedată de simp-tome subiective, se ajunge la accentuarea spondilalgiei şi a
rigidităţii coloanei, la extinderea acestei simptomatologii la zone mai întinse din coloană şi
la alte articulaţii, paralel cu apariţia modificărilor radiologice şi anatomopatologice carac-
teristice.
Aceasta este faza în care va trebui ca, pe lîngă celelalte obiective terapeutice, să
punem accentul pe păstrarea şi recuperarea funcţiilor articulare. Din această cauză, pe
lîngă tratamentele electroterapeutice indicate în faza de debut, vom introduce ionizările cu
iodură de potasiu, faradizările cu rulou pe musculatura para vertebrală, ultrasunetul pe
coloana vertebrală.
În ceea ce priveşte procedurile de hidroterapie, vom folosi aci băile kinetoterapeutice.
duşul subacval, duşul-masaj, duşul cu aer cald urmat de masaj, C.F.M., gimnastică respira-
torie şi articulară.
Tratamentul balnear. Vom trimite în staţiunile balneare bolnavii la care s-a scurs cel
puţin un interval de 4 luni de îa ultimul episod evolutiv acut, cu V.S.H. de maximum 30
mm/oră, cu starea generală bună.
Mai eficiente sînt în această perioadă apele sărate-iodurate de tipul Bazna şi Govora;
apele sulfuroase de tipul Călimă-neşti, Herculane, Pucioasa, nămolurile terapeutice de pe
litoral (Tekirghiol, Eforie) şi climatoterapia.
Climatoterapia. Se vor prefera climatul continental şi mediteranean, în genere uscat şi
cald. Se vor evita staţiunile umede (de exemplu V. Domei) sau indicarea tratamentului în
timpul rece.
Faza de anchiloză osoasă şi de osificare nu beneficiază de tratament balneofizical.

TRATAMENTUL, REUMATISMULUI CRONIC DEGENERATIV

Reumatismul cronic degenerativ cuprinde o serie de manifestări cu evoluţie cronică şi
progresivă, al căror substrat anatomic îl constituie o degenerescentă mai mult sau mai
puţin intensă a ţesutului mezenchimal şi care interesează cu predilecţie articulaţiile
coloanei vertebrale şi ale membrelor inferioare.
Datele etiopatogenice existente pînă în prezent sînt multiple, dintre ele desprinzîndu-se
ca mai importante: vîrsta şi discriniile endocrine, tulburările metabolice, bolile infecţioase,
infecţiile de focar, tulburările de irigaţie, traumatismele.
Tratamentul profilactic. Profilaxia artrozelor se face înainte de vîrsta de 40 ani prin
combaterea acelor factori care determină apariţia lor.
Terapia cu agenţi fizici, bine dozată, reuşeşte să realizeze acest lucru. In sensul acesta,
helioterapia va normaliza funcţia glandelor endocrine deficitare, mai ales a ovarului şi tiro-
idei, gimnastica medicală, talasoterapia, ungerile cu nămol,, previn obezitatea şi păstrează
supleţea articulaţiilor.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul. Fără să se indice un
repaus absolut, se recomandă evitarea eforturilor, ortostatismului prelungit şi ridicarea
greutăţilor.
Dieta. în cazul unei boli concomitente (gută, diabet, boli hepato-biliare, colite),
regimul alimentar va fi corespunzător acelei boli. Dacă nu există o anumită tulburare
patologică se recomandă un regim hipocaloric pentru evitarea obezităţii.
Tratamentul medicamentos este folosit pentru atenuarea fenomenelor dureroase şi
pentru a încetini procesul de uzură.
Importanţa tratamentului medicamentos în tratamentul artrozelor este minimă. Se
folosesc diferiţi hormoni, derivaţii pirazolonici, medicamente vasodilatatoare, vitamine.
Tratamentul balneofizical. Balneofizioterapia este un element de bază în cadrul
terapiei complexe a reumatismului degenerativ.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea sistemului endocrin.
îmbunătăţirea metabolismului general şi local, modificarea circulaţiei la nivelul
articulaţiei, combaterea contracturilor prin influenţarea elementului dureros şi inflamator şi
menţinerea funcţionabilităţii maxime articulare.

SPONDILOZELE
Manifestarea clinică a spondilozei este foarte variată, limitîndu-se fie la o
simptomatologie în care durerea este elementul dominant — în fazele incipiente, fie luînd
aspectul unor sindroame caracteristice pentru o anumită regiune a coloanei vertebrale şi
pentru care bolnavul se adresează de obicei medicului, în fazele mai înaintate.
În fazele incipiente, ca şi în cele tardive, fără complicaţii, ale spondilozei putem să
indicăm pentru efectele analgezice, resorbante şi antispastice proceduri variate.
Din hidroterapie indicăm înpachetările uscate generale cu sticle calde, 30—60 de
minute, împachetări cu parafină cu o durată de 15—20 de minute pe coloana vertebrală,
băile medicinale, la temperatura de 37—38 °, împachetările cu nămol la 40—44 °, băile
generale de aburi cu durată de 10— 15 minute.
Pentru tonifierea musculaturii, întărirea ligamentelor şi asigurarea unei statici normale
a coloanei vertebrale vom indica băile kinetoterapeutice 15—20 de minute, duşul-masaj pe
musculatura paravertebrală şi spate, duşul subacval, elon-gaţiile progresive pe diferite
segmente ale coloanei vertebrale, CFM.
Dintre procedurile de electroterapie folosim cu succes aplicaţiile de infraroşii sub
formă de solux, 15—20 de minute, băi de lumină parţială sau generală 10—15 minute,
ultravioletele în doză-eritem, în cîmpuri de 10—15 cm pe coloana vertebrală, ultrasunetul
cu o intensitate de 1,5—3 W/cm2 şi o durată de 3—5 minute, de-a lungul coloanei.
Curentul galvanic simplu sau ionogalvanizarea cu novocaină, histamină sau calciu sînt
preţioase mijloace terapeutice în această boală. Efectele acestor proceduri se bazează pe
acţiune analgezică, antiinflamatoare, metabolică.
Roentgenterapia se poate folosi, de asemenea, cu succes, dar şi cu mare prudenţă în
spondiloză.
Balneoterapia. Spondiloza beneficiază mult de tratamentul balnear. Alegerea staţiunii
şi individualizarea tratamentului se vor face în funcţie de vîrsta bolnavului, de starea
neurovegetativă, ca şi de bolile asociate.
Putem să indicăm: apele termale simple uşor radioactive de tipul Victoria, 1 Mai;
apele sărate-iodurate de la Bazna, Olăneşti, Govora; heliotermele de la Sovata şi Ocna
Sibiului; apele sulfuroase termale de tipul Herculane şi cele atermale de la Govora,
Olăneşti, Pucioasa ; nămolurile de tipul celor de la Tekirghiol, Eforie, Amara, Sovata,
Ocna Sibiului.
Schematic, numărul de băi este de 12—14 pe serie, temperatura 37—38°, durata 15—
20 de minute ; pentru nămol 40°, 42°, 44°, durata de 30—40 de minute. Se asociază cu
proceduri fizioterapice şi helioterapie, de la caz la caz.
În fazele incipiente de boală, ca şi în cele tardive, neînsoţite de complicaţii, putem să
indicăm cu succes ungerile cu nămol, urmate de băi de ghiol.
Climatoterapia. În cadrul climatoterapiei, un rol deosebit de important îl are
helioterapia asociată balneoterapiei. Expunerile la soare influenţează metabolismul
calciului, datorită vitaminei D2, care se formează în tegument sub influenţa ultravioletelor.
Din această cauză, helioterapia în condiţiile de litoral, unde insolaţia este mai puternică şi
atmosfera bogată in aerosoli de iod, sare etc, are un efect deosebit asupra organismului,
influenţînd pe lîngă metabolismul general şi sistemul endocrin. In general preferăm un
climat cald şi uscat, influenţa nocivă a climatului rece şi umed fiindu-ne cunoscută.
Tratamentul balneofizical al sindroamelor care însoţesc spondiloza. Spondiloza
cervicală se însoţeşte mai frecvent de următoarele sindroame: nevralgia cervicobrahială
uni- sau bilaterală, sindromul simpatic cervical posterior Barré-Liéou şi sindromul de
algodistrofie reflexă.
Conduita terapeutică va fi dictată de tabloul clinic caracteristic fiecărui sindrom în
parte.
Nevralgia cervico-brahială. În faza acută, în care tabloul clinic zgomotos este
determinat de elementul inflamator, care desăvîrşeşte acţiunea compresivă a discului
osteofitic la nivelul găurii de conjugare, vom utiliza procedurile cu acţiune
antiinflamatoare şi antialgică directă şi indirectă.
Din hidroterapie indicăm duşul de aer cald (phön), băile cu plante medicinale la
temperatura de 37—35,5°, timp de 15—20 de minute, împachetările cu parafină pe zona
Scerbak la temperatura de topire cu o durată de 20—30 minute; împachetările cu nămol pe
coloana cervicală şi membrul afectat la 38—40°, timp de 20—30 de minute, cataplasmele
cu muştar.
Dintre procedurile de electroterapie preferăm soluxul cu filtrul albastru 10—15
minute, ultravioletele în doză-eritem aplicate pe coloana cervicală şi traiectul plexului
brahial. Utilizăm cu succes galvanoterapia, datorită efectului de anelec-trotonus şi
proprietăţii de ionizare a medicamentelor (Ca, Mg, novocaină). Curenţii de medie
frecvenţă şi curenţii de joasă frecvenţă redresaţi şi pulsatori (curenţii diadinamici) au o
acţiune analgezică foarte importantă, cei diadinamici mai ales, scăzînd mult pragul de
excitabilitate dureroasă. Aplicarea lor în faza acută în şedinţe scurte de 3—4—5 minute
scurtează considerabil durata bolii.
După ce fenomenele acute au dispărut, tratamentul se continuă prin introducerea altor
proceduri care au ca scop tratarea sechelelor inflamatoare, recuperarea neuromusculară şi
tratarea spondilozei ca atare, vom folosi în fazele cronice, procedurile de hidroterapie, cu
efect mai puternic ca: duşul subacval, kinetoterapia în apă, duşul-masaj; dintre cele de
electroterapie curenţii de înaltă frecvenţă, curenţii faradici, ultrasonoterapia.
Balneoterapia o vom indica de asemenea în faza cronică şi vom prefera apele sărate şi
sulfuroase slab concentrate pentru, acţiunea lor antiinflamatoare şi resorbtivă. Apele
iodurate vor fi date cu prudenţă, deoarece pot să provoace reacţii locale în ţesuturile încă
inflamate. Nămoloterapia asociată cu helioterapia în climatul de litoral dă rezultate bune în
fazele cronice.
În sindromul simpatic cervical posterior, provocat de leziuni la nivelul atlasului şi
axisului mai ales, domină clinic tulburările cu caracter neurovegetativ general, alături de
fenomenele locale caracteristice spondilozei cervicale. Nu vor fi suportate în această
afecţiune procedurile excitante, de aceea ne vom orienta astfel: procedurile de hidroterapie
vor fi alese în funcţie de acţiunea lor sedativă. Indicăm băile cu bule de aer, baia cu peria,
băile carbogazoase la temperatura de 35—36° şi durata de 10—15 minute, masaj uşor
cervical frontal.
Dintre procedurile de electroterapie, ionizările cu calciu sau magneziu transorbital,
curenţii diadinamici pe coloana cervicală, ionizările cu iodură de potasiu.
Tratamentul balnear se va indica în staţiuni cu ape puţin excitante, preferîndu-se
Victoria, 1 Mai.
Climatoterapia. Se va indica un climat de cruţare fără variaţii mari ale factorilor
componenţi (temperatură, umiditate etc).
Sindromul de algodistrofie reflexă, caracterizat prin tulburări trofice la distanţă pe
lîngă simptomatologia clasică a spondilozei cervicale, beneficiază în mod deosebit în
cadrul terapiei descrisă iniţial la spondiloză de următoarele proceduri: din hidroterapie vor
fi foarte utile kinetoterapia în apă, duşul subacval şi masajul, iar dintre procedurile de
electroterapie, curentul galvanic aplicat sub formă de decontracturare, băile galvanice
pentru membrele superioare, ultrasunetul.
În cadrul balneoterapiei se vor prefera staţiunile cu ape iodurate şi sulfuroase.
Pentru tratamentul climatoterapic ne orientăm de la caz la caz. Conduita folosită este
cea din cadrul indicaţiilor spondilozei.
Complicaţiile spondilozei dorsale sînt nevralgiile intercostale, iar ale celei lombare,
mai frecvent sindromul nevralgiei lombosciatice.

TRATAMENTUL ARTROZELOR
Localizarea procesului degenerativ în articulaţii îmbracă diferite aspecte. Orientîndu-
ne după mecanismul care le dă naştere, artrozele pot să fie grupate în:
1. Artroze primare, şi
2. Artroze secundare, al căror factor etiopatogenic poate să fie identificat.
Tratamentul profilactic. În artrozele primare, măsurile profilactice sînt identice cu
acelea pe care le luăm în reumatismul degenerativ în general.
În artrozele secundare, profilaxia are la bază tratamentul agentului cauzal, respectiv
tratamentul gutei sau alcapto-nuriei, tratamentul insuficienţei glandulare, al proceselor in-
flamatoare, al tabesului sau al siringomieliei, corectarea tulburărilor statice, tratamentul
hemofiliei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul, mai ales în artrozele
activate (cu reacţii inflamatoare) se impune atîta timp cît durează această stare.
Dieta va fi impusă în artrozele secundare de boala care întreţine artroza, în cele
primare va fi identică cu cea pe care o indicăm în reumatismul cronic degenerativ în
general.
 Tratamentul medicamentos este identic cu cel indicat la începutul capitolului.
Accentuăm că, uneori, în formele activate e nevoie să utilizăm antibioticele, la adăpostul
cărora facem asanarea chirurgicală a focarelor de infecţie bucofaringiene, sau tratăm
celelalte focare de infecţie.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici are o influenţă favorabilă
asupra artrozelor primare, iar dintre formele secundare asupra celor de natură endocrină.
Celelalte forme secundare vor beneficia numai după înlăturarea, factorului care le
întreţine.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: combaterea proceselor iritative şi reactive
secundare, uneori cu caracter inflamator, îmbunătăţirea circulaţiei locale, îmbunătăţirea
metabolismului local şi general, menţinerea tonusului muscular, periartricular cu păstrarea
capacităţii funcţionale a articulaţiei şi oprirea procesului distructiv.
Artroza coxofemurală — malum coxae senile — este una dintre cele mai frecvente
localizări primare.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm băile kineto-terapeutice în cadă sau bazin
15—20 de minute, duşul-masaj, duşul subacval 8—10 minute, masajul simplu, dozate în
funcţie de capacitatea funcţională a articulaţiei, în aşa fel ca să nu provocăm prin mişcări
prea ample traumatizarea acesteia. Kinetoterapia în apă şi masajul precedat de o procedură
termică (de exemplu, duşul cu aburi) au drept scop evitarea atrofiilor musculare şi
menţinerea mobilităţii articulare, lucru care se realizează cu uşurinţă mai ales în apă,
datorită pierderii greutăţii corporale şi factorului termic sedativ.
Dintre procedurile de electroterapie vom alterna pe acelea cu acţiune termică
superficială (solux, băile parţiale de lumină), cu cele cu acţiune termică sau ultrascurtele în
şedinţe prelungite de 15—30 de minute, serii de 20—25 de şedinţe.
Contracturile adductorilor vor fi influenţate de galvanizările decontracturante sau
ionogalvanizările cu histamină.
Curentul galvanic aplicat transversal pe articulaţiile coxofemurale în şedinţe prelungite
de 30—40 de minute cu o intensitate de 30—50 de mA, influenţează durerea şi provoacă o
vasodilataţie profundă.
Ultrasunetul se indică de asemenea. Roentgenterapia influenţează componenta
inflamatoare, dar trebuie indicată cu atenţie din cauza fenomenelor secundare pe care le
determină.
Tratamentul balnear va fi foarte util. În alegerea staţiunilor ne vom orienta după
reactivitatea bolnavului şi bolile asociate. Astfel, bolnavilor care prezintă concomitent
arterioscleroză cu hipertensiune, diabet sau diateză urică, le vom indica apele termale uşor
radioactive de tipul Victoria sau apele sulfuroase slab concentrate de tipul Călimăneşti.
În cazurile cu o componentă vasculară scleroasă recomandăm apele sărate-iodurate de
tipul celor de la Govora, Bazna; la bolnavii la care predomină modificările metabolice
indicăm apele sulfuroase concentrate de la Herculane sau nămolul de pe litoral, Amara,
Lacul Sărat.
În ceea ce priveşte climatoterapia, folosim indicaţiile generale expuse la tratamentul
spondilozelor.
Artrozele coxofemurale secundare unei luxaţii congenitale sau defectelor statice
constituţionale beneficiază de tratamentul cu agenţi fizici, cu atît mai mult cu cit acesta a
fost instituit mai devreme, îndată după corectarea ortopedică sau chirurgicală. Factorii
utilizaţi sînt aceiaşi descrişi la artrozele primare.
Artrozele primare ale genunchilor se întîlnesc destul de frecvent la persoane mai în
vîrsta sau la obezi. Acţiunea terapeutică este identică cu cea din artrozele coxofemurale
primare.
Artrozele secundare ale genunchilor se instalează insidios în legătură cu climacteriul
şi cu menopauza.
Tratamentul balneofizical se va asocia unui tratament hormonal ovarian care va avea
ca scop refacerea echilibrului endocrin.
Avînd în vedere modificările neurovegetative accentuate din climacteriu, ne vom
orienta în aplicarea tratamentului spre o terapie generală cu caracter sedativ şi spre o
intensă terapie locală.
Dintre procedurile de hidrolerapie folosim împachetările cu parafină şi împachetările
cu nămol pe articulaţiile genunchilor, băile cu plante medicinale sau cu bule de aer la tem-
peratura de 36—37°.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm: iradierile cu infraroşii pe genunchi timp
de 15 minute, diatermia cu unde scurte, ultravioletele în doză-eritem, băile patrucelulare
descendente.
În indicaţiile balneoterapiei vom ţine scama ele deficitul endocrin şi tulburările
neurovegetative.
În sensul acesta vom indica băile sărate-iodurate de tipul Bazna şi Govora, băile
sulfuroase de tipul Herculane. O influenţă foarte bună o are tratamentul asociat băi termale
de bioxid de carbon şi nămol de turbă pe articulaţiile genunchilor, aşa cum se poate face la
Vatra Dornei, în cazurile în care artroza este asociată si cu o hipertensiune oscilantă.
Climatoterapia. Bolnavelor cu gonartroză pe fond de climacteriu le vor fi indicate
climatele sedative. în regiune de dealuri sau subalpină.
Climatul de litoral, excitant, nu este suportat de această categorie de bolnave.
Artroza interfalangiană are la bază componenta neurohormonală caracteristică
climacteriului. Tratamentul cu agenţi fizici va fi asociat cu corectivele hormonale.
Orientarea terapeutică este asemănătoare cu acea din artrozele de genunchi.
Celelalte artroze localizate în articulaţiile tibiotarsiene, iliace, cot, umăr, sînt
comparativ mai rare. Conduita terapeutică este asemănătoare cu aceea descrisă în general
la artroze.

TRATAMENTUL REUMATISMULUI ABARTICULAR

 Se încadrează în reumatismul abarticular acele afecţiuni în care leziunea
mezenchimală este localizată în diverse organe ca: piele şi ţesut celular subcutanat, nervi,
tendoane, burse seroase, ocolind sistematic articulaţiile.
Tratamentul sclerodermiei difuze. Sclerodermia difuză este o boală a ţesutului
conjunctiv caracterizată printr-o îngroşare treptată a pielii şi a ţesutului celular subcutanat,
care duce la scleroză a ţesuturilor, ca consecinţă a transformărilor substanţei fundamentale
şi a proliferării fibrelor colagene.
Modificările ţesutului conjunctiv nu se mărginesc numai la tegument, ci interesează şi
diferitele organe.
Din punct de vedere etiopatogenic nu există date suficiente pînă în prezent, de aceea
tratamentul profilactic si tratamentul curativ nu au obiective bine stabilite, ele limitîndu-se
la acţiunea simptomatică.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic este deosebit de important. Se impune
protecţia segmentelor lezate faţă de traumatisme şi schimbările de temperatură. Frigul şi
umezeala au o acţiune defavorabilă asupra evoluţiei bolii.
Tratamentul medicamentos cuprinde medicamente vasodilatatoare, hormoni
corticosuprarenali, antimalarice de sinteză.
Tratamentul balneofizical. Dintre procedurile de hidroterapie folosim băile
ascendente şi băile cu plante medicinale pentru acţiunea lor vasodilatatoare. Dintre
procedurile de electroterapie indicăm băile galvanice simple sau cu iodură de potasiu,
ultravioletele generale, infraroşiile, care au de asemenea o acţiune simptomatică
apreciabilă bazată pe efectele hiperemiant şi trofic.
În privinţa balneoterapiei ne vom orienta spre staţiunile Herculane pentru apele
sulfuroase, Vatra Dornei pentru apele carbogazoase sau spre cele cu acţiune
antisclerozantă ca de exemplu Govora cu apele iodurate.
Climatoterapia va fi un factor ajutător preţios atunci cînd vom indica bolnavului un
climat cald şi uscat, ţinînd seama că frigul şi umiditatea au o influenţă nefavorabilă în
această, afecţiune.
Tratamentul reumatismului muscular. Reumatismul muscular pur este o afecţiune
rară. Aspectele mai frecvent intilnite sînt mialgiile fără substrat anatomic evident, cu sediu
mai frecvent la gît (torticolis) sau lombe (lumbago) şi miozitele, al căror substrat anatomic
sînt leziunile granulomatoase.
Dermatomiozita este o afecţiune rară, asemănătoare din punct de vedere clinic cu
miozita, dar caracterizată prin leziuni multiple ale ţesutului colagen, muscular, cutanat şi
visceral. Este o colagenoză mult înrudită cu reumatismul propriu-zis.
Tratamentul profilactic şi curativ al afecţiunilor descrise este asemănător cu cel al
afecţiunilor reumatismale, individualizat pentru forma şi stadiul corespunzătoare.
Precizăm că, în cadrul terapiei cu agenţi fizici, vom utiliza ca proceduri de bază
procedurile locale. În hidroterapie, ter-mofoarele, parafina, nămolul pentru efectul lor
antiinflamator; fricţiunile şi masajul, sub formă de duş-masaj, masaj subacval, masaj
simplu pentru acţiunea hiperemiantă şi trofică locală.
Dintre procedurile de electroterapie utilizăm mai mult curentul galvanic ca atare sau
ionogalvanizările cu novocaină, salicilat, iodură de potasiu.
Tratamentul nevralgiilor şi nevritelor. Nevralgiile şi nevritele se caracterizează prin
localizarea procesului reumatic în ţesutul conjunctiv perineural şi interfascicular la nivelul
vaselor nutritive ale nervilor şi în mod secundar la nivelul fibrelor nervoase. Deoarece
aceste afecţiuni vor fi descrise într-o lecţie separată nu ne vom opri asupra lor.
Tratamentul periartitrelor. Periartritele sînt sindroame anatomo-clinice caracterizaie
prin afectarea ţesuturilor penai ticuiare. uea mai frecventă periartrită întîlnită este
periatrita scapulohumerală.
Tratamentul profilactic. Profilaxia periartritei scapulohu-merale prevede
îndepărtarea focarelor de infecţie, mai ales din sfera otorinolaringologiei şi în acest scop
iradierile faringelui cu ultraviolete alături de alte măsuri sînt foarte preţioase. C.F.M.,
hidroterapia şi masajul tonifică musculatura şi aparatul ligamentar prevenind în felul
acesta apariţia bolii.
Tratamentul curativ este complex, în funcţie de faza evolutivă în care se află
bolnavul.
Tratamentul igienic-dietetic. În fazele iniţiale, în care predomină leziunile
inflamatoare, se recomandă repausul membrului afectat, pînă ce fenomenele dureroase se
atenuează.
Dieta. Fără să se indice un regim special, este bine să se prefere un regim hiposodat.
Tratamentul medicamentos este util în faza acută şi va consta în antialgice, vitamină
B1, infiltraţii cu novocaină, la nevoie şi antibiotice.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici are un rol important în toate
stadiile bolii. Obiectivele acestui tratament sînt următoarele: combaterea fenomenelor
inflamatoare, calmarea durerii, refacerea troficităţii ţesuturilor şi recuperarea
funcţionalităţii umărului.
Stadiul acut are două faze: o primă fază, în care clinic predomină durerea moderată,
iar anatomopatologic, leziunile degenerative, necrotice şi inflamatoare în tendonul
supraspinosului şi faza a doua, care se manifestă clinic prin durere vie şi impotenţă
funcţională, iar anatomopatologic prin extinderea procesului de la tendon la bursă şi
ţesutul celular subdeltoidian.
În acest stadiu este indicată numai o terapie cu agenţi fizici (în condiţii de clinică),
asociată terapiei medicamentoase. Dintre procedurile de hidroterapie indicăm compresele
reci, cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe locul dureros, schimbate din 5 în 5 minute sau
cu hidrofor, cu o durată de o oră, repetate de 2—3 ori pe zi. După amendarea fenomenelor
se trece la compresele Priessnitz cu acţiune resorbtivă, aplicate pe regiunea afectată şi
zonele apropiate cîte o oră în timpul zilei şi în mod permanent noaptea.
Treptat, pe măsură ce fenomenele inflamatoare dispar, se indică termoterapia moderată
: duşul cu aer cald cu o durată de 6—8 minute, băile ascendente de mîini, 35—39°, timp
de 15—20 de minute, băile cu plante medicinale la temperatura de 37° timp de 10—15
minute; împachetările cu parafină sau nămol, masajul uşor.
Dintre procedurile de electroterapie sînt foarte utile în această fază curenţii
diadinamici, curentul galvanic asociat cu ionoterapia medicamentoasă (novocaină, calciu),
băile galvanice bicelulare, ultravioletele în doză-eritem.
Stadiul cronic. Dacă bolnavul nu a făcut la timpul necesar tratamentul indicat, boala
evoluează şi se ajunge la faza a treia, caracterizată clinic prin dureri mnime, iar anatomo-
patologic printr-o anchiloză fibroasă periarticulară.
Tratamentul acestei faze este complex, balneofizioterapia fiind factorul preponderent
şi avînd rolul să recupereze funcţionalitatea umărului.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm, pe lîngă cele expuse în faza terminală a
stadiului acut, băile kinetoterapeu-tice de 38° timp de 20 de minute, duşul subacval cu
presiune de 1,5—2 atmosfere şi durata de 6—8 minute, băile de aburi timp de 10 minute,
împachetările cu parafină urmate de masaj, C.F.M.
Din arsenalul electroterapiei folosim băile de lumină parţială 10—15 minute,
diatermia cu unde scurte în doze medii 8—10 minute, undele ultrasonore.
Balneoterapia este indicată după un interval de 3—6 săptămîni de la faza acută.
Putem indica : apele acratoterme, clorurosodice, iodurate, sulfuroase, heliotermale şi
nămoluri. Alegerea uneia din aceste categorii se va face ţinînd seama de reactivitatea
bolnavului, de vîrsta, de bolile asociate.
Climatoterapia. Deoarece variaţia factorilor meteorologici are un rol imortant în
evoluţia bolii, vom avea în vedere să indicăm bolnavilor cu periartrită scapulohumerală
staţiunile cu climat sedativ de tipul Victoria, ca şi sezonul călduros şi uscat, respectiv
sezonul de vară.

2. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator se încadrează în acea categorie de afecţiuni care
beneficiază mult de terapie cu agenţi fizici. Terapia cu inhalaţii şi pneumatoterapie sînt
elemente fundamentale la care se adaugă factorii de electro-, hidro-şi balneoterapie
cunoscuţi în cadrul complexului terapeutic.
Vom deosebi în această grupă bolile căilor aeriene superioare şi bolile căilor aeriene
inferioare.

BOLILE CAILOR AERIENE SUPERIOARE

Tratamentul sinuzitei. Sinuzita este o afecţiune cu caracter inflamator, localizată în
sinusurile frontomaxilare. In funcţie de evoluţie deosebim un stadiu acut şi un stadiu
cronic.
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină cu factorii ei: aer, soare, talasoterapie şi
inhalaţii naturale de aerosoli. Această cură creşte rezistenţa organismului şi previne astfel
îmbolnăvirea. Un alt element care intră în considerare în profilaxia sinuzitei este tratarea
afecţiunilor rinofaringiene.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul în condiţii favorabile de
microclimat, cu evitarea frigului şi umezelii, se impune mai ales în faza acută.
Tratamentul medicamentos. Antibioticele în faza acută administrate perenteral sau
introduse prin puncţii în sinusuri în faza cronică sînt un tratament obligatoriu.
Tratamentul cu agenţi fizici. Obiectivele acestui tratament sînt : oprirea procesului
inflamator, favorizarea resorbţiei ex-sudatului şi sedarea durerii.
În faza acută se indică aerosolii cu penicilină (cîte 100 000 u. pe şedinţă, administrate
pe nas, de 2 ori pe zi).
Dintre procedurile de electroterapie, un efect favorabil îl au iradierile cu lampa Sollux
cu filtru albastru, 15—20 de minute alternate cu iradierile locale de raze ultraviolete.
Razele ultrascurte oligoterme, cu o durată scurtă de aplicare de 4—5 minute au, de
asemenea, un efect favorabil, reuşind uneori să oprească evoluţia procesului inflamator.
În faza cronică. Se indică, în afară de aerosolii cu antibo-tice, aplicaţiile de nămol pe
regiunea sinusurilor, simple sau sub formă de nămol electric (cu ajutorul curentului
galvanic) la 42—46°, cu o durată de 10—15 minute, în serie de 12 şedinţe. Ultrascurtele,
de data aceasta în doze medii şi cu o durată de 8—10 minute, influenţează procesul cronic
inflamator pînă la dispariţia lui.
Climatoterapia. Se indică un climat cald şi uscat.
Tratamentul rinitei. Rinita este o afecţiune cu caracter inflamator a mucoasei nazale.
Formele întîlnite mai des sînt rinita acută, rinita vasomotorie, rinita cronică şi rinita cu
caracter alergic.
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină sau climatul de munte, C.F.M. şi
hidroterapia modifică terenul şi previn astfel îmbolnăvirea determinată de diferitele
schimbări atmosferice sau de diferiţi alergeni.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietctic prevede evitarea încăperilor viciate
cu pulberi şi fum pentru prevenirea iritării mucoasei nazale. Se recomandă statul prelungit
în aer liber.
Dieta va fi bogată în vitamine (A. C. B,, D), care au un rol important în normalizarea
proceselor metabolice în organism.
Tratamentul medicamentos. În rinite se folosesc medicamente cu acţiune locală asupra
mucoasei cum sînt: mentolul, efedrina, sulfatiazolul, adrenalina.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt : influenţarea
mucoasei nazale şi desensibilizarea locală şi generală.
Rinita acută. În această fază se pot folosi cu rezultate bune pulverizaţii cu soluţia de
mentol 1% sau eucaliptol 3—4%, aerosoli cu penicilină, efedrina etc, sau simple băi de
aburi la cap.
Dintre procedurile de electroterapie se indică băile de lumină la cap, 1—2 ori pe zi
timp de 3 zile, diatermia cu ultrascurte sau ultrascurtele calde 4—5 minute, pentru ac-
ţiunea lor antiinflamatoare.
Un efect desensibilizant foarte important îl au razele ultraviolete.
Se indică iradierea fiecărei narine în parte prin intermediul unui dispozitiv special;
durata iradierii este de 2—3 minute. Pentru acţiunea reflexă asupra aparatului
neuromuscular endonazal B. C. Preobrajenski recomandă iradierile cu ultraviolete pe
regiunea tălpilor. Ultravioletele se mai indică şi sub formă de iradieri generale, în doze
crescînde, în funcţie de sensibilitatea bolnavului.
Rinita vasomotorie (spastică) este o afecţiune cu caracter alergic. În tratamentul
acestei boli folosim pulverizaţiile cu ape clorurosodice iodurate şi alcaline.
Dintre procedurile de electroterapie se indică diatermia pe regiunea sinusurilor sau pe
regiunea lanţurilor vegetative cervicale.
Rezultate bune se obţin cu ajutorul curentului galvanic aplicat sub formă de guler, cu o
durată de 20—30 de minute pe şedinţă şi o intensitate de 5—10 mA. În total se indică
12—15 proceduri.
Ionizările endonazale cu clorură de Ca 10%, zinc 1—2% sau iod 2—3%, cu o
intensitate de 1—5 mA şi o durată de 15 minute dau rezultate foarte bune.
Rinita cronică. Se indică în tratamentul acestei afecţiuni pulverizaţiile cu soluţie slabă
de clorură de sodiu, 0,5% şi soluţii mentolate.
Aplicaţiile de nămol pe faţă la temperatura de 42—46°, ca şi diatermia lanţurilor
simpatice cervicale (25—30 de şedinţe), dau rezultate bune.
Tratamentul climatic. Este indicat climatul de litoral.
Tratamentul laringitei. Laringita este o afecţiune de natură inflamatoare a corzilor
vocale. Se poate prezenta medicului pentru tratament în faza acută sau cronică.
Se mai poate întîlni forma de astenie a corzilor vocale, de obicei de natură
profesională (cîntăreţi).
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină are un efect tonifiant asupra corzilor vocale,
datorit atît helioterapiei, cît şi aerosolilor naturali.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul corzilor vocale şi evitarea
fumatului se impun atît în fazele acute, cît şi în cele cronice.
Dieta va fi bogată în vitamine şi va exclude condimentele.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici în laringita sînt:
oprirea procesului inflamator, favorizarea resorbţiei exsudatului şi tonifierea corzilor
vocale.
Aerosolii cu antibiotice sînt un mijloc terapeutic preţios mai ales în faza acută.
Tot în această fază a laringitei se indică compresele reci. Dacă boala este complicată
cu edem şi cianoză a corzilor vocale, se recomandă compresele calde.
Ultrascurtele aplicate pe regiunea laringiană, cu durata scurtă şi dozarea obligotermă,
o au rezultate focarte bune în această fază.
În faza cronică a bolii, pe lîngă aerosolii medicamentoşi se fac pulverizaţii cu ape
minerale clorurosodice sau alcaline, ultrascurtele prelungite la 15—20 de minute, cu
dozajul mediu sau cald. Se mai aplică cu rezultate bune caţ&plasmele cu nămol pe
regiunea anterioară a gîtului.
În caz de astenie a corzilor vocale, curenţii d'Arsonval, curentul galvanic simplu sub
formă de guler sau ionogalva-nizarea cu soluţie de 2% iodură de potasiu influenţează fa-
vorabil evoluţia bolii.
Climatoterapia. Climatul cald maritim, helio- şi aeroterapia, talasoterapia, ca şi
aerosolii marini au o influenţă deosebit de bună asupra evoluţiei bolii şi prevenirii
recidivelor.

BOLILE CAILOR AERIENE INFERIOARE

Bronşitele sînt afecţiuni cu caracter inflamator ale arborelui bronhial şi constituie un
capitol important al patologiei respiratorii, atît prin frecvenţa lor, cît şi prin consecinţele
anatomofuncţionale pe care le determină.
Tratamentul bronşitei cronice. Bronşita cronică poate să fie secundară unei bronşite
acute reciaivante sau poate sa evolueze cronic de la început.
Tabloul clinic este dominat de tuse şi expectoraţie.
Din punct de vedere etiopatogenic s-a stabilit că este vorba de infecţii cu germeni
saprofiţi ai căilor aeriene superioare, care devin patogeni sub acţiunea unor factori
favorizanţi, care determină reacţii vasomotorii, congestive, ale mucoasei bronhiale şi scad
rezistenţa locală.
Factorii predispozanţi ai bronşitelor pot să fie locali (afecţiuni
rinofaringoamdgdaliene, infecţii sinuzale, scleroze pulmonare de cauze diverse, emfizeme
pulmonare, supui aţii pulmonare, astm bronşic, deformaţii toracice, stază în mica circulaţie
etc.) sau generali (debilitate, subnutriţie, surmenaj, etilism, lues, gută, diabet, uremie,
alergie, tabagism etc).
Tratamentul profilactic. Prevenirea îmbolnăvirii se va face prin creşterea rezistenţei
organismului la frig şi la schimbările de temperatură. Se realizează acest lucru cu ajutorul
hidroterapiei : fricţiuni reci, duşuri alternante, talasoterapie şi helioterapie pe litoral sau la
munte.
Un alt factor profilactic important este tratarea bolilor căilor aeriene superioare.
Tratamentul curativ trebuie să fie complex.
Tratamentul igienic-dietetic. Evitarea factorilor iritanţi bronhiali: praful, fumul, gazele
toxice, fumatul.
Dieta va fi formată dintr-un regim mixt, substanţial, cu evitarea excesului de sare,
suprimarea condimentelor şi alcoolului.
Tratamentul medicamentos. Combaterea infecţiei este una dintre condiţiile obligatorii.
Acest lucru se realizează cu ajutorul antibioticelor şi sulfamidelor în a căror alegere ne
orientăm după antibiograma florei banale din spută. Acestea se administrează mai ales sub
formă de aerosoli.
Afecţiunile căilor aeriene superioare, ca şi bolile generale vor fi de asemenea tratate
sau asanate.
Tratamentul balneofizical aduce o contribuţie importantă terapiei complexe a bronşitei
cronice.
Obiectivele acestui tratament sînt următoarele: combaterea inflamaţiei bronhiale,
desensibilizarea mucoasei, îmbunătăţirea hematozei pulmonare şi creşterea rezistenţei faţă
de infecţiile respiratorii.
În cadrul procedurilor utilizate în scopurile enumerate, un rol deosebit revine
inhalaţiilor cu ape minerale. În funcţie de caracterul bronşitei vom putea să folosim mai
multe categorii de ape administrate în inhalaţii individuale sau de cameră.
În bronşita uscată se indică apele clorurosodice care, cînd sînt şi alcaline, fluidifică
secreţia şi au efect antiinflamator. Se folosesc mai frecvent izvoarele Slănic nr. 3 şi 1 bis
sau apele de la Sîngiorz. Este utilă în aceste cazuri asocierea de apă minerală (Slănic,
izvorul nr. 1) alcalină sau arsenicală (Vatra Dornei) în cura internă cîte 150 ml în lapte
cald de 2 ori pe zi.
În bronşita umedă se indică apele sulfuroase cu acţiune antiseptică, excitantă,
antinflamatoare şi trofică asupra epi-teliului mucoaselor bronhiale. Se folosesc de obicei
apele de la Govora şi Călimăneşti.
Pentru îmbunătăţirea hematozei, tratamentul cu aer comprimat în camere pneumatice
dă rezultate foarte bune.
Dintre procedurile de hidroterapie putem să folosim cu succes pentru acţiunea
derivativă si resorbtivă a inflamaţiilor cronice compresele calde cu aburi şi cataplasmele
cu muştar aplicate pe cutia toracică, ca şi împachetările umede de durată medie (40—50 de
minute).
Băile cu plante medicinale, mai ales cu esenţă de brad, au o influenţă sedativă asupra
sistemului nervos.
Din electroterapie folosim aplicaţiile de infraroşii pe cutia toracică sub formă de
solux, 1—2 ori pe zi cîte 20—30 de minute; ultrasunetele în doze medii şi ultravioletele
aplicate în cîmpuri de 600 cm2 pe faţa anterioară şi posterioară a toracelui, zilnic o
biodoză.
Aceste proceduri au o acţiune antiinflamatoare şi desensibilizantă.
Climatoterapie. Bronşitele cronice, mai ales cele umede, beneficiază de un climat
alpin uscat.
Băile de soare, bine gradate, C.F.M. respiratorie şi cura de teren în condiţiile
climatului amintit, asigură o bună ventilaţie pulmonară şi dispariţia proceselor
inflamatoare reziduale.
Bronşitele uscate beneficiază de un climat maritim care, datorită aerosolilor bogaţi în
clorură de sodiu, favorizează eliminarea sputei. Climatul de pădure are de asemenea o in-
fluenţă favorabilă asupra acestei forme, datorită umidităţii, ozonului şi răşinilor care
facilitează de asemenea eliminarea sputei.
Tratamentul bronşiectaziei. Bronşiectazia este o afecţiune caracterizată prin
dilatarea şi infectarea bronhiilor şi are ca simptom cnnic dominant bronhopioreea.
Bronşiectazia poate să fie congenitală (primitivă) şi căpătată (secundară).
În determinarea acesteia din urmă pot să intervină numeroase afecţiuni: afecţiuni
rinosinuzale, bronşite, afecţiuni pulmonare, afecţiuni pleurale.
Etiopatogenia bronşiectaziei cîştigate se explică prin două procese esenţiale care
acţionează conjugat, potenţîndu-se reciproc, pe de o parte alterarea inflamatoare sau
distrofică a peretelui bronhial, cu diminuarea rezistenţei lui, iar pe de altă parte, acţiunile
mecanice de presiune din interior (stază, tuse) şi de tracţiune din afară (scleroză pulmonară
retractilă).
Tratamentul profilactic. Profilaxia bronşiectaziei se face prin tratarea la timp a bolilor
care o generează.
Tratamentul curativ. În cadrul tratamentului curativ vom da o atenţie deosebită tuturor
factorilor care-l alcătuiesc.
Tratamentul igienic-dietetic. Repausul este necesar, deoarece ameliorează starea
funcţională respiratorie.
Regimul alimentar va fi mixt, substanţial şi variat. Se interzice alcoolul, alimentele
iritante, excesul de lichide, care poate să meargă pînă la cura de sete.
Se va evita atmosfera cu praf, fum, toxice şi fumatul, ca şi climatul rece cu vînt şi
umiditate.
Tratamentul medicamentos. Se indică medicaţia expectorantă, medicaţia
antiinfecţioasă şi antiinflamatoare cu antibiotice şi sulfamide, corticoterapia.
Se mai foloseşte drenajul de postură, bronhoaspiraţia şi tratamentul chirurgical.
Tratamentul balneofizical. Contribuţia terapiei cu agenţi fizici este destul de mică în
cazul bronşiectaziei.
Obiectivele acestui tratament sînt: reducerea bronhopioreei, dezinfecţia bronhiilor şi
mărirea posibilităţilor de apărare a organismului.
Aerosolii cu antibiotice se indică pentru procesul infecţios.
Inhalaţiile cu ape minerale sulfuroase de tipul Herculane, Olăneşti, Pucioasa,
Mangalia au o bună influenţă asupra bronhoreei, scăzînd-o considerabil.
Razele ultrascurte administrate transtoracic, în doze oligoterme şi cu durata scurtă
acţionează antiinflamator.
Climatoterapia. Se va indica bolnavilor un climat uscat de şes sau stepă.
În general nu trebuie depăşită altitudinea de 600—800 m în climat cald şi uscat.
Tratamentul supuraţiilor pulmonare. Supuraţiile pulmonare sînt boli ale
parenchimului, determinate de infecţii cu floră mixtă (germeni aerobi, anaerobi, asociere
fuzospirilară), cu predominanţa unuia dintre ei.
Între cauzele favorizante şi predispozante se citează bolile rinofaringiene, infecţiile
sinuzale, bolile pulmonare, traumatismele toracice, intervenţiile chirurgicale, afecţiunile
metabolice (diabet), profesiunea bolnavului care-l expune la intemperii, variaţiile de
temperatură, frigul, oboseala.
Dintre acestea, frigul este un factor predispozant foarte important, care intervine sub
formă de: baie rece, ingestie de apă rece după efort, trecerea dintr-o atmosferă încălzită
într-una rece.
În ceea ce priveşte mecanismul de producere, punctul de plecare al unei supuraţii
pulmonare poate să fie pulmonar sau extrapulmonar, primitiv sau secundar.
Tratamentul profilactic. Profilaxia supuraţiilor pulmonare se realizează prin călirea
treptată a organismului (vezi bronşita cronică) şi tratarea cu seriozitate a acelor afecţiuni
care pot să ducă la supuraţia pulmonară.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic constă în repaus, în condiţii
favorabile de microclimat, adică într-o atmosferă cu un indice de umiditate şi temperatură
constant şi moderat.
Dieta va fi normocalorică, dar hiposodată şi va fi repartizată în mese mici şi repetate.
Tratamentul medicamentos. Tratamentul de bază îl constituie sulfamidele şi
antibioticele administrative per os sau parenteral şi, local, medicaţia generală tonifiantă şi
simptomatică.
În cazul eşecului terapiei medicamentoase se recurge la tratament chirurgical.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici aduce o mică contribuţie în
complexul terapeutic al acestor afecţiuni.
Se folosesc aerosolii medicamentoşi, care măresc efectul terapiei generale cu
antibiotice şi tratarea eventuală a focarelor căilor aeriene superioare concomitente.
Climatoterapia. Aeroterapia într-un climat sedativ, cald şi fără variaţii termice sau de
presiune; gimnastica medicală în aceste condiţii şi chiar cura de teren riguros dozată ame-
liorează starea generală a bolnavului şi, în consecinţă, cresc forţele de apărare a
organismului.
Dintre procedurile electrice calde, ultrascurtele axate pe focarul supurativ,
anteroposterior, cu o durată de 10—15 minute zilnic, în total 20—30 pe serie, au un efect
bun.
În perioadele afebrile se pot indica bolnavului, cu prudenţă, pentru mărirea rezistenţei,
proceduri uşoare de hidroterapie, cum sînt spălările, fricţiunile, iar în fazele stabilizate
chiar băi carbogazoase sau cu plante medicinale la temperatura pînă la 36°, cu pauze între
ele.
Tratamentul astmului bronşic. Astmul bronşic este un sindrom respirator
caracterizat printr-un dezechilibru neuroendocrinoumoral şi manifestat clinic prin accese
de dispnee expiratoare.
 Din punct de vedere patogenic, accesul de astm (dispneea expiratoare paroxistică) este
expresia clinică a unei nevroze bronhiolare motorii, vasomotorii şi secretoare, caracterizată
fiziopatologic prin spasm, congestie şi hipersecreţie bronhială.
Coexistenţa în grade diferite a acestor 3 procese cu predominanţa unuia sau altuia, sau
cu lipsa unuia dintre ele, explică diferenţele de fizionomie clinică a acceselor şi modul de
reacţie a acestora la diferiţii agenţi terapeutici.
Factorii predispozanţi în astmul bronşic sînt: 1) nevrotic; 2) instabilitate umorală şi
tulburările metabolice; 3) discrinii; 4) ereditatea.
Factorii favorizanţi sînt : 1) infecţiile căilor respiratorii; 2) iritaţiile bronhiale; 3)
factorii umorali.
Cauzele declanşante pot să fie de natură alergică sau nealergică.
Tratamentul profilactic. Profilaxia astmului bronşic se realizează prin înlăturarea
factorilor enumeraţi mai sus.
Profilaxia cu ajutorul agenţilor fizici se adresează terenului acestor bolnavi.
Hidroterapia cu procedeurile alternante, helioterapia în condiţii de litoral sau de munte.
C.F.M. normalizează echilibrul neurovegetativ, corectează fondul discri-nic şi
dismetabolic, evitînd în felul acesta îmbolnăvirea.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Regimul de viaţă, de muncă şi
alimentaţia bolnavului sînt factori foarte importanţi în complexul terapeutic al
astmaticului. Acesta va evita oboseala fizică şi intelectuală, va petrece multe ore în aer
liber, evitînd răceala şi atmosfera confinată.
Condiţiile climatice au de asemenea un rol foarte important.
Regimul dietetic va fi mixt, hiposodat şi fără condimente, bogat în vitamine. Se vor
evita alimentele alergizante.
Tratamentul medicamentos. Se vor utiliza medicamente cu acţiune desensibilizantă
specifică şi nespecifică, ca şi medicamente necesare tratamentului diferitelor spine
iritative.
În timpul accesului se folosesc simpaticomimeticele, antihistaminicele, largactil,
hormoni corticoizi, ca şi alte medicamente, orientîndu-ne după bolnav şi după boală.
Tratamentul balneofizical. Agenţii fizici aduc o contribuţie foarte importantă în
tratamentul acestei afecţiuni. Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: desensibilizarea
nespecifică, restabilirea echilibrului neurovegetativ, tratarea diferitelor spine iritative,
modificarea stării constituţionale. Tratamentul va putea interveni în timpul accesului şi
mai ales în perioada dintre accese.
În timpul accesului indicăm afuziunea rece pe ceafă sau masajul puternic al cutiei
toracice. Rezultate foarte bune, în majoritatea cazurilor, obţinem prin administrarea unei
băi ascendente de picioare sau de mîini, cu o durată de 15—20 de minute şi cu o
temperatură care creşte de la 36° pînă la 44°. Efectul bun al acestor băi s-ar explica printr-
un mecanism reflex neurovegetativ, care moderează parasimpaticotonia bronhopulmonară.
Mai putem recurge şi la inhalaţia de oxigen care amendează setea de aer.
 Procedurile enumerate pot să se întrerupă, de cele mai multe ori, accesul de astm.
După dispariţia acceselor vom trece la tratamentul propriu-zis, avînd în vedere obiectivele
enunţate.
Alegerea procedurilor se va face în funcţie de forma clinică, în astmul cataral de
origine bronhopulmonară vom indica inhalaţii cu ape sulfuroase de tipul Căciulata sau Pu-
cioasa, cu acţiune expectorantă, antiseptică şi desensibilizantă a mucoasei bronhiale. Apele
clorurosodice bicarbonatate şi carbogazoase sau bicarbonatate calcice şi carbogazoase de
tipul Slănic Moldova îşi datoresc efectul favorabil sumarii acţiunii elementelor
componente. Ele fluidifică secreţia şi au o acţiune desensibilizantă, atunci cînd conţin şi
calciu.
Se poate asocia inhalaţiilor şi cura internă cu aceleaşi ape minerale.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm, pentru reducerea fenomenelor bronşitice
comprese la trunchi cu termo-foare calde, comprese cu abur, cataplasme cu muştar.
Băile parţiale ascendente pentru membrele superioare şi inferioare, prescrise zilnic,
sau chiar băile ascendente de jumătate sau generale (cu ridicarea temperaturii sub limbă la
38,5°), urmate de turnări de apă rece pe ceafă şi spate, prescrise de 2 ori pe săptămînă, sînt
proceduri deosebit de eficace, atunci cînd bineînţeles se pot indica (la bolnavi la care
inima este sănătoasă).
Pentru bolnavii care prezintă contraindicaţii (afecţiuni cardiace, debilitate), aceste băi
se pot înlocui cu băi carbo-gazoase sau sărate la temperatura de 36°, de 2 ori pe săp-
tămînă.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm pentru acţiunea antiinflamatoare
ultrascurtele transtoracice, în doze medii, cu durata de 8—10 minute.
Tot ultrascurtele le mai putem indica pentru a realiza o piretoterapie nespecifică (ca şi
la baia generală ascendentă). Cu aparate speciale şi electrozi mari reuşim să creăm stări
febrile temporare de 40—41°, timp de cîteva ore (2—4).
Pentru acţiunea desensibilizantă datorită histaminei care se formează, indicăm razele
ultraviolete în doză-eritem, pe torace, cîmpuri de 10 10 cm, la interval de 4 zile.
O conduită obligatorie în aceste forme de astm este îmbunătăţirea condiţiilor
respiratorii. Acest lucru se realizează fie cu ajutorul camerei pneumatice care determină o
mai bună oxigenare datorită suprapresiunii, fie cu ajutorul aparatului de aer comprimat şi
rarefiat cu care se face gimnastica respiratorie.
Gimnastica respiratorie se mai poate efectua şi de bolnav, fără aparate, pe baza unui
procedeu anumit.
În astmul neuropsihogen, numit şi esenţial sau uscat, conduita va fi diferită din cauza
dereglărilor de ordin nervos pe care le prezintă bolnavul. Precizăm că aceşti bolnavi nu su-
portă procedurile termice.
Vom alege din hidroterapie procedurile cu caracter sedativ, ca de exemplu: băi
alternante de picioare, fricţiuni şi spălări alternante, parţiale la început, apoi generale. în
timpul nopţii, comprese Priessnitz la gambe.
 Ca proceduri generale indicăm băile cu peria şi cu bioxid de carbon la temperatura de
indiferenţă de 35—36°, timp de 5—10 minute. Dintre procedurile de electroterapie
indicăm razele ultrascurte transtoracice în doze oligoterme cu acţiune antispastică (datorită
endotermiei) şi ultravioletele în doză-eritem, cîmpuri de 10/10 cm, la interval de 4 zile.
Gimnastica respiratorie se impune şi în această formă.
În general în aceste cazuri, reuşita tratamentului depinde de sedarea sistemului nervos.
Tratamentele expuse se fac în condiţii de clinică. Indicaţia de cură balneară va depinde
de dispariţia acceselor de astm.
Balneoterapia. Alegerea staţiunii balneare se va face în funcţie de forma bolii, de
bolile asociate şi de vîrsta bolnavilor.
În această fază urmărim, în afară de lichidarea proceselor cronice, şi tratamentul
discriniilor, tonifierea organismului şi modificarea stării constituţionale a bolnavului. Vom
face deci în staţiuni un tratament asociat cu proceduri de hidroterapie şi electroterapie.
Apele minerale se folosesc pentru inhalaţii: astfel în afecţiunile cronice
bronhopulmonare indicăm apele sulfuroase, în cele cu expectoraţie vîscoasă, apele
alcaline, iar în cele uscate, apele clorurosodice.
Este bine să asociem în staţiuni băile cu aceleaşi ape pe care le dăm în inhalaţii şi chiar
administrarea lor în cură internă.
Climatoterapia. În alegerea staţiunii balneare se va ţine seama şi de factorul climatic,
care are o importanţă capitală în această afecţiune.
În sensul acesta precizăm că, în funcţie de forma bolii şi vîrsta bolnavului, indicăm :
– climatul de altitudine peste 1 000 m cu atmosfera uscată şi pură şi fără variaţii mari
de presiune bolnavilor la care domină elementului spastic bronhial ;
– climatul de altitudine cuprins între 500 şi 1000 m va fi indicat astmaticilor în vîrsta
cu astm intricat şi copiilor ;
– climatul cu altitudinea sub 500 m este indicat bolnavilor cu scleroză pulmonară
difuză şi cu tuberculoză fibroasă asociată ;
– climatul maritim este indicat copiilor astmatici adenoi-dieni, limfatici, cu adenopatii
traheobronhiale şi celor cu astm de fîn.
Tratamentul scleroemfizemului. Scleroemfizemul este rezultanta asocierii a două
afecţiuni — scleroza pulmonara şi emlizemui. aceste ooli sînt în majoritatea cazurilor
secundare afecţiunilor pulmonare expuse anterior, ia care se mai adaugă tuberculoza
pulmonară, afecţiunile pleu-rale, diverse tulburări metabolice (obezitate, diabet, gută).
Boala se caracterizează prin importante tulburări funcţionale pulmonare cu răsunet
cardiovascular şi general.
Din punct de vedere clinic, tabloul este dominat de simptomele insuficienţei
cardiopulmonare, la care se adaugă acelea ale bronşitei cronice, astmului etc.
Leziunile de scleroemfizem, o dată constituite, rămîn definitive. Tratamentul se axează
pe profilaxia bolii, pe prevenirea agravării şi complicaţiilor, pe combaterea tulburărilor
funcţionale şi subiective, precum şi a afecţiunilor asociate.
Tratamentul profilactic. Profilaxia emfizemului constă în tratarea accidentelor catarale
bronhiale, evitarea factorilor meteorologici nefavorabili (vîntul, umezeala, ceaţa), variaţiile
bruşte de temperatură, respectarea condiţiilor de microclimat, ca şi tratarea afecţiunilor
care pot să ducă la leziuni scle-roemfizematoase.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul, fără să fie absolut, va
căuta să menajeze posibilităţile cardiopulmonare ale bolnavului.
Regimul alimentar va fi bogat în vitamine, uşor digerabil şi nefer-mentescibil.
Tratamentul medicamentos. Se încearcă medicaţia antiscleroasă şi simptomatică.
Tratamentul balneofizical. Deşi nici terapia cu agenţi fizici nu reuşeşte să influenţeze
leziunile o dată instalate, totuşi îşi are un aport destul de însemnat în atenuarea tulburărilor
funcţionale şi subiective.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt: ameliorarea condiţiilor
cardiorespiratorii şi tratamentul afecţiunilor însoţitoare.
Emfizemul bolnavilor cu bronşită hipersecretoare beneficiază de apele sulfuroase de la
Govora, Călimăneşti, iar al bolnavilor cu bronşită uscată, de izvoarele de la Slănicul Mol-
dovei, ape clorurosodice bicarbonatate slabe.
În emfizemul obezilor se indică curele diuretice de la Govora, Călimăneşti, Slănicul
Moldovei.
Apele carbogazoase de la Vatra Dornei sînt indicate de asemenea pentru acţiunea lor
asupra sistemului circulator.
Un ajutor preţios pentru a obţine ameliorarea ventilaţiei şi circulaţiei pulmonare se
obţine cu ajutorul pneumatotera-piei. Aceasta constă în expunerea bolnavului într-o
atmosferă specială de aer comprimat — 1/2 atmosferă (cameră pneumatică). Şedinţa
durează 105 minute, dintre care în primele 25 se urcă presiunea lent, apoi timp de 45 de
minute se menţine la un nivel constant, iar ultimele 35 de minute se descreşte lent. Durata
şedinţelor este de 25—30 de minute. Se realizează o mai bună oxigenare pulmonară şi se
obţine reducerea aerului rezidual.
Tot în scopul ameliorării ventilaţiei pulmonare se indică respiraţia în aer comprimat şi
rarefiat, bolnavul inspirînd în aer comprimat şi expirînd în aer rarefiat. Această procedură
are şi rolul unei gimnastici respiratorii.
În afară de aparatura specială, bolnavii vor fi instruiţi să facă exerciţii de inspiraţie şi
expiraţie prelungite, ca şi gimnastică respiratorie pentru întărirea muşchilor respiratori
(diafragma, drepţii abdominali) şi recăpătarea supleţii articulaţiilor toracice.
Dintre procedurile de hidroterapie, fricţiunile parţiale, perierile uscate ale membrelor,
băile ascendente de miini şi de picioare, băile calde de şezut — au o acţiune derivativă
asupra circulaţiei cardiopulmonare, uşurînd mult munca inimii şi reducînd stazele.
Climatoterapia. Alegerea climatului se va face în funcţie de forma bolii, complicaţii şi
vîrsta bolnavului. Trebuie să socotim indicat pentru aceşti bolnavi un climat sedativ, fără
curenţi de aer, cu temperatura şi umiditatea moderate, fără variaţii mari. Sînt recomandate
ca bine tolerate staţiunile Predeal, Braşov.
Tratamentul pneumoconiozelor. Pneumoconiozele sînt afecţiuni cronice ale
aparatului respirator provocate de inhalarea prelungită a unor pulberi minerale cu o
anumită compoziţie chimică şi dispersie. Evoluţia lor se face spre insuficienţă respiratorie
şi apoi circulatoare, fiind grăbită de prezenţa complicaţiilor (bronşită, emfizem,
tuberculoză).
Cele mai frecvente pneumoconioze sînt: silicoza, antracoza, silicatozele, berilioza.
Tratamentul profilactic. Profilaxia acestor boli cere măsuri impuse de protecţia
muncii.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic şi medicamentos sînt identice cu cele
expuse la scleroemfizemul pulmonar.
Tratametul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici nu reuşeşte să influenţeze boala ca
atare. Tratamentul balneofizical indicat în afara fazelor acute se va adresa complicaţiilor
bronhopulmonare şi va avea ca obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor cardiorespiratorii, care
se realizează prin aerosoloterapie, inhalaţii de ape minerale, pneumatoterapie. Conduita va
fi asemănătoare cu cea din scleroemfizem.
Pneumoconiozele complicate cu tuberculoză pulmonară necesită un tratament special.
În fazele acute, tratamentul balnear nu este indicat.

3. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI DIGESTIV

Balneofizioterapia ocupă un loc important în terapia bolilor tractului digestiv.
Tratamentul gastritei cronice. Gastrita este o boală de stomac, caracterizată prin
tulburări funcţionale de ordin secretor, motor şi evacuator.
Din punct de vedere etiopatogenic s-a stabilit că gastrita poate să fie determinată fie de
un factor infecţios sau toxic (gastrite primitive acute şi cronice), fie de o serie nesfîrşită de
factori etiologici reprezentaţi de afecţiuni din vecinătatea stomacului sau mai îndepărtate,
sau de o serie de tulburări neuroendocrine-vegetative (gastrite cronice secundare). În
conduita terapeutică trebuie să ne ghidăm mai ales după criteriile clinice care ne ajută atît
la elucidarea diagnosticului, cît şi la orientarea terapeuticii.
Tratamentul profilactic. Cunoaşterea factorilor care determină gastrita şi tratarea lor
susţinută sau evitarea lor previne îmbolnăvirea.
Respectarea regulilor elementare de igienă alimentară trebuie să ocupe un loc de frunte
în profilaxia acestor boli. Trebuie combătute abuzurile de alimente nocive (alcool,
condimente). Se vor respecta o masticaţie completă şi un orar regulat al meselor.
Tratamentul curativ. În gastrita cronică, tratamentul curativ este complex.
Între măsurile igienice-dietetice, repausul se impune în formele severe.
Alimentaţia dietetică este unul dintre factorii deosebit de importanţi în tratarea acestei
afecţiuni. Dieta bolnavului va trebui să fie o dietă de cruţare a mucoasei stomacului din
punct de vedere chimic, mecanic şi tehnic.
Tratamentul medicamentos. Arsenalul medicamentos care ne stă la dispoziţie este
destul de mare.
Se va folosi o medicaţie anticolinergică şi antispastică, o medicaţie antiacidă şi de
supleantă, anticarenţială şi sedativă. în afară de aceasta se mai foloseşte tratamentul
simptomatic (tratamentul greţurilor şi vărsăturilor, hematemezei, constipaţiei. diareei),
atunci cînd apar aceste simptome.
Tratamentul balneofizical. Apele minerale administrate în cură internă (crenoterapie
internă) sînt un factor terapeutic de bază, la care se asociază în complex celelalte proceduri
balneofizicale cunoscute.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea secreţiei şi acidităţii gastrice
în sensul scăderii şi neutralizării, sau dimpotrivă, stimularea ei; influenţarea mucoasei
gastrice în sensul diminuării mucusului şi reducerii fenomenelor inflamatoare; combaterea
spasmului pilone şi diminuarea peristalticei şi normalizarea echilibrului nervos.
Crenoterapia. În tratamentul gastritei cronice, în afară de ceilalţi factori, un factor de
orientare important pentru administrarea apelor minerale este secreţia gastrică.
În gastritele hiperacideşi cu hipersecreţie, care de obicei sînt şi hiperkinetice, putem
să administrăm mai multe feluri de ape care, deşi diferite în ceea ce priveşte caracterele
chmice, au acţiune asemănătoare. Astfel sînt indicate: apele alcaline pure (Bodoe-Matild,
Valea Cenugetului, Malnaş), apele alcalino-teroase (Sîngiorz, Vîlcele, Tinca), apele
cloruresodice alcaline (Slănic Moldova, izvoarele nr. 1 bis şi 3), apele alcaline sulfuroase
(Călimăneşti, Păuşa 1, Govora, Olăneşti). Aceste ape se administrează cu o oră pînă la o
oră şi jumătate înaintea mesei, de preferinţă calde şi ingerate rapid. Ele au o acţiune de
diminuare a secreţiei şi acidităţii printr-un mecanism neuroumoral cu punct de plecare din
mucoasa duodenală şi o acţiune analgezică şi spasmolitică, datorită elementului termic.
Cînd hipersecreţia se însoţeşte de atonie gastrică şi ptoză, apele minerale se vor
administra în cantităţi mici, 50—100 ml, cu o oră înainte de masă.
La bolnavii denutriţi sau foarte surmenaţi ne limităm la o singură doză pe zi, iar în caz
de diaree apa nu se va prescrie pe stomacul gol.
În gastritele hipoacide şi cu hiposecreţie vom indica ape cu acţiune excitosecretoare.
Intră în aceasta categorie următoarele izvoare: izvoarele clorurosodice alcaline de la
Slănicul Moldovei, nr. 6, 8, 8 bis, 10 şi 13. Aceste ape sînt concentrate şi uneori este
nevoie să le diluăm.
Apele carbogazoase simple, pe lîngă faptul că excită secreţia de suc gastric, activează
şi motilitatea stomacului: Bi-borţeni, Baholt, Buziaş, Covasna, Lipova. Apoi apele sulfu-
roase sărate (Călimăneşti-Căciulata) şi apele alcalino-teroase carbogazoase de tipul
Borsec.
Aceste ape se administrează cu 15—30 de minute înainte de masă, încet şi în cantităţi
mici, cu scopul de a prelungi acţiunea apei asupra mucoasei gastrice şi de a stimula la
maximum activitatea secretoare a acesteia.
 Dintre procedurile de hidroterapie folosim: spălaturile stomacale cu apă la
temperatura de 20—22°, 1—2 litri în gastritele hipoacide şi cu apă la temperatura de 35—
36°, în care s-a adăugat 6—8 g bicarbonat la litru, în gastritele cronice hiperacide.
După fiecare spălătură stomacală aplicăm comprese abdominale Priessnitz cu termofor
sau hidrofor, prin care curge apă la 45—50°. Această procedură are un efect bun atît în
gastrita cronică hiperacidă, cit şi în cea hipoacidă, deoarece sub influenţa ei diminuează
peristaltica şi cedează spasmul piloric.
Fricţiunile parţiale, împachetările de jumătate, băile cu valuri dimineaţa, băile cu
plante medicinale şi comprese abdominale Priessnitz în cursul nopţii, influenţează în sens
pozitiv terenul neurovegetativ.
În cazul cînd bolnavul prezintă dureri accentuate, periviscerite, aderenţe, se indică
aplicaţii de nămol cald pe epi-gastru sau şi pe lombe, sau împachetări cu parafină.
În faza finală, cînd simptomatologia clinică este mult diminuată, indicăm pentru
refacerea generală, fricţiunile complete, duşurile reci de scurtă durată, duşurile scoţiene.
Apa minerală se poate administra pe sondă sau rectal, în cazurile cînd bolnavul
prezintă greaţă şi nu poate să o bea.
În cadrul electroterapiei indicăm diatermia. Aplicăm 2 electrozi de cîte 300 cm2, unul
pe epigastru, celălalt pe spate, cu o intensitate a curentului dc 0,8—1 A şi o durată de o
oră, începînd cu 20 de minute şi adăugind treptat cîte 10 minute, în total se fac 10—12
proceduri.
Galvanizările simple sau ionogalvanizările cu calciu sînt de asemenea utile. în caz de
gastrită cronică cu hipoaciditate, electrodul abdominal se leagă cu polul negativ; în caz de
gastrită cronică cu hiperaciditate, electrodul abdominal se leagă cu polul pozitiv;
intensitatea curentului este de 10—15, mA, durata procedurii de 20—30 de minute. Numă-
rul total de proceduri : 12—15.
Se mai indică: infraroşiile pe epigastru (solux 15 minute, guler galvanic cu calciu, sau
cordon Scerbak).
Climatoterapia. În general se indică un climat sedativ, fără variaţii mari de
temperatură şi presiune. Helioterapia este contraindicată; în schimb, băile de aer,
plimbările, gimnastica şi excursiile în aer liber au o influenţă favorabilă asupra sistemului
nervos al acestor bolnavi.
Tratamentul bolii ulceroase. Boala ulceroasă este o afecţiune caracterizată printr-o
creştere importantă a funcţiei secretoare şi motorii a stomacului.
Patogenia este foarte complexă. Dintre numeroaseie date existente astăzi se pune cel
mai mare accent pe factorii din mediul extern, care stau la baza teoriei corticoviscerale. Se
asociază acestei teorii condiţiile de viaţă şi de muncă, alimentaţia, carenţele vitaminice,
tulburările endocrino vegetative.
Existenţei unor factori infecţioşi sau toxici, unor leziuni ale sistemului nervos central
sau existenţei unui factor infecţios abdominal li se acordă o importanţă mai mică.
Tratamentul profilactic. Potrivit teoriei corticoviscerale, recomandăm bolnavului o
viaţă ordonată, lipsită de încordare nervoasa de suprasolicitare psihică, de emoţii puternice
şi prelungite, o alimentaţie lipsită de abuzuri şi bogată în calorii şi vitamine. Continuarea
aceluiaşi regim de viaţă este obligatorie şi în perioadele de acalmie ale bolii.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul va fi complet în
perioadele de criză dureroasă, iar între acestea se va recomanda semirepausul cu ore
prelungite de odihnă în aer liber, plimbări neobositoare, proceduri de hidroterapie cu
caracter sedativ.
Dieta are un rol primordial în această afecţiune. în stabilirea ei trebuie să se respecte
următoarele principii : lichidele şi semilichidele părăsesc stomacul mai repede decît
solidele; cu cît masa de alimente este mai mare cu atît evacuarea lor este mai întîrziată;
grăsimile şi zahărul (la sfîrşitul meselor), întîrzie evacuarea şi alimentele ingerate la o
temperatură apropiată de aceea a corpului se digeră mai uşor şi, în consecinţă, stagnează
mai puţin în stomac.
Tratamentul medicamentos este bogat. Se folosesc: sedative ale sistemului nervos,
medicaţie antiacidă, anticolinergică şi antispastică, medicaţie endocrină şi anticarenţială,
precum şi medicaţia simptomatică.
Tratamentul balneofizical. Multă vreme tratamentul cu agenţi fizici era socotit
contraindicat pentru boala ulceroasă. Cercetările ulterioare şi bogata experienţă acumulată
au demonstrat că balneofizioterapia este foarte utilă în tratarea acestei afecţiuni, cu
condiţia să se individualizeze indicaţiile.
Precizăm de la început că nu se vor trimite în staţiuni bolnavi în faza acută sau la
interval prea scurt de la o hemoragie (înainte de 6 luni); bolnavi cu stenoze pilorice sau
duodenale; bolnavi cu ulcere penetrante, ca şi cei suspecţi de malignizare.
Un indiciu de contraindicaţie este prezenţa hemoragiilor oculte, atunci cînd se
dovedeşte că ele sînt date de boală ulceroasă.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: oprirea hemoragiei, reducerea acidităţii şi
secreţiei gastrice, combaterea
durerilor prin influenţarea spasmului piloric şi reducerea peristaltismului exagerat,
reducerea fenomenelor congestive ale mucoasei gastrice şi restabilirea echilibrului nervos.
Crenoterapia sau terapia cu ape minerale în cură internă. Deoarece în boala ulceroasă
secreţia gastrică şi aciditatea sînt de obicei crescute, vom indica izvoarele minerale cu ac-
ţiune inhibitoare, apele alcaline pure: Bodoc-Matild, Valea Ciungetului, Malnaş. De
asemenea, apele alcaline-teroase [Sîngiorz (Hebe), Vîlcele, Tinca] şi apele clorurosodice
alcaline carbogazoase (Slănic Moldova izvorul nr. 1, 1 bis, 3 — cu atenţie).
În caz de anemii pronunţate se pot prescrie apele feruginoase numai încălzite, pentru a
se elimina CO2 şi administrate în doze progresive.
Privitor la tehnica de aplicare a apelor alcaline, ne vom orienta astfel: le vom indica cu
o oră pînă la o oră şi jumătate, de 3 ori pe zi, înainte de masă, încălzite la 40—45°, pentru
a înlătura CO2, atunci cînd acesta îl conţin şi a favoriza evacuarea stomacului prin
dispariţia spasmelor.
În caz de dureri pronunţate sau arsuri legate de ingestia de alimente, se vor administra
şi după masă, în doze mici 50—100 ml care se pot repeta la interval de 15—20 de minute.
La bolnavii slăbiţi, apa se poate administra o singură dată pe zi.
În caz de stenoză pilorică cu stază alimentară consecutivă sau acutizare se recomandă
spălaturi gastrice cu ape minerale pentru un timp limitat şi clizme.
Administrarea apei minerale, în ceea ce priveşte cantitatea şi frecvenţa nu se va face
şablon la toţi bolnavii, ci fiecare medic va individualiza tratamentul în funcţie de carac-
teristicile bolii şi ale bolnavului.
Dintre procedurile de hidroterapie vom utiliza în perioadele hemoragice compresele
reci pe abdomen, cu hidrofor, sau pungă cu gheaţă 2—3 ore, urmată de pauze de 1—2 ore.
În perioadele nehemoragice, posibilităţile sînt mult mai mari.
Priessnitzele abdominale cu hidrofor, prin care curge apa la temperatura de 45—50°;
cataplasme calde, aplicaţii de parafină sau nămol la temperatura de 38—40°, cu o durată
crescîndă (10—15—20 de minute), 8—12 proceduri în total. Toate procedurile acestea au
rolul să combată spasmele, să influenţeze circulaţia combătînd elementul inflamator din
mucoasa gastrică, favorizîndu-i rezoluţia.
Avînd în vedere componenta nervoasă la aceşti bolnavi, vom indica proceduri sedative
generale, cum sînt băile cu bule de aer său cu esenţă de brad la temperatura de 36°,
perierile uscate, fricţiunile parţial complete, iar seara, la culcare, comprese stimulante la
gambe şi priessnitz abdominal, pe care bolnavul le păstrează pînă la sculare.
Electroterapia ne pune la dispoziţie iradierile cu lampa Solux pe abdomen, 1—2 ori pe
zi cîte 20—30 de minute, cu acţiune antiinflamatoare şi antispastică.
Ionogalvanizările cu zinc pe regiunea abdominală au efect cicatrizant, zilnic sau la 2
zile, aplicate prin intermediul unor electrozi de 300 cm2, aşezaţi unul pe epigastru, celălalt
în regiunea ultimelor vertebre dorsale, cu o intensitate de 10—15 mA şi o durată de 20—
30 de minute. În total, 10—15 proceduri.
În caz de dureri pronunţate se recomandă diatermia prin metoda Grot-Egorov, care
constă în aplicarea unor electrozi mici pe regiunile laterocervicale (80 cm2), pe lanţurile
simpatice, iar al treilea electrod se aşază pe regiunea cefei. Intensitatea curentului este de
0,5—0,8 A, durata procedurii de 20 de minute.
O altă metodă utilă este aplicarea diatermiei cu unde lungi cu electrozi de 300 cm2,
unul pe epigastru, altul pe coloana dorsală inferioară, cu o intensitate de 0,8—1 A, şi o
durată care începe cu 20 de minute. Se adaugă treptat cîte 10 minute, pînă se ajunge la 60
de minute, după care procedura se efectuează de 2 ori pe zi la intervale de 5 ore. În total se
lac 25—28 de proceduri.
Tot în caz de dureri pronunţate se mai pot aplica iradierile cu ultraviolete în doză-
eritem pe regiunea spatelui (D7—Di o), pe o suprafaţă de 400 cm2, 5 biodoze. În total 3—
5 iradieri, la interval de 3—4 zile.
Pentru influenţarea sistemului vegetativ se indică galvanizările sub forma gulerului
Scerbak.
Climatoterapia. Bolnavilor cu boală ulceroasă le este recomandat un climat sedativ,
fără oscilaţii prea mari ale factorilor componenţi. în cadrul acestui climat, li se recomandă
odihnă activă, care constă în exerciţiu de C.F.M. în aer liber, excursii neobositoare, băi de
aer.
Tratamentul stomacului operat. Sindromul stomacului operat poate să îmbrace
clinic fie aspectul ulcerului gastric, i'ie aspectul gastritei hipoacide.
Conduita terapeuticii este asemănătoare cu aceea descrisă la boala ulceroasă în primul
caz şi cu cea descrisă la gastrită hipoacidă în cazul al doilea. Remarcăm că, în cazul
existenţei gastritei hipo- sau anacide din cadrul stomacului operat, cantităţile de apă
administrate vor fi mult mai mici (50—100 ml).
Tratamentul enteritelor şi colitelor. Atît enterita, cît şi colita sînt rar entităţi
anatomoclinice izolate. De obicei procesul inflamator interesează atît intestinul subţire, cît
şi pe cel gros, în grade diferite.
Din punct de vedere terapeutic, în patologia intestinală trebuie să ne axăm tratamentul
pe două mari sindroame: sindromul diareei şi sindromul constipaţiei, caracteristice
tulburărilor de diferite cauze ale tractului intestinal.
Tratamentul sindromului de diaree. Diareea este o emisiune de scaun de consistenţă
moale, datorită accelerării tranzitului în colon.
Din punct de vedere etiopatogenic, diareele se clasifică astfel: diaree false,
determinate de iritaţii ale porţiunii rectosigmoidiene; diaree simptomatice, care însoţesc
unele boli infecţioase sau parazitare ; diaree funcţionale cu patogenia corticoviscerală
(emoţii, surmenaj) sau datorită unor leziuni nervoase; diaree dispeptice, datorită
insuficienţei de elaborare şi de absorbţie a conţinutului intestinal; diaree de fermentaţie;
diaree de putrefacţie; diaree grase, care se datoresc insuficienţei de digestie şi absorbţie a
grăsimilor în lumenul intestinal; diaree prin tulburări metabolice complexe; diaree in-
flamatoare de cauze nespecifice sau specifice; diaree toxice şi toxinice (datorită
intoxicaţiilor exogene şi endogene); diaree prin stază sanguină şi diaree cecale. Oricare ar
fi cauza care le provoacă în toate diareele, există o accelerare a tranzitului în colon, cu o
hidratare anormală a conţinutului intestinal, care survine prin secreţie, transsudaţie sau
exsudaţie şi modificarea biologică a conţinutului, urmată de alterarea inflamatoare a
mucoasei şi peretelui intestinal.
În evoluţia procesului se întîlnesc 3 faze: în prima predomină tulburările funcţionale
motorii, secretoare şi de absorbţie, în faza a doua intervine alterarea mucoasei, iar în faza a
treia apar modificări la distanţă, în cele mai variate ţesuturi, organe şi sisteme.
Tratamentul profilactic. În diareele simptomatice, profilaxia se face prin tratarea bolii
cauzale.
În diareele cronice, profilaxia se face prin tratarea diareelor acute şi prevenirea
factorilor care le determină.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic şi psihic prelungit
sint necesare, avînd în vedere rolul componentei nervoase în acest sindrom.
Dieta va fi hidrică în primele zile, iar ulterior se va administra — de la caz la caz —
unul din cele 5 regimuri: hidric, regim de cruţare, regim antiiermentativ, regim
antiputrefacţie şi regim alternant.
Tratamentul medicamentos va fi etiologic (sulfamide, antibiotice, chinină, emetină
etc.) şi patogenic (substitutiv — în insuficienţa gastrică, pancreatică etc).
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici constituie un element important în
cadrul complexului terapeutic al acestui sindrom.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt următoarele : suprimarea spasmelor şi
durerilor; reducerea secreţiei şi normalizarea peristalticei; reducerea proceselor
inflamatoare din mucoasa intestinală, prin îndepărtarea substanţelor toxice şi modificarea
acţiunii florei bacteriene; echilibrarea funcţiilor corticosubcorticale dereglate; influenţarea
celorlalte organe şi a organismului în general, în sensul normalizării funcţiilor şi
reactivităţii.
În tratamentul balneofizical al sindromului diareic, crenoterapia constituie o indicaţie
preţioasă. în administrarea apelor minerale vom ţine seama de aciditatea sucului gastric.
Astfel, în colitele însoţite de hipoaciditate gastrică indicăm apele de la Slănic Moldova,
izvoarele nr. 8 şi 10. În colitele cu hiperaciditate vom administra izvoarele Slănic 1 bis şi
Hebe de la Sîngiorz.
O influenţă bună asupra intestinului subţire o au apele care conţin calciu. Se găsesc
astfel de izvoare la Slănic Moldova Sîngiorz, Borsec, Malnaş şi Căciulata.
Apele cu calciu au o acţiune antiinflamatoare şi inhibitoare asupra secreţiei intestinale
în exces, diminuează exci-tabilitatea neuromusculară, favorizează digestia grăsimilor.
În diareele funcţionale dau rezultate bune apele akrato-terme de la Victoria, Moneasa,
Geoagiu, în sensul că normalizează tranzitul intestinal.
Se mai foloseşte în tratamentul colitei cronice cu diaree enterocleanerul cu apă
minerală de la Călimăneşti izvorul nr. 8, sau cu apă hipotonă de la Herculane, ori Hebe de
la Sîngiorz. Această procedură se aplică de 2 ori pe săptămînă, la o tempera-tură de 37—
38°, cu a cantitate de 10—15 litri.
Datorită acestei proceduri se înlătură substanţele toxice din intestin, se modifică flora
microbiană şi, în mod reflex, se influenţează peristaltismul intestinului subţire, care se
evacuează mai uşor în intestinul gros.
Dintre procedurile de hidroterapie se indică hidrofoarele şi termofoarele calde,
cataplasmele, parafina şi nămolul, în aplicaţii pe abdomen, după mesele principale, timp
de 1—2 ore.
Băile complete la temperatura de 35—36°, băile de şezut de 36—37°, duşurile
ascendente calde. Aceste proceduri au o acţiune antispastică şi sedativă locală şi generală.
Pentru noapte se indică priessnitzul abdominal.
Pe măsură ce fenomenele dureroase şi inflamatoare cedează, se pot introduce băile
alternante de şezut, apoi băile reci de scurtă durată, cu acţiune descongestionantă asupra
organelor abdominale şi stimulante asupra aparatului respirator şi cardiovascular.
Pentru acţiunea tonică generală se indică fricţiunile parţiale sau parţial complete, băile
alternante de picioare, duşurile scoţiene.
 Dintre procedurile de electroterapie putem să indicăm, pentru efectele lor antispastice,
solux pe abdomen şi băi de lumină parţiale.
Curentul galvanic sub formă de ionogalvanizare cu calciu influenţează diskinezia
intestinală; se aplică cu ajutorul a 2 electrozi de 300 cm2, aşezaţi unul pe abdomen, iar
celălalt lombar, cu o intensitate de 15—20 mA şi o durată de 20—30 de minute, la interval
de o zi, 15—20 de proceduri în total.
Curenţii de înaltă frecvenţă, mai ales diatermia cu unde lungi în şedinţe de 30—40 de
minute.
Diatermia zilnică are un efect antispastic şi antiinflamator important.
Climatoterapia. Avînd în vedere componenta nervoasă, cu tulburări pronunţate mari a
acestor bolnavi, este bine să le indicăm un clftnăt sedativ de dealuri sau subalpin.
Tratamentul sindromului de constipaţie. Constipaţia este eliminarea întîrziată a
conţinutului intestinului gros, datorită încetinirii tranzitului sau insuficienţei evacuării
materiilor fecale din porţiunea sigmoidă rectală la un individ cu o alimentaţie mixtă şi o
activitate nominală.
Formele clinice întîlnite sînt: constipaţia accidentală, constipaţia simptomatică,
constipaţia funcţională, iar la localizare întîlnim constipaţia dreaptă şi stîngă.
În ceea ce priveşte patogenia se admite astăzi teoria funcţională. Se consideră că
factorul alimentar care reprezintă excitantul şi aparatul interoreceptorilor intestinali sînt
elementele cele mai importante care explică constipaţia. O alimentaţie săracă în celuloză şi
bogată în carne, sau o floră microbiană modificată constituie un excitant slab.
Diminuarea excitabilităţii interoreceptorilor ori hiperexcitabilitatea lor constituţională
sau cîştigată, prin trimiterea de impulsuri slabe sau accentuate, sînt capabile să deregleze
legăturile corticoviscerale şi să favorizeze tulburările kinetice intestinale care duc la
constipaţie. Rolul sistemului nervos este foarte important, orice dereglare putînd să ducă la
tulburări peristaltice în sens spastic (parasimpatic) sau în sens de relaxare (simpatic).
Fiziopatologic, în constipaţie, tulburările diskinetice sînt generale (diskinezii ale căilor
biliare, tulburări vasomotorii etc).
Tratamentul profilactic. Pentru evitarea constipaţiilor trebuie să se ducă un regim de
viaţă în care mişcarea în aer liber să alterneze cu orele de lucru.
O alimentaţie bogată în celuloză, ca şi evacuarea sistematică a conţinutului intestinal
sînt condiţii obligatorii în prevenirea constipaţiei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Dieta joacă un rol foarte important
în tratamentul curativ. Este necesar un regim bogat în alimente capabile să formeze un
conţinut intestinal abundent, care să excite peristaltismul atît prin chimismul lui, cît şi me-
canic prin conţinutul în celuloză, prin favorizarea dezvoltării unei flore bacteriene mai
bogate şi a unor produse de origine bacteriană mai ales fermentative.
Tratamentul medicamentos este un tratament adjuvant în care intră laxativele,
antispasticele, vitaminele (mai ales complexul B) hormonoterapia, calciu, potasiu.
Tratamentul balneofizical. Rolul terapiei în tratamentul sindromului de constipaţie este
important; obiectivele acestui tratament sînt: combaterea spasmelor intestinale; com-
baterea autointoxicaţiei intestinale; tonifierea musculaturii peretelui abdominal şi intestinal
şi reeducarea evacuării intestinale.
Crenoterapia ne pune la dispoziţie ape minerale deosebit de valoroase. Cele mai
utilizate sînt: apele sulfatate sodice sau glauberiene şi sulfatate magneziene sau amare. în
ţară la noi se găsesc la Ivanda (Timişoara), Breazu (Iaşi), Bălţăteşti (Bacău), Amara.
Aceste ape minerale au o acţiune diferită, în funcţie de concentraţia lor. Cele hipotone se
administrează dimineaţa, în cantitate de 300—400 ml, de preferinţă încălzite. Au o acţiune
mecanică, prin creşterea masei de lichid din intestin, care declanşează reflexul peristaltic.
Efectul purgativ are loc la 1—2 ore după administrare. Se pot da în cure de 2—3
săptămîni, timp în care se restabileşte reflexul normal de evacuare.
Apele amare hipertone se administrează dimineaţa în cantitate mică, de 100—150 ml.
în cazul acesta, destinderea intestinului se realizează încet, cam în 6 ore, prin secreţia de
diluţie pe care o provoacă. Ele sustrag apa din ţesuturi şi, din această cauză, nu vor putea
să fie administrate în tratamente de lungă durată.
În afară de acţiunea purgativă, sub influenţa lor se elimină cantităţi abundente de
mucozităţi şi astfel se combate starea de autointoxicaţie intestinală provenită în urma
proceselor fermentative şi de putrefacţie.
Se mai pot folosi tot cu efecte laxa ti ve şi purgative apele clorurosodice de la Bazna,
Călimăneşti (izvorul nr. 6), Olăneşti, Herculane, Mangalia, ca şi apa de mare.
În funcţie de aciditatea gastrică se mai pot indica apele de la Slănic Moldova (izvorul
nr. 6, 8 sau 1 şi 1 bis), Ciunget, Sîngiorz, Borsec, Tuşnad.
Enterocleanerul cu ape minerale este o procedură deosebit de utilă, atît pentru
combaterea spasmelor, cît şi pentru dezintoxicaţia intestinală.
Hidroterapia. Deoarece constipaţiile cel mai frecvent în-tîlnite au un caracter mixt
tonospastic, vom căuta să influenţăm mai întîi componenta spastică şi apoi atonia.
În sensul acesta indicăm: compresele calde cu termofor, eataplasmele cu parafină sau
nămol aplicate pe abdomen după mesele principale, timp de 1—2 ore. Băile calde sau as-
cendente de şezut, împachetările cu nămol sub formă de chilot, băile generale cu plante
medicinale, la temperatura de 37°. în timpul nopţii, compresă Priessnietz pe abdomen.
După ce componenta spastică a fost rezolvată, ne vom ocupa de atonie şi de
reeducarea evacuării intestinale.
În sensul acesta sînt indicate: duşurile generale reci de scurtă durată ; halbbadurile cu
răcire 32—28°, 4 minute; duşul scoţian abdominal 2 minute, afuziunea fulger 30 de
secunde, băile de şezut răcoroase (24—28°) sau alternative; duşul subacval la o presiune
de 1—1½ atmosfere: masajul abdominal în sensul evacuării intestinale.
Periajul uscat, fricţiunile parţiale complete, afuziunile alternante au rolul să modifice
reactivitatea bolnavului şi să ridice funcţiile sale metabolice.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm soluxul, diatermia cu unde lungi (şedinţe
prelungite), ca şi curenţii dia-dinamici, pentru acţiunea antispastică şi
antiinflamatoare.
Pentru influenţarea atoniei se indică curenţii faradici şi diadinamici monofazici cu
perioada scurtă.
Climatoterapia. Fără să fie necesar să indicăm bolnavului un climat special, vom avea
în vedere că băile de aer asociate cu exerciţii de C.F.M. şi de respiraţie, plimbările şi cura
de teren au un rol foarte important pentru menţinerea unei funcţii normale a intestinului.
Tratamentul diskineziilor biliare. Diskineziile biliare cuprind tulburări ale tonusului
şi motilităţii canalelor biliare, asociate frecvent cu tulburări de sensibilitate ale acestora.
Ele reprezintă tulburări de natură funcţională şi evoluează latent, sau cu manifestări clinice
variate, mai frecvent cu tulburări dureroase şi dispeptice.
Datele etiopatogenice existente au arătat că diskineziile biliare pot să fie generate de:
modificări locale biliare, tulburări nevrotice generale, dereglări endocrine, afecţiuni ale
viscerelor abdominale şi pelviene.
Ele pot să îmbrace aspectul unor hipotonii şi hipokinezii ale veziculei biliare, ale
sfincterului Oddi sau cistic, sau forme asociate.
Tratamentul profilactic. Prevenirea diskineziilor biliare se realizează prin tratarea
factorilor care le generează, iar în cazul tulburărilor nevrotice generale se va da o atenţie
deosebită reglării sistemului nervos printr-un regim de viaţă, în care odihna activă, cu
exerciţii fizice şi petrecerea unui timp îndelungat în aer liber sau aplicarea de proceduri
hidroterapeutice şi climatoterapeutice sedative să ocupe un loc important.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul psihic şi odihna fizică
activă sînt obligatorii în regimul sanatorial. Ele constau în C.F.M., cură de teren, jocuri,
sport.
Regimul alimentar va fi destul de larg, hipercaloric. Se vor evita în mod deosebit
slănina, carnea grasă, peştele şi băuturile reci (pentru a preveni apariţia spasmului).
Tratamentul medicamentos. Vor fi folosite medicamentele care cresc tonusul şi
contractibilitatea veziculei biliare, tratează procesele inflamatoare (antibiotice), corectează
tulburările neurovegetative (nervatil, meprobamat etc).
Tratamentul balneofizical are o influenţă importantă a-supra acestor afecţiuni.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt restabilirea funcţiilor corticosubcorticale
prin tratarea fondului nevrotic şi tratarea afecţiunilor coexistente.
Crenoterapia se indică în funcţie de coexistenţa unei afecţiuni gastrice sau intestinale
şi se aplică conform regulilor descrise la tratamentul acestor boli.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm duşurile scoţiene, băile cu bule de aer sau
cu extract de brad la temperatura de 36°, împachetările umede cu durată de 30—40 de
minute, fricţiunile parţial complete, compresele abdominale Priessnietz sau la gambe în
cursul nopţii. Toate procedurile acestea au un efect favorabil asupra tulburărilor
neurovegetative reprezentate în majoritatea cazurilor de stări de hipervagotonie sau de
hiperamfotonie, asociate cu stări nevrotice.
Procedurile de electroterapie se adresează fie sistemului nervos vegetativ, cum este
cazul galvanizărilor sub forma gulerului Scerbak, fie organelor afectate, cum sînt
ionizările cu magneziu şi novocaină pe regiunea ficatului, faradizarea nervului frenic drept
3—4 minute la nivelul spaţiilor inter-costale, aplicarea curenţilor de înaltă frecvenţă cu
lungime de undă lungă pe regiunea hepatobiliară sau solux cu filtru albastru.
Tratamentul climatic. Avînd în vedere faptul că diskineziile biliare au la bază un
substrat nevrotic important, vom orienta aceşti bolnavi spre un climat sedativ, climat de
coline sau subalpin 500—1 000 metri.
Este foarte important ca bolnavii să petreacă mult timp în aer liber, fie că li se indică
băi de aer sau somn în aer liber, fie că li se indică să practice cultura fizică medicală şi
exerciţiile de respiraţie diafragmatică, să facă sport şi cură de teren.
Tratamentul colecistitelor. Colecistita este o intlamaţie a veziculei biliare, de natură
inlecţioasă şi, mai rar de natură toxica sau alergică.
Din datele etiopatogenice existente rezultă că infectarea veziculei biliare se poate face
pe cale descendentă sau ascendentă.
Tratamentul profilactic. Profilaxia colecistitei se realizează prin combaterea factorilor
principali etiopatogenici, adică a diskineziilor cu stază biliară şi a aportului de toxine şi
germeni infecţioşi din focare digestive sau cu un alt sediu, afecţiuni al căror tratament a
fost expus.
Tratamentul curativ. Regimul igienic-dietetic. Repausul fizic şi psihic, alături de o
dietă corespunzătoare, asigură reuşita tratamentului complex.
Tratamentul medicamentos se va indica în funcţie de evoluţia clinică. Antibioticele,
antispasticele, sedativele, vor fi utilizate separat sau asociat.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici dă rezultate foarte bune în
tratamentul colecistitei, superioare terapiei medicamentoase.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt: asigurarea drenajului căilor biliare,
combaterea fenomenelor inflamatoare, fluidificarea bilei şi drenarea ei, combaterea
fenomenelor subiective dureroase şi modificarea componentei neurovegetative.
Crenoterapia este baza tratamentului colecistitei cronice. Apele minerale folosite sînt:
apele alcaline pure sau mixte cu acţiune coleretică; apele alcalinoteroase, cu acţiune mai
ales colecistokinetică; apele clorurate slab concentrate cu acţiune coleretică şi cele
concentrate cu acţiune colecistokinetică şi apele sulfatate slab concentrate cu acţiune
coleretică şi concentrate cu acţiune net colecistokinetică.
Modul de administrare a acestor ape este următorul: apa se prescrie, în general, de 2
ori pe zi în doze care oscilează între 100 ml şi 200—400 ml pentru o singură ingerare; apa
se bea dimineaţa, pe nemîncate, în poziţie culcată, în decurs de 30—60 de minute.
Dacă se urmăreşte o drenare a veziculei biliare, pentru a provoca refluxul biliar, de
evacuare, apa se poate ingera în două reprize: cu 60—90 de minute înaintea mesei şi cu
20— 30 de minute înaintea aceleiaşi mese. Totdeauna apele se vor ingera încălzite mai
mult, ia 40—50° sau mai puţin, la 20— 30°, pentru a evita provocarea durerilor şi
spasmelor căilor biliare.
 Apele minerale se pot administra şi pe sondă duodenală, adăugîndu-li-se o linguriţă de
sulfat de sodiu.
Durata tratamentului cu ape minerale este de 3—4 săptămîni.
Alegerea uneia sau alteia din apele amintite se face în funcţie de stadiul bolii. în
perioada inflamatoare, dureroasă, indicăm apele alcaline mixte călduţe de tipul Slănic,
Sîngeorz, Vîlcele, cu scopul de a combate inflamaţia şi a favoriza eliminarea mucusului şi
precipitatelor biliare. Apele de la Olăneşti, Călimăneşti (izvorul nr. 8 Căciulata şi izvoarele
nr. 1—2 Păuşa) sînt de asemenea indicate.
În faza de linişte, în care ne adresăm funcţiei biliare, vom indica ape cu efect colagog
şi coleretic, cum sînt apele sulfatate, de la Breazu, Balţăteşti, Ivanda şi apele bicarbonatate
calcice de tipul Borsec, Sovata, Monteoru etc.
Bolnavilor care au asociată constipaţia, li se va face obligatoriu tratamentul acestui
sindrom conform metodei expuse anterior.
Tratamentul hidroterapic. În faza acută a bolii sînt folosite numai aplicaţiile calde
(termofoare, hidrofoare, comprese pe regiunea hepatică).
În faza cronică se indică împachetările cu termofoare pe regiunea hepatică,
cataplasmele cu nămol la 38—42—44° şi aplicaţiile cu parafină pe regiunea hepatică.
Băile călduţe medicinale sau cu ape minerale şi enterocleanerul, mai ales cînd există o
constipaţie asociată sînt de un real folos.
Procedurile enumerate fac să cedeze inflamaţiile cronice reziduale, combat spasmele,
favorizând permeabilitatea căilor biliare.
În afară de aceasta, băile au o acţiune sedativă generală.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: soluxul, diatermia regiunii ficatului, cu
electrozi de 200 cm2 aşezaţi paralel şi cu o durată de 20—40 de minute zilnic. Ionizările cu
sulfat de magneziu aplicate pe regiunea veziculei biliare şi spate au un efect foarte bun.
Pentru ca ambii ioni (sulfat şi Mg) să pătrundă în organism, îmbibăm învelişul ambilor
electrozi cu soluţie de sulfat de magneziu. Se foloseşte o intensitate de 10—15 mA şi o
durată de 20—30 de minute. În total se indică 10—15 proceduri.
Climatoterapie. Pentru această afecţiune trebuie preferat un climat sedativ, C.F.M., cît
şi celelalte proceduri în aer liber se indică cu multă prudenţă şi trebuie să fie moderate ca
intensitate.
Tratamentul colecistitei calculoase. Tratamentul profilactic al acestei afecţiuni
constă în aplicarea unei conduite de viaţă, în care mişcarea reprezentată prin C.F.M. şi
sport previne efectele nefavorabile ale sedentarismului.
Administrarea apelor minerale care activează colereza şi influenţează secreţia biliară
este foarte eficace în prevenirea litiazei biliare. Se recomandă în acest scop curele de la
Slănic Moldova, Olăneşti, Căciulata (Păuşa), Borsec, Tuşnad, Sîngiorz, Lipova etc.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic şi medicamentos sînt asemănătoare
cu cele descrise la tratamentul colecistitei necalculoase.
Tratamentul balneofizical se poate aplica numai în fazele de linişte ale bolii, cu
prudenţă pentru evitarea mobilizării calculilor.
Izvoarele folosite sînt identice cu cele descrise la colecis-tita cronică.
Tratamentul hepatitei cronice. Hepatitele cronice provin din inflamaţiile acute ale
ficatului, nevindecate şi cronicizate.
Cauza cea mai frecventă a lor este hepatita epidemică. Uneori, hepatitele cronice
provin din inflamaţiile cronice lent evolutive ale ficatului, determinate de : lues, bruceloză,
angiohepatită cronică, malarie. Hepatita cronică evoluează fie spre regresare şi stabilizare,
fie spre fibroza progresivă a organului, spre distrugerea arhitecturii lobulare, respectiv spre
ciroză.
Tratamentul profilactic. Prevenirea hepatitei cronice se realizează prin tratarea cît mai
timpurie şi cît mai completă a hepatitei acute.
Tratamentul curativ. Repausul prelungit şi dieta corespunzătoare, care să asigure un
echilibru nutritiv si să favorizeze diferitele metabolisme intermediare, cu scopul menţinerii
structurii hepatice şi a mecanismelor ei trofice sînt obligatorii.
Tratamentul medicamentos. Se folosesc medicamente cu acţiune antiinflamatoare
(hormonii, extracte hepatice), medicamente care să trateze tulburările metabolice ale
celulei hepatice lezate şi să favorizeze regenerarea organului (glucoza, preparate hepatice,
vitamine B6, E, B12, substanţe lipotrope etc).
Tratamentul balneofizical. Fără să constituie un tratament de bază în această boală,
contribuţia lui este importantă, alături de ceilalţi factori ai complexului terapeutic.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea procesului cronic inflamator,
favorizarea regenerării hepatice, a reparării şi a stabilizării leziunilor, îmbunătăţirea
circulaţiei hepatice şi micşorarea stazei portale.
Crenoterapia ocupă un loc de bază în cadrul terapiei complexe a hepatitei cronice.
Categoriile de ape folosite sînt aceleaşi cu cele expuse la tratamentul colecistitei. în ceea
ce priveşte preferarea unora dintre ele, ne vom orienta spre apele hipotonice şi izotonice.
Se indică administrarea de 2—3 ori pe zi, cu recomandarea ca apa să fie băută încet, în
timpul plimbării, în ceea ce priveşte timpul cînd o administrăm, ne vom orienta după
gradul acidităţii gastrice: în cazul cînd secreţia şi aciditatea sucului gastric sînt crescute,
apa se administrează cu o oră şi jumătate înainte de masă, în caz de hiposecreţie şi
hipoaciditate, cu 15—30 de minute sau chiar imediat înainte de a începe masa.
În privinţa cantităţii ne vom orienta în funcţie de bolnav şi boală. Orientativ se
recomandă 3,3 ml de apă minerală/kilo-corp. Dacă cantitatea care rezultă este mare (400—
500 ml), atunci se împarte în 2—3 doze, care se beau în timp de 30— 40 de minute, în
timpul plimbării.
În afară de cura internă, aceste ape minerale se mai pot administra sub formă de clisme
sau enterocleaner la temperatura de 40—42°, de 2—3 ori pe săptămînă. în total de 6 pînă
la 15 proceduri.
În afară de cura crenoterapică mai putem folosi în tratamentul hepatitei cronice şi alte
proceduri.
 Astfel, dintre procedurile de hidroterapie, aplicaţiile calde pe regiunea hepatică ca
termofoarele, compresele calde, aplicaţiile de parafină şi mai ales împachetările cu nămol
la 40— 44°, timp de 15 minute, pe hipocondrul drept şi lomba dreaptă au un efect
favorabil, deoarece îmbunătăţesc circulaţia hepatică şi micşorează staza portală.
Se mai indică mai ales în caz de prurit ca simptom însoţitor al hepatitei cronice, băile
generale calde la temperatura de 36—37° cîte 15—20 de minute, zilnic sau la interval de o
zi, în total 10—12.
În cadrul electroterapiei indicăm solux pe regiunea hepatică şi mai ales diatermia cu
electrozi de 200 cm2 cu o durată de 20—40 de minute, în total 15—20 de şedinţe.
Se mai foloseşte curentul galvanic aplicat sub formă asociată, adică nămol +
galvanizare.
Climatoterapia. Se preferă staţiunile cu climat sedativ, deoarece aceşti bolnavi nu
suportă oscilaţiile mari de temperatură şi presiune. în privinţa sezonului nu există indicaţii
deosebite, bolnavii se pot trata bine în toate sezoanele.

4. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI CARDIOVASCULAR

Patologia cardiovasculară este un capitol foarte important în cadrul terapiei
balneofizicale, deoarece afecţiunile care se încadrează aci intră în consideraţie atît ca
afecţiuni de sine stătătoare, cît şi în cadrul asocierilor cu alte boli indicate pentru
tratamentul cu agenţi fizici.
Balneofizioterapia bine dozată şi corect indicată aduce o contribuţie foarte importantă
complexului terapeutic folosit în tratamentul bolilor cardiovasculare.
Mijloacele care ne stau la îndemînă sînt multiple. Ele se referă atît la hidro-, electro-,
kinetoterapie, cît şi la tratamentul balnear şi climatic.
În funcţie de stadiu vom prefera unele dintre ele sau vom asocia mai multe.
Înainte de a ne ocupa de anumite forme nosologice şi de tratamentul lor, vom stabili în
linii mari care sînt liniile directoare în conduita terapeutică.
Balneofizioterapia, după cum se ştie, este o excitoterapie care îşi bazează efectele pe
modificarea nivelului funcţional al organismului de obicei în sensul creşterii.
Este deci necesar ca organismul în întregime şi organul asupra căruia acţionăm, în
cazul nostru inima şi vasele, să aibă o suficientă capacitate de adaptare, adică să aibă
rezerve funcţionale.
Factorul care solicită cel mai mult aparatul circulator este factorul termic, care
determină scăderea rezistenţei periferice în circulaţia mare şi modificarea repartiţiei
sîngelui la periferie şi central, prin intermediul sistemului neurovegetativ.
Un aparat cardiovascular insuficient nu va putea răspunde acestor solicitări. În cazul
acesta, terapia de bază este cea medicamentoasă, iar terapia balneofizicală adjuvantă. Aso-
cierea acestor două terapii măreşte eficienţa tratamentului aplicat.
Tratamentul cu agenţi fizici trebuie aplicat sub formă de cure repetate şi gradat, în
sensul că se începe cu proceduri de intensitate mică, trecîndu-se apoi spre proceduri
majore, adică spre tratamentul balnear propriu-zis.
Coroborarea corectă a tuturor factorilor care intră în complexul terapeutic (regim
igienic-dietetic, tratamentul medicamentos, tratamentul hidroelectrokinetoterapeutic,
tratamentul balnear şi climatic), individualizat şi bine reglementat asigură reuşita
terapeutică şi prevenirea recidivelor.
După ce s-au trasat în linii mari conduita tratamentului balneofizical, se va preciza
care sînt indicaţiile şi contrain-dicaţiile acestuia în bolile cardiovasculare.
Indicaţii generale. 1. Valvulopatii mitrale şi aortice, fără fenomene pronunţate de
stenoză, cu un grad de insuficienţă circulatoare I şi I spre II, după un interval de cel puţin
8—10 luni de la apariţia fenomenelor de endocardită acută sau subacută, cu V.S.H.
normală.
2. Stări după miocardită de natură reumatismală sau altă cauză, cu stingerea completă
a procesului miocardic confirmat clinic şi biologic, după 6—8 luni de la terminarea
fenomenelor acute sau subacute din partea inimii şi cu o insuficienţă circulatoare care nu
depăşeşte gradul I.
3. Cardioscleroza de natură miocarditică sau ateroscleroasă, fără crize de angor
pectoris şi infarct în antecedente, cu fenomene de insuficienţă de gradul I şi I spre al II-lea.
4. Boala hipertonică în stadiul I şi al II-lea fără fenomene de angor pectoris şi infarct
miocardic in ultimul an în antecedente, fără fenomene pronunţate de scleroză a vaselor
creierului, inimii sau rinichilor.
5. Boala hipotonică esenţială.
6. Endarterită obliterantă.
7. Boala Raynaud şi acrocianoza.
8. Tromboflebita venelor profunde, după 4—6 luni de la stingerea fenomenelor acute
şi tromboflebita venelor super-
ficiale după 3—4 săptămîni de la stingerea procesului.
Contraindicaţii. 1. Endomiocardite şi pericardite acute şi subacute.
2. Valvulopatii cu stenoză pronunţată a orificiului aortic şi mitral, cu tendinţă la
hemoptizie, şi fibrilaţia auriculară, cu insuficienţă aortică, însoţită de stenocardie şi cu
insuficienţă tricuspidă.
3. Boala hipertonică cu cardioscleroză şi insuficienţă cronică circulatoare coronariană,
cerebrală şi renală, cu tulburări de conducere (blocuri) şi crize frecvente de angină pec-
torală.
4. Hipotensiunea întovărăşită de fenomene de adinamie pronunţate, stări de colaps,
denutriţie importantă şi anemie.
5. Accese frecvente şi intense de angină pectorală.
6. Insuficienţă cardiacă în stadiul avansat cu edeme, staza hepatică şi renală, cu accese
de astm cardiac, fibrilaţia auriculară, tahicardia paroxistică, tulburări de conductibilitate
atrioventriculară, bloc atrioventricular şi bloc de ramură.
7. Fenomene pronunţate de scleroză a vaselor creierului, cu tendinţă la hemoragii,
tromboze, spasme.
8. Anevrisme ale aortei şi vaselor mari.
9. Asocierea afecţiunilor cardiovasculare cu: tuberculoză activă indiferent de
localizare; cu leucemie; cu tumori maligne; cu stări caşectice indiferent de origine; cu boli
renale (nefrite, nefroze); cu forme pronunţate de hipertireoză; cu diabet în forma gravă şi
cu sarcină după luna a II-a.
10. Trombangeită obliterantă sau boala Burger.
11. Tromboflebita în faza acută.
Tratamentul balneofizical al endocarflitelor. Endocarditele sînt boli ale
endocardului parietal sau valvular, determinate de cauze bacteriene, nebacteriene şi
degenerative.
Dintre acestea, singura care intră în consideraţie, în oarecare măsură, în cadrul terapiei
cu agenţi fizici este endocar-dita reumatismală.
Tratamentul ei a fost descris în cadrul tratamentului reumatismal Sokolski-Bouillaud.
Sechelele endocarditei reumatismale sînt afecţiunile valvulare cronice.
Acestea şi urmările intervenţiilor operatorii pentru corectarea lor beneficiază de
tratamentul balneofizical şi climatic, procentul cel mai mare revenind insuficienţei mitrale
şi stenozei mitrale uşoare.
Tratamentul va îmbrăca diferite aspecte în funcţie de faza în care ne adresăm. Astfel, în
primele 4—6 luni după episodul evolutiv acut vom aplica următorul tratament:
Tratamentul profilactic constă în asanarea infecţiilor de focar la adăpostul
antibioticelor şi tratamentul stărilor catarale ale căilor respiratorii.
Tratamentul curativ constă în cură igienică-dietetică în regim sanatorial.
Tratamentul medicamentos prevede administrarea în continuare şi intermitentă a
medicaţiei specifice.
Tratamentul balneofizical are ca obiectiv în această fază stabilirea procesului
inflamator şi prevenirea sclerozei ţesuturilor. Dintre procedurile de hidroterapie se indică
băile medicinale cu efect sedativ la temperatura de 34—36°, timp de 10—15 minute,
asociate cu masaj sub apă sau duş subacval.
Din electroterapie se indică galvanoionoforeza cu calciu, care are efecte
antiexsudative, întăreşte sistola cardiacă şi echilibrează tonusul neurovegetativ.
Balneoterapia ne pune la dispoziţie apele acratoterme slab radioactive de tipul
Victoria, 1 Mai.
Autorii sovietici indică în această fază şi apele sulfuroase bolnavilor care nu au o
excitabilitate crescută sau dereglări neurovegetative importante. La noi în ţară avem astfel
de ape la Călimăneşti, Olăneşti, Herculane.
 Climatoterapie. Se indică un climat cald, mediteranean sau cu altitudine mică de
300—400 de metri.
După 8—10 luni de la episodul evolutiv acut, indicaţiile terapeutice devin mai largi.
Tratamentul profilactic se adresează şi în această fază acelor stări catarele repetate
care predispun la recidivă.
Tratamentul curativ prevede cură igienică-dietetică cu regim sanatorial.
Tratamentul medicamentos are şi aici un caracter cronic intermitent.
Tratamentul balneofizical are ca obiectiv consolidarea valvulitelor stabilizate şi
profilaxia recidivelor valvulare.
Mărirea rezistenţei organismului se realizează cu proceduri de hidroterapie ca : spălări,
fricţiuni, perieri.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm razele ultraviolete în aplicaţii generale.
Balneoterapia va avea în consideraţie apele clorurosodice slab concentrate (1—2%).
Cele concentrate (Sovata, Ocna Sibiului etc.) se pot dilua.
Mai sînt indicate apele iodurate de tipul celor de la Bazna şi Govora., care se dau de
asemenea diluate.
Apele carbogazoase (Buziaş, Vatra Dornei, Covasna) se pot indica cu prudenţă în
această fază, pentru combaterea uşoarelor fenomene de insuficienţă cardiacă latentă care
pot să coexiste.
Climatoterapia. Se menţine indicaţia din faza anterioară şi se adaugă la aceasta, în
stenozele mitrale, cura heliomarină cu acţiune antisclerogenă.
În general, în această fază, bolnavul va petrece mult timp în aer liber, începînd să se
antreneze pentru eforturi prin C.F.M. şi cura de teren.
Reabilitarea bolnavilor cu defecte valvulare operate şi consolidarea lor se va face
treptat şi în funcţie de starea de compensare a aparatului cardiovascular.
După 2—3 luni de la intervenţie vor putea să fie trimişi într-un climat subalpin, iar
după 3—6 luni li se va putea administra un tratament cu ape carbogazoase şi sulfuroase în
staţiuni.
Tratamentul miocarditelor şi miocardozelor. Miocarditele acute pot să apară în
cursul bolilor infecţioase acute şi pot să fie provocate de acţiunea directă a germenilor
asupra muşchiului cardiac, ca şi prin intermediul toxinelor.
Tratamentul profilactic se va face prin prevenirea şi tratarea bolilor care le dau
naştere.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic va avea în vedere un repaus
obligatoriu la pat şi o dietă hiposodată, bogată în glucide.
Tratamentul medicamentos este cel al bolii de bază.
Tratamentul cu agenţi fizici se limitează la aplicarea hidrofoarelor reci precordial, de
2—3 ori pe zi, timp de o oră, sau a compreselor reci simple cu hidrofor.
 Aceste proceduri scad torentul circulator datorită vasospasmului. În felul acesta,
hiperemia şi tendinţele de extravazare cu formarea edemului exsudativ caracteristic
stadiului inflamator al afecţiunii sînt împiedicate.
Miocarditele cronice şi miocardozele sînt procese degenerative consecutive de cele
mai multe ori tulburărilor de irigaţie coronariană, determinate de ateroscleroză. Unii autori
le numesc cu un termen generic de miocardoscleroză.
Tratamentul profilactic. Profilaxia miocardosclerozei constă în profilaxia
aterosclerozei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Se impun restrîngerea activităţii
fizice şi un regim sărac în grăsimi.
Tratamentul balneofizioterapie. Terapia cu agenţi fizici, bine individualizată, este
foarte utilă în tratamentul acestei afecţiuni.
Obiectivele tratamentului sînt: uşurarea muncii inimii prin deblocarea patului vascular
periferic; asigurarea unei troficităţi mai bune şi tonifierea muşchiului cardiac; adaptarea şi
antrenarea miocardului la o nouă dinamică circulatoare.
Aceste deziderate se realizează cu ajutorul factorilor fizici care ne stau la îndemînă.
Printre procedurile de hidroterapie folosim: periajul uscat al extremităţilor, care
provoacă vasodilataţia cu scăderea rezistenţei periferice consecutive; fricţiunile parţiale
reci, care fac să dispară stazele pulmonare atunci cînd le aplicăm pe membrele superioare,
şi staza hepatică, atunci cînd le aplicăm pe membrele inferioare; baia ascendentă de mîini
şi de picioare favorizează o mai bună irigare a miocardului şi combate crizele anginoase;
băile alternante de mîini şi de picioare menţin o circulaţie mai activă, datorită alternanţei
de vasodilataţie şi vasoconstricţie şi realizează în acelaşi timp o gimnastică a elementelor
elastice vasculare şi miocardice; băile complete cu perie la 33—34°, 3—4 minute, se
indică la bolnavii cu hipertensiune asociată, pentru efectele antispastice şi sedative; băile
generale de CO2, oxigen şi bule de aer au efecte sedative şi sînt indicate în formele însoţite
de tulburări neurovegetative.
Electroterapia ne pune la dispoziţie băile galvanice bi- sau patrucelulare, cu acţiune
vasodilatatoare de lungă durată; razele infraroşii sub formă de solux şi băi de lumină par-
ţială cu efecte antiseptice, favorizînd circulaţia periferică şi mobilizînd stazele, razele
ultraviolete aplicate în doze-eritem pe regiunea sternală sau membrele superioare, ca un
efect derivativ important în acelaşi scop folosim curenţii de înaltă frecvenţă cu unde medii.
Balneoterapia. Băile carbogazoase sînt cele mai potrivite tratamentului afecţiunilor
aparatului circulator central şi periferic. Totuşi, datele din literatură arată efecte satisfă-
cătoare obţinute şi cu băile sulfuroase, radonice şi cloruro-sodice slab concentrate.
Băile carbogazoase de la Buziaş, Covasna, Vatra Doinei se indică la temperatura de
34—35° şi chiar mai jos şi se dozează în funcţie de starea bolnavului. Se pot indica par-
ţiale sau progresiv generale, de 1/2, de 3/4 sau complete. Ele au o influenţă favorabilă
asupra circulaţiei periferice, scad rezistenţa la periferie şi uşurează munca inimii. La
Borsec, din cauza altitudinii, vom trimite bolnavii fără insuficienţă cardiacă.
Pentru a evita presiunea hidrostatică la bolnavii cu miocardul prea slăbit se recomandă
mofetele parţiale sau generale.
Climatoterapia. Vom indica acestor bolnavi un climat sedativ, subalpin, fără variaţii
de temperatură care ar provoca perturbări în hemodinamică.
Mişcări pasive, apoi active în aer liber, excitaţii respiratorii şi cură de teren cu pante
gradate vor adapta muşchiul inimii la noile condiţii hemodinamice.
Tratamentul insuficienţelor coronariene. Insuficienţele coronariene sînt boli ale
arterelor coronare, determinate de cauze multiple şi puţind să ia aspectul acut sau cronic.
Agenţii etiologici care le determină (tulburări nervoase, ateroscleroză, arterioscleroză,
hipertensiune arterială etc.) reduc irigaţia mio-cardiacă prin strâmtorarea lumenului
arterelor coronare sau prin scăderea puternică a debitului coronarian, în aşa fel că se
creează o disproporţie între irigarea cu sînge şi cerinţele miocardice.
În balneofizioterapie intră în considerare insuficienţa coronariană cronică stabilizată.
Tratamentul profilactic. Se va face profilaxia insuficienţei coronariene manifestată
clinic prin angina pectorală, evitînd sau tratînd cauzele care intră în patogenia ei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic va avea în vedere repausul, evitarea
emoţiilor şi încordării nervoase, ca şi un regim corespunzător bolii de bază.
Tratamentul medicamentos va cuprinde mai ales grupul medicamentelor
vasodilatatoare.
Tratamentul balneofizical este un tratament ajutător, care are ca obiectiv influenţarea
circulaţiei coronariene. Indicăm printre procedurile de hidroterapie compresele calde,
termofoarele, băile ascendente de mîini şi băile călduţe generale cu acţiune vasodilatoare
coronariană reflexă.
Din arsenalul electroterapiei se preferă iradierile cu ultraviolete în cîmpuri, pe
hemitoracele stîng şi braţe, ca şi ultrascurtele aplicate precardiac, cu o durată scurtă de 4—
5 minute.
Dintre procedurile balneoterapice indicăm, cu mare atenţie, băile parţiale sau de 1/2 de
CO2 sau mofetele.
Climatoterapia. Se va evita un climat rece, de altitudine. Indicaţia cea mai favorabilă
constituie un climat mediteranean sau de uşoară înălţime, cald.
Tratamentul bolilor sistemului venos. Prin varice (flebectazie) se înţelege dilataţia
permanentă a venelor, însoţită de modificări structurale ale peretelui venos.
Datele etiopatogenice existente au arătat că este vorba de hipotonia peretelui venos şi
insuficienţa valvulelor, provocate de alterarea structurii musculoelastice a venei atrofiate şi
distrugerea aparatului valvular.
Tratamentul profilactic este greu de făcut. Se rezumă la examene periodice, mai ales
în perioada prenatală, şi se recomandă bolnavului să evite ortostatismul, înlocuindu-l cu
perioade de repaus, cu membrele inferioare ridicate deasupra planului orizontal.
Tratamentul curativ. Principalele măsuri terapeutice pe care le putem lua în varice
sînt: tratament conservator, injecţii sclerozante şi tratament chirurgical.
 Tratamentul balneofizical face parte din tratamentul conservator.
Obiectivele tratamentului sînt: combaterea stării de hipotonicitate a peretului venos,
influenţarea sistemului endocrin deficitar (mai ales ovarian).
Tratamentul hidroterapic se realizează cu ajutorul aplicaţiilor alternante şi reci, care
vor fi mai intense sau mai moderate, în funcţie de stadiul bolii. În faza I şi a II-a, caracte-
rizate prin simpla dilatare a vasului şi hipertrofia uniformă a peretului vom indica: afuziuni
şi duşuri alternante, fricţiuni parţiale, duş subacval şi masaj sub apă.
În faza a III-a, în care zonele de alteraţie sînt pronunţate, vom evita duşurile alternante
sub presiune şi fricţiunile, pentru a nu provoca rupturi venoase sau iritaţii ale pielii, care
are o troficitate proastă.
Băile carbogazoase şi mofetele au de asemenea o bună indicaţie prin influenţa asupra
sistemului vegetativ simpatic şi stimularea tonicităţii peretului venos.
Procedurile de electroterapie utilizate sînt băile parţiale faradice.
Balneoterapia se adresează terenului deficitar endocrin şi peretelui venos. Se vor
indica băi în bazine cu apă sărată, băi de mare şi de ghiol. Acestea au o influenţă
favorabilă în varice, atît datorită factorului termic rece, cît şi componentei mecanice
datorită valurilor care acţionează ca stimulent asupra peretelui venos.
În afară de aceasta, cura helio marină normalizează deficitul endocrin, mai ales
ovarian.
Se mai pot indica băile carbogazoase de la Vatra Dornei, Buziaş, Covasna, Borsec.
Tratamentul sechelelor postflebitice. Prin tromboflebita se înţelege ocluzia parţială sau
totală a unei vene printr-un tromb, însoţită de reacţia inflamatoare a peretelui venos.
Tratamentul profilactic al tromboflebitelor. Profilaxia tromboflebitelor se realizează
prin tratarea bolilor de bază în cursul cărora se produc. În cazul perioadei de post partum şi
după intervenţiile chirurgicale, mobilizarea precoce şi masajul extremităţilor previn
migrarea trombilor.
Tratamentul igienic prevede repausul la pat în faza iniţială, urmat de mobilizarea
precoce la adăpostul medicaţiei.
Tratamentul medicamentos cuprinde medicaţie anticoagulantă şi antiinflamatoare.
Tratamentul cu agenţi fizici este util în toate fazele bolii.
Obiectivele acestui tratament sînt: reducerea fenomenelor inflamatoare, favorizarea
unei circulaţii derivative şi influenţarea tonicităţii peretelui venos.
Vom folosi agenţii fizici în funcţie de faza bolii.
În stadiile acute şi subacute, baza tratamentului este repausul şi tratamentul
medicamentos. Dintre factorii hidrici indicăm compresele reci, care combat procesul
inflamator, urmate după o anumită perioadă de comprese stimulante permanente apoi
aplicate cu intermitenţă, pentru stimularea circulaţiei.
În timpul nopţii, bolnavii vor păstra aceste comprese stimulante.
 Dacă fenomenele clinice cedează, se introduc treptat masajul şi kinetoterapia activă şi
pasivă.
Electroterapia este indicată mai tîrziu, atunci cînd fenomenele locale permit acest
lucru.
Se indică infraroşiile cu filtru albastru, apoi fără filtru şi ultravioletele în doze slabe
pentru a influenţa circulaţia superficială şi a stimula activitatea tegumentului.
Dacă rămîn zone infiltrate, se indică diatermia cu unde scurte cu doză medie.
Abia în faza în care reacţiile inflamatoare periflebitice au dispărut putem să trecem la
aplicarea unor factori care să se adreseze peretelui vascular şi circulaţiei din segmentul în
cauză.
Vom indica din cadrul procedurilor de hidroterapie afuziunile şi băile alternante, duşul
subacval şi duş-masajul, iar dintre cele de electroterapie băile faradice.
Potrivit părerii autorilor sovietici, putem să indicăm tratamentul balnear după două
luni în formele superficiale localizate la membrele inferioare şi nu înainte de 6 luni în
cazul interesării venelor profunde ale extremităţilor şi bazinului.
Aceşti bolnavi vor beneficia de apele termale simple sau carbogazoase. Formele vechi
vor beneficia de ape sărate concentrate.
Rezultate foarte bune se obţin cu ajutorul heliotermelor, în care contrastul termic şi
kinetoterapia asociată influenţează favorabil peretele venos.
În stadiile tîrzii este obligatorie asocierea mecanoterapiei, CFM şi kinetoterapiei
active.
În privinţa climatoterapiei, o indicaţie o constituie helioterapia de litoral.
Tratamentul arteritelor. Arteritele sînt boli ale arterelor, caracterizate prin leziuni
organice ocluzive şi care imoraca clinic aspectul sindromului de ischemie periferică acută
sau cronică, cu caracter progresiv spre gangrena.
În cadrul terapiei cu agenţi intră în consideraţie ischemia cronică a membrelor
inferioare, în care sînt grupate ateroscleroza obliterantă, trombangeita obliterantă, ischemia
cronică consecutivă ocluziei arteriale prin embolie.
Tratamentul profilactic. Deoarece ateroscleroza repre.zintă boala care participă cel
mai frecvent la constituirea ocluziei progresive a arterelor membrelor, profilaxia ischemiei
cronice se va realiza prin profilaxia şi tratamentul aterosclerozei.
Profilaxia complicaţiilor va consta în evitarea traumatismelor mecanice chimice sau
termice.
Se va indica bolnavilor să poarte încălţăminte confortabilă, iar în sezonul rece ciorapi
călduroşi.
Unghiile vor fi tăiate şi bătăturile vor fi tratate cu mare atenţie. Se va evita
introducerea membrelor în apă rece sau fierbinte.
Se vor trata cu grijă fisurile interdigitale şi se va păstra o strictă igienă a extremităţilor.
 Nu se vor folosi jartierele elastice şi nu se va sta picior peste picior.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Se atrage atenţia asupra mersului. În
general, acesta este indicat pînă în fazele înaintate de boală, deoarece stimulează
dezvoltarea circulaţiei colaterale, previne osteoporoza şi atrofia ţesuturilor. Se recomandă
bolnavului să şi-l regleze în aşa fel, încît să evite apariţia claudicaţiei.
Repausul la pat va fi indicat în cazul în care exista dureri continue sau gangrena.
Regimul dietetic va fi sărac în lipide şi colesterol. Fumatul va fi interzis.
Tratamentul medicamentos. Se foloseşte medicaţia vasodilatatoare şi antispasmodică.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici este foarte utilă în această
afecţiune.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: 1) îndepărtarea spasmului; 2) favorizarea
vasodilataţiei şi 3) dezvoltarea circulaţiei colaterale. Rezultatele cele mai bune se obţin în
faza pregangrenoasă.
Avînd în vedere alteraţia peretelui vascular, ca şi reacţiile vasculare modificate,
excitanţii fizioterapici vor fi bine individualizaţi şi folosiţi la intensităţi moderate.
Contrastele termice sînt contraindicate.
Dintre procedurile de hidroterapie vom indica, în fazele fără gangrena, băile
ascendente parţiale de la 35—39°, băile
cu acid carbonic la 35—36° şi mofete artificiale 30—40 de minute.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: soluxul şî băile parţiale de lumină
aplicate pe regiunea lombară, care declanşează reflex vasodilatator în teritoriile mai
profunde. Curentul galvanic aplicat sub forma băilor parţiale la intensitate de 10—15 mA
provoacă de asemenea vasodilataţii de durată lungă în teritoriul vaselor profunde.
Efecte deosebit de bune şi de lungă durată se realizează cu curenţii de medie frecvenţă
furnizaţi de aparatul miodinaflux, în şedinţe de 6—8 minute.
Curenţii de înaltă frecvenţă, mai ales sub forma de diatermie în apă, se vor utiliza în
doze slabe şi mijlocii pentru a se evita încălzirea profundă care ar putea să provoace
paradoxal spasmul vascular în teritoriile în care se găsesc modificări patologice ale
pereţilor.
Masajul si gimnastica Buerger ajută mult dezvoltarea circulaţiei colaterale. Aceasta se
face astfel: bolnavul întins în pat îşi ridică membrele inferioare la 45—60°, pînă cînd te-
gumentul devine palid (1—2 minute).
Se aşază pe marginea patului cu picioarele atîrnînd pînă cînd culoarea devine roşie;
revine la poziţia orizontală cu picioarele întinse şi rămîne astfel 2—5 minute.
Mişcările se repetă de 6—7 ori pe şedinţă.
Tratamentul balnear se realizează în staţiunile cu ape carbogazoase şi mofete (Buziaş,
Vatra Dornei, Borsec, Covasna).
Autorii sovietici arată că se obţin rezultate foarte bune cu băile sulfuroase la o
concentraţie de 100—150 mg şi cu o durată de 15 minute. În caz de gangrena se vor indica
numai mofetele.
Climatoterapia. Se va avea în vedere evitarea frigului. Cel mai recomandabil este
climatul mediteranean cald şi uscat.
Tratamentul hipertensiunii arteriale. Boala hipertonică este rezultanta unei tulburări
în mecanismul de homeostazie a presiunii arteriale Si se caracterizează prin creşterea
valorilor tensionale maxime şi minime faţă de valorile standard ale vîrstei, sexului şi
regiunii geografice.
La baza acestei dereglări central-nervoase se află de cele mai multe ori stări anormale
ale scoarţei cerebrale, tensiuni psihoemoţionale. Încordări sau oboseli ale acesteia (G. F.
Lang).
Manifestările clinice evoluează lent timp de 15—25 de ani. Schematic, evoluţia
aceasta s-a împărţit în 3 stadii:
Stadiul I este caracterizat prin creşteri tranzitorii ale presiunii arteriale, cu revenirea ei
la normal, cu fundul de ochi normal sau cu simnle îngustări ale traiectului arteriolar
retinian. În această perioadă, unii bolnavi prezintă o stare de nelinişte, agitaţie şi semne de
astenie nervoasă (cefalee, insomnie, oboseală), iar alţii sînt simptomatici.
Stadiul al II-lea se caracterizează printr-o tensiune oscilantă, fără reveniri pînă la
normal, îngroşări accentuate ale arterelor retiniene, hipertrofia ventriculară stîngă,
creşterea filtrării glomerulare şi scăderea irigaţiei tubulare.
Stadiul al III-lea este denumit stadiu visceralizat. Oscilaţiile hipertensiunii arteriale
sînt mici. Există semne de leziuni vasculare în rinichi, inimă, creier, retină. Se constată
poliurie, hipostenurie sau izostenurie, microhematurie, semne de insuficienţă coronariană,
hemoragii retiniene.
Stadiul al IV-lea reprezintă forma de hipertensiune arterială malignă.
Alţi autori descriu evoluţia bolii hipertonice în 3 faze: latentă, funcţională şi organică.
Tratamentul profilactic. Profilaxia hipertensiunii se face prin imprimarea unei igiene
emoţionale încă din copilărie şi a unui mod de viaţă raţional în decursul vieţii.
Menţinerea unui sistem nervos echilibrat se realizează prin respectarea perioadelor de
odihnă şi aplicarea măsurilor de călire a sistemului nervos vasomotor. În sensul acesta,
cultura fizică medicală în aer liber, duşurile alternante şi talasoterapia au un efect
echilibrant asupra dezvoltării normale a proceselor din centrii nervoşi superiori.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. În toate stadiile hipertensiunii
arteriale, tratamentul igienic (în sensul restricţiei raţionale a activităţii fizice şi intelectuale,
cu reducerea stării de supraîncărcare a scoarţei cerebrale) şi dietetic (cu reducerea sării şi
grăsimilor sînt obligatorii.
Tratamentul medicamentos trebuie foarte bine individualizat, în funcţie de stadiu şi de
bolnav.
Medicamentele utilizate în tratamentul bolii hipertonice fac parte din grupul
medicamentelor cu acţiune nervoasă centrală, cu acţiune blocantă asupra ganglionilor
vegetativi şi medicamentelor adrenolitice.
 Medicamentele cu acţiune antihipertensivă trebuie indicate cu prudenţă pentru a evita
acţiunea secundară a lor care, uneori, poate să fie foarte neplăcută.
Se consideră că, în stadiile incipiente, în formele labile de hipertensiune arterială, în
formele moderate asimptomatice la femei, ca şi în acelea care evoluează cu modificări
vasculare accentuate, cerebrale, cardiace sau renale şi boala hipertonică dezvoltată la
oameni foarte în vîrstă (peste 70 de ani) medicaţia antihipertensivă trebuie evitată.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici este un tratament de bază în
boală hipertonică, mai ales în primele două stadii.
Obiectivele acestui tratament sînt: 1) sedarea sistemului nervos central şi restabilirea
echilibrului corticosubcortical; 2) îmbunătăţirea muncii inimii prin învingerea rezistenţei
vasculare periferice; 3) scăderea tensiunii arteriale; 4) prevenirea evoluţiei bolii spre stadii
mai înaintate.
Pentru realizarea dezideratelor menţionate ne stau la dispoziţie cîteva proceduri.
Pentru alegerea lor ne vom orienta după stadiul bolii şi starea generală a bolnavului.
În primul stadiu, în care predomină tulburările cu caracter nervos, vom pune accentul
pe procedurile cu caracter sedativ. Dintre cele cuprinse în cadrul hidroterapiei vom indica
băile cu plante medicinale, băile cu bule de aer şi oxigen la temperatura de 36—37°, băile
cu peria, baia cu valuri, halbbadul la 34—32° timp de 3—4 minute.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm ionizări trans-orbitale cu clorură de
magneziu sau brom care reduc procesele de excitaţie din centrii nervoşi superiori.
Masajul este de asemenea indicat pentru stimularea circulaţiei periferice.
Procedurile de balneoterapie. Autorii sovietici sînt de părere că, în această fază, nu
este obligatorie balneoterapia. Dacă le indicăm totuşi, este bine să preferăm apele cu ca-
racter foarte sedativ, cele acratoterme.
Climatoterapia. Climatul cel mai favorabil este cel mediteranean cald şi fără contraste.
Se suportă bine şi climatul subalpin, peste 500 m altitudine. în faza aceasta nu se impun
restricţii prea mari. Dacă bolnavul reacţionează bine, îi putem permite şi climatul alpin sau
de litoral. În cadrul tratamentului climatic, pe lingă băile de aer cu efect net sedativ asupra
sistemului nervos se indică CFM cu exerciţiile de respiraţie, sporturile dozate, cura de
teren şi, potrivit părerii autorilor sovietici, chiar talasoterapia.
În stadiul al II-lea, conduita terapeutică va avea în vedere, pe lîngă sedarea nervoasă,
şi influenţarea sistemului circulator central şi periferic.
Dintre procedurile de hidroterapie se indică băile parţiale ascendente (35—40°), care
prin vasodilatatia pe care o provoacă scad tensiunea arterială cu 20—30 mmHg. Fricţiunile
parţiale şi periajul uscat determină o intensificare a circulaţiei periferice, cu o mai bună
nutriţie a ţesuturilor.
Dintre procedurile de electroterapie se adaugă în această fază diatermia, galvanizările
şi ionizările pe regiunea latero-cervicală (lanţurile vegetative).
Băile galvanice bi- şi mai ales patrucelulare descendente au un efect hipotensiv
important şi de durată.
 Se mai aplică diatermia cu unde lungi transcerebral sau pe lojile renale pentru efectul
vasodilatator. Ultravioletele în doză-eritem pe braţe şi spate au efect vasodilatator reflex.
Mai recent au intrat în arsenalul terapeutic impulsurile rectangulare de joasă frecvenţă
(electrosomnul) cu acţiune sedativă centrală importantă.
Masajul abdominal înlătură pletora abdominală şi evită constipaţia, iar cel al frunţii şi
cefei descongestionează creierul şi meningele şi cambate multe dintre simptomele subiec-
tive supărătoare.
Balneoterapia. În complexul terapeutic al acestei faze se aplică cu succes factorii
balneari, mai ales băile carbogazoase.
În funcţie de bolnav vom indica fie staţiunile Buziaş, Lipova, Geoagiu, care fiind
situate într-un climat apropiat de cel mediteranean necesită din partea bolnavului eforturi
minime de aclimatizare, fie staţiunile din climatul subalpin şi alpin : Covasna, Tuşnad,
Borsec şi Vatra Dornei, care cer un efort de aclimatizare mai important.
Temperatura băii se indică descrescînd (36—34—32°), iar durata băii, ca şi nivelul
pînă la care se administrează, cres-cînd (5—8—10—12 minute), baie parţială, de jumătate,
trei-sferturi, sau completă, în funcţie de starea bolnavului.
În boala hipertonică asociată cu alte afecţiuni se pot indica şi băile sulfuroase, iodurate
şi clorurosodice slabe. Sovieticii au o mare experienţă în legătură cu băile sulfuroase pe
care le indică la concentraţia medie de 100 mg/litru, cu efecte foarte bune şi de durată.
Climatoterapia. Se preferă trimiterea bolnavilor în staţiunile amintite, în sezonul cald.
Băile de aer se indică în acest stadiu. CFM şi cura de teren pe pante înclinate se vor
face dozat şi vor fi bine supravegheate de medic.
În stadiul al III-lea, tratamentul trebuie condus cu mare atenţie. În general folosim
procedurile care nu cer eforturi mari de adaptare din partea sistemului cardiovascular: pe-
rierile uscate, masajul uşor, spălările calde parţiale, masajul circular abdominal.
Indicaţia pentru tratamentul balnear se va face cu mare atenţie.
Stadiul al IV-lea este contraindicat pentru tratamentul balneofizioterapic.

5. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI GENITOURINAR

Rinichiul, căile urinare şi organele genitale masculine sînt părţi componente ale unui
ansamblu strîns legat prin relaţii anatomice şi fiziologice comune. Această caracteristică
are drept consecinţă faptul că afectarea unuia dintre organele menţionate poate să
antreneze după sine şi afectarea celorlalte.
În lumina celor spuse, se înţelege de ce o afecţiune cu caracter inflamator a aparatului
renal poate să fie punctul de plecare al unei calculoze, după cum un calcul poate să
determine o leziune de tip inflamator pe căile urinare.
Bolile aparatului genitourinar se tratează în aceleaşi staţiuni, cu aceiaşi factori şi sub
influenţa aceluiaşi climat.
 Tratarea uneia sau alteia trebuie să ne facă să fim atenţi asupra stării organelor cu care
are legătură.
Apele minerale care se folosesc în afecţiunile aparatului genitourinar sînt :
— apele oligometalice: Căciulata 7, Olăneşti 24, Victoria, 1 Mai;
— apele alcaline: Bodoc, Tinca, Ciunget, Malnaş ;
— apele carbogazoase diuretice: Borsec, Buziaş, Lipova, Tuşnad, Biborţeni.
În indicarea unei cure hidrominerale în afecţiunile amintite trebuie să ţinem seamă de
starea clinică şi funcţională a rinichiului.
Aceasta ne va face să eliminăm de la început contraindicatele.
Sînt contraindicaţi pentru tratamentul cu ape minerale:
1) bolnavii care prezintă o albuminurie peste 1 g‰;
2) bolnavii cu nefrită cronică, care prezintă o azotemie de maximum 0,60 g‰; (dacă
este vorba de un litiazic, atunci tratamentul se poate face chiar în prezenţa unei azotemii
mai ridicate (1—1,5 g);
3) bolnavii la care s-a constatat o impermeabilitate renală la cloruri;
4) bolnavii cu edeme sau tendinţă la retenţie de apă;
5) cei cu o presiune diferenţială mică şi cu inima stîngă mărită;
6) bolnavii cu pionefroze, tuberculoză renală, genitală: şi cancer;
7) bolnavii cu pieloectazii, hidronefroză, hidroureter;
8) cei care prezintă hipertrofie de prostată sau stricturi uretrale.
Indicaţiile tratamentului balneofizical sînt:
1) glomerulonefritele cronice (în focar sau difuze), chiar cu fenomene incipiente de
insuficienţă renală, cu albuminurie discretă, azotemie pînă la 0,50 g‰, fără hipertensiune
arterială marcată (maximum 18 cmHg), fără edeme şi fără hematurie macroscopică;
2) albuminuria simplă, secundară bolilor infecţioase sau toxice, fără alterarea stării
generale şi fără alte tulburări de permeabilitate renală;
3) pielonefritele cronice de origine infecţioasă (colibacil) cauzate de litiaza renală;
4) litiaza renală urică, fosfatică sau oxalică;
5) inflamaţiile cronice ale căilor urinare: pielite, pielocistite, cistite;
6) prostatitele, veziculitele, funieulitele, epididimitele, cavernitele cronice
netuberculoase;
7) tuberculoza genitală cronică, în afara perioadelor de activitate;
8) stările după intervenţii chirurgicale asupra rinichiului, căilor urinare, vezicii urinare
şi prostatei.
Tratamentul balneofizical al bolilor aparatului genital la femeie. Bolile aparatului
genital feminin au indicaţii terapeutice largi în cadrul balneofizioterapiei. Beneficiază de
tratamentul cu agenţi fizici procesele inflamatoare crdnice şi chiar subacute ca: vaginite,
cervicite, endocervicite, metroanexite; tuberculoza genitală cronică; tulburările funcţio-
nale menstruale în care intră amenoreea de origine uterină, amenoreea hipohormonală,
hiperhormonală; amenoreea prin lipsa descuamării mucoasei uterine şi a sîngerării;
tulburările de ritm al ciclului menstrual (oligomenoree, polimenoree); tulburări ale
fluxului menstrual: hipermenoree, hipomenoree, dismenoree; sterilitatea feminină.
Alegerea unui tratament cu agenţi fizici se va face în funcţie de stadiul şi etiopatogenia
fiecărei forme în parte.
Reuşita tratamentului depinde de vechimea bolii. Cu cît tratamentul se aplică mai
curînd, cu atît rezultatele sînt mai bune.
Tratamentul profilactic. Profilaxia afecţiunilor ginecologice se poate face prin măsuri
de ordin general, care au ca scop tonifierea organismului şi scăderea receptivităţii la
anumite infecţii genitale. Se folosesc în acest scop helioterapia, tala-soterapia, C.F.M.,
băile de aer. De asemenea se folosesc măsuri cu caracter local care urmăresc tratarea
precoce a proceselor, locale sau de vecinătate pentru prevenirea croni-cizării lor.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. În afecţiunile genitale feminine,
repausul are un rol deosebit de important. Acesta nu va avea caracterul de repaus absolut,
ci, de la caz la caz, el va fi asociat cu băi de aer, C.F.M., plimbări.
Regimul dietetic va fi bogat în vitamine, iar în afecţiunile de natură tuberculoasă,
hipercaloric.
Tratamentul medicamentos. Se asociază antibiotice, tratamente hormonale şi
tratamente generale în funcţie de cauzele determinante şi bolile asociate.
Tratamentul cu agenţi fizici. Dintre procedurile de hidroterapie indicăm în afecţiunile
cu caracter inflamator cronic băile calde de şezut la temperatura de 37—38° sau băile
calde generale la 37—38°; aplicaţiile de nămol sub formă de chilot la 39—40°, asociate cu
tampoane de nămol la aceeaşi temperatură 10—15 minute precedate sau urmate de irigaţii
vaginale la temperatura de 37—39° cu muşeţel sau apă clorurosodică.
Dintre procedurile de electroterapie se asociază soluxul cu lumina albastră pe
hipogastru, băile de lumină parţială, ionogalvanizările cu clorură de calciu 2—4% sau
novocaină, diatermia cu unde scurte pe hipogastru, curenţii diadina-mici.
Balneoterapia. Tratamentele de bază balneare în afecţiunile inflamatoare genitale
cronice sînt băile sărate şi împachetările cu nămol. Din această cauză sînt indicate pentru
tratamentele balneare staţiunile: Bazna, Ocna Sibiului, Sovata, Eforie, Tekirghiol, Eforie
Sud.
Climatoterapia. Se vor asocia tratamentul expus cu helioterapia sau baia de aer,
gimnastica medicală şi cura de teren în formele care sînt bine stabilizate.
Tuberculoza genitală beneficiază de un tratament asociat, (medicamentos specific şi
general, ca şi un tratament de bază helioterapic. Durata de la trecerea fenomenelor acute
trebuie să fie cel puţin de un an. Medicul ginecolog trebuie să stabilească cu precizie prin
datele clinice şi de laborator stadiul evolutiv.
 Tratamentul helioterapic se va face prin expuneri progresive la aer de 10—20 de
minute iniţial apoi la soare. În cazurile bine stabilizate se vor face şi ungeri de nămol cu
scurte imersii în ghiol. Cura durează 50—60 de zile şi se repetă 2—3 ani.
Tulburările funcţionale menstruale. În cadrul acestui grup de afecţiuni predomină
amenoreele hipohormonale. Pe lîngă tratamentul hormonal se indică acestor bolnave şi un
tratament cu agenţi fizici cu caracter de hiperemizare şi stimulare a funcţiei ovariene.
Dintre procedurile de hidroterapie se indică fricţiunile complete, împachetările umede de
scurtă durată, băile de şezut răcoroase la 26—32°, 10 minute şi reci descendente, durata
3—5 minute, băile alternante de şezut la 36—42°, timp de 10—20 de minute, halbbadurile
la 34—28°, timp de 4 minute, împachetări şi tampoane cu nămol.
Dintre procedurile electrice recomandăm : diatermia cu pol vaginal, aplicaţii ale
curentului faradic sau alternant.
Tratamentul balnear cuprinde băile sărate în cadă sau lacuri helioterme.
Climatoterapia. Se indică helioterapie excitantă cînd ame-noreea este asociată cu
tendinţă la obezitate; se asociază trata-mentului expus mai sus împachetările uscate cu
termofoare, băile de lumină, băile de aer cald şi băile de aburi.
În tulburările de ritm menstrual, oligomenoreea (cicluri lungi de 40—45 de zile)
beneficiază de procedurile hidroterapice de tonizare şi stimulare ale organismului (vezi
Amenoreea).
În polimenoree (cicluri scurte de 17—21 zile), accentul se va pune pe tratarea
factorilor care o menţin (inflamaţia metroanexială, sterilitate), pe baza indicaţiilor expuse
la aceste boli.
Între tulburările de ritm al ciclului menstrual, hiperme-noreea (menstruaţie abundentă
prelungită) beneficiază de un tratament cauzal. De obicei nu este vorba de o cauză hor-
monală, ci de origine metroanexială.
Se indică procedurile de hidroterapie alternante (de şezut sau de picioare) sau
afuziunile la coapsă.
Dintre procedurile electrice se recomandă ionizările cu clorură de calciu.
Tratamentul balnear se va face în staţiunile cu ape termale oligominerale, slab
radioactive.
Hipermenoreea, atunci cînd are ca tablou pregnant, tulburările neurovegetative
beneficiază de un tratament caracteristic acestor stări, adică sedativ.
Hipomenoreea, menstruaţie cantitativ diminuată şi de durată scurtă, beneficiază de un
tratament de excitaţie.
Dismenoreea (menstre dureroase) se va trata individualizat, în funcţie de cauzele care
o determină sau fenomenele care o însoţesc (inflamaţii, distcnii neurovegetative etc).
Tratamentul bolilor aparatului genital la bărbaţi. Se înţelege prin boli ale
aparatului genital masculin diferitele procese inflamatoare cu caracter acut sau cronic
localizate la organele genitale masculine. Intră în această categorie: prostatitele,
veziculitele, funieulitele, epididimitele, cavernitele şi orhitele.
 Flora microbiană care determină aceste procese poate să fie nespecifică sau specifică
(tuberculoasă).
Tratamentul profilactic. Profilaxia acestor boli ţine de un regim de viaţă ordonat şi
corect igienic.
Tratamentul curativ. Regim igienic-dietetic. Evitarea traumatismelor provocate de
anumite mijloace de locomoţie (bicicletă, motocicletă) este o precauţie care trebuie avută
în vedere în aceste afecţiuni.
Dieta trebuie să excludă condimentele şi cantităţile mari de lichide (mai ales în
prostatite).
Tratamentul medicamentos. Se vor folosi sulfamidele şi antibioticele, de la caz la caz.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici poate fi folositor atît în fazele
acute, cît mai ales în cele cronice.
Dintre procedurile de hidroterapie se recomandă în stadiile acute procedurile reci cu
acţiune antiinflamatoare ca: compresele reci în T, hidroforul rectal, băile răcoroase de şe-
zut, duşul rece ascendent de şezut.
În stadiile cronice, arsenalul terapeutic este mai bogat.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm compresele calde în T, duşurile ascendente
de şezut, băile calde de şezut şi generale cu plante medicinale la 37°, timp de 20 de
minute. Termofoarele, ca procedură aparte sau asociată împachetărilor umede abdominale,
împachetările cu nămol sub formă de chilot la 42°, timp de 20—30 de minute, asociate cu
tampoane rectale de nămol la temperatura crescîndă de la 40° la 50° (Lejnev). Durata
şedinţelor creşte progresiv de la 10 minute la 60 de minute. În total 12—13 proceduri.
Procedurile de electroterapie cel mai frecvent folosite sînt: diatermia cu unde scurte
aplicată cu pol activ rectal sau cu poli izolaţi de cauciuc, unul prepubian, altul pe regiunea
sacrolombară.
Tratamentul balnear. Afecţiunile organelor genitale masculine se pot trata în staţiunile
de cură internă Olăneşti, Că-limăneşti. Trebuie să precizăm, că, în prostatite şi veziculite,
va trebui să evităm o diureză mai pronunţată pentru a evita hiperemia acestor organe cu
recrudescenţa fenomenelor inflamatoare şi producerea spasmului sfincterului vezical in-
tern, care împiedică evacuarea vezicii. Aceste boli se mai pot trata şi la Ocna Sibiului,
Sovata, Bazna, Govora, dacă sînt asociate cu boli cu profil sanatorial pentru aceste
staţiuni.
Climatoterapia. Indicaţiile climatoterapice ale acestor afecţiuni sînt asemănătoare cu
ale bolilor renale. O remarcă deosebită trebuie să fie făcută pentru afecţiunile genitale de
natură bacilară care sînt indicate numai pentru cura helio-marină (Eforie Nord şi Sud,
Tekirghiol, Mangalia).
Tratamentul balneofizical al bolilor aparatului urinar. O parte din afecţiunile
aparatului renal beneficiază de tratamentul cu agenţi fizici.
Dintre acestea intră în consideraţie litiaza renală şi bolile inflamatoare ale căilor
urinare.
 Tratamentul litiazei renale. Litiaza renală în special şi litiaza urinară în general sînt
afecţiuni care se datoresc precipitării cristaloizilor din urină.
Din datele existente de patogenie, precipitarea, şi deci formarea de calculi, apare ori de
cîte ori concentraţia cristaloizilor urinari creşte, proprietăţile fizico-chimice ale urinii se
modifică, coloizii protectori scad şi există un nucleu de cristalizare care poate să determine
precipitarea chiar în condiţiile în care ceilalţi trei factori rămîn nemodificaţi.
În general, factorii patogenici expuşi acţionează foarte rar izolat. Sub acţiunea
aceluiaşi factor etiologic intră în joc 2, 3 sau chiar toţi 4.
Tratamentul profilactic. Profilaxia litiazei renale se face prin menţinerea unui raport
corespunzător de lichide (de preferat să se bea ape minerale) şi a unui aport alimentar echi-
librat, fără abuzuri şi deficienţe vitaminice. Se vor administra ape minerale pentru
prevenirea formării calculilor.
Profilaxia colicii renale se face prin evitarea eforturilor fizice mari, a săriturilor şi
mersului în vehicule prost amortizate.
Tratamentul curativ. Măsurile igienice se referă la respectarea unui mod de viaţă în
care exerciţiile în aer liber, ca şi diferitele proceduri de hidroterapie ca duşurile, masajele,
băile, echilibrează metabolismul şi scad tendinţa litogenă.
În cadrul regimului dietetic se indică ca aportul de lichide în 24 de ore să asigure o
diureză de 2—3 litri. Dacă este nevoie, cantitatea de lichide poate să crească pînă la 3—
4—5 litri.
Dintre acestea se va administra seara pentru evitarea precipitării, 300 ml de ceai.
Dieta se va fixa în funcţie de felul litiazei. în cea urică se va evita aportul de
nucleoproteine şi purine: rinichi, ficat, splină, creier şi carnea de vită tînără. în cea oxalică
vor fi eliminate alimentele care conţin oxalaţi (oxaligene), spanac, măcriş, cacao, ceai,
varză roşie, sfeclă, castraveţi sau alimentele care determină formarea de oxalaţi
(oxalofore), făinoasele, zahărul.
În litiaza fosfatică se evită alimentele bogate în fosfor : ouăle, cacaua, fasolea,
mazărea, brînzeturile, ficatul, creierul, crustaceele, nucile, migdalele, sardelele.
Litiaza carbonică, cistinică, xantinică sînt mai rare.
Tratamentul medicamentos. Se utilizează medicamente care se adresează celor 4
factori patogenici expuşi iniţial. în general, tratamentul medicamentos este puţin eficace.
Tratamentul balneofizical. Dintre toate posibilităţile pe care le oferă terapia cu agenţi
fizici, cea mai utilă în această afecţiune este crenoterapia.
Apele utilizate sînt apele oligometalice Căciulata 7, Olăneşti 24, Victoria, 1 Mai; apele
alcaline: Bodoc, Tinca, Tămăşeu, Ciunget, Malnaş ; apele carbogazoase diuretice: Borsec,
Buziaş, Lipova, Boholt, Tuşnad, Biborţeni.
Obiectivele crenoterapiei sînt: 1) creşterea diurezei apoase; 2) ameliorarea funcţiilor
renale; 3) acţiunea antimicrobiană, mai ales anticolibacilară; 4) acţiunea cicatrizantă a
leziunilor renale; 5) acţiunea de restaurare a mucoasei căilor urinare şi de resorbţie a
proceselor congestive; 6) antrenarea microcristalelor şi 7) creşterea motricitatii ureterale.
 În afară de aceste efecte renale, apele minerale se administrează în tratamentul litiazei
şi pentru efectele lor extrarenale, care un un rol foarte important în etiopatogenia
calculozei.
Obiectivele extrarenale ale crenoterapiei sînt: 1) influenţarea constipaţiei; 2) efecte
coleretice; 3) influenţarea aparatului circulator în sensul scăderii tensiunii arteriale (cînd
conţin CO2); 4) acţiunea declorurantă asupra ţesuturilor.
Tratamentul se referă la colica renală şi la perioada de acalmie.
În timpul colicei nefretice determinate de mobilizarea unui calcul care poate să fie
situat în bazinet, în calice, în pa-renchim sau în toate aceste segmente la un loc, pe lîngă
tratamentul medicamentos antispasmodic (atropină, papaverina, novocaina şi la nevoie
chiar morfina), administrăm dintre procedurile de hidroterapie: parafina şi hidrofoarele
calde pe regiunea lombară ca şi băile călduţe generale.
Dintre procedurile de electroterapie: soluxul lombar. Aceste proceduri suprimă colica
şi pot să determine eliminarea unor calculi de dimensiuni mici.
În perioada dintre crize, tratamentul este mai complex.
Dintre procedurile de hidroterapie, de la caz la caz, în funcţie de stadiul bolii, vom
putea să indicăm în fazele incipiente (fără calculi evidenţi, ci numai cu nisip sau calculi
mici), hidroterapia cu caracter tonizant, reprezentată prin duşuri, duş-masaj, băi alternante.
Tratamentul de bază în această fază este crenoterapia.
Vom indica apele minerale în funcţie de natura calcurilor.
În litiaza urică se urmăreşte alcalinizarea urinii cu ape sulfatate calcice şi alcaline şi
spălarea căilor urinare. Izvoarele folosite sînt: Căciulata, Olăneşti, Covasna, Stoiceni,
Zizin, Borsec.
Cantitatea de apă prescrisă la început va fi mai mică,, de 3×150 ml, putînd să crească
pînă la 1—1½ litru, în funcţie de eliminările renale; cantitatea cea mai mare de apă se
administrează dimineaţa, pe stomacul gol, de obicei rece, restul consumîndu-se în timpul
zilei. Sub influenţa apei de la Călimăneşti se pot elimina calculii mici şi cantităţile mari de
acid uric.
Această cură este contraindicată în sclerozele renale şi hipertensiunile mari.
În litiaza oxalică folosim aceleaşi ape minerale, dar în cantităţi mai mici, 600ml în 24
de ore.
În litiaza fosfatică sînt indicate apele care acidifică urina, de exemplu ape de Sărata-
Monteoru.
Se mai pot folosi apele oligometalice, carbogazoase sau arsenicale.
Cura pentru litiazici durează 3—4 săptămîni şi este bine să se repete de 1—2 ori pe an.
Climatoterapia. Bolnavilor cu litiaze renale le este indicat un climat cald şi uscat, care
are o acţiune favorabilă asupra circulaţiei renale datorită vasodilataţiei vaselor renale
periferice.
 Tratamentul cistitelor, pielitelor şi pielocistitelor. Cistitele, pielitele şi pielocistitele
sînt afecţiuni cu caracter inflamator de diverse etiologii. Ele se pretează tratamentului cu
agenţi fizici mai ales în stadiile cronice. Cele mai frecvent întîlnite sînt provocate de
infecţiile cu colibacil sau sînt datorite litiazelor. În primul caz vor fi tratate cu ape minerale
numai după un prealabil tratament cu antibiotice ; în al doilea caz, numai după
îndepărtarea calculului.
Tratamentul cu ape minerale este contraindicat în afecţiunile căilor urinare de natură
bacilară ca şi în caz de ectazie a bazinetului, ureterului, hidronefroză.
Rolul apelor minerale în aceste afecţiuni este de spălare a căilor urinare şi de refacere
a epiteliului.
Se mai pot asocia cu succes în aceste cazuri tratamentul hidroterapic, şi anume: băi
calde de şezut, băi medicinale la temperatura de 37—38°, aplicaţii de nămol sub formă de
chilot. Dintre procedurile de electroterapie, diatermia cu unde scurte are o influenţă
resorbtivă asupra proceselor inflamatoare cronice ale veziculei urinare (cistita) şi asupra
sfincterului.
Staţiunile indicate sînt cele care au fost expuse mai sus.

6. TRATAMENTUL BOLILOR SISTEMULUI ENDOCRIN

Dintre bolile sistemului endocrin care beneficiază de tratamentul cu factori
balneofizicali, hipertiroidia profită cel mai mult.
Sub termenul de hipertiroidie se desemnează hiperfuncţia tiroidei evidenţiată prin
creşterea cantităţii de hormoni tiroidieni în glandă şi în plasmă.
Din punct de vedere etiopatogenic, potrivit concepţiei acad. Şt. M. Milcu, evoluţia
bolii se face în patru stadii: un stadiu nevrotic sau neurogen, în care predomină
perturbările mecanismului corticosubcortical, fără prezenţa hormonilor tiroidieni ; un
stadiu neurohormonal, care reprezintă interferenţa hormonilor tireotrop şi tiroidieni cu
tulburările de dereglare central-nervoase din stadiul anterior; stadiul visceropatic se
caracterizează prin apariţia tulburărilor lezionale, ca urmare a duratei şi uneori a
intensificării procesului de hipertiroidizare, stadiul caşectic este stadiul final, dominat de
intensitatea tulburărilor trofice şi metabolice.
Tratamentul hipertiroidiei se va axa pe aceste date etiopatogenice.
Tratamentul profilactic. Profilaxia bolii se face prin respectarea unei conduite de viaţă,
în care factorii emoţionali să fie evitaţi. Odihna în aer liber, gimnastica medicală,
sporturile moderate, aplicarea procedurilor de hidroterapie pentru călirea fizică şi psihică,
repausul intelectual, sînt condiţii care trebuie să fie luate în consideraţie.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul într-un mediu lipsit de
traume neuropsihice este obligatoriu.
Regimul dietetic va fi bogat în calorii (4000—6000), acoperite în primul rînd de
glucide şi bogat în vitamine.
Tratamentul medicamentos. Se folosesc sedative generale, iod şi antitiroidiene de
sinteză, vitamine.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici dă rezultate foarte bune în primele
două faze ale bolii, în care predomină dezechilibrul corticosubcortical. Dintre mijloacele
de hidroterapie care ne stau la dispoziţie putem să folosim băile călduţe cu bule de aer,
CO2 sau extract de brad la temperatura de 36°; duşul ploaie, compresele stimulante la
gambe.
Din electroterapie s-au încercat cu rezultate favorabile ionogalvanizările cu sulfat de
magneziu şi galvanizările tiroidei.
Balneoterapia. Tratamentul cu ape minerale sub formă de băi sau cură internă se va
indica numai în cazul că există şi boli asociate. Cu acţiune bună asupra hipertiroidienilor
sînt apele carbogazoase din staţiuni, care, cum am mai spus, au un efect sedativ. Pe baza
experienţei noastre şi băile radonice în concentraţie de 500 U.M. au efecte favorabile.
Climatoterapia. Cel mai important factor în tratamentul hipertiroidismului este
climatul de altitudine. Efectele lui favorabile se explică prin temperatura mai scăzută,
bogăţia de aeroioni negativi, ozon.
La noi în ţară, putem să tratăm în numeroase locuri hipertiroidia. Sînt profilate pentru
această boală staţiunea Borsec la o altitudine de 880 m, Vatra Dornei la 800 m (în care se
trimite hipertiroidia asociată unei afecţiuni cardiovasculare sau locomotorii).

7. TRATAMENTUL BOLILOR SISTEMULUI NERVOS

(Sindromul neuronului motor periferic. Tratamentul balneofizical al sechelelor după
poliomielită, al polinevritelor şi al leziunilor nervilor periferici.)
Sindromul neuronului periferic. Neuronul motor periferic poate să fie lezat în orice
punct al traiectului lui. Consecinţa acestei leziuni este paralizia flască a muşchilor
corespunzători, care este globală, interesînd mişcările voluntare, automate şi tonusul
muscular; reflexele osteotendinoase sînt (diminuate sau) abolite. În funcţie de numărul de
unităţi motorii atinse, forţa musculară poate să fie complet pierdută sau numai parţial
(pareză).
În segmentele paralizate apar contracturi, retractil, deformări, atrofii şi tulburări
circulatoare.
Paraliziile periferice prezintă posibilităţi mari de regresiune în raport cu regenerarea
nervoasă şi cu dispariţia tulburărilor funcţionale şi au un prognostic legat strîns de
condiţiile de tratament. Tratamentul adresat contracturilor şi refracţiilor are o valoare egală
cu cel adresat direct paraliziilor. De o deosebită valoare este tratamentul adresat circulaţiei
locale şi anoxiei.
Tratamentul sechelei poliomielitice. Agresiunea virotică poliomielitică are drept
consecinţă leziuni diseminate pe tot sistemul nervos central, cu predominanţă asupra
motoneuronilor din coarnele anterioare ale măduvei şi unor nuclei motori cranieni (nucleul
facial). Mai apare un sindrom reacţionai postagresiv de o deosebită importanţă pentru
evoluţia ulterioară a urmărilor poliomielitei anterioare acute.
 Distingem în evoluţia urmărilor poliomielitei două faze de evoluţie, aceea de
convalescenţă şi aceea de sechelă cronică, care pune probleme diferite de tratament.
În faza de convalescenţă asistăm la 2 procese contrarii: unul de regresiune a
paraliziilor şi al doilea de constituire a deformărilor şi atrofiilor. Tratamentul urmărilor
poliomielitei este un tratament pe etape.
Obiectivele fizio- şi kineziterapice, în cursul spitalizării poliomieliticului in spitalu] de
boli contagioase, sînt repausul absolut fizic şi psihic în faza acută. Se intervine cît mai
puţin, se recomandă uneori comprese fierbinţi, pe regiunile cu contracturi dureroase,
poziţia bolnavului este aceea de relaxare şi confort.
În faza de convalescenţă primară, după trecerea stadiului critic se urmăresc :
a) prevenirea atitudinilor vicioase şi deformările (care sînt schiţate din primele zile de
boală) prin:
— menţinerea unei poziţii corecte (în aliniere) în decubit şi prin combaterea durerilor
(sindrom algic al poliomielitei) şi a spasmului muscular ;
b) refacerea puterii musculare prin acţiunea asupra centrilor medulari şi local asupra
muşchilor atinşi.
În acest stadiu precoce al convalescenţei (convalescenţă primară), atitudinile vicioase
apar din cauza lipsei de forţă a unor muşchi atinşi de a echilibra gravitaţia, a ruperii echi-
librului dintre agonişti şi antagonişti inegal atinşi şi, în sfîrşit, caracteristic pentru această
fază, a poziţiilor antalgice datorite durerilor şi muşchilor contractaţi dureros (spasm
muscular).
Procedura cea mai indicată o constituie împachetările cu comprese fierbinţi (metoda
Kenny).
Compresele sînt de flanelă, de lînă pură, peste care se pune o pînză impermeabilă şi o
învelitoare de molton, ansamblul fiind fixat cu o faşă.
Încălzirea compreselor se face la abur sau apă fierbinte, după care sînt stoarse
(temperatura de 45—50°).
Se aplică pe regiunile lezate, lăsîndu-se libere articulaţiile, în afară de şold şi umăr.
Corpul bolnavului este menţinut în poziţia corectă de aliniere.
În timpul împachetării se fac mobilizări pasive blînde sau stimulări.
Durata aplicărilor este de 30 de minute în perioada acută, pînă la 1—2 ore în perioada
ulterioară. Se fac 2—8 împachetări pe zi, uneori sînt indicate şi noaptea, în caz de dureri.
Sînt contraindicate în caz de hipertermie, hipertensiune marcată, infecţii acute
respiratorii, boli ale pielii; deficienţa generală fizică le contraindică temporar.
Pierderile datorite transpiraţiei vor fi înlocuite prin administrarea de lichide şi sare.
Se asociază ca termoterapie băile generale sau locale calde la 37°, cu efect sedativ
general nervos, de 15—20 de minute (cu supraveghere atentă a pulsului, respiraţiei etc).
Tratamentul de poziţie este obligatoriu în decubit: membrele şi trunchiul fiind
susţinute de saci. suluri, suporturi plantare.
Reeducarea neuromusculară începe destul de precoce, după 2—3 săptămîni de la
boală, cu multă grijă, ca să nu obosească bolnavul, în special reeducarea pe masă
(analitic).
În formele respiratorii, spinale sau spinobulbare, compresele se pot aplica pe muşchii
respiratori, însă numai 15 minute şi numai stratul de flanelă şi cel impermeabil.
Acestor bolnavi li se aplică aparate de respirat; ei pun problema dezobişnuinţei de
aparate, în special în timpul nopţii. Ea comportă o reeducare fizică şi funcţională a bolna-
vilor de strictă specialitate.
În perioada de convalescenţă secundară, bolnavul este tratat într-un serviciu de
fizioterapie (sau balneofizioterapie).
Obiectivele în această fază de tratament sînt: întărirea muşchilor slabi şi reeducarea
funcţiunilor motorii complexe posibile; combaterea deformărilor şi a contracturilor; ame-
liorarea circulaţiei şi troficităţii locale; întărirea stării generale şi combaterea stărilor
nevrotice.
Termoterapia joacă şi în această fază un rol primordial, Ea este realizată în special prin
nămoloterapie sub formă de împachetări fierbinţi de jumătate sau trei sferturi (40—42°).
Ele alternează cu băile minerale calde: akratoterme, sărate etc. În cure balneare de 21—25
de zile, repetate şi separate prin pauze.
Tratamentului balnear se pot asocia proceduri termotera-pice ca : împachetări cu
comprese fierbinţi, împachetări cu parafină; băile minerale pot să fie înlocuite cu băi
generale cu apă simplă sau plante la 37°.
Electroterapia se aplică în special sub formă de gimnastică electrică prin curenţi cu
impulsuri. Curenţii Lapique, putînd să excite în mod electiv muşchii slabi fără să difuzeze
la cei puternici, sînt în mod particular indicaţi, ca şi alte forme de curenţi exponenţiali.
Faradizările nu sînt indicate, ele acţionînd în special pe muşchii puternici.
Galvanoterapia este indicată pentru acţiunea ei în metoda decontracturilor pe zone
reflexe. Aplicarea unui curent galvanic ascendent, cu electrod negativ pe antagonistul unui
muşchi contracturat poliomielitic, duce la decontracturarea lui şi la mărirea posibilităţilor
de reeducare funcţională.
Pentru combaterea (şi prevenirea) deformărilor se asociază un tratament ortopedic
conservator strîns legat de reeducarea motorie.
Climatoterapia, pneumo- şi fototerapia îşi găsesc o largă aplicaţie pentru
îmbunătăţirea stării generale, a nutriţiei, a respiraţiei, deficitare la majoritatea bolnavilor
cu sechele de poliomielită.
Complementul indispensabil al tratamentului balneofizical de lungă durată al
bolnavului de poliomielită este tratamentul psihoprofilactic, care combate stările de
nevroză şi duce la o atitudine de colaborare a bolnavului la tratament, la dorinţa de a face
efort, de a deveni independent şi util, fără de care reeducarea funcţională nu se poate
valorifica. Ea devine o sarcină a tehnicianului fizioterapeut însuşi, de a o aplica în cursul
activităţii sale zilnice cu bolnavul.
În perioada de sechelă cronică, posibilităţile balneofizioterapice sînt limitate la
îmbunătăţirea relativă a stării trofice şi circulatorii locale. Intervenţiile ortopedice creează
noi condiţii, pe care tratamentul fizical le ameliorează. Tratamentul balneofizical apare ca
un tratament pregătitor şi post-operator sau de protezare.
Obiectivele lui sînt: întărirea muşchilor utili, reeducarea mersului şi gesturilor cu scop
profesional, întărirea troficităţii locale şi generale, prevenirea artrozelor.
Aci, spre deosebire de faza de tratament precedent, se iau în consideraţie elementele
motorii restante, pentru ca să fie întărite şi troficizate. Reeducarea funcţională se face în
funcţie de noile condiţii create de intervenţia ortopedică, de necesităţile încadrării
profesionale.
Cura balneară cu nămol şi băi sărate este în mod deosebit indicată.
Dintre procedurile fizioterapice se recomandă băi galvanice, masajul, băile
kinetoterapicc.
Tratamentul balneofizioterapic al polinevritelor. Punem diagnoticut de polinevrită
ori de cîte ori constatăm o atingere bilaterală şi simetrică a mai multor neuroni periferici,
datorită unei intoxicaţii, unei infecţii sau unui proces carenţial sau dismetabolic.
Polinevrită este datorită unei alterări a nervului în mod particular reversibilă şi a cărei
regresiune va fi cu atît mai rapidă cu cît factorul cauzal a fost eliminat de la început şi
tratamentul funcţional este mai precoce şi susţinut. Durerile şi paraliziile dau poziţii
vicioase şi deformări, care necesită măsuri preventive.
Un obiectiv esenţial al tratamentelor în polinevrită este tratamentul bolii cauzale: al
intoxicaţiei, infecţiei sau tulburărilor de nutriţie în cadrul cărora evoluează polinevrită ca o
complicaţie nervoasă.
În al doilea rînd vom avea în vedere patogenia polinevritei în care s-a incriminat un
dezechilibru alimentar, un defect de absorbţie gastrointestinală, sau o insuficienţă hepatică,
care vor trebui remediate.
În sfîrşit, tratamentul funcţional. În care fizioterapia joacă un rol preponderent, este un
tratament pe etape.
În faza acută, împachetările uscate sînt un ajutător al tratamentului salicilic şi
antitermic. Durerile acute pot să fie calmate cu băi generale călduţe, ca şi cu băile de
lumină albastră, fricţiuni blînde cu linimente calmante. Poziţia bolnavului în pat este în
aliniere fiziologică, cu cercuri care să împiedice greutatea păturii şi suluri susţinătoare.
În faza de convalescenţă, durerile pot să fie calmate prinţ băi de lumină, băi generale
călduţe, ultraviolete în doze eritem, prin galvanizări prelungite cu electrod pozitiv.
Pentru tratamentul paraliziilor se indică curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri
exponenţiale, cu acţiune electivă asupra muşchilor paralizaţi. Curentul faradic este
contraindicat. În general, electroterapia va fi evitată în algiile puternice şi stări febrile.
Ionizările transcerebromedulare cu iodură de potasiu sau cu sulfat de magneziu sînt
indicate pentru a influenţa tulburările centrale nervoase.
 Masajul are o indicaţie majoră şi se aplică în şedinţe zilnice, însoţit de mobilizări
pasive sau mai bine de o adevărată reeducare funcţională analitică. Băile kinetoterapice au
efect şi antalgic şi de stimulare motorie şi intră obligatoriu în complexul terapeutic.
În cazul apariţiei contracturilor sînt indicate galvanizările pe zone reflexe însoţite de
alungiri.
Ultravioletele generale au un efect asupra troficităţii stării generale şi pot să fie
asociate.
În faza de convalescenţă tardivă şi în sechela cronică se indică tratamentul balnear.
Acesta va ţine seama de etiologia polinevritei şi de starea generală a bolnavului. În
general, apele akratoterme sînt indicate în toate formele, apele sărate în sechelele motorii,
apele sulfuroase în polinevritele diabetice şi secundare unei intoxicaţii cu metale grele.
Nămolo-terapia are o acţiune evident favorabilă sub forma de împachetări calde.
Fizioterapia paraliziilor nervilor periferici. Paraliziile de nervi periferici sînt în
general de natură traumatică.
Capătul periferic al nervului secţionat degenerează (degenerescentă walleriană).
Capătul central proliferează regenerînd nervul. Condiţiile necesare acestui proces de
vindecare sînt: juxtapunerea chirurgicală (prin sudură sau grefon) a celor două capete;
asigurarea unei bune vascularizări locale şi stimularea proceselor metabolice; menţinerea,
pînă la regenerarea nervului, a troficităţii fibrelor musculare corespunzătoare şi reducerea
funcţională a mişcării determinate de nerv.
Ultimele obiective sînt realizate prin proceduri fiziote-rapice. în cazurile de leziuni în
continuitate, ţesutul conjunctiv al nervului este păstrat, deşi fibra nervoasă este întreruptă,
în blocajurile trecătoare (prin contuzii, elongaţii sau compresiuni prelungite), cu
simptomatologie asemănătoare secţiunii complete de nerv; tratamentul fizioterapic este
forma principală de tratament.
Se indică:
— ionizările locale transversale cu iodură de potasiu 2%, timp de 15—20 de minute ;
— gimnastica electrică cu curenţi exponenţiali pentru menţinerea funcţionalităţii
muşchilor denervaţi ;
— împachetările cu parafină pe întreg segmentul atins 20 de minute, urmate de masaj
(neteziri, fricţiuni) ;
— mobilizări pasive, iar la primele semne de regenerare mişcări active sub forma de
reeducare analitică ;
— pentru stimularea circulaţiei şi troficităţii, galvanizări longitudinale ale membrului
atins ;
— împachetările calde cu nămol (41—42°), 20 de minute pe segmentul lezat (în
aplicaţii mai întinse), sînt un bun stimulent al troficităţii şi circulaţiei, ajutînd procesul
de regenerare.
 BALNEOFIZIOTERAPIA SECHELELOR MOTORII DE NEURON CENTRAL
(hemiplegii şi paraplegii spastice)
Leziunile căii piramidale dau naştere la paralizii globale spastice : hemiplegii,
paraplegii şi monoplegii spastice. Evoluţia acestor paralizii centrale se face în trei faze:
prima, imediat consecutivă agresiunii sub forma de paralizie flască, faza a doua de
evoluţie este aceea de recuperare a motilităţii şi se caracterizează prin apariţia contracturii
de tip piramidal şi a unei hiperreflectivităţi medulare, care diminuează treptat în raport cu
apariţia mişcărilor voluntare (de tip cortical); faza a 3-a, de cronicizare, legată de
persistenţa îndelungată a deficitului motor, cu apariţia de refracţii, artroze şi deformări în
aparatul musculoosteoarticular.
Obiectivele tratamentului în fiecare din aceste faze este diferit şi are un dublu sens de
recuperare funcţională şi de prevenire a tulburărilor din faza următoare. E un tratament
complex, în care balneofizioterapia ocupă un loc central.
Tratamentul hemiplegiei. Cauzele hemiplegiei sînt diferite, dar dominate de
accidente vasculare cerebrale, care reprezintă cauza cea mai frecventă a acestui sindrom şi
la care ne vom referi.
Ea se manifestă la început sub forma unei paralizii flasce cu abolirea totală sau
parţială a motilităţii într-o jumătate a corpului. Această formă a hemiplegiei poate să ducă
la vindecare (dacă deficitul este mic şi accidentul vascular cerebral a fost un simplu spasm,
cu ischemie trecătoare) sau trece în faza următoare prin apariţia progresivă a unei
contracturi spastice a muşchilor posturali.
Obiectivele tratamentului fazei flasce sînt: acţiunea asupra leziunii cauzale centrale;
asupra tulburărilor periferice vasculare şi trofice; reeducarea motricitatii; prevenirea con-
tracturilor.
Reeducarea motricităţii este începută cît mai precoce ; mobilizarea pasivă a
segmentelor paralizate cu participarea activă a bolnavului la aceste manevre, schimbarea
poziţiei în pat realizată de bolnav, aşezarea bolnavului într-un fotoliu, solicitarea continuă
a participării bolnavului la mişcare pentru autoservire: la început cu partea sănătoasă, apoi
în măsura posibilităţilor şi cu cea bolnavă. Precocitatea acestei reeducări este esenţială
pentru mersul favorabil al recuperării.
Contracturile sînt prevenite prin mişcare, dar se poate institui aplicarea de comprese
fierbinţi pentru a preveni accentuarea lor atunci cînd încep să apară.
Masajul are un rol trofic şi de activare a circulaţiei şi va fi prescris zilnic, din primele
zile.
Se vor prescrie periaje uscate în caz de hipertensiune persistentă. Băile generale cu
plante, călduţe (37°), de durată de 10—15 minute, ceva mai tîrziu, au un efect trofic şi pre-
vin contracturile.
Ionizările transorbitale cu clorură sau sulfat de magneziu pot fi prescrise într-o serie de
15 şedinţe zilnice, după o schemă progresivă, începînd de la 0,3 mA, timp de 3 minute, şi
mărind în fiecare zi o dată miliamperajul cu 0,1 sau durata cu 1 minut. Ele au o acţiune
bună asupra edemului cerebral şi tulburărilor circulatorii cerebrale.
 În cazul unei paraplegii flasce grave, este necesară prevenirea escarelor: colac de
cauciuc, lenjerie moale, curăţenie corporală atentă, pudrare cu talc, pansare imediată cu
antibiotice a escarei incipiente etc.
Hemiplegia spastică. Deficitului funcţional motor al hemiplegiei flasce i se adaugă
treptat mărirea tonusului muscular al muşchilor posturali. Contractura spastică este mai
accentuată distal şi la membrul superior, adică tocmai acolo unde şi deficitul motor este
mai accentuat.
Obiectivele tratamentului sînt: combaterea tulburărilor vasculare cerebrale,
combaterea tulburărilor periferice : circulatorii, trofice, contractura, reeducarea motorie.
Hemiplegicul este expus la reproducerea unui accident vascular, de aceea vom avea în
vedere tratamentul preventiv al acestora : regim alimentar, igienă (combaterea constipaţiei,
alcoolului, suprasolicitări emoţionale, de muncă, temperatură etc), vasodilatatoare,
modificatori ai permeabilităţii capilare (rutin), ioduri, sau dacă hemiplegicul este un
cardiopat, heparin, tonice cardiace.
Ionizările transorbitale cu clorură de magneziu, cu clorură de calciu sînt în mod
particular indicate în serii de cîte 14 injecţii aplicate pe baza schemelor obişnuite, la 2—3
luni.
Băile galvanice 4-celulare cu electrod pozitiv la mîini şi electrod negativ la picioare, în
dozare medie de 15 mA cu durata de 15 minute şi temperatura apei de 37° au un efeci net
asupra tulburărilor circulatoare. Se prescriu 2—3 pe săptămînă.
Masajul este indicat zilnic pe jumătatea paralizată: uşor stimulant, pe muşchii hipotoni
şi sedativ pe cei în contractură, este însoţit de mobilizarea pasivă articulară. Băile generale
kinetoterapice, la 37°, timp de 20 de minute, sînt un excelent mod de tratament : relaxant
pentru contracturi şi de reeducare motorie, se prescriu 2—3 pe săptămînă.
Galvanizările decontracturante se fac aplicînd electrodul negativ laterocervical şi cel
pozitiv palmar sau plantar de partea opusă hemiplegiei; sau pentru segmentele distale,
electrodul negativ pe muşchii antagonişti celor contracturaţi.
Reeducarea motorie are două aspecte: reeducare analitică, în decubit şi are drept obiect
în special articulaţiile distale şi reeducarea mişcărilor globale orientate pentru «auto-
servire, mers, lucru manual. Se începe de obicei cu mersul, la bare paralele, cu bastonul
etc.
O bună metodă este aceea în care bolnavul caută să facă mişcări pasive de partea
bolnavă cu ajutorul mîinii sănătoase de 4—5 ori pe zi.
Hemiplegia cronică este hemiplegia veche în care apar tulburări secundare: artroze,
deformări.
Se prescriu ionizări transorbitale cu clorură de calciu sau clorură de magneziu, băi
galvanice 4-celulare. masaj, aplicaţii de parafină pe articulaţiile dureroase, reeducarea
mersului şi a prehensiunii. Uneori este nevoie de intervenţie ortopedică.
Bolnavii aceştia beneficiază de cure balneare la Herculane, Govora, Victoria, adică în
staţiuni pentru boli ale aparatului locomotor.
 Tratamentul paraplegiilor spastice. Paraplegia este marele sindrom motor medular,
aşa cum hemiplegia este marele sindrom motor encefalic. Prin paraplegie înţelegem
paralizia a două jumătăţi simetrice ale corpului, în general cea inferioară.
Tratamentul paraplegiilor spastice are ca obiectiv: reducerea contracturilor şi
diminuarea spasticităţii, reeducarea mersului şi prevenirea tulburărilor trofice, a artrozelor,
refracţiilor şi poziţiilor vicioase.
Tratamentul contracturilor se face prin balneaţia caldă la 37—38°, 20 de minute zilnic
sau la 2 zile, aplicaţii de parafină pe articulaţii 20—30 de minute, ultrascurte, pe articulaţii,
însoţite ele mobilizări uşoare ale membrelor, care să nu provoace reflexe de apărare. Acest
tratament al contracturilor este în acelaşi timp şi un tratament preventiv al refracţiilor şi
artrozelor.
Băile kinetoterapice la 37°, timp de 20 de minute, constituie unul din mijloacele cele
mai recomandabile care permit şi de-contracturarea şi reeducarea mişcărilor.
Împachetările cu nămol la 40—41°, 15—20 de minute, au de asemenea o acţiune bună
decontracturantă.
Galvanizările trunchiului: galvanizări descendente ale coloanei cu electrod pozitiv
ceafă şi negativ sacru sau anterioare : electrod negativ abdomen, electrod pozitiv sternal.
Galvanizările descendente pe membrele inferioare determină uneori o exagerare a
reflexelor de apărare şi trebuie făcute la dozare mică 10 mA, timp de 10 minute.
Masajul asociat mobilizărilor pasive este recomandat în mod deosebit atît pentru
decontracturare, cît şi pentru îmbunătăţirea circulaţiei şi troficităţii.
Reeducarea mersului se face luînd în considerare posibilităţile de mişcare a membrelor
inferioare. Mai totdeauna vom face apel la ajutorul membrelor superioare : baston sau cîrjă
în cazul unei spasticităţi grave.
Tratamentul trebuie făcut cu perseverenţă pentru a combate contractura în flexiune,
care se asociază cu refracţii şi duce la infirmitate gravă, imobilizînd bolnavul.
Paraplegiile spastice ale encefalopatiilor infantile (boala Little). Comportă un
tratament de reeducare motorie susţinut din primii ani ai copilăriei. Se asociază ionizării
transorbitale cu clorură de calciu sau transcerebromedulare, ultraviolete generale în doze
progresive, galvanizări descendente ale membrelor contracturate. gimnastică în bazine cu
apă termală (34—37°).

BALNEOFIZIOTERAPIA NEVRALGIILOR
Orice atingere iritativă a unui nerv senzitiv sau a unui nerv mixt provoacă durere.
Această atingere iritativă recunoaşte o mare diversitate de cauze. Considerarea
etiopatogenică a nevralgiilor este indispensabilă pentru tratamentul lor, ducînd la
eliminarea cauzei mecanice toxice, infecţioase sau metabolice, care provoacă suferinţa
nervului. Tratamentul balneofizioterapic are ca scop modificări ale excitabilităţii şi
conductibilităţii nervului suferind, pe de o parte pentru a restabili funcţionalitatea lui
normală, pe de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care întreţin
iritarea. Tot prin proceduri balneofizioterapice putem să influenţăm şi mecanismele
patogenice vasomotorii sau inflamatoare locale care întreţin iritaţia.
Aplicaţia procedurilor fizioterapice se face în raport cu stadiul de evoluţie a procesului
nevralgic şi cu particularităţile localizării lui topografice. O deosebită importanţă în
tratamentul nevralgiilor o are considerarea reactivităţii bolnavului, atît la nivelul funcţiilor
lui nervoase superioare (primul şi al doilea sistem de semnalizare), cît şi la cel al funcţiilor
lui vegetative şi circulatoare,
Principii generale de tratament fizioterapie în nevralgii. Avem la dispoziţie două
categorii mari de proceduri, unele sedative, altele revulsive, prin care putem să obţinem
diminuarea durerii.
Proceduri sedative. Proceduri termice: acţionează printr-o vasodilataţie a capilarelor,
o mărire a circulaţiei venoase şi creşterea metabolismului celular. Este procedeul cel mai
des întrebuinţat în sedarea durerilor nevralgice şi este bine suportat în mai toate formele de
nevralgii. În procesele acute inflamatoare, în stările congestive, căldura agravează durerea
şi este contraindicată, ca şi acolo unde starea vaselor împiedică irigarea ţesuturilor.
Procedurile termice trebuie aplicate cu grijă acolo unde nevralgiile se însoţesc de tulburări
de sensibilitate, ca să nu provoace arsuri, ca şi acolo unde există leziuni de nervi sau
tegument.
Terapia prin frig este mai puţin utilizată în nevralgii din cauza acţiunii ei momentane
şi este indicată acolo unde sînt procese inflamatoare acute.
Galvanizarea este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor nevralgice. Electrodul
pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi. Curenţii ascendenţi aplicaţi
contralateral duc la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune
antalgică (iontoforeză).
Curenţii diadinamici se prescriu în aplicaţii transversale sau longitudinale, în special
perioada lungă avînd un efect sedativ. Perioada scurtă are un efect resorbtiv în edemele
nevritelor.
Tratamentul revulsiv. Faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea
dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizant.
Darsonvalizarea, sub forma de efluvii aplicate cu un pieptene metalic, se adresează
nevralgiilor uşoare.
Ultravioletele în doze de eritem pe porţiuni de tegument din zona dureroasă.
Ionizările cu histamină. Par să acţioneze pe terminaţiile cutanate ale nervilor
vegetativi.
Tratamentul prin mişcare. În general, mişcările provoacă stimuli care deşteaptă
durerile nevralgice şr tendinţa reacţiilor bolnavului este de a imobiliza voluntar sau prin
contracturi antalgice segmentele dureroase. În fazele cronice însă imobilizarea prelungită
creează condiţii patologice care trebuie evitate. De asemenea, mobilizările blînde ale seg-
mentelor dureroase la distanţă de locul de iritaţie au un efect sedativ.
 Masajul uşor generează stimuli cu acţiune vagală, trofotropă, care aduc o sedare
apreciabilă şi o activare a circulaţiei active.
Masajul pe zone este indicat, dînd naştere la reflexe inhibitoare antalgice.
Ca încheiere vom menţiona valoarea radioterapiei în sindroamele dureroase prin
acţiunea ei antiinflamatoare, sim-paticolitice şi inhibitoare asupra excitabilităţii şi
conductibilităţii nervoase.
Tratamentul nevralgiei sciaticei va fi în primul rînd tratamentul adresat cauzei locale:
chirurgical, medical sau fizioterapie (antiinflamator, resorbtiv, vasomotor), şi tratamentul
reumatismului degenerativ al coloanei. în al doilea rînd se va aplica tratamentul care se
adresează durerii.
Evoluţia unei lombosciatice este cronică, cu perioade de acutizare care comportă
atitudini terapeutice diferite.
Tratamentul stării acute este în primul rînd un tratament de poziţie pe pat tare, în
decubit dorsal, bolnavul are sub spate o pernă, sub genunchi alta şi ambele coapse
susţinute de alte perne pentru a realiza o flexiune a trunchiului şi genunchilor şi
imobilizarea şoldurilor. în decubit ventral se aşază o pernă sub abdomen.
Fizioterapie, două proceduri în elecţi: termoterapia blîndă cu lumină albastră şi
diadinamici în formele perioadă lungă 4 minute, difazat fix 4 minute, ambele de 2 ori pe
zi. Ultraviolete în doză de eritem.
Se recurge la medicaţia antalgică (piramidon, aspirină) şi tranchilizante nervoase
(carbaxin, plegomazin).
Cînd fenomenele acute cedează în parte (faza subacută), se trece la permisiunea de a
umbla distanţe mici în cameră, fără stat în şezut sau picioare, la mobilizări pasive blînde
ale membrelor inferioare, în decubit.
Masajul pe zone este în mod particular indicat: lombar inferior, sub plică fesieră, pe
faţa internă şi mediană pe coapsă şi gambă, periarticular pe genunchi.
Se administrează ultraviolete în doze de eritem pe sectoare de-a lungul zonei
dureroase.
Termoterapia sub formă de băi de lumină inferioară, aplicaţii de parafină lombar şi pe
faţa posterioară a coapsei.
Galvanizări longitudinale descendente ale membrului inferior cu electrod pozitiv
lombar şi negativ plantar, sau galvanizări ascendente pe mombrul inferior contralateral
10—15 mA, 10—15 minute.
Iontoforeză transversală cu novocaină, aconitină sau revulsiv cu histamină.
Se pot prescrie serii de 6—8 şedinţe de diadinamici în o aceeaşi formulă ca pentru
starea acută.
Băile generale cu plante se indică la 37°, timp de 10 minute pentru sedarea stării
nevrotice.
În faza cronică, tratamentul lombosciaticei este indicat în staţiuni. Se indică
nămoloterapia sub formă de împachetări fierbinţi pe lombe şi membrul inferior sau de
jumătate, 40—42°, timp de 20 de minute, băile akratoterme, sărate sau sulfuroase calde, în
alternanţă o zi baie, o zi nămol. Se indică vertebroterapie, mai ales elongaţii sub apă.
Gimnastica medicală pentru tulburările de postură, masajul aplicat zilnic lombar şi pe
membrele inferioare. Se evită şederea prelungită în picioare sau în şezut.
Fizioterapic se indică ultrascurtele şi diatermia (care e contraindicată in formele
acute), ionizările cu salicilat de sodiu, faradizările cu ruloul, duşuri scoţiene inferioare.
În această fază primează tratamentul reumatismului degenerativ al coloanei; durerile
fiind reduse şi intermitente.
Nevralgia facială este în general rebelă la majoritatea tratamentelor. Avem o nevralgie
facială prin iritare de trigemen şi o nevralgie facială cu punct de plecare cervical. În
ambele, componenta nevrotică este importantă. Tratamentul fizioterapic se face după ce s-
au luat în considerare terapeuticile etiopatogenice.
Se indică 2 forme de galvanizare:
a) Galvanizarea intensivă cu electrod pozitiv facial, de forma unei hemimăşti, bine
capitonat, de grosime uniformă şi aplicat cu o presiune uniformă. Electrodul negativ este
aplicat pe ceafă. Se ridică intensitatea progresiv pînă la limita tolerabilităţii (30—40 mA),
durata şedinţei de 20 de minute, se preferă totuşi intensităţi mai mici (5—15 mA) cu
durată ceva mai lungă.
b) Galvanizări de mică intensitate (0,5 mA), cu electrod pozitiv pe regiunea
laterocervicală, de o parte şi de alta succesiv, care durează cît timp se obţine şi se menţine
un reflex bradicardic sinocarotidian (2—3 minute). Se numără frecvenţa pulsului şi se
încetineşte aplicaţia, îndată ce, după o perioadă de rărire a frecvenţei, se observă o ac-
celerare a pulsaţiilor.
Rezultatele se obţin după mai multe şedinţe şi se manifestă prin rărirea şi diminuarea
în intensitate a crizelor.
Prima formă de galvanizare (intensivă) se face la 2 zile, 8—10 şedinţe pe lună, a doua
în şedinţe zilnice (15—18 pe lună). Ionizările cele mai indicate sînt cu ion chinină, la elec-
trodul pozitiv. Ionizarea cu aconitină în soluţie de 2—20%o, în şedinţe zilnice, 12 pe serie,
cu durată de 10—20 de minute, cu intensitate de 10 mA lasă un eritem viu, care calmează
uneori durerea după primele şedinţe.
Diatermia şi ultrascurtele dau rezultate inconstante, mărind deseori durerea.
Nevralgia cervicobrahială secundară unei iritaţii de plex brahial printr-o leziune de
vecinătate sau reumatismală. Se indică ultravioletele în doze de eritem pe traiectul dureros,
galvanizările longitudinale ceafă-palmă, descendente, ionizări longitudinale cu ion salicilic
în faza acută şi în perioada de declin mijloace revulsive: faradizări cu ruloul, eritem
histaminic.
În nevralgiile reumatismale legate strîns de spondilartroza cervicală se va face, în
fazele subacute sau cronice ale nevralgiei, împachetări cu parafină, împachetări cu nămol,
galvanizări decontracturante, gimnastică medicală (prudentă), tracţiuni şi masaj.
 Radioterapia este de cele mai multe ori tratamentul de elecţie.
Nevralgiile intercostale sînt datorate fie unei iritaţii reflexe pleurale, mediastinale,
aortice sau costale sau sînt reumatismale. În formele torpide sînt indicate procedurile
revulsive : ultraviolete în doză de eritem, ionizăzi cu histamină. În formele acute,
radioterapie sau galvanizările simple (sau ionizările calcice) cu electrod negativ pe coloană
la emergenţa nervului şi electrod pozitiv pe partea anterolaterală a toracelui pe zona
dureroasă.

BALNEOFIZIOTERAPIA NEVROZELOR ASTENICE

Nevrozele ocupă un loc important în patologia umană, alături de psihoze şi de bolile
corticoviscerale şi corticosomatice.
Nevroza exprimă o tulburare profundă a activităţii nervoase superioare, reprezentînd
în ultima analiză perturbarea intensităţii echilibrului şi dinamicii proceselor fundamentale
de excitaţie şi inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale. Interacţiunea dinamică între cel dintîi
şi al doilea sistem de semnalizare este perturbată. Raporturile dintre procesele corticale şi
cele subcorticale sînt perturbate în sens ascendent şi descendent.
Agresiunile care dau naştere la nevroze aparţin mediului social şi acţionează prin
intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare.
O deosebită importanţă o capătă pentru întreţinerea nevrozei tulburarea funcţională
locală, generată de dezechilibrul corticosubcortical care, la rîndul ei, în sens ascendent,
constituie un focar de dezechilibru pentru formaţiunile de reglaj corticosubcortical,
încheind un adevărat cerc vicios.
În evoluţia nevrozei astenice întîlnim un debut în legătură strînsă cu condiţiile agresive
ale mediului, o fază de stare şi o fază de rezoluţie, în care se obţine vindecarea sau
cronicizarea.
Tratamentul nevrozei astenice este complex şi are ca obiective:
Scoaterea bolnavului din mediul patogen, ruperea legăturilor condiţionate patologice şi
crearea de noi condiţionări normale cu mediul social (sau fizic). Aceasta arată valoarea
curei sanatoriale sau a internărilor în spitale de specialitate a bolnavilor nevrotici şi a
psihoprofilaxiei (convorbiri cu bolnavul, terapie prin recreaţie, ergoterapie). Prin aceasta
se elimină suprasolicitările proceselor corticale şi se încearcă restabilirea unor noi
raporturi între mediu şi bolnav.
Normalizarea tulburărilor vegetative şi umorale şi ruperea cercurilor vicioase
constituite. Aci un roi deosebit îl au procedurile balneofizioterapice.
Hidroterapia este cel mai des utilizată sub diferitele ei forme. în alegerea tratamentului
ne putem conduce de determinarea a două tipuri de reactivitate a bolnavilor: simpaticotonă
şi vagotonă. Primii vor beneficia de băi scurte şi răcorite (Halbbad cu răcire 34—30°, timp
de 4—5 minute), afuziuni alternante (parţiale şi generale), împachetări umede de 3/4
urmate de afuziuni ; cealaltă categorie va beneficia de băi călduţe (băi cu plante, la 37°,
timp de 10—15 minute), băi parţiale ascendente, afuziuni în ploaie, la 36°. Bineînţeles,
bolnavii vor avea o întreagă gamă de răspuns şi durată şi temperatura procedurii va
necesita o individualizare strictă, mereu modificabilă în raport cu evoluţia bolii. Astfel un
duş scoţian poate să agraveze starea unui nevrotic astenic într-o fază de epuizare şi poate
să fie o procedură potrivită pentru un bolnav în convalescenţă, ca procedura de călire. O
spălare parţială completă va acţiona asupra unui astenic epuizat, dar va fi ineficientă într-
un stadiu aproape de vindecare.
Tulburările de somn (insomniile) se tratează individualizat, fie prin comprese reci la
gambe la culcare, fie printr-o baie ascendentă de picioare de 36—40°, timp de 15 minute
înainte de culcare, pe criteriile care au fost semnalate.
Masajul sub formă de netezire uşoară, aplicat pe tot corpul sau parţial, este un mijloc
excelent de sedare. Şi aci intervin aceleaşi criterii de individualizare: bolnavi care necesită
masaj sub o formă mai intensă, cu ritm mai rapid, mai localizat pe anumite regiuni, alături
de bolnavii care nu suportă decît un masaj uşor. Şi aci este necesară deci o individualizare
care trebuie încercată şi modificată neîncetat, ţinînd seama de reacţiile bolnavului.
Masajul segmentar, pe zone reflexe, este indicat pentru combaterea tulburărilor
vegetative localizate, cefalee şi tulburărilor senzitive-senzoriale şi face parte obligatorie
din tratamentul complex al nevrozei.
Electroterapia şi fototerapia au indicaţii multiple.
Ionizările transorbitale cu cloruri de magneziu (simpaticolitic) sau cu cloruri de calciu
(sedativ) sînt utilizate în mod curent, potrivit unei scheme de aplicaţie progresivă. Gulerul
Scerbak are o acţiune netă atît asupra reactivităţii vegetative, cît şi a proceselor corticale,
galvanizările cu electrod pozitiv pe regiunea sinocarotidiană au o bună acţiune în anumite
nevroze cu sindroame simpatice cervicale. Aplicaţiile de curenţi cu impulsuri rectangulare
de mică intensitate, transce-rebrali, provoacă un electrosomn de o deosebită valoare în
nevroza astenică. Cîmpurile magnetice continue sau discontinue, realizate de
magnetodiaflux, provoacă reacţii nuanţate vegetative şi se adaptează necesităţii de
individualizare fidelă a tratamentului. Cîmpurile continue au o acţiune sedativă, iar cele
discontinue stimulente, primele ridicînd cronaxia optică, celelalte coborînd-o, fapt de care
ţinem seamă în alegerea lor. Au o acţiune netă în tulburările de somn.
Ultraviolete în aplicaţii generale dozate progresiv, ca şi în aplicaţii segmentare în doză
de eritem îşi găsesc aplicaţia, fie pentru modificările generale ale reactivităţii, fie în forma
segmentară, ca reflexoterapia în tulburările vegetative asociate.
Vibroterapia sub formă de masă vibratorie aduce o relaxare utilă. Tulburările de somn
sînt în special influenţate prin ritmul lent, ritmul normal fiind mai degrabă stimulant.
Gimnastica medicală este un mijloc excelent de relaxare, dar şi de stimulare a
organismului. Posibilităţile ei sînt multiple în nevroza astenică, începînd de la gimnastica
de înviorare pînă lai jocurile în aer liber şi dans. Ea se va adresa tulburărilor de postură (in
special atitudinilor posturale), va imprima ritmuri de activitate, va antrena progresiv
bolnavul la efort. Ea trebuie privită ca un mijloc complex utilizabil, atît în cadrul
procedurilor fizioterapice, cît şi în cadrul celor climatoterapice şi terapiei de recreaţie.
Climatoterapia a fost socotită ca mijlocul cel mai indicat pentru tratamentul sanatorial
al nevrozei astenice. în general, localităţile cu soare şi mai uscate convin vagotonicilor,
cele cu păduri şi umede, simpaticotonicilor.
Cura climatică face parte integrantă din climatoterapie : mersul prin iarba cu rouă,
mersul cu picioarele prin apă, băile de bazin, helioterapia, cura de teren, excursiile, ca şi
gimnastica de înviorare formează un complex alături de cura de aer clinostatică sau baia de
aer, care corectează accentuînd sau diminuînd acţiunea generală a climatului localităţii. Ea
constituie baza tratamentului sanatorial.
Tratamentul balnear propriu-zis, in afara curei climatice, este mai puţin utilizat. în
general se cunoaşte efectul sedativ şi stimulant al băilor carbogazoase şi al celor
akratoterme (Borsec, Vatra Dornei, Tuşnad, Moneasa etc). Băile sărate au de asemenea un
rol stimulant.
Atît cura balneară internă, cit şi cea externă se adresează de obicei bolilor asociate
nevrozei astenice. în prescrierea lor se ţine seama de acest factor nevrotic, care indică o
terapie de cruţare.
În alcătuirea schemei de tratament şi a dozării trebuie să ţinem seama că, în nevroza
astenică, un agent terapeutic, în anumiţi parametri de aplicare, poate să devină uşor
agresiv, de unde necesitatea unui dozaj foarte atent, din cauza limitelor destul de reduse de
a-l varia. Din acesată cauză, modificări mici în evoluţia bolii îl fac ineficient. De aci apare
necesitatea de a-l schimba frecvent fie ca dozaj, fie înlocuirea lui prin alt agent, fără însă
să ne lăsăm conduşi de bolnavi, care cer mereu din cauza stării lor anxioase tratamente
noi. Vom ţine seama în aplicarea tratamentului de faptul că scopul nostru permanent este
să intervenim asupra tulburărilor funcţiilor nervoase superioare şi că un rol important îl au
procesele de condiţionare, că întregul nostru tratament are un scop pshiprofilactic. De
aceea de felul cum vom prescrie tratamentul, cum îl vom urmări şi executa, de încrederea
pe care o vom insufla bolnavului va depinde şi reuşita lui.
 CUPRINSUL
Pagina
Prefaţă 5
............................................................................................................... 7
I. Noţiuni introductive (dr. Elena Berlescu) 7
..................................................... 11
Introducere şi istoric 14
........................................................................................ 16
 Locul fizioterapiei în terapeutică 16
..................................................................... 16
Definiţia şi diviziunea fizioterapiei 16
................................................................. 70
II. Electroterapia (dr. I. Tyercha) 99
.........................................................................
101
Definiţie, diviziune
110
.........................................................................................
127
A. Curentul electric continuu
.......................................................................... 134
1. Curentul galvanic 191
.................................................................................. 235
2. Curenţii cu impulse 236
............................................................................... 240
B. Curentul alternativ (dr. I. Tyercha) 260
............................................................ 264
Curentul faradic 264
...........................................................................................
264
Electrodiagnosticul (dr. D. Constantinescu)
265
............................................
267
Curenţi de medie frecvenţă (dr. I. Tyercha)
................................................. 269
Curenţii de înaltă frecvenţă 276
.......................................................................... 279
C. Fototerapia (dr. N. Teleki) 279
.......................................................................... 288
D. Sonoterapia (dr. I. Tyercha) 291
....................................................................... 293
Infrasunetul (vibroterapia) 303
........................................................................... 310
Undele ultrasonore (ultrasunetul) U.U.S. 312
....................................................
314
E. Sincardonul
................................................................................................ 317
III. Hidroterapia (dr. Elena Berlescu) 324
.................................................................. 347
Generalităţi 351
.................................................................................................. 358
Definiţie şi obiect 358
..................................................................................... 358
Bazele fizice şi fiziologice ale hidroterapiei 360
............................................. 366
Bazele fiziologice ale acţiunii termice a apei
........................................... 366
Acţiunea procedurilor de hidroterapie asupra diverselor 378
aparate şi funcţii.....
378
Reguli generale ale practicii hidrotermoterapice
390
.............................................
396
Tehnica specială de hidroterapie
...................................................................... 402
Compresele 405
.................................................................................................... 413
Hidrofoarele 424
................................................................................................ 431
Cataplasmele 431
............................................................................................... 434
Împachetările 435
...............................................................................................
447
Fricţiunile
457
....................................................................................................
463
Perierile
....................................................................................................... 463
Spălările 466
......................................................................................................
Afuziunile 471
................................................................................................... 473
Duşurile 476
....................................................................................................... 479
Băile 483
............................................................................................................
Termoterapia 491
............................................................................................... 493
Enterocleaner sau baia intestinală 494
............................................................... 494
IV. Terapia respiratorie 498
.......................................................................................
498
Definiţie şi obiect
........................................................................................... 504
Bazele fiziologice ale terapiei respiratorii 511
...................................................... 514
Tehnica specială de aplicare a pneumoterapiei 514
.............................................. 517
 Terapia cu inhalaţii şi aerosoli 526
........................................................................ 542
Proprietăţile fizico-chimice şi acţiunea fiziologică pe care se 555
bazează efectul terapeutic al inhalaţiei şi aerosolilor 563
..........................................................
565
V. Masajul medical (dr. N. Teleki)
.........................................................................
570
Generalităţi
573
......................................................................................................
577
Masajul capului şi gîtului
................................................................................
Masajul toracelui
.............................................................................................
Masajul spatelui şi regiunii lombosacrate
.......................................................
Masajul abdomenului
......................................................................................
Masajul membrelor superioare
........................................................................
Masajul membrelor inferioare
.........................................................................
VI. Balneologie generală (dr. N. Teleki)
................................................................
Originea apelor minerale şi clasificarea lor
....................................................
Compoziţia şi structura fizicochimică a apelor minerale
................................
Modul general de acţiune a apelor minerale
...................................................
Diferite categorii de ape minerale
...................................................................
Nămolurile (peloidele)
....................................................................................
VII. Noţiuni de recuperare funcţională motorie (dr. D.
Constantinescu) ...........
Terapia prin mişcare
........................................................................................
Examenul funcţional locomotor
......................................................................
Bilanţul articular şi muscular. Tehnica de examinare. Postura,
mersul normal şi patologic, reeducarea mersului
 ....................................................
Patomecanica mersului
...................................................................................
Fiziopatologia sechelelor cu deficit locomotor
..............................................
Recuperarea funcţională în sechelele poliomielitice şi
hemiplegii ................
Recuperarea funcţională în reumatism
...........................................................
Principii de ergoterapie şi psihoprofilaxie în recupera rea
deficienţelor locomotorii
...................................................................................................
VIII. Balneofizioterapie specială (dr. Elena Berlescu)
.......................................
1. Tratamentul bolilor reumatismale
...............................................................
Tratamentul bolii Sokolski-Bouillaud
........................................................
Tratamentul reumatismului infecţios acut
...................................................
Reumatismul cronic inflamator
...................................................................
Tratamentul reumatismului cronic degenerativ
...........................................
Tratamentul reumatismului abarticular
........................................................
2. Tratamentul bolilor aparatului respirator
..................................................
Bolile căilor aeriene superioare
...................................................................
Bolile căilor aeriene inferioare
....................................................................
3. Tratamentul bolilor aparatului digestiv
.....................................................
4. Tratamentul bolilor aparatului cardiovascular
.........................................
5. Tratamentul bolilor aparatului genitourinar
.............................................
6. Tratamentul bolilor sistemului endocrin
....................................................
7. Tratamentul bolilor sistemului nervos (dr. D. Constantinescu)
.................
Balneofizioterapia sechelelor motorii de neuron central
(hemiplegii şi paraplegii spastice)
........................................................................
Balneofizioterapia nevralgiilor
....................................................................
Balneofrzioterapia nevrozelor astenice
.......................................................