PREFAŢĂ

Manualul de balneofizioterapie, destinat elevilor şcolilor de asistenţă medicală, a fost alcătuit nu jără
să întâmpinăm o serie de dificultăţi. Balneofizioterapia cunoaşte în ultimii ani o dezvoltare destul de
rapidă, pe de o parte prin fundamentarea ştiinţifică pe baze fiziopatologice, biochimice şi histochimice a
efectelor terapiei cu agenţi fizici asupra organismului, pe de altă parte prin descoperirea şi aplicarea în
terapeutică a unor noi metode, a unor noi forme de curent electric, cîmpuri electromagnetice etc, sau a
unor complexe balneofizicale. în literatura de balneofizioterapie se face de mult resimţită lipsa unui
manual sau tratat şi dacă această lipsă a fost în parte înlăturată prin apariţia în 1957 a volumului I de
Fizioterapie (partea generală), partea specială a aceluiaşi tratat continuă să fie aşteptată de medicii
specialişti şi de toţi cei care lucrează în domeniul nostru de specialitate, în continuă dezvoltare. Un
asemenea tratat cuprinzător nu există nici în literatura străină.
În aceste condiţii, necesitatea editării unui manual de balneofizioterapie de nivel mediu a reactualizat
şi pe aceea a unui manual sau tratat de nivel superior. Prin eforturile depuse de colectivul de autori ai
prezentului manual, cadre didactice din Clinica de balneofizioterapie a Institutului de medicină din
Bucureşti, a rezultat o lucrare menită să umple acest gol existent în literatura noastră de specialitate şi în -
deosebi să satisfacă nevoile învăţămîntului nostru mediu medical. Cunoştinţele prezentate în cadrul
diferitelor capitole oferă principalele noţiuni teoretice şi practice necesare elevilor.
Dacă uneori aceste noţiuni depăşesc nivelul de pregătire necesar elevilor, ele vor putea fi însă
folosite de cei care vor să se dedice muncii într-un anumit domeniu din cadrul balneofizioterapiei.
Pentru redactarea acestui manual au fost folosite îndeosebi lucrările apărute pînă în prezent în ţara
noastră, experienţa cadrelor didactice şi de cercetare de la Catedra de balneofizioterapie a I.M.F. şi din
Institutul de balneofizioterapie, precum şi literatura sovietică de balneo fizioterapie. În plus, au fost
consultate şi o serie de tratate şi monografii occidentale (de limbă franceză şi germană).
Deşi manualul nostru are încă numeroase lipsuri, inerente oricărui început, considerăm că el va fi
folositor elevilor şi, de asemenea, şi studenţilor facultăţilor de medicină.
Considerăm de asemenea că acest prim pas deschide perspectiva editării unui tratat de
balneofizioterapie mai bogat şi mai larg, care să fie util şi medicilor de specialitate.
De aceea solicităm specialiştilor care vor binevoi să consulte acest manual să ne semnaleze lipsurile
constatate si observaţiile lor asupra diverselor capitole, asigurîndu-i că vom ţine seamă de ele la o viitoare
ediţie, precum şi la editarea unui manual de nivel superior.
Bucureşti, 20 august 1962
Prof. Tr. Dinculescu

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
INTRODUCERE ŞI ISTORIC
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei complexe, deoarece se adresează
organismului uman cu acei factori care, în procesul dezvoltării evolutive, au avut o influenţă favorabilă
sau defavorabilă asupra acestuia, condiţionată de intensitatea lor şi de caracterul mecanismelor speciale
de adaptare.
Spre deosebire de terapia chirurgicală şi medicamentoasă, care au un cîmp de activitate limitat la un
anumit aspect al procesului morbid, balneofizioterapia cuprinde toate fazele de dezvoltare ale acestuia:
faza latentă (predispoziţională) sau preclinică, faza aparentă cu modificări funcţionale, faza manifestă cu
leziuni viscerale şi faza de postboală, care se referă la terapia sechelelor sau la dezvoltarea unor funcţii
noi de compensare.
Un lucru demn de remarcat este acela că terapia cu agenţi fizici, privită istoric, are un caracter
constant, spre deosebire de terapia medicamentoasă, care cunoaşte perioade de utilizare maximă, ca şi
perioade de renunţare pentru unul şi acelaşi medicament.
Această constatare aduce după sine concluzia că terapia cu agenţi fizici este cea mai veche.
Ea a evoluat în etape, pornindu-se de la o fază empirică şi dezvoltîndu-se paralel cu celelalte ştiinţe,
cu care are mari contingenţe, pînă la etapa actuală ştiinţifică.
După o lungă perioadă de dezvoltare, în care concepţiile mistice şi empirismul şi-au pus amprenta
asupra balneofizio-terapiei, apare Herodot, părintele istoriei, care pentru prima oară — acum 2500 de ani
— pune bazele tratamentului balnear raţional.
Grecii au apreciat în mod deosebit apele termale, influenţîndu-i şi pe romani, care le-au dat o
dezvoltare deosebită.
Mărturii ale acestei epoci sînt multe din staţiunile balneare din Italia şi Franţa, Austria şi Germania,
iar la noi staţiunile Herculane şi Geoagiu (Dodonae) şi Victoria (Felix).
Evul mediu este o piedică în calea dezvoltării staţiunilor balneare, pe de o parte din cauza prohibiţiei
impuse de religie, pe de altă parte din cauza bolilor contagioase — mai ales a ciumei — a cărei răspândire
o favorizau.
Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea cunoaşte o perioadă de înflorire a staţiunilor balneare, care
culminează cu intrarea balneoterapiei în rîndul specialităţilor medicale la jumătatea secolului al XVIII-
lea.
O menţiune specială trebuie făcută pentru hidroterapie. La începutul secolului trecut, ţăranul silezian
Vincenz Priessnitz deschide la Graefenberg un stabiliment de hidroterapie. Deşi empiric utilizată, această
terapie se impune şi se afirmă în cadrul terapiei generale, datorită calităţilor deosebite ale acestui
observator.
Winternitz (1877) pune bazele ştiinţifice ale tratamentului hidric, iar Sebastian Kneipp contribuie la
răspîndirea aplicaţiilor reci fără presiune.
Descoperirile speciale ale lui Galvani şi Volta au atras atenţia asupra folosirii energiei electrice în
scop terapeutic. Cercetările ulterioare ale lui Du Bois-Reymond, Fl. Humbold, Purkinje, Balatov,
Gruzinov, Beliavschi au pus bazele fiziologice şi terapeutice ale curentului galvanic.
Descoperirea aparatului de inducţie a lui Faraday (1832) lărgeşte sfera electroterapiei în bolile
sistemului nervos şi muscular. Paralel cu electroterapia se dezvoltă şi electrodiagnosticul (Duchenne-Erb).
La începutul secolului al XX-lea se introduc în terapie curenţii de înaltă frecvenţă ai lui Tesla, cu
ajutorul aparaturii lui d'Arsonval.
Tot acum, Röntgen descoperă razele X (1896). Finsen studiază efectele diferitelor raze din spectrul
solar.
Gimnastica şi masajul au fost apreciate din antichitate, mai ales de greci şi romani (Asclepiade,
Celsius, Musa, Galen) şi chiar şi în evul mediu.
Pneumatoterapia şi terapia de inhalaţie se impune la mijlocul secolului al XIX-lea.
Medicina rusă numără în rîndurile ei oameni de ştiinţă, care au adus un aport deosebit
balneofizioterapiei: Nichitin în 1825, G. A. Zaharin, Botkin şi Ostroumov, Pirogov, Bechterev,
Veliaminov etc. au îmbogăţit, atît metodologia, cît şi indicaţiile terapiei cu agenţi fizici.
La noi în ţară, primele contribuţii în acest domeniu apar scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.
 În lucrările lui Lukas Wagner (1773) şi Richard Haquet (1778) apar date în legătură cu apele
minerale din Transilvania, printre care şi acelea de la Şarul Dornei.
Francisc Nyulas (1804) şi Pluschk scriu despre izvoarele de la Borca (Neamţ).
Prima lucrare romînească de balneologie este tipărită în 1821, de Ladislau Pop, în Ardeal: ,,Despre
apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna".
În 1857 doctorul Ştefan Vasile Episcopescu semnează lucrarea ,,Apele metalice ale Romîniei Mari",
arătînd eficacitatea acestora şi superioritatea lor faţă de unele din străinătate.
Anastasie Fătu publică, în 1851, cartea „Despre întrebuinţarea apelor simple şi apelor minerale ale
Moldovei" şi în 1874 „Despre apele minerale din Romînia". În această carte considerată cea mai
valoroasă lucrare de hidro- şi balneologie romînească pînă la sfîrşitul secolului trecut, se arată, atît
efectele fiziologice şi terapeutice ale apei în general, cît şi a apelor minerale cunoscute pînă atunci. Tot la
sfîrşitul secolului trecut apare o serie de lucrări semnate de Carol Davila, Şuţu, Buţureanu, Poni, Istrati,
Zorileanu, Mrazec, Bujor etc.
La începutul secolului al XX-lea apar două lucrări foarte valoroase: ,,Apele minerale şi staţiunile
climatice din Romînia" (în două ediţii, 1900 şi 1906) de Alexandru Saabner Tuduri si „Hidroterapia
medicală" de Gheorghe Baiulescu (1904).
Monografia lui Saabner Tuduri cuprinde date asupra apelor minerale şi staţiunilor balneo-climaterice
cunoscute în vechea Romînie, consideraţii geologice, botanice şi zoologice, ca şi aprecieri chimico-
fiziologice, deosebit de importante.
Prin această contribuţie deosebită la dezvoltarea balneofizioterapiei în ţara noastră, Saabner Tuduri
este considerat părintele balneologiei romîneşti.
Cercetările ştiinţifice experimentale introduse de A. Theo-hari în Institutul de balneologie, creat pe
lîngă Clinica de terapeutică de la Spitalul „Brîncovenesc" şi şcoala lui au însemnat un salt calitativ în
dezvoltarea balneologiei romîneşti (1923).
Colaboratorii lui A. Theohari, Gh. Băltăceanu, Petre Niculescu. Gh. Tudoranu, Gh. Nicolau, E.
Cociaşu, au studiat în laborator şi în clinică un mare număr de izvoare minerale romîneşti, stabilindu-le
indicaţiile.
Atît Gh. Băltăceanu la Bucureşti, cit şi I. Enescu şi Gh. Tudoranu la Iaşi au acordat
balneofizioterapiei un rol important în cadrul terapiei complexe.
În 1931 a fost înfiinţată prima catedră de balneologie şi fizioterapie la Facultatea de medicină din
Cluj, iar conducerea ei a fost încredinţată lui Marius Sturza, elevul lui I. Hozan. Activitatea rodnică a lui
Marius Sturza a dus la crearea în Ardeal a unei valoroase şcoli de balneofizioterapie.
În 1935 ia fiinţă şi la Bucureşti Catedra de balneologie şi dietetică, condusă de Gh. Băltăceanu.
Trebuie să mai amintim Societatea de hidrologie şi climatologie, fondată în 1922, al cărui organ
oficial era „Revista de hidrologie şi climatologie", care a avut de asemenea un rol stimulator şi propagator
al balneofizioterapiei în ţara noastră.
Stadiul actual în balneofizioterapia din R.P.R. Realizările înaintaşilor noştri se datoresc numai
iniţiativei proprii şi calităţilor deosebite ale acestor oameni de ştiinţă.
Regimul burghez n-a înţeles şi n-a sprijinit această specialitate. Abia după 23 August 1944, partidul
şi guvernul nostru au creat balneofizioterapiei — devenită problemă de stat — condiţiile necesare de
dezvoltare.
Încă din 1949 s-au înfiinţat catedre de balneofizioterapie la toate institutele de medicină din ţară
pentru pregătirea cadrelor medicale, a luat naştere Institutul de balneologie şi fizioterapie din Bucureşti,
au trecut în patrimoniul obştesc toate staţiunile balneare.
 Institutul de balneologie şi fizioterapie, for metodologic-ştiinţific pentru reţeaua balneară, se ocupă
cu studiul factorilor naturali existenţi în ţara noastră, cu descoperirea de noi factori, precum şi cu
îmbunătăţirea metodologiei terapeutice.
Orientarea actuală pavloviană, bazată pe concepţia materialist-dialectică, duce la fundamentarea
ştiinţifică a balneofizioterapiei prin stabilirea mecanismelor fiziologice de acţiune a factorilor fizici
asupra organismului.
Dezvoltarea crescîndă a reţelei de balneofizioterapie impune formarea unui număr mare de cadre
medicale superioare, medii şi elementare.
În scopul acesta s-au înfiinţat şcoli speciale, în care se pregătesc teoretic şi practic viitoarele cadre
necesare secţiilor de balneofizioterapie din oraşe, staţiunilor balneare şi secţiilor de fizioterapie din
spitale.
Viitorii asistenţi de balneofizioterapie vor trebui să-şi însuşească bine tehnica procedurilor, pentru a
corespunde obligaţiilor pe care le au pe linie terapeutică şi vor trebui să înţeleagă bazele terapiei cu agenţi
fizici, în vederea unei corecte aplicări.
De tehnica de aplicare depinde reuşita tratamentului.
Manualul de faţă vine în ajutorul cadrelor de tehnicieni, elemente de bază ale terapiei cu agenţi fizici.

LOCUL FIZIOTERAPIEI ÎN TERAPEUTICA

Pentru a putea înţelege locul pe care îl ocupă terapia cu agenţi fizici în cadrul terapiei generale este
bine să ne reamintim concepţia despre boală în lumina teoriei pavloviene.
Potrivit concepţiei lui Pavlov, boala este expresia dereglării interacţiunii normale dintre organism şi
mediu.
Aplicarea teoriei nerviste în studiul bolilor a dus la elaborarea, de către elevii lui Pavlov, a concepţiei
cortico-viscerale, care a permis să se pătrundă în mecanismul apariţiei şi dezvoltării fenomenelor
patologice existente în unele boli, ca: boala ulceroasă, boala hipertonica etc. Cum reiese din această
concepţie, cauza acestor boli rezidă în ciocnirea proceselor nervoase care duce la formarea unor focare de
excitaţie şi inhibiţie în scoarţa cerebrală, cu iradiere în centrii subcorticali. Ca o consecinţă a acestora apar
în organe sau sisteme diferite focare, care la rîndul lor devin o sursă de impulsuri patologice şi întreţin
starea de excitaţie şi inhibiţie stagnantă din sistemul nervos central. Acest fapt duce la fixarea reflexului
patologic şi la producerea bolii.
Încă de pe vremea lui Hippocrat exista părerea că organismul uman posedă forţe interne de apărare,
care sînt puse în acţiune atunci cînd el este afectat de boală.
Lui I. P. Pavlov îi revine meritul de a fi explicat mecanismul intim al acestor procese. În concepţia
sa, factorul determinant al bolii, provocînd tulburări în funcţia organelor şi sistemelor, determină în
acelaşi timp şi punerea în mişcare a sistemelor de apărare ale organismului.
Toate aceste reacţii au luat naştere în procesul filogenetic şi reprezintă mecanismul de adaptare a
organismului la mediu, sub acţiunea coordonatoare a sistemului nervos central.
Ele se împart în patru grupe: reacţii de apărare, de adaptare, de compensaţie şi reacţii de regenerare
funcţională şi structurală.
Schematic se poate considera că acest lucru se realizează pe trei căi: calea nervoasă, calea
neuroendocrină şi calea umorală. Dintre ele, cea mai importantă este calea nervoasă, avînd la bază actul
reflex.
Actul reflex, dezvoltîndu-se în sfera sistemului nervos vegetativ, ia la început aspectul de reflex
necondiţionat. Arcul lui poate fi închis în porţiunile inferioare ale sistemului nervos central, în centrii
subcorticali sau în scoarţa emisferelor cerebrale.
 Calea neuroendocrină poate să aibă două aspecte: neuro-adrenocolinergică şi neuroadrenocorticoidă.
Primul aspect este legat de creşterea cantităţii de adrenalină în mediul intern. Sub influenţa ei sînt
stimulate cîteva sisteme şi funcţii ale organismului (fagocitoză, hiperglicemie, mărirea activităţii
cardiace), precum şi activitatea scoarţei cerebrale, prin ridicarea tonusului substanţei reticulate.
Al doilea aspect este legat de mărirea producerii de hormon adrenocorticotrop. Acesta determină o
acţiune stimulatoare puternică asupra corticalei glandelor suprarenale, unde se formează două grupe de
corticoizi de adaptare : glicocorticoizii (cortizon, hidrocortizon) şi mineralocorticoizii
(dezoxicorticosteron, aldosteron). Ambele grupe au o influenţă puternică asupra unui număr de sisteme
ale organismului cu rol însemnat în procesele de însănătoşire.
Calea umorală determină stimularea mecanismelor de însănătoşire prin intermediul metaboliţilor
tisulari, vitaminelor, substanţelor biologice active şi al produselor de descompunere.
Balneofizioterapia este terapia de stimulare şi reglare a mecanismelor sus-menţionate.
Factorii fizici naturali, fiind în procesul evoluţiei excitanţi reflecşi pentru organism, se transformă în
dezvoltarea ontogénica în condiţionat-reflecşi. Ei constituie un tot unitar în dezvoltarea filoontogenetică şi
acţionează în mod permanent asupra sistemului nervos central prin intermediul aparatului receptor, dînd
naştere unor mecanisme de reglare importante în activitatea organismului. Dintre aceşti receptori, o
importanţă deosebită o au cei cutanaţi, datorită proprietăţilor de recepţionare tactile, termice şi dureroase,
pe care le posedă.
Ca rezultat al activităţii vitale în organismul uman s-au dezvoltat nu numai aparate receptoare strict
diferenţiate, ci şi reacţii generale biologice pentru diferenţierea diferitelor substanţe chimice. Acest lucru
are o mare importanţă în balneologie. Organismul este capabil să deosebească substanţele chimice şi chiar
izotopii lor.
Fiziologia modernă consideră că la baza mecanismului de acţiune a factorilor naturali (nămol, ape
minerale, climă) stau reacţiile reflexe.
Procesele umorale sînt momente foarte importante ale acestor mecanisme.
Acţiunea factorilor balneari asupra organismului are un caracter fazic. Se disting o fază reflexă
complexă şi una neu-rochimică, urmată de o perioadă de postacţiune.
Faza reflexă complexă cuprinde reacţii reflexe necondiţionate şi condiţionate, precum şi toate
transformările legate de ele.
Faza neurochimică începe o dată cu pătrunderea în mediul lichid al organismului a substanţelor
caracteristice factorului utilizat sau a derivatelor lor şi se prelungeşte atît timp, cît în mediul lichid circulă
aceste substanţe.
În decursul fazei neurochimice iau naştere procese legate în primul rînd de sistemul vascular.
Organismul supus acţiunii factorilor balneari se comportă conform legilor generale de fiziologie.
Unul şi acelaşi excitant balnear poate să fie slab sau puternic, depinzînd de starea funcţională a
organismului.
În terapeutica balneară, la interpretarea mecanismului de acţiune a factorilor balneari trebuie să ţinem
seama de două elemente: mecanismele fiziologice generale şi acţiunea specifică a excitantului.
Factorii balneari, ca excitanţi fizici, se caracterizează printr-o serie de proprietăţi: temperatură,
caractere mecanice, chimice etc. Ei acţionează asupra organismului, care răspunde printr-o serie de reacţii
de adaptare (schimburi metabolice, dilatarea vaselor cutanate, sudaţie, mărirea frecvenţei respiratorii etc).
I. P. Pavlov a arătat că dintre terminaţiile foarte diferite ale nervilor centripeţi, unele sînt specifice,
corespunzînd terminaţiilor organelor de simţ şi specializate fiecare faţă de excitantul ei chimic sau fizic.
 Factorilor balneari şi mai ales unora dintre ei, cum sînt apele minerale, nu le pot corespunde pentru
toate elementele terminaţii nervoase specifice.
Totuşi, în funcţie de caracterele lor fizico-chimice aceste ape pot fi reunite în anumite grupe, care au
o acţiune oarecum specifică asupra organismului.
Unele ape minerale introduse în tubul digestiv măresc posibilităţile ţesuturilor de a fixa calciul,
altele, dimpotrivă, scad aceste posibilităţi.
Terapia cu agenţi fizici naturali face parte din terapia biologică. Ea nu acţionează etiologic asupra
bolilor, ca terapia medicamentoasă, ci acţionează asupra mecanismelor fiziopatologice de producere a lor.
Balneofizioterapia este deci o terapie patogenică şi uneori simptomatică. Boala, după cum se ştie, are
un caracter general, deci şi tratamentul va fi general şi nu local.
Un merit deosebit ce-i revine balneofizioterapiei este acela că se adresează bolii şi în faza de
predispoziţie, în sensul că poate influenţa terenul. Este deci pe lîngă terapie cu caracter curativ şi o terapie
cu caracter profilactic.
Totuşi, terapia cu agenţi fizici nu poate fi ruptă din cadrul terapiei generale, mai ales în cadrul fazei
funcţionale a bolii. Tratamentul igieno-dietetic, medicamentos şi chiar chirurgical se vor asocia în funcţie
de forma, evoluţia şi stadiul bolii.
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei generale, mai ales ca terapie preventiv
curativă în stările preclinice, patogenic-curativă în afecţiunile cronice şi de refacere în stările de
convalescenţă.

DEFINIŢIA ŞI DIVIZIUNEA FIZIOTERAPIEI

Fizioterapia, în înţelesul larg al termenului, este o ramură a medicinei generale, care foloseşte în scop
terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali.
Varietatea mare a acestor agenţi fizici, modul lor diferit de aplicare şi de acţiune au făcut ca să se
desprindă în timp, în cadrul acestei specialităţi, o serie de ramuri a căror dezvoltare a atins în anumite
perioade istorice un nivel important.
Astăzi sînt cuprinse în fizioterapie următoarele ramuri speciale: electroterapia, hidrotermoterapia,
masajul şi mecano-terapia, kinetoterapia şi gimnastica medicală, balneoterapia, helioterapía şi
talasoterapia, climatoterapia, pneumatoterapia şi inhalaţiile.
Definiţia şi obiectul acestor ramuri vor fi descrise pe larg la fiecare capitol în parte.
În afară de înţelesul larg al termenului de fizioterapie mai există şi un înţeles restrîns. Astfel sînt
incluse în cadrul fizioterapiei toate procedurile care folosesc agenţii fizici artificiali (electricitate, apă,
masaj etc.); în balneoclimatoterapie toate procedurile care folosesc agenţii fizici naturali.
La început, balneologia avea un sens şi mai restrîns limitîndu-se la „învăţătura despre băi". Astăzi,
balneoclimatolo-logia nu se ocupă numai cu băile, ci cu toţi factorii din staţiunile balneoclimatice folosiţi
în scop terapeutic (ape minerale, nămoluri, climă).
Aceşti factori trebuie bine cunoscuţi din punct de vedere al originii, compoziţiei chimice, al
posibilităţilor de captare, transport, condiţionare, îmbuteliere şi utilizare, al tehnicii balneare etc.
Aceasta face ca balneologia să aibă o sferă largă de acţiune, fiind strîns legată de o serie de
specialităţi cum sînt hidrogeologia, chimia, balneotehnica, microbiologia, climatologia.
Eficacitatea acestei terapii este în funcţie de o bună cunoaştere şi manipulare a factorilor naturali. De
aceea, balneologia cere un studiu complex şi vast, depăşind prin aceasta celelalte ramuri ale fizioterapiei.