Medicatia Aparatului Digestiv

CUPRINS
■CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI,
APARATUL DIGESTIV,
ANATOMIE SI FIZIOLOGIE
■CAPITOLUL II
MEDICAŢIA APARATULUI DIGESTIV,
CLASIFICARE
■CAPITOLUL III
MEDICAMENTE FOLOSITE PENTRU BOLILE APARATULUI DIGESTIV
■CAPITOLUL IV
EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE
■CAPITOLUL V
BIBLIOGRAFIE
1
ARGUMENT
Destul de des, bolnavul nu poate beneficia cu promptitudine de o consultaţie, din variate

motive.
Sunt răsfoite in astfel de împrejurări nenumărate cărţi medicale de diverse specialităţi, in
căutarea procedurilor terapeutice adecvate.
De aici s-a ivit ideea de a realiza aceasta lucrare, cu orientare spre laxative si purgative
După o expunere strict necesara a noţiunilor, accentul deosebit a fost pus pe prezentarea
medicamentelor.
Am urmărit cu aceasta ocazie o selectare a medicaţiei care s –a dovedit a fi intr- adevar
folositoare bolnavilor.
Lucrarea care are un caracter sintetic oferă o trecere in revista succinta, dar esenţiala, a
principalelor medicamente laxative si purgative.
2
Folosirea substanţelor medicamentoase in medicina datează încă din antichitate. Desigur
si terapia medicamentoasa a oglindit totdeauna concepţiile timpurilor. Medicina Indiana,
egipteana, chineza, evreiasca antica apar ca o medicina a preoţilor având legătura cu superstiţiile
mistico-religioase si de casta.
Primele izvoare in care se vorbeşte despre medicamente sunt operele indiene (Rigveda si
Atharvaveda), chineze (Pentsao) si egiptene (papyrus Ebers). De la indieni arta vindecării este
împrumutata de tibetani si transmisa chinezilor si japonezilor; in acelaşi timp este împrumutata
si de asirieni, medopersi si transmisa egiptenilor. De la egipteni si direct prin evrei, arta
vindecării trece la arabi pe de o parte si la greci pe de alta parte; de la aceştia la romani si se
răspândeşti odată cu dezvoltarea Imperiului Roman in toata Europa.
In Grecia antica şcoala medicala cu sase sau cinci secole înaintea erei noastre a trecut la
o practica medicala mai dezvoltata infiintandu-se scoli medicale cere concurau intre ele: şcoala
din Knidos (Eirifon si Ctezii) si şcoala din Cos (Hippocrate), ei recunoşteau patru lichide
(umori) ale organismului –sângele, mucusurile, bila neagra si cea galbena. acestea formau baza
normale a activităţii vitale a organismului iar turburarea corelaţiilor reciproce ale cantităţii si
compoziţiei acestor umori provoacă boala . Acest fapt a obligat pe medici a obligat pe medici sa
socotească timp de aproape doua milenii ca medicamente active exclusiv emeticele si laxativele
adăugând la ele venesecţia si ventuzele.
Se ţinea seama de “dieta” prin care se înţelegea stabilirea regimului alimentar
administrându-se medicamente sudorifice, diuretice, tonice, analgezice. Cu toata importanta
dezvoltării si consolidării ştiinţei medicale antice de către reprezentanţii scolii din Alexandria
mai ales: Herofil si Erasistrat , sec. III tratamentul medicamentos nu a făcut descoperiri noi1.
Terapeutica Greciei antice este dominate de personalitatea lui Hippocrate – “părintele
medicinii” ,care s-a născut in insula Cos (450-377i.Hr.) si prin şcoala sa inaugurează era
raţionalismului cu: “De ce se întâmpla? “, fata de care nu exista progres. Operele lui Hippocrate
si ale elevilor săi au fost adunate in secolele III-II i.Hr. in timpul înflorii medicinii alexandrine
intr-o colecţie numita Corpus hippocraticum care cuprindea aproape 300 de medicamente. In
1
Dobrescu Dumitru, Gerontofarmacologie, Editura Mondan, Bucureşti, 1995
3
concepţia hipocratica acelaşi medicament poate avea efecte deosebite si se folosea după doua
principii cel al contrariilor fata de simptomele bolii (contraria contrariis curantur) sau cel cu
efecte asemănătoare bolii (similia similibus curantur) principii care stau si astăzi la baza terapiei
medicamentoase - alopatia si homeopatia. Un aspect deosebit de important il reprezintă
preocupările etice si deontologice exprimate in “Juramantul lui Hippocrate” din care se
constata ca cele doua discipline medicina si farmacia erau practicate de aceeaşi persoana.
In anul 1776 ia fiinţa la Paris College de Pharmacie iar in anul 1796 –Societte libre des
pharmaciens des Paris care creează şcoala de farmacie.
In mijlocul secolului al XIX-lea începe sa se aplice in medicina pe o scara mare metoda
experimentala astfel se introduc in practica substanţe care prin inhalaţie sub forma de vapori
provoacă o anestezie generala.
Louise Pasteure (1822-1895) pune bazele enzimologiei si bacteorogiei creând vaccinul
antirabic si infiinteaza institutul care-l poarta numele (1887) .
In anul 1867 Lister a aplicat acidul carbolic pentru tratamentul plăgilor si in intervenţiile
chirurgicale dovedind importanta hotărâtoare a antisepticilor in chirurgie, acestea cedând locul
in cele mai multe cazuri asepsiei.
In secolul al XX-lea se descoperă vitaminele , medicamentele arsenicale , antisifilitice,
chimioterapice, derivaţii pirazolonului , sulfamidele . Apar forme galenice noi: comprimatele ,
granulele , casete, si fiolaze .
Secolul al XX-lea se remarca prin descoperirea penicilinei care a deschis domeniul vast
al antibioticelor si care constitui una din cele mai importante realizări ale vremurilor noastre.
In tara noastră pana in secolul al XVI-lea nu au existat farmacii, asta nu înseamnă ca
pana in acea epoca in tara noastră nu s-au preparat si folosit medicamente. După cum atesta
documentele pe teritoriul tarii noastre existau ca de altfel in întreaga Europa doua posibilităţi de
îngrijire a sănătăţii : una culta asigurata de medicii curţilor domnesti si una empirica la care
apela populaţia . Vechii daci erau renumiţi in arta de a vindeca precum reiese din izvoarele
vremii si putinele cuvinte care s-au păstrat de la daci din care câteva sunt nume de plate
medicinale 2.
Perioada invaziilor popoarelor migratoare precum si orânduirea feudala a stânjenit
dezvoltarea medicinei si farmaciei in tara noastră dar in cursul Evului Mediu intre provinciile
tarii noastre au existat strânse legături intre acestea .
2
4
Înainte de secolul al XIII-lea nu exista data scrise despre farmacişti si farmacii dar au
existat preocupări in acest sens culegătorii si vânzătorii de leacuri vegetale empirice la care
recurgea populaţia. Domnitorii tarilor romane aduceau medici din Venetia, Constantinopol sau
din Austro-Ungaria care preparau si medicamente. Fiind preparate de doctori ele s-au numiţi
doctorii . In lucrările lui Dimitrie Cantemir apare numele de doftorie uzual in sec XVIII si XIX
a ajuns si pana azi sub numele de doctorie ; concomitent se folosea si termenul de leac.
Medicina călugăreasca practicata in mănăstiri se baza tot pe materia medicala populara :
Tismana sec XIV, Neamt sec XIV , Prislop sec XIV.
Înfiinţarea spitalelor ( Coltea 1715, Pantelimon 1752 in Bucureşti; Sf. Spiridon 1757 Iaşi
si altele) aduce după sine înfiinţarea farmaciilor de spital deservite insa de farmacişti străini.
După cativa ani de la întemeierea spitalelor apar farmaciile particulare.
Prima farmacie publica s-a înfiinţat in Sibiu in sec. al XIV-lea si existenta ei o atesta un
document din anul 1494. Primul farmacist roman apare in documente de abia in 1818 la Iaşi .
Ulterior farmaciştii se organizează intr-o corporaţie a “spiţerilor” in 1836 in Muntenia si in 1854
in Moldova . In documentele vechi din Transilvania farmacistul este înscris cu denumirea
“apothicarius” iar medicamentele sunt indicate prin termenii “ medicamentum” sau “ arztnaei” .
In provinciile romane in sec al XVII-lea nu se utiliza încă termenul de farmacist ci acela de
“spiciar” ( 1651, consemnat in timpul domniei lui Matei Basarab ) sau de “ spicear” ( din
vremea lui Constantin Brancoveanu) prin intermediul unor termeni neogreceşti de la cuvântul
italienesc speziale respectiv spezieria deriva vechile cuvinte romaneşti de spiter ( farmacist ) si
spiterie ( farmacie) .
Termenii de farmacist si farmacie sub influenta franceza apar pentru prima data
menţionaţi in Tarile Romane in Orânduirea pentru farmacişti in anul 1819 in 20 de articole
îndrumar dat sub domnitorul Alexandru Sutu in Muntenia .
In 1860 se înfiinţează de către doctor Carol Davila invătămantul medical si farmaceutic
superior care iniţial a organizat serviciul medical militar in România in 1857 , iar in 1862 Şcoala
naţionala de medicina si farmacie , Şcoala superioara de farmacie cu durata studiilor de 5 ani la
Bucureşti si in anul 1879 la Iasi .
La numai cativa ani de la Unirea Principatelor Moldova si tara Romaneasca in statul
unitar România s-a editat prima Farmacopee Romana apăruta in 1863 si redactata de farmacistul
Constantin Hepites in limbile romana si latina3.
3
5
Farmacopeea Romana este codul oficial al normativelor care asigura calitatea
medicamentului in tara noastră , stabileşte normele de preparare si control ale medicamentelor
oficinale , condiţiile de puritate a materiilor prime, conservarea medicamentelor, etc. Prevederile
facmacopeii au caracter de lege ele trebuie sa fie respectate de farmacist de industria de
medicamente si de medic. In general fiecare stat isi are farmacopeea proprie.
Ultima Farmacopee Romana ediţia a X-a este rezultatul cercetărilor întreprinse in
Institutul pentru Control de Stat al Medicamentului si Cercetării Farmaceutice “Petre Ionescu
Stoian “ cu colaborarea unor specialişti cu preocupări in domeniul medicamentului din alte
unităţi de cercetare, invătămant si producţie.
Pe parcursul timpului , rolul farmacistului de preparator al remediilor s-a diminuat ,
odată cu apariţia industriei farmaceutice care produce pe scara larga medicamente tipizate
conform unor norme si standarde internaţionale. Aceasta a permis ca in activitatea sa farmacistul
sa dedice mai mult timp pacienţilor fiindu-le un consilier apropiat in ceea ce priveşte
medicamentul , modul de administrare al acestuia, posibilele reacţii adverse, sau noutăţile
terapeutice apărute ,de care, sub recomandarea medicului curant, poate beneficia4.
4
6
Preocupările omului legate de alimentaţie sunt tot atât de vechi ca şi existenţa sa.
Modurile în care s-au manifestat aceste preocupări au fost foarte diferite, în raport cu perioadele
istorice de dezvoltare. Ceea ce a rămas permanent este necesitatea alimentaţiei: “mâncăm ca să
trăim”.
Multiplicate prin creativitatea omului, sursele de alimente au devenit din ce în ce mai
bogate, sortimentele din ce în ce mai variate. Cu toate aceste cuceriri, omul epocii
contemporane este departe de a fi rezolvat problemele legate de alimentaţie.
Există, în etapa actuală, pe plan mondial în domeniul alimentar, două situaţii contrarii:
subalimentaţia cronică din ţările subdezvoltate, urmată de cortegiul bolilor specifice denutriţiei;
supraalimentaţia în ţările intens industrializate şi dezvoltate economic, urmată de asemenea de
cortegiul bolilor caracteristice acestei situaţii: afecţiuni degenerative, cardiovasculare, obezitate,
diabet etc.
1. Aparatul digestiv şi fiziologia acestuia:

Pentru a putea înţelege mai bine cauzele şi evoluţia bolilor generate de nefuncţionarea
aparatului digestiv sau ale funcţiilor acestuia este necesar un studiu al acestui aparat.
Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe.
Digestia alimentelor presupune:
1. Activitatea motorie a tubului digestiv realizata de fibrele musculare din pereţii tubului
digestiv;
2. Digestia mecanica, fizica si chimica a substanţelor organice din alimente, pană se obţin
substanţe cu molecule simple ce pot fi absorbite de celule;
3. Metabolizarea in ficat a nutrimentelor: glucoza,aminoacizii, acizi graşi si glicerina5.
5
IFRIM M. – Compendiu de anatomie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
7
8
Aparatul digestiv este alcătuit din
1. Tractul gastrointestinal superior este format din
- cavitatea bucala - aici alimentele sunt mărunţite cu ajutorul dinţilor si limbii si sunt
amestecate cu saliva. Cavitatea bucala este delimitata de 5 pereţi: unul anterior – buzele, doi
laterali – obrajii, unul inferior – planşeul bucal si unul superior – bolta sau valul palatin.
- esofag - parte a tactului digestiv, esofagul este un tub musculomucos, lung de 25-30 cm
cu funcţia de transport a hranei si care leagă faringele de stomac. Pereţii săi musculari produc
contracţii ondulatorii, care ajută la transportarea alimentelor.
- stomac- aici hrana este transformata in pasta, cu ajutorul acizilor existenţi la nivelul
stomacului
2. Tractul gastrointestinal inferior este format din
- intestinul subţire - reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat între stomac şi
intestinul gros. Aici sunt absorbite majoritatea lichidelor si mineralelor din mâncare. Prezintă o
serie de inflexiuni, numite anse intestinale si este format din 3 părţi:
o duoden - segment iniţial al intestinului subţire cu lungime de 25 – 30 de cm si forma de
potcoava deschisa, ce leagă stomacul de jejun. Aici începe procesul de digestie a mâncării, rolul
duodenului fiind acela de a neutraliza aciditatea din hrana.
o jejun - partea centrală a intestinului subţire, fiind situat între duoden şi ileon. Rolul lui
este de a absorbi substanţele nutritive
o ileon - ultima parte a intestinului subţire. Aici are loc absorbţia nutrienţilor rezultaţi în
urma digestiei.
- intestinul gros - parte a aparatului digestiv, cuprins între intestinul subţire şi anus. Aici
are loc absorbţia apei si a mineralelor neabsorbite. Intestinul gros este format din:
o cecum (cecul) - prima parte a intestinului gros, situat între ileon şi colon. De cecum este
ataşat apendicele. În cecum se află flora intestinală.
o colon (colon ascendent, colon transvers, colon descendent, colon sigmoid) - aici este
absorbita apa rămasa in alimente
o rect - canal cu pereţi musculoşi unde sunt depozitate materiile fecale
- anus - partea finală a rectului, folosit pentru eliminarea materiilor fecale
3. Organe anexe - organele anexe aparatului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul,
vezica biliară şi pancreasul6.
6
9
- ficat - produce bila, neutralizează toxinele din organism, prelucrează si depozitează
numeroase vitamine şi o serie de microelemente esenţiale;
- vezica biliara (colecistul) - rezervor temporar al bilei. Este unită cu ficatul, de unde
primeşte bila, şi cu duodenul, unde eliberează bila, necesara digestiei grăsimilor
- pancreas - organ care îndeplineşte două funcţii majore: exocrină (produce sucul
pancreatic care conţine enzime digestive) şi endocrină (produce mulţi hormoni
importanţi,incluzând şi insulina).
1.1. Tubul digestiv :

Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:
cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Aceste
segmente se înlănţuie sub forma unui tub continuu de calibru diferit, începând de la orificiul
bucal, pe unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate reziduurile.
În drumul său de la orificiul bucal până la orificiul anal, tubul digestiv străbate craniul
visceral, gâtul, toracele (mediastinul), cavitatea abdominală, marele şi micul bazin. Cea mai
mare parte a tubului digestiv se găseşte în cavitatea abdominală, care este delimitată în partea
superioară de muşchiul diafragm, iar în cea inferioară comunică cu cavitatea pelviană, de unde
şi denumirea de cavitate abdominopelviană.
Pereţii diferitelor segmente ale tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici,
care de la interior pre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica
musculară şi tunica externă. Structura acestor tunici diferă de la un segment la altul, fiind
adaptată funcţiilor de masticaţie, deglutiţie, digestie, absorţie şi expulsie.
Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul , de tip
pavimentos stratificat la nivelul cavităţii bucale, a faringelui, esofagului şi canalului anal, este
de tip cilindric unistratificat în restul tubului digestiv. Corionul se compune dintr-un ţesut
conjunctiv lax în care se găsesc vase sanguine, fibre nervoase şi glande. Aşadar, în segmentele
care se găsesc deasupra diafragmului, epiteliul este adaptat funcţiilor de masticaţie şi deglutiţie,
iar în cele subdiafragmatice acesta este adaptat funcţiilor de secreţie şi absorţie7.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc numeroase
vase şi formaţiuni nervoase, iar în unele segmente şi glande structura submucoasei înlesneşte
alunecarea mucoasei pe tunica musculară în raport cu mişcările care au loc în timpul contracţiei
tunicii musculare. La nivelul esofagului, stomacului, intestinului subţire şi intestinului gros,
7
10
tunica submucoasă este despărţită de tunica mucoasă printr-o pătură subţire de ţesut muscular
format din fibre dispuse într-un strat intern circular şi un strat extern longitudinal, care poartă
numele de musculatura mucoasei. Contracţia acestui strat face ca mucoasa să prezinte nişte cute
denumite plici, diferite de la un segment la altul.
Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţilor cavităţii
bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut muscular neted în restul tubului
digestiv. Ţesutul muscular este dispus în două straturi: unul intern circular şi altul extern
longitudinal. Între cele două straturi se află ţesut conjunctiv lax, vase sanguine şi limfatice,
precum şi formaţiuni nervoase. La nivelul intestinului gros, fibrele longitudinale sunt dispuse în
formă de benzi, numite tenii. De asemenea, în anumite zone fibrele circulare se condensează,
formând sfinctere.
Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice a tubului digestiv şi a canalului
anal este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul
stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită din seroasa
peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă. Ea este formată dintr-un mezoteliu cu
celule turtite, aşezate pe un ţesut conjunctiv dens.
1.2. Glandele anexe :

În tubul digestiv se găsesc numeroase glande, unele în pereţii săi, altele constituind
organe glandulare anexe. Glandele din pereţii tubului digestiv sunt răspândite îndeosebi în
tunica mucoasă şi în unele segmente (esofag şi duoden), acestea pătrund până în tunica
submucoasă. Glandele mari dinafara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe, comunică
cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În această categorie intră
glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
1.3. Fiziologia aparatului digestiv8 :

Aparatul digestiv are ca funcţie principală digestia şi absorţia substanţelor alimentare,
deci joacă un rol esenţial în nutriţia organismului.
Prin digestie înţelegem totalitatea transformărilor fizice şi chimice pe care le suferă
alimentele în diferitele segmente ale tubului digestiv. Ca urmare a acestor transformări,
moleculele complexe, insolubile ale diferitelor substanţe nutritive din alimente (glucide, lipide,
protide) sunt descompuse în molecule simple, solubile, care pot trece din tubul digestiv (mediul
8
11
extern) în sânge sau limfă (mediul intern). În procesul de digestieintervin enzimele secretate de
glandele din mucoasa tubului digestiv şi de glandele anexe ale acestuia. Digestia se produce
numai în acele segmente ale tubului digestiv în care se secretă enzime specifice, şi anume în
cavitatea bucală (digestia bucală), în stomac (digestia gastrică), şi în intestinul subţire (digestia
intestinală).
Prin absorţie se înţelege trecerea substanţelor nutritive din lumenul intestinal în sânge şi
limfă. Procesul de absorţie are loc pe toată întinderea tubului digestiv, dar organul principal
specializat pentru această funcţie este intestinul subţire.
Alături de aparatul respirator şi circulator, aparatul digestiv asigură organismului
materialul necesar funcţiilor vitale, acoperă pierderile energetice, înlocuieşte materialul uzat şi
procură elementele necesare dezvoltării organismului.
2. Necesitatea unei alimentaţii echilibrate şi complete :
2.1. Alimentele şi soarta lor în organism :

Bătăile inimii, digestia, urcatul unei scări, scrisul unei scrisori, menţinerea constantă a
temperaturii corpului şi orice activitate se desfăşoară cu un consum de energie. Această energie
provine din alimente şi este valorificată şi transformată în organism potrivit necesităţilor. Sub
marea lor diversitate, alimentele sunt combinaţii a trei substanţe nutritive complexe, numite
substanţe nutritive sau nutrimente: glucidele (zaharurile), protidele (albuminele) şi lipidele
(grăsimile). Acestea, la rândul lor, sunt compuse din combinaţii chimice mai simple ca: glucoză,
zahăr cu 6 atomi de carbon, acizi aminaţi, constituenţi de bază ai protidelor şi, în sfârşit, acizi
graşi şi glicerină, care intră în compoziţia lipidelor.
Orice aliment natural este compus din două sau trei asemenea substanţe nutritive. Astfel, pâinea
este compusă din glucide (amidon) şi protide (gluten), lapte din glucide (lactoză), protide
(cazeină) şi lipide (unt), carnea din proteide şi lipide. Unele alimente preparate industrial conţin
substanţe nutritive în stare pură: zahărul este compus din 100% glucide, iar uleiul din aproape
100% lipide. Nici un aliment natural sau industrial nu conţine însă 100% protide. Praful de lapte
este din acest punct de vedere cel mai bogat, deşi conţine numai 30-40% protide.
Rolul nutrimentelor în organism este diferit. Glucidele şi lipidele sunt folosite ca sursă de
energie propriu-zisă, fiind deci substanţe cu rol energetic9. Spre deosebire de acestea, protidele
au rolul de a repara uzura continuă a ţesuturilor care compun organismul, adică au un rol plastic.
9
Dragomir, N. Feszt, Gh. Gheorghiu, P. Marcu, C. Popovici, Gh. Teitel, A. Veluda, C.C. Farmacologie, Bucureşti,
Editura didactica si pedagogica, 1964
12
Este de la sine înţeles că hrana trebuie să aducă organismului tot atâta energie, cât consumă
acesta. Când hrana este sub necesităţi, organismul, spre deosebire de o maşină în criză de
combustibil, nu se opreşte. Oprirea “maşinii umane” este incompatibilă cu viaţa. În aceste
condiţii, organismul îşi menţine numeroasele funcţii, suplinind hrana cu propriile lui rezerve de
combustibil, care sunt grăsimile acumulate în corpul nostru. Când şi acestea au fost consumate
urmează să fie arse propriile ţesuturi. În acest din urmă caz, însă, organismul îşi încetineşte
“ritmul vital”; flacăra arde mai încet, pâlpâind, în scopul economisirii unui combustibil scump şi
pe sfârşite. De aceea semnele cele mai izbitoare ale insuficienţei raţiei alimentare sunt pe de o
parte slăbirea în greutate şi pe de alta oboseala şi scăderea puterii de muncă.
La polul opus acestei situaţii, când hrana este prea bogată, organismul începe a răspândi
combustibilul suplimentar: flacăra cu care comparăm viaţa arde mai viu. Dacă raţia alimentară
continuă să depăşească cheltuielile în energie ale organismului, atunci acesta începe să facă
rezerve şi stochează sub formă de grăsime excedentul de hrană, ceea ce se traduce prin
îngrăşare.
Se desprinde deci ideea că există, în ceea ce priveşte hrana, un optim cantitativ care corespunde,
cu precizie aproape matematică, cheltuielilor organismului.
Pentru a-şi îndeplini rolurile, hrana suferă o serie de transformări, pe care le grupăm în două
etape: digestia, adică prefacerile suferite de alimente în tubul digestiv; metabolismul, adică
transformările suferite de substanţele nutritive, după ce au fost absorbite din tubul digestiv şi
până la încorporarea lor în propriile noastre ţesuturi sau până la arderea lor şi eliminarea
resturilor nefolositoare rezultate din această ardere.
Progresele făcute cu ajutorul radioizotopilor ne dau o imagine destul de exactă asupra acestor
transformări. Glucoza, acizii aminaţi, acizii graşi şi glicerina nu mai păstrează nimic din
specificul alimentului din care au provenit. Fie că rezultă din protidele din carne, fie din
protidele din brânză, aminoacizii, de exemplu, nu mai pot fi identificaţi după alimentul care i-a
eliberat. Ei se vor absorbi treptat, prin pereţii intestinului subţire, în următoarele 6-10 ore după
masă. După trecerea acestor substanţe în sânge şi limfă începe metabolismul propriu-zis.
Produsele digestiei vor circula în ceea ce se numeşte mediu intern. Spre deosebire de
protozoare, organisme primitive care depind exclusiv de compoziţia mediului extern în care
trăiesc, fiinţele evoluate şi-au creat propriul lor mediu. Acesta este mediul intern, conţinutul de
sânge, limfă şi lichidul interstiţial, care scaldă fiecare celulă a organismului. Celulele retrag din
mediul intern cantitatea necesară potrivit activităţii şi necesităţilor lor energetice proprii. Astfel,
13
muşchii, în cursul unui efort, vor primi mai mult sânge, deci oxigen, glucoză şi acizi graşi, decât
primeau în cursul repausului10.
Metabolismul cuprinde, în mare, un dublu curent: unul duce la acumularea substanţelor rezultate
din digestie în propriile ţesuturi ale organismului, iar celălalt curent, de sens contrar duce la
descompunerea unei părţi din rezervele organismului, în scopul eliminării energiei necesare
funcţiilor vegetative şi ale vieţii de relaţie. Între aceste două curente există, în condiţii normale,
un echilibru perfect, care se traduce în mare prin constanţa greutăţii organismului şi a volumului
fiecărui organ component. Trebuie să ne închipuim acest dublu curent metabolic ca fiind prezent
în fiecare celulă a corpului.
În concluzie, organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente. S-a
spus cu drept cuvânt că nici una din miliardele de celule ale corpului nu are vârsta individului
respectiv (cu excepţia anumitor celule nervoase); ele se reînnoiesc mereu.
Eliberarea energiei necesare din materialul nutritiv brut absorbit din tubul digestiv se obţine
graţie unui ”motor metabolic” constituit din ansamblul fermenţilor (enzimelor) din ţesuturi.
Orice celulă are un aşa-numit “echipament enzimatic”, cu ajutorul căruia descompune
substanţele nutritive şi le recompune sub formă de molecule proprii refacerii uzurii tisulare.
În mare, extragerea energiei conţinute în materialul nutritiv constă dintr-o oxidare cu ajutorul
oxigenului atmosferic a produselor rezultate din digestie. Această oxidare se deosebeşte de o
simplă ardere numai prin ritmul reacţiei. Este uşor de înţeles că o oxidare bruscă a carbonului şi
hidrogenului conţinut în acizii graşi sau în glucoză ar fi incompatibilă cu materia vie, deoarece
s-ar însoţi de o eliberare prea mare, explozivă, de energie care ar distruge ţesutul viu. S-a
demonstrat experimental că descompunerea materialului nutritiv poate avea loc şi în afara
organismului la temperatura corpului omenesc (37˚), dar necesită în acest caz o aciditate atât de
puternică a mediului, încât este incompatibilă cu viaţa. În aceste condiţii, descompunerea are loc
abia după câteva luni de menţinere a moleculelor nutritive în condiţiile menţionate. Acelaşi
proces se poate desfăşura în eprubetă la fel de repede ca în organism, dar necesită în acest caz o
temperatură de peste 100˚ şi o presiune şi aciditate, de asemenea, incompatibile cu viaţa.
Ajungem, aşadar, să înţelegem rostul enzimelor tisulare: ele mijlocesc printr-un proces catalitic
reacţiile de descompunere a glucozei, aminoacizilor şi acizilor graşi aduşi cu hrana, făcând
posibilă eliberarea treptată, totuşi relativ rapidă, a energiei conţinută în ele, printr-o oxidare ce
are loc în condiţii de mediu, presiune şi temperatură compatibile cu viaţa celulară. În constituţia
unei enzime intră, alături de o moleculă de natură protidică, o grupare activă, de cele mai multe
10
14
ori una din vitaminele complexului B şi, de asemenea, substanţe minerale cu rol catalitic. Cum
uzura enzimelor este mai mare decât a ţesuturilor propriu-zise, se înţelege ce importanţă are
pentru refacerea acestora o hrană echilibrată, care să aducă nu numai lipide şi glucide, dar şi
protide, vitamine şi săruri minerale în cantitate suficientă.
Prefacerile treptate ale substanţelor nutritive provenite din hrană constau în esenţă, după cum
am arătat, în oxidarea carbonului şi hidrogenului conţinute în alimente. Această oxidare “în
scară” face ca, pe fiecare treaptă, să apară un produs mai oxidat şi totodată mai simplu, acizii
graşi şi aminoacizii din care provin. În cele din urmă se ajunge la combinaţii din care
organismul nu mai poate extrage energie: acestea sunt dioxidul de carbon şi apa, eliminate ca
deşeuri ale “maşinii umane” prin plămâni şi rinichi. Comparaţia cu fumul scos de o sobă care
arde cărbuni este sugestivă.
Protidele, cuprinzând şi azot pe lângă carbon, hidrogen şi oxigen, din ele va rezulta în cele din
urmă şi uree (în afară de dioxid de carbon şi apă), compus mai oxidat şi mai simplu decât
aminoacizii absorbiţi din intestin.
Iată, aşadar, cum atomii de carbon, hidrogen, oxigen şi azot conţinuţi în alimente vor străbate
într-un ritm anumit ţesuturile organismului şi vor fi eliminaţi în aerul expirat şi în urină la câteva
zile după ingestia alimentului din care provin.
2.2. Cerinţele alimentare ale organismului :
Din această succintă prezentare a metabolismului putem desprinde necesităţile de nutrimente ale
organismului şi raţiunea lor.
Protidele sunt indispensabile în măsura în care trebuie să furnizeze pietrele de construcţie
(acizii aminaţi) ţesuturilor organismului. Valoarea lor alimentară este inegală: cele de origine
animală sunt mai apte ă răspundă acestui deziderat decât cele de origine vegetală. Ca atare, raţia
zilnică de protide trebuie să cuprindă cel puţin 50% protide animale, restul putând fi furnizat de
cele vegetale. Cantitatea de protide necesară zilnic unui adult sănătos este de 1 gram pe
kilogram de greutate corporală, ceea ce înseamnă că pentru un om de 65 kilograme, raţia
protidică trebuie să fie de 65 grame. Această cantitate poate fi , de exemplu furnizată de
următoarele alimente:
Carne………. 100 g
Lapte…………1/2 l
Pâine…………25 g
Lapte…………1/2 l
15
Două ouă
Pâine…………350 g
Brânză………..150 g
Pâine………….100 g
Fasole boabe….100 g
Glucidele sunt furnizate omului fie sub formă de făinoase (amidon), ca pâinea, pastele făinoase,
orezul, fie ca dulciuri, cum sunt zahărul, marmelada, dulceaţa. Ele constituie cea mai mare parte
din raţia alimentară, fiind furnizoarele principale de energie împreună cu lipidele.
Lipidele. Acestea sunt de origine animală sau vegetală. Cercetările în domeniul nutriţiei au pus
în evidenţă necesitatea grăsimilor vegetale în alimentaţia omului, ele fiind furnizoare exclusive
de acizi graşi nesaturaţi cu rol în protecţia pielii şi mai ales în protecţia pielii şi mai ales în
prevenirea aterosclerozei (depunerea de lipide în pereţii arterelor).
Vitaminele sunt substanţe pe care omul nu le poate sintetiza, necesare zilnic în cantităţi de
ordinul miligramelor, şi care au în organism, în general, un rol biocatalitic (enzimatic). Ele au
fost împărţite în două grupe: grupul celor ce se dizolvă în grăsimi (vitamine liposolubile) şi
grupul celor ce se dizolvă în apă (hidrosolubile). În primul grup intră vitaminele care au un rol
în reglarea funcţiilor anumitor ţesuturi, de multe ori în sinergie sau în antagonism cu acţiunea
unor hormoni, pentru care motiv s-au şi numit “hormo-vitamine”. Dn acest grup fac parte
vitaminele A, D, E şi K. Al doilea grup este compus din vitamine cu rol de biocatalizator, care
sprijină acţiunea unor enzime sau intră chiar în compoziţia lor, pentru care motiv s-au numit
“enzimo-vitamine”. Fiind hidrosolubile ele, se elimină mai uşor din organism, care nu le poate
depozita, ca pe cele liposolubile. De aceea necesitatea aportului zilnic de vitamine, lege valabilă
pentru ambele grupuri, este mai ales imperativă în privinţa celor hidrosolubile. Din acest ultim
grup fac parte vitaminele B şi C. Răspândirea lor în natură este foarte mare, motiv pentru care o
alimentaţie cât de cât variată şi echilibrată asigură de regulă aportul zilnic necesar de vitamine.
Sărurile minerale. Substanţele nutritive din acest grup pot fi împărţite la rândul lor în două
categorii: unele din ele, cum sunt calciul şi fosforul, prezente în organism în cantităţi mari, intră
chiar în constituţia unor ţesuturi, iar altele sunt aşa-numitele oligoelemente, necesare în cantităţi
foarte mici. În prima grupă, în afară de calciu şi fosfor, mai intră sodiul şi potasiul 11. Din a doua
categorie fac parte fierul, iodul şi fluorul. Fierul intră în compoziţia pigmentului sangvin
(hemoglobina), iodul are un rol în funcţia tiroidei, iar fluorul asigură menţinerea integrităţii
11
Dobrescu Dumitru Farmacoterapie, Bucureşti, Editura Medicala, 1981
16
dinţilor, împiedicând formarea cariilor. Lipsa calciului este de temut în cazul unei alimentaţii
prea sărace în lapte şi brânză, iar cea de fier într-o alimentaţie lipsită de carne şi legume verzi.
Apa. Spre deosebire de substanţele nutritive enumerate mai sus, apa nu are nici rol energetic sau
plastic, nici biocatalitic. Este însă suficient să precizăm că circa 60-70% din greutatea omului
este reprezentată tocmai de apă şi că toate procesele vitale şi metabolice menţionate până acum
au loc în mediul celular apos. Aceasta face ca lipsa de apă să fie mai repede resimţită decât lipsa
de hrană, astfel că, dacă omul poate rezista la lipsa completă de alimente până la 30 de zile sau
chiar mai mult, lipsa de apă îl omoară în câteva zile.
Ceaiul şi cafeaua sunt, în anumite limite, stimulente nepericuloase ale sistemului nervos, utile în
profesiunile sau ritmul de viaţă care impun o oarecare acuitate nervoasă. Abuzul însă duce fie la
intoxicaţii, manifestate prin insomnie, nervozitate şi palpitaţii, fie la pierderea efectului lor
stimulent, prin obişnuinţă. Prin limitarea la 1-2 ceşti de ceai şi de cafea neagră pe zi, aceste
riscuri sunt evitate.
2.3. Echilibrarea ratei alimentare :

Din prezentarea făcută rezultă că nu există alimente absolut complete, care să aducă toţi
factorii nutritivi în cantităţi adecvate nevoilor organismului. Chiar laptele, socotit printre cele
mai complete alimente, are unele lipsuri în compoziţia sa nutritivă şi, administrat ca unic
aliment, nu poate asigura corecta dezvoltare a organismului decât până la o anumită vârstă.
Pentru uşurarea alcătuirii unei alimentaţii raţionale, adică calitativ complete, alimentele s-au
împărţit în şapte grupe, fiecare cuprinzând produse de valoare nutritivă similară. Acestea sunt:
Laptele şi brânzeturile.
Carnea şi peştele.
Ouăle.
Produsele derivate din cereale şi leguminoase uscate.
Legumele, fructele, zarzavaturile.
Zahărul şi produsele zaharoase.
Grăsimile alimentare.
Prima grupă este bogată în protide, calciu, vitaminele A, D şi B 2. A doua şi a treia, în protide şi
fier. A patra ne aduce cea mai mare parte din caloriile raţiei sub forma amidonului din cereale şi
de asemenea vitamina B1. A cincea este bogată în vitamine şi săruri minerale. A şasea este
formată din glucide concentrate şi, în cazul marmeladei sau gemului, procură săruri minerale şi
vitamine, utile în anotimpul când nu se găsesc fructe crude.
17
Ultima grupă conţine alimente bogate în lipide, deci furnizoare de calorii.
Aşadar, fiecare grupă de alimente,din cele şapte menţionate, ne aduce în cantitate mare numai o
serie de nutrimente. Dacă am consuma alimente numai dintr-un singur grup riscăm să depăşim
nevoile organismului în factorii respectivi şi să-l carenţăm în factorii slab reprezentaţi sau
absenţi din aceste alimente. Deci, pentru a nu dezechilibra raţia şi pentru a asigura coexistenţa
tuturor substanţelor nutritive, este necesar ca în hrana zilnică să existe măcar un aliment de
fiecare grupă. În felul acesta contribuim la echilibrarea alimentaţiei din punct de vedere
calitativ.
O metodă şi la îndemâna oricui de apreciere a celuilalt aspect al raţiei – aspectul cantitativ –
este urmărirea greutăţii corporale. Dacă nu există vreo cauză patologică care să modifice
greutatea corpului, atunci, prin controlul greutăţii, putem verifica dacă raţia alimentară este
cantitativ suficientă sau insuficientă, sau dacă depăşeşte nevoile organismului. Supraalimentaţia
va duce la creşterea greutăţii corporale prin acumulare de grăsimi; subalimentaţia va face să
scadă greutatea sub valorile optime.
Pentru adulţi, greutatea fiziologică se poate determina foarte uşor, socotind că ea trebuie să fie
în general egală cu numărul de centimetri cu care înălţimea depăşeşte un metru.
De exemplu:
pentru o înălţime de 155 – 165 cm, greutatea trebuie să fie dată de formula:
Greutatea corporală = Talia (cm) – 100
pentru înălţimea de 166 – 175 cm de formula:
pentru înălţimea de 176 – 185 cm de formula:
Se admit abateri în plus sau în minus de 10%.
BOLILE APARATULUI DIGESTIV12

Aparatul digestiv reprezintă totalitatea organelor care participa la realizarea digestiei si este
format dintr-un tub ce se întinde de la cavitatea bucala la anus
Aparatul digestiv, recunoscut si ca prima bariera de apărare a organismului împotriva bolilor,
poate prezenta afecţiuni acute sau cronice, provocate de diferite cauze, boli ce pot cuprinde unul
12
18
sau mai multe organe componente. Aceste afecţiuni pot fi funcţionale sau organice. Astfel, se
pot deosebi boli ale esofagului, stomacului, duodenului, intestinului subţire si intestinului gros.
O serie de afecţiuni digestive pot constitui reacţii ale dereglării altor structuri sau organe, cum ar
fi: ficat, colecist, glande, sistem nervos, renal etc. Un tratament corect presupune eliminarea
cauzelor care produc perturbarea.
O mare parte din afecţiunile aparatului digestiv beneficiază de tratamente reflexoterapeutice,
însoţite obligatoriu de un regim igieno-dietetic adecvat. Se cuvine sa menţionam aici ca primul
element digestiv de apărare al organismului împotriva componentelor toxice ingerate este
intestinul subţire.
Zonele reflexe ale organelor tubului digestiv sunt dispuse în talpi, dupa cum urmeaza ;
• zonele stomac, duoden - se găsesc în ambele tălpi, dedesubtul degetului mare, pe bolta
plantara.
• zona intestin subţire - se găseşte în ambele tălpi, în mijloc, spre interior, deasupra călcâielor.
• zona intestin gros (colonul) - este divizata în:
- colon ascendent;
- colon transversal;
- colon descendent;
- colon sigmoid.
Zona colonului ascendent: este proiectata în talpa piciorului drept, în partea externa de deasupra
călcâiului, 5-7 cm în sus.
Zona colonului transversal: porneşte de unde se termina colonul ascendent si traversează
orizontal talpa dreapta, pâna la marginea ei interioara, continuându-se la acelaşi nivel orizontal
în talpa stânga, pâna la marginea exterioara a tălpii stângi.
Zona colonului descendent: se continua în talpa stânga, de la capătul colonului transversal, în
jos, 5-7 cm.
Zona colonului sigmoid : formează un S în talpa stânga, terminându-se sub zona de proiecţie a
vezicii urinare, unde se găseşte punctul reflex pentru rect si anus.
Zona reflexa pentru hemoroizi, constipaţie se găseşte în gamba piciorului stâng deasupra
maleolei interne, între tendonul lui Achile si muşchi, pe o distanta de 10-15 cm în sus.
3.1. Gastritele13
Acute sau cronice, gastritele sunt afecţiuni inflamatorii ale mucoasei stomacului. Exista o
varietate de factori capabili sa producă boala:
13
Leucuta, Sorin E si Pop, Radu D., Farmacocinetica, Cluj Napoca, 1981
19
1) Factori infecţioşi: virali, bacterieni (toxiinfecţii alimentare, enterocolite infecţioase), micotici
(candida - cel mai frecvent);
2) Factori chimici:
- exogeni (medicamente, substanţe toxice, alcooli
- endogeni (uremie, acidocetoza).
3) Factori fizici: iradiere ;
4) Factori mecanici;
5) Factori alergici (sensibilitate la medicamente);
6) Factori nutriţionali (carente proteice, vitaminice, minerale).
Gastritele acute apar în urma unor agresiuni ocazionale, iar cele cronice datorita acţiunii repetate
si prelungite a unora dintre factorii amintiţi.
Simptomatologie: dureri în regiunea epigastrica, accentuate dupa mese bogate, balonari
postprandiale, gust neplăcut, greaţa, regurgitări, uneori vărsături si diaree, în gastritele
hiperacide creste cantitatea de acid clorhidric.
Din stomac,apar arsuri în regiunea epigastrului si pe traiectul esofagului.
3.2. Ulcerul gastro-duodenal
Ulcerul duodenal sunt leziuni ale peretelui stomacului, lui cauzate de secreţia gastrica de acid si
pepsina de foarte multe ori datorate si bilei anormale secretate de ficat. Simptomatologia este
complexa: durere arsuri, vărsături, flatulenta, diaree sau constipaţie anxietate Sindromul
dispeptic dureros respecta periodicitatea sezoniera (primăvara si toamna mai ales în ulcerul
duodenal, greţurile si vărsăturile predomina în ulcerul gastric. S-a constatat ca majoritatea
ulcerelor se datorează în principal secreţiei de bila anormala.
3.3. Sindromul diareic14
Diareea, consecinţa a mai multor cauze, este un sindrom clinico-coprologic, caracterizat prin
emisia de scaune frecvente, neformate, cu resturi alimentare nedigerate sau incomplet digerate.
Clinic, apare sindromul carenţial: scăderea ponderala (în greutate), paliditate, astenie (oboseala),
reducerea capacitaţii de efort, depresiune psihica, hipotensiune arteriala. Examenul de laborator
poate indica: hipocalcemie, hipopotasemie, hiponatremie (calciu, potasiu si natriu scăzute),
acidoza metabolica, ajungându-se pâna la deficiente hormonale. Cauze mai frecvente în
declansarea bolii sunt: nevroze (diareea emoţionala), endocrine (persoanele hipertiroidiene),
alergii la medicamente sau alimente, intoxicaţii, descărcări bruşte de fiere, insuficienta
pancreatica (cu scaune grasoase), inflamaţii intestinale, cauze microbiene sau virotice etc.
14
Stroescu Valentin, Bazele farmacologice ale practicii medicale, Editura Medicala
20
Obiectivele terapeutice nespecifice, comune de altfel si altor enteropatii, sunt: încetinirea
tranzitului, stimularea mucoprotectiei, stoparea procesului inflamator, corectarea deficientelor
nutriţionale. Diareile cronice (de lunga durata) beneficiază de tratament reflexoterapeutic.
Regimul alimentar trebuie respectat în raport cu tipul diareii (de fermentaţie sau de putrefacţie),
deci depinde de afecţiunea în cadrul căreia apare sindromul diareic. La testarea zonelor reflexe
ale intestinului subţire, gros, zona hemoroizi, acestea sunt deosebit de sensibile. De asemenea,
sunt sensibile si zonele corespunzătoare următoarelor organe: tiroida, pancreas, vezica biliara,
plex solar, în raport cu factorii care au produs sindromul diareic.
3.4. Sindromul de constipaţie
Se defineşte prin:
1) evacuări intestinale la intervale mai mari de 48 de ore;
2) scaune de consistenta crescuta ;
3) evacuări incomplete, în cantităţi reduse, datorita dereglării tranzitului intestinal.
Constipaţia este o boala plurifactoriala.
Cauze
- sedentarism (lipsa de miscare);
- endocrine (hipotiroidism);
- alimentare (alimente uscate, mese reduse);
, - leziuni ale tubului digestiv (hemoroizi, fisuri anale, rectite, ulcerul gastro--duodenal);
- tumori intestinale;
- obişnuinţa (schimbarea mediului în care trăim, pudoarea, comoditatea);
- neurofunctionale (constipaţie spastica).
Tratamentul complex tine cont în primul rând de alimentaţie (bogata în legume si fructe,
lichide), activitate fizica si antrenarea musculaturii abdominale. Tratamentul prin reflexoterapie
vizează dezvoltarea unei bune circulaţii în zona intestinala, creşterea tonusului intestinal,
dispariţia inflamaţiilor locale, ameliorarea sau tratarea hemoroizilor, fisurilor anale, stimularea
glandei tiroide când constipaţia este de cauza endocrina.
în caz de constipaţie, zonele reflexe ale intestinului gros si îndeosebi cele ano-rectale sunt
sensibile, uneori extrem de dureroase la apăsare.
De regula, constipaţiile sunt uşor tratabile prin reflexoterapie, dar descoperirea cauzei si tratarea
prin masaj a organului respectiv sunt obligatorii.
3.5. Suferinţe ano-recto-sigmoidiene
21
Sunt tulburări ale actului defecării, având ca simptome durerea sub forma de tenesme în zona
rectului si a anusului, în partea stânga a abdomenului. Sindromul rectal si sindromul anal pot
apărea izolat sau împreuna. Sindromul rectal este caracterizat prin false senzaţii de defecare.
Durerile pot iradia în colon sau uneori în organele genitale si anus.
Sindromul anal se caracterizează în general prin durere în anus, tenesme, uneori scurgeri de
sânge sau secreţii seroase si purulente.
Simptomatologia este data de procesele inflamatorii situate în zona sigmoidiana si rectala.
3.6. Apendicitele
Apendicita este inflamarea apendicelui cecal.
Semne clinice : dureri sub forma de arsura în fosa iliaca dreapta (aproape de stinghie), dupa un
efort la mers sau la 5-6 ore după mese, greţuri matinale (dimineaţa) sau postalimentare, uneori
vărsături, diaree ce alternează cu constipaţia. De asemenea, apar semne de neuroastenie si
fenomene vegetative (transpiraţii, palpitaţii, extremităţi reci).
ATENŢIE! Daca durerea din fosa iliaca dreapta este puternica, bolnavul trebuie îndrumat de
urgenta la medicul chirurg.
3.7. Enterocolitele cronice
Sunt afecţiuni ale intestinului, cu scaune frecvente si moi, deosebindu-se de diaree prin prezenta
mucusului, puroiului si sângelui si absenta alimentelor nedigerate din scaun.
Cauze:
- insuficiente pancreatice sau biliare;
- intoleranta fata de lapte, alimente alergizante, medicamente;
- parazitozele intestinale ;
- exacerbarea florei intestinale de fermentaţie sau putrefacţie;
- constipaţiile de lunga durata si folosirea în exces a laxativelor.
Semne clinice:
- dureri abdominale difuze;
- alternarea scaunelor tari cu scaune moi;
- simptome nervoase ;
- zgomote hidroaerice (borborisme);
- balonări.
22
CLASIFICARE:
A. AMARELE
1. Stimulantele secreţiei digestive (Amarele) – sunt substanţe cu gust amar, ce stimulează
reflex secreţia salivara si gastrica. Se folosesc sub forma de tincturi :
- Tinctura de cola → conţine cafeina
- Tinctura de Genţiana
- Tinctura de China → conţine chinina
- Tinctura de nuca vomica → conţine stricnina (un alcaloid toxic Þ nu trebuie administrat
mai mult de 1 g tinctura / zi).
Se administrează înainte de masa, câte 10-12 picături, pentru stimularea apetitului.
2. Substituientele secreţiilor digestive :
a. Acidul clorhidric diluat – este un preparat oficinal ce conţine 10% HCl.
Indicaţii : în combaterea tulburărilor dispeptice, la bolnavii cu aclorhidrie.
Se administrează oral, câte 2-10 ml diluaţi într-un pahar cu apa. Amestecul obţinut se bea cu
paiul, pentru a nu evita contactul HCl cu dinţii.
Se mai poate administra si betaina clorhidrat sau acidul glutamic clorhidrat, ce reacţionează cu
apa si eliberează HCl.
b. Pepsina – este o enzima proteolitica a sucului gastric, ce poate fi asociata cu HCl.
c. Pancreatina – este un preparat ce conţine enzime pancreatice : tripsina, lipaza,amilaza.

Indicaţii : în tulburări dispeptice din cadrul insuficientei pancreatice exocrine.
Mod de administrare. Pentru ca enzimele pancreatice sunt inactivate de acidul clorhidric, se
administrează în timpul meselor sau se folosesc preparate enterosolubile. De asemenea, se mai
pot asocia cu anticolinergice sau cimetidina15.
15
Constandini Michaela, Panoiu Laurentia, Marinescu Zoe, Farmacologie, Editura Universul, Bucureşti
23
Preparate ce conţin pancreatina : Triferment, Combizym, Cotazym, Nutrizym.
d. Colereticele – sunt substanţe ce stimulează producerea de bila în ficat. Acţionează, probabil,

osmotic. Ca substanţe coleretice se folosesc :
Acizii biliari naturali si acidul dehidrocolic (obţinut prin semisinteza). Aceste substanţe produc
o secreţie biliara abundenta, apoasa = acţiune hidrocoleretica. Sunt folosiţi pentru drenarea bilei
si pentru spălarea cailor biliare când acestea conţin nisip sau calculi mici. Sărurile biliare se mai
folosesc în caz de deficit de bila, pentru a uşura absorbţia si digestia grăsimilor (fistula biliara,
colestaza).
Utilizaţi timp îndelungat poate determina scăderea rezistentei la agresiune a mucoasei
esofagiene si gastrice. De asemenea, exista riscul de fenomene toxice în domeniul hepatobiliar.
Acizii biliari si sărurile biliare pot da, uneori, diaree.
Acidul chenodezoxicolic – este un acid biliar natural ce favorizează dizolvarea calculilor biliari
de colesterol, prin solubilizarea acestuia. De asemenea, scade concentratia colesterolului în bila.
Durata tratamentului este 6 luni – 2 ani. Este indicat când intervenţia chirurgicala este
contraindicata sau când simptomatologia este redusa.
Fenilpropanolul (Carbicolul) este un produs de sinteza care are acţiune coleretica slaba si nu
are efecte adverse.
B. Antivomitivele
Sunt medicamente capabile sa înlăture senzaţia de greaţa si voma. Acestea acţionează în special
la nivelul centrilor nervoşi implicaţii în actul vomei (centrul vomei, zona chemoreceptoare
declanşatoare din bulb, nucleii vestibulari), interferând cu acţiunea unor mediatori chimici
(dopamina, serotonina, histamina, acetilcolina).
Clase de medicamente :
1. Neuroleptice – în special fenotiazinele :
- Clorpromazina (Clordelazin, Largactil, Plegomazin)
- Proclorperazina (Emetiral).
- Tietilperazina (Torecan).
Acestea acţionează predominant la nivelul zonei chemoreceptoare declanşatoare din bulb (prin
antagonizarea dopaminei).
Reacţii adverse : somnolenta, hipotensiune ortostatica.
24
Contraindicaţii : bolile hepatice, insuficienta renala, vârsta înaintata, asocierea cu anestezice
generale sau morfina, impun prudenta.
2. Metoclopramida (Primeran, Reglan) – deprima zona chemoreceptoare declanşatoare

(prin antagonizarea dopaminei). De asemenea, stimulează peristaltismul gastric si relaxează
sfincterul piloric Þ este util în dischinezii digestive si pentru unele procedee diagnostice
( endoscopie, examen radiologic).
3. Odansetron (Zofran) – este eficace în vărsăturile severe provocate de citostatice. Este

anatgonist al serotoninei , care este eliberata sub acţiunea citostaticelor.
4. Scopolamina – este anticolinergic si sedativ psihomotor. Este indicat în răul de miscare,

prin inhibarea unor receptori colinergici la nivelul nucleilor vestibulari.
25
5. Antihistaminice : Prometazina (Romergan), Difenhidramina, Clorfeniramina,
deprima centrul vomei si nucleii vestibulari. Sunt indicate în răul de miscare, vărsăturile din
sarcina, vărsăturile medicamentoase.
C. Laxativele si purgativele
Sunt medicamente ce favorizează eliminarea materiilor fecale. Diferenţa dintre laxative si
purgative este următoarea :
- cu ajutorul laxativelor se elimina un scaun moale si format.
- sub influenta purgativelor se elimina scaune numeroase de consistenta lichida sau
semilichida.
Mecanisme de acţiune
Laxativele si purgativele acţionează prin :
- stimularea directa a motilităţii si grăbirea tranzitului intestinal
- creşterea difuziunii si secreţiei active a apei si
electroliţilor în intestin
- reţinerea apei în intestin prin forte hidrofile sau osmotice.
- înmuierea directa a scaunului.
Indicaţii
- în constipaţia funcţionala
- pentru a evita efortul de defecaţie la bolnavii cu hernie, insuficienta cardiaca, boala
coronariana, hemoroizi, fisuri anale si alte afecţiuni anorectale.
- pentru pregătirea examenului radiologic.
- purgativele sunt folosite în unele intoxicaţii alimentare sau medicamentoase, sau după
administrarea de antihelmintice (pentru eliminarea paraziţilor intestinali)16.
16
26
Contraindicaţii
- utilizarea îndelungata poate duce la boala laxativelor : pierderi de apa, electroliţi,
vitamine, fenomene de colita.
- la bolnavii cu apendicita, sau în prezenta durerilor abdominale.
- obstrucţia intestinala
Clase de medicamente
1. Laxativele de volum – sunt reprezentate de fibrele vegetale nedigerabile si de coloizii
hidrofili, care, în contact cu apa îşi măresc volumul si cresc conţinutul colonului, stimulând
peristaltismul.
Sunt indicate în : constipaţia funcţionala, anorexie (nu exista aport suficient de fibre vegetale).
Cele mai utilizate sunt :
- Metilceluloza, Carboximetilceluloza sodica.
- Agarul (geloza), seminţele de in.
Eliminarea scaunului se produce după 1-3 zile.
2. Purgativele saline – sunt reprezentate de săruri ale unor substanţe , care, administrate
oral, au efect laxativ sau purgativ, în funcţie de doza.
Mecanismul lor de acţiune este reţinerea apei prin osmoza. Apa reţinuta în intestin realizează un
scaun lichid, de volum crescut, ceea ce determina secundar si creşterea peristaltismului.
Scaunul se elimina la 1-3 ore de la administrare. La doze mici apare efectul laxativ.
Reacţii adverse:
- soluţiile concentrate sunt iritante producând greaţa/voma.
- pot duce la deshidratare.
- Mg2+ din sulfatul de magneziu, poate produce deprimare centrala marcata daca nu este
bine eliminat din organism (în insuficienta renala si la copii.
- Na+ din sulfatul de Na+ poate fi dăunător la bolnavii cu insuficienta cardiaca.
3. Purgative iritante – are acţiune iritanta asupra mucoasei colonului, stimulând mişcările
propulsive datorita declanşării de reflexe mediate de plexul submucos. De asemenea,
favorizează difuziunea si secreţia electroliţilor si a apei în intestin.
27
Indicaţii : sunt utile când este necesara evacuarea rapida a intestinului. În constipaţia obişnuita
este indicata numai în cazurile refractare la masurile igieno-dietetice si la purgativele de volum.
Contraindicaţii : apendicita acuta si abdomenul acut reprezintă contraindicaţii absolute.
Uleiul de ricin – în doze terapeutice provoacă în 1-6 ore eliminarea a 1-2 scaune semilichide.
Efectul se datorează acidului ricinoleic care se eliberează sub influenta lipazei pancreatice si
acţionează asupra intestinului subţire, stimulându-i peristaltismul.
Contraindicaţii : rareori provoacă colici intestinale. Poate declanşa travaliul la femeile

însărcinate , aproape de termen.
Purgative antrachinonice – Frangula – provoacă după 6-8 ore eliminarea a 1-2 scaune moi sau
semilichide, datorita unor compuşi antrachinonici care se eliberează în colon sub influenta florei
intestinale.
Indicaţii : în cazuri de evacuare rapida a intestinului si în cazuri rebele de constipaţie

funcţionala.
Reacţii adverse : folosirea prelungita poate provoca colita, pierderi de electroliţi, vitamine si
apa. Se elimina prin lapte si produce diaree la sugari17.
17
Samuel Izsak, Farmacia de-a lungul secolelor, Editura ştiinţifica si enciclopedica, Bucureşti, 1979
28
Dantronul – derivat antrachinonic de sinteza cu proprietăţi asemănătoare purgativelor
antrachinonice.
Fenolftaleina (Ciocolax) – este un compus de sinteza derivat din difenilmetan. Efectul este
prelungit datorita intrării în ciclul enterohepatic a unei părţi de medicament. Colorează urina si
fecalele în roşu. Produce uneori reacţii alergice, mai ales erupţii cutanate pigmentare.
Oxifenisatina – este un alt derivat de difenilmetan cu proprietăţi purgative. Poate afecta toxic
ficatul.
4.Laxativele prin înmuierea scaunului – uşurează progresia conţinutului

intestinal si înmoaie direct scaunul. Sunt de ales la persoanele care elimina greu scaunul :
bătrâni, bolnavi la pat, în afecţiunile anale acute (hemoroizi, fisuri anale) si în toate situaţiile
care impun evitarea efortului de defecare.
Uleiul de parafina, administrat oral, înmoaie scaunul. Este nedigerabil si ramâne în cea mai
mare parte în intestin, patrunzând în bolul fecal, usurându-i progresiunea si eliminarea.
În general este bine tolerat. Produce uneori prurit anal.
Administrat îndelungat, interfera cu absorbţia unor factori liposolubili, inclusiv a vitaminelor
liposolubile. Se absoarbe în mici cantităţi si se poate depune în ganglionii mezenterici si în
tesutul reticulo-endotelial (ficat, splina), unde provoacă reacţii granulomatoase.
29
D. Medicatia prokinetica
Cuprinde medicamente care stimulează motilitatea gastrointestinala, fiind utile în sindromul de
hipomotilitate gastrica, în esofagita de reflux si pentru examenul radiologic al tubului digestiv.
Acţionează prin antagonism central si periferic fata de dopamina si/sau prin mecanism
colinergic periferic, la nivelul plexului mienteric.
Metoclopramida – este un antagonist dopaminergic, care are si proprietăţi stimulante

colinergice. Grăbeşte golirea stomacului si creste peristaltismul intestinului subţire.
Domperidona (Motilium) si Cisaprida sunt alte medicamente prokinetice.
E. Antidiareice
Sunt substanţe care acţionează prin :
- reducerea peristaltismului (opioidele si anticolinergicele)
- cresc vâscozitatea conţinutului intestinal (substanţe absorbante si protectoare).
Opioidele
Reduc mişcările peristaltice, producând în schimb stimularea contracţiilor segmentare si
creşterea tonusului sfincterelor. De asemenea, inhiba reflexul anal de defecaţie.
Efectele sunt explicate prin :
- interferarea unor mecanisme colinergice si necolinergice (mediate de endorfine,
serotonine) la nivelul plexului mienteric ;
- reducerea secreţiilor biliare si pancreatice.
În terapie se foloseşte tinctura de opiu ce conţine 10 mg morfina la 1 g de tinctura sau la 56 de
picături (1 % morfina). Se administrează câte 10-15 picături de 3-4 ori /zi.
Indicaţii : diareea acuta, ileostomie, colostomie.
Reacţii adverse : riscul apariţiei dependentei.
Contraindicaţii : colita ulceroasa si ocluzia intestinala18.
Alt opioid folosit este Codeina, având aceleaşi proprietăţi constipante ca si morfina, dar riscul
de dependenta este mult mai mic.
Se administrează 20-30 mg la 6 ore.
18
Ionescu Dunarea, G. Diaconescu, Victor Mungiu, Ostin C., Algeziologie experimentala, Iaşi, Editura Polirom,
2001
30
Alte medicamente cu efect opioid antidiareic sunt Difenoxilatul si Loperamida (Imodium).
Acestea au acţiune mai specifica pe tubul digestiv si produc dependenta.
Parasimpatoliticele
Atropina are acţiune anticolinergica asupra tubului digestiv, inhibând-i motilitatea.
Se administrează oral, câte 0,5 mg de 3-4 ori /zi. Se mai utilizează si ca extract de beladona, câte
30 mg, sau tinctura de beladona, câte 30-60 picături.
Butilscopolamina (Scobutil) si Propantelina au acţiune mai electiva pentru tubul digestiv.
Antidiareice cu acţiune absorbanta si protectoare
Caolinul – este silicat de aluminiu . Se administrează câte 5-15 g, pe nemâncate, în cazuri de
diaree acuta. Nu se asociază cu alte medicamente pentru ca micşorează absorbţia.
Cărbunele medicinal activat – se administrează câte 2-8 g /zi în diarei acute, flatulenta. În
doze mari este indicat în intoxicaţiile cu medicamente administrate oral.
F. Antispastice
Antispasticele se împart în 2 grupe :
- antispastice parasimptolitice – împiedica influentele excitomotorii vegetative.
- antispastice musculotrope – acţionează direct asupra musculaturii netede.
Antispastice Parasimpatolitice
Aceste medicamente reduc tonusul si peristaltismul gastrointestinal, fiind util în ulcer si în
afecţiunile spastice ale tactului gastrointestinal.
Atropina – este un parasimpatolitic neselectiv, cu efect de 3-5 ore.
Se administrează :
- injectabil subcutanat – 0,5-1 mg sulfat de atropina
31
- oral – 0,3-1 mg de 3-4 ori/zi. Se mai folosesc extractul de beladona si tinctura de
beladona.
Reacţii adverse : în doze mari apar :
- uscăciunea gurii
- tulburări de vedere
- dificultate în urinare (se contraindica în adenom de prostata).
- constipaţie.
Butilscopolamina bromura - este un derivat cuaternar de amoniu al scopolaminei Þ se
absoarbe puţin. De aceea, se administrează injectabil i.v. sau i.m.
Preparatul
Scobutil compus asociază butilscopolamina cu un analgezic (Noramidopirina metansulfonat).
Oxifenoniul si Propantelina - sunt compuşi cuaternari de amoniu ce efecte mai elective decât
atropina.
Antispastice Musculotrope
Papaverina este un alcaloid izochinolonic din opiu, ce are proprietăţi antispastice si
vasodilatatoare prin acţiune musculotropa. Are eficacitate terapeutica redusa.
Se administrează oral , câte 100 mg de 3-5 ori /zi, sau injectabil subcutanat sau în perfuzie i.v.
Injectarea i.v directa trebuie evitata datorita riscului de aritmii, bloc AV.
Mebeverina este antispastic de sinteza. Se administrează oral si este bine suportat.
G. Antiflatulente
Sunt medicamente capabile sa uşureze eliminarea gazelor din stomac si intestin.
Dimeticona (Ceolat) sau Simeticona are proprietăţi antiflatulente datorita modificării tensiunii
active a conţinutului intestinal gazificat, cu consecinţe antispumante.
Cărbunele medicinal este puţin eficace pentru combaterea flatulentei.
Carminativele – favorizează eliminarea gazelor din tubul digestiv. Se folosesc preparate
vegetale : anason, menta etc.
Efectul apare datorita unei acţiuni iritante slabe la nivelul mucoasei ce are drept consecinţa
stimularea slaba a motilităţii si relaxarea sfincterelor.
ANASON
32
MENTA
CAPITOLUL III
TRIFERMENT
33
Compozitie Triferment
Drajeuri de triferment conţinând tripsina 18 u.W., lipaza 6 u.W. si amilaza (putere

amilolitica) 6,5 g
Acţiune terapeutica: Triferment
Preparat enzimatic digestiv, cuprinde fermenţi pancreatici, proteolitici, lipolitici si amilolitici.
Indicaţii Triferment:
Pancreatita cronica, fibroză chistica pancreatica (la copii), dispepsii de putrefacţie si
fermentaţie, tulburări digestive prin exces alimentar la bolnavii cu insuficienta secretorie a
pancreasului (profilactic si curativ), tulburări digestive in cursul tratamentului cu sulfamide sau
antibiotice cu spectru larg.
Doze si mod de administrare Triferment
Cate 1-4 drajeuri cu apa, după mesele principale.
Reacţii adverse Triferment:
Este in general bine suportat; dozele mari pot provoca iritaţie bucala si iritaţie perineala,
hiperuricozurie si hiperuricemie (prin conţinutul in purine); rareori reacţii alergice.
Contraindicaţii Triferment:
Alergie la una din componente, boli hepatice grave cu hiperbilirubinemie, icter mecanic;
prudenta la bolnavii cu guta sau calculoza renala.
Carbicol, capsule
Compoziţie Capsule conţinând fenilpropanol 100 mg .
Acţiune terapeutica :
Coleretic si colecistokinetic.
Indicaţii:
Tratament simptomatic in tulburări dispeptice diverse: balonări epigastrice, eructaţii, flatulenta,
greaţa, digestie lenta.
Mod de administrare:
Cate 1-3 capsule/zi (la mese).
34
Contraindicaţii:
Obstrucţie biliara, insuficienta hepatocelulara grava.
TORECAN
Compoziţie: tyetilperazinum
Indicaţii: Greaţa si voma asociate cu tulburări gastrointestinale, intoleranta la medicamente,

traume cerebrale si presiune intracraniana crescuta, după radioterapie si postoperator. Vertij
asociat cu ateroscleroza, in sindromul Meniere si alte boli sau leziuni care afectează aparatul
vestibular, procese expansive intracraniene, după traumatisme craniene, rău de miscare.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la fenotiazine, stări comatoase. Torecan-ul nu trebuie

administrat copiilor sub 15 ani, deoarece la aceste vârste exista o susceptibilitate crescuta pentru
efecte secundare extrapiramidale.
Precauţii: Se vor evita cu desăvârşire injecţiile intraarteriale. S-a observat rar diskinezie tardiva
la pacienţii in vârsta trataţi cu Torecan pe termen lung. Aşadar, aceşti pacienţi nu trebuie trataţi
cu Torecan mai mult de 2 luni si trebuie monitorizaţi cu atenţie, pentru a observa apariţia unor
semne neurologice nedorite. Torecan-ul poate afecta capacitatea de reacţie a pacientului (ex. in
conducerea de vehicule, manevrarea de maşini etc.). Fenomenele de hipotensiune sunt rare
(pentru tratament, vezi Supradozare - Tratament). Poate apărea depresie a SNC si/sau agitaţie in
fazele postoperatorii ale anesteziei. A nu se lăsa la indemana copiilor!
Reacţii adverse:
Uscăciunea gurii, astenie, somnolenta, tahicardie, hipotensiune. ?n cazuri izolate, s-au observat
anomalii ale funcţiei hepatice si apariţia sindromului malign neuroleptic. Ca si alţi derivaţi
fenotiazinici, deşi rar si de obicei la pacienţi mai tineri, Torecan-ul poate provoca simptome
35
extrapiramidale (crize oculogire, tulburări de deglutiţie si vorbire, spasme musculare). Aceste
simptome răspund de obicei prompt la tratamentul parenteral cu un agent antiparkinsonian. in
multe cazuri, simptomele extrapiramidale dispar rapid după întreruperea tratamentului.
Compoziţie: Drajeuri (sub forma de dimaleat) de 6,5 mg. Supozitoare (sub forma de dimaleat)
de 6,5 mg. Fiole de 1 ml (sub forma de dimaleat) cu 6,5 mg.
Acţiune: Antiemetic si antivertiginos.
Administrare: 1 comprimat sau 1 supozitor de 1-3 ori pe zi, ?n cazuri acute, o fiola (1 ml) prin
injecţie i.m. sau i.v. lenta. Pentru prevenirea vărsăturilor postoperatorii: o fiola (1 ml) i.m., cu o
jumătate de ora înainte de sfârşitul operaţiei.
IMODIUM
Indicaţii
Imodium este indicat în tratamentul simptomatic al diareei acute si cronice. În cazul pacientilor
cu ileostomie, produsul poate fi utilizat atât pentru a reduce numărul si volumul scaunelor, cât si
pentru a mari consistenta acestora.
Loperamidul se leagă de receptorul opiaceu din peretele intestinal. În consecinţa, el inhiba
eliberarea acetilcolinei si a prostaglandinelor, reducând astfel peristaltismul propulsor si mărind
durata tranzitului intestinal. Loperamidul accentuează tonusul sfincterului anal rărind astfel
incontinenta si necesitatea imperioasa a defecaţiei. Ţinând cont de afinitatea crescuta pentru
peretele intestinal si metabolismul sau ridicat la primul pasaj hepatic, Imodium nu ajunge
practic în circulaţia sistemica.
Compoziţie si Mod de Ambalare
36
Imodium conţine clorhidrat de loperamid, un antidiareic pentru uz oral. Fiecare capsula conţine
2 mg de clorhidrat de loperamid.
1 blister cu 6 capsule.
Contraindicaţii
Imodium capsule nu se recomanda copiilor sub vârsta de 5 ani. Tratamentul diareei cu Imodium
fiind exclusiv simptomatic, diareea va fi tratata cauzal de câte ori tratamentul cauzal este
posibil. Imodium nu se utilizează ca tratament de fond în dizenteria acuta caracterizata prin
scaune cu sânge si stări febrile grave. Imodium nu se va administra pacientilor cu colita
ulceroasa acuta sau colita pseudomembranoasa asociata tratamentului cu antibiotice cu spectru
larg. În general, Imodium nu trebuie utilizat în situaţii în care trebuie evitata inhibarea
peristaltismului. Tratamentul trebuie întrerupt prompt daca se instalează constipaţie, distensie
abdominala sau subileus.
Reacţii Adverse
Nu s-au observat efecte adverse majore în cazurile în care doza recomandata si contraindicaţiile
au fost respectate, chiar si la administrare îndelungata. Au fost semnalate următoarele reacţii
adverse: reacţii de hipersensibilitate (eruptii cutanate); constipaţie si/sau distensie abdominala în
rare cazuri asociate cu ileus, îndeosebi în cazuri în care prescripţiile nu au fost respectate (vezi
dozaj, durata tratamentului, contraindicaţii); anumite simptome sunt greu de diferenţiat de
simptomele asociate sindromului diareic: durere sau disconfort abdominal, greaţa, voma,
oboseala, ameţeala, somnolenta sau uscăciunea gurii.
Mod de Administrare
Adulţi si copii peste 5 ani: Diaree acuta: doza iniţiala este de 2 capsule pentru adulţi si o capsula
pentru copii, urmate de o capsula după fiecare emisie consecutiva de scaune lichide. Diaree
cronica: doza iniţiala este de 2 capsule pentru adulţi si o capsula pentru copii; aceasta doza
iniţiala va fi ajustata pâna la obtinerea a 1-2 scaune solide/zi, ceea ce de regula se realizează de
obicei cu o doza de întreţinere de 1-6 capsule/zi. Doza maxima pentru diaree acuta si cronica
este de 8 capsule/zi pentru adulţi; la copii ea se va corela cu greutatea corporala: 3 capsule/20
kg.
ESPUMISAN, capsule moi
37
Substanta activa: Simethiconum
Producator: Berlin-Chemie AG – German

Compoziţie: O capsula Espumisan conţine simeticona, 40 mg si excipienti: gelatina, glicerol
(85%), p-hidroxibenzoat de metil, galben de chinolina (E 104), galben portocaliu S (E 110).
Indicaţii: Ameliorarea simptomatologiei gastro-intestinale, indusa de acumularea excesiva de

gaze in intestin, de exemplu, flatulenta; pregătirea unor explorări abdominale cu scop
diagnostic, cum sunt radiografia, ecografia19.
Simptomatologia determinata de acumularea de gaze in tractul gastro-intestinal, poate fi un
semn al tulburărilor funcţionale de la acest nivel, manifestându-se ca presiune sau balonare,
plenitudine, eructaţie, mişcări peristaltice intestinale si flatulenta.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la simeticona, parahidroxibenzoat de metil (alergie la grupul

para), galben portocaliu S (E 110) sau la oricare dintre excipienţii medicamentului.
Reacţii adverse: Pana in prezent nu se cunosc reacţii adverse determinate de administrarea

simeticonei.
Mod de administrare: Tulburări gastro-intestinale determinate de acumularea de gaze in
intestin
Adulţi si adolescenţi: doza uzuala recomandata este de 80 mg simeticona (2 capsule gelatinoase
moi Espumisan), administrate oral, de 3-4 ori pe zi.
19
38
Copii cu vârsta cuprinsa intre 6-14 ani: doza uzuala recomandata este de 80 mg simeticona (2
capsule gelatinoase moi Espumisan), administrate oral, de 3-4 ori pe zi.
Se recomanda administrarea Espumisan in timpul mesei, după masa sau înainte de culcare.
Durata administrării depinde de evoluţia simptomelor. Daca după 7 zile de tratament, tulburările
gastro-intestinale persista sau apar alte tulburări, pacientul trebuie sa se adreseze medicului.
Daca este necesar, Espumisan poate fi administrat o perioada lunga de timp.
Pregătirea pentru examinări cu scop de diagnostic la nivelul abdomenului
Doza uzuala este de 240 mg simeticona, de 3 ori pe zi, in ziua anterioara examinării si 80 mg
simeticona in dimineaţa zilei in care se face examinarea.
Precauţii: Deoarece conţine parahidrobenzoat de metil poate provoca reacţii alergice (chiar
întârziate). Deoarece conţine galben portocaliu S (E 110) poate provoca reacţii alergice.
Forma de prezentare: Cutie cu un blister din PVC/Al a 25 capsule moi

Cutie cu 2 blistere din PVC/Al a cate 25 capsule moi
Cutie cu 4 blistere din PVC/Al a cate 25 capsule moi
SAB SIMPLEX
INDICAŢII: sab simplex este un medicament antiflatulenţă (pentru tratarea acumulărilor de

gaze intestinale).
sab simplex acţionează prin spargerea peliculei de la suprafaţa bulelor cu gaz acumulate în
stomac sau în intestin sub formă de spumă, eliberând astfel gazul care apoi se elimină uşor din
intestin.
39
De aceea, sab simplex poate fi folosit pentru ameliorarea tulburărilor provocate de formarea
excesivă de gaz în stomac şi intestin, pentru pregătirea în vederea examinării medicale a
abdomenului prin radiografie, radioscopie, ecografie sau gastroduodenoscopie, pentru a trata
formarea excesivă de gaz după intervenţiile chirurgicale, sau ca tratament adjuvant în cazul
intoxicaţiilor cu detergenţi.
Nu luaţi sab simplex

- dacă sunteţi alergic (hipersensibil) la simeticonă sau la oricare dintre celelalte componente ale
sab simplex.
Utilizarea altor medicamente

Suspensia orală de sab simplex poate fi folosită în timpul tratamentului cu alte medicamente.
Cu toate acestea, vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă luaţi sau
aţi luat recent orice alte medicamente, inclusiv dintre cele eliberate fără prescripţie medicală.
Utilizarea sab simplex cu alimente şi băuturi

Suspensia orală de sab simplex poate fi luat în timpul meselor sau între mese şi poate fi luat
împreună cu alte lichide, cum este, de exemplu, laptele.
Sarcina şi alăptarea
sab simplex poate fi utilizat în timpul sarcinii sau alăptării.
Adresaţi-vă medicului dumneavoastră sau farmacistului pentru recomandări înainte de a lua
orice medicament.
Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor

sab simplex nu influenţează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.
Informaţii importante privind unele componente ale sab simplex

Suspensia orală de sab simplex nu conţine carbohidraţi şi, de aceea, poate fi utilizat şi de
persoanele diabetice.
MOD DE ADMINISTRARE
40
Luaţi întotdeauna sab simplex exact aşa cum este prezentat în acest prospect. Trebuie să
discutaţi cu medicul dumneavoastră sau cu farmacistul dacă nu sunteţi sigur.
Dacă aveţi impresia că efectul sab simplex este prea intens sau prea slab, adresaţi-vă medicului
dumneavoastră sau farmacistului.
Tulburări gastro-intestinale determinate de acumularea de gaze intestinale
Sugari şi copii hrăniţi cu biberonul:
15 picături (0,6 ml) adăugate la fiecare biberon cu hrană.
sab simplex se amestecă uşor cu alte lichide, de exemplu cu lapte.
Copii mici:
15 picături (0,6 ml) în timpul sau după masă.
La nevoie, pot fi administrate încă 15 picături înainte de culcare.
Şcolari şi adulţi:
Şcolari: 20-30 picături (0,8-1,2 ml)
Adulţi: 30-45 picături (1,2-1,8 ml)
Aceste doze se pot administra la fiecare 4-6 ore; dacă este necesar, doza poate fi crescută.
Se recomandă administrarea suspensiei de sab simplex în timpul meselor sau după mese şi, dacă
este necesar, înainte de culcare.
Suspensia de sab simplex se poate administra la sugari înainte de alăptare folosindu-se o
linguriţă.
Flaconul trebuie agitat bine înainte de folosire. Se întoarce sticluţa cu sistemul picurător în jos şi
se loveşte uşor fundul acesteia pentru a activa trecerea soluţiei prin picurător.
Durata administrării depinde de evoluţia simptomelor. Dacă este necesar, suspensia de sab
simplex se poate administra pe perioade mai lungi de timp. Cu toate acestea, dacă apar tulburări
gastro-intestinale noi sau dacă cele existente persistă, adresaţi-vă medicului.
Pregătirea pentru explorări diagnostice la nivelul abdomenului
Administrarea medicamentului în vederea pregătirii unor explorări diagnostice la nivelul
abdomenului se face mai uşor dacă se înlătură picurătorul.
Examinări cu raze X:
Pentru pregătirea examinării radiografice se administrează 3-6 linguriţe (15-30 ml) suspensie de
sab simplex în seara dinaintea examinării.
Ecografie:
41
Pentru pregătirea examinării ecografice se administrează 3 linguriţe (15 ml) suspensie de sab
simplex în seara dinaintea examinării şi 3 linguriţe (15 ml) cu aproximativ 3 ore înainte de
examinare.
Endoscopie:
Imediat înainte de începerea endoscopiei se administrează 1/2-1 linguriţă (2,5-5 ml) suspensie
de sab simplex. Administrarea suplimentară de medicament pentru eliminarea bulelor de spumă
se poate face introducând câţiva mililitri de suspensie de sab simplex prin lumenul
endoscopului.
Intoxicaţie cu detergenţi
Doza depinde de severitatea simptomatologiei. Doza minimă recomandată este de o linguriţă (5
ml) suspensie de sab simplex.
SUPRADOZAJ
Adresaţi-vă imediat medicului sau celui mai apropiat spital.
Dacă aţi uitat să luaţi o doză de suspensie orală

Nu vă îngrijoraţi. Luaţi doza imediat ce vă amintiţi.
REACŢII ADVERSE POSIBILE

Până în prezent, nu s-au raportat reacţii adverse cauzate de tratamentul cu suspensia orală de
sab simplex.
Cu toate acestea, dacă observaţi orice reacţie adversă, vă rugăm să spuneţi medicului
dumneavoastră sau farmacistului.
CUM SE PĂSTREAZĂ SAB SIMPLEX

A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor.
Nu sunt necesare condiţii speciale de păstrare.
Nu utilizaţi sab simplex după data de expirare înscrisă pe ambalaj.
Medicamentele nu trebuie aruncate pe calea apei menajere sau a reziduurilor menajere. Întrebaţi
farmacistul cum să eliminaţi medicamentele care nu vă mai sunt necesare. Aceste măsuri vor
ajuta la protejarea mediului20.
20
Stroescu Valentin, Corciovei Iosefina, Constantinescu Michaela, Editura All, Bucureşti 1995
42
INFORMAŢII SUPLIMENTARE
Ce conţine sab simplex suspensie orală
- Substanţa activă este simeticona, compusă din dimeticonă 350 şi dioxid de siliciu în proporţie
de 92,5:7,5. Un mililitru de suspensie orală conţine simeticonă 69,19 mg.
- Celelalte componente (excipienţii) sunt: citrat de sodiu, acid citric monohidrat, ciclamat de
sodiu, benzoat de sodiu, zaharină sodică, carbomer, metilhidroxipropilceluloză 50 cPs, aromă de
zmeură, aromă de vanilie, apă purificată.
Cum arată suspensia orală de sab simplex şi conţinutul ambalajului
Suspensia orală de sab simplex este o emulsie uşor vâscoasă, de culoare albă pănă la alb-
cenuşiu, cu aromă de zmeură şi de vanilie. Medicamentul este ambalat în cutii cu 1 flacon cu
picurător conţinând 30 ml suspensie orală.
Oxifenisatina
Particularitati fizico-chimice. Pulbere cristalina alba, insipida, insolubila in apa si in mediu

acid, solubila in mediul alcalin.
Particularitati farmacodinamice. Laxativ si purgativ prin efect asupra colonului, mai puţin
asupra intestinului subţire. Efectul apare la 10-14 ore de la ingestie.
Particularitati farmacotoxicologice. Dureri abdominale la supozitoare. Efecte toxice hepatice
(apar dupa 1-2 ani de folosire constanta si au aspect de hepatita acuta virala sau hepatita cronica
agresiva).
Produse industriale.
Fenisan, flacon cu 40 comprimate de 5mg.
Mod de administrare. Oral, seara.
43
Adulţi 5-10mg21
Copii peste 5 ani 1\2 -1 comprimat.
DEBRIDAT
Compoziţie :
Comprimate: Maleat de trimebutina 100 mg.
Suspensie buvabila: Trimebutina 1,2 g pentru prepararea a 250 ml de suspensie.
Acţiune terapeutica :
Trimebutina este un reglator al motilităţii digestive, care acţionează asupra sistemului
enkefalinergic gastrointestinal. Acţionând ca un agonist enkefalinergic asupra receptorilor
excitatori si inhibitori, trimebutina exercita o actiune stimulatoare in caz de hipomotilitate
intestinala si o acţiune spasmolitica in caz de hipermotilitate a musculatorii tractului digestiv.
Aceasta reglare a fost observata de-a lungul întregului tract gastrointestinal. Trimebutina
restabileşte motilitatea fiziologica in cazul maladiilor funcţionale digestive, datorate tulburărilor
de motilitate digestiva.
Indicaţii :
Simptomele polimorfe ale tractului gastrointestinal, renumite sub denumirea de sindrom de
colon iritabil sau tulburări digestive funcţionale, in special dureri si crampe abdominale,
spasme, balonări, diaree si/sau constipaţie. La copii este indicat in colici, putându-se administra
din prima săptămâna de viata a sugarului, in abdomenul cronic dureros si in tulburările de
tranzit intestinal.
Reacţii adverse :
Rar au fost observate reacţii cutanate.
21
SARAGEA M. – Tratat de fiziopatologie. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994
44
Mod de administrare
Comprimate- 1-2 comprimate de 3 ori pe zi.
Soluţie buvabilă- (prin adaugare de apa fiarta si răcita pana la reperul de pe flacon).
Adulţi: 1-2 linguri de 3 ori pe zi.
Copii: 1 ml/kg corp/zi divizat in 2-3 prize;
-sub 6 luni 1/2 linguriţa de 2-3 ori pe zi;
-de la 6 luni la 1 an 1 linguriţa de 2 ori pe zi;
-de la 1 an la 5 ani 1 linguriţa de 3 ori pe zi;
-peste 5 ani 2 linguriţe de 3 ori pe zi.
Poate fi administrata direct cu linguriţa sau amestecata in biberonul cu lapte.
DUSPATALIN
Compoziţie:
O capsula cu eliberare prelungita conţine clorhidrat de mebeverina 200 mg si excipienţi:

copolimer acrilat de etil-metacrilat de metil, sterat de magneziu, talc, copolimer acid metacrilic-
acrilat de etil, metilhidroxipropilceluloza, triacetat de glicerina, gelatina22.
22
45
Indicaţii:
Tratament simptomatic al durerilor abdominale si disconfortului intestinal determinate de
tulburări funcţionale ale tubului digestiv si cailor biliare23.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la mebeverina sau la oricare dintre excipienţii produsului.
Ileus paralitic.
Copii sub 6 ani.
Mod de administrare:
Doza recomandata este de 1 capsula cu eliberare prelungita Duspatalin 200 mg (200 mg
dorhidrat de mebeverina) de doua ori pe zi. Capsulele cu eliberare prelungita se vor administra
înainte de masa, cu un pahar mare cu apa; nu se vor mesteca.
Reacţii adverse:
Mebeverina este, in general, bine tolerata.
Foarte rar s-au raportat reacţii alergice cutanate (rash eritematos, urticarie, angioedem) si
ameţeli.
Precauţii:
Nu se cunosc.
Atenţionări speciale:
Este necesara prudenta la pacienţii cu porfirie.
Mebeverina poate fi utilizata la pacienţii cu hipertrofie de prostata sau la cei cu glaucom.
Copii:
Nu se recomanda administrarea la copii sub 6 ani.
Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje:
Ocazional s-a raportat ameţeala care ar putea afecta capacitatea de a conduce vehicule sau de a
folosi utilaje.
Sarcina si alăptarea:
Studiile pe animale de laborator nu au demonstrat efecte teratogene. In absenta datelor cu
privire la efectele mebeverinei la femeia gravida, nu se recomanda utilizarea produsului in
timpul sarcinii. in lipsa datelor privind excreţia in laptele matern, nu se recomanda utilizarea
mebeverinei in perioada de alăptare.
23
Leucuta, Sorin E si Pop, Radu D., Farmacocinetica, Cluj Napoca, 1981
46
Supradozaj:
Teoretic se poate produce creşterea excitabilităţii nervoase in caz de supradozaj. Nu exista
antidot specific; se recomanda lavaj gastric si tratament simptomatic.
Păstrare:
A se păstra la temperatura sub 25°C, in ambalajul original.
A nu se utiliza după data de expirare înscrisa pe ambalaj.
A nu se lăsa la indemana copiilor.
Forma de prezentare:
Cutie cu 3 blistere a cate 10 capsule cu eliberare prelungita.
MOTILIUM , suspensie orala24
Forma de prezentare
30 si 100 de tablete a 10 mg; 20 de pliculeţe cu 3 g granule efervescente; suspensie orala 0,1%
de 100 si 200 ml; 6 supozitoare "adulţi" a 60 mg; 6 supozitoare "copii" a 30 mg; 6 supozitoare
"bebeluşi" a 10mg.
Prezentare farmaceutica
Motilium conţine ca ingredient activ domperidon, un gastrocinetic si antivomitiv sintetic pentru
uz oral sau rectal. Motilium se prezintă sub forma de tablete (10 mg), suspensie orala (1 mg
/ml), granule efervescente (10 mg) si supozitoare (10 mg; 30 mg ; 60 mg). O tableta conţine 10
mg domperidon. Alte ingrediente sunt: lactoza, zaharina sodata, celuloza microcristalina, faina
de cartofi pregelatinizata, polividona, stearat de magneziu, ulei vegetal hidrogenat, lauril sulfat
de sodiu, hypromeloza (formula F 42). Solutia orala conţine domperidon 1 mg per ml. Alte
ingrediente sunt: zaharina sodata, celuloza microcristalina si sodiu carboximetil celuloza,
metilparaben, propilparaben, hidroxid de sodiu, polisorbat, apa purificata (formula F 45).
Granule efervescente: fiecare plic conţine 10 mg domperidon. Alte ingrediente sunt: aspartam,
polyvidone, acid tartric, arome mixte, carbonat de sodiu hidrogenat, fructoza (formula F 985).
24
Manolescu E., Farmacologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975
47
Un supozitor contine 10 mg, 30 mg sau 60 mg domperidon. Alte ingrediente sunt: polietilen
glicol, acid tartric, hidroxianisol butilat (formula F52, F53, F51).
Indicaţii
Simptomul dispeptic complex care este adesea asociat cu golire gastrica întârziata, reflux
gastroesofagian si esofagite: senzaţie de distensie epigastrica si abdominala, dureri la nivelul
abdomenului superior; borborisme, eructaţii, flatulenta; greaţa si voma; arsuri cu sau fara
regurgitarea conţinutului gastric in gura. Greaţa si voma de origine funcţionala, organica,
infecţioasa sau dietetica, ori indusa de radioterapie sau medicaţie. O indicaţie specifica este
greaţa si voma provocate de agonisti ai dopominei, aşa cum sunt cei folosiţi in boala Parkinson
(l-dopa si bromcriptina).
25
Contraindicaţii
Motilium este contraindicat la pacienţii cu o intoleranta cunoscuta la medicament. Motilium nu
trebuie folosit atunci când stimularea motilităţii gastrice poate fi periculoasa, de exemplu in
prezenta unei hemoragii gastrointestinale, obstrucţie mecanica sau perforaţie. Motilium este de
asemenea contraindicat la pacienţii cu o tumoare pituitara ce eliberează prolactina
(prolactinom).
Precauţii
Când sunt folosite concomitent antiacide sau agenţi antisecretori, acestea trebuie administrate
după mese, si nu înainte de masa, respectiv nu simultan cu Motilium tablete sau suspensie.
Sugari: Deoarece funcţiile metabolice si bariera hemato-encefalica nu sunt pe deplin dezvoltate
in timpul primelor luni de viata, orice medicament trebuie dat sugarilor cu mare grija si sub
supravegherea medicului. Cum absenta tipica a efectelor neurologice secundare ale
Motiliumului se datorează in principal slabei penetrări a acestuia prin bariera hemato-encefalica,
posibila apariţie a unor astfel de efecte nu poate fi total exclusa la copiii sub 1 an. Administrarea
in disfuncţii hepatice: Deoarece domperidonul este metabolizat in principal de ficat, Motilium
trebuie folosit cu precauţie la pacienţii cu disfuncţii hepatice. Administrarea in disfuncţii renale:
La pacienţii cu insuficienta renala severa (creatinina > 6 mg/100ml, adica > 0,6mmol/l), timpul
de înjumătăţire a domperidonului a crescut de la 7.4 la 20.8 ore, dar nivelele plasmatice ale
medicamentului au fost mai scăzute decât la voluntarii sănătoşi. Cum foarte puţin din
25
Manolescu E., Farmacologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975
48
medicamentul nemodificat este excretat pe cale renala, este puţin probabil ca doza unei singure
administrări sa necesite ajustări la pacienţii cu insuficienta renala. Totuşi, in cazul
administrărilor repetate, frecventa dozării trebuie redusa la o data sau de doua ori pe zi, in
funcţie de severitatea afecţiunii, eventual mai puţin. Pacienţii sub terapie prelungita trebuie
consultaţi regulat.
Interacţiuni
Administrarea concomitenta de medicamente anticolinergice poate antagoniza efectul anti-
dispeptic al Motiliumului. Medicamentele antisecretoare si antiacide nu trebuie administrate
simultan cu Motilium tablete si suspensie, deoarece ele ii diminuează eficacitatea orala.
Teoretic, cum Motilium are efecte gastrocinetice, ar putea influenta absorbţia medicamentelor
concomitent administrate oral, in special cele cu absortie specifica. Totuşi, la pacienţii care
folosesc deja paracetamol sau digoxin, administrarea concomitenta a domperidonului nu
influenţează nivelele plasmatice ale acestor medicamente. Motilium poate fi asociat cuw:
neuroleptice, a căror acţiune nu o potentează, agonisti dopaminergici (bromocriptine, L-dopa),
ale căror efecte periferice secundare nedorite, ca dereglări digestive, greaţa sau voma se
anulează fără a interacţiona cu proprietăţile lor centrale.
Sarcina si alăptare
Sarcina: Domperidonul administrat animalelor in doze de pana la 160 mg/kg corp/zi nu a produs
efecte teratogene. Totuşi, ca majoritatea medicamentelor, Motilium trebuie folosit numai in
primul trimestru al sarcinii, si aceasta doar daca este justificat de beneficiul terapeutic anticipat.
Pana in prezent, nu s-a evidenţiat nici o creştere a riscului de malformatii la oameni. Alăptare:
Medicamentul este excretat in laptele şobolanilor (in special ca metaboliti: concentraţia maxima
de 40 si respectiv 800 ng/ml după administrarea orala si i.v. 2,5 mg/kg corp). La femei,
concentraţia de domperidon in lapte este de 4 ori mai scăzuta decât concentraţia plasmatica
corespunzătoare. Nu se ştie daca este periculos pentru noul născut. Deci, nu este recomandat ca
mamele ce folosesc Motilium sa alăpteze, decât daca beneficiile anticipate depăşesc riscul
potenţial.
Efecte asupra conducătorilor auto si asupra celor care folosesc diferite aparate de precizie
Motilium nu afectează capacitatea de concentrare26.
26
Panaitescu Gheorghe, professor doctor, Mincu Iulian, profesor doctor docent, Vademecum Terapeutic, Editura
Medicala, Bucureşti, 1973
49
Dozaj si administrare
Dispepsie cronica (in special administrare orala). Adulţi: 10 mg (o tableta, 1 pliculeţ sau 10 ml)
de 3 ori pe zi, cu 15 - 30 de minute înainte de mese si, daca este necesar, încă una înainte de
culcare. Copii: suspensie orala: 2, 5 ml per 10 kg corp, de trei ori pe zi înainte de mese si, daca
este necesar, încă o data seara. Când rezultatele nu sunt satisfăcătoare, dozajul de mai sus poate
fi dublat la adulţi si la copii peste un an. Stări acute si subacute (in special greaţa si voma):
Adulţi: oral 20 mg (2 tablete, 2 pliculeţe sau 20 ml) de 3 - 4 ori pe zi înainte de mese si înainte
de culcare; rectal: 2 - 4 supozitoare "adulţi" (60 mg) pe zi. Copii: oral: 5 mg per 10 kg corp, de 3
- 4 ori pe zi înainte de mese si înainte de culcare; rectal: pana la 2 ani: 1 supozitor "bebeluşi" (10
mg) de 2 - 4 ori pe zi; 2 - 4 ani: 1 supozitor "copii" (30 mg) de 2 ori pe zi; 4 - 6 ani: 1 supozitor
"copii" (30 mg) de 3 ori pe zi; mai mari de 6 ani: 1 supozitor "copii" (30 mg) de 4 ori pe zi.
Observaţii: Motilium oral se recomanda a fi administrat înainte de mese. Daca este luat după
mese, absortia medicamentului este oarecum întârziata. Tabletele nu sunt pentru copii sub 5 ani.
La pacienţii cu insuficienta renala, frecventa administrării trebuie redusa " Supozitoarele se
introduc de preferinţa intr-un rect gol. Ele trebuie introduse cu capătul teşit înainte, aşa cum este
conceputa forma funcţionala a supozitorului: sfincterul anal va exercita o presiune interna
asupra vârfului conic al supozitorului.
Reacţii adverse
Efectele secundare sunt rare; excepţional, au fost raportate crampe intestinale tranzitorii.
Fenomenele extrapiramidale sunt rare la copii si excepţionale la adulţi; acestea încetează
spontan si complet de îndată ce tratamentul este întrerupt. Cum glanda pituitara este localizata
in afara barierei hemato-encefalice. Motilium poate induce o creştere a nivelului plasmatic al
prolactinei. In cazuri rare, aceasta hiperprolactinemie poate da naştere la fenomene neuro-
endocrinologice ca galactoree si ginecomastie. Cand bariera hemato-encefalica este imatura (ca
la "bebeluşi") sau slăbita, posibilitatea apariţiei unor efecte secundare neurologice nu poate fi
exclusa in totalitate. Au mai fost de asemenea raportate rare cazuri de reacţii alergice
(mâncărimi sau urticarie).
Supradozare
Simptomele supradozării pot include somnolenta, dezorientare si reacţii extrapiramidale, mai
ales la copii. Medicamentele anticolinergice, antiparkinson sau antihistaminicele cu proprietăţi
anticolinergice pot fi folositoare in controlarea reacţiilor extrapiramidale. Nu exista un antidot
specific pentru domperidon. In cazul unei supradozări poate fi folositoare administrarea unui
50
cărbune activat. Se recomanda supravegherea atenta a pacientului. 27
Farmacologie
Domperidon este un antagonist al dopaminei cu proprietăţi antiemetice similare celor ale
metoclopramidului si ale unor anumite medicamente neuroleptice. Spre deosebire de acestea
totuşi, domperidonul nu traverseaza bariera hematoencefalica. La pacienţii ce folosesc
domperidon, in special adulţi, efectele extrapiramidale sunt foarte rare, dar domperidonul
provoacă eliberarea de prolactina din glandele pituitare. Efectul antiemetic se poate datora unei
combinaţii a efectelor periferice (gastrocinetice) si antagonismului receptorilor dopaminei in
zona chemoreceptorilor vizaţi, care se afla in afara barierei hematoencefalice, in "area
postrema". Studiile pe animale, împreuna cu concentraţiile scazute gasite in creier, indica un
efect periferic predominant al domperidonului asupra receptorilor dopaminei. Studiile pe
oameni au arătat ca domperidonul administrat pe cale orala măreşte durata contracţiilor antrale
si duodenale, grăbeşte evacuarea gastrica a lichidelor si semisolidelor la subiecţii sănătoşi, a
solidelor la pacienţii la care evacuarea intarzie si măreşte presiunea sfincterului esofagian
inferior la subiecţii sănătoşi. Nu are efect asupra secreţiei gastrice.
Metabolism si farmacocinetica
Pe subiecţi nemâncaţi domperidon este rapid absorbit după administrare orala, cu vârful
concentraţiei plasmatice după aproximativ o ora. Eficacitatea minima absoluta a
domperidonului oral (aprox. 15%) se datorează unui metabolism extensiv in peretele intestinal
si in ficat. Desi eficacitatea domperidonului este mărita la subiecţii normali daca este luat după
masa, pacienţii cu probleme gastrointestinale trebuie sa ia domperidon cu 15 - 30 de minute
inainte de masa. Aciditatea gastrica scăzuta slăbeşte absorbţia domperidonului. Eficacitatea
orala este scăzuta de administrarea anterioara a cimetidinei sau a bicarbonatului de sodiu.
Timpul absorbţiei maxime este uşor întârziat si AUC oarecum mărit când medicamentul este
administrat oral după masa. Domperidonul oral nu pare sa se acumuleze sau sa induca propriul
metabolism; un nivel plasmatic de varf, dupa 90 de minute, de 21 ng/ml după 2 săptămâni de
administrare orala a 30 mg pe zi a fost aproximativ acelaşi cu cel de 18 ng/ml după prima doza.
Domperidon este legat in proporţie de 91 - 93% de proteinele plasmatice. Studii de distribuţie pe
animale, cu medicamente marcate radioactiv, au arătat o distribuţie larga in ţesuturi, dar o
concentratie scăzuta in creier. Cantităţi foarte mici de medicament traversează placenta la
27
Panaitescu Gheorghe, professor doctor, Mincu Iulian, profesor doctor docent, Vademecum Terapeutic, Editura
Medicala, Bucureşti, 1973
51
şobolani. Concentratia domperidonului in laptele matern la femei este de 4 ori mai mica decat
concentraţiile plasmatice corespunzătoare. Domperidon suferă o metabolizare hepatica rapida si
extensiva prin hidroxilare si N-dezalchilare. Excreţiile urinare si fecale reprezintă 31, respectiv
66% din doza orala. Proporţia medicamentului nemodificat excretat este mica (10% ca excreţie
fecala si aproximativ 1% ca excreţie urinara). Timpul de înjumătăţire in plasma după o singura
doza orala este de 7 - 9 ore la subiecţii sanatosi dar este prelungita la pacienţii cu insuficienta
renala severa.
Condiţii de depozitare
Depozitare la temperaturi intre 15 - 30 grade Celsius. Suspensia trebuie sa fie protejata de
temperaturi joase (congelare, etc).
52
Gradele educaţiei pentru sănătate
Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maxima importanta a medicinii omului

sănătos care consta in dezvoltarea nivelului de cultura sanitara al diferitelor grupuri de
populaţie, precum si mijloacelor si procedeelor educativ-sanitare necesare formarii unui
comportament sanogenic.
Păstrarea sănătăţii si lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări
ale omului. De altfel cuvântul sănătate care evoca o stare atât de preţioasa fiecăruia apare
frecvent in vorbirea curenta nelipsind aproape niciodată cu ocazia urărilor de bine. Scrisorile
strămoşilor noştri romani se încheiau de obicei cu urarea : vale (fi sănătos).
Sănătatea nu este numai o problema individuala, ci priveşte tot atât de mult societatea
in întregime ‘sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic’ (Schopenhauer).
OMS a dat o definiţie oficiala a sănătăţii formulata astfel : ‘sănătatea este acea stare de
complet bine fizic, mintal si social si nu consta numai in absenta bolii sau a infirmităţii’.
Obiectivul de baza al educaţiei pentru sănătate consta in formarea si dezvoltarea in

rândul populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii si a unui
comportament igienic, sanogenic, in scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase si
fortificării organismului, adaptării lui la condiţiile mediului ambiental natural si social, cat si al
participării active a acesteia la opera de ocrotire a sănătăţii populaţionale. In acest sens, este
necesara formarea unei opinii de masa, fundamentata ştiinţifica, fata de igiena individuala si
colectiva, fata de alimentaţie, îmbrăcăminte, munca si odihna, fata de utilizarea raţionala a
timpului liber si a factorilor naturali de călire a organismului, fata de evitarea factorilor de risc,
precum si a modului de solicitare a asistentei medicale si a diferitelor mijloace de investigaţie si
tratament.
53
Educaţia pentru sănătate a populaţiei trebuie sa reprezinte un obiectiv major al politicii
sanitare naţionale, stabilindu-se ca sarcini de baza, in domeniul asigurării sănătăţii populaţiei,
dezvoltarea activităţilor medicale preventive si ridicarea nivelului de cultura sanitara a întregii
populaţii, ceea ce implica desfăşurarea unor ample acţiuni educative in domeniul sănătăţii
populaţionale.
Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute in ultimele decenii au permis o

explorare mult mai aprofundata a stării de sănătate. Dispunem astăzi de posibilităţi de
investigaţie mult mai fine si mult mai precise, care depăşesc cu mult simţurile noastre comune
de apreciere, pt. descoperirea cat mai precoce a stărilor anormale, a devierilor de la sănătate.
Introducerea unor tehnici noi au făcut ca organismul uman sa devina din ce in ce mai
transparent si accesibil explorărilor morfologice cele mai fine cu detectarea celor mai mici
modificări anatomice prin : tomografie comuterizata (scanner) care ne reda tot organismul uman
in secţiuni anatomice de 1-3mm. Tot atât de utile sunt : ultrasonografia (ecografie), scintigrafia,
rezonanta magnetica nucleara etc. Putem explora, văzând in direct tot interiorul tubului digestiv
sau al arborelui traheobronsic cu ajutorul fibroscoapelor. Alte progrese tehnice de explorare sunt
tehnici de bio-chimie si histochimie, teste imunologice complexe, electronoscopie, metode
rapide de efectuare a analizelor.
Educaţia pentru sănătate are trei laturi : cognitiva, care consta in comunicarea si
însuşirea de noi cunoştinţe necesare apărerii si menţinerii sănătăţii ; motivaţionala, adică
asigura convingerea populaţiei privind necesitatea prevenirii si combaterii bolilor si a
dezvoltării armonioase a organismului, prin respectarea regulilor de sanogeneza ;
comportamenta-volitionala, care consta in însuşirea deprinderilor si obişnuinţelor sanogenice,
cu aplicarea lor in practica cotidiana.
Organizaţia Mondiala a Sănătăţii defineşte educaţie pentru sănătate drept arma cea mai
eficace a sănătăţii populaţionale, ceea ce impune sa fie asigurata educaţia pentru sănătate a
populaţiei si sa fie determinate castele sectoare in care aceasta sa participe la aplicarea tuturor
programelor de sănătate publica, pentru a marca astfel răspunderea personala si colectiva a
tuturor membrilor societăţii in ocrotirea sănătăţii umane.
Subliniez importanta celor trei principii de baza ale educaţie pentru sănătate. Primul
este cel al priritatii : cu cat intervenţia in cariera sănătăţii est e mai timpurie, cu atât educaţia
54
pentru sănătate va fi mai eficace. Al doi lea principiu, al specificităţii si autorităţii, considera ca
opinia celor cu autoritate legitima est e mai credibila, mai cu seama daca aceştia constituie un
exemplu grăitor de comportament sanogenic. Al treilea se refera la integrarea educaţie pentru
sănătate in obiectivele politicii social-sanitare a statului ; educaţia pentru sănătate trebuie sa fie
strâns legata de condiţiile concrete ale societarii si sa fie compatibila cu statutul social-economic
si cultural al acesteia, precum si cu progresele înregistrate in domeniul ştiinţelor medicale.
Intercondiţionarea dintre educaţie si sănătate este fundamentata prin funcţiile majore

ale educaţiei pentru sănătate : funcţia sanogenica si funcţia preventională.
Funcţia sanogenica are ca scop optimizarea sănătăţii individuale si comunitare, pentru

atingerea idealului de sănătate. Ea se adresează populaţiei sănătoase, educaţia sanogenica
constituind o parte integranta a medicinii omului sănătos.
Funcţia preventionala vizează atingerea obiectivelor prevenţiei primare, secundare si

terţiare.
Potenţialul de sănătate individuala îmbracă o arie larga de manifestări, cuprinse intre

cei 2 poli : sănătatea optima si exitusul. Indiferent de configuraţia stării de sănătate, oscilând
intre cele limite, actul educaţional interferează toate treptele stării de sănătate sau de boala. Din
acest punct de vedere, sănătatea este privita ca o calitate a vieţii, rezultanta a unui mod de viata
sanogen, care reprezintă, in esenţa sa, un fapt de educaţie.
In practica activităţii educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forne si

mijloace. Chiar pentru aceeaşi acţiune medicala pot fi utilizate mai multe forme de
metode(conferinţe, convorbiri, lecţii, proiecţii de filme, etc.). In general, sunt preferate metodele
practico-aplicative
Nu mai încape nici o îndoiala ca medicina moderna va devenii din ce in ce mai mult
preventiva, îndreptându-se spre o medicina a omului sănătos. Astfel :
• In medicina copilului orientarea spre prevenire se va amplifica si mai mult, începând mult mai
devreme, prin sfaturi pt. o procreare normala. Vom conştientiza mama de consultaţie genetica
prenatala si de importanta alăptării la sân pt. a avea un copil sănătos. Laptele de mama este
alimentaţia ideala pentru nou născut si sugarul pana la 5 luni, deoarece este alimentul cel mai
55
complet lipsit de microbi, se poate digera bine deoarece conţine fermenţi sau enzime, ferindu-l
astfel de apariţia unor tulburări digestive si asigurând dezolarea armonioasa si starea de sănătate
a sugarului.
• In domeniul bolilor de rinichi un obiectiv important va fi prevenirea insuficientei renale

cronice.
• In medicina interna orientarea majora va fi spre prevenirea bolilor cronice cu caracter

degenerativ : arterioscleroza, cardiopatia ischemica, reumatismul degenerativ. Pentru aceasta
bolnavul:
- se va prezenta periodic la medic
- va evita eforturile utile, emoţiile
- va face exerciţii recomandate de medic
- va respecta repausul la pat
- nu va consuma băuturi alcoolice
- va evita frigul, curenţii de aer, umezeala si temperaturile ridicate
- va lua cu regularitate medicamentele prescrise.
• In domeniul nutriţiei : prevenirea obezităţii si a diabetului, prin :
- evitarea stresului si sedentarismului
- evitarea traumelor psihice
- alimentaţie corespunzătoare
- evitarea abuzului de medicamente
- respectarea regulilor de igiena
- suprimarea consumului de cafea si tutun, etc.
• In domeniul bolilor infecţioase : prevenirea hepatitelor, antraxul, toxiinfecţia alimentara, boli

diareice acute prin:
56
- respectarea cu stricteţe a regulilor de igiena personala si in gospodărie (in cazul antraxului vor
fi efectuate vaccinările la animale)
- spălarea mâinilor înainte de masa si după folosirea toaletei
- utilizarea unei vesele curate
- păstrarea alimentelor acoperite ferindu-le de contactul cu muşte, gândaci sau rozătoare si la

temperaturi scăzute
- interzicerea consumului apei de suprafaţă (lacuri, râuri, parauri)
- dezinfectarea periodica a toaletelor din locuinţe si cele din localuri publice
- vaccinări periodice
Profilaxia nu mai poate fi redusa numai la metodele ei mai vechi cum ar fi :

prezentarea la vaccinări contra bolilor infecţioase, trebuie sa ne bazam pe o profilaxie activa, pe
participarea întregii populaţii la obiectivele medicinii preventive, prin respectarea regulilor de
viata care asigura sănătatea, protecţia mediului înconjurător, dobândirea unei culturi medicale.
Medicina omului sănătos urmăreşte sa intervină activ in apărarea sănătăţii prin
• Promovarea masurilor de igienizare a mediului înconjurător a localităţilor in care trăieşte si

munceşte omul, pt. a face acest mediu cat mai favorabil sănătăţii
• Formarea unor deprinderi igienice (educaţia igienica) la fiecare persoana, folosind toate
mijloacele de cultura si educaţie, începând cu şcoala, reviste, cărţi. Intr-un sens mai larg,
formarea unei culturi sanitare, ceea ce încearcă sa fie si lucrarea de fata ca o contribuţie la acest
important obiectiv. Sănătatea nu se vinde in farmacii, ci se asigura prin deprinderi igienice :
igiena alimentara, igiena muncii fizice, igiena muncii intelectuale etc ;
• Îmbunătăţirea condiţiilor de mediu la locul de munca si aplicarea tuturor masurilor care

privesc protecţia muncii ;
• Aplicarea unui complex de masuri pt. dezvoltarea normala, fizica si mintala a copiilor,
începând cu supravegherea femeii in timpul sarcinii si continuând cu cea a copilului si a
adolescentului ;
57
• Punerea in valoare a culturii fizice (gimnastica, sport) a excursiilor si a vietii in aer liber,
folosirea factorilor naturali de întărire a organismului: aer, soare, munte, mare ; Exerciţiile fizice
reduc stresul, ne ajuta sa ne menţinem greutatea ideala, sa ne menţinem mobili, fac ca inima
noastră sa funcţioneze mai bine si ne ajuta la scăderea nivelului colesterolului si a TA. De
asemenea ne protejează împotriva unor îmbolnăviri serioase ca : bolile de inima, diabetul si
comoţia cerebrala.
• Promovarea unei alimentaţii raţionale, ştiinţifice, cu combaterea atât a exceselor alimentare,,

cat si a subnutriţiei, a dezechilibrului in utilizarea tuturor factorilor nutritivi a preparării greoaie
ori complicate a alimentelor, erori care pot sa duca la boli de nutriţie si ale tubului digestiv.
• Masuri de depistare precoce a unor anormalităţi si tendinţe morbide înainte ca acestea sa se

exprime prin suferinţe si boala declarata.
O asistenta devine din ce in ce mai mult un consilier pentru toate activităţile umane
care pot afecta sănătatea, un consilier al sănătăţii. Sfatul sau va trebui ascultat in toate
problemele care privesc mediul înconjurător si unde pot apărea factori de risc pentru sănătatea
omului. Sănătatea este mai mult decât o problema pur medicala : ea angajează răspunderea
întregii societăţi.
Este necesara antrenarea sistematica a asistentelor medicale la acţiuni educativ-

sanitare, pentru a deprinde “arta” de a comunica, de a se adresa oamenilor si de a-i
convinge,pentru a le trezi interesul nu numai fata de boala, ci in primul rând fata de menţinerea
sănătăţii.
« Trebuie sa ştim ce nu trebuie sa facem pentru noi înşine » si in acest scop o buna
cultura sanitara are o valoare incomensurabila.
58
1. Dobrescu Dumitru, Gerontofarmacologie, Editura Mondan, Bucureşti, 1995
2. Constandini Michaela, Panoiu Laurentia, Marinescu Zoe, Farmacologie, Editura
Universul, Bucureşti.
3. Stroescu Valentin, Bazele farmacologice ale practicii medicale, Editura
Medicala.
4. Dobrescu D., Farmacodinamie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti,
1970.
5. Dobrescu Dumitru, Subtirica Victoria, Dobrescu Liliana, Dragan Anca, Negres
Simona, memorator de medicamente, Ghid Farmacoterapic, Editura Minesan,
Bucureşti 2003.
6. Panaitescu Gheorghe, professor doctor, Mincu Iulian, profesor doctor docent,
Vademecum Terapeutic, Editura Medicala, Bucureşti, 1973.
7. Dragomir, N. Feszt, Gh. Gheorghiu, P. Marcu, C. Popovici, Gh. Teitel, A.
Veluda, C.C. Farmacologie, Bucureşti, Editura didactica si pedagogica, 1964.
8. Profesor doctor docent, Longinus Enescu, Farmacologie, Editura Dimitrie
Cantemir, Targu Mures 1998.
9. Ionescu Dunarea, G. Diaconescu, Victor Mungiu, Ostin C., Algeziologie
experimentala, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
10. Manolescu E., Farmacologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1975.
11. Stroescu Valentin, Corciovei Iosefina, Constantinescu Michaela, Editura All,
Bucureşti 1995.
59
12. Samuel Izsak, Farmacia de-a lungul secolelor, Editura ştiinţifica si
enciclopedica, Bucureşti, 1979.
13. Gheorghiu Emil, Pagini din trecutul farmaciei romaneşti, Editura medicala ,
Bucureşti 1967.
14. Leucuta, Sorin E si Pop, Radu D., Farmacocinetica, Cluj Napoca, 1981.
15. Dobrescu Dumitru Farmacoterapie, Bucureşti, Editura Medicala, 1981.
16. IFRIM M. – Compendiu de anatomie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
17. PAPILIAN V. – Atlas de anatomia omului. Editura medicală, Bucureşti, 1992.
18. SARAGEA M. – Tratat de fiziopatologie. Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1994.
60

Medicatia Aparatului Digestiv

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medicatia Aparatului Digestiv

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Destul de des, bolnavul nu poate beneficia cu promptitudine de o consultaţie, din variate

1. Aparatul digestiv şi fiziologia acestuia:

1.1. Tubul digestiv :

1.2. Glandele anexe :

1.3. Fiziologia aparatului digestiv8 :

2. Necesitatea unei alimentaţii echilibrate şi complete :

2.1. Alimentele şi soarta lor în organism :

2.3. Echilibrarea ratei alimentare :

Se admit abateri în plus sau în minus de 10%.

BOLILE APARATULUI DIGESTIV12

b. Pepsina – este o enzima proteolitica a sucului gastric, ce poate fi asociata cu HCl.

c. Pancreatina – este un preparat ce conţine enzime pancreatice : tripsina, lipaza,amilaza.

d. Colereticele – sunt substanţe ce stimulează producerea de bila în ficat. Acţionează, probabil,

2. Metoclopramida (Primeran, Reglan) – deprima zona chemoreceptoare declanşatoare

3. Odansetron (Zofran) – este eficace în vărsăturile severe provocate de citostatice. Este

4. Scopolamina – este anticolinergic si sedativ psihomotor. Este indicat în răul de miscare,

Contraindicaţii : apendicita acuta si abdomenul acut reprezintă contraindicaţii absolute.

Contraindicaţii : rareori provoacă colici intestinale. Poate declanşa travaliul la femeile

Indicaţii : în cazuri de evacuare rapida a intestinului si în cazuri rebele de constipaţie

4.Laxativele prin înmuierea scaunului – uşurează progresia conţinutului

Metoclopramida – este un antagonist dopaminergic, care are si proprietăţi stimulante

Domperidona (Motilium) si Cisaprida sunt alte medicamente prokinetice.

Drajeuri de triferment conţinând tripsina 18 u.W., lipaza 6 u.W. si amilaza (putere

Indicaţii: Greaţa si voma asociate cu tulburări gastrointestinale, intoleranta la medicamente,

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la fenotiazine, stări comatoase. Torecan-ul nu trebuie

Compoziţie si Mod de Ambalare

Producator: Berlin-Chemie AG – German

Indicaţii: Ameliorarea simptomatologiei gastro-intestinale, indusa de acumularea excesiva de

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la simeticona, parahidroxibenzoat de metil (alergie la grupul

Reacţii adverse: Pana in prezent nu se cunosc reacţii adverse determinate de administrarea

Forma de prezentare: Cutie cu un blister din PVC/Al a 25 capsule moi

INDICAŢII: sab simplex este un medicament antiflatulenţă (pentru tratarea acumulărilor de

Nu luaţi sab simplex

Utilizarea altor medicamente

Utilizarea sab simplex cu alimente şi băuturi

Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor

Informaţii importante privind unele componente ale sab simplex

Dacă aţi uitat să luaţi o doză de suspensie orală

REACŢII ADVERSE POSIBILE

CUM SE PĂSTREAZĂ SAB SIMPLEX

Particularitati fizico-chimice. Pulbere cristalina alba, insipida, insolubila in apa si in mediu

O capsula cu eliberare prelungita conţine clorhidrat de mebeverina 200 mg si excipienţi:

Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maxima importanta a medicinii omului

Obiectivul de baza al educaţiei pentru sănătate consta in formarea si dezvoltarea in

Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute in ultimele decenii au permis o

Intercondiţionarea dintre educaţie si sănătate este fundamentata prin funcţiile majore

Funcţia sanogenica are ca scop optimizarea sănătăţii individuale si comunitare, pentru

Funcţia preventionala vizează atingerea obiectivelor prevenţiei primare, secundare si

Potenţialul de sănătate individuala îmbracă o arie larga de manifestări, cuprinse intre

In practica activităţii educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forne si

• In domeniul bolilor de rinichi un obiectiv important va fi prevenirea insuficientei renale

• In medicina interna orientarea majora va fi spre prevenirea bolilor cronice cu caracter

- se va prezenta periodic la medic

- va evita eforturile utile, emoţiile

- va face exerciţii recomandate de medic

- va respecta repausul la pat

- nu va consuma băuturi alcoolice

- va evita frigul, curenţii de aer, umezeala si temperaturile ridicate

- va lua cu regularitate medicamentele prescrise.

• In domeniul nutriţiei : prevenirea obezităţii si a diabetului, prin :

- evitarea stresului si sedentarismului

- evitarea traumelor psihice

- evitarea abuzului de medicamente