“Sa fii o persoana cu deficiente - optiune sau resemnare?

Subiectul de azi nu este unul ușor având în vedere contextul: trăim în România,
iar din perspectiva evoluției în această arie a deficiențelor suntem departe de progresul
celorlalte țări europene. Să fii o persoană cu deficiență în ziua de azi, este ca și cum deja
ai o “etichetă” și cei din jur pot influența mai mult sau mai puțin cât de mult resimți
această deficiență. Pot fi cei care te încurajează și îți oferă oportunități de a duce o viață
valoroasă indiferent de cât ești de diferit sau opusul.
Pe lângă deficiența care o are, o persoană trece și prin schimbările psihice care
vin cu această deficiență și care au impact în stima de sine, în ceea ce crede el despre
valoarea lui sau va ajunge să creadă; cât de bun poate să fie sau nu la ceva ce își
propune, cât de diferit este și cum îl vor vedea ceilalți. Deja în sistemul de invatamant
apar primele bariere puse în fața celor cu deficiențe, deoarece ei nu au un mediu în care
pot studia alături de ceilalți, iar ulterior regăsim minusuri și în aspecte legat de ce munci
pot ei desfășura, unde se pot angaja și cât de încurajat este acest lucru de către autorități.
Impresiile mele de început sunt pe baza celor observate în jurul meu, plecând de
la accesul în supermarket-uri sau instituții unde o pesoană cu deficiențe ar trebui să
ajungă și până la simpla traversare a străzii care pentru un orb este imposibilă fără
detectoare sonore care să avertizeze culoarea la semafor. Sunt doar câteva aspecte.
Începutul este încă de la diagnosticare și sistemul medical din țara noastră care are sau
nu are angajați pregătiți pentru a susține persoanele cu dizabilități. Recent am fost
aproape de 2 familii cu copii diagnosticați cu ADHD din care unul după 8 luni a deci să
plece din țară, iar altul s-a luptat 1 an și jumătate să gaseasca personal calificat unde să
fie dus copilul pentru a primi îngrijirea și educația necesară să evolueze. Adaug aici că
lipsa acestui personal a făcut ca aproape 9 luni copilul să fie inclus într-un program la
un institut unde personalul nu avea cunoștințe despre cum ar trebui să lucreze, iar
exercițiile făcute nu au adus rezultate, ele nefiind făcute pe baza unei documentări clare.
De ce? Pentru că este foarte scump să faci un astfel de curs (am aflat că este undeva în
jur de 6000 eur) și se pare că în România sunt doar câteva persoane care au această
pregătire. Atunci părinții ajunga să irosească 9 luni din viața copilului, un copil cu
dizabilități pentru care fiecare zi are un impact enorm asupra cum va fi el ca adult. Cele
9 luni pot reduce evoluția și dezvoltarea lui într-o formă în care noi nu ne putem
imagina.
Resemnare?! Cred că în acesta categorie sigur se regăsesc o parte din cei cu
dizabilități ori au trecut prin această etapă. Când simți că lupți cu vântul există șansa să
te întrebi de ce lupți, pentru ce și pentru cine, ce îți aduce? Resemnarea nu ar trebui să
fie o opțiune într-o țară a secolului XX când vorbim de microcipare, printing 3D și
multe alte tehnologii. Ar trebui să existe priorități pentru ei, deoarece au drepturi egale
cu fiecare dintre noi și ar trebui să aibe și oportunități egale. Totul ține de ce putem face
fiecare când interacționăm cu cei cu dizabilități și cum îi tratăm – adică, pornim de la ce
pot face eu diferit – și mai departe care sunt rolurile și implicațiile statului, cât timp și
resurse se alocă și multe alte aspecte. Dar înainte de toate rămâne întrebarea: ce pot face
eu. Pot să respect semnele de parcare care sugerează locuri pentru cei cu dizabilități? O
fac sau nu? Pentru că dacă nu o fac, înseamnă că și eu fac parte din cei care strigă:
“Resemnează-te. Nu ai nici o șansă.”
În ceea ce privește statul rețin că în 2017 vroiau să retragă facilitățile pe care le
aveau Unitățile Protejate Autorizate. Aceste facilități făceau referire la beneficii pentru
companii dacă aveau în angajare un minim de 30% personal cu dizabilități, lucru care
ducea la reducrea costurilor cu un angajat cu până la 50%. Când un stat intervine și
aduce repercursiuni negative pentru acești adulți care caută să aducă valoare prin munca
lor, mă întreb cum putem cerem oamenilor de rând să se comporte că diferit. Dacă ar fi
să comparăm rata de angajare a celor cu dizabilități am afla că doar aproximativ 13%
dintre ei au un loc de muncă, raportat la 70% din populația generală, iar problema
principală este lipsa educației. În mediul educațional, la școală sau la facultate nu se
discută despre persoanele cu dizabilități, despre ce putem face în comunitete să
facilitam integrarea lor, ca ei să aibă parte de tot ceea ce au nevoie pentru o viață egală
cu a noastră. Sistemul din țară noastră reduce foarte mult șansele ca ei să beneficieze cu
adevărat de educație, iar acest lucru se observă în special în mediul rural. Mulți ajung
șomeri. Din declarațiile oficiale din România aflam că rata șomajului la cei cu
dizabilități este mai mare decât în cazul populației generale. Nu este de mirare dacă
luăm în calcul și faptul că salariile lor ajung doar la 60% din veniturile medii ale
salariilor naționale. În continuare mă întreb dacă ar fi o resemnare sau o opțiune pentru
cineva care are o dizabilitate sa traiasca in Romania. Îmi vine greu să gesesc argumente
pentru a mă declara de partea celor care văd o opțiune.
 Cele de mai sus nu reprezintă o noutate, asta și pentru că cei cu dizabilități se
integrează mai greu în sociate. O parte din responsabilitate ne revine și nouă, poulației
generale. Nu știm cum să ne comportăm cu ei dacă îi întâlnim pe stradă, ce să facem și
ce nu, pentru a nu-I ofensa sau ce să facem pentru ai face să se simtă integrați.
Interacțiunea cu ei nu este una ușoară în general. În anumite situații reacțiile incomode
nu sunt din rautate, ci din lipsă de informare și pentru că nu avem în jurul nostru
exemple clare, pozitive.
Consider că sunt multe de aflat în societate despre persoanele cu dizabilități, iar
faptul că informația ajunge la tine numai în cazul în care ai în familie sau pe cineva
apropiat cu dizabilitate, este o notă clară a lipsei de comunicare, transparență și
informare la nivelul oamenilor.
În ceea ce privește cum se văd lucrurile din partea unei persoane cu dizabilități
aflăm de cele mai multe ori doar poveștile celor de succes. Cei care din dizabilitatea lor
au făcut opțiune și au reușit să își gasească misiunea, chiar dacă inițial părea că nu
aveau nici un rost în această lume. Aflăm de ele prin intermediu media, acolo unde
ajung să își spună povestea. Aflăm că mulți au avut o șansă de care au profitat, au avut
oameni lângă ei care i-au susținut, care au mers până la “capătul lumii” pentru ei și
astfel azi ei au o voce prin care încearcă să aducă în prim plan viață în România a celor
care sunt “diferiți”. Nu știm însă prea multe despre ceilalți 10% din populația lumii,
adică undeva la 650 de milioane de persoane care trăiesc cu dizabilități, făcând din ei
cea mai mare minoritate din lume. La acest numar am afirma că este o normalitate în
ziua de azi și că cel puțin o dată am intrat în contact cu cineva care are un anumit fel de
dizabilitate.
Cum e viața pentru ei? Cum este să depinzi mereu de cineva vs să știi că ești
independent și poți face orice, oricând? Cum este să ai locuința ta nu nu unde îți dorești
tu sau cum ai vrea tu să fie, ci în funcție de unde îți permite dizabilitatea pentru că
depinzând de alții mergi acolo unde sunt ei, unde ei îți pot oferi suport? Poate să fie
vorba de casa unei rude de familie într-un caz fericit, iar în cele mai puțin fericite unde
cei apropiați nu sunt, persoanele cu dizabilități pot ajunge să locuiască în diferite cămine
sau instituții unde pot să primescă ajutor din partea unor persoane calificate. Cu
siguranță aici se încadrează cei care au posibilități financiare. Pentru mulți dintre ei
viață se reduce la o ingrijire adecvată, menținerea și îmbunătățirea sănătății, să își poată
achiziționa aparatele și produsele necesare, să-și amenajeze locuința în așa fel încât să
fie adaptată nevoilor specifice. Deci acest cuvânt, VIAȚA, pentru ei este redus că
semnificație. Și când te gândești la câte visam și facem noi, populația generală?!
Opțiune? Opțiune aș putea spune că ar prin prisma faptului că o pesoană cu o
dizabilitate poate descoperi pe parcurs că este talentat la ceva ce poate nu ar fi
descoperit altfel. Asta ar fi opțiunea: să crezi că interiorul tău există ceva la ce excelezi
și să nu renunți să cauți asta indiferent dacă faci partea din populația generala cât și din
cea cu dizabilități. Poate cei cu dizabilități, “forțați” de circumstanțe au șansa să se
oprească din fugă asta continuă pe care unii dintre noi o numim viață și astfel pot
descoperi lucruri despre ei și despre lume, pot dezvolta o abilitate, își pot găsi un țel, pot
visa la mai bine și nu numai, chiar le pot realiza. Avem atâtea exemple în rândul lor,
confirmări că se poate! Există acolo ceva, în spatele a ceea ce populația generală nu
poate vedea când se uită la cineva cu o dizabilitate. Talentul nu are limite, nu are
dizabilități așa cum spunea un titlu de acum 4 ani din Craiova, unde la un mall bine
cunoscut se desfășura o ediție dedicații lor. Aici se puneau în scenă talente de tot felul,
de la dans și modă, până la teatru, muzică susținute de persoane cu dizabilități.
Cei care au descris atmosfera spuneau despre ea că nu era una deloc tristă, așa
cum poate ne-am fi așteptat. Oamenii aceeaia nu se plângeau de ce au pățit sau de ce au
pățit tocmai ei. Nu căutau vinovați și nici nu se dădeau bătuți. Din contra, era o
atmosfera caldă, plină de zâmbete și bucurie pentru că ei trăiesc fiecare clipă ca și cum
nu ar fi alta și se bucură de tot ce le oferă momentul prezent, lucru pe care unii dintre
noi în goana după bani, faimă, recunoaștere nu le vedem sau nu le trăim poate niciodată.
Celor din Craiova li se alătură un alt demers la nivel de întrega România, un
show cunoscut pentru identificarea talentelor muzicale, dedicat celor cu dizabilități.
Aceste concursuri pentru ei reprezintă un moment important și pentru faptul că premiul
cel mare era o vacanță în Olanda de 10 zile și o înregistrarea intr-un studiou autentic.
Nouă însă, ne-au dat șansa să vedem mai departe de exterior – de dizabilitate – și să ne
uităm spre suflet și spre omul din interiorul acelui corp. Într-un astfel de eveniment
observăm o lume fără prejudecăți, în care toți putem trăi împreună, egali.
Toate acestea sunt pentru mine aspecte care mă fac să tind mai mult spre zona de
opțiune și nu de resemnare. Încă nu sunt convinsă, nu cred că aș putea fi! Cred că, doar
cei care cu adevărat trăiesc o astfel de experiență pot spune cu ce simt și dacă pentru ei
România și viață în această țară reprezintă o opțiune, dacă au suportul necesar din
mediu pentru a duce o viață bună, dacă reușesc să găsească în ei puterea de a caută acel
țel, vis spre care să tindă și care să-l transforme în realitate.