UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Să fii o persoană cu deficiențe- resemnare sau opțiune?

Profesor : Monica Avramescu

Student:

Chiriță Cătalina Mădălina, anul II, IFR

București, 2023
 Să fii o persoana cu deficiețe -resemnare sau opțiune?

Peste 600 de milioane de personae din întreaga lume au un anumit tip de dizabilitate.
Aproximativ două treimi dintre ele trăiesc în țări în curs de dezvoltare și cu economie de
tranziție. Doar o mică parte din aceste persoane beneficiază de educație sau reabilitare.
În România, conform unui comunicat din anul 2019 al Autorității Naționale pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilități a fost înregistrat un număr de 846.354 de persoane cu dizabilități.
Acest subiect nu este unul ușor de abordat având în vedere faptul că trăim în Romania iar
acest subiect este unul greu de abordat din perspectiva evoluției, în comparație cu alte țări mai
dezvoltate. Să fii o persoană cu deficiențe în zilele noastre, este ca și cum ai primi o
„ etichetă”, iar cei din jur au o influență destul de mare în felul în care acești oameni resimt
această deficiența.
Pe langă deficiența pe care o are, omul cu dizabilități suferă profund, indiferent cât este de
educat sau de consiliat. El se vede ca un om neputicios,poate își vede chiar incapacitatea în
progres. Uneori acesta se vede povara tuturor.Daca îl apasa durerea trupească pe langă cea
sufletească, viața i se pare foarte dificilă,unoeri nu întrevede nici o ieșire din aceasta oricat de
mult ar fi înconjurat de dragoste și armonie.Dar cu toții suntem diferiți, sunt oameni și
oameni, cu temperamente diferite,caractere diferite, percepții diferite, care simt diferit.Pentru
unii sentimental handicapului este doar o constatare deprimantă dar care poate fi acceptată,
alții devin mai iritati și mai violenti,alții îsi țin sentimentele mai ascunse, depinde de fiecare
om în parte.
Primele bariere pentru acești oameni încep înca din sistemul de învățământ, deoarece ei nu au
posibilitatea de a studia alături de ceilalți, iar mai apoi găsim minusuri și în aspectele legate de
munca pe care o pot desfășura, unde se pot angaja și cât de mult îi sprijină autoritățile.
Opiniile mele se bazează pe diferite situații observate în viata de zi cu zi,plecând de la accesul
în institutii sau supermarket-uri unde o persoana cu deficiențe ar trebuii sa ajungă și până la
simpla traverasre a străzii, care pentru un orb este imposibilă fără detectoare sonore care să
avertizeze culoarea la semafor. Acestea sunt doar câteva aspecte. Începutul este înca de la
diagnosticare și sistemul din țara noastră, care are sau nu are angajați pregătiți să susțină
persoanele cu dizabilități. Recent copilul prietenei mele, a fost diagnosticat cu ADHD si
autism , dupa 1 an și jumatate, timp în care a cerut opinia mai multor specialiști în
domeniu,cele mai multe păreri provenind din mediul privat deoarece în mediul de stat a
trebuit sa aștepte si câte 8 luni pentru a fii văzut copilul de un medic. În acest fel părinții ajung
să iroseasca luni întregi din viața copilului, un copil cu dizabilități, pentru care fiecare zi are
un impact asupra sănătății lui si asupra felului în care va fi când va ajunge adult. Acel timp
poate reduce evoluția și dezvoltarea lui într-un mod în care noi nu ne putem imagina.

Resemnare?!
Cred că în această categorie sigur se regăsesc o parte din cei cu dizabilități, ori au trecut prin
această etapă. Când simți că te lupți cu morile de vând, te întrebi de ce oare mai lupți, pentru
ce anume și pentru cine? În opinia mea resemnarea nu ar trebui să fie o opțiune intr-o lume a
secolului XX, în care zilnic vorbim de microcipare, printing 3D, roboți care preiau tot felul de
atribuții și alte tehnologii. Ar trebuii ca acești oameni să aiba priorități, deoarece au drepturi
efgale cu toți ceilalți. Totul ține de modul în care noi, ceilalți alegem sa interacționăm și să
tratăm persoanele cu dizabilități, fiecare are rolul său în viața acestor oameni, pornind de la ce
pot face eu diferit și mai departe care sunt rolurile și implicațiile statului, atâta timp cît există
și resurse. Dar înainte de toate rămâne întrebarea:Ce pot face eu? Pot să respect semnele de
parcare care sugerează locuri pentru cei cu dizabilități? O fac sau nu? Daca nu o fac, înseamnă
că și eu fac parte din cei care striga: „Resemnează-te. Nu ai nici o șansă.”.
În ceea ce privește cum se văd lucrurile din partea unei persoane cu dizabilități aflăm că de
cele mai multe ori sunt mediatizate doar poveștile de success. Cei care au reușit să își
găseasca misiunea , chiar dacă initial părea că nu avea nici un rost în aceasta lume. Mulți au
avut oameni lângă ei care i-au susținut astfel ei au o voce prin care încearcă să aducă în prim
plan viată în România a acestor oameni mai ”speciali”.
Opțiune?
Opțiune ar fi faptul că în acest fel oamenii descopera ca sunt talentați la ceva anume care
altfel nu ar fi descoperit. Încrederea în sine si în interiorul lor că exista ceva la care excelezi și
să nu renunți să cauți asta indiferent dacă faci parte din populația generală sau din cea cu
dizabilități.Există suficiente exemple de oameni care și-au găsit un țel, au dezvoltat o
abilitate , au visat să realizeze ceva, dar în această eră a vitezei în care trăim nu au reusit să se
oprească și sa vadă decat atunci cand lucrurile s-au aranjat în asa fel încat au fost nevoiti sa se
opreasca și sa caute acest lucru. Talentul nu are limite , nu are dizabilități, așa cum spunea un
titlu într-un mall care a desfășurat anumite activități dedicate lor. Se puneau în scenă talente
de tot felul, de la dans și modă, până la teatru și muzică susținute de oameni cu dizabilități.
Organizatorii se așteptau ca atmosfera să fie una destul de tristă dar spre surprinderea lor,
oamenii nu s-au plans de ceea ce au pățit, nu căutau vinovați și nici nu se dădeau bătuți. Din
contra,a fost o atmosferă caldă, plină de zâmbete și bucurie, pentru că ei trăiesc fiecare clipă
ca și cum nu ar fi alta și se bucură de tot ceea ce le oferă momentul prezent, lucru pe care noi,
restul, în goana dupa cariere, bani, afirmație nu le vedem sau poate nu le trăim niciodata.
Toate aceste afirmații vin din exterior, din perspectiva mea asupra acestor oameni. Cred că
doar cei care trăiesc cu adevărat o astfel de experiență pot spune ceea ce simt și daca pentru ei
viața în România reprezintă o opțiune , dacă au suportul necesar pentru a duce o viață bună,
dacă reușesc să găsească în ei puterea de a căuta acel vis spre care să tindă și pe care să-l
transforme în realitate.