Dizabilitatea 

este experiența oricărei afecțiuni care îngreunează o persoană să

desfășoare anumite activități sau să aibă acces echitabil într-o anumită societate.
Dizabilitățile pot fi cognitive,
de dezvoltare, intelectuale, mentale, fizice, senzoriale sau o combinație de factori
multipli. Dizabilitățile pot fi prezente încă de la naștere sau pot fi dobândite în
timpul vieții unei persoane. Din punct de vedere istoric, dizabilitățile au fost
recunoscute doar pe baza unui set restrâns de criterii – cu toate acestea,
dizabilitățile nu sunt binare și pot prezenta caracteristici unice în funcție de individ.
[1]
 Un handicap poate fi ușor vizibil sau invizibil în natură.
Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor cu
dizabilități definește dizabilitatea ca:
deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de lungă durată care, în
interacțiune cu diferite bariere, pot împiedica participarea deplină și efectivă [a
unei persoane] în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți.[2]
Conotații căpătate în timp[modificare | modificare sursă]
În secolul 18 cuvântul “handicap” începe să fie aplicat și la cursele cu cai.
Deplasarea semantică a handicapului de la semnificația primară de “joc de noroc”
la semnificația secundară aplicabilă la cursele de cai s-a realizat deoarece în
ambele situații avea loc o evaluare comparativă a “obiectelor” aflate în competiție.
În primul caz, al obiectelor personale iar în cel de-al doilea, a cailor. Prin “cursă cu
handicap” se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau, în
principiu, egalizate prin obligația cailor mai buni de a purta o greutate în plus, în
funcție de performanțele anterioare deja confirmate. Extensia conținutului semantic
al handicapului continuă, de data aceasta cuprinzând oamenii. S-a trecut de la
limitarea capacităților cailor la limitarea capacităților oamenilor, apoi de la
limitarea capacităților umane la consecințele acestor limitări. Deplasarea semantică
a termenului de handicap, de la semnificația originală restrânsă, la semnificația
actuală extinsă, a fost însoțită și de o deplasare a dominației lexicale de la
“egalitate în concurență”, la “dezavantajul în concurență”. O asemenea deplasare
pare să constituie deja un proces încheiat și ireversibil, dovadă că, prin simpla
rostire a cuvântului handicap, se induce imediat și ideea de nuanță defavorizantă.
Handicapul, indiferent de ce tip este (fizic sau mental) reprezintă o sursă de
stigmatizare. Cei care suferă din cauza lui, se confruntă atât cu boala propriu-zisă
cat și cu practici discriminatorii.
Studii realizate[modificare | modificare sursă]
În urma unei cercetări realizate de J. F. Ravaud și I. Ville publicată în International
Journal of Rehabilitation Research (Ravaud și Ville, 1986) s-a constatat că
persoanele cu handicap care solicită un loc de muncă într-o înterprindere sunt
discriminate, ele nefiind alese indiferent dacă aveau calificare mai mare decât un
candidat sănătos. A fost efectuată o simulare de cerere de serviciu prin expedierea
unor candidaturi spontane (scrisoare și C.V. ). Materialul se compunea din: două
tipuri de CV - unul corespunzător unui nivel modest, celălalt unei înalte calificări;
două tipuri de scrisori ce prezentau două tipuri de candidat: cu handicap (în scaun
cu rotile) și fără handicap. Continuarea celor doua variabile a dat patru profiluri
posibile: înaltă calificare/handicapat, înaltă calificare/sănătos, calificare
modestă/handicapat, calificare modestă/sănătos. Candidaturile au fost expediate
unui eșantion reprezentativ de 2.228 de înterprinderi cu diferite activități și cu
peste cincizeci de salariați din regiunea pariziană. Rezultatul, în funcție de
răspunsuri pozitive (propunere de întâlnire) sau negative (refuz, tăcere) a fost acela
că candidatii valizi avand o înalta calificare au apoape de două ori mai multe șanse
să se dea curs cererii lor decât omologii lor cu dizabilități fizice, acest raport
ajungând la 3, 2 în cazul candidaților cu calificare medie. Un alt studiu a fost
efectuat pe un eșantion de 240 de subiecți cărora li s-au prezentat diferite portrete
ale unor persoane cu deficiențe, aceste portrete diferențiindu-se prin situația
familiară, financiară etc. Exemplu: “în urma unui grav accident de circulație pe
care l-a suferit pe când era adolescent, domnul X a căpătat o infirmitate la
membrele inferioare și s-a văzut obligat să se deplaseze în scaunul cu rotile. Astăzi,
domnul X are 40 de ani. Trăiește singur în Paris, într-un apartament special
amenajat. Nu exercită nicio activitate profesională și, deci, nu are niciun venit.”
Fiecare portret le era prezentat și trebuia să constituie obiectul unei proceduri de
evaluare. Principala concluzie: celibatarul fără resurse este perceput în mod negativ
în comparație cu cel care este cap de familie și primește o remunerație
considerabilă care este apreciat.
Epidemiologie[modificare | modificare sursă]
În anul 2004, în România existau peste 414.000 de persoane cu dizabilități[3].
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu
dizabilități[modificare | modificare sursă]
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost
publicată în Monitorul Oficial al României (Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie
2010) și a intrat în vigoare.[4]
Convenția obligă părțile să se asigure că persoanele cu handicap își pot exercita
drepturile pe deplin, în condiții de egalitate cu toți ceilalți cetățeni.[5]
Vezi și[modificare | modificare sursă]
 Persoanele cu dizabilități din România
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 1. “Minorități, marginali, excluși” Adrian Neculau; Gilles Ferreol Iași, Ed.
Polirom, 1996
 2. “Imaginea persoanelor cu handicap în presa scrisă” Dumitrescu Daniela
 3. “Handicap, readaptare, integrare” Autor: Popescu Gabriela Florența
Note[modificare | modificare sursă]
 1. ^ Francis, Leslie; Silvers, Anita (1 octombrie 2016). „Perspectives on the
Meaning of "Disability"”. AMA Journal of Ethics. 18 (10): 1025–
1033. doi:10.1001/journalofethics.2016.18.10.pfor2-1610. ISSN 2376-6980. 
PMID 27780027.
2. ^ Resolution / adopted by the General Assembly, A/RES/61/106. UN
General Assembly, Convention on the Rights of Persons with Disabilities.
24 January 2007. [accessed 27 December 2020]
3. ^ Persoanele cu handicap - ocrotite de lege, chinuite de administratie, 28 ian
2004, adevarul.ro, accesat la 3 decembrie 2010
4. ^ Monitorul Oficial 792 din 26 noiembrie 2010
5. ^ UE ratifică prevederile Convenției Națiunilor Unite privind drepturile
persoanelor cu dizabilități
Legături externe[modificare | modificare sursă]
 15% din populația Terrei suferă de dizabilități, 13 iunie 2011, Descoperă
 Viața în cărucior
[nefuncțională]
, 21 iunie 2005, Mira Balan, Jurnalul Național
În România
 România, un infern pentru handicapați, 13 februarie 2009, Alexandra
Nica, Adevărul
 Romania - plina de bariere in calea persoanelor cu handicap, 28 noiembrie
2003, Ioana Oancea, Adevărul
 Statul ramane orb si surd la durerile persoanelor cu handicap , 24 mai 2005,
Georgiana Baciu, Adevărul
 Românii cu handicap, încătușați de indiferență, 18 februarie 2010, Oana Dan,
Oana Crăciun, Evenimentul zilei
 Oamenii care ascultă trecerile de pietoni, 5 februarie 2010, Andreea
Archip, Evenimentul zilei
 Cum și-au învins handicapul persoanele cu dizabilități , 3 februarie
2010, Evenimentul zilei
 "Unde vă credeți? În Elveția?", 4 februarie 2010, Antoaneta Etves, Evenimentul
zilei

Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere sociala in

societatile moderne, marcat substantial de influenta unor ideologii. Modul in care o
societate exclude anumite grupuri sau indivizi implica procese de incadrare in
categorii, punandu-se accentul pe aparitia si identificarea unor incapacitati, pe
aspectele inferioare si inacceptabile ale unei persoane.
Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta pentru alegere,
justitie sociala si participare. In toate tarile se afirma necesitatea integrarii si se
explica ritmul lent al progresului din cauza barierelor arhitecturale, financiare,
tehnice, psihologice, sociale.
Legea nr. 448/2006 reglementeaza drepturile si obligatiile persoanelor cu
dizabilitati acordate in scopul integrarii si incluziunii sociale a acestora. Din
pacate, in legislatia romaneasca este inca prezenta sintagma de "persoana cu
handicap" in locul sintagmei de "persoana cu dizabilitate".
In Romania sunt aproape 870.000 de persoane cu dizabilitati, din care aproape
80.000 de copii. Cele mai numeroase, peste 400.000, sunt persoanele incadrate in
grad accentuat de handicap (gradul 2).

In momentul de fata, noile tendinte pe plan mondial impun termenul de "persoana

dizabilitata" (de catre societate) in locul celei de "persoana cu dizabilitati", tocmai
pentru a sublinia faptul ca dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un
atribut al relatiei persoana - mediu. Mediul neadaptat este cel care "dizabiliteaza" o
persoana datorita barierelor arhitecturale pe care acesta le intampina.
Potrivit Organizatiei Internationale a Persoanelor cu Dizabilitati (DPI),
dizabilitatea este definita ca fiind "rezultatul interactiunii dintre o persoana care
are o infirmitate si barierele ce tin de mediul social si atitudinal de care ea se
poate lovi".
Organizatia Mondiala a Sanatatii propune urmatoarea definitie a
dizabilitatii: "Dizabilitatea este reprezentata de orice restrictie sau lipsa(rezultata
in urma unei infirmitati) a capacitatii (abilitatii) de a indeplini o activitate in
maniera sau la nivelul considerate normale pentru o fiinta umana".
Organizatia Natiunilor Unite (ONU), in baza Conventiei privind Drepturile
Persoanelor cu Dizabilitati, utilizeaza urmatoarea definitie: "Persoanele cu
dizabilitati includ acele persoane care au deficiente fizice, mentale, intelectuale
sau senzoriale de durata, deficiente care, in interactiune cu diverse bariere, pot
ingradi participarea deplina si efectiva a persoanelor in societate, in conditii de
egalitate cu ceilalti".
Problematica dizabilitatii, a fost si este abordata, in principal, din perspectiva a
doua modele: cel individual, de inspiratie medicala (care considera ca dificultatile
persoanelor cu dizabilitati sunt datorate inferioritatii biologice si psihologice a
 acestora) si modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat,
considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente.
Modelul dominant a fost (si, din pacate, uneori continua sa fie) cel individual, care
accentueaza asupra pierderilor sau incapacitatilor individuale, considerate
generatoare de dependenta. Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au
legitimat acest model medical individual, la anumite perspective negative asupra
dizabilitatii si la neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu handicap. In
corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv decat
adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia cat mai aproape de
ceea ce se considera a fi "normal". Din perspectiva modelului medical, oamenii au
handicap ca urmare a deficientelor lor individuale, fiziologice sau cognitive.
Raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca
obiectiv revenirea la conditia "normala”, obisnuita, adica aceea de a fi valid.
Modelul medical a creat o ierarhizare in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii
si in determinarea egalitatii, prin:
 etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara;
 dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor
profesionale, a legislatiei si beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate
sociala;
 negarea paternalista a libertatilor si autodeterminarii.
Modelul individual postuleaza ca problemele cu care se confrunta persoanele cu
dizabilitati nu sunt altceva decat consecintele directe ale deficientelor lor specifice.
Modelul social pune accentul pe modul in care anumite caracteristici
necorespunzatoare ale mediului fizic si social determina constrangeri la nivelul
unei categorii de persoane. Toate persoanele cu handicap se confrunta cu
experienta dizabilitatii ca restrictie sociala, daca asemenea restrictii apar drept
consecinte ale inaccesibilitatii mediului construit, notiunilor discutabile privind
inteligenta si competenta lor sociala, incapacitatii publicului general privind
utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile
ale celor fara dizabilitati vizibile.
Din perspectiva modelului social, interventiile se concentreaza asupra mediului,
urmarindu-se eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea
persoanelor cu deficiente la diferitele aspecte ale vietii sociale.
Este necesara o implicare tot mai sustinuta a comunitatilor, atat in depistarea
dizabilitatilor, cat si in procesul de reabilitare, unde trebuie sa se regaseasca masuri
complexe, coerente, printre care si cele referitoare la educatie.
Clasificarea Internationala a functionalitatii, dizabilitatii si sanatatii
Clasificarile Internationale ale functionarii, dizabilitatii si sanatatii (CIF) pun
accent pe participare si functia pastrata, nu pe incapacitate si restrictie, tin cont de
factorii de mediu, cuprind domenii de sanatate si domenii asociate sanatatii. CIF nu
 se refera doar la persoanele cu dizabilitati, ci la toti oamenii. Astfel, Clasificarea
Internationala a functionalitatii, dizabilitatii si sanatatii este si un instrument de
realizare a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, dar si o metoda valoroasa in
standardizarea starilor de sanatate, unificarea abordarilor de diagnostic si de
evaluare a starilor de sanatate si a functionalitatii.
Legislatia dizabilitatii in Romania

 Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu

dizabilitati
 Strategia "O Romanie Echitabila" 2022-2027
"Persoanele cu dizabilitati sunt acele persoane carora mediul social,
neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le
impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata societatii,
necesitand masuri de protectie in sprijinul integrarii si incluziunii sociale".
Legislatia dizabilitatii in CE
 Strategia europeana 2021-2030 pentru persoanele cu dizabilitati
Politici europene referitoare la dizabilitate si Pozitia persoanelor cu dizabilitati
Politica Comunitatii Europene referitoare la dizabilitate este construita pe
explicarea obligatiei la modelul social al dizabilitatii. Ca o conditie a
Departamentului Unitatii de Integrarea a Persoanelor cu Dizabilitatii de la Comisia
Europeana:
 CE priveste dizabilitatea ca un rezultat al interactiunilor dinamice dintre o persoana
si mediu, incluzand constructiile sociale, care duc la discriminare si stigmatizare.
Este mediul care ar trebui adaptat pentru fiecare persoana, incluzand persoane cu
dizabilitati, prin scoaterea barierelor.
Aceasta, duce la obligatia unei apropieri bazate pe drepturile persoanelor cu
dizabilitati.
 Dizabilitatea se bazeaza pe rezultate corecte iar discriminarea ar trebui eliminata.
Politicile dizabilitatii ar trebui sa urmeze o incluziune sociala si o apropiere
individualizata: dreptul de a avea actiuni suplimentare care determina accesul la
drepturi, adica oportunitati egale.
 Bazele legale
Bazele legale pentru actiunile CE este aceasta oferita de Articolul 13 al Tratatului
European, ce dateaza din 1999, si care permite Consiliului European sa "poata
actiona pentru combaterea discriminarilor bazate pe sex, origine etnica sau
rasiala, religie sau credinta, varsta si orientare sexuala".
A fost exprimata in diferite forme, cum ar fi:
 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
 Conventia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati
La nivel european:
 Numarul persoanelor cu dizabilitati este de 65 de milioane in Uniunea Europeana,
aproximativ 10% din populatia UE, ceea ce echivaleaza cu populatia Belgiei, a
Greciei, a Republicii Cehe a Ungariei si a Olandei toate insumate;
 Unul din patru europeni are un membru de familie care sufera de o dizabilitate;
 6 europeni din 10 cunosc pe cineva din cercuri mai apropiate sau nu care sufera de
o dizabilitate;
 Persoanele cu mobilitate redusa reprezinta mai mult de 40% din populatie;
 Comparativ cu numarul persoanelor care nu sufera de nici o dizabilitate si care nu
au un loc de munca, numarul persoanelor cu dizabiliati fara un loc de munca este
de 2 pana la 3 ori mai mare;
 Doar 16% dintre cei care au nevoie de asistenta la locul de munca beneficiaza de
aceasta asistenta;
 Multe persoane cu dizabilitati sunt muncitori descurajati si nici macar nu
indraznesc sa intre pe piata muncii. De aceea intra in categoria persoanelor
inactive;
 Cu cat este mai sever gradul de handicap, cu atat participarea pe piata fortei de
munca este mai redusa. Aceasta participare reprezinta un procent de 20% in cazul
persoanelor cu dizabilitati severe compartiv cu 68% in cazul persoanelor care nu
sufera de nicio dizabilitate;
 In comparatie cu persoanele fara dizabilitati, persoanele cu dizabilitati au cu 50%
mai putine sanse sa urmeze alte studii dupa cele secundare;
 38% dintre persoanele cu dizabilitati cuprinse cu varste intre 16-34 de ani au un
venit castigat in Europa, comparativ cu un procentul de 64% al persoanelor fara
dizabilitati. Venitul persoanelor cu dizabilitati este in mod dramatic mult mai mic
decat cel al persoanelor fara dizabilitati;
 Una din doua persoane cu dizabilitati nu a luat parte niciodata la activitati sportive
sau de petrecere a timpului liber;
 1/ 3 dintre persoanele cu dizabiliati nu a calatorit niciodata in strainatate sau nu a
participat in excursii turistice din cauza conditiilor si a serviciilor inaccesibile.
Actiunea impotriva discriminarii
Directiva Comisiei Europene impotriva discriminarii la nivel de religie sau
credinta, varsta si orientare sexuala, interzice discriminarea prin standarde minime
care sunt aplicate de-a lungul Uniunii Europene. Legile nationale determina forma
exacta a implementarii si statele membre pot impune mai multe cerinte daca
doresc, iar aceasta Directiva este doar un nivel de baza.
Directiva solicita angajatorilor (si celor care furnizeaza cursuri) sa
ofere "acomodare rezonabila" pentru nevoile persoanelor cu dizabilitati. Astfel,
obligatia pentru angajatori si cei care ofera cursuri nu este absoluta: de exemplu, ei
nu trebuie sa plateasca costurile acestor afaceri sau sa accepte disturbari severe de
la programele lor de instruire pe care le ofera. Directiva determina intelegerea
corecta a celor mai multe modificari necesare si care fac ca "acomodarile
rezonabile" sa imbunatateasca pozitia pe piata muncii a persoanelor cu dizabilitati.
Statele membre care nu indeplinesc obligatiile pot fi chemate in instanta la Curtea
Europeana de Justitie de catre Comisia Europeana. Un individ care nu poate sa se
redreseze deoarece guvernul national nu a introdus legislatia ar trebui sa obtina o
compensatie de la acel guvern. Acest proces cu multe stagii poate dura cativa ani
pana va ajunge sa fie implementat corect in toate statele membre.
Implicatii pentru Educatie si Instuire
Strategia Dizabilitatii UE permite sanse egale la educatie de calitate si invatare
pe tot parcursul vietii. Aceste doua arii permit persoanelor cu dizabilitati sa
participe activ in societate si sa-si imbunatateasca calitatea vietii. Cei care ofera
instruire vocationala si educatie adultilor au obligatii echivalente fata de angajatori
in termenii evitarii discriminarii directe si indirecte.
Diferenta dintre handicap si dizabilitate

Submitted by un suflet anonim on Sun, 2015-11-08 19:49

“HANDICAPUL” este bariera pe care o întâmpină individul în relaţia sa cu mediul
social. Scopul acestui termen este de a concentra atenţia asupra deficienţelor din
mediul înconjurător şi a acţiunilor organizate de societate (educaţia, informaţiile,
comunicarea), deficienţe care împiedică participarea tuturor oamenilor la
activităţile cotidiene, în condiţii de egalitate. Când este folosită în mod neclar şi
confuz, terminologia reflectă un interes mai mare pentru aspectul medical şi de
diagnostic, ignorând imperfecţiunile mediului înconjurător.
Pentru majoritatea oamenilor, această imagine ilustrează incapacitatea
utilizatorului fotoliului rulant de a urca treptele respective, în opinia lor, tratarea
bolii fiind singurul mod de a soluţiona problema. Trist este că atunci când li se
explică ce trebuie făcut, se opun cu vehemenţă.
DIZABILITATE nu înseamnă HANDICAP
Boala generează dizabilitatea (diminuarea abilităţii). Pentru orice tip de dizabilitate
există un mijloc asistiv corespunzător (proteze auditive pentru cei cu dizabilităţi de
auz, fotolii rulante, cârje sau cadre de mers pentru cei cu dizabilităţi de mers,
bastoane albe pentru nevăzători etc). Cu ajutorul acestora, persoanele ce le folosesc
ar trebui să poată participa (în condiţii de egalitate) la orice tip de acţiune,
ajungând la şcoală, la locul de muncă, la cumpărături etc. fără probleme. Pentru ca
persoanele cu dizabilităţi să poată folosi mijloacele de locomoţie amintite sunt
necesare anumite amenajări specifice (rampe de acces, semnalizări sonore etc)
numite accesibilităţi.
Lipsa accesibilităţilor generează handicapul, care este o problemă socială. Vorbind
de “social” ne referim la oameni. Toţi cei care se opun sau ignoră amenajarea
mediului fizic, conform necesităţilor fiecăruia, sunt răspunzători de existenţa
handicapului în viaţa persoanelor cu dizabilităţi.
DE REŢINUT CĂ:
De câte ori este utilizat termenul „handicap”, se atrage atenţia celor în măsură a
crea un cadru prielnic creşterii gradului de independenţă a persoanelor cu
dizabilităţi.
Disabilitate vs Handicap
Este adevărat că de fiecare dată când auzim cuvântul dizabilitate, imaginea unei
persoane care stă într-un scaun cu rotile vine la noi minte. Cu toate acestea,
dizabilitățile sunt de multe feluri diferite și, uneori, suntem surprinși să întâlnim o
persoană calificată ca fiind handicapată, pe măsură ce o găsim perfect normală.
Există un alt handicap care duce la confuzie pe mulți, deoarece aceștia consideră că
cei doi termeni sunt sinonimi și le folosesc în mod alternativ. Cu toate acestea, cei
doi termeni nu sunt aceiași cu cei care simt că handicapul nu este rece și este mai
curând un termen derogatoriu. Acest articol încearcă să scoată în evidență
diferențele dintre handicap și handicap.
Dizabilitate
OMS definește handicapul drept "orice restricție sau lipsă de capacitate de a
desfășura o activitate în maniera sau în limitele considerate normale pentru o ființă
umană". Este o condiție care pune o limită asupra mobilității, viziunii, auzului sau
oricărei funcții mentale a persoanei și poate rezulta dintr-o boală congenitală, dintr-
un accident sau chiar dintr-o traumă mentală. O invaliditate nu este întotdeauna
fizică care limitează persoana într-un scaun cu rotile. Poate fi fizic, mental,
emoțional sau o combinație a acestor tipuri diferite de dizabilități. În primul rând,
un handicap este definabil în termeni medicali și poate fi văzut sau simțit limita pe
care o reprezintă asupra mișcărilor, activităților sau sensului persoanei. Orice
persoană care nu poate desfășura activități pe care cei mai mulți oameni normali o
pot provoca din cauza unei afecțiuni medicale care nu-i permite să se spună că sunt
dezactivate.
-
Handicap
Un handicap este o constrângere sau o restricție impusă unui individ care îl
împiedică să îndeplinească un rol considerat normal pentru majoritatea oamenilor.
Dizabilitatea poate sau nu să fie în spatele handicapului. Dacă există ceva pe care
cineva dorește să-l realizeze, dar se află în imposibilitatea de ao realiza, în timp ce
toți ceilalți sunt capabili să-l realizeze, această incapacitate este denumită
handicap. Orice persoană cu dizabilități găsește sarcini de îndeplinire mai dificile
din cauza câtorva dezavantaje care se află în calea lui. Acesta este un concept care
se concentrează mai mult pe limitări sau restricții în mediul înconjurător. O
persoană dintr-un anumit mediu social este considerată a fi handicapată din cauza
deficiențelor în mediul său social, comunicațional, educațional și ocupațional.
Aceste neajunsuri împiedică persoana să îndeplinească o sarcină pe care dorește să
o realizeze.
Care este diferența dintre handicap și handicap?
• Disabilitatea este ceva greu de depășit. Poate fi un rezultat al unei boli
congenitale sau al unui accident. Pe de altă parte, handicapul poate fi un neajuns
din cauza unui handicap educațional sau profesional și poate fi eliminat.
• În timp ce termenii cu handicap și cu handicap reflectă aceleași neajunsuri pe
care persoanele cu dizabilități nu le place atunci când sunt denumite handicapuri ca
handicap este un cuvânt politic incorect și dăunează sentimentele persoanelor.
• Oamenii preferă să fie numiți persoane cu dizabilități decât să fie numite
persoane cu handicap sau handicapate.
• Gradul de incapacitate de a face ceva, de asemenea, face o diferență. Dacă o
persoană nu poate sta nici măcar să meargă și rămâne limitată într-un scaun cu
rotile, el este numit invalid, dar dacă poate merge cu sprijinul cârjelor sau a unui
walker, se spune că este handicapat.

Cele 6 tipuri de handicap și caracteristicile lor

4 minute
Toate tipurile de handicap implică limitări care pot fi reduse dacă sunt furnizate
instrumentele potrivite. O deficiență este un obstacol, dar acest lucru nu
înseamnă că nu poate fi depășită.
Așa cum ființele umane au diverse abilități, există și diferite tipuri de
handicap. Toate au în comun faptul că implică o limitare fizică sau mintală.
În plus, toate tipurile de handicap sunt rezultatul afectării sau disfuncției unor
organe. Acest lucru devine un obstacol atunci când vine vorba de desfășurarea
activităților în mod normal. Cu toate acestea, existența unei limitări nu
înseamnă că indivizii trebuie să suprime anumite zone ale vieții. În toate
tipurile de handicap, este posibil ca oamenii să desfășoare activități și să
participe în viața societății, atât timp cât au la dispoziție facilitățile necesare.
Cele 6 tipuri de handicap și caracteristicile lor
Diferitele tipuri de handicap implică o anumită limitare, dar nu sunt un impediment
în desfășurarea altor activități.
Există diferite tipuri de dizabilități, în funcție de tipul de limitare pe care îl
implică. Cu alte cuvinte, clasificăm dizabilitățile în funcție de aria vieții pe
care o afectează. Din acest punct de vedere, întâlnim următoarele:

1. Handicap fizic sau motor

Un handicap fizic sau motor este acela în care există o scădere totală sau
parțială a mobilității  la unul sau mai multe membre ale corpului. Acest
lucru duce la dificultăți sau impedimente atunci când vine vorba de efectuarea
de activități care necesită abilități motorii.
Această afecțiune poate fi permanentă sau tranzitorie și există mai multe tipuri
de handicap motor. De exemplu, putem menționa următoarele:
 Monoplegie. Apare atunci când există paralizie la un singur membru.
 Paraplegie. Persoana își pierde capacitatea de a merge.
 Tetraplegie. Acest lucru afectează mobilitatea extremităților superioare
și inferioare.
 Hemiplegie. Afectează mobilitatea unei părți a corpului.
 Spina bifida. Previne sau împiedică mișcarea generală.
 Distrofie musculară. Tonusul muscular este slab și țesutul se pierde în
timp, ceea ce face ca mișcarea să fie foarte dificilă.
 Paralizie cerebrală. Acest lucru are legătură cu deficiențele motorii
severe, care includ întârziere, rigiditate, agitație, paralizie, etc.
 Amputare. Pierderea unei părți a corpului limitează activitatea persoanei
în cauză.
Vezi și:
Tulburarea de mișcare stereotipă
2. Handicap senzorial
Incapacitatea senzorială se referă la afectarea unuia sau mai multor
simțuri. Efectul principal este o scădere a capacității de a colecta informații din
mediu. În cadrul acestei categorii, se evidențiază două tipuri de dizabilități:
 Dizabilitate vizuală. Corespunde pierderii sau reducerii vederii. Prin
vedere se obțin 80% din informațiile din mediu. Prin urmare, această
limitare provoacă schimbări severe în viața persoanei afectate.
 Deficiență de auz. În acest caz, vorbim despre o pierdere sau scădere a
funcționalității sistemului auditiv, ceea ce duce la dificultăți în accesarea
vorbirii și a limbajului. La rândul său, acest lucru duce la obstacole de
comunicare și, uneori, de învățare.
3. Dizabilitate intelectuală
Un alt tip de dizabilitate este dizabilitatea intelectuală. Apare atunci când o
persoană întâmpină dificultăți sau limitări ale abilităților cognitive. Acestea
includ prelucrarea informațiilor, percepția, memoria, atenția, rezolvarea
problemelor, etc.
Este foarte frecvent ca persoanele cu acest tip de handicap să aibă dificultăți de
a trăi și de a lucra în comunitate. Mai mult, există diferite grade de
severitate; limitările pot fi ușoare, moderate, severe sau profunde.
Vezi și:
Tulburările alimentare la copiii autiști
4. Dizabilitate psihosocială

O dizabilitate psihosocială apare atunci când există deficiențe în gândire ,

simțire sau relaționare cu cei din jur. Aceste deficiențe trebuie să fie intense
și constante pentru ca acest tip de limitare să fie considerat un handicap.
Din păcate, acesta este unul dintre tipurile de handicap care poartă cel mai mare
stigmat în societate. Nu există suficiente cunoștințe despre această problemă și,
prin urmare, există temeri nefondate în jurul acestor limitări. Acest lucru
împiedică progresul celor care au acest tip de handicap.
5. Dizabilitate viscerală
Acest tip de handicap este cel mai puțin cunoscut, deși este unul dintre cele mai
frecvente . Un handicap visceral se referă la cazurile de deficiențe în
funcționarea unui organ intern.
De exemplu, dizabilitățile viscerale includ boli frecvente precum diabetul și
insuficiența cardiacă. Aceste dizabilități condiționează și limitează viața
bolnavilor și împiedică participarea în comunitate.
6. Dizabilități multiple
Dizabilități multiple se referă la cazurile în care două sau mai multe
dizabilități sunt prezente simultan: de exemplu, atunci când o persoană are
dizabilități motorii și intelectuale în același timp.
În aceste cazuri, pot exista diferite grade de severitate. Nu este doar o sumă a
limitărilor, ci mai degrabă o interacțiune care generează rezultate foarte
specifice în fiecare caz.

Dizabilitate versus handicap

O dizabilitate este o condiţie care poate fi cauzată genetic, de accident, de un o
boală sau o traumă, condiţie care poate limita abilităţile unei precum auzul,
mobilitate persoane vederea, vorbirea, sau funcţia cognitivă. Unele persoane cu
dizabilităţi au una sau mai multe limitări. Un handicap este o constrângere
fizică sau una legată de atitudine, care-i este impusă unei persoane, indiferent
dacă acea persoană are sau nu o dizabilitate. Rampele abrupte, scările, lipsa
liftului într-o clădire care are mai mult de un nivel, uşile înguste, sunt doar
câteva exemple de bariere impuse persoanelor cu dizabilităţi care folosesc
scaunele cu rotile.

Interacţiunea cu persoanele cu dizabilităţi 3.1 Socializare Oamenii sunt fiinţe

sociale iar interacţiunea este un proces natural de zi cu zi, indiferent de
diferenţele dintre noi. Implică o persoană cu dizabilităţi în conversaţie sau în
activitate, nu o lăsa pe dinafară doar pentru că te simţi stânjenit sau pentru că îţi
este teamă că el/ea se va simţi stânjenit/ă. Invită persoana aşa cum ai face cu
oricine altcineva şi las-o să decidă singură dacă vrea să participe sau nu. ~ o ~
3.2 Întâlnirea cu o persoană cu dizabilităţi Când te întâlneşti cu o persoană cu
dizabilităţi pentru prima dată, zâmbeşte-i şi întâmpin-o cu un gest obişnuit de
salut sau cu un salut verbal. Întinde braţul pentru o strângere de mână, dacă asta
faci de obicei. În cazul în care persoana nu poate să folosească mâna, îţi va
spune, şi va aprecia că e tratată ca pe oricine altcineva. Dacă este evident că nu
poate folosi mâinile, atingeţi uşor persoana pe umăr sau pe braţ de bun venit şi
pentru a-ţi face cunoscută prezenţa. Dacă te întâlneşti cu o persoană cu
dificultăţi de vedere (nevăzător), în primul rând identifică-te verbal. Dacă vă
cunoaşteţi deja sau dacă v-aţi mai întâlnit înainte, reaminteşte-i în ce context,
persoana nu are indicii vizuale pentru a-şi reîmprospăta memoria. ~ o ~ 3.3
Eliminarea barierelor 3.3.1 Mediul o Fii atent în alegerea locaţiei atunci când ai
întâlnire cu o persoană cu dizabilităţi. Dacă te întâlneşti cu cineva care
utilizează un scaun cu rotile, alege o locaţie care este dotată cu rampe sau lift şi
asigură-te că uşile (la intrare, lift, baie) sunt suficient de mari şi camerele
spaţioase pentru a avea loc un scaun cu 7 ~ Ghid de bune practici pentru o bună
interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~ rotile. Un mediu zgomotos sau
întunecat, sau oameni care vorbesc în acelaşi timp, ar putea îngreuna
participarea la conversaţie a persoanelor care au o deficienţă de vorbire, auz sau
de vizibilitate. Atenţie, o persoană cu sensibilitate chimică pronunţată poate
avea o reacţie la fum, parfumuri, produse de curăţare, sau la alte forme de
toxine din mediul înconjurător. Dacă o persoană care foloseşte un scaun cu
rotile îţi face o vizită acasă sau la birou, rearanjează mobilierul înainte de
sosirea persoanei astfel încât scaunul cu rotile să aibă acces la toate zonele.
Aranjează căi de acces pentru deplasarea persoanelor cu deficienţe de vedere şi
descrieţi-i încăperea, cu posibilele obstacole. De asemenea, dacă o persoană
nevăzătoare vine de mai multe ori într-o locaţie (acasă, la birou sau într-o sală),
nu schimba mobilierul fără a-i comunica în prealabil şi nu lăsa diverse lucruri
pe podea, deoarece de cele mai multe ori ea îşi va aminti foarte rapid locul şi
obstacolele sale. 3.3.2 Atitudine şi abordare Când întâlneşti oameni cu diferite
deficienţe, s-ar putea să devii ezitant şi prea atent în alegerea cuvintelor şi
comportamentului faţă de acea persoană. Fiecare individ este diferit, unele
persoane vor găsi uşor o modalitate de a interacţiona şi de a socializa, aşa cum
alţii vor găsi că este dificil să se adapteze. Întotdeauna aminteşte-ţi că o
persoană cu dizabilităţi este în primul rând o persoană. El/ea este ca oricine
altcineva, singura diferenţă fiind limitările legate de dizabilitatea sa. Persoanele
cu dizabilităţi (ca şi toţi ceilalţi, de altfel), preferă să te concentrezi pe
abilităţile lor, nu pe deficienţele lor. Apreciază persoana în primul rând. Evită
privirile şi cuvintele care arată milă sau superioritate. Atitudinile şi
comportamentele sunt cele mai dificile bariere de depăşit de către persoanele cu
dizabilităţi. ~ o ~ 3.4 Bune maniere privind persoanele cu dizabilităţi Mulţi
oameni se simt inconfortabil în jurul persoanelor cu dizabilităţi, nu din cauza
dizabilităţii în sine, ci pentru că nu ştiu cum să se comporte atunci când sunt în
prezenţa unei persoane cu deficienţe. Trebuie să înţelegi că o persoană cu
“Singura dizabilitate î n via ~ ţă este o atitudine negativă .” Scott Hamilton ~
dizabilităţi este exact ca orice altă persoană, ca tine şi ca mine. El/ea are
aceleaşi aspiraţii interioare, aceleaşi temeri, are aceleaşi simţiri, trăiri şi nevoi
ca tine. Noi, toţi, ţintim spre obiective similare. Singura diferenţă este că unele
persoane au mai multe limitări, sau alte limitări, faţă de altele. 8 ~ Ghid de
bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~ Eticheta
este codul de reguli convenţionale de comportare (politicoasă) întrebuinţat în
societate ori între membrii unei anumite profesii sau unui grup. Regulile de
etichetă privind persoanele cu dizabilităţi sunt în mare parte aceleaşi ca şi
regulile generale ale bunelor maniere în societate. Comunicarea ar trebui să
decurgă cât mai natural posibil. Desigur, există unele aspecte care trebuiesc
luate în considerare pentru a evita situaţiile incomode, a nu ofensa pe cineva
sau de a nu risca să fim nepoliticoşi. În continuare găsiţi câteva recomandări
generale, însă ţineţi cont de faptul că fiecare este diferit, iar unele reguli se pot
aplica în mod diferit în funcţie de circumstanţe: ● Una din primele reguli atunci
când întâlneşti o persoană cu o dizabilitate fizică este: nu te uita stăruitor! ●
Dacă abia te-ai întâlnit cu o persoană cu dizabilităţi, evită să faci remarci care
sunt intruzive sau prea personale. Nu pune întrebări nepotrivite. Exemplu: nu
spuneţi "Ce s-a întâmplat cu tine?" sau "De ce nu poţi să mergi normal?" ●
Menţionează deficienţa unei persoane numai dacă aceasta este esenţială pentru
conversaţie, ori în cazul în care persoana aduce în discuţie subiectul sau indică
faptul că ar vrea să discute despre asta. ● Când descrii o persoană cu
dizabilităţi, accentul ar trebui să cadă mai degrabă pe individualitatea
persoanei, decât pe deficienţele acesteia. Nu defini omul după deficienţele
avute. ● Fii tu însuţi - la fel ca în orice situaţie nouă, toată lumea se va simţi
mai bine dacă te relaxezi. ~ o ~ 3.5 Comunicarea În comunicarea cu o persoană
cu dizabilităţi, bazează-te pe bunul simţ. Tratează-i pe ceilalţi aşa cum ţi-ai dori
să fi tu tratat şi permite-ţi întotdeauna să te adaptezi la preferinţele individuale
ale persoanei. Ţine minte că există o comunicare reală doar atunci când cealaltă
persoană înţelege mesajul pe care-l transmiţi şi viceversa. 9 ~ Ghid de bune
practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~ 3.5.1 Sugestii
generale în comunicare - Comunică şi comportă-te ca şi cum ai discuta cu
oricine altcineva. - Dacă este necesar, adaptează-ţi metoda comunicării la
nevoile oamenilor. - Aminteşte-ţi cele 4 reguli principale de comunicare: rămâi
concentrat, ascultă cu atenţie, încearcă să vezi punctul de vedere al celeilalte
persoane, răspunde cu empatie. - Dacă ai dificultăţi în comunicarea cu o
persoană cu dizabilităţi, găseşte un alt mod şi încearcă din nou (de exemplu,
foloseşte desene, un calculator, etc.). - Vorbeşte direct persoanei cu dizabilităţi,
nu prin intermediul asistentului, însoţitorului, sau interpretului, care s-ar putea
să fie prezenţi. - Nu vorbi despre persoana cu dizabilităţi ca şi cum ar fi
invizibilă, nu ar putea înţelege ceea ce se spune sau nu este în măsură să
vorbească pentru ea. - Nu ridiculiza pe cineva din cauza deficienţelor - acesta
este un comportament opresiv şi nu ar trebui să fie tolerat. În acelaşi timp, o
atitudine de superioritate sau care arată un fals entuziasm este, de asemenea,
înjositoare. 3.5.2 Limbajul Limbajul joacă un rol critic în modelarea gândurilor,
credinţelor şi sentimentelor noastre. Limbajul este un instrument puternic, aşa
că ar trebui să fie utilizat în mod corespunzător: - Alege-ţi cuvintele - ai grijă să
nu faci remarci personale intruzive, ofensatoare sau nepotrivite. - Evită
cuvintele sau frazele care pot forma o percepţie eronată asupra persoanelor cu
dizabilităţi. - Folosirea în exces a cuvântului "Normal" ar putea fi nepotrivită
pentru că este un termen foarte subiectiv - cine sau ce este normal, oricum?
3.5.3 Termeni recomandaţi versus de evitat în limbaj În continuare poţi găsi o
listă cu termeni care pot fi consideraţi ofensatori pentru persoanele cu
dizabilităţi, vis-a-vis de limbajul considerat acceptabil/adecvat: Utilizaţi Evitaţi
-- Persoană cu dizabilităţi Persoană ; care se confruntă cu
provocări ;handicapata avea o dizab i litatea suferi de . .. este afectat de . .. este
o 10 ~ Ghid de bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu
dizabilităţi ~ ~ Ghid de bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele
cu dizabilităţi ~ 11 Ex: Ela are o dizabilitate victimă a... - Persoana cu
epilepsie, dislexie, schizofrenic epilepticul, dislexicul, schizofrenicul ăla... -
Alexandru are o deficienţă motorie "Alexandru e şchiop" - Persoană care
utilizează scaunul cu rotile; fotoliu rulant Ăla din căruţ, căruţaş - Persoană cu
deficienţe de auz; - Persoană cu limitare de auz; - ăla surdu’, surdul - Persoana
cu deficienţă motorie - olog - Persoană cu sindrom Down; - mongol - Persoană
cu deficienţe de vedere; - Persoană nevăzătoare; - orbul - Persoană fără
dizabilităţi vizibile - normal - Persoană cu un handicap de lectură; - cârtiţa
word - Persoană cu dizabilităţi mentale sau emoţionale; - handicapat mintal -
Persoană cu dizabilităţi de învăţare - retardat, imbecil - Persoană care a
experimentat stres emoţional sau mental; - bolnav psihic - Persoană cu
dizabilităţi de sănătate mintală; - bolnav mintal - Persoană cu deficienţe de
creştere - pitic - Nu folosiţi niciodată cuvântul victimă!!! - este o victimă... -
Persoană cu dizabilităţi de vorbire - limbă înnodată, mut - Toaletă accesibilă;
toaletă pentru persoanele cu dizabilităţi - toaleta pentru handicapaţi - Parcare
pentru persoanele cu dizabilităţi - parcare pentru handicapaţi - Autobuze
adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi - autobuz pentru handicapaţi - El/ea
trăieşte cu(are) o dizabilitate - şi-a depăşit dizabilitatea - Persoană cu
dizabilităţi congenitale - defect din naştere Nu folosi niciodată aceşti termeni,
deoarece aceştia sunt negativi şi întăresc stereotipurile! handicapat, bolnav,
invalid, anormal, nebun, sărman, sărac, nenorocit.. * Aceste cuvinte sunt
considerate acceptabile în prezent, însă vocabularul se poate modifica în timp
Dacă nu poţi comunica, înseamnă că nu poţi fi implicat şi astfel, vei fi lăsat pe
dinafară. Soluţie: găseşte o calea de adaptare a metodelor tale. ~ o ~ 3.6
Interacţiunea şi diferite tipuri de dizabilităţi 3.6.1 Sugestii generale 1.
Comportă-te natural şi cu respect, aşa cum ai dori să fi tratat şi tu; 2. Nu
presupune, întreabă! Nu presupune nimic legat de o persoană cu dizabilităţi.
Doar pentru că o persoană are o deficienţă, nu înseamnă că are şi altele (de
exemplu: o persoană într-un scaun cu rotile nu are neapărat o dizabilitate
mentală, iar o persoană nevăzătoare nu are neapărat o problemă cu auzul). Dacă
nu eşti sigur/ă dacă te comporţi în mod corespunzător sau foloseşti un limbaj
adecvat, pur şi simplu întrebă. 3. Contactul vizual – uită-te întotdeauna direct la
persoana cu care vorbeşti.. acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care aceasta
este o persoană cu dizabilităţi. 4. Tratează persoanele cu dizabilităţi cu
demnitate şi respect, nu cu condescendenţă şi milă - nu vorbi de sus persoanelor
cu dizabilităţi şi nu te purta cu adulţii de parcă ar fi copii. Nu pune persoanele
cu dizabilităţi pe un piedestal şi nu le vorbi cu exagerat entuziasm, de parcă
îndeplinind activităţi cotidiene normale ar fi un lucru extraordinar. 5.
Încurajează persoana să-şi exprime opiniile - dacă persoana este adultă, trateaz-
o ca atare, iar dacă persoana este un copil, ascultă-l şi încurajează-l. 6.
Foloseşte un ton normal al vocii – ridicarea vocii provoacă confuzie, iar dacă
persoana nu înţelege te va atenţiona. 7. Asigură-te că evenimentele publice pe
care le faci sunt accesibile prin luarea în considerare a nevoilor persoanelor cu
dizabilităţi în faza de planificare. Dacă există o barieră de netrecut, anunţă
înainte de eveniment. 8. Respectă spaţiul personal al persoanei cu dizabilităţi.
Exemplu: Păstrează o distanţă de siguranţă de scaunul cu rotile, dacă persoana
foloseşte unul. Nu te sprijini de fotoliul rulant al unei persoane şi nici nu-l
utiliza fără permisiune. Aminteşte-ţi că un scaun cu rotile devine o extensie a
corpului persoanei care îl foloseşte şi este extrem de important pentru acea
persoană. Acelaşi lucru este valabil pentru cârje, cadre şi bastoane. 9. Atingerea
Nu atinge sau nu te juca fără permisiune cu un câine-ghid care asistă o persoană
cu dizabilităţi. În acest caz, câinele nu este un animal de companie, el este
responsabil pentru siguranţa proprietarului şi este întotdeauna ocupat. 12 ~
Ghid de bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~
Nu atinge o persoană care are o dizabilitate, decât dacă există un motiv bun
(cum ar fi strângerea de mână în semn de salut sau în cazul în care persoana a
solicitat ajutor). Cu toate acestea, poţi atinge uşor pe mână o persoană cu
dizabilităţi de auz pentru a-i atrage atenţia. Nu împinge niciodată scaunul cu
rotile al unei persoane fără permisiunea acesteia. Nu te retrage dacă întâlneşti o
persoană cu SIDA; strângeţi-i mâna ca oricărei alte persoane - nu poţi lua
SIDA printro simplă atingere sau strângere de mână. 10. Nu evita folosirea
unor termeni sau expresii comune care conţin cuvinte ca "a vedea", “a merge”
sau “a auzi” în jurul persoanelor cu dizabilităţi. A fi prea conştienţi de
invaliditatea unei persoane poate provoca disconfort şi stânjeneală. 11. Nu
ocupa locurile special amenajate în autobuz, nu folosi toaletele accesibile, nu
parca în parcările sau alte spaţii rezervate şi destinate utilizării de către
persoanele cu dizabilităţi. Ceea ce pentru unii este o alegere, pentru alţii este o
necesitate. 12. Nu uita să te relaxezi. Cu toţii facem greşeli. Dacă ai uitat vreo
regulă de bună cuviinţă, cere-ţi scuze. Important este să se păstreze simţul
umorului şi dorinţa de a interacţiona. 3.6.2 Strategiile de interacţiune pentru
limitări specifice Mai jos poţi găsi unele recomandări pentru o mai bună
interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi specifice: Deficienţe locomotorii
Atunci când întâlneşti o persoană care foloseşte un fotoliu rulant reţineţi
următoarele: * Atunci când vorbeşti pentru mai mult de câteva minute cu o
persoană într-un scaun cu rotile sau micuţă de statură, întrebă persoana dacă
şiar dori să se mute într-un loc unde aţi putea sta şi vorbi la acelaşi nivel vizual.
În acest mod amândoi vă scutiţi de un gât înţepenit. Dacă ai dubii, întrebă
persoana ce preferinţe are, dacă nu, ai putea lua loc sau sta pe vine/pe genunchi
în faţa persoanei; * Evită gesturile nepotrivite, cum ar fi mângâierea persoanei
cu dizabilităţi pe cap; cel mult dedică acest semn de afecţiune copiilor; 13 ~
Ghid de bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~
* Nu descuraja copii în a pune întrebări unei persoane legate de scaunul cu
rotile pe care îl foloseşte. O comunicare deschisă ajută de obicei în depăşirea
fricii şi a ideilor preconcepute/eronate; * Nu presupune că a folosi un scaun cu
rotile este o tragedie şi nu clasifica o persoană care foloseşte un scaun cu rotile
ca "bolnavă". Un fotoliu rulant bine echipat, de fapt, poate oferi libertate în
mişcare contribuind la independenţa utilizatorului în viaţa de zi cu zi; * Atunci
când o persoană care foloseşte un scaun cu rotile "se transferă" din fotoliul
rulant într-un alt scaun, în maşină sau pe pat, este corect să laşi scaunul cu
rotile mereu la îndemână. În cazul în care crezi că ar fi cel mai bine să fie
mutat, întrebă persoana care utilizează scaunul cu rotile care este cea mai bună
opţiune pentru ea; * Vorbeşte unei persoane care foloseşte un scaun cu rotile,
un baston sau cârje utilizând un volum al vocii normal. Deficienţe de auz
Atunci când vorbeşti cu o persoană care nu aude sau foloseşte un aparat auditiv,
ţine cont de următoarele: * Pentru a atrage atenţia unei persoane care are
dizabilităţi de auz, atinge uşor persoana pe umăr sau pe mână; * Când vorbeşti
cu cineva care are o dizabilitate de auz, fi mereu aşezat cu faţa spre interlocutor
şi vorbeşte rar şi clar pentru a vedea dacă aceasta poate citi pe buze. Multe
persoane cu astfel de deficienţe sunt capabile să înţeleagă mesajul prin citirea
buzelor vorbitorului; * Este de preferat să laşi persoana să preia conducerea în
stabilirea modului de comunicare, cum ar fi labiolectura, limbajul semnelor,
sau cel scris; * Cei care cunosc labiolectura se bazează pe expresii faciale şi pe
limbajul corpului pentru a înţelege mesajul transmis. Când vorbeşti, ţine
mâinile şi alimentele departe de gură. Evită guma de mestecat, fumatul sau să
îţi acoperi gura în timp ce vorbeşti. Păstrează-ţi mustaţa tăiată scurt; * Nu este
necesar să strigi, bileţele scrise te vor ajuta mai mult; * Cu anumite persoane
te-ar ajuta să simplifici propoziţiile şi să utilizezi mai mult expresiile şi
limbajul corpului; * Dacă ai observat că o persoană poartă un aparat auditiv, nu
ridica vocea decât dacă persoana îţi solicită acest fapt. Deficienţe cognitive
Când întâlneşti pe cineva cu o dizabilitate de învăţare, de inteligenţă, sau a
funcţiei cerebrale, ai în vedere următoarele: * Păstrează comunicarea simplă.
Încearcă să foloseşti propoziţii scurte şi întrebări pentru o claritate mai bună; *
Concentrează-te pe un singur subiect odată; * Lasă-i timp suficient
interlocutorului pentru a răspunde, a pune întrebări şi a clarifica comentariile
tale; 14 ~ Ghid de bune practici pentru o bună interacţiune cu persoanele cu
dizabilităţi ~ * Concentrează-te asupra persoanei atunci când îţi răspunde şi
acordă atenţie folosirii limbajului corpului; * Dacă este cazul, repetă mesajele
primite, pentru a confirma înţelegerea reciprocă; * În cazul în care este necesar,
consolidează informaţiile cu imagini vizuale; * Limitează utilizarea
sarcasmului şi a ironiei fine. Dizabilităţi vizuale Atunci când comunici cu
cineva cu probleme de vedere, ia în considerare următoarele sugestii: * Când
doreşti să începi o conversaţie cu o persoană nevăzătoare, atinge persoana uşor
pe braţ sau adresează-te verbal spunându-i numele pentru a-i obţine atenţia; *
La prima întâlnire cu o persoană cu deficienţe de vedere, prezintă-te pentru a-i
permite celeilalte persoane să afle despre cine este vorba. De asemenea,
prezintă şi celelalte persoane care sunt în încăpere, de exemplu: "În stânga mea
se află Maria Ionescu"; * Într-o conversaţie de grup, clarifică verbal cui anume
te adresezi: "Maria, ai fost la Paris?" * Vorbeşte pe un ton normal al vocii - de
obicei, o persoană cu deficienţe de vedere are auzul bine dezvoltat; * Anunţă
atunci când te deplasezi dintr-un loc în altul şi când conversaţia s-a încheiat; *
Când oferi locul unei persoane cu deficienţe de vedere, pune mâna persoanei pe
spatele sau braţul scaunului. Este valabil şi pentru situaţia când oferi un obiect
sau atunci când vrei să subliniezi unde se află un obiect; * Când intri într-o
cameră cu o persoană cu dizabilităţi de vedere, descrie mobilierul şi locaţia
unde se află fiecare piesă de mobilier, distanţele între ele, etc.; * Fii specific
când descrii amplasarea obiectelor, de exemplu: "Există o masă la patru metri
de tine, la ora două". De asemenea, limitează folosirea gesturilor decât dacă le
explici; * Anunţă persoana dacă pleci, astfel încât ea să nu continue să îţi
vorbească după ce ai plecat. Dizabilităţi de vorbire Când întâlneşti o persoană
cu deficienţe de vorbire ţine cont de următoarele: * Acordă convorbirii toată
atenţia ta atunci când discuţi cu o persoană care are dificultăţi de vorbire; *
Păstrează o atitudine încurajatoare mai degrabă decât una de corectare şi fii
răbdător; * Când vorbeşti cu cineva cu o deficienţă de vorbire, ascultă-l cu
atenţie, cu răbdare şi încearcă să înţelegeţi mesajul. Nu pretinde niciodată că
înţelegi, nici nu întrerupe persoana în timp ce vorbeşte încercând să-i termini
fraza. Repetă ceea ce ai auzit sau pune întrebări care 15 ~ Ghid de bune practici
pentru o bună interacţiune cu persoanele cu dizabilităţi ~ necesită răspunsuri
scurte, pentru a verifica dacă ai înţeles corect. Dacă nu reuşeşti să înţelegi –
spune-i direct sau roagă persoana să repete fraza, să folosească o altă propoziţie
cu acelaşi înţeles sau poate găsiţi alte modalităţi de comunicare (de exemplu,
comunicarea scrisă); * De multe ori persoanele cu dizabilităţi de vorbire
folosesc diverse dispozitive sau tehnici pentru a îmbunătăţi sau spori volumul şi
intensitatea vocii. Fi pregătit pentru a comunica cu cineva care foloseşte un
sintetizator de vorbire sau o tastatură alfabetică. Dizabilităţi ascunse Denumită
şi dizabilitate invizibilă, o deficienţă ascunsă vederii poate împiedica eforturile
unei persoane de a-şi îndeplini activităţile cotidiene, cum ar fi mersul la şcoală,
la muncă, socializare, ş.a.m.d. O persoană ar putea avea probleme în a urmări o
conversaţie, ar putea să refuze să scrie sau să citească, ar putea avea o cerinţă
care să sune un pic straniu, sau ar putea să spună ori să facă ceva ce poate părea
nepotrivit. Acea persoană poate avea un handicap ascuns, cum ar fi alergiile,
astmul, un handicap de învăţare, leziuni traumatice cerebrale, retard mintal, sau
boli psihice, sensibilitate mai mare la anumite mirosuri sau substanţe, etc. Nu
face presupuneri cu privire la persoană sau la dizabilitatea ei. Fii cu mintea
deschisă!

NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN PROBLEMATICA INTEGRĂRII

SOCIALE A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI. REPERE PRINCIPALE
ÎN R ECUPERAREA ȘI INTEGRAREA SOCIALĂ PERSOANELOR CU
DIZABILITĂȚI.
Lucrarile publicate sub egida UNESCO referitoare la terminologia educaţiei
speciale şi adisciplinelor ei conexe, cum ar fi psihopedagogia medicală,
psihopedagogia medico-socială sau psihologia copilului, se subliniază faptul că
domeniul asistenţei persoanelor cu cerinţenevoi speciale/dizabilităţi (în principal,
persoane cu diferite tipuri de deficienţă sau handicap)utilizează informaţii furnizate
de medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, neuropatologie,neurologie infantilă,
oftalmologie, otorinolaringologie, ortopedie, audiologie, igienă etc.),psihologie,
pedagogie, sociologie, asistenţă socială, ştiinţe juridice, în studiul
personalităţii persoanelor cu diferite tipuri de deficienţă (mintală, auditivă,
vizuală, somatică, de conduită,de limbaj etc.) sau a persoanelor aflate în dificultate
privind integrarea şi relaţionarea lor cu instituţiile comunităţii sau cu semenii lor
din comunitatea din care fac parte. In felul acesta, domeniul asistenţei persoanelor
cu nevoi speciale preia termeni, concepte din alte discipline a căror semnificaţie
este utilizată într - o manieră interdisciplinară distinctă, în funcţie devarietatea
formelor de deficienţă şi inadaptarea consecutivă tipului de deficienţă.
Domeniul de studiu al acestei discipline se situează între aria stării de normalitate
şi aria stării patologice. Acest studiu se realizeaza prin parcurgerea unui traseu
complex care include
prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea şcolară 
şi profesională, integrarea socială şi monitorizarea evoluţiei ulterioare a persoanei a
flate în dificultate. Etapele in munca cu persoanele cu dizabilitati pot fi incluse într 
- o formulă specifică acestui domeniu care justifică în mare parte caracterul său
pragmatic, acţional
- asistenţa psihopedagogică şi socială.
 
 Asistenţa psihopedagogică şi socială a persoanelor cu cerinţe speciale
(persons with special needs) constituie un ansamblu de măsuri de natură
psihologică, pedagogică şi socială în vederea depistării, diagnosticării,
recuperării, educării,instruirii, profesionalizării, adaptării şi integrării sociale a
persoanelor care prezintă o seriede deficienţe de natură intelectuală, senzorială,
fizică, psihică,comportamentală sau delimbaj, precum şi a persoanelor aflate în
situaţii de risc datorită mediului în care trăiesc,resurselor insuficiente de
subzistenţă sau prezenţei unor boli cronice sau a unor fenomenedegenerative care
afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
Asistenţa socială a persoanelor cu nevoi speciale reprezintă o componentă
fundamentală a asistenţei generale acordate acestor persoane iar din punct de
vedere al eficienţei intervenţiei ea trebuie corelată cu intervenţia psihologică,
pedagogică, medicală etc. la nivelul unei echipe interdisciplinare.
Componentele fundamentale ale asistenţei psihopedagogice şi sociale (Gherguţ,
A., 2005, 2007):
a) psihologică:
 – cunoaşterea particularităţilor specifice dezvoltării psihice a persoanei şi a
tuturor componentelor personalităţii;
 – atitudinea şi reacţiile persoanei în raport cu deficienţa sau cu incapacitatea sa
şi atitudinea şi relaţiile pe care le are cu cei din jur;
  – modul de manifestare a comportamentului în diferite situaţii;
 – identificarea disfuncţiilor la nivel psihic;
 – identificarea căilor de terapie, recuperare, compensare a funcţiilor şi proceselor
psihice afectate;
 – asigurarea unui cadru de securitate şi confort afectiv pentru menţinerea
echilibrului psihic şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii;
 b) pedagogică:
 – evidenţierea problemelor specifice în educarea, instruirea şi profesionalizarea
persoanelor cu diferite tipuri de deficienţe;
 – adaptarea obiectivelor, metodelor şi mijloacelor de învăţământ la
cerinţele impuse de particularităţile dezvoltării psihofizice a persoanelor cu cerinţe
educative speciale;
 – adaptarea/modificarea conţinutului învăţământului în funcţie de nivelul evoluţiei
şidezvoltării biopsihice a subiecţilor incluşi în procesul instructiv-educativ;
 – asigurarea unui cadru optim de pregătire, astfel încât fiecare subiect supus
educaţiei şi instruirii să asimileze un minimum de cunoştinţe şi deprinderi practice
necesare integrării sociale (diversificarea ofertelor educaţionale şi dezvoltarea
instituţiilor şcolare de tip incluziv);
c) socială:
 – inserţia bio-psiho-socio-culturală a persoanei în realitatea socială actuală sau în
schimbare pe axele: familială, şcolară, profesională şi socială;
 – acţiuni de prevenire şi combatere a manifestărilor de inadaptare socială sau de
marginalizare a persoanelor cu dizabilitate;
 –promovarea şi susţinerea unor politici coerente şi flexibile, precum şi organizarea
unor servicii eficiente pentru protecţia şi asistenţa socială a persoanelor aflate în
dificultate;
 – informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor
comunităţii faţă
de persoanele aflate în dificultate, precum şi posibilităţile de valorificare a potenţia
-lului aptitudinal şi relaţional al acestor persoane în folosul comunităţii.

Integrarea sociala in mediul de viata

Desi handicapul este o realitate care se manifesta in cadrul oricarei colectivitati, in

Romania, prezenta sa era situata departe de sfera vizibilitatii publice pana la
sfarsitul anului 1989. Unul din fundamentele ideologice ale socialismului se
referea la munca, iar valoarea atribuita acesteia ii conferea rolul de mijloc aproape
exclusiv de solutionare a oricarui tip de problema umana. De aici, principalele
prevederi ale protectiei speciale a persoanelor cu dizabilitati erau ancorate de
nevoia de a munci, ori, de nevoia de formare profesionala speciala. Acestea vizau
educatia speciala si munca, domenii care, similar cu toate celelalte, se situau in
sfera de responsabilitate a statului. Iar statul, a recurs la dezvoltarea de institutii
speciale considerate drept raspunsul adecvat fata de nevoile privind educatia,
munca si protectia speciala a celor care nu puteau beneficia de educatie si nu
puteau presta o activitate productiva. Asemenea institutii speciale aveau un
puternic caracter segregativ, iar amplasarea lor era realizata de cele mai multe ori,
in zone rurale, la periferia localitatilor urbane, fapt care a contribuit la
devalorizarea acestei categorii de persoane. Optiunea respectiva a segregarii nu
constituia o exceptie; pana in anii 1960, institutionalizarea parea o alternativa
rezonabila chiar si in cele mai dezvoltate state. Insa, acolo exista cautarea unor
alternative, iar aparitia teoriei normalizarii a generat experimente care au antrenat o
schimbare rapida si radicala in sensul dezinstitutionalizarii si ingrijirii in
comunitate. Datorita lipsei tot mai accentuate de racordare a cercetatorilor din
Romania la circulatia informatiilor, astfel de noi optiuni ramaneau
cvasinecunoscute.
In Romania, modelul de abordare a handicapului era unul individual, medical; se
pornea de la examinarea persoanei (copil sau adult), se constatau anumite
deficiente si se luau decizii referitoare la tratament, educatie, eventual munca.
Datorita localizarii cauzelor la nivelul individului, interventiile nu se puteau orienta
decat la acelasi nivel.
Atat segregarea generata de modul in care era conceputa educatia speciala, cat si
faptul ca multi dintre copiii cu dizabilitati ramaneau in afara sistemului de
invatamant erau de natura sa genereze si sa intareasca anumite credinte,
mentalitati, prejudecati referitoare la potentialul lor fizic si intelectual. Personalul
medical, cel din invatamantul obisnuit, parintii copiilor cu deficiente si publicul in
general considerau ca asemenea copii ar avea un potential scazut, ca sansele lor de
participare la educatie, la munca si la viata sociala obisnuita ar fi diminuate sau
chiar inexistente, argumente care pledau pentru un tratament special.
Tendinta generala de nuclearizare a familiilor a redus semnificativ posibilitatile de
ingrijire la domiciliu a copiilor cu handicap, in conditiile in care statul isi largea
oferta de institutii speciale. Daca intr-o familie largita responsabilitatea ingrijirii
unei persoane cu deficiente revenea celor mai multi membri ai acesteia, intr-o
familie de tip nuclear, aceasta responsabilitate revine cu precadere femeii (ca
mama, ca sotie).
Familiile carora le apartineau copiii cu handicap nu beneficiau decat de forme
minime de suport din partea statului; cel mai adesea, acest suport se referea la
posibilitatea de internare a copilului intr-o institutie speciala, desi, in mod formal,
familia trebuia sa suporte partial (in functie de venituri) costurile istitutionalizarii.
In realitate, aceste obligatii de plata nu erau onorate, intrucat familiile din care
proveneau copiii institutionalizati erau sarace si institutiile purtau o corespondenta
pe aceasta tema cu autoritatile locale. De cele mai multe ori, situatia precara a
familiei (din punct de vedere economic) era in realitate principalul argument pentru
plasarea copiilor in institutiile speciale, considerandu-se ca acolo ar putea beneficia
de conditiile adecvate de ingrijire. Pentru copiii cu handicap ingrijiti in familie, in
afara unor ajutoare sociale ocazionale, singura forma de sprijin de care ar mai fi
putut beneficia era pensia de urmas, in eventualitatea ca unul din parinti deceda
inainte de implinirea de catre copil a varstei de 16 ani.
Validarea apartenentei unei persoane la aceasta categorie s-a realizat de catre
comisiile de expertiza medicala. Se poate spune ca activitatea acelor comisii purta
amprenta medicalizarii, desi, de pilda, nevoile copiilor cu handicap nu se rezumau
la cele de factura medicala. Lipsa de personal avand suficiente competente in ce
priveste educatia, nevoile familiei, reabilitarea, ritmul alert de lucru impus acelor
comisii de aglomeratiile numarului mare de cazuri, insuficienta colaborare cu
mediul familial si cu cel comunitar par a fi cativa dintre factorii care au afectat
calitatea acestei activitati. In fond, comisiile respective manifestau o concentrare
aproape exclusiva asupra controlului intrarii copiilor in aceasta categorie si mai
putin asupra nevoilor lor complexe actuale si de perspectiva.
Dupa adoptarea legislatiei referitoare la protectia speciala a persoanelor cu
handicap au aparut noi indicii referitoare la calitatea protectiei speciale a minorilor
si adultilor cu handicap. Cu toate prevederile noii legislatii speciale, au continuat
sa se manifeste diferite aspecte ale fragmentarii politicii la nivelul ministerelor si
departamentelor implicate: ANPH, MMPS, M. Sanatatii, M. Educatiei.
Au fost luate o serie de masuri privind imbunatatirea conditiilor de ingrijire a
copiilor institutionalizati: cresterea alocatiilor pentru hrana, marirea numarului de
personal, reabilitarea cladirilor institutiilor speciale s.a.
Tendinta de descentralizare, de atribuire autoritatilor locale a unor responsabilitati
a adus o serie de schimbari in ce priveste protectia speciala. Insa, in absenta unor
specialisti, a unor competente la nivelul autoritatilor locale, nu se pot produce
consecinte semnificativ pozitive asupra calitatii ingrijirii. Noua forma de
organizare a comisiilor de expertiza a propus o componenta largita, din care fac
parte si reprezentanti ai organizatiilor de resort. Planurile individuale de recuperare
si integrare au in continuare un caracter extrem de general. Acestea nu sunt
elaborate pe baza unei colaborari a diferitilor specialisti (medici, psihologi,
pedagogi, asistenti sociali) cu reprezentanti ai comunitatii si cu parintii copiilor cu
handicap.
Educatia speciala continua sa se realizeze cu precadere in forme segregate, cu toate
ca se manifesta anumite tendinte de integrare si includere in invatamantul obisnuit.
De cele mai multe ori, copiii cu handicap sunt educati in scoli speciale prevazute
cu internat, optiune care apare de preferat pentru parintii lor, care altfel s-ar
confrunta cu nevoia acompanierii zilnice a copiilor catre scoala si catre domiciliu.
Propunere: dotarea scolilor speciale cu mijloace de transport adecvate, care sa
asigure deplasarea copiilor in siguranta intre domiciliul lor si scoala.
Informatiile privind programele si serviciile disponibile copiilor cu handicap nu
sunt suficient de disponibile familiilor acestora, specialistilor si publicului larg
(exemple din interviurile de grup). Exista dovezi ca personalul medical din reteaua
de ingrijire primara nu este suficient de pregatit si echipat pentru a raspunde
nevoilor copiilor cu handicap. Uneori, depistarea se face tardiv, ca si indrumarea
catre serviciile adecvate, ceea ce reduce semnificativ sansele unei interventii
precoce si ale reabilitarii. Ar fi necesare programe concepute si realizate de echipe
multidisciplinare destinate depistarii, evaluarii si tratamentului deficientelor.
Imaginea privind copiii cu handicap nu beneficiaza de o proiectare suficient de
pozitiva.
Protectia speciala din Romania trebuie comparata cu tendintele pe plan
international conturate de diferite documente: Declaratia de la Salamanca privind
educatia speciala, Regulile standard privind egalizarea sanselor pentru persoanele
cu handicap.
Analiza nevoilor familiilor care ingrijesc un copil cu handicap releva o serie de
disfunctionalitati generate de unele tipuri de prestatii si beneficii (asigurare
medicala, activitatea asistentilor personali, recuperare, educatie). Interviurile de
grup realizate au evidentiat principalele insatisfactii care indica un nivel redus al
calitatii vietii atat a persoanelor cu handicap, cat si a familiilor carora le apartin:
Absenta unor programe si a unei retele de centre de depistare si interventie precoce
a deficientelor copiilor. Detectarea precoce a persoanelor cu dizabilitati cade in
sarcina medicilor de familie, insa, nu exista modalitati de instruire adecvata a
personalului medical si paramedical in ce priveste lucrul cu copiii cu dizabilitati.
Pentru stabilirea unui diagnostic diferentiat si intocmirea unor programe specifice
de reabilitare, este necesara existenta unor centre de depistare si interventie
precoce cu dotari adecvate din punct de vedere al resurselor umane si tehnice, la
care medicii de familie sa poata face apel atunci cand se considera necesar.
Lipsa unor medicamente necesare copiilor cu dizabilitati sau faptul ca multe dintre
acestea nu sunt incluse pe lista medicamentelor compensate/gratuite. In plus,
procedura de recuperare a banilor platiti pentru medicamentele compensate (daca
venitul pe membru de familie este sub 700.000 lei) este greoaie si birocratica.
Ordonanta 102/1999 referitoare la protectia speciala a persoanelor cu handicap
ofera cadrul legal cu privire la accesul individual la programe de reabilitare si
integrare, insa dezvoltarea unei retele de servicii terapeutice si de reabilitare se afla
abia la inceput. Exista numeroase programe de acest gen initiate de catre
organizatiile neguvernamentale, uneori in parteneriat au autoritati guvernamentale.
In ultimii ani au fost realizate numeroase proiecte pilot pentru integrarea copiilor
cu handicap in invatamantul obisnuit, insa, integrarea scolara nu este intotdeauna
suficient de bine pregatita iar resursele mobilizate pentru acest obiectiv sunt
limitate. In general, copiii cu dizabilitati severe si profunde au accesul cel mai
limitat la educatie. Uneori cadrele didactice din invatamantul obisnuit refuza sa
accepte in clasele lor copii cu handicap. De asemenea, sunt frecvente atitudinile
ostile din partea parintilor copiilor „normali” fata de integrarea copiilor cu
handicap in clasele obisnuite. Un alt obstacol pentru integrare il constituie lipsa
serviciilor de sprijin in scolile obisnuite in care sunt integrati copiii cu handicap:
logopezi, profesori de sprijin, psiho-pedagogi.
Desi in ultimii ani, in special din initiativa unor organizatii neguvernamentale s-au
dezvoltat diferite tipuri de servicii pentru copiii cu dizabilitati, acestea nu sunt
suficient de bine cunoscute de catre potentialii beneficiari, de catre medicii de
familie si chiar de catre specialistii care desfasoara activitati cu acesti copii.
Campaniile de informare privind problematica de ansamblu cu care se confrunta
copiii cu dizabilitati s-au desfasurat indeosebi la initiativa organizatiilor de resort,
insa cresterea gradului de constientizare pare un obiectiv cvasiabsent la nivelul
educatiei si instruirii curriculare a unor specialisti (medici, cadre didactice,
personal medical cu pregatire de nivel mediu).
Problemele de aceasta factura au efecte directe asupra calitatii vietii persoanelor cu
handicap. Regandirea masurilor de protectie speciala reprezinta atat o necesitate,
cat si un mijloc de identificare si valorificare a posibilitatilor de egalizare a
sanselor pentru persoanele cu handicap, ceea ce ar avea consecinte nemijlocite
asupra nivelului calitatii vietii lor.
Recunoscand faptul ca orice proces de readaptare a unei persoane handicapate ar
trebui sa tina cont de masurile care favorizeaza autonomia sa personala si/sau
asigura independenta sa economica si integrarea sa sociala cea mai completa
posibil, trebuie incluse si dezvoltate programme de readaptare, masuri individuale
si colective care sa favorizeze independenta personala, care sa-i permita de a duce
o viata cat mai normala si completa posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit.
O readaptare totala presupune un ansamblu de masuri fundamentale si
complementare, dispozitii, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea
la confortul fizic si psihologic. Adaptarea mobilierului exterior si urbanismul,
accesul in cladiri, la amenajari si instalatii sportive, transportul si comunicatiile,
activitatile culturale, timpul liber si vacantele trebuie sa constituie toti atatia factori
care contribuie la realizarea obiectivelor readaptarii. Este important si de dorit de a
determina participarea, in masura posibilului, apersoanelor handicapate si a
organizatiilor care-i reprezinta la toate nivelele de elaborare a acestor politici.
Legislatia trebuie sa tina cont de drepturile persoanelor handicapate si sa
favorizeze, pe cat posibil, participarea lor la viata civila. In cazul in care persoanele
handicapate nu sunt in masura de a-si exercita in mod deplin drepturile lor de
cetateni, trebuie sa fie ajutate de a participa cat mai mult posibil la viata civila,
asigurandu-le ajutorul adecvat si luand masurile necesare.
Posibilitatea de acces la informatie este cheia unei vieti autonome. Mai mult,
profesionistii trebuie sa informeze asupra tuturor aspectelor vietii, iar persoanele
handicapate trebuie sa aiba posibilitatea de a-si procura informatia ele insele.
Daca natura, gravitatea handicapului sau varsta persoanei nu permit reconversia sa
personala, chiar in atelier protejat, la domiciliu sau in centre de ajutor pentru
munca, ocupatiile cu caracter social sau cultural trebuie sa fie prevazute.
Masuri potrivite trebuie avute in vedere pentru a asigura persoanelor handicapate si
in special persoanelor cu handicapuri mentale conditii de viata care sa le asigure
dezvoltarea lor normala a vietii psihice (inclusiv cea sexuala). Aceste masuri
necesita informatii si educatie sexuala in scoli si institutii.
Socializarea in familie
Copilul diferit se adapteaza greu la relatiile interpersonale, de aceea parintii trebuie
sa joace rolul de tampon, de mediator intre copil si persoanele straine. Uneori
parintii pot dramatiza excesiv reactiile inadecvate venite din partea unei persoane
straine, identificand o falsa rea intentie intr-un gest oricat de neutru.
In alte situatii, ei neaga tot ceea ce copilul observa in jurul sau legat de propria
deficienta, insista pe rautatea si ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivand la copil
convingerea ca lumea in care traieste este rea.
Pe de alta parte, unii parinti refuza sa tina cont de dificultatile sociale determinate
de deficienta. In acest fel, ei ii impiedica pe copii sa inteleaga si sa accepte toate
aspecte legate de propria deficienta.
Datorita acestui rol suplimentar de mediator, reactiile parintilor in fata unui copil
cu deficienta capata o importanta majora. Parintii reactioneaza prin supraprotectie,
acceptare, negare sau respingere. Aceste reactii au determinat gruparea parintilor in
urmatoarele categorii :
-parinti echilibrati,
-parinti indiferenti,
-parinti exagerati,
-parinti autoritari (rigizi),
-parinti inconsecventi.
Parinti echilibrati. Caracteristica acestei familii consta in realismul cu care
membrii ei privesc situatia. Ei ajung rapid in stadiul de acceptare, se maturizeaza si
pornesc la actiune.
Dupa ce cunosc situatia reala a copilului, ei isi organizeaza viata in asa fel incat sa
acorde atentie copilului cu nevoi speciale.
In functie de diagnostic si de prognostic, parintii vor gasi resursele necesare pentru
a actiona singuri sau cu ajutorul celorlalti membri ai familiei pentri a-l ajuta « pe
cel mic ».
Parintii stiu : « ce este necesar », « cand si cum trebuie oferit », « ce, cum si cat de
mult » se poate cere copilului cu nevoi speciale. Aceste reguli constituie un
adevarat ghid al comportamentului fata de copil.
Parintii unui copil cu deficienta indeplinesc teoretic aceeasi functie ca si parintii
unui copil sanatos. Ei trebuie sa ramana in primul rand parinti. Parintii unui copil
surd, paralizat nu au nimic de facut pentru a-l ajuta. Aceasta atitudine apartine
parintilor echilibrati care privesc toate problemele cu calm.
Acesti parinti joaca un rol important in medierea relatiei dintre copil si mediul
exterior. Ei mentin un climat de toleranta si de egalitate in sanul familiei si in
societate.
Un copil cu deficienta, chiar daca este sustinut are probleme legate de
comportamentul natural in fata unei persoane straine. In acest caz, parintii joaca un
rol de tampon sau de mediator intre doua persoane. Aceasta interventiew va
permite depasirea jenei si tensiunilor ce pot aparea in cadrul relatiilor
interpersonale. Ro lul de mediator este usor de indeplinit de catre parintii
echilibrati, care abordeaza totul cu calm.

In cadrul unei familii echilibrate copilul cu deficienta are drepturi si obligatii egale.
Ei trebuie sa aiba relatii de reciprocitate si de egalitate cu fratii si cu surorile sale,
sa se simta « ca toata lumea ». Daca se simte egal in familie, el va ajunge sa se
simta egal si in societate. Practic, familia joaca rolul unui laborator in care
copilului cu deficienta i se ofera oportunitatea de a-si gasi locul si de a se obisnui
cu situatia in care se afla.
Copilul cu deficienta trebuie sa se regaseasca pe acelasi plan afectiv cu fratii si
surorile sale. El nu trebuie sa monopolizeze dragostea parintilor, chiard aca are
nevoie de o atentie si de o ingrijire suplimentara. In familiile echilibrate, acest
copil este egal cu fratii si surorile sale, dar in acelasi timp este ingrijit
corespunzator. In acest context copilul se dezvolta in armonie cu cei din anturajul
sau, care-i accepta dificultatile.
Familia impune copilului unele restrictii, incurajeaza activitatile gospodaresti si
mai ales pe cele de autoingrijire, stimuleaza abilitatile fizice si sociale ale
copilului.
O persoana cu deficienta are nevoie de a fi recunoscuta pentru ceea ce este si asa
cum este. Atmosfera familiala va fi calda doar atunci cand fiecare membru isi
ocupa locul care ii apartine.
Parintii echilibrati sunt calmi, deschisi si isi manifesta frecvent dragostea. Caldura
implica deschidere catre cei din jur, placere, atentie, tandrete, atasament. Acesti
par4inti zambesc des, isi incurajeaza copiii fara a folosi critici permanente,
pedepse, amenintari. Copiii acestor parinti vor fi atenti, prietenosi, cooperanti si
stabili emotional.
Parintii indiferenti. Acesti parinti reactioneaza printr-o hipoprotectie, prin
nepasari, lipsa de interes. La o astfel de situatie se poate ajunge prin :
-lipsa de afectiune,
-suprasolicitarea copilului,
-respingere.
Lipsa de afectiune-parintii demonstreaza copiilor o lipsa de interes, de afectiune,
de ingrijire. Frecvent, acesti parinti, sunt reci, ostili, isi cearta copilul pentru nimic,
il pedepsec sau il ignora. In aceste familii au loc certuri frecvente, iar copilul este
antrenat in disputele dintre parinti.
O alta categorie de parinti lipsiti de afectiune sunt cei care nu pot accepta
sacrificarea vietii profesionale.
Pentru copilul cu deficienta situatia este foarte dificila. El se confrunta cu
numeroase probleme pe care nu le poate depasi sau compensa. Daca copilul nu este
ajutat sa le depaseasca, se ajunge la situatia de esec. Sentimentul de inferioritate
care apare datorita esecurilor ajunge sa fie trait intens, devenind traumatizant.
Frecvent, in aceasta situatie, copilul renunta usor la eforturi, deoarece nu are o
satisfactie mobilizatoare si ajunge la solutii usoare sau la abandon scolar.
Suprasolicitarea copilului apare atunci cand parintii nu tin seama de posibilitatile
reale ale acestuia. Parintii unui copil cu deficienta au o reactie de negare a
problemelor. Ei considera copilul « ca toata lumea » si-i cer rezultate asemanatoare
celor ale fratilor si surorilor sanatoase. In acest caz, apare o suprasolicitare, care se
soldeaza cu esecuri demoralizatoare.
In situatia esecului parintii reactioneaza prin reprosuri si chiar pedepse repetate,
care duc la aparitia sentimentului de neputinta, incapacitate si inutilitatea efortului.
Respingerea este o alta modalitate de hipoprotectie. Copilul cu deficienta este
mereu comparat cu fratii si surorile sanatoase si ridiculizat.
Parintii se detaseaza emotional fata de copiii cu deficienta, dar le asigura o ingrijire
corespunzatoare. Atitudinea de respingere se manifesta mai mult sau mai putin
deschis, sub forma negarii oricarei calitati sau valori a copilului, care este
permanent ignorat si minimalizat.
Aceste situatii apar atunci cand copilul nu a fost dorit. Parintii considera ca nu au
nici un fel de obligatii fata de copilul lor. Chiar si in fata legii ei isi declina
responsabilitatea.
Parintii exagerati. Cel mai obisnuit raspuns, mai ales din partea mamei, este
supraprotectia, o sursa de dependenta.
Acest comportament impiedica copilul sa-si dezvolte propriul control,
independenta, initiativa si respectul de sine.
Supraprotectia este un element negativ, generand negatii atat din partea parintilor,
cat si din partea copiilor. Parintii care se simt vinovati devin exagerat de atenti,
transformand copilul intr-un individ dependent si solicitant pentru familie.
Aceasta permanenta solicitare va genera reactii de nemultumire si ostilitate din
partea parintilor, reactii care-l vor face pe copil sa devina nesigur.
Pentru copiii cu deficiente aceasta situatie este foarte dificila, intrucat ei nu
beneficiaza de un regim care implica stimularea si antrenarea in activitatile
casnice.
Acesti parinti vor reusi « marea performanta » de a creste un copil singuratic, lipsit
de posibilitatea de a-si manifesta propria personalitate. Copilul se va confrunta cu
greutatile vietii, dar nu va fi capabil sa le faca fata, deoarece nu a capatat
instrumentele cu ajutorul carora sa actioneze si sa se apere.
Parintii autoritari – acest tip de reactie este tot o forma de hiperprotectie a
parintilor cu o vointa puternica.
Acesti parinti isi controleaza copiii intr-o maniera dictatoriala. Ei stabilesc reguli
care trebuie respectate fara intrebari.
Copilul este transformat intr-o marioneta, este dirijat permanent, nu are voie sa-si
asume raspunderi si initiative, i se pretinde sa faca numai « ce », « cat » si « cum »
i se spune. Un astfel de comportament di partea parintilor are efecte negative,
deoarece copilului i se anuleaza capacitatea de decizie si actiune.
O forma particulara de atitudine autoritara apare in relatia dintre parinti si
adolescenti. Parintii continua sa ii considere pe tineri copii, neputand accepta ideea
maturizarii lor. In acest context, ei le refuza libertatea, incercand sa mentina o
atitudine de tutela, in dorinta de a preveni surprizele neplacute. In acest caz,
raspunsul copilului este violenta, ce determina o deteriorare a legaturilor afective
cu familia.
Uneori autoritatea pune in evidenta atentia acordata copilului si grija pentru o
indrumare corespunzatoare. Acest ti de autoritate este justificat mai ales in situatia
unui copil cu probleme. In aceste cazuri, tanarul este intrebat, participa la discutii,
dar in final tot parintii decid, in functie de parerile lor.

Parintii inconsecventi – oscileaza de la indiferenta la tutela. Cel mai adesea este

vorba despre parinti instabili, nesiguri si incapabili de a opta ferm pentru o anumita
atitudine.
Alteori copilul este « pasat » la diferiti membri ai familiei, fiind supus unor metode
educative diferite, adesea contradictorii.
Crescuti intr-un mediu inconstant, lipsit de metode stabile, copilul devine nesigur
si usor de influentat de persoane rau intentionate.
 
Jocul
Copiii, majoritatea timpului lor liber si nu numai, si-l petrec jucandu-se. Jocul
reprezinta pentru copii o modalitate de a-si exprima proprile capacitati. Prin joc,
copilul capata informatii despre lumea in care traieste, intra in contact cu oamenii
si cu obiectele din mediul inconjurator si invata sa se orienteze in spatiu si timp.
Putem spune ca jocul este « munca copilului ».
In timpul jocului, copilul vine in contact cu alti copii sau cu adultul, astfel ca jocul
are un caracter social.
Jocurile sociale sunt esentiale pentru copiii cu handicap, intrucat le ofera sansa de a
se juca cu alti copii. In aceste jocuri sunt necesare minim doua persoane care se
joaca si comenteaza situatiile de joc (loto, domino, table, cuburi, carti de joc etc.).
In perioada de prescolar se desfasoara mai ales in grup, asigurandu-se astfel
socializarea. Din acest motiv, copiii cu handicap trebuie sa fie inscrisi la gradinita
din vecinatate, alaturi de copiii sanatosi. Copiii sunt curiosi, dar practici, astfel ca
ei vor accepta usor un copil cu deficienta fizica, care se deplaseaza in fotoliu rulant
sau in carje. Ei sunt suficient de simpli si deschisi pentru a accepta usor un coleg
cu probleme de sanatate. Perioada de prescolar este cea mai indicata pentru
inceperea socializarii copiilor cu handicap. La aceasta varsta, socializarea se
realizeaza usor prin intermediul jucariilor si al echipamentelor de joc. Totusi,
trebuie sa fim atenti la unele probleme deosebite. Unii copii cu deficiente au avut
experienta neplacuta a spitalizarii si a separarii de parinti. De aceea, pot aparea
reactii intense, mai ales in primele zile de gradinita. In alte cazuri, copilul are
probleme legate de utilizarea toaletei si de deplasare. In aceste situatii, este de
preferat sa se solicite prezenta mamei pana la acomodarea copilului in colectivitate
si acomodarea personalului cu problemele copilului.
Jocurile trebuie sa fie adaptate in functie de deficienta copilului.
Copiii cu tulburari de comportament trebuie sa fie permanent sub observatie, iar la
cei cu ADHD jocurile trebuie sa fie cat mai variate.
                     Integrarea scolara
Scoala este, de asemenea un mediu important de socializare.
Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi urmatoarele: clase diferentiate,
integrate in structurile scolii obisnuite, grupuri de cate doi-trei copii deficienti
inclusi in clasele obisnuite, integrarea individuala a acestor copii in aceleasi clase
obisnuite.
Integrarea scolara exprima: atitudinea favorabila a elevului fata de scoala pe care o
urmeaza; conditia psihica in care actiunile instructiv-educative devin accesibile
copilului; consolidarea unei motivatii puternice care sustine efortul copilului in
munca de invatare; situatie in care copilul sau tanarul poate fi considerat un
colaborator la actiunile desfasurate pentru educatia sa; corespondenta totala intre
solicitarile formulate de scoala si posibilitatile copilului de a le rezolva; existenta
unor randamente la invatatura si in plan comportamental considerate normale prin
raportarea la posibilitatile copilului sau la cerintele scolare.
In scoala, copilul cu tulburari de comportament apartine, de obicei, grupului de
elevi slabi sau indisciplinati, el incalcand deseori regulamentul scolar si normele
social-morale, fiind mereu sanctionat de catre educatori. Din asemenea motive,
copilul cu tulburari de comportament se simte respins de catre mediul scolar
(educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de scolar intra in relatii cu alte persoane
marginalizate, intra in grupuri subculturale si traieste in cadrul acestora tot ceea ce
nu-i ofera societatea.
Datorita comportamentului lor discordant in raport cu normele si valorile
comunitatii sociale, persoanele cu tulburari de comportament sunt, de regula,
respinse de catre societate. Aceste persoane sunt puse in situatia de a renunta la
ajutorul societatii cu institutiile sale, traind in familii problema, care nu se
preocupa de bunastarea copilului.
Potrivit Organizatiei Internationale a Persoanelor cu dizabilitati, dizabilitatea este
definita ca fiind rezultatul interactiunii dintre o persoana care are o infirmitate
si barierele ce tin de mediul social si atitudinal de care ea se poate lovi.
Incluziune socială
 se referă la schimbarea atitudinilor şi practicilor din partea indivizilor, instituţiilor
şi organizaţiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv cei percepuţi ca
fiind ,,diferiţi datorită unor deficienţe, apartenenţei etnice, condiţiilor socio
economice deviată etc. să poată contribui şi participa în mod egal la viaţa şi cultura
comunităţii din care fac parte.
Şanse egale
 pentru persoanele cu deficienţe, reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale
societăţii şi mediului, precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea,
sunt puse la dispoziţia tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi.
Servicii de sprijin
 se referă la acele servicii care asigură atât independenţă în viaţa de zi cu zi
a persoanei cu dizabilităţi cât şi exercitarea drepturilor ei (dispozitive de asistare,
servicii de interpretare, asistent personal, servicii de îngrijire comunitară. În acord
cu noile măsuri instituite pe plan mondial privind protecţia şi educaţia persoanelor
cu dizabilităţi şi în conformitate cu prevederile Constituţiei şi a Legii
învăţământului, ţara noastră a intrat într-o etapă de transformări radicale a
sistemului de educaţie, în spiritul eglizării şanselor, pentru copiii, tinerii şi adulţii
cu deficienţe sau incapacităţi. Dizabilitatea este unul dintre
mijloacele semnificative de diferenţiere socială în societăţile moderne, marcat
substanţial de influenţa unor ideologii. Modul în care o societate exclude anumite
grupuri sau indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-se accentul
pe apariţia şi identificarea unor incapacităţi, pe aspectele inferioare şi inacceptabile
ale unei persoane. Aşa cum a demonstrat Wolfensberger (1972), managementul
uman este, în bună măsură, determinat de ceea ce el numeşte ,,ideologii", adică
de combinaţii ale credinţelor, atitudinilor, interpretărilor realităţii derivate din
experienţă, cu gradul de cunoaştere şi, în special, cu valorile 
În toate ţările se afirmă necesitatea integrării şi se explică ritmul lent al progresului
din cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice,
sociale. Caracterul pozitival integrării rezidă în evitarea condiţiilor de apariţie
a eşecului şcolar. În Romania de azi, tara membra UE si NATO de ceva timp
deja, exista inca problem reale in ceea ce priveste integrarea tinerilor cu handicap
in invatamantul universitar. Conform unui studiu realizat recent, in Romania exista
un procentaj de 7-10% de persoane cu handicap, iar din pacate procentajul acelora
care au sansa de a face un liceu sau o facultate este mult mai redus! Acesta se
rezuma numai la 3% din totalul persoanelor cu dizabilitati, astfel ca 90% din acesti
tineri sunt absolut dependenti de serviciile sociale acordate de stat. Din pacate
acest procentaj este cu adevarat alarmant, pentru ca dependenta fata de sistemul de
asistenta sociala indica faptul ca tinerii cu diverse handicapuri nu sunt integrati nici
macar pe piata muncii! Logic vorbind exista o legatura stransa intre educatie si
cultura si gasirea unui loc de munca, asa ca ce sansa sa aiba tinerii cu dizabilitati la
o viata plina de realizari, daca ei nu au acces la educatie? Facand o comparatie cu
sistemele din alte tari, din Marea Britanie de exemplu, situatia din Romania este
mai mult decat critica! În Regatul Unit exista chiar burse pentru tinerii cu
dizabilitati, grupate pe mai multe categorii precum: burse pentru cei care sufera
de autism, burse pentru ceiimobilizati in scaune cu rotile, pentru cei cu dizabilitati
de invatare, burse pentru persoanele oarbe, surde etc. Spre deosebire de Anglia, la
noi in tara nu se ofera conditii bune pentru cei cu dizabilitati nici macar in ceea ce
priveste mijloacele de transport in comun! Probabil ati observat si voi ca in
Bucuresti cel putin sunt foarte putine statii de metrou special amenajate pentru cei
cu dizabilitati, asa ca ce se mai poate spune de intrarile in facultati sau licee!
Platformele speciale pentru tinerii cu handicap sunt un fenomen in Romania, iar
daca o anumita institutie nu ofera posibilitatea de a invata la distanta, atunci ce e de
facut! În concluzie, in momentul de fata, lucrurile nu sunt tocmai roz pentru tinerii
cu dizabilitati care vor sa beneficieze de o educatie de calitate! Sa speram totusi ca
in timpse vor organiza mai multe campanii sociale si ca astfel va creste putin cate
putin si procentajul celor care au acces la educatie
Compararea între ţări a cifrelor referitoare la repartizarea copiilor cu handicap în
instituţii specializate, unităţi sau clase speciale, integrare individuală în clase
obişnuite nu poate fi făcută decât cu prudenţă Educaţia integrată presupune
necesitatea mai multor ,,ingrediente" - integrarea nu are sens decât dacă se aduce
un suport adecvat, o susţinere, copilului integrat. Există o mare varietate a
accepţiunilor termenului de susţinere. În mod frecvent, ajutoarele para-medicale
(ortofonie, psihoterapie) pe care trebuie să le asigure autorităţile din domeniul
educaţiei. Suportul este necesar atât în timpul orelor de clasă, cât şi în afara
acestora. În unele ţări (cum ar fi Marea Britanie) există câte un coordonator al
educaţiei speciale în fiecare şcoală din învăţământul primar şi secundar, care
colaborează strâns cu autorităţile din domeniul educaţiei, cu părinţii elevilor, cu
specialiştii din centrele de resurse. Astfel, se asigură depistarea nevoilor educative
speciale, instituirea unor măsuri adecvate, realizarea, monitorizarea şi
evaluarea acestora: - asistenţii, profesorii de sprijin. În numeroase ţări, copiii
integraţi beneficiază de asistenţi care îi însoţesc şi îi ajută în timpul activităţilor de
învăţământ. Rolurile şi sarcinile acestor asistenţi vizează - hrănirea şi îngrijirea
(hrănirea, îmbrăcarea şi toaleta copiilor), rolul educaţional menit
să elibereze profesorul de anumite sarcini solicitante, rolul para-profesional centrat
pe realizarea unor programe de reabilitare: recuperare: - cadrele didactice
itinerante, care îşi desfăşoară activitatea în mai multe şcoli dintr-o zonă geografică
delimitată, urmărind identificarea timpurie a copiilor cu cerinţe educative speciale
şi a şcolilor în care ar putea fi integraţi. Vizitarea şi cunoaşterea şcolilor asigură
sensibilizarea conducerilor şi a cadrelor didactice cu privire la aspectele educaţiei
acestei categorii de copii, sprijinul direct acordat elevilor integraţi şi profesorilor,
stabilirea de relaţii între familiile acestor copii şi autorităţile locale, alte familii,
precum şi cu diferite servicii medicale sau sociale. Integrarea şi incluziunea pot
prezenta riscul de a deveni scopuri în sine, atunci când nu sunt create condiţiile
pentru asigurarea reală de egalitate a şanselor pentru copiii cu diferite categorii de
dificultăţi. În astfel de situaţii, procesul de ,,integrare" nu poate depăşi conotaţiile
fizice ale termenului - spre exemplu, elevii unor şcoli speciale au fost încolonaţi şi
duşi în clase separate ale unor şcoli de masă, însoţiţi şi supravegheaţi de cadrele
didactice ale şcolii speciale, fără a putea interacţiona cu copiii fără deficienţelor.
Este necesară o implicare tot mai susţinută a comunităţilor, atât în depistarea
dizabilităţilor, cât şi în procesul de reabilitare, unde trebuie să se regăsească măsuri
complexe, coerente, printre care şi cele referitoare la educaţie. Educaţia integrată
presupune mai multe premise: egalitatea şanselor educaţionale, caracterul
democratic, deschis al sistemelor şcolare, pedagogia suportivă şi
discriminarea pozitivă. Problematica dizabilităţii, a handicapului a fost şi este
abordată, în principal, din perspectiva a două modele: cel individual, de inspiraţie
medicală' şi modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat,
considerat generator al dificultăţilor persoanelor cu deficienţe modelul dominant a
fost cel individual, care accentuează asupra pierderilor sau incapacităţilor
individuale, considerate generatoare de dependenţă. În corelaţie directă cu acest
model, intervenţiile nu pot avea alt obiectiv decât adaptarea, ajustarea persoanei cu
deficienţă, aducerea acesteia cât mai aproape de ceea ce se consideră a fi ,,normal".
Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficienţelor
lor individuale, fiziologice sau cognitive. Integrarea sociala presupune educatia
persoanelor cu handicap care s-a realizat dupa o perioada lunga de timp cu
precădere, în forme segregate, ca educaţie specială, separată de cea obişnuită.
Integrarea semnifică faptul că relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere
a integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune pe care le posedă. Când lipseşte
recunoaşterea acestor valori, se instaurează alienarea şi segregarea între grupurile
sociale. D. Nirje afirmă că ,,integrarea înseamnă să ţi se permită să fi capabil să fi
tu însuţi printre ceilalţi" (Albu, A., Albu, C., 2000).
 Altfel spus, integrarea se referă la relaţia stabilită între individ şi societate şi
se poate analiza având în vedere mai multe niveluri, de la simplu la complex.
Astfel, putem vorbi de:
 - integrarea fizică
 permite persoanelor cu cerinţe speciale satisfacerea nevoilor de bază ale existenţei
lor, adică asigurarea unui spaţiu de locuit în zone rezidenţiale, organizarea claselor
şi grupelor în şcoli obişnuite, profesionalizarea în domenii diverse, locuri de muncă
(în sistem protejat)
- integrarea funcţională
 are în vedere posibilitatea accesului persoanelor cu cerinţe speciale la
utilizarea tuturor facilităţilor şi serviciilor oferite de mediul
social/comunitate pentru asigurarea unui minim de confort /de exemplu - folosirea
mijloacelor de transport în comun, facilităţi privind accesul stradal sau în diferite
instituţii publice.
integrarea socială - se referă la ansamblul relaţiilor sociale stabilite între
persoanele cu cerinţe speciale şi ceilalţi membrii ai comunităţii /vecini, colegi de
serviciu, oameni de pe stradă, funcţionari publici .
- integrarea personală;
este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu persoane semnificative în
diverse perioade ale vieţii. Aici sunt incluse diverse categorii de relaţii, în funcţie
de vârsta subiectului : pentru un copil relaţiile cu părinţii, rude, prieteni - pentru un
adult relaţile cu soţul/soţia, prieteni, copii, rude etc. Altfel spus, integrarea eficientă
impune anumite condiţii si anume, pentru un copil existenţa unor relaţii cât mai
apropiate cu familia, iar pentru un adult, asigurarea unei existenţe demne, cu relaţii
diverse în cadrul grupurilor sociale din comunitate;
- integrarea în societate:
se referă la asigurarea de drepturi egale şi respectarea autodeterminării persoanei
cu cerinţe speciale;
integrarea organizaţională - se referă la structurile organizaţionale care sprijină
integrarea. Conform principiilor promovate în materie de educaţie de către
organismele internaţionale, precum şi a prevederilor incluse în declaraţia
drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, se menţionează că persoanele/elevii cu
diferite tipuri de deficienţe au aceleaşi drepturi fundamentale ca şi ceilalţi cetăţeni
de aceeaşi vârstă, fără discriminare pe motivede sex, limbă vorbită, religie, opinii
politice, origine naţională sau socială, stare financiar'sau orice altă caracteristică a
persoanei în cauză sau a familiei sale. De asemenea aceste persoane au dreptul la
tratament medical, psihologic şi funcţional, la recuperare medicală şi socială, la
şcolarizare, pregătire şi educare/reeducare profesională, la servicii deconsiliere, la
asistenţă pentru încadrare în muncă precum şi la alte servicii care să le permită
dezvoltarea şi manifestarea aptitudinilor şi capacităţilor de care aceştia dispun şi să
le  faciliteze procesul de integrare/reintegrare socială.
                                                         Bibliografie:

1.              Albu, A., Albu, C., „Asistenta psihopedagogica si medicala a copilului

deficient fizic”, Iasi, Polirom, 2000;

2.              Ionescu, S., „Adaptarea socioprofesionala a deficientilor mintal”,

Bucuresti, Editura Academiei P.S.R., 1975;

3.              Miftode, V. (coord.), „Dimensiuni ale asistentei sociale: forme si

strategii de protectie a grupurilor defavorizate”, Botosani, Eidos, 1995;

4.              Popescu, G., Plesa, O. (coord.), „Handicap, readaptare, integrare”,

Bucuresti, Pro Humanitate, 1998;

5.              Verza, E., Paun, E., „Educatia integrata a copiilor cu handicap”, Unicef,
1998.

6.              https://www.google.com/