CALATORIA LUI TATATUCk LA MUNTELE DE CRISTAL

Povestita de Jakob STREIT

Traducator: Delia POPESCU

CUPRINS

Tatatuck pleacă în călătorie

La primul munte
La al doilea munte
La al treilea munte
La al patrulea munte
La al cincilea munte
La al şaselea munte
Muntele de cristal
La cobolzii bătăuşi
La coboldul Nimicilă
Coboldul Împuţilă şi coboldul Viclenilă
Pădurea de spini a coboldului Rătăcilă
La coboldul Linguşilă
Cobolzii primesc de lucru
Din nou în grota cristalelor
La Împărat
Cobolzii coboară în pământ

1
Tatatuck pleacă în călătorie

A fost odată un mic pitic de rădăcină cu numele de Tatatuck. Era tare singuratic şi avea puţini
prieteni printre ceilalţi pitici. Vreme îndelungată ciupise el primăvara şi vara rădăcinile din
pământ, pentru ca plantele şi copacii să poată creşte bine. Acum venise toamna şi era mai puţin
de lucru. Tatatuck îl întrebă pe Maestrul Rădăcinilor:

- Am voie să-mi iau liber o zi şi să merg puţin până la grotele pământului?

Maestrul Rădăcinilor fu de acord. Deoarece piticul absorbise în timpul muncii sale la rădăcini
multă putere solară, care picurase în jos prin florile câmpiei, inima sa de pitic devenise ceva mai
curajoasă. Acum mergea singur de tot înspre marea grotă de cristal ce se afla în apropierea
grotei-palat a Împaratului Piticilor. Tatatuck ştia că acolo străluceau cele mai frumoase cristale.
Cristalele erau marea sa dragoste. Anul trecut când voise o dată să se uite în această grotă ca să
ceară de lucru, Maestrul Cristalelor îl respinsese.

- Tu nu poţi ciocăni decât foarte uşor cu pioletul tău, rămâi mai bine la ciupitul rădăcinilor!

Acum însă voia să mai vadă încă o dată frumoasele cristale. Poate că Maestrul Cristalelor nici nu
era acasă. Tatatuck se apropie încetişor de intrarea în peşteră. O lumină minunată răzbătea
într-afară. Dar dintr-o dată păşi Maestrul Cristalelor în faţa lui şi spuse:

- Ia te uită, iar a venit Tatatuck. Tot aşa de slab ciocăneşti cu pioletul? Ia ascultă, băiete! Pentru
că mi-ai ieşit încă o dată în cale, primeşti astăzi o sarcină de la mine. Vreau să văd dacă eşti bun
de ceva. Poţi face pentru mine o călătorie îndepărtată în susul şi în josul muntelui. Mersul
conferă putere. Ascultă bine: Călătoreşti în direcţia Soarelui-răsare. Vei ajunge în împaraţia
celor şapte munţi. La cel din urmă munte există cele mai curate şi mai frumoase cristale din
lume. Dacă poţi să-mi aduci un cristal de acolo, ai voie să îl dăruieşti Împăratului pentru grota sa
de cristal. El îţi va spune unde să îl montezi. Dă-mi puţin pioletul!

Tatatuck îi întinse Maestrului Cristalelor pioletul. Acesta apăsă vreme îndelungată cu degetul
său mare pe coada pioletului şi când îl ridică, rămase imprimat un semn. Maestrul cristalelor
spuse:

- Având acest semn, nu te poate opri nimeni să mergi pe drumul tău. Însă va trebui să te aperi
adesea. În văile întunecoase ale celor şapte munţi locuiesc cobolzi răi. Aceştia vor încerca să-ţi
fure pioletul. Dacă-l pierzi, s-a terminat cu adusul cristalului. Nu-l pune niciodată neatent pe
pământ, ţine-l întotdeauna strâns lângă tine. Însă dacă-ţi va merge prea rău cu cobolzii, te poţi
întoarce fără cristal înapoi. Mulţi au renunţat. Maestrul Rădăcinilor te va primi din nou cu drag
la el.

2
După aceste cuvinte, Maestrul Cristalelor îi dădu pioletul înapoi, îi ură călătorie bună şi dispăru
în grota de cristal. Tatatuck rămase singur, uitându-se la amprenta de deget de pe piolet şi nu
ştiu prea bine dacă să se bucure sau să se teamă. După ce se gândi puţin, se hotărî să se bucure.
Ţopăi de câteva ori şi o luă în direcţia Soarelui-răsare. Tocmai când Tatatuck voia să părăsească
pădurea, apăru de după un copac Maestrul Rădăcinilor. El i se aşeză în cale si întrebă mânios:

- Încotro vrei să mergi, Tatatuck? Nu ai voie să ieşi afară din pădure. Înapoi cu tine la rădăcinile
brazilor!

Tatatuck ascultase întotdeauna aceste îndemnuri. Acum ezită, scoase dintr-o dată pioletul şi
spuse:

- Trebuie să merg în calatorie în lume, în împărăţia celor şapte munţi. Aşa a spus Maestrul
Cristalelor. Iată, Maestrul Cristalelor a apăsat aici cu degetul cel mare!

La aceste cuvinte el întinse Maestrului Rădăcinilor pioletul său. Acesta se uită cu mare atenţie şi
făcu ochii mari:

- Da, aşa este, ce să faci acolo?

- Să aduc un cristal de la cel de-al şaptelea munte, dar să nu las să mi se fure pioletul.

Maestrul Rădăcinilor clătină din cap şi spuse:

- Abia dacă ai să treci de cel de-al doilea munte. Cobolzii din vale sunt tare răi. Îti doresc
călătorie bună!

Cu aceste cuvinte, Maestrul Radacinilor îi întinse pioletul înapoi şi se gândi: “O să se întoarcă cu

drag la ciupitul rădăcinilor!”.

Tatatuck merse încrezator mai departe. Se ţinea strâns cu mâna de pioletul din buzunarul de la
piept. Aceasta îi dădea puţin curaj.

La primul munte

Când Tatatuck păşi afară din pădure, văzu în faţa sa, la capătul văii, înălţându-se un munte. Un
râu curgea prin vale. Călătorul căută un loc pe unde să poată trece apa. Dintr-o dată văzu
înaintea sa o mică punte. El păşi într-acolo şi spuse:

- Punte-aşterne-te acum, punte, deschide-mi un drum!

3
Atunci puntea scârţâi, iar la celălalt capăt al său apăru un cobold. Acesta avea un ochi deschis şi
unul pe jumătate închis. Când îl văzu pe Tatatuck rânji, dar observă imediat că avea un piolet.
Cobolzii nu au pioleţi, astfel încât sunt obligaţi să îi şterpelească de la pitici. Coboldul îl întrebă
imediat cum îl cheama şi începu să-l linguşească:

- Vino încoace Tatatuck, încotro vrei să mergi?

Tatatuck răspunse politicos:

- Sunt în călătorie şi vreau să trec imediat peste munte.

Coboldul spuse cu o voce linguşitoare:

- Ce piolet frumos ai, arătă-mi-l te rog, te rog.

Tatatuck vru să fie politicos şi-l scoase din buzunar. Însă îl ţinea strâns în mână, de unde se afla
semnul amprentei. Coboldul îşi trecu degetele sale de păianjen, reci ca gheaţa, peste piolet şi
zise mieros:

- Dar dă-mi-l de tot în mână să-l încerc ce bine bate, te rog, te rog, te rog!

Cum Tatatuck nu-i dădea drumul, coboldul Linguşilă deveni dintr-o dată furios, smuci şi răsuci
de piolet, şi-l zgârie pe Tatatuck cu unghiile de la degete. Atunci Tatatuck smulse pioletul şi-i
trase una cu acesta peste mâna care-l zgâriase. Coboldul Linguşilă strigă şi fugi de acolo.

Tatatuck era foarte revoltat pe coboldul cel obraznic, însă observă că odată cu semnul
amprentei venise multă putere în piolet. Îl băgă iaraşi în buzunar şi o luă pe drumul peste
munte.

La al doilea munte

Tatatuck urca bine dispus muntele. Prima dificultate o învinsese. Pe cealaltă parte coborî până
într-o vale strâmtă. O apă curgea cu multe meandre. Să fie şi aici o punte? În curând îl
înconjurară tufişuri dese, ghimpoase, cu liane neprietenoase. Înaintarea era tot mai dificilă.
Pierdu direcţia. Atunci îi veni dintr-o dată un gând: Luă pioletul, îl puse pe palma întinsă, cu
coada în sus. Încetişor, rosti cuvintele:

- Piolet, drag piolet, încotro să mă îndrept?

Atunci pioletul se înclină la stânga. Tatatuck o luă într-acolo. În curând găsi o ieşire din mărăcini
şi spini. Auzi iarăşi apa susurând în apropiere şi ajunse din nou la o punte. Nu se vedea nimeni.

4
Puntea era atât de îngustă şi de firavă, încât se legana în vânt încoace şi încolo. Cu cuvinte
prietenoase, el rosti:

- Punte, ţin-te bine, să trec şi eu peste tine!

Şi atunci puntea scârţâi ca şi cum ar fi vrut să spună “haide”, iar Tatatuck trecu uşurel peste
puntea ce se legăna. Abia ajunse dincolo că dintr-un tufiş apăru un cobold uscăţiv, ciudat, care
trăgea o rădăcină lungă după el, şi care zise bâlbâindu-se:

- Ţi-ţi-ţine-te de ră-ră-rădăcina mea! Po-po-pot să-să-ţi a-arăt dru-dru-drumul.

Tatatuck se gândi: “Sărmanul de el, ce frumos din partea lui că vrea să-mi arate drumul”. Acesta
era însă un cobold care îi rătăcea pe călători. Pe toţi piticii pe care-i ademenea cu rădăcina sa, îi
conducea în pădurea de mărăcini până când rămâneau prinşi între spini şi nu mai puteau ieşi
afară. Abia atinse Tatatuck rădăcina cu o mână, ca şi rămase strâns lipit de ea. Nu-i mai putea
da drumul. Coboldul Rătăcilă mârâi, trase puternic de rădăcină şi-l târî pe Tatatuck înspre
pădurea de spini. Acesta trebui să meargă cu el vrând-nevrând. Din fericire prinsese rădăcina
lipicioasă cu o singură mână. Cu mâna liberă îşi luă acum pioletul şi-şi dădu una peste mâna
lipită. Îl străbătu o durere, dar mâna putu să dea drumul rădăcinii. Coboldul Rătăcilă striga ca şi
cum şi lui i-ar fi trecut un foc prin membre. În salturi mari, dispăru în pădurea de spini. Tatatuck
îşi frecă vânătaia pe care şi-o făcuse el însuşi cu pioletul şi se gândi: “Acum încotro să o iau?” –
Aha! – puse pioletul pe mână, care încă îl mai durea, şi îi şopti:

- Piolet, drag piolet, încotro să mă îndrept ?

Atunci pioletul se înclină la dreapta şi în curând Tatatuck găsi cărarea îngustă ce ducea peste cel
de-al doilea munte.

La al treilea munte

Tatatuck călătorea uşurat în jos pe cealaltă parte a muntelui. Ajunse într-o vale îngustă,
stâncoasă. Aici copacii nu-şi puteau înfige rădăcinile; peste tot era numai stâncă goală. Cărarea
ducea într-o prăpastie. Se întunecase şi era rece. Începu să plouă. Când ajunse la râu, peste el
se afla un trunchi vechi şi putrezit de copac, aşezat ca un pod deasupra apei.

Acesta să fie puntea? Tatatuck se gândi: Ar trebui să fiu politicos. Şi atunci zise:

- Drag copac rupt de furtună, tu eşti calea mea cea bună?

Atunci se auzi un sunet ca şi cum cineva ar fi lovit pe partea cealaltă lemnul cu o piatră.
Tatatuck păşi cu grijă. Ceva era neliniştitor. Astfel se ţinu cu o mâna strâns de piolet, iar celălalt

5
braţ şi-l balansa pentru echilibru. Astfel trecu peste trunchiul putrezit şi ajunse cu bine pe
partea cealaltă a râului. Ploaia îi curgea în jos din barbă. Dintr-o dată, de sub o stânca ce ieşea în
afară, se mişcă un cobold ceva mai gras, pe care mai înainte nu-l observase deloc. Era, ca şi
stânca, de culoare cenuşiu albăstruie. Avea un cap mare, în care bântuiau multe gânduri
ciudate, căci era un cobold viclean. El observase imediat pioletul cel deosebit al piticuţului şi se
gândi: “Pe ăsta mi-l iau eu!”. Îl salută pe Tatatuck spunând:

- O, biet călător, eşti ud leoarcă şi înfrigurat. Îţi arăt în apropiere peştera mea uscată şi
călduroasă. În curând se înnoptează. Acolo poţi dormi până dimineaţă!

Tatatuck se gândi: “Ce frumos din partea lui că mă invită în peştera lui să mă usuc şi să dorm”. Îi
mulţumi şi tropăi în spatele lui Cap-mare înspre peştera cea uscată.

Coboldul Viclenilă îi explică lui Tatatuck:

- Tu te odihneşti în stânga peşterii, eu în dreapta. Pioletul poţi să-l pui în despicătura aceea din
stâncă, să nu te deranjeze când te răsuceşti în timpul somnului.

Cu aceste cuvinte îi arătă lui Tatatuck o mică despicătură în stâncă la locul de odihnă. Tatatuck
puse pioletul în despicatură şi se duse să se culce. Nu departe de el, coboldul Viclenilă se aşeză
pe burtă. Abia îşi întinse Tatatuck picioarele ca şi începu să îi răsune gălăgios în minte ceva. Nu îi
spusese Maestrul Cristalelor să nu pună niciodată neatent pioletul jos? Neobservat se ridică, îl
luă din despicatură şi îl puse în buzunar. Aşa şi adormi, cu mâna dreaptă pe piolet.

La miezul nopţii, când Tatatuck dormea dus, coboldul Viclenilă se ridică din pat. El putea să vadă
puţin şi pe întuneric cu ochii săi de bufniţă şi se căţără până la despicătura din stâncă, unde ştia
că e pioletul. Se gândi: “Cu această pradă am să dispar, să nu ne mai întâlnim niciodată!”.

Când ajunse la despicătură, pipăi cu mâna sa gheroasă în sus, în jos… Nu era niciun piolet. “Să
şi-l fi luat înapoi neobservat? I-l scot eu din buzunar!”.

Se căţără tiptil ca o broască înspre cel adormit, şi mâna sa rece trecu căutând peste Tatatuck.
Acesta dormea adânc. În chimir, coboldul nu găsi nimic. În buzunarul lateral, nimic. Degetele
sale tocmai treceau peste mâna lui Tatatuck, aflată pe piept. Pe jumătate trezindu-se, pe
jumătate adormit, lui Tatatuck i se părea că într-adevar o broască se caţără pe el. Dădu un
strigăt puternic, se ridică şi îl văzu pe coboldul Viclenilă. Acesta se sperie atât de tare, încât se
rostogoli până la intrarea în peşteră şi dispăru. Tatatuck rămase treaz şi se gândi: “Hoţul! Voia
să mă fure!”. Nu îndrăzni să mai adoarmă, deşi coboldul nu se mai întoarse. Când se lumină de
ziuă, Tatatuck porni mai departe.

6
La al patrulea munte

Ceva nu ştia Tatatuck: că în timpul nopţii, coboldul Viclenilă trecuse muntele înaintea lui, pentru
a-l căuta în valea următoare pe fratele său, coboldul Împuţilă pentru a se sfătui cu acesta cum
să-i ia piticului călător pioletul.

Coboldul Împuţilă era tare murdar. Nu se spăla niciodată, niciodată nu-şi pilea unghiile de vreo
piatră şi astfel puţea mai rău decât o cocină de porci. El se obişnuise atât de mult cu propriu
miros, că nici nu-l mai simţea.

Coboldul Viclenilă îi povesti ce se petrecuse în peşteră, când voise să-i ia piticului pioletul.

- Trebuie să mă ajuţi! Astăzi dimineaţă vine precis. Am văzut foarte bine, pioletul are pe coadă
un semn cristalin de amprentă. Cu el se pot fermeca tot soiul de lucruri şi se poate face rău
altora. Atâta timp cât îl ţine în mână, este mai puternic decât noi amândoi la un loc.

Coboldul Împuţilă zise cu o voce orăcăitoare:

- Putem să-i aruncam în ochi praf de ciupercă otrăvitoare, atunci orbeşte pentru o vreme. Hu-
hu, ce mai arde! Imediat se va freca cu amândouă mâinile la ochi şi îi vom putea lua pioletul.

Pe toate acestea nu le ştia Tatatuck, pe când călătorea bucuros peste cel de-al treilea munte. El
spera ca în această singurătate să nu mai fie niciun cobold. În valea îngustă în care ajunse acum,
se întindea o mlaştină noroioasă. Solul era mocirlos, astfel încât lui Tatatuck îi veni curând greu
să înainteze. Nu era nicio punte pe nicăieri, totuşi observa din loc în loc pietre mai mari care
ieşeau din apă. Peste ele se putea trece bine dincolo. Tatatuck se uită cu precauţie de jur
împrejur. Pe malul celălalt nu se mişca nimic, însă un miros ciudat, pe care nu ştia să-l
determine, îl înţepa în nas. Sări din piatră în piatră.Când ajunse la celălalt mal, de după o tufă de
stuf ieşi la iveală un individ ciudat: de sus până jos trupul său era plin de murdărie. Nasul îi
curgea, dinţii îi erau galben-maronii. Iar vocea sa grohăi când spuse:

- Pe aici e periculos de mers. Gropile din mlaştina te-ar putea înghiţi.

Când coboldul se apropie mai mult, lui Tatatuck i se tăie respiraţia. Coboldul Împuţilă făcu o
mişcare iute ca fulgerul cu mâna ascunsă la spate şi îi aruncă lui Tatatuck praf de ciupercă
otrăvitoare în ochi. Într-o clipă acesta nu mai văzu nimic, iar ochii îi ardeau de o durere grozavă.
Tatatuck avu un singur gând: să nu dea drumul pioletului. De durere, ochii săi începură să
plângă, dar niciun geamăt nu ieşi din gura sa. Dintr-o dată auzi o a doua voce, cunoscută,
vorbind. Nu era a coboldului Viclenilă? Acesta îi spunea tovarăşului său:

- Să aşteptăm puţin, în curând îl lasă să cadă!

7
Lacrimile spălaseră întrucâtva praful din ochii lui Tatatuck, astfel începu să vadă ca prin ceaţă.
Se duse la râu şi-şi spălă ochii care îl ardeau înspăimântător cu mâna liberă. Lucrul principal:
lumina ochilor era salvată. Durerile scădeau. Când se uită împrejur, îi văzu pe cei doi cobolzi
privind de după o piatră şi observându-l. Le-ar da cu pioletul în cap dacă s-ar apropia. Dar nu
veniră. Tatatuck îşi aşeză pioletul pe palma întinsă. Arata în sensul râului. O luă în direcţia
indicată. Mlaştina devenea iarăşi pământ solid şi o cărare îngustă ducea peste munte. Cei doi
cobolzi nu îndrăzniră să se ia după el. Coboldul Viclenilă spuse:

- Să aşteptăm până se întoarce, poate putem să-l împingem atunci într-o groapă din mlaştină şi
să-i luăm astfel pioletul!

Tatatuck trecea peste cel de-al patrulea munte şi se gândea: “Cobolzi mai răi ca aştia doi nu
cred să existe”. Ce bine că scăpase de ei şi că ochii nu îl mai dureau.

La al cincilea munte

Pe când Tatatuck călătorea mai departe, cobora iarăşi în vale şi se gândea: “Încă doi munţi mai
am de trecut şi apoi ajung la muntele de cristal”. El observase foarte bine că în călătoria lui
munţii deveneau tot mai înalţi şi drumurile tot mai lungi, dar i se părea că şi picioarele sale
deveneau tot mai puternice. Astfel, păşea curajos în valea ce avea în adâncuri o pădure verde.
Râul ce curgea jos avea multe cascade micuţe şi o apă înspumată; începu să adie un vânt
puternic, ce mişca copacii din pădure. Când Tatatuck ajunse la râu, nu văzu nicio punte, nici
măcar nu erau pietre puse peste apă, pe care să poată trece. Îşi puse din nou pioletul în palmă
şi fu uluit când acesta arăta exact înspre marea cascadă de apă ce se prăvălea cu zgomot
asurzitor de pe stâncile ascuţite. Se gândi: “Nu se poate! Trebuie să fi ţinut coada strâmb!”.
Încetişor întrebă:

- Iubit piolet, există un drum? Spune-mi rogu-te-aş, unde-i punte-acum?

Şi iată că pioletul arăta din nou exact spre marea cascadă asurzitoare. “Oare trebuie să trec prin
vâltoarea acestei ape?” se gândi Tatatuck. Păşi încetişor înspre cascadă. Dintr-o dată observă că
pe sub apa ce se prăvălea de pe stâncile ascuţite ducea o cărare îngustă. Şi abia acum observă
Tatatuck în vârtejul apei nimfele apelor dansând, făcându-i prietenoase semn cu mâna. Prinse
curaj şi ţinându-se strâns de piolet, păşi pe cărarea de sub cascadă. Ce vuiet, ce zgomot!
Nimfele apelor îl înconjurau dansând, încât începu să ameţească. Vru să se aşeze o clipă, dar
pioletul se scutura neliniştit în mâna lui astfel că pas cu pas merse mai departe şi ajunse cu bine
pe cealaltă parte a câmpiei de munte.

8
Dar cum arăta! Peste tot erau flori rupte, frunze smulse din copaci, crengi îndoite. Aici bântuia
un cobold distrugător. La un moment dat observă Tatatuck cum frumoasele ciuperci erau
strivite la pământ. Şi mai văzu cum o veveriţă se căţăra înspăimântată într-un copac şi dispăru
sus în cuibul ei. Dar şi coboldul Nimicilă o văzu. El se căţără îndemânatic după veveriţă, rupse pe
drum câteva conuri de brad şi le aruncă după o pasăre care stătea pe o creangă. Ţipând,
aceasta zbură speriată de acolo. Acum coboldul Nimicilă o ajunse pe veveriţă. Astupă intrarea şi
ieşirea cu câte un con de brad; smulse cuibul şi coborî cu el pe pământ. Mârâi lacom şi începu să
smulgă bucăţi din cuib. Tatatuck trebui să fie martor cum o scoase afară pe veveriţă
înspăimântată şi începu să-i smulgă peri din blană. Asta era prea mult!

Tatatuck sări din ascunzătoarea sa, se grăbi înspre chinuitorul de animale şi începu să-l lovească
cu pioletul peste labele ce o chinuiau pe veveriţă. Coboldul Nimicilă începu să urle, dădu drumul
veveriţei şi dispăru printre copaci.

O asemenea mânie nu-l mai cuprinse niciodată pe Tatatuck. Epuizat, se aşeză pe o piatră.
Veveriţa, în spaima sa, dispăruse în padure, dar acum se apropie de eliberatorul ei. Se aşeză
ceva mai departe pe muşchi şi se uita la Tatatuck cu ochi recunoscători zicându-i:

- M-ai salvat, altfel mi-ar fi rupt toată blăniţa. Aici nu mai pot să rămân. Pot veni cu tine? Tu eşti
bun. Veveriţa îşi împreună lăbuţele din faţă, ca şi cum s-ar fi rugat. Lui Tatatuck i se păru dintr-o
dată minunat să aibă un însoţitor, un prieten cu care să poată discuta în călătoria lui solitară.
Dădu din cap, iar veveriţa îi sări în braţe. Tatatuck începu să o mângâie. Animalul se uită în jos
pe pământ, unde se aflau nişte peri smulşi din blana sa. Din fericire coboldul Nimicilă nu
ajunsese la coadă. Tatatuck spuse:

- Am un drum lung în faţă, trebuie să mai trec peste încă doi munţi. Dacă ai vrea să mă însoţeşti,
m-aş bucura. În curând se înnoptează şi trebuie să găsim un adăpost peste noapte. Veveriţa
răspunse:

- Coboldul Nimicilă bântuie doar aici în vale. Mai înainte urca mai sus, acum însă a renunţat. Sus
pe munte cunosc o peşteră liniştită unde putem să ne odihnim peste noapte. Tatatuck se ridică,
şi în restul călătoriei veveriţa ţopăi bucuroasă alături de el. Când cei doi ajunseră aproape de
coama muntelui, veveriţa spuse:

- Vino, mergem dincolo la stânca aceea. Acolo am eu ceva.

Îl conduse pe Tatatuck la o peşteră mică şi uscată. Cândva îşi ascunsese ea acolo nişte alune.
Cum afară se întuneca, cei doi se aşezară să se odihnească. Tatatuck ţinea într-o mână pioletul.
Celălalt braţ şi-l făcu colac, în aşa fel încât veveriţa să se poată cuibări în el. Cum stăteau ei
liniştiţi împreună, Tatatuck întrebă:

9
- Ai un nume al tău, veveriţo?

Ea răspunse:

- Nu, nu mi l-a dat nimenea.

El zise:

- Pe mine mă cheamă Tatatuck, iar ţie îţi dau numele de Tuşti-Cuş.

Apoi îi povesti că era pe drumul spre cel de-al şaptelea munte, ca să aducă de acolo un cristal
pentru grota de cristale a Împăratului Piticilor.

Tuşti-Cuş şopti pe jumătate adormită:

- Poate îţi voi putea ajuta cu ceva în călătorie – dar nu ştia nici ea cu ce anume.

La al şaselea munte

Dimineaţă Tatatuck se trezi când veveriţa se dădea jos de pe braţul său şi se ducea la intrarea în
peşteră să se uite cum e vremea. Voia să-şi aducă un con de brad pentru micul dejun. Tatatuck
se ridică şi un gând îl umplu de bucurie: “Astăzi coborâm în vale şi apoi trecem peste cel de-al
şaselea munte. Deja astăzi muntele de cristal se va afla în faţa ochilor mei.” Când veveriţa veni
cu conul de brad şi începu să-i mănânce seminţele, îl întrebă pe Tatatuck:

- Nu vrei să mănânci şi tu?

El însă râse şi spuse:

- Am absorbit de-a lungul verii atâta galben de la Soare din rădăcini, încât îmi ajunge pentru
întreaga iarna.

Tuşti-Cuş nu-l înţelese prea bine şi gândi: “El este un pitic, ei au alte obiceiuri”.

În curând urcară amândoi ultima parte a drumului, însa drumul era mai lung decât crezuse
Tatatuck. Când ajunseră pe culmea muntelui, veveriţa se căţără pe un copac şi spuse:

- Văd un munte colţuros, cu multe vârfuri stâncoase. Jos valea este ascuţită ca o râpă!

Pe când coborau, dispăreau copacii. Solul devenea stâncos. Dintr-o dată auziră pietre duduind şi
rostogolindu-se. Tuşti-Cuş întrebă:

- Să fie cobolzii Prăvălitori de pietre, cei care rostogolesc pietrele?

10
Tatatuck răspunse:

- Nu văd pe nimeni, să fim atenţi!

El prinse pioletul strâns în mână şi spuse:

- Tuşti-Cuş, rămâi foarte aproape de mine. Trebuie să ne croim drum oblic, ca să ne ferim de
pietrele ce se prăbuşesc.

Dintr-o dată pioletul se scutură puternic în mâna lui Tatatuck. Ce fel de semn să fie acesta?
Tatatuck rămase locului. Veveriţa se uita la el şi stătea la fel de liniştită. În clipa aceea tuna nu
departe de ei o avalanşă de pietre mari ce se rostogolea în adâncuri. Daca ar fi mers mai
departe, i-ar fi strivit pe amândoi. Tatatuck văzu sus dispărând iute ca fulgerul doi cobolzi, cei ce
împinseseră pietrele. După ce zgomotul dispăru, Tatatuck porni mai departe. El o luă pe Tuşti-
Cuş pe braş. Aceasta tremura de spaimă. El se gândi: “Pioletul ne-a salvat. Nu ne va părăsi nici
acum”. Tatatuck prinse un nou curaj.

Când ajunseră în vale, era un râu ciudat acolo. O dată venea cu apă multă, apoi cu aproape
deloc, şi dintr-o dată un alt val. Tatatuck se aşeză împreună cu Tuşti-Cuş la mal. El observă că
apa se repezea în valuri şi apoi făcea o pauză. Observă că venea în şase valuri mari şi apoi era o
pauză mai lungă, în care se putea trece pe malul celălalt prin albia golită înainte de a veni un
nou val. El îi spuse veveriţei:

- Tuşti-Cuş, ţine-te strâns de mine, că o iau din loc brusc!

După ce număra până la şase şi apa se scurse, o luă la fugă. Abia ajunseră dincolo, că în urma lor
se şi repezea un alt val de apă. Când Tatatuck se uită înapoi, văzu doi cobolzi, unul roşu şi unul
verde. Stăteau pe aceeaşi piatră pe care stătuse el mai înainte, ameninţau cu pumnii, înjurau şi
blestemau cu cuvinte groaznice. Dar peste apă ce se repezea în valuri nu îndrăzniră să treacă.
De furie, cei doi cobolzi se luară la bătaie, se loveau şi se trăgeau de păr. Azvârleau vorbe urâte
şi în cele din urmă se rostogoliră amândoi pe pământ. Veveriţa spuse:

- Ce înspăimântători sunt!

Tatatuck răspunse:

- Sunt cobolzi certăreţi, care caută ceartă şi bătaie şi se bucură de rău. De aceea aruncă vorbe
atât de urâte. Hai să mergem mai departe!

Cărarea ducea cu greu peste cel de-al şaselea munte. Pe cealaltă parte nu se mai rostogolea
nicio piatră. Când trecură de coama muntelui, trecuse de amiază. O privelişte minunată se
deschise în faţa lor. Mareţ se ridica, dintr-un lac mare şi limpede, cel de-al şaptelea munte, care
se oglindea albastru închis în apă. Ici şi colo strălucea câte o luminiţă tainică. Inima lui Tatatuck

11
tresări de bucurie: “Trebuie să fie grotele de cristal!”. Veveriţa măsură din ochi mărimea lacului
şi întrebă:

- Tatatuck, cum vrei să treci peste apa asta mare?

El răspunse:

- Înca nu ştiu, dar pioletul m-a ajutat până acum întotdeauna. Sper că mă va ajuta şi de acum
înainte.

Începură amândoi să coboare muntele în valea marelui lac. Aici era atâta linişte, niciun vântişor
nu adia, niciun val nu se mişca. În apropierea malului înfloreau nuferi albi şi roz. Peştisori
argintii şi aurii îi înconjurau înotând. Înspre lac dispăreau copacii. Soarele arăta o după-amiază
târzie. Tatatuck privea ca vrăjit şi nu observă deloc cum veveriţa alerga în susul şi-n josul
malului, ca şi cum ar fi căutat ceva. El se aşeză pe o piatră şi nu se mai gândi la toate aventurile
petrecute cu cobolzii cei răi. Aici erau pacea şi lumina veşnic liniştită.

Dar Tatatuck nu ştia că în partea de jos, unde muntele trecea în stânca întunecoasă, bântuia un
cobold mare şi negru. De fapt era o namilă, care pândea orice căutător de cristale pentru a-l
răsturna în lac. Tatatuck nu vedea acum decât partea frumoasă a lucrurilor. Dintr-o dată se
apropie veveriţa scoţând sunete ascuţite.

- Ce ai, Tuşti-Cuş?

- Am găsit o bărcuţă, am găsit o barcuţă! Hai cu mine să vezi!

Tatatuck se ridică şi o urmă. Într-un golf, înconjurat de arbuşti înfloriţi, se afla mica bărcuţă. Nu
avea nicio vâslă. Era pe jumătate trasă la mal şi plină de apă de ploaie. Tatatuck începu să o
golească cu mâinile. Veveriţa căuta de jur-împrejur după o vâslă. Însă nicăieri nu se afla aşa
ceva. După ce termină de scos apa, caută şi Tatatuck o vâslă. Nu găsi nici una. Dintr-o dată,
veveriţa spuse:

- Să ne urcam, pot eu să vâslesc cu coada.

Imediat se aşeză în barcuţă. Tatatuck împinse bărcuţa în apă, apoi se căţără şi el. Cu coada sa,
veveriţa vâslea puternic, iar bărcuţa mergea încetişor pe lac. Soarele era la asfinţit şi fermeca
nori aurii-luminoşi ce se oglindeau în apă.

Un corb veni în zbor dinspre muntele cel albastru. El se roti deasupra bărcuţei. Din vocea sa
croncănitoare Tatatuck auzi limpede cuvintele:

12
- Nu mergeţi acum la munte! Uriaşul cobold negru este treaz şi v-ar scufunda bărcuţa. El
veghează întreaga noapte şi doarme dimineaţa până la prânz. Cra-cra, nu mergeţi acum la
munte!

Tatatuck îi făcu cu mâna un semn de mulţumire bunului corb şi zise:

- Tuşti-Cuş, opreşte-te din vâslit! Trebuie să lăsăm să treacă noaptea. Acum muntele e
periculos. Cred că putem dormi aici în mijlocul lacului, în bărcuţă. Precis eşti obosită de atâta
vâslit!

Când veveriţa se aşeză în bărcuţă, de oboseală nici nu mai simţea că ar avea o coadă. Tatatuck
se întinse şi el să se culce şi în curând animăluţul adormi pe braţul lui. Însă el privi strălucirea
luminii norilor şi văzu apărând primele stele. Se uită îndelung la muntele din care străluceau ici
şi colo lumini ca de stele. Tatatuck ştia ca aceasta era lumina cristalelor. Atunci căzu o stea sus
pe munte, strălucind mai întâi limpede şi care apoi se stinse. Şi Tatatuck moţăia în noaptea de
stele.

Muntele de cristal

Dimineaţă Tatatuck se trezi când răsărea Soarele iar veveriţa făcea ochi pe braţul său.

- Bună dimineaţa, Tuşti-Cuş, zise el, vezi ceva deosebit?

- Nu, totul e limpede şi luminos, nicăieri vreun cobold negru. Vâslesc înspre munte.

Bărcuţa se puse în mişcare. Tatatuck observă muntele. Jos văzu stânci netede, întunecate. Nu
exista un mal la care să se poată ancora bărcuţa. Oare se poate ajunge cumva acolo? Luă
pioletul, dar acesta nu arăta nimic. Tatatuck se gândi: “E corect aşa. Trebuie să gândesc eu
însumi.”

În apropierea muntelui ieşeau din apă stânci ascuţite. Multe erau înşelător ascunse sub oglinda
apei şi ar fi putut avaria bărcuţa. Tatatuck stătea cu capul aplecat deasupra apei, pentru a le
putea descoperi din timp. Veveriţa vâslea foarte încet, iar Tatatuck cârmea din faţă cu mâinile.
Odată ajunşi la munte se căţără pe un vârf stâncos şi trase bărcuţa lânga stâncă. Zise:

- Tuşti-Cuş, trebuie să rămâi aici în barcă şi să te ţii strâns de stâncă. În timpul ăsta eu mă caţăr
pe munte. Sus se poate merge mai bine. După ce găsesc un cristal frumos, mă întorc înapoi
imediat.

13
Veveriţa ţinea stânca strâns cu lăbuţele, căci nu era nimic de ce se putea lega. Tatatuck urcă tot
mai sus. După ce trecu de stânca cea golaşă, muntele se înălţă în faţa lui în deplina sa
frumuseţe. Minunate mine de piatră în toate culorile străbăteau stânca albastru-închis. O

primă grotă de cristale se deschise în fata lui cu cristale violete. Erau transparente şi fără pată.
Să ia de aici cu grijă un cristal frumos şi apoi să se întoarcă iarăşi repede la veveriţă în bărcuţă?
Nu, se gândi Tatatuck, pentru venit înapoi şi luat cristalul de aici este oricând timp. Întâi să mai
văd şi alte grote. Urcând mai sus, ajunse la nişte cristale roşii rubinii minunate. Ce frumoase
sunt! se gândi el. Roşii ca focul! Deja vru să ciocănească cu pioletul, dar ceva îl trăgea şi mai sus.
Găsi o grotă din care străluceau în afară cristale portocalii şi galben-aurii, luminoase ca razele de
soare. Scoase pioletul, răpit de frumuseţea pură a luminii. Dar când vru să ciocănească, ezită
iarăşi, băgă din nou pioletul înăuntru şi o luă iarăşi în sus.

Tatatuck uită timpul, îl uită pe coboldul Nămiloiu, uită de veveriţă şi bărcuţă, atât de fascinat
era de măreţia acestor grote de cristal. În următoarea grotă erau grupe transparente, ca nişte
mici palate de cristal. O, să duca un asemenea cristal Maestrului Cristalelor! Cât s-ar bucura!
Iarăşi scoase pioletul. Dintr-o dată îi trecu prin minte că vazuse în vis steaua cazând chiar sus, în
vârful muntelui. Să fi fost vreun semn? Încă o dată o luă în sus.

Soarele urcase mult pe cer. Se apropia de amiază. Atunci se deschise în faţa privirii sale o grotă
cu cristale verzi, care aveau deasupra ca un fel de pălăriuţă roz. Alături erau cristale albastre ca
cerul. “Acestea sunt cele mai frumoase!” strigă el şi scoase pioletul.

– Dar să fie aceasta cea mai de sus peşteră? Încă o dată băgă pioletul înapoi şi urcă înspre vârful
muntelui. I se păru, dintr-o dată, că muntele ar avea un ochi. Era însă cea mai de sus grotă de
cristale. Mai avea încă de urcat până acolo. Să se mulţumească cu ce era aici? În curând Soarele
era la amiază. Dupa-amiază se trezeşte coboldul Nămiloiu. Şi dintr-o dată îi veniră în minte
veveriţa şi bărcuţa, lipite jos de stâncă. Oare se mai putea ţine de stâncă, împreună cu bărcuţa?

Dar era ceva în Tatatuck, care îl mâna şi mai sus; căci tocmai acolo sus, la ochiul muntelui,
văzuse steaua luminând. Se grăbi să ajungă acolo. Când ajunse în faţa celei mai de sus peşteri,
rămase locului înmărmurit.

Înăuntru străluceau grupe de cristale în toate cele şapte culori. În afară de cristale violet, erau
roşii-rubinii, portocalii, galben-aurii, verzi, albastre ca cerul şi albastru închis. Ca nişte micuţe
coroane de cristal boltite stăteau una lângă cealaltă. Foarte solemn, Tatatuck păşi mai aproape
şi rosti încetişor, ca pentru sine:

- Dă-mi o nestemată, munte de cristal, Vreau ca Împăratului să i-o duc în dar!

Atunci răsună un sunet cald în peşteră, ca şi cum muntele ar fi vrut să spună: “Serveşte-te!”.

14
Cu grijă, Tatatuck începu să ciocănească o coroană deosebit de frumoasă. Nu avea voie să rupă
niciun vârf! Tatatuck uită ca afară Soarele se înalţase pe cer, şi cioplea bucăţică cu bucăţică.
Deodată găsi o ruptură tocmai acolo unde ar fi trebuit să desprindă cristalul. Era ca şi cum
muntele l-ar fi ajutat şi el. Tatatuck puse pioletul jos şi clătină cu grijă coroana de cristal cu
amândouă mâinile. Dintr-o dată aceasta se afla luminoasă, în mâinile sale. Păşind cu grijă,
începu să coboare. Nu avea voie să se împiedice, să cadă şi să distrugă cristalul.

Departe sub el, văzu lacul şi locul unde se afla ascunsă bărcuţa. Când Tatatuck ajunse în sfârşit
la locul de pe stâncă de unde putea privi în jos, nu mai văzu nici o bărcuţă. Veveriţa se ţinuse de
stâncă ore întregi, dar obosise atât de tare încât la un moment dat îi dădu drumul, pentru a se
odihni. Imediat adormi în bărcuţă. Un vânt uşor duse bărcuţa departe, pe lac. Tatatuck era
foarte înspăimântat. Cum se uită el de-a lungul apei, descoperi undeva departe bărcuţa, mică
cât o coajă de nucă. Cu o voce puternică strigă:

- Tuşti-Cuş!

Şi ce să vezi, bărcuţa se clătină. Veveriţa îi auzise chemarea şi începu să vâslească înspre el. Dar
mai auzise cineva strigătul: coboldul Nămiloiu. Acesta tocmai se trezea. El ridică capul, se uită în
sus spre munte, se uită spre lac. Un colţ de stâncă îi acoperea vederea spre bărcuţă. Şi apoi nu
ştia prea bine din ce parte auzise ceva ca un strigăt. El mormăi: “Să fi fost cioara de pe munte”?
şi se culcă iarăşi.

Între timp, Tatatuck ajunse jos la stâncă. Bărcuţa se apropia şi ea. Când veveriţa văzu luminând
frumoasa coroană de cristal, de admiraţie uită să-şi scuze adormirea. Ea se căţără pe stâncă,
pentru ca Tatatuck să poata urca fără greutate în barcă. Feţişoara acestuia strălucea de bucurie
ca şi cristalul. Când veveriţa vru să împingă de stâncă, întrebă deodată:

- Tatatuck, unde ţi-e pioletul?

- Pentru numele lui Dumnezeu, l-am uitat sus în peşteră!

Tatatuck puse cristalul jos pe podeaua bărcuţei, sări pe stâncă şi se căţără în sus cât putu de
repede. Aşa de repede nu alergase niciodată. Odată se împiedică şi câteva pietre se
desprinseră, rostogolindu-se în jos. Coboldul Nămiloiu ridică capul şi se întrebă: “Iar caută
corbul de pe munte după gândacei?”. El rămase ridicat şi se uită în susul muntelui. În sfârşit,
Tatatuck ajunse sus. Îşi luă nepreţuitul piolet şi lipindu-l de piept, spuse: “N-am să te mai uit
niciodată!”şi îl puse în buzunar. Nu-şi îngădui nicio clipă de răgaz. Cu cea mai mare grabă coborî
în vale, căci se gândea că pietrele ce se rostogoliseră l-au putut trăda.

În soarele cald coboldul Nămiloiu se plictisea. Se ridică şi se întinse. Voia să facă rondul insulei.
Prăjina cea lunga îi servea drept baston. Din nefericire o luă în direcţia unde aştepta veveriţa cu

15
bărcuţa. Când Tatatuck se grăbea pe ultimă bucată de drum şi cobora stânca, coboldul Nămiloiu
îl zări. El mârâi:

- Nu e cioară! E un hoţ, un hoţ!

Cu paşi mari se grăbi înspre stânca. Jos, Tatatuck coborî în barcă. Împinse puternic de stâncă.
Veveriţa începu să vâslească cât de repede putea. Nămiloiu ridică prăjina şi lovi în jos în apă.
Valurile săriră în toate părţile, dar bărcuţa era prea departe de mal şi el nu mai putu ajunge.
Totuşi se clătina îngrijorător şi fu cât pe-aci să se răstoarne.

Coboldul Nămiloiu începu să urle şi scoase prăjina din apă. Veveriţa vâsli şi mai puternic. Acum
coboldul luă o piatră uriaşă. În mânia sa o aruncă strâmb de tot. Piatră căzu în apă departe de
bărcuţă. Nămiloiu urlă iarăşi, luă o mână plină de pietre şi le aruncă înspre lac, stropind în toate
părţile. În sfârşit renunţă, când văzu că bărcuţa era în afara puterilor lui de a mai face ceva.

Dintr-o dată se auzi o trosnitură puternică. Tatatuck văzu cum coboldul Nămiloiu, în mânia lui,
îşi zdrobise prăjina de stâncă. Acum, că barcuţa se afla în afara oricărui pericol, veveriţa
epuizată încetă să mai vâslească. Se aşeză în bărcuţă, respiră puternic şi îşi întinse picioarele. I
se părea că moare. Tatatuck o mângâie pe blăniţă şi-i spuse:

- Tuşti-Cuş, mi-ai salvat cristalul! Îţi mulţumesc!

După o vreme, veveriţa începu iarăşi să respire mai uşor. Tatatuck o mângâie şi spuse:

- Tuşti-Cuş, poţi să-ţi spui o dorinţă.

Ea murmură uşor:

- Să fiu întotdeauna cu tine, Tatatuck!

În sfârşit, veveriţei îi reveniră forţele. Vâsli măsurat tot restul drumului de apă. Tatatuck îşi
luase cristalul pe genunchi şi privea uluit la culorile sale curcubeu. Când aruncă o privire peste
lac înspre muntele de cristal, îl văzu învăluit de jos pâna sus cu nori de ceaţă. Bărcuţa ajunse la
malul cel sigur. Soarele înclina către seară. Tatatuck zise:

- Tuşti-Cuş, o să mai dormim încă o noapte în bărcuţă. Mie încă îmi mai tremură picioarele după
tot ce am trăit astăzi. A fost cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă zi din viaţa mea!

El trase bărcuţa la mal, iar veveriţa se duse să-şi aducă din pădure un con de brad pentru masa
de seară. Când se întoarse, îl găsi pe Tatatuck dormind în bărcuţă; cristalul îl ţinea pe piept, cu
amândouă mâinile puse deasupra. Soarele asfinţea după muntele cel albastru. Tainic străluceau
prin ceaţă grotele de cristal. Veveriţa se cuibări în bărcuţă şi găsi ce minunată e viaţa de
călătorie cu Tatatuck.

16
La cobolzii bătăuşi

Când, în dimineaţa următoare, Tatatuck şi veveriţa îşi părăsiră locul de dormit, discutau
întrebându-se dacă le va fi mai uşor pe drumul de întoarcere decât le fusese la venire.

Tatatuck se gândea:

- Voi duce cristalul în mâini, înaintea noastră. Strălucirea sa este inegalabilă. Poate le va plăcea
chiar şi cobolzilor.

Veveriţa spuse:

- Dacă nu ma înşel, ai mai crescut în călătoria la muntele de cristal, de la atâta urcat şi coborât
munţii.

Într-adevăr, Tatatuck se simţea mult mai puternic şi mai curajos ca înainte; astfel călătoreau
amândoi, înapoi peste cel de-al şaselea munte. În valea îngustă stâncoasă, cei doi cobolzi
bătăuşi pândeau şi aşteptau pe cineva cu care să se poata bate şi certa. Cel roşu îi spuse celui
verde:

- Ce viaţă plictisitoare, să nu ai nimic de făcut şi nimic de bătut.

După aceste cuvinte, îi dădu una cu pumnul în cap celui verde. Acesta lovi înapoi şi în curând se
băteau, rostogolindu-se pe pământ. Îşi muşcau braţele, se trăgeau de păr. După o vreme
plângea fiecare în colţul său şi se uita urât la celălalt.

Tocmai soseau Tatatuck şi veveriţa la apa fără punte, acolo unde apa venea în şase valuri mari şi
apoi făcea o mică pauză. Cum exersaseră deja, ajunseră neudaţi pe celălalt mal.

Coboldul Înroşilă strigă:

- Vine cineva!

Coboldul Înverzilă fu imediat lângă el. Îşi pregăteau mâinile cu gheruţe pentru atac, pândind
cărarea de după o piatră mare. Dar ce să fie? O strălucire ciudată de culori se apropia, cum nu
mai văzuseră niciodată. Amândoi îşi lăsară mâinile în jos şi îşi ridicară capetele, să poată vedea
mai bine cristalul. Ochii lor înguşti deveniră mari. Deschiseră larg şi gurile, ca şi cum ar fi vrut să
şi înghită lumina curcubeu.

Tatatuck îi zări pe amândoi şi văzu figura lor uluită. Rămase locului şi ridică cristalul ceva mai
sus. Atunci amândoi cobolzii ieşiră din ascunzătoarea lor, clătinându-se. Veveriţa se căţără

17
repede pe spatele lui Tatatuck şi se uită neîncrezătoare la cei doi. Dar Tatatuck observă că erau
ca vrajiţi de lumina cristalului şi îi lăsă să se apropie mai mult. Cel roşu spuse:

- O, ce frumos e!

Cel verde behăi după el:

- Frumos!

Era pentru prima dată în viaţa lor când ziceau despre ceva că e frumos. Cel roşu îi spuse mai
departe lui Tatatuck:

- Putem veni o vreme cu tine? Aici în vale e tare plictisitor şi atunci trebuie să ne petrecem
vremea cu bătaia.

Cel verde behăi şi el:

- Plictisitor!

Tatatuck se uită la mâinile cu gheruţe ale celor doi şi se gândi: “Pentru ciupitul rădăcinilor ar fi
numai bune”. Răspunse:

- Dacă lăsaţi aici în vale cearta şi bătaia, puteţi veni. Cred că ştiu ceva de făcut pentru mâinile
voastre!

Atunci cel roşu îi spuse celui verde:

- Auzi, ştie ceva de făcut pentru mâinile noastre, să mergem cu el!

Aşa se făcu că peste cel de-al cincilea munte înapoi în vale, coborau patru făpturi: în faţă
Tatatuck, alături de el Tuşti-Cuş, iar coboldul Înroşilă şi cu Înverzilă ţinându-se de mână în
spatele lor.

La coboldul Nimicilă

Când alaiul cel ciudat trecu de coama celui de-al cincilea munte, veveriţa deveni foarte
neliniştită şi spuse:

- O, Tatatuck, acum ajungem iarăşi la coboldul Nimicilă, cel care mi-a rupt cuibul şi mi-a smuls
peri din blană.

Tatatuck zise:

18
- Nu te teme! Îşi mai simte şi azi labele, atât de tare i-am dat cu pioletul peste ele. Ajunseră prin
pădure la câmpia pustiită. Aproape toate frunzele erau rupte din copaci şi toate ciupercile
strivite de pământ.

Coboldul Nimicilă auzise voci şi paşi. El se ascunse lângă drum, pentru a-i ataca pe trecători. Şi
cum privea el aşa printre pietre, văzu cristalul-curcubeu în faţa pieptului lui Tatatuck. Ieşi încet
de după piatră şi, ţinându-şi mâinile întinse, veni înspre cristalul lui Tatatuck. Cu un strigăt de
spaimă veveriţa se ascunse la spatele lui Tatatuck. Însă ce să vezi, când lumina cristalului căzu
pe degetele îndoite, cu gheare, ale coboldului Nimicilă, acestea începură să se întindă şi
tremurară uşor. Ochii şi gura lui Nimicilă se deschiseră larg, respiraţia îi devenea tot mai
accelerată.

Cobolzii Înroşilă şi Înverzilă se apropiară, ca să intervină în caz că Nimicilă ar face ceva rău. Şi
dintr-o dată Nimicilă începu să strănute înspăimântător, până când căzu în nas.

Tatatuck se gândi: “E bine aşa. Strănută tot răul afară din el.” După ce Nimicilă îşi suflă nasul în
iarbă, se ridică. Coboldul Înroşilă îi spuse:

- Hai şi tu cu noi! Tatatuck ştie ceva de făcut pentru mâinile noastre!

Încă o dată îşi îndreptă Nimicilă mâinile înspre cristal şi acestea tremurară şi mai puţin. Îl întrebă
pe Tatatuck:

- Ştii şi pentru mine ceva de făcut?

Acesta răspunse:

- Vino numai! Găsim noi ceva.

Aşadar Nimicilă li se alătura şi ţopăia în urma lor. Veveriţa călătorea alături de Tatatuck; din
când în când se uită înapoi să vadă dacă nu îi vine lui Nimicilă iaraşi furia în degete. Dar aşa ceva
nu se întâmplă.

Ajunseră la cascada pe sub care ducea cărarea cea îngustă. Dintr-o dată, Nimicilă începu să urle:

- Eu nu trec pe aici! Nimfele apelor mă vor face ştrudel! Mi-e frică, hu-hu!

Atunci coboldul Înroşilă îl prinse de mâna dreaptă iar coboldul Înverzilă de stânga şi îl conduseră
în spatele lui Tatatuck pe cărarea de sub cascadă. Drumul ducea în sus peste cel de-al patrulea
munte.

19
Coboldul Împuţilă şi coboldul Viclenilă

În următoarea vale, coboldul Împuţilă şi coboldul Viclenilă descoperiseră o groapă adâncă în

mlaştină, foarte aproape de cărarea de pe munte. Aici pândeau întoarcerea lui Tatatuck, pentru
a-l împinge înăuntru că să-i ia pioletul. Coboldul Viclenilă acoperise groapa din mlaştină cu ferigi
verzi, astfel încât nu se zărea nimic. Amândoi pândeau cărarea din munte, acolo unde aceasta
ducea din pădure în jos, în valea mocirloasă. De dimineaţă stăteau aici în mlaştină. Făceau cu
schimbul, când unul, când altul, îndreptându-şi urechile mari înspre cărare, pentru a auzi orice
zgomot ce se apropia. Spre seară, coboldul Împuţilă, care era de serviciu, ciuli urechile. Ce să
fie? Un tropăit, ca şi cum ar veni mai mulţi. Îl împinse pe coboldul Viclenilă într-o parte şi zise:

- Vine cineva!

Amândoi se înghesuiră după stuf şi spionau cărarea. Deoarece în pădure se însera deja,
minunatul cristal pe care Tatatuck îl ducea înaintea sa începu să strălucească şi mai puternic.
Când lumina sa căzu în ochii coboldului Împuţilă, acesta dădu de spaimă un strigăt înăbuşit. El
făcu un pas lateral şi cazu în groapa din mlaştină acoperită cu ferigi verzi. Coboldul Viclenilă se
grăbi înspre el şi reuşi să-l prindă de chica de pe cap, ca să nu se scufunde.

Tatatuck rămase uluit locului, dar cobolzii săi se grăbira înspre groapa din mlaştina. Nimicilă
trăgea de Viclenilă, Înroşilă de Nimicilă şi Înverzilă de Înroşilă.

Astfel reuşiră să-l scoată afară pe Împuţilă cel nămolit.

- Spălaţi-l în râu! spuse Tatatuck.

Imediat îl băgară în apa curgătoare, înspumată a râului. Ce distracţie a fost pentru cobolzii lui
Tatatuck! Acum aveau ce face! Îl frecară şi-l spălară pe Împuţilă atât de tare, cu nisip şi cu
muşchi, încât îi dispăru tot mirosul. Coboldul Înroşilă spuse:

- Acum te poţi numi coboldul Curaţilă.

Coboldul Viclenilă veni la Tatatuck şi vru să vadă lumina cristalului care îl speriase atât de tare
mai îndeaproape. Când minunatele sale raze îi ajunseră în ochi, capul începu să-i pârâie şi să-i
trosnească într-un fel ciudat. Gândurile sale rele ieşiră afară ca fumul şi capul parca i se golise
cu totul. El şchiopătă lateral înspre o piatră mare şi începu să-şi pilească unghiile de aceasta.
Tuşti-Cuş se căţărase la primul strigăt pe un brad şi putuse vedea totul de sus. Abia îşi credea
ochilor de ceea ce vedea. Puţin mai târziu, toţi cei cinci cobolzi se strânseră în faţa lui Tatatuck
şi se uitau la cristalul luminos. Tatatuck zise:

- În curând se înnoptează. Aş vrea să mai trecem şi peste cel de-al treilea munte înapoi înainte
de a ne odihni.

20
Coboldul Viclenilă spuse:

- Atunci ajungem în valea mea. Ştiu o peşteră confortabilă. Acolo avem cu toţii loc să ne
odihnim.

Tatatuc întrebă:

- Vrei să vii şi tu cu noi?

- Da, aş vrea, spuse Viclenilă. Înroşilă mi-a spus ca ai şti ceva de făcut pentru noi.

- Aşa este, spuse Tatatuck. Dar nu le spuse la ce se gândea.

Abia acum observă Tatatuck că veveriţa lipsea. Strigă tare:

- Tuşti-Cuş, unde eşti? Vino, că plecăm mai departe.

Atunci ea sări din brad chiar pe umărul lui. Când Tatatuck se puse în mişcare, micul şi grasul
cobold Curăţilă începu sa urle:

- De ce nu am voie să vin si eu? Nimeni nu vrea să mă ia! Atunci am sa încep iarăşi să miros urât.

Tatatuck îi făcu semn cu mâna.

- Hai şi tu, şi pentru tine ştiu ceva de făcut.

Atunci porni alaiul: în faţă Tatatuck cu cristalul şi cu veveriţa, iar în spate, pe rând, cei cinci
cobolzi, aşa cum i se alăturaseră pe drumul de întoarcere. Ultimul era micul şi grasul cobold
Curăţilă.

Cu cât se întuneca mai tare, cu atât mai limpede strălucea cristalul-curcubeu. Pe cealaltă parte a
muntelui coboldul Viclenilă îi conduse în peştera tăinuită, în care încercase cu câteva zile înainte
să-i fure pioletul lui Tatatuck. În curând, cobolzii adormiră pe rând. Tatatuck ţinea într-o mână
cristalul luminos, pe cealaltă îsi făcuse Tuşti-Cuş cuib. El însă nu adormi vreme îndelungată şi se
gândea: “Mâine ajungem în valea coboldului Rătăcilă, apoi la coboldul Linguşilă. Numai de nu
mi-ar fura vreunul în ultima clipa pioletul, sau chiar cristalul!”

Pădurea de spini a coboldului Rătăcilă

În dimineata următoare, Tatatuck coborî împreună cu tovarăşii săi în valea coboldului Rătăcilă.
Dintr-o dată cărarea se întrerupse. Spinii închideau orice înaintare. Acestea fuseseră făcute de
coboldul Rătăcilă în aşa fel încât orice călător să se încurce şi să se rătăcească în tufişurile de

21
mărăcini. Oriîncotro o luai, ajungeai pe poteci înguste, închise cu spini. Tatatuck le spuse
cobolzilor săi:

- Acum am ceva de făcut pentru voi. Fiecare să-şi aducă de sus din padure câte o bâtă zdravănă.
Cu ele o să ne croim drum până ajungem jos la punte. Pe partea cealaltă a apei nu mai există
spini.

Tatatuck nu trebui să spună de două ori. Cobolzii alergară în sus, să-şi aducă crengi căzute la
pământ. Cu ele deschideau drumul, lovind în spini ba la stânga, ba la dreapta. Cei mai destoinici
erau coboldul Nimicilă şi cei doi cobolzi bătăuşi Înroşilă şi Înverzilă. Coboldul Curăţilă peria în
urma lor drumul de spini şi aşchii cu o creangă de brad. În urma lor veneau foarte liniştiţi şi în
siguranţă, ca la plimbare, Tatatuck şi Tuşti-Cuş cu cristalul, fără a fi zgâriaţi. Dintr-o dată îl auziră
pe Nimicilă strigând din faţă:

- Tatatuck, vino încoace! Sunt câţiva agăţaţi între spini!

Toţi se opriră din lovit şi se uitau curioşi în faţă. Tatatuck văzu câţiva cobolzi mititei ademeniţi
de Rătăcilă, prinşi între spini. Se osteniseră vreme îndelungată să se elibereze, erau cu toţii
epuizaţi şi atârnau ca nişte cârpe ude în tufişurile cu spini.

Tatatuck zise:

- Scoateţi-i cu grijă afară. Sunt tare slăbiţi.

Fură eliberaţi unul câte unul şi aduşi la Tatatuck. Acesta îi lumină încetişor cu cristalul peste cap,
piept şi membre. Începură cu încetul să se mişte şi să privească împrejur. Tatatuck le spuse:

- Dacă vreţi, puteţi veni cu noi atâţia câţi sunteţi. Ştiu şi pentru voi ceva de făcut!

Dădură cu toţii din cap, căci vocea încă nu şi-o recăpătaseră.

Era o imagine frumoasă când Tatatuck şi toţi cobolzii trecură peste puntea pe care iarăşi o
salută. Din pădurea de spini eliberaseră mai bine de o duzină de cobolzi. Nimicilă se uita furios
în toate părţile, să vadă dacă nu-l găseşte pe Rătăcilă. Ar vedea el! Dar acesta fugise din vale,
când observă că începuse lupta cu spinii.

La coboldul Linguşilă

Ultimul munte fusese trecut. Cobolzii eliberaţi erau încă tare slăbiţi şi înaintau foarte încet,
şchiopătând. Ceilalţi erau tare obosiţi de lupta cu spinii, dar mai multumiţi ca niciodata.
Tatatuck zise:

22
- Ne vom opri aici în vale să ne odihnim. Apoi vom merge lesne mai departe.

Îşi făcură tabăra lângă un tei, în câmpia din vale. Numai veveriţa spuse:

- Eu nu sunt obosită şi mă duc să-mi caut o alună.

Tatatuck se sprijini de trunchiul copacului, privind cum adormeau cobolzii unul după celălalt.
Cristalul şi-l pusese la piept, pioletul era băgat în chimir. De atâta agitaţie uitase de tot că în
aceasta vale bântuia coboldul Linguşilă, şi aşa adormi şi el.

Linguşilă observase foarte bine că o întreagă ceată de cobolzi coborâse muntele împreună cu
Tatatuck. El se strecură în apropierea teiului din tufiş în tufiş. Când fu aproape, îl recunoscu
imediat pe Tatatuck lângă trunchiul copacului. Acesta avea amândouă mâinile puse pe piept şi
dedesubt sclipea ceva. Dar mult mai mult îl interesa pe Linguşilă pioletul din chimir. Încet, încet,
se apropie. Cu un deget atinse coada de jos, cu două degete trase în sus. Încet, pioletul alunecă
în mâna lui. La fel de încetişor precum venise, coboldul Linguşilă se strecură de acolo cu prada
lui.

Tocmai voia să dispară în pădurea de alături, când se întorcea Tuşti-Cuş ţopăind, cu o alună
între dinţi. Dintr-o privire îl văzu pe coboldul cel străin şi îi observă pioletul lui Tatatuck în mână.
Lăsă aluna să cadă. Iute ca fulgerul sări la nasul coboldului şi i-l muşcă de parcă acesta ar fi fost
o alună. Coboldul Linguşilă se sperie în aşa hal încât ţipă tare, lăsă pioletul să cadă şi de durere
se apucă de nas.

Tatatuck şi câţiva cobolzi săriră în sus de la strigăt. Tatatuck îşi căută imediat pioletul.
Dispăruse! Căută înspăimântat sub copac. Nimic! Între timp Nimicilă şi Înroşilă alergaseră în
direcţia din care venise strigătul. Într-un tufiş îl găsiră pe Linguşila, care îsi apăsa nasul cu
amândouă mâinile. Sub tei, Tatatuck era într-o agitaţie îngrozitoare.

- Unde mi-e pioletul? Pioletul meu!

Curăţilă se uită în sus, în copac, ca şi cum l-ar fi văzut acolo. Atunci se apropie Tuşti-Cuş. Ce târa
ea pe pământ? Pioletul pierdut! Imediat povesti ce se petrecuse cu scurtă vreme înainte.
Tatatuck se aplecă, mângâie animalutul iubit şi îşi puse iarăşi pioletul în chimir.

Tocmai veneau Nimicilă şi Înroşilă, trăgându-l pe Linguşilă, să i-l aducă lui Tatatuck. Toţi cobolzii
îl înconjurară pe răufăcător, ameninţând cu pumnii şi ocărându-l. Tatatuck spuse:

- Arată-ţi mâinile!

Când coboldul Linguşila îşi arătă labele sale cu degete lungi, Tatatuck îi puse încetişor cristalul
pe ele. Ochii lui Linguşilă deveniră mari şi spuse:

23
- Frumos roşu, frumos galben, frumos albastru!

De fapt coboldul Linguşilă nu ştia pe numele lor decât trei culori. Dintr-o dată degetele sale
începură să tremure. El strigă:

- E fierbinte, fierbinte!

Ar fi lăsat cristalul să cadă dacă Tatatuck nu l-ar fi luat repede înapoi. Puterea luminii din piatră
era cea care îi ardea hoţia din degete.

Coboldul Nimicilă întrebă:

- Să-l arunc în râu?

Tatatuck răspunse:

- Acela dintre voi care nu a făcut niciodată vreun rău, poate să-l arunce în râu!

Toţi cobolzii se uitau stingheriţi în pământ şi cum nici unul nu se mişca, Tatatuck zise mai
departe:

- Să vină cu noi, am şi pentru el ceva de făcut.

Astfel că un lung alai se puse în mişcare. Formau o frumoasă imagine când ajunseră la punte, la
râu, cum mergea Tatatuck înainte cu cristalul şi cu veveriţa şi… trop, trop, trop, cobolzii după ei,
aşa cum îi pescuise, pe rând. Ultimul păşea acum coboldul Linguşilă. Ducea în mână o floare pe
care o culesese pe drum. “E bine aşa”, se gândi Tatatuck, “dacă se bucură de culesul florilor,
uită furatul”.

Cobolzii primesc de lucru

Tatatuck se gândise ce să facă cu toţi aceşti cobolzi şi ajunse la ideea de a-i duce pe toţi
Maestrului Rădăcinilor: “Acesta are destul de lucru, iar ei, cu mâinile şi degetele lor, care au
făcut atâtea prostii, ar putea ciupi rădăcinile mari şi mici. Atunci le-ar dispărea plictiseala. Şi
dacă văd că din munca lor la rădăcina cresc plante frumoase şi copaci, or să se şi bucure.”

Aşadar Tatatuck îşi îndreptă paşii în acea parte a pădurii unde ştia că poate fi găsit Maestrul
Rădăcinilor. Lângă un stejar uriaş se afla un pitic paznic şi mesager. Tatatuck îi dădu sarcina să-i
spună Maestrului Rădăcinilor că Tatatuck s-a întors. Piticul mesager o luă la fugă, la fel de
repede cum zboară o albină. Tatatuck le spuse tuturor cobolzilor săi să se aşeze pe rădăcinile
stejarului. El zise:

24
- Ascultaţi bine, cobolzii mei! În curând va veni aici la noi înţeleptul şi destoinicul Maestru al
Rădăcinilor. Mulţi ani i-am slujit eu lui, înainte de a pleca în călătoria la muntele de cristal. El vă
va da multe de lucru în pământ acolo unde vă va duce. Poate cândva, cu timpul, puteţi fi
vrednici de propriul vostru piolet. Eu va trebui să merg mai departe şi să duc cristalul la palatul
Împăratului.

Nici nu-şi terminase Tatatuck bine vorbele, că se apropie Maestrul Rădăcinilor cu barba sa lungă
şi bastonul noduros. El râse când îl văzu pe Tatatuck cu toţi cobolzii săi.

- Ia te uită, Tatatuck! Cum ai reuşit să aduci un cristal atât de minunat? E de la cel de-al şaptelea
munte?

Tatatuck răspunse:

- Aşa este, şi pe drum am găsit toţi aceşti cobolzi, care până acum nu ştiau prea bine ce să facă
pe lume. Ţi i-am adus ţie, să-şi găsească bucuria la ciupitul rădăcinilor.

Maestrul Rădăcinilor întrebă:

- Arată cam storşi. Ştiu să râdă?

Tatatuck remarcă:

- Până acum nu au ştiut decât să se hlizească. Tu ai să-i înveţi şi să râdă şi să se bucure!

Atunci începură toţi cobolzii să râdă. Suna ca un behăit şi un orăcăit, dar existau şi câteva
sunete de râs.

- Bine, zise Maestrul Rădăcinilor, să vină cu mine.

El lovi cu bastonul noduros de trei ori în rădăcina stejarului. Atunci pământul începu să se
deschidă ca o grotă. El coborî înăuntru şi le făcu semn cu mâna să vină. Însă fiecare voia să mai
atingă încă o dată cristalul şi să strângă mâna lui Tatatuck. El le promise ca iarna să-i caute şi să
le povestească ce a spus Împăratul Piticilor despre cristal; apoi cobolzii săriră şi ţopăiră în urma
Maestrului Rădăcinilor. După ce ultimul dintre ei dispăru în pamânt, se mai văzu o mânuţă cu o
floare, apoi pământul se închise.

Tatatuck era singur. Unde era Tuşti-Cuş? O văzu stând tristă într-un stejar din apropiere.

- Tuşti-Cuş, ce e cu tine?

Tristă, răspunse de sus:

25
- Şi acum trebuie să rămân aici singură, într-o pădure străină? Nu am voie să vin mai departe cu
tine?

- Ba da, Tuşti-Cuş! Tu mi-ai salvat pioletul, tu ai vâslit pe lacul de cristal, fără tine nu aş fi ajuns
niciodată la cel de-al şaptelea munte. Vom ramâne prieteni!

Atunci Tuşti-Cuş bucuroasă făcu o săritură lungă de pe creanga cea de sus şi se aşeză iarăşi pe
umărul lui Tatatuck. Acesta porni la drum, să-l caute pe Maestrul Cristalelor.

Din nou în grota cristalelor

Pentru a ajunge la grotele de cristal ale palatului împărătesc, Tatatuck trebui să coboare sub
pământ. Aici cristalul său în şapte culori strălucea atât de minunat, încât de peste tot veneau
pitici de pământ şi de cristal să-i admire lumina. Un pitic mesager anunţase deja sosirea lui
Tatatuck. Aşa se face că Maestrul Cristalelor păşi curios în faţa grotei, pentru a-l saluta pe
călător. De cum văzu strălucirea cristalului-curcubeu, îşi ridică mâinile deasupra capului de
uimire. Veni înspre Tatatuck cu braţele deschise. Nu putu spune nici un cuvânt, ţinu însă mâinile
ca pe un vas. Tatatuck îi puse cristalul în ele şi zise:

- Iată, Maestre, este de la cel de-al şaptelea munte, de sus de tot. Şi iată, mi-am adus şi pioletul
înapoi.

Abia acum se uită Maestrul Cristalelor cu atenţie la Tatatuck, a cărui feţişoară strălucea în
culoare. El zise:

- Minunat ai reuşit, dragă Tatatuck! Un cristal atât de frumos n-am văzut nici eu niciodată! Este
într-adevar un cristal împărătesc! O turmalina! Pe care însa îl vom duce îndată Împăratului.

Maestrul însărcină un mesager să-i solicite o vizită la Împărat. Apoi întrebă:

- Dar ce este cu veveriţa care stă pe umărul tău?

Tatatuck răspunse:

- Fără ea n-aş fi putut aduce cristalul. M-a ajutat într-un mod minunat. Am voie să o iau cu
mine?

Maestrul Cristalelor răspunse: Dacă te-a ajutat, să fie lângă tine. Hai să mergem!

El puse cristalul înapoi în mâinile lui Tatatuck:

- Tu l-ai găsit, tu să i-l duci Împăratului!

26
La Împarat

Tatatuck îi spuse veveriţei, când ajunseră sub pământ:

- Tuşti-Cuş, du-te acolo la rădăcina stejarului, cea care creşte atât de viguros sub pământ.
Aşteaptă-mă aici. În sala împărătească de cristal nu ai voie să vii. Mă întorc mai târziu la tine.

În sala de cristal avea loc în acea vreme o adunare a Împăratului cu sfetnicii săi. Când Maestrul
Cristalelor trecu împreună cu Tatatuck prin poarta palatului, acesta din urma purta cu grijă în
mâini comoara sa luminoasă. Aici, sub pământ, strălucirea cristalului era mult mai puternică
decât afară la lumina zilei. Când ajunseră la poartă, paznicii se dădură cu respect înapoi din faţa
Maestrului Cristalelor. Acesta îşi luă pioletul şi bătu cu el pe trei cristale aflate la înălţimi
diferite. Fiecare răsuna altfel. Sunau ca nişte clopoţei. Era anunţarea Maestrului cristalelor. Din
interior ieşi un slujitor prin poarta ce se deschidea. Când îl zări pe Maestrul Cristalelor, îi dădu
cale liberă, căci ştia că acesta era primit oricând de către Împărat.

Maestrul Cristalelor îi spuse lui Tatatuck:

- Acum mergi chiar în spatele meu. Vreau să-i facem Împăratului o surpriză. Când voi fi în faţa
tronului său, mă voi da la o parte şi atunci te va vedea dintr-o dată cu cristalul-curcubeu. Ce
ochi o să facă! Atunci îngenunchezi în faţa Împăratului şi îi pui cristalul la picioare. Restul va veni
de la sine.

Zis şi făcut! Când cei doi intrară în marea sală, Tatatuck rămase uluit de lumina cristalelor ce
strălucea din toate părţile şi din toţi pereţii. El era bine ascuns în spatele marelui Maestru al
Cristalelor. Când Împăratul Barbă-Argintie îl zări pe Maestru, îi făcu un semn prietenos şi zise:

- Maestre al Cristalelor, vii la o vreme neobişnuită. Ce vânt te aduce?

Maestrul răspunse:

- Măria Ta, aduc un mesaj de la cel de-al şaptelea munte. Unul dintre fraţii nostri mai mici şi-a
croit drum până acolo, ceea ce nu am crezut să fie posibil nicicând. Aceasta este dovada sa!

La aceste cuvinte Maestrul se dădu la o parte şi iată-l pe micul Tatatuck ţinând în mâinile
ridicate minunatul cristal în şapte culori. Uimire trecu printre sfetnici. Încet se ridică Împăratul
de pe tron şi rămase fără glas, admirând cristalul. Aşa cum îi spusese Maestrul, Tatatuck păşi
încet înspre tronul împărătesc şi voi să-i pună Împăratului cristalul la picioare.

- Nu, zise Împaratul, dă-mi-l în mâini!

Când luă cristalul, reţinu în acelaşi timp mâinile lui Tatatuck într-ale sale, şi rămase aşa vreme
îndelungată. Tatatuck vedea frumoasa faţă albă-argintie strălucind înaintea lui în şapte culori.

27
Încetişor ridică acum Împăratul cristalul din mâinile lui Tatatuck şi se aşeză cu el pe tron.
Întrebă:

- Cum te numeşti, micul meu frate pitic?

Puternic răsună acum:

- Ta-ta-tuc!

Împăratul spuse:

- Povesteşte-ne, Tatatuck, cum ţi-a mers în călătoria către cel de-al şaptelea munte!

La un semn doi slujitori aduseră un scăunel de cristal pentru povestitor şi îl asezară lângă tron.
Şi Maestrul se aseză, şi acum Tatatuck povesti Împăratului şi sfetnicilor săi ce aventuri trăise din
ziua în care Maestrul Rădăcinilor îi dăduse voie să plece.

În timpul întregii povestiri Împăratul ţinu cristalul-curcubeu în poală. Cel mai mult păru să-i
placă Împăratului cum putuse îmblânzi Tatatuck în călătoria de întoarcere aproape toţi cobolzii
cu lumina cristalului. Când spuse că a putut să-i aducă drept pitici disponibili Maestrului
Rădăcinilor, sfetnicii ciocăniră de bucurie cu pioleţii lor în scaunelele de cristal, astfel încât
răsună – cling-clang.

Tatatuck terminase cu povestirea. Împăratul îi făcu semn să se apropie şi-i spuse:

- Arată-mi pioletul tău!

Tatatuck i-l puse Împăratului în mână. Acesta îl băgă sub mantia lui aurie. Când îl scoase de
acolo, Tatatuck observă că pioletul era cu totul şi cu totul de aur. Împăratul spuse:

- Maestre al Cristalelor, a fost un gând bun din partea ta să-i dai lui Tatatuck aceasta sarcină. Pe
cel îndreptăţit l-ai ales. Cât de mulţi au renunţat înaintea lui! Iar tu, dragă Tatatuck, să fii de
acum înainte bunul meu slujitor în palat. Astăzi ai voie să-ţi mai spui o dorinţă.

Tatatuck nu se gândi mult şi zise:

- Măria Ta, dorinţa mea ar fi să am voie să-mi păstrez veveriţa cu mine şi să merg în fiecare zi cu
ea afara în pădure, ca să-şi caute alune şi conuri de brad. Şi să poată, preaînălţate Împărate, să-
şi facă cuibul aici jos la rădăcina marelui stejar.

Împăratul zise zâmbind:

- Fie-ţi dorinţa împlinită. Dar aş vrea să o văd şi eu pe veveriţa ta cea curajoasă. Adu-o înăuntru!

28
Tatatuck fu condus afară de către un slujitor. Pioletul aurit îl ducea în mână. Afară, veveriţa
trebui să aştepte mult şi bine. “Oare mai vine vreodată?”. Când îl văzu la rădăcina stejarului,
sări de bucurie în braţele lui şi începu să se învârtească. Tatatuck zise:

- Tuşti-Cuş, fii cuminte! Acum te voi arăta Împăratului.

Atunci veveriţa se linişti de tot şi se lăsă dusă în sala grotei. Îşi trase codiţa lângă ea şi zise
sperioasă:

- Tatatuck, eu n-aş putea trăi printre pietrele astea reci. Aici nu există nici măcar o alună.

El o mângâie şi-i spuse:

- Nu, nu, ai voie să-ţi faci cuib la rădăcina stejarului şi apoi îţi fac o ieşire din peşteră pe sus, ca
să poţi ieşi afară în padure, de câte ori vrei.

Când Tatatuck ajunse cu animăluţul său în faţa tronului împăratesc, îngenunche cu o treaptă
mai jos, pentru ca Împăratul să o poată vedea bine pe Tuşti-Cuş, şi ce să vezi! Împăratul îi trecu
uşor mâna peste blană şi îi spuse cuvinte blânde şi bune. Lui Tatatuck i se păru că blăniţa
veveriţei a primit de la aceasta o strălucire aurie, chiar dacă perii rămăseseră maro.

Împăratul spuse:

- Tatatuck, prima ta sarcina în palat va fi să montezi cu ajutorul Maestrului Cristalelor cristalul-

curcubeu sus în mijlocul tronului. Lumina sa ne va bucura mereu şi ne va aduce pacea. La fel
cum diferitele culori luminează împreună într-o singură strălucire şi într-o singură armonie, la
fel vor învăţa cândva diferitele fiinţe să se armonizeze între ele. Acesta să fie şi ţelul nostru în
Împăraţia Piticilor. Însă pentru astă seară dă-ţi silinţa ca veveriţa ta să-şi poată clădi un culcuş
bun la rădăcina stejarului.

Împăratul îşi ridică mâna pentru salutul de despărţire. Maestrul Cristalelor şi Tatatuck se
înclinară, Tuşti-Cuş dădu din codiţă şi părăsiră sala de cristal.

Afară Maestrul se înţelese cu Tatatuck:

- Mâine dimineaţă când răsare pe Pământ Soarele, las-o pe veveriţă să meargă sus în pădure;
atunci vin să te iau ca să lucrăm împreună la tronul împăratesc. Cristalul va străluci deasupra
Împăratului ca o coroană-curcubeu.

Acum Tatatuck şi Tuşti-Cuş se duseră la rădăcina stejarului. Tatatuck nu trebui să sape mult în
sus şi ajunse într-o scorbură a copacului. Aici putură face un cuibuşor confortabil cu nişte frunziş
uscat. O cale secretă ducea în Împărăţia Piticilor şi alta afară în pădure. Mai bine nu putea fi.
Însă deoarece pe cei doi îi ajunse oboseala, adormiră în scorbura de la rădăcina stejarului.

29
Cobolzii coboară în pământ

După trei zile cristalul-curcubeu era montat în tronul Împăratului şi îşi răspândea lumina sa
blândă. Tatatuck era curios să vadă cum le mergea cobolzilor în Împăraţia Rădăcinilor. O luă
înspre locul unde se despărţiseră. La un brad, se strecură jos în Împărăţia Pământului.

Ei, ce mai ciupeau aici la rădăcini cobolzii pe care îi eliberaseră din pădurea de spini! Dintr-o
dată îl văzu pe Linguşilă. Ce făcea acesta? Avea dinainte câteva pietre albe, micuţe, de râu, pe
care le tot învăluia cu rădăcinuţe fine, astfel încât în afară nu se mai vedeau decât urme de alb.
Când îl văzu pe Tatatuck, se salutară bucuroşi. Acesta întrebă:

- Ce faci aici?

El răspunse:

- Acestea sunt pietrele mele preţioase! Ca să nu mi le fure cineva, le învăluiesc cu rădăcini, să

strălucească doar puţin în afară. Aceasta îmi face plăcere!

Tatatuck merse mai departe şi îl întâlni pe Viclenilă. El bifurca încontinuu o rădăcină.

- Ce faci aici? întrebă Tatatuck.

Coboldul Viclenilă îşi miji ochii şiret şi spuse:

- Pot face dintr-o rădăcina două, şi dacă fac din fiecare dintre ele încă două, sunt patru. Şi dacă
mai fac şi din fiecare din acestea câte două, sunt opt, şi aşa mai departe.

- Dumnezeule, în curând ai să ştii să numeri peste zece!

- Nu, zâmbi el, n-am reuşit încă să trec de opt.

Merse mai departe şi îl întâlni pe Curăţilă. Acesta stătea pe spate şi pigulea cu degetele în sus.

- Ce faci acolo? îl întrebă Tatatuck.

- Maestrul Rădăcinilor mi-a dat de ciupit cele mai fine rădăcini. Deasupra, din ele creşte un
micuţ crin alb de pădure. Când va înflori, probabil abia la primăvară, am voie să merg sus şi să-l
văd! Asta mă bucură foarte tare!

Tatatuck merse mai departe şi îl întâlni pe Nimicilă. Acesta era înconjurat de multe rădăcini.

- De ce faci noduri în rădăcini? îl întrebă Tatatuck.

30
Coboldul Nimicilă răspunse:

- Sunt rădăcinile unui alun. Maestrul Rădăcinilor mi-a spus că de fiecare dată când fac aici jos un
nod pe o rădăcină creşte sus o alună pentru veveriţă. Îmi face plăcere să înnod pentru Tuşti-
Cuş.

Tatatuck merse mai departe şi ajunse la cobolzii certăreţi Înroşilă şi Înverzilă. Maestrul
Rădăcinilor îi pusese la rădăcina unui stejar. Tatatuck întrebă:

- Ce faceţi aici?

Ei răspunseră:

- Stejarul cu lemnul său tare întăreşte mult pământul. De aceea zgâriem mereu pământul din
faţa rădăcinilor, ca să poată creşte mai departe. Cine reuşeşte să creeze cel mai mare spaţiu
pentru rădăcină într-o zi are voie să-i dea una peste labe seara celuilalt!

Tatatuck întrebă:

- Şi nu vă doare pe amândoi?

Ei zâmbiră şi răspunseră:

- Nu-i nimic, asta ne distrează.

Tatatuck observă, în scurta sa călătorie printre radacini, că toţi cobolzii săi primiseră sarcini pe
măsură. Atunci se apropie Maestrul Rădăcinilor. Tatatuck îl întrebă:

- Cum merge cu cobolzii? După cum văd, nu ai alungat nici unul.

- Nu, răspunse Maestrul Rădăcinilor, poţi să-mi mai aduci câţiva din soiul ăsta. De când sunt
cobolzii în Împărăţia Rădăcinilor şi lucrează împreună cu noi, totul e mai vesel.

În cuibuşorul din stejar, Tatatuck îi povesti seara veveriţei ce voioşi lucrează cobolzii în
Împărăţia Rădăcinilor. Când îi vorbi despre Nimicilă şi înnodarea rădăcinilor, Tuşti-Cuş zise:

- Cunosc acest alun uriaş. Sute de alune cresc în el. Când sunt coapte, am din el hrană pentru o
jumătate de iarnă.

La adormire Tatatuck zise:

- Când în pădure vor fi căzut toate frunzele de pe copaci şi se poate înceta ciupitul rădăcinilor,
vine iarna. Atunci îmi iau cobolzii şi le arat minunile adâncurilor pământului: grotele de cristal,
pietrele preţioase, minele de aur şi argint. Poate că-mi va da voie Împăratul ca o dată, în miezul

31
iernii, să-i las să se uite printr-o ferestruică în sala tronului, ca să vadă cristalul curcubeu montat
în tron… Da, în miezul iernii… să se uite… printr-o ferestruică…

32