COLECTIE DE POVESTI Floarea iubirii A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost o data o fata de imparat frumoasa si gingasa ca o floare. Poate tocmai de aceasta parintii sai o numisera Florentina. Si mai era ceva, in ziua in care o nascuse, moasa ii spusese imparatesei, au inflorit toate florile din gradina. De mica printesa Florentina arata ca isi merita numele, jucandu-se tot timpul prin gradina castelului, vorbind si glumind cu florile si copacii. Pe masura ce crestea, in loc sa se ocupe cu cele impartesti, ea incepu sa stea tot mai mult in gradina, lucrand cot la cot cu gradinarii; nici macar de invatat nu prea voia decat daca profesorii se duceau dupa ea in gradina. Vazand acestea, imparatul si imparateasa, zambindu-si cu subanteles (vezi ce copil bun si iubitor de frumos avem!), dara porunca sa i se construiasca fiicei lor in mijlocul gradinii un foisor in care sa-si petreaca viata pana cand va veni vremea sa se marite. Vezi, draga Doamne, era singurul lor copil si nu-l puteau supara pentru nimic in lume. Astfel ca printesa fara cel mai mic efort de convingere a parintilor sai se muta in gradina cu totul si incepu sa-si reverse dragostea nemasurata asupra florilor din jurul ei. Interesul ei pentru flori deveni cunoscut in toata imparatia si chiar si in afara hotarelor ei, astfel ca, pentru a intra in gratiile parintilor si mai ales a tinerei fete, care mai de care, de la printi la oameni de rand incepura sa-i trimita la curte cele mai frumoase si nemaivazute pana atunci flori. In cativa ani printesa ajunse sa aiba toate florile pamantului. In fiecare dimineata, printesa de cum se trezea alerga in gradina pentru a-si saluta vechile si noile prietene, povestindu-le ce visase. Incetul cu incetul inceta sa mai vorbeasca cu parintii sai, cu slujitorii, iar pe dadaca ei o trimisese inapoi la palat de indata ce putu sa se descurce singura. Animalelor nu le permise sa se apropie de gradina de teama sa nu o strice, iar pasarile erau gonite de slujitori in permanenta din acelasi motiv. Numai insectele erau admise, dar aceasta numai pentru ca erau necesare polenizarii. Pe masura ce trecea timpul frumusetea printesei disparea; avea aceleasi trasaturi, dar caldura din ochi disparuse treptat. De altfel, cu timpul inceta sa mai viseze noaptea, ba chiar nici ziua nu se mai gandea decat la cum ar putea sa dobandeasca o noua floare, imperechindu-le intre ele pe cele pe care le avea. Apoi incepu sa nu-i mai placa nimic, tristetea o invalui treptat, iar florile incepura sa-si piarda frumusetea. Parca totul era de carton - frumos colorat, dar fara miros si fara sentimente. Intr-o dimineata, cand se trezi ca de obicei si se duse in balcon sa isi verifice florile, ramase pentru o clipa incremenita, necrezandu-si ochilor, apoi o lua la fuga palida la fata si tipand cat o tinea gura: - Ridica-te, ridica-te, ai sa le omori! In mijlocul florilor dormea cineva. Fosnind bland, florile se trasera in laturi si lasara sa se vada un batran calugar, care deschise ochii si netezindu-si lin straiul si parul se ridica catre fata si ii spuse: - Buna dimineata, fata frumoasa! Sa multumim Bunului Dumnezeu pentru noaptea care a trecut si pentru ziua care va sa vina! Cum creste floarea iubiriiFlorentina ramase pe loc la marginea rasadurilor; nu mai auzise o voce de om de atata timp; slujitorii care goneau pasarile nu-i adresau nici un cuvant caci nu se cuvenea, iar cu timpul pentru ca pasarile invatasera sa ocoleasca locul se retrasesera la castel cu alte treburi. Nici nu-si daduse seama cat timp trecuse. Si apoi mai erau ochii preotului - albastri si clari, calzi si putin aspri totodata. Privind in ei o napadira o multime de ganduri: cum a reusit sa ajunga acest om aici, unde nici macar un animal nu poate ajunge, apoi i se facu dor de parintii ei, de dadaca, de pasari si animale. Apoi o cuprinse rusinea - toate erau ale lui Dumnezeu si ea il uitase cu totul, rugaciunile invatate cand era mica fusesera date uitarii cu desavarsire. Frumusetea florilor - acum statea si se gandea daca chiar meritase - parca ii luase mintile. Ca si cand nu ar fi observat zbuciumul sufletului fetei, batranul continua unduitor si bland:
1

- Frumoasa gradina! Frumoase flori! Pacat ca nu se poate bucura nimeni de ea! Dar si mai pacat ca este incompleta! Sunt sigur ca ii lipseste o floare, as putea spune ca este chiar regina lor! Florentina ramase muta in continuare. Brusc revenise la stare de dinainte - grija deosebita pentru florile ei; va sa zica eforturile ii erau apreciate, florile ei erau cele mai frumoase. Apoi ingheta. Cum sa-i lipseasca o floare; va sa zica gradinarii o mintisera?! Si tocmai regina - va sa zica cea mai frumoasa? O sa porunceasca sa li se taie capul! Cum indraznisera? De asta data furia puse stapanire pe ea si ochii incepura sa-i scapere schimonosindu-i trasaturile. O lacrima ii tasni din ochi si nu spuse decat: - Unde?! Calugarul continua sa o priveasca si zambi catre ea. O unda de iubire fu transmisa spre fata si persista pana cand furia acesteia disparu. - Nici unul dintre gradinarii sau slujitorii tai nu ti-ar fi put-o aduce! Trebuie sa o gasesti singura si sa o sadesti in gradina ta! Nimeni nu poate face asta in locul tau! Ce ciudat, calugarul ii citise gandurile si ii raspunsese la intrebare. Pacea o cuprinse si realiza ca aceasta era lipsa pe care o resimtea, care o facuse sa devina atat de trista. - Calugarule, daca stii unde o pot gasi, spune-mi imediat! Voi poruncii slujitorilor tatalui mei sa mearga intr-un suflet sa o aduca! - Fetita draga, se vede treaba ca nu m-ai ascultat cu atentie si mai ales ca nu ai inteles! Tu trebuie sa mergi in cautarea ei! Daca vrei as putea sa te insotesc o vreme. Apoi scoase dintr-o traisa care aparu de niciunde o rochie alba, simpla, de lana, o curelusa din piele de miel si o pereche de opinci. Acestea-ti vor fi suficiente pentru drum, cat pentru restul sa ne lasam in Voia Domnului! Daca te-ai hotarat ar fi bine sa o pornim, caci este cale lunga de batut si nu este vreme de stat. Era mai mult decat putea asculta! Singura?! Si cu straiele astea? Dadu sa tipe la calugar, dar cand ochii ei ii intalnira pe ai lui, albastrul acela parca se largi in toata zarea si ii dadu o putere nebanuita. - Fie! Sa mergem! Imbracata cu hainele de la calugar, aproape alergand pe langa acesta caci nu putea tine pasul cu pasii de urias pe care el ii facea (abia cand pornira la drum remarca ce inalt era si mai ales ce sprinten pentru varsta lui), redeveni copil. Parca o perdea i se ridicase de pe ochi, totul parea nou si nu mai prididea cu intrebarile, iar calugarul zambind continuu cauta sa o lamureasca si sa o invete cat mai mult: despre anotimpuri, despre cate in luna si in stele, despre ceea ce este in ceruri si ceea ce este pe pamant, despre oameni, despre animale, despre plante si cate si mai cate. O vreme chiar uitase de ce pornise la drum, iar cand indraznise sa-l intrebe daca mai este mult pana la ea, el zise doar atat: - Fii fara grija, a imbobocit deja, ne apopiem, are radacina cam subtirica, asa ca mai dureaza! Printesa uita in scurt timp de rangul pe care il avea si cu draga inima incepu sa-l ajute pe calugar in ceea ce facea - ea avusese o inima buna si inainte dar parca abia acuma si-o descoperea ... Facea mancare, ajuta oamenii in nevoie - si chiar animalele - pe care ii intalneau in cale, luand mereu aminte la gesturile si vorbele calugarului, ba chiar cu vremea prinse a-i purta de grija si batranului, care in acele momente zambea parca mai larg. Printesa florilor Printesa Florentina incepu sa se transforme, frumusetea pe care o avuse la inceput revenind pe chipul si in toate trasaturile sale. Cu timpul asprimea si goliciunea din ochi disparu cu desavarsire, fiind inlocuite cu iubirea si blandetea. Intr-una din zilele peregrinarii lor se oprira intr-o padure foarte frumoasa. Un fior ii trecu prin suflet printesei si prinse a lacrima. Batranul calugar o privi cu multumire ascunsa si plecand usor ochii o intreba: - Fata draga, ce ti s-a intamplat? - Of, draga Mosule, locurile astea mi-s tare cunoscute, parca ar fi padurea de la mine de acasa ... Mi s-a facut dor de mama si de tata, de doica si de prietenii din copilarie, de palat si de toate cele din imparatia tatalui meu ... Mi-e atat de dor ca a inceput sa ma doara inima! - Eee, draga mea, iata ca a inflorit cu desavarsire! zise calugarul parca fara noima. De-acum esti gata, te poti duce acasa! Si sa
2

stii ca ai avut dreptate - asta este padurea de la marginea castelului. Va sa zica batranul o dusese incet, incet, pe nesimtite inapoi pe plaiurile natale. Lacrimile de tristete se transformara in lacrimi de bucurie. - Acasa? La tatuca si la mamuca mea? Parinte drag nu-ti rade de mine! Daca-i pe asa eu am sa te rog sa ma ierti, dar plec indata catre ei! Abia in cele din urma tanara printesa realiza cele spuse de batran. - Unde a inflorit? Va sa zica regina florilor a fost tot timpul in padurea tatalui meu? Daca nu dureaza prea mult poate mi-o arati si mie, si-apoi oi veni eu din nou sa culeg ... - Nu o vezi? Nu o simti? intreba calugarul mustacind un zambet. Eu am numit-o intotdeauna FLOAREA IUBIRII. Ea infloreste intotdeauna in sufletul fiecaruia si chiar daca se ofileste, sa stii, fetita draga, ca radacina nu piere oricat de firava si subtirica ar ramane. Ar trebui sa fie acolo de cand ne nastem si pana murim, plina de flori si puternica, dar vezi tu ca noi prin felul nostru de a fi de cele mai multe ori o lasam fara lumina si apa, o ingropam sub spini si ciulini si ea se ofileste. O floare ca aceasta nu ramane niciodata neobservata; este atat de pura si are un miros atat de imbietor incat atrage pe toti din jur. Intotdeauna Iubirea va atrage iubire. Cand am venit la tine floarea ta aproape murise; desi erai inconjurata de flori foarte frumoase dar moarte caci nu mai exista Iubire. Te poti intoarce acum in gradina ta, caci o ai pe cea mai importanta si radacina ei este puternica, iar mirosul ei te imbie de la mare distanta. Nu am nici o grija ca ar putea sa pateasca ceva de pe urma unor patimi. De acum te las! Ma duc pe unde mai este nevoie de mine! Vezi tu, draga mea, eu gradinaresc printre oameni asa cum faceai tu cu florile in gradina ta. Sa nu uiti niciodata ca Iubirea invinge orice, dar mai ales iubirea de Dumnezeu caci aceasta este cea mai importanta. Caci daca il iubesti pe El, ii vei iubi toate creatiile sale si nu vei putea sa faci nimic care sa incalce Legile Sale. Fetei i se tulbura privirea de atatea lacrimi in care se amestecau iubirea cu recunostinta si cu dorul. Chiar in acele momente batranul calugar se intoarse si pleca pierzandu-se parca in soare pe cararea luminata de razele sale. Cand se dezmetici, printesa se vazu singura si isi dadu seama ca nu apucase sa ii multumeasca batranului, apoi se gandi ca daca va multumi Bunului Dumnezeu pentru toate prin care trecuse si pe care le primise ii va multumi mult mai bine si calugarului - Dumnezeu sa-l rasplateasca pentru fapta cea buna. Astfel ca ingenunche in luminis, chiar acolo unde se afla, si inalta o rugaciune de multumire si recunostinta. Apoi, de parca picioarele sale prinsera aripi, o lua la fuga spre castel unde isi gasi cu bine parintii si carora le povesti de-a fir a par toate prin care trecuse si pe care le invatase. Dupa aceasta le ceru iertare pentru toate supararile pe care le pricinuise prin felul ei de-a se purta. De atunci frumoasa gradina primi din nou in mijlocul ei toate animalele de toate felurile care ar fi voit sa vina. Ba chiar mai mult, pe langa foisor printesa ruga sa se construiasca mai multe camere in care de-a lungul anilor adaposti o multime de oameni aflati in suferinta atat sufleteasca cat si trupeasca, pe care ii tamadui cum stiu ea mai bine, cu sfaturile primite de la Bunul Dumnezeu si cu ceea ce invatase de la batranul calugar cat fusesera impreuna. Ca sa-si aminteasca mereu de timpurile petrecute cu calugarul, Florentina pastra toata viata rochia si curelusa (caci opincile se rosesera pe drumurile batute) si lasa cu limba de moarte sa fie inmormantata cu ele cand o veni sorocul, caci ramasesera parca neatinse - rochia alba si moale, cu o stralucire blanda. Iar floarea Iubirii a ramas tot frumoasa, cu radacini viguroase in inima sa, tot inflorita pana la moartea printesei. Ba chiar mai mult, pana la ultima sa suflare Florentina a reusit sa sadeasca semintele acestei minunate flori in multe inimi pierdute.

1. Imparatul cioc de sturz de Fratii Grimm A fost odata ca niciodata un imparat care avea o fata nespus de frumoasa, dar atat de trufasa, de nu putea sa-i gaseasca niciun petitor pe gustul ei. Pe cei care venisera-n petit pana atunci, fata reusise sa-i faca sa-si ia talpasita. Ba ii mai si batjocorise pe deasupra! Dar iata ca intr-o buna zi, imparatul dadu un bal mare, la care-i pofti pe toti flacaii dornici de insuratoare. Si de cum se infatisara acestia, veniti din toate partile lumii, imparatul ii si orandui dupa rang si stare: in frunte veneau imparatii, apoi printii, contii si baronii, iar la urma, nobilii de mana a doua. Cand fata de imparat fu purtata prin fata sirului de petitori, de-ndata ce-i vazu, ii gasi fiecaruia cate-un cusur. Primul i se paru prea gras: Parca-i un butoi!". Pe al doilea il gasi prea inalt: Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici intr-un an...". Cel de-al treilea era prea scund: Scurt, gros si indesat! N-arata a barbat!". De al patrulea zise ca-i prea galben la fata: Parca-i moartea!". Al cincilea i se paru prea roscovan: Ros-creasta de cocos!". Iar al saselea, prea adus de spate: Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!" Si uite asa, nu se afla unul sa nu-i gaseasca printesa vreun cusur. Dar cel mai mult isi rase de-un crai pe-a carui fata se vedea bunatatea si voiosia. Acesta sedea in capul mesei si avea barbia nitelus cam stramba. - Ei, dracie! striga domnita, stricandu-se de atata ras. Acesta are o barbie ca un cioc de sturz! Si de-atunci ii ramase imparatului numele de Cioc-de-Sturz". Daca vazu imparatul cel batran ca fata lui nu face altceva decat sa-si bata joc de toata lumea si sa-si alunge petitorii, se manie cumplit si facu juramant s-o dea de sotie celui dintai cersetor care va bate la poarta castelului. La numai cateva zile dupa ce trecuse balul acela de pomina, un biet cantaret trecu pe acolo si se porni sa cante sub ferestrele palatului, cu gandul ca s-or indura de el si l-or milui cu niscaiva mancare. De cum ii auzi cantecul, imparatul ii porunci unui slujitor: - Aduceti-mi-l de indata incoace! Cantaretul cel zdrenturos intra-n sala tronului si incepu sa cante in fata imparatului si a fiicei sale. Si dupa ce sfarsi de cantat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Imparatul ii zise: - Atat de mult mi-a placut cantarea ta, ca ti-o dau pe fiica mea de sotie! Pe domnita o trecura fiori de groaza la auzul acestor cuvinte, dar imparatul grai raspicat: - Am facut juramant sa te dau dupa cel dintai cersetor care va trece pe aici, si o sa-mi tin juramantul! In zadar se ruga fata si incerca sa se impotriveasca. Imparatul trimise dupa popa si trufasa printesa fu nevoita sa se cunune cu cantaretul cel sarman. Dupa cununie, imparatul nu-i lasa pic de ragaz si-i zise: - Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cersetor sa locuiasca sub acoperisul meu? Ia-ti barbatul si du-te de-aici! Cersetorul isi lua tanara sotie de mana si-o pornira, batand drumurile pe jos. Si cand ajunsera ei intr-o padure mare, femeia isi intreba barbatul: - Padurea asta mare, A cui sa fie oare? Iar barbatul ii raspunse: - A lui Cioc-de-Sturz crai! Si-ar fi fost si-a ta, De barbat daca-l luai. - Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!... Mersera ei ce mai mersera pana ajunsera intr-o lunca. Si femeia intreba iarasi: - Da' lunca asta verde, A cui sa fie oare? - A lui Cioc-de-Sturz crai. Si-ar fi fost si-a ta, De barbat daca-l luai. - Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!... Mai mersera ei o asa vreme si numai ce dadura de-un oras mare. Femeia il intreba din nou pe cersetor: - Orasul asta mare. Al cui sa fie oare? - Al lui Cioc-de-Sturz crai. Si-ar fi fost si-al tau, De barbat daca-l luai. - Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!... - Nu-mi place defel, ii spuse manios cantaretul, sa te tot aud tanguindu-te ca n-ai pe altul de barbat!... Da' ce, eu nu ti-s potrivit, sunt de lepadat?! In cele din urma, poposira la o coliba mititica, 4

iar femeia intreba: - Vai, Doamne, cine-o locui in cascioara, Ca-i darapanata din cale-afara?! Iar cantaretul ii raspunse: - Vrei sa stii cine? Pana azi am stat eu singur in ea, dar de-acum incolo vom locui aici impreuna. Cand dadura sa intre, femeia fu nevoita sa se aplece, atat era de scund bordeiul. - Dar unde-mi sunt slugile? intreba ea. - Care slugi? o lua la rost cersetorul. De-acum inainte, tu singura va trebui sa ai grija de toate. Ia dute imediat de aprinde focul si pune apa la fiert, sa-mi faci de mancare. Nu mai pot de flamand si ostenit ce sunt! Dar fata de imparat nu se pricepea defel sa aprinda focul si nici sa gateasca, asa ca cersetorul nu avu incotro si fu nevoit sa puna el mana sa faca toata treaba, ca sa nu ramana flamand. Si, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfarsit... Dupa ce imbucara ei putinul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor. Dis-de-dimineata, cantaretul isi trezi nevasta cu noaptea-n cap si-o indemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera si asa cateva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci, barbatul ii zise nevestei sale: - Ia asculta, mai femeie, asa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai si de castigat nici pomeneala!... Sa te apuci de impletit cosuri, auzi? Apoi, barbatul se duse sa taie niste crengi de rachita, le facu nuiele si le cara in casa. Femeia se stradui din toata inima sa le impleteasca, dar nuielele erau tari si-i vatamau mainile cele gingase. - Vad eu ca la asta nu-ti merge mana! - ii zise barbatul. Apuca-te macar de tors, ca poate la asta ai sa te pricepi mai bine. Se apuca femeia de tors, dar firul aspru al lanii ii taia atat de adanc pielea gingasa a degetelor, de-i dadea mereu sangele. - Of, ca tare prost am mai nimerit-o cu tine, ca nu esti buna de nicio isprava! se otari la ea barbatul. Dar ca sa nu zici ca-ti caut pricina degeaba, uite, o sa incerc sa fac negot cu oale si strachini de lut. Iar tu o sa le duci in piata si o sa le vinzi. Vai, gandi printesa, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci in piata oameni din imparatia tatalui meu si m-or vedea vanzand blide, ce-au sa-si mai rada de mine!" Dar cum n-avea incotro, fu nevoita sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara ii merse bine negustoria, caci, vazand-o cat era de frumoasa, oamenii ii cumparau bucurosi marfa si-i plateau cat cerea ea. Ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mana si uitau sa-si mai ia oalele... Si asa au trait ei o bucata de vreme de pe urma castigului, pana ce-au cheltuit si ultima lescaie. Cand vazu barbatul ca n-au incotro, o trimise din nou la targ cu o gramada de oale, caci fusese prevazator si le cumparase mai inainte, din castig. De asta data insa, domnita se aseza increzatoare cu ele la gura oborului si-ncepu sa imbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, deodata aparu un calaret care intra cu armasarul in gramada ei de oale si le facu pe toate numai cioburi. Femeia incepu sa planga si, de frica, nu mai stia ce sa faca. Vai de mine si de mine ce-o sa mai platesc pentru asta! se tanguia ea intruna. Cine stie ce-o sa spuna acu barbatul meu, cand o afla ce mi s-a intamplat!" O porni spre casa tot intr-o fuga si-i povesti cu de-amanuntul ce pacoste daduse peste dansa. - Cine a mai pomenit sa te-asezi cu oalele tocmai la gura oborului, in drumul calaretilor! o certa barbatul, cu asprime. Si acum, ia nu te mai vaicari atat, ca si-un natang ar intelege ca nu esti buna de nicio treaba!... Uite, am fost la palatul imparatului si-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, si mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nicio simbrie, numai pe mancare. Si uite asa ajunse fata imparatului slujnica la bucatarie. Acolo trebuia sa-i dea toate la indemana bucatarului si sa savarseasca muncile cele mai grele si mai umilitoare. Biata de ea isi legase de amandoua buzunarele cate-o ulcica, si-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa imparateasca. Si cu bruma asta de mancare isi inselau foamea. Dar iata ca intr-o zi s-a intamplat sa se praznuiasca
5

nunta feciorului celui mai mare al imparatului. Se duse si ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o usa din sala tronului... Cand se aprinsera luminile si incepura sa vina oaspetii, unul mai mandru decat altul si domnita vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, se gandi, cu inima intristata, la soarta ei si-si blestema trufia care o adusese in starea asta de saracie, facand-o sa indure atatea umilinte. Trecand pe langa dansa, slugile ii aruncau din cand in cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de la masa. Fata de imparat se grabea sa le puna in oala, ca sa plece acasa cu ele. Deodata se ivi in sala fiul imparatului, imbracat numai in catifea si-n matasuri. Cand o vazu pe femeia aceea frumoasa, cum statea asa, pironita-n usa, o prinse de mana si vru s-o traga-n joc.Dar ea se inspaimanta grozav si cauta sa-i scape din stransoare, fiindca-si daduse indata seama ca fiul de crai nu era altul decat imparatul Cioc-de-Sturz, care-o petise pe vremuri si pe care ea il batjocorise. Dar impotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci craiul o apuca si mai zdravan si o trase dupa el, in sala tronului. Atunci, deodata, se rupse cureaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele si ciorba se varsa pe jos, imprastiindu-se cat colo... Cand vazura oaspetii una ca asta, incepura sa rada cu totii pana ce nu mai putura si-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rusine, biata fata de imparat ar fi vrut mai bine sa intre-n pamant. Alerga spre usa, ca sa piara cat mai degraba din ochii lor, dar pe scara o ajunse din urma cineva si o aduse inapoi. Il privi si-si dadu seama ca era tot imparatul Ciocde-Sturz. Iar el ii grai cu blandete: - Nu te teme, ca eu si cantaretul cu care ai stat in coliba aceea micuta suntem unul si acelasi om! De dragul tau m-am prefacut in cersetor, iar calaretul care ti-a spart oalele tot eu am fost. Si toate astea le-am facut ca sa-ti infrang trufia si sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit. Atunci ea incepu sa planga amarnic si-i zise: - Cat de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ti fiu soata! Dar el cauta s-o abata de la gandurile ei negre si-i zise: - Lasa, nu te mai omori atat cu firea! Mangaie-te cu gandul ca zilele tale de suferinta au trecut si acum o sa facem o nunta sa se duca vestea! Si cat ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cate s-au pomenit vreodata. Veni apoi si tatal fetei, imparatul cel batran, venira si curtenii si-i urara cu totii sa aiba parte de noroc la nunta ei cu imparatul Cioc-de-Sturz. Si de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef... Rau imi pare, zau, ca n-am nimerit si noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina, cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!...

de Jonathan Swift A fost odata ca niciodata, a fost odata dragi copii, intr-o vreme indepartata, cind pamintul era plin de animale care nu se mincau intre ele, de oameni care nu se dusmaneau...a fost odata... un imparat. El stapinea tot pamintul si era bun si blind, darnic si intelegator. Pe atunci, in timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, in care le intilneai pe toate patru, dupa cum iti era dorinta. Si nu numai pe cele patru pe care le cunoastem acum, ci si multe altele, azi necunoscute noua, nici macar din auzite. Aceste multe stari ale vremii erau toate copiii imparatului, care se numea...Imparatul Timp. Traiau in buna intelegere, fara suparare sau cearta, fiecare cu domeniul lui. Soarele stralucea neobosit, raspindind peste intreaga natura o lumina calduta, care ii facea pe toti sa fie mereu bine dispusi. Gaseai alaturi, fara sa ti se para nimic neobisnuit in asta, copaci in floare si cimpii acoperite de zapada, ploi torentiale, livezi coapte si furtuni de praf. Intr-o dupa-masa, Imparatul, care dormea vedeti bine ca era un imparat cuminte, care dormea in fiecare dupa-masa, stiind ca trebuie sa creasca mare deci, intr-o dupa-masa Imparatul avu un vis
2.

Povestea anotimpului uitat

ciudat. Se facea ca cerul vesnic luminat al imparatiei sale s-a intunecat brusc. Era o noapte neagra, nici macar vreun licurici nu se zarea prin intunecimea grea ca de smoala. Nu se mai vedea nimic in jur, dar in aer se simtea frigul patrunzator, din ce in ce mai patrunzator. Plantele si animalele au inceput atunci sa inghete, incetul cu incetul. Speriat, Imparatul Timp si-a chemat copiii in ajutor. Primii au venit baietii cei mari care, cu rasuflarea lor proaspata, au dezghetat pamintul. Iar Soarele s-a itit printre nori si lumina a inceput sa patrunda printre crengile copacilor. Pe urma au venit fetele cele frumoase ale Imparatului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer si au incalzit lumea. Apoi au venit din nou baietii mai mici care au facut pamintul sa rodeasca. La sfirsit, cu mare greu, au aparut fetele lenese si adormite, care au cufundat imparatia intr-un somn binefacator si au acoperit-o cu o haina alba de zapada. Trezit din somn, Imparatul isi privi imparatia si cazu pe ginduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atentie la copaci si animale si observa ca erau cu totii foarte obositi. Ca pareau foarte plictisiti. Traiau de prea multa vreme in acelasi anotimp. Leii napirlisera si nu mai aveau colti, fiindca de multa vreme nu mai aveau ce sfisia. Pestii stateau pe fundul apelor si nu se mai distrau deloc strabatind marile si oceanele, vinturile de la miazazi si miazanoapte dormeau si doar sforaitul lor mai stirnea uneori nisipul desertului. Pina si albastrul cerului parea lipsit de sens, decolorat si palid. Si atunci, Imparatul lua o hotarire: avea sa faca asa dupa cum visase. Chemindu-si copiii, ii imparti in patru grupuri. - Voi, le spuse el celor mai mari, veti fi Primavara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Inmugurirea, tu Ploaia Calda. Voi Vara. Tu vei fi Arsita, tu- Furtuna, iar tu Mirosul Adormitor al Noptilor de Vara. Si tot asa, isi numi copiii pe rind: Rodnicia, Imbelsugarea, Crivatul, Zapada. La sfirsit, luindu-si ramas bun de la ei, dupa ce ii investi pe fiecare cu cite o haina aleasa, Imparatul Timp se cufunda in vise. Mai doarme inca si azi, iar copiii lui au luat in stapinire lumea. Ei sint Cele Patru Anotimpuri. De atunci Primavara ne intimpina cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alunga zapezile, Inmugurirea trezeste pomii, iar Ploaia Calda dezgheata apele si cheama animalele afara, in lumina si caldura. Apoi vine Vara: Arsita fuge despletita pe cimpii si zoreste plantele sa creasca, le mingiie tulpinile verzi si le cinta despre sosirea fratelui ei, Rodnicia.Furtuna face oamenii sa rida si sa plinga, iar Cerul Instelat alunga norii in noptile senine si aduce cu el mirosul proaspat al florilor. Roua marunta cuprinde Pamintul si improspateaza rasuflarea celor arsi de sete. Toamna e adusa de Printesa Imbelsugare si Printul Rodnicie, iar sora lor mai batrina, Burnita, ii ajunge din urma. Febrili, toti se pregatesc sa primeasca alaiul sfirsitului de An. In sfirsit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte tari si le aduc in saniile lor grele pe fetele adormite ale Imparatului Timp, care ingheata aerul cu privirea lor rece de pe alta lume. Plutesc deasupra oraselor, muntilor si cimpiilor si dezleaga baierile Cerului cu bratele lor albe, scuturindu-si pletele de fulgii usori de nea. Dar stapinul si tatal lor a ramas si astazi tot Imparatul Timp.

Gruia De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult. Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti
7

3.

Ciobotelele ogarului

de Calin

pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nounoute... Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele. Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul. Ma duc si eu la iarmaroc adauga Iepurele sa-mi cumpar ciubotele. Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor... Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai! Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig. Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult... Si apoi e noapte si frig... Mai ai si bani la dumneata... Bani am si eu ... si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept. Si ce-i de facut atunci? intreba el. Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro sil asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros: Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori. Eu. zic sa cerem ceva de mancare sopti ogarul si udatura. Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult. Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!... Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine... Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse: Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut... Am niste placintele... As manca si eu din ele! Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . . Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa inghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul. Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se
8

uita mirat. Se minuna si Mos Martin. Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brinza-i cu bani" . . . Ati mancat si baut numai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui: Plateste, dumneata, cumetre! Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba? Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor... Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire. Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru ... El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca. Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult... Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba... Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija. Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate... Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. "Mi-am facut singur dreptate", se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte. Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivinduse in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte
9

4. Floarea intelepciunii si iarna de Petre puterii Craciun Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de pamant. Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume. Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete: Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui. Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela de tarana, nu va putem lasa. Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor ? - Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait cei doi flacai. - Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate ca i se cuvine iarba puterii ? - Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti. - Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica. Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi. Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la ivirea zorilor. Inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit. Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna. Seara s-au imbratisat in pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare apune. Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum. Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie. - Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare ? - Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in "Tara desfatarilor". La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte. "Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara", cugeta flacaul, nestiind ce sa faca. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp... Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima ghes sa ramana acolo pentru vecie. Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: "Am sa plec neintarziat in cautarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate, vor fi ale mele!" Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati. Avea sa intre in "Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare". Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi ? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau. - Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat tine! - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.

- Si mai chipes... - Si mai cinstit... - Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva. "Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii aistea toate tainele ?" Se suci, se rasuci, dar nu
10

gasi raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza ? Ce mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului. Intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche: - Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii. Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te lingusi. Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de drum. Intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu se dadu invins. Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica. La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana atunci. Se afla in "Imparatia orbilor". Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. In loc de placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate. - Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti "a orbilor" ? - Ehei, straine, multa nenorocire vei vede...a La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor. Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului. Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: "Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasc...a Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun impielitat". Incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii si pleca la ale lui. De acum, drumul era tot mai greu de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt. Era muntele puterii. Isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat. Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se grabi spre casa. Inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc. ...Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea. A gasit el, oare, floarea intelepciunii ? In dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune. Merse cale lunga, intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate. Il batura ploile, il arse soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni. - Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta ? - Te gasesti pe "Taramul oamenilor nefericiti", calatorule. Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat. "Nemaiauzit lucru", gandi baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni. In cele trei zile isi pleca urechea la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin. Luand asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la capataiul celor nevoiasi. Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca. Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui. Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand. - Ce nume poarta imparatia aceasta ? vru sa cunoasca el.
11

- Te afli in "Tara tacerii", drumetule, in spuse un oarecare. - Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel ? - Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon. - Ce fel de canon ? - Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla. In acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai. - Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca ? - Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos. Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. In acest an, gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite. De atunci, flacaul se supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte. Multumi locuitorilor din "Tara tacerii" pentru tainele capatate si isi cauta de drum. Intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat. Intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre "izvorul cunoasterii pamantului". Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea! Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului. In cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui. Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir. Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud. Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand. Praslea ce sa faca ? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti. Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti. Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului. Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. Ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni. In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii. Inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti. De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari. Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa. Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor. Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi. - Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea ?
12

intreba praslea. - Asa este, inteleptule. Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui. Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului. De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta. Inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai: - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara ? - Mai incape vorba ? zisera oamenii. - Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile ? - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita. Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului: - Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta ? - Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas. Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale. Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului. Ce se intamplase ? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de ganduri. - Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie. - Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie ? Imparatul nu zise nimic. - La ce folos iarba puterii, maria ta,daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele ? - Tu? zise imparatul plangand. Tu esti, fratioare ? - Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii. -Buna alegere ai facut,mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese din iarba puterii.Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de binefacerile florii intelepciunii. Racla de clestar de Fratii Grimm S-a intamplat odata ca un croitor sa plece in lume. Si-ntr-o buna zi s-a nimerit sa ajunga intr-o padure intinsa. Nimeni sa nu spuna ca un biet croitor nu poate sa ajunga departe si la mare cinste, ca mare greseala ar face!... Si cum nu cunostea drumurile prin padure, la un moment dat s-a ratacit. Peste putin timp s-a lasat noaptea si, de voie de nevoie, a trebuit sa-si caute un culcus in singuratatea aceea. Si era o bezna ca nu vedeai la doi pasi site apucau fiorii. Acu , nu-i vorba, i-ar fi fost placut sa doarma pe muschiul moale, dar teama de fiarele salbatice nu-i dadea pace. Intr-un sfirsit, se hotari sa petreaca noaptea intr-un copac. Cauta el, pe dibuite, un copac inalt si, catarindu-se pana in virf, ii multumi Domnului ca avea cu el fierul de calcat. Ca de nu l-ar fi avut, vintul, care sufla naprasnic printre crengile copacilor, l-ar fi dus cu el cine stie unde. Dupa ce stata vreo citeva ore bune pe culcusul acela de frunzare, cu inima cit un purice si abia tinindu-se sa nu cada, numai ce zari licarind o luminita ce parea ca vine de foarte aproape. Si socotind ca acolo trebuie sa fie o asezare omeneasca si ca s-ar simti mult mai bine intr-un ungher cit de mic decat pe crengile unui copac, se dadu jos cu bagare de seama si-o lua pe urmele razei aceleia de lumina. Si calauza asta luminoasa il duse la o cascioara impletita din trestie si papura. Isi facu el inima si batu cu curaj la usa, si usa odata se dadu de perete. Si-n lumina care veni dinauntru, croitorul nostru vazu un omulet batrin si incaruntit, care purta un gheroc din petice de toate culorile. Cine esti si ce cauti pe-aici?!... se facu auzit glasul hirsiit al mosneagului. sunt un biet croitor pe care l-a prins noaptea in salbaticimea asta, si te-as ruga din suflet sa ma adapostesti pana dimineata in coliba, mneatale primitoare. Vezi-ti mai bine de drumul tau, raspunse batrinul, morocanos, ca nu vreau sa am de-a face cu ai de hoinaresc fara nici un capatii!... Cauta-ti culcus in alta parte!
5. 13

Nici nu-si termina bine vorbele, ca si vru sa-i trin-teasca usa in nas. Dar croitorul il apuca de pulpana gherocului si incepu a-l ruga atit de staruitor, ca mosneagul, care nu era chiar atit de hain la inima pe cit voia sa para, se invoi, in cele din urma, si-l lasa in coliba. Apoi ii dadu sa manince si-i facu intr-un coltisor un culcus cum nu se mai poate de bun. Si fiindca era trudit tare si abia-si simtea oasele, croitorasul adormi somn fara vise, pana dimineata. Si poate ca nu s-ar fi sculat nici atunci, de n-ar fi sarit din somn, speriat de-o larma infioratoare. Prin peretii subtiri ai cascioarei razbateau tot soiul de strigate si de mugete puternice, ca te prindea groaza, nu alta... Apucat de-un curaj neasteptat, croitorasul sari din asternut si, imbracindu-se in graba, dadu buzna afara. Si ce credeti ca-i fu dat sa vada? Un coscogea taur, negru cum ii smoala, si-o mindrete de cerb inclestati intr-o lupta apriga!... Si cu atita furie se repezeau unul asupra celuilalt, ca pamintul se cutremura si duduia de tropotul lor si vazduhul rasuna de racnetele lor turbate. Se batura ei asa care pe care, multa vreme, si croitorasul nu putu sa-si dea seama care din ei doi o sa iasa invingator. Dar, in cele din urma, cerbul fu mai ager si-l strapunse pe taur cu coarnele. Cu un muget ingrozitor, taurul se prabusi la pamint, dar cerbul nu-l slabi citusi de putin, ci-i mai dadu citeva lovituri, pana ce-l vazu dindu-si sufletul. Croitorasul inca nu-si revenise din uimire si statea locului, parca incremenit, cand, deodata, il vazu pe cerb venind inspre el in salturi mari... Si mai inainte de-a putea fugi, cerbul se repezi la croitoras si aproape ca-l lua in furculita cu coarnele lui mari. Si-apoi, pun-te pe fuga!... Si goni cerbul peste bolovani si ponoare, si trecu vai, si dealuri, si paduri, si cimpii, parca mincind pamintul... Ca sa nu cada cumva, croitorasul se inclestase cu amindoua miinile de capetele coarnelor, dar de gindit, la nimic nu se mai gindea... Se lasase in voia sortii. Si tot timpul i se parea ca zboara... intr-un sfirsit, cerbul se opri in fata unui perete de stinca si, incetisor, il lasa pe croitoras pe-o movilita. Si multa vreme ii trebui croitorasului pana sa-si vina in fire, ca era mai mult mort decat viu din pricina hurducaturilor si-a groazei prin care trecuse. Dupa ce-l vazu ca si-a revenit oarecum, cerbul isi repezi coarnele intr-o usa care se afla in stinca, si-o izbi atit de puternic, ca odata sari usa in laturi. Si ce sa vezi, limbi groase de flacari izbucnira dinauntru, urmate de valurivaluri de aburi desi, care-l invaluira pe cerb, ascunzindu-l privirilor!... Acu , croitorasul nu stia ce sa faca si incotro sa se indrepte, ca sa iasa din acea pustietate si sa ajunga iar intre oameni. Si-n timp ce statea el asa, cu inima indoita, si nu era in stare sa ia vreo hotarire, numai ce auzi un glas care venea parca din stinca. Si-i striga glasul acela: Hai, intra fara teama, ca n-o sa patesti nimic! La inceput, croitorasul sovai, dar mai apoi, minat parca de o putere ascunsa, de un indemn launtric, se supuse acelui glas imbietor. Pasi pragul usii de fier si curind ajunse intr-o sala larga, ca abia ii puteai da de capat. Acoperisul si peretii, si dusumelele salii asteia erau din bucati patrate de marmura care, de slefuite ce erau, scinteiau de-ti luau ochii. Si pe fiecare patrat se aflau sapate niste semne necunoscute. Croitorasul cata cu de-amanuntul la toate, mut de uimire, si tocmai se pregatea sa iasa afara, cand auzi din nou glasul acela. Si-i spuse glasul: - De vei pasi pe piatra ce se afla in mijlocul salii, sa stii ca vei avea parte de o mare fericire! Cum lepadase frica si-si simtea batindu-i in piept o inima viteaza, croitorasul dadu urmare poruncii. Sub picioarele lui lespedea incepu parca sa se desprinda de celelalte si apoi cobori incet in adincime. cand lespedea se opri, croitorasul isi arunca privirea de jur imprejur si se vazu intr-o sala la fel de lunga si de spatioasa ca si cea de sus. Numai ca aici erau mai multe la care sa-ti ramina ochii si inima... In pereti erau sapate nenumarate firide si-n firidele astea stateau niste carafe de sticla stravezie, pline c-un fel de licoare colorata, ori c-un fum albastrui... Pe pardoseala salii se inaltau, una in fata alteia, doua sipete mari de clestar, si sipetele astea indata ii stirnira curiozitatea. Si-n timp ce se indrepta spre unul din ele, numai ce zari inauntru o cladire frumoasa, care semana c-un castel, inconjurata de tot felul de acareturi, de grajduri si hambare si de o multime de alte lucruri care-ti incintau ochii.
14

Totul era nespus de mic si lucrat intr-un chip atragator si cu foarte multa grija, de parca ar fi iesit din mina iscusita a unui mare mester, care sculptase fiecare lucrusor cu cea mai mare exactitate. De nu s-ar fi auzit inca o data glasul acela, croitorasul ar mai fi zabovit inca multa vreme sa priveasca aceste minunatii nemaivazute. Vezi insa ca glasul ii porunci sa se intoarca si sa-si indrepte privirile spre celalalt sipet de clestar. Acu , nici nu va pot spune cit de nemarginita ii fu mirarea cand vazu inauntru o fata dc-o rara frumusete... Si cum sedea ea cu gura usor intredeschisa, parea ca doarme. Si era toata infasurata in parul ei lung si auriu, ca-ntr-o mantie de pret... Ochii ii erau inchisi, dar culoarea vie si insufletita a fetei si o panglica pe care rasuflarea o facea sa freamate nu lasau nici o indoiala asupra faptului ca traieste. Croitorasul cata la fata cea frumoasa, cu inima batindu-i de uimire si incintare... Si numai ce deschise ea ochii. Si cand il vazu pe flacau, tresari si dadu un tipat de spaima si de bucurie. O, Doamne, striga fata, se apropie ceasul izbavirii mele!... Hai repede, repede, ajuta-ma sa scap din temnita asta!... Daca tragi zavorul raclei asteia de clestar, atunci sunt scapata! Croitorul o asculta fara sovaire, si de indata ce nu se mai afla sub lacata, fata cea frumoasa ridica usurel capacul de clestar si se salta din racla. Apoi fugi intr-un ungher al salii si se infasura intr-o mantie larga. Dar nu statu mult acolo si, asezindu-se pe-o lespede, il indemna pe flacau sa se apropie de ea. Si dupa ce flacaul ii veni in preajma, fata il saruta prieteneste si-i spuse: -Izbavitorul meu cel mult dorit, Cerul te-a indreptat spre mine ca sa pui capat suferintelor pe care le indur de atita amar de vreme. Si din ziua cand ele or lua sfirsit, or incepe sa curga zilele fericirii tale. Cerul mi te-a harazit ca sot si-ti vei petrece viata alaturi de mine, care te-oi iubi pana la moarte. Si vei fi incarcat de toate bunurile pamintesti, si-o netulburata bucurie iti va umple inima. Da acum asaza-te langa mine, ca a venit timpul sa asculti povestea vietii mele. Sint fiica unui conte cu stare, si am avut nenorocul sa ramin orfana la o virsta tare frageda. Si cand au inchis ochii parintii mei, ultima lor dorinta a fost sa fiu data in grija fratelui meu mai mare, care m-a si crescut, dealtfel. Ne iubeam mult si atit de bine ne potriveam la gusturi si-n felul de-a gindi, ca am luat ho-tarirea sa nu ne casatorim niciodata, ci sa raminem impreuna pana la sfirsitul vietii. Din casa noastra nu lipseau niciodata musafirii, si megiesii si prietenii ne calcau adesea pragul. Si fata de toti eram la fel de ospitalieri. Si se intimpla ca intr-o seara sa vina calare un strain si sa bata la poarta castelului. Si sub motiv ca-i e fugarul obosit si nu mai poate ajunge pana la satul vecin, ne ruga sa-l adapostim peste noapte. Om esti, nu poti lasa pe-un drumet in ulita, fara adapost, si i-am indeplinit rugamintea cu toata cuviinta cuvenita. Acu , omul era istet la minte si priceput la povesti... Si-n timpul cinei ne tinu de urit cu tot felul de povestiri, in chipul cel mai placut cu putinta. Si atit de mult ii placu fratelui meu, ca nu se indura sa-l lase sa plece, si-l ruga sa mai ramina la noi citeva zile. Si dupa citeva clipe de sovaiala, oaspetele incuviinta. Am stat noi la masa pana seara tirziu si intr-un sfirsit a venit vremea sa ne ducem la culcare. Fratele meu l-a condus pe strain in camera lui, iar eu m-am grabit sa ajung la iatacul meu, ca eram obosita grozav si ardeam de dorinta de a-mi odihni cit mai curind madularele pe pernele cele moi. Abia atipisem si deodata am fost trezita de dulceata unui cintec armonios si plin de farmec. Si cum nu ma dumeream de unde poate sa vina, am dat s-o strig pe slujnica mea de credinta, care dormea in incaperea vecina. Dar, spre mirarea mea, mi-am dat seama ca-mi este peste putinta s-o fac. O greutate, de parca ar fi fost o lespede, ma apasa cu putere pe piept si-o forta necunoscuta ma robea ei cu totul, ca nu mai eram in stare sa scot nici cel mai mic sunet, necum sa vorbesc. Si chiar in acelasi timp am deslusit la lumina opaitului chipul strainului. Pasamite, se strecurase inauntru, trecind prin cele doua usi care erau strasnic zavorite... Strainul nu intirzie sa se apropie de mine si-mi spuse ca, prin vrajile diavolesti care-i stateau in putinta, a facut sa rasune pana la mine in incapere acea muzica dulce. Si ca ea avusese darul de a ma trezi. Si mai adauga el ca patrunsese prin toate broastele si zavoarele in iatac, arzind de dorinta de a-mi oferi
15

inima si mina lui... Si atit de mare era dezgustul pe care-l simteam fata de vrajile lui, ca mi s-a pecetluit gura si nu i-am putut da nici un raspuns. Un timp el ramase nemiscat, de parca ar fi fost o stana de piatra, si parca astepta de la mine un raspuns care sa-i fie pe plac. Da cum eu nu-mi desclestam gura si taceam chitic, incepu sa strige la mine, furios, ca o sa se razbune cumplit si c-o sa gaseasca. destule mijloace ca sa-mi infringa trufia. Si dupa ce facu spume la gura de furie, se facu nevazut. Am petrecut o noapte plina de zbucium si abia spre dimineata am pus capul jos si-am atipit. cand m-am trezit, am dat fuga la fratele meu ca sa-i aduc la cunostinta cele intimplate, dar nu l-am mai aflat in camera lui. L-am intrebat atunci pe slujitorul lui unde e, si acesta mi-a spus ca plecase in zori la vinatoare, impreuna cu oaspetele strain. Si odata mi-a trecut un fior prin inima si ceva imi spunea c-o sa se intimple o nenorocire. M-am imbracat repede si-am poruncit sa mi se insaueze calul pe care calaream de obicei. Apoi, insotita doar de-un slujitor, am pornit in galop inspre padure. Si, ca un facut, calul slujitorului se poticni de o buturuga si-si rupse un picior. Omul nu mai putu sa ma urmeze si mi-am continuat drumul singura, gonind fara contenire. Si dupa o rariste de fagi, numai ce-l zarii pe oaspetele cel strain venind inspre mine si ducind dupa el o mindrete de cerb. Il intrebai unde l-a lasat pe fratele meu si cum de-a izbutit sa prinda vietatea asta din ochii careia siruiau lacrimile... Da in loc sa-mi raspunda omeneste, strainul incepu a ride in hohote, de haui padurea. Atunci m-a apucat si pe mine furia si, scotind un pistol ce-l aveam la mine, l-am indreptat spre fiara de om si am tras in el. Dar, ca un facut, dupa ce se izbi de pieptul lui, glontul sari inapoi si intra in capul fugarului meu... M-am prabusit la pamint si-n ast timp strainul prinse sa murmure citeva cuvinte care ma facura sa nu mai stiu de mine, si ramasei in nesimtire, de parca eram moarta. cand mi-am revenit, ma aflam in cavoul asta subpamintean, zavorita in sicriul de clestar. Vrajitorul imi mai aparu o data si-mi spuse ca pe fratele meu l-a prefacut intr-un cerb si ca palatul si toate celelalte care-mi apartineau le facuse de-o schioapa si le inchisese in celalalt sipet de clestar. Iar pe slujitorii mei ii transformase intr-un soi de fum si-i virise in niste carafe de sticla. Si mai adause el ca de-as vrea sa ma supun, in sfirsit, vointei lui, usor i-ar fi sa le aduca pe toate la starea dinainte, ca pentru asta ar trebui numai ca sa deschida sipetul de clestar si carafele... Dar si de data asta i-am lasat fara raspuns...Daca vazu ca ma inversunam in hotarirea mea, odata se facu nevazut si ma lasa in inchisoarea asta, cuprinsa de-un somn adinc. Vezi insa ca cugetul meu era treaz, cu toate ca dormeam, si printre imaginile care mi se perindau prin minte, imi aparu si chipul mingiietor al unui tinar care venea sa ma scape de sub vraja... Si azi, cand mi-a fost dat sa deschid ochii, dupa atita vreme, l-am vazut aievea pe cel din vis. Si acela erai tu!... Si mi-am vazut visul implinit. Acu , ajuta-ma sa indeplinesc mai departe ceea ce am intrezarit in visarile mele... Si primul lucru pe care trebuie sa-l facem, e sa asezam sipetul de clestar in care e inchis castelul pe acea lespede lata ce e in mijlocul salii. Indata ce-l asezara, lespedea se ridica impreuna cu fata cea frumoasa si tinarul croitoras, si trecu catre incaperea de sus, printr-o deschizatura ce se casca in tavan. Iar de aici, usor le fu ca sa poata ajunge afara. Fata nu intirzie nici o clipa sa deschida capacul sipetului, si era uimitor sa privesti cum se mareau si se tot mareau castelul, grajdurile, hambarele si toate celelalte acareturi, revenindu-si cu repeziciune la marimea lor de mai inainte. Dupa asta, cei doi tineri se intoarsera in pestera sub-paminteana si, tot cu ajutorul acelei lespezi, scoasera la lumina zilei carafele umplute cu fum. Si cum deschise fata carafele, fumul cel albastriu iesi afara si se prefacu in oameni. Si oamenii nu erau altii decat sluji- torii si curtenii contesei. Dar nici nu pot sa va spun cit de mare fu bucuria fetei cand din padure isi facu aparitia frate-sau, avind iarasi infatisare omeneasca. Pasamite el fusese cerbul care-i venise de hac vrajitorului intruchipat in acel taur salbatic... Si chiar in aceeasi zi, fata cea frumoasa isi tinu fagaduiala si se cununa cu fericitul croitoras, care nu-si mai incapea in piele de bucurie ca daduse peste un asemenea noroc.
16

Viteazul codrut de Anonim A fost odata de mult, cand purecul tragea la plug si umbla potcovit cu potcoave de aur, un imparat si o imparateasa. Imparatia lor se intindea peste tinuturile plugarilor, ale padurenilor, ale mocanilor, ale piticilor si a broastelor testoase. Imparatul Barba Albastra si sotia sa Mar Copt isi doreau tare mult un copil. dadura sfoara in tara despre dorinta lor. Un batran din tinuturile padurenilor aduse la palat un boboc de floare si zise imparatesei: - Acest boboc de floare, este floarea dragostei. Am cules-o de pe stancile muntilor. Pune-ti acest boboc de floare langa patul inaltimii voastre si cand bobocul se va deschide veti avea un fiu. Si asa se intampla si imparateasa nascu un baiat cu parul negru ca pana corbului si ochi albastrii ca cerul senin pe care l-au numit Codrut. Anii treceau si copilul crestea intr-o zi cati cat intr-o luna, deveni un voinic zdravan, istet, harnic, viteaz si neinfricat. Dar, iata ca asupra imparatiei se abatu o mare nenorocire. La marginea de rasarit a imparatiei, unde se intindea marea cea mare, aparuse din strafundurile ei o fiara care, cu suflarea ei rece ingheta totul in cale. Tinutul plugarilor si al padurenilor era acoperit cu un strat gros de zapada. Mocanii plecau in spatele muntilor pentru a-si feri turmele de suflarea cea rece pe care au numit-o Crivat adica strigatul rece al fiarei. Imparatul trimise armata sa omoare fiara, dar soldatii fura neputinciosi transformati in sloiuri de gheata si murira degerati. Intr-o zi veni la palat un batran mocan ce cobora din tara de Piatra de dincolo de munti si spuse imparatului: - Fiara asta nu poate fi infranta decat de Codrut cu puterea ochilor sai si cu ajutorul cerbului fermecat. - Dar unde poate fi gasit cerbul fermecat? intreba Codrut care era de fata. - Mergi in tinutul Piticilor Verzi si ei iti vor spune caci numai ei stiu. Codrut se pregati de drum. incalta cizmele din piele de caprioara, isi puse la brau palosul bunicului sau, lua traista cu merinde, incaleca pe calul sau sur si pomi catre Soare Rasare. De cum iesi pe poarta palatului simti racoarea vantului cel rece, suflarea fiarei ce venea dinspre rasarit. Cojocul sau din blana de urs si caciula sa tuguiata din piele de oaie il ferea insa de frig. Merse ce merse pe drumul troienit de zapada si cand se apropie de dealurile acoperite de paduri intinse la hotarul tinutului Padurenilor, langa un fag batran, gasi o pasare aproape moarta de frig. O lua si o vari in san sub cojocul sau de blana si porni mai departe. Mergand el asa la drum, auzi deodata pasarea vorbind: Om bun multumesc mult ca mai salvat Viata. Cand ajungi in padurea cea deasa, rogu-te da-mi drumul. Cand Codrut ajunse in padurea cea deasa scoase pasarea din san si o puse in podul palmei, asteptand sa-si ia zborul. Pasarea grai atunci: - Smulge o pana din coada mea si cand vei avea nevoie flutura pana si voi fi la tine cu tot neamul meu, caci eu sunt regina pasarilor si te voi ajuta asa cum m-ai ajutat si tu. Codrut facu precum ii spuse regina pasarilor si cand pasarea isi lua zborul puse pana in buzunarul cojocului si porni mai departe. Pe drum, intr-o poiana dadu peste o coliba. Descaleca, priponi calul de un ciot si asezandu-se sa se odihneasca, auzi un geamat slab ce venea din coliba. Se duse la ea, impinse usurel usa si intra inauntru. Acolo, pe un pat de lemn zacea o batrana, acoperita cu o cerga, cu glasul stins, care-l ruga: - De esti om bun adu niste vreascuri si fa focul in vatra caci frigul ma doboara. Codrut dadu fuga in padure, aduse un brat de vreascuri si facu focul in vatra. Mai tarziu cand camera se incalzi destul de bine batrana cobori din pat si zise flacaului: - Puterile m-au lasat si frigul acesta m-a prins fara lemne. Omatul e mare si nu mai pot merge dupa vreascuri in padure. Codrut lua o secure, se duse in padure, dobori cativa arbori, ii trase cu calul sau in batatura colibei, le sparse si le facu gramada langa coliba. Batrana pregati o supa calda cu crumpene si pregati de culcare lui Codrut in camera de oaspeti dimineata, Codrut se duse din nou in padure, mai aduse niste copaci, ii taie si aseza lemnele langa coliba. Se duse apoi la izvor, il curata de gheturi si deschise prin zapada o poteca de la aceasta la coliba. Isi hrani calul cu ovaz si se pregati de drum. 6. 17

Ai grija, padurea e mare, in padure sunt fiare salbatice si ielele padurii cutreiera noaptea desisurile. Ia aceasta nuca si la primejdie sparge-o. E o nuca fermecata, mi-a dat-o un batran om al padurii. Poate iti va fi de folos la nevoie. Codrut saruta mana batranei, ii multumi si urcandu-se in sa porni la drum. Merse ce merse si se afunda tot mai mult in padurea ce devenea tot mai intunecoasa. Mergand asa pe cararile padurii, il prinse noaptea. Lega calul de un cleant, cauta un copac cu scorbura si se vara in ea sa adoarma. Codrut cauta un copac cu o scorbura si se vari in ea sa doarma. Nu apuca sa atipeasca ca o haita de rupi incepu sa-i dea tarcoale. Iesi repede afara, trase palosul si pali pe primul lup care se apropie, dar haita era mare. Atunci Codrut se gandi ca nu-i va putea face fata. Scoase nuca primita de la batrana si o sparse. Se facu atunci un cerc de lumina in jurul locului unde adasta cu calul sau. Lupii speriati de lumina o rupsera la fuga. Codrut se cuca in scorbura copacului si adormi linistit aparat de cercul de lumina care persista pana la ziua. La rasaritul soarelui fu trezit de nechezatul calului care se bucura ca lumina soarelui lua locul intunericului noptii. Codrut incaleca si porni din nou la drum. Pe la pranz zari intr-o poiana la marginea unei ape o casa de gospodar, om al tinutului padurenilor. Acesta il primi cu bucurie si il intreba, de cum trecu pragul casei sale: - Incotro printe o apucasi asa cu noaptea in cap. Codrut ii povesti despre venirea batranului la curtea imparateasca si rostul calatoriei sale. - Apoi, domnule draga, spuse padureanul, se vede treaba ca ne cunoscand tainele padurii ai cam gresit drumul urcand spre soare apune si nu spre soare rasare. Trebuie sa urci spre tara de piatra unde se gaseste tinutul mocanilor. Dar nu-i bai printe, mane dimineata o sa-ti dau o calauza sa te insoteasca pe drumul cel bun. Padureanul il ospata cu supa de cocos de munte si friptura de caprioara. Il gazdui peste noapte si a doua zi ii spuse: - Sunt multe primejdii in padure, trebuie sa ocolesti poiana ielelor, barlogul ursilor si Valea Lupilor. Fiul meu Patrut te va calauzi sa ajungi in Valea Cerbilor, unde drumul este sigur si urca spre tinuturile mocanilor. Codrut multumi si incalecand calul sau sur fu gata de precare. Padureanul ii dadu in dar o ghioaga din lemn tare de corn, ghintuita cu cuie, sa-i fie de folos in lupta cu fiarele. Porni la drum in trap marunt, urmandu-l pe Patrut care calarea inainte pe un cal marunt de munte. Trecuse de amiaza cand au ajuns in Valea Cerbilor. Codrut multumi calauzei sale si dupa ce se despartira, o lua in sus catre poienile mocanilor. Cand tocmai se ingana ziua cu noaptea, iesind din padure, la adapostul unor stanci, descoperi o stana de oi. Fu primit cu bucurie si ospatat cu branza si lapte proaspat, cas si urda cu mamaliga calda. Seara in jurul focului se stransera mocanii sa asculte ce le povesti printul, care le explica ce motiv il adusese pe aceste meleaguri si cum strabatu tinutul padurenilor. Baciul cel batran, cand Codrut termina de povestit spuse: - Si noi am simtit suflarea rece a fiarei, de aceea ne-am retras aici in tara de piatra, la adapostul stancilor, unde frigul nu este asa puternic, dar iarba e putina si oile nu prea sunt hranite. Trebuie sa ucizi aceasta fiara. Ramase peste noapte la stana mocanilor. A doua zi baciul cel batran ii inmana un fluier si-i spuse: - Acest fluier este pastrat de noi din mosi stramosi, el te apara de farmece si poate dezlega farmece. Ia-l cu dumneata printe ca poate iti va fi de folos. Ca sa ajungi in tinutul piticilor verzi, apuca pe cararea aceea care incepe de sub stanca dinspre rasarit, la scurt timp vei intalni o apa calda. Mergi pe firul apei si vei ajunge in defileul dragonului. Acolo locuiesc piticii verzi. Codrut multumi, isi lua ramas bun de la mocani si porni mai departe. Ajunse la apa cea calda si porni in sus intrand in defileul dragonului. O groaza de pitici verzi roiau in jurul lui, tinandu-se insa la distanta descaleca, priponi calul de un pin scund, se aseza pe o buturuga pe matul apei si scotandu-si cateva merinde din torba, incepu sa manance privind cu blandete la pitici 0bserva ca piticii locuiau de o parte si de alta a raului, in grote sapate in stancile de calcar ce strajuiau defileul. Vazand ca au de-a face cu un om pasnic, un pitic batran cu
18

barba pana in pamant, cu pielea verde, imbracat cu o haina rosie, pe cap avand o scufie la el de rosie, se apropie de Codrut si grai: - Ce vant te aduce pe la noi Voinicule? - Sunt in cautarea cerbului fermecat raspunse Codrut. - Da ce treaba ai cu el? il intreba piticul. Atunci Codrut povesti piticilor despre fiara ce aparuse la marginea de rasarit a imparatiei. - Da, zise piticul, am aflat despre aceasta nenorocire ce pe noi ne-a ocolit datorita raului cald si a defileului adanc. Te vom ajuta sa-l gasesti, caci noi stim unde se afla, dar avem si noi nevoie de ajutorul tau. Cu multi ani in urma, prin defileu nu curgeau decat apele adunate de ploi. Intrarea dinspre rasarit era pazita de un dragon. A venit insa piaza rea si dragonul a cazut de pe stanci. In locul in care a murit s-a pornit un izvor de apa calda care iesind din adancuri a format acest rau cald ce strabate azi defileul. Inainte noi puteam sa trecem dintr-o parte in alta. Acum trebuie sa ocolim pe sus pe la izvor sau sa trecem prin apa, riscand a ne ineca. Ajuta-ne sa construim un pod la mijlocul defileului. - Cu draga inima spuse Codrut. Il poftira intr-o grota mai mare si il asezara la masa. Il ospatara cu fructe de padure, carne de gugustiuc si oua de cata. Apoi ii facura un asternut de frunze si lori. Dimineata cand se scula, Codrut lua calul de capastru si se duse la marginea defileului, taie niste brazi inalti si-i trase cu calul la mijlocul defileului. Cand socoti ca are destul lemn, se facuse deja amiaza. Dadu drumul calului sa pasca si el fu din nou ospatat de pitici. Apoi taie lemnele pe dimensiuni, le sorta si le facu rosturi de imbinare. Cand a doua zi rasarira primele raze are soarelui se apuca sa construiasca podul imbinand cu maiestrie lemnele. La ora pranzului manca in fuga cateva pulpe de mierla si odata cu apusul soarelui podul fu gata. A treia zi se pregati de plecare. Piticul cel batran ii spuse: - Dincolo de izvorul cald urci stancile galbene si ajungi in Poiana Izvorului Rece, de unde curge spre rasarit, raul repede pe care noi l-am numit Streiul. Mergi pe dreapta Streiului pana ajungi la tinutul broastelor testoase. Trecand dincolo de lacuri vei da de crangul de mesteacan. Acolo vei gasi cerbul fermecat. Ai insa grija sa te feresti de vulturul plesuv ce-si are cuibul pe stancile galbene. Are putere de farmece. Codrut isi lua ramas bun si porni la drum. Trecu de izvorul cald, urca stancile galbene si ajunse fa izvorul rece. Aici, cocotat pe o stanca, un vultur plesuv, care uitandu-se la Codrut zise: - Aici, in tinutul stancilor galbene si a izvorului rece, eu sunt stapan. Pentru ca ai intrat in imparatia mea vei ramane robul meu. Daca nu te vei supune poruncilor mele, te voi transforma intr-un pestisor si te voi arunca in parau. - Du-te si adu-mi apa intr-un caus de aur. Codrut zise linistit: - De unde sa iau eu caus se aur, ca apa nu mi-e lene sa-ti aduc daca esti asa de insetat de nu vrei sa te deplasezi singur? - Te priveste zise vulturul. Astept pana ce soarele va fi deasupra capului tau, de nu pestisor vei fi tot restul vieti. Codrut se duse la izvor, scoase fluierul fermecat primit de la mocani si incepu a doini. Cand soarele ajunse deasupra capului, vulturul veni si de sus de pe stanca la poalele careia se afla izvorul zise: - Unde-i causul de aur? - De unde sa-l iau, zise Codrut, care punand fluierul la gura continua a canta. Atunci vulturul zise: - Fa-te pestisor! Nemernicule! Vazand vulturul ca vraja nu are efect plesni de ciuda si fulgii i se imprastiara in jur. De atunci stanca ce strajuieste izvorul rece se numeste Stanca Vulturului. Codrut isi puse fluierul la brau, incaleca si pomi la vale. Ajungand la lacuri, in tinutul broastelor, trecu peste gheturi si ajunse la crangul de mesteceni, lega calul de un pom si se aseza pe o buturuga gandind unde poate gasi cerbul. Stand asa el, numai ce simti in spate o rasuflare calda. Codrut se intoarse si vazu in spatele sau, cerbul fermecat care grai: - Stiu ca ma cauti. - Da, zise Codrut. Vreau sa ma ajuti sa ucid fiara de la marea cea mare.Te voi ajuta, zise cerbul. Am sa te duc acolo unde traieste fiara si te voi apara de suflarea ei rece. Sa mergem, ca nu trebuie sa ne
19

prinda noaptea. Lasa aici calul liber sa pasca si urca pe spinarea mea. Codrut facu cum i se spuse si cum ai clipi din ochi, cerbul il purta prin inaltul cerului pana la marea cea mare. De cum descaleca cerbul ii spuse: - Ai grija sa stai tot timpul cu fata la soare. Trebuie sa ucizi fiara si apoi sa o faci bucati, caci daca intunericul noptii o gaseste intreaga ea va invia. Nu apuca cerbul sa-i spuna ce avea de spus, ca insotit de un vuiet napraznic, din apa marii se ridica un animal cu solzi, avand cap si labe puternice, o coada lunga si o coama spinoasa pe spate. Fiara trimise suflarea ei rece asupra lui Codrut, care simti cum sangele ii ingheata in vine de parca cojocul lui devenise un sloi de gheata. Aproape instantaneu din spate simti o boare calda care il readuse la viata. Invarti cu putere ghioaga de corn fi pali fiara drept in crestetul capului. Uluita, fiara ramase o clipa pe loc, cu ochii la Codrut. Acesta privi drept in ochii ei bulbucati si fiara ramase impietrita pentru un timp scurt, in care printul ii reteza capul cu palosul. Cand sangele incepu a tasni, se simti ridicat de cerbul fermecat care-i spuse: - Daca sangele fiarei te atinge vei muri de indata. Fiara cazu la pamant, iar sangele ei negru se scurgea in mare. Curse atat de mult sange, ca apa marii deveni neagra. De atunci apa acestei mari este intunecata si marea se numeste Marea Neagra. Cand cerbul il cobori din nou pe pamant si-l lasa pe loc uscat, ceva mai departe de lesul fiarei, Codrut scoase din buzunarul cojocului pana de la regina pasarilor si o flutura in vant. De indata se ivi regina pasarilor si asezandu-se pe umarul printului il intreba: - Cu ce te pot ajuta? - Vreau ca din fiara sa nu mai ramana decat oasele pana la lasarea nopti, spuse Codrut. Regina pasarilor batu din aripi de cateva ori si un stol de corbi negri, ulii si vulturii se repezira la lesul fiarei si incepura sa ciuguleasca. Cand noaptea incepea sa se lase incet peste intinsul nesfarsit al apelor marii din fiara nu mai ramasera decat oasele, cerbul ii aminti printului ca e timpul sa se intoarca. Si Codrut se trezi din nou in crangul de mesteceni. Cerbul il duse pe Codrut la un rug de mure unde era pregatit un pat de frunze, fan si calul sur al printului care ii astepta. Odata cu moartea fiarei aerul incepuse sa se incalzeasca si zapada disparuse. - Odihneste-te acum si nimeni nu iti va tulbura odihna, spuse cerbul. De cum rasari soarele, pamantul se incalzi, crangul si ramurile copacilor se imbracara cu frunze. Cand cerbul aparu, Codrut ii spuse: - Pentru ca m-ai ajutat sa ucid fiara am sa-ti cant din fluier un cantec vesel din tinuturile mere natale. Duse fluierul fermecat la gura si incepu sa cante o "sarba" invatata de la taranii ce veneau la castelul tatalui sau cu diferite treburi. Dar nu apuca sa scoata cateva sunete ca o minune se si intampla. Cerbul fermecat s-a transformat intr-o fata frumoasa, cu parul negru, ochii mari migdalati. - Cantecul tau din fluier cantat cu dor de casa a rupt vraja ce ma cuprindea de atatia ani. Eu sunt fata de mocan. Am fost furata de iele si dusa la Muma Padurii sa-i fiu sluga. Pentru ca m-am impotrivit m-a transformat in cerb si urmarita de lupi, am ajuns in acest crang unde ei n-au cutezat sa treaca lacurile. Broastele testoase si piticii cei verzi m-au ajutat sa ajung acolo - Esti asa de frumoasa incat inima mea s-a aprins de dragoste. Vrei sa-mi fi sotie? Zise Codrut in culmea fericirii. - Da! zise fata, cu draga inima. Esti viteaz, ager si neinfricat. Pe mine ma chiama Mioara caci m-am nascut in tinutul mocanilor, intr-o strunga de oi. Intr-o zi cand pasteam un card de miei la marginea padurii, am vazut in spre mijlocul acesteia o lumina feerica, un dans al flacarilor. Curioasa am plecat intr-acolo. Era o vraja a ielelor care m-au prins. - E timpul sa ne intoarcem acasa, spuse Codrut. O ajuta pe fata sa urce pe calul sau sur, se inalta in sa si pornira la drum. Cand ajunsera la lacuri, acestea erau dezghetate si pe maluri stateau la soare o multime de broaste testoase. De cum se apropiara, una veni inaintea lor si le spuse:
20

- Iti multumesc voinice ca ai ucis fiara. Asa caldura a venit din nou si a inmuiat gheturile ce ne cuprinsesera sub ele. Pentru asta va vom ajuta sa treceti peste lacuri, dar cu un singur cal nu puteti merge repede. Zicand acestea se dadu peste cap si aparu ca din pamant un cal alb cu saua de aur si frau de matase. - E darul nostru pentru tine printe si mireasa ta, spuse testoasa. Codrut o ajuta pe Mioara sa incalece calul alb si dupa ce incaleca si el calul sau pornira sa treaca lacurile pe podul facut de broastele testoase cu carapacele for. Ajunsera la paraul rece, urcara sa izvor si trecand stancile galbene, intrara in tara piticilor verzi. Acestia tare se mai bucurara cand aflara ca vraja cerbului a fost rupta de cantecul din fluier al lui Codrut si asa Mioara era din nou libera. Peste noapte piticii verzi ii gazduira oferindu-le si un ospat pe cinste din tot ce aveau ei mai bun. Dimineata, cand totul era pregatit de precare, piticul cel batran ii dadu lui Codrut un clopotel de aur si ii spuse: - Cand faceti nunta, suna din clopotel si vom veni si noi sa va dam o mana de ajutor. Pornira in galop catre tinutul mocanilor. La stana de sub piatra ramasesera doar batranii care-i primira cu bucurie. - Ceilalti, spuse unul dintre ei au coborat cu oile la vale, odata ce iarba a reinverzit. Stand ei asa de vorba, Mioara, intreba daca mai stiau ceva de parintii ei. O batrana le spuse ca ei au parasit stana de langa valea cerbilor si au plecat in tinutul padurenilor de unde nu s-au mai intors. Multumira pentru toate si se pregatira din nou de drum. La plecare un batran mocan le spuse: - De mergeti acolo aveti grija sa nu nimeriti din greseala la Barlogul Ursilor, sa ocoliti Valea Lupilor si Poiana ielelor. Coborati pe Valea Cerbilor si apucati poteca din stanga de la bradul singuratic ce se gaseste la capatul vaii si tineti mereu catre soare apune avand soarele in spate. Pornira in trap marunt, coborara in Valea Cerbilor si apucara pe poteca de care le spusese batranul mocan. Ea ii purta intr-o padure de fag apoi pe sub poala unei paduri de stejar si ii scoase catre seara la poiana mare, unde la marginea padurii se afla coliba batranei pe care Codrut o ajutase. De cum sosira, batrana se ivi in prag si cum a dadu cu ochii de fata se arunca la gatul ei si incepu sa planga. - N-am crezut ca am sa te mai vad vreodata, Miorita mea, spuse printre lacrimi batrana. - Mama, mama scumpa mea mama, zise la randul ei Mioara, unde-i tatuca? Atunci batrana le povesti cum dupa ce a disparut Mioara, auzind de la batrani ca probabil a fost furata de ielele padurii nadajduind ca intr-o zi o minune le va da fiica inapoi. - Tatal tau, zise ea Mioarei nu a mai putut rezista. L-a mistuit dorul si s-a prapadit odata cu frigul ce s-a abatut asupra imparatiei. L-am ingropat pe dambul acela de la poalele padurii. Apoi Mioara povesti mamei sale cum a fost furata de iele, adusa la muma padurii si cum aceasta a transformat-o in cerbul fermecat. Farmecele mumei padurii i-au schimbat infatisarea dar nu si caldura sufletului ei cu a carei rasuflare l-a aparat pe Codrut de suflarea rece a fiarei. Codrut luandu-i mainile si sarutandu-i dreapta spuse: - Da-mi, voie sa cer mana fiicei tale si sa-ti spun si eu mama. - Cu draga inima, caci tu ai salvat-o si ai desfacut vraja. Se adapostira peste noapte in coliba de sub poala padurii si a doua zi Mioara si Codrut spusera batranei: - Mama, aici nu mai are rost sa stai, te luam cu noi la palat. Si astfel pornita toti trei la drum. Dupa ce iesira din tinutul padurenilor, intalnira plugarii pe camp, care ii salutara cu bucurie. Sosind la palat dupa o entuziasta primire au si hotarat data nuntii. Imparatul Barba Albastra si Imparateasa Mar Copt au trimis olacari in tinutul plugarilor, al padurenilor si al mocanilor invitandu-i la nunta. Si s-a pornit nunta mare, Codrut suna din clopotelul de aur si piticii verzi se si infiintara alergatori la mesele intinse si pline de bucate. Plugarii au adus paine, zarzavaturi si carne de vitel, padurenii carne de urs, caprioara, fazan si porc mistret, mocanii branza, urda, cas, unt, purcei de lapte. carnati de capra si carne de oaie. Piticii verzi
21

adusera vinul vechi si bun, pe care acum il serveau fa mese. Codrut fluturand pana, invita sa le cante la nunta pasarile padurii. S-a incins o nunta mare ca-n povesti, ce a durat o saptamana. Imparatul Barba Albastra le dadu ca dar de nunta tinuturile padurenilor, al mocanilor si piticilor verzi. Padurenii le facura in dar o casa trainica si calduroasa din lemn de stejar mesterita de ei, cu camere spatioase si cerdac. Probabil si acuma traiesc acolo in tinutul padurenilor.

Tichia magica de Anonim A FOST ODATA intr-o vreme un imparat foarte bogat, si avea o fata frumoasa si chipesa ca o zana; multi feciori de imparat au petit-o, dar ea nu voia sa se marite. In fiecare seara spunea sa i se puna sub perna o pereche de papucasi de matase, iar in zorii zilei acestia erau gasiti umblati si tociti. Si cati au umblat dupa ea, le-a spus: - Cine-mi va afla taina, cum de mi se rup papucasii, pe acela mi-l voi lua de barbat; de altcum voi da porunca sa-l ucida.
7.

Au venit feciori de imparat din toate patru marginile lumii, ca sa-i descopere taina si sa o ia de nevasta, dar vai de capul lor!... Nimeni n-a putut sa o descopere si asa i-a ucis pe toti. Dar un fecior de imparat, foarte frumos si singur copil la parinti, intr-o zi spune: - Am sa merg si eu, sa vad cum se face de i se rup papucii de sub perna. Parintii insa i-au spus: - Ah, dragul nostru, ce vrei sa faci? Unde vrei sa mergi ? Nu vezi cati feciori de imparat si-au prapadit viata? Dar nenorocitul de el o tinea mereu: - Vreau sa ma duc, vreau sa ma duc! - Parintii au mai incercat cat au mai incercat, apoi i-au spus numai atat: - Du-te cu norocul si binecuvantarea noastra! El le-a sarutat mana si a plecat. Si cum merge pe drum, ii iese in cale o batrana. - Buna ziua, maicuta! - Sa ai parte de bine, fatul meu! N-as putea sti, unde si la ce te duci ? ii spune batrana. - Ce sa-ti spun, maicuta?! Ma duc si eu la cutare fata de imparat, care a omorat atatia feciori de imparat, pentru ca n-au putut dezlega ramasagul la care s-au prins. - Dar la ce ramasag ii pune? intreba batrana. - Apoi in fiecare seara asaza cate o pereche de papuci de matase sub perna si a doua zi dimineata sunt rupti; cum se face treaba asta? - Oh, fatul meu, ca sa descopere cineva cum de se intampla, trebuie sa aiba cap si picioare! - Eu, maicuta, am si minte si picioare bune; si hotarat ma duc sau ca voi lua-o de nevasta, sau ca ma vor ucide. - Mie-mi pare rau de tineretele tale, i-a spus batrana, si-ti voi spune un lucru, ca sa nu te poata omori. Uite, ia cu tine aceasta tichie! Si-i da o tichie alba, de aba, spunandu-i: Sa stii, cum o pui cap si o porti nu te mai vede nimeni. Iacata, stai sa vezi; sa mi-o pun eu! Cum a pus-o batrana, s-a facut nevazuta. - Ei, ai vazut, fatul meu? Aceasta e tichie fermecata. Fata aceea de imparat, la care te duci, umbla cu feciori de imparat care-s fermecati. Si cum vei ajunge, te va aseza la masa si va avea doua sticlute cu vin. Aceea care iti va pune-o inaintea ta, e cu farmece; si sa faci chip si fel si sa nu bei din ea. Ea iti va spune: "bea, bea!. Iar tu sa o iei in mana ca si cum ai vrea sa bei vinul, dar sub barba sa ai un burete si, facandu-te ca bei vinul, sa-l torni in burete si sa te prefaci ca ai si adormit. Mai departe, baga de seama ce o sa faca! Poate ca o sa vezi cum iese pe usa afara; iti pui si tu in cap tichia, care te face nevazut, si incetisor, incetisor, mergi pe urma ei. Cat despre celelalte, fatul meu, vei avea tu
22

atata minte! Eu, una, cred ca o sa izbutesti! - Cum sa-ti rasplatesc, maicuta, pentru povata ce mi-ai dat-o? a spus feciorul de imparat. - Nimic nu vreau de la tine, fatul meu, caci eu sunt ursitoarea ta cea buna, i-a spus si s-a facut nevazuta. Feciorul de imparat a luat tichia si a ascuns-o in san. A pornit la drum si merge inspre curtile fetei de imparat. Se infatiseaza la tatal ei si-i spune: - Sa traiesti intru multi ani, imparate; eu am venit de dragul fetei tale, sa-mi spui ce trebuie sa fac, ca sa mi-o pot lua de nevasta. - Mai intai, fatul meu, sa-mi spui cine esti. - Eu sunt fecior de imparat si singur la parinti, baiatul cutarui imparat, a raspuns el, si am auzit de frumusetea fetei tale si am venit: ori s-o iau de nevasta, ori sa mor. - Ce sa-ti spun, dragul meu, pacat de tineretele tale, ii spune imparatul. - Ei, spune-mi ce trebuie sa fac? Si poate ca am noroc. - Ce sa-ti spun, fatul meu? Sunt trei ani acuma, avea cincisprezece ani atuncea, grai imparatul; in fiecare seara ii punem sub perna cate o pereche de papuci si dimineata ii gasim umblati si rupti. Si nimeni nu poate afla cum de se face lucrul asta ; si spre marea noastra durere, multi feciori de imparat am ucis. - Sa incerc si eu, cum mi-a fi ursita, a vorbit feciorul de imparat. Atunci imparatul a batut din palme si a chemat o sluga, care 1-a dus la fata de imparat. Aceasta, cum l-a vazut, se ridica si spune catre sluga: - Nu s-a mai saturat inca tatal meu sa mi-i trimita pe cap? Apoi a grait catre feciorul de imparat: Sezi! Si a poruncit sa fie pusa masa, ca sa manance. Au intrat mai multe roabe si au asternut masa frumoasa cu mancaruri si dulciuri si fel de fel de fructe; si au adus si doua butelii frumoase cu vin. Apoi i-a spus: - Fii bun, sa ne asezam la masa, dragul meu! Si s-au asezat la masa; si ea rade si glumeste si-i spune mereu - Dar de ce nu bei vin? - Ei, incetul cu incetul, il voi bea, raspunde el. Si dansa si-a turnat din sticla ei si a baut. Apoi a luat si sticla lui si i-a turnat in pahar. - Hai sa bem in sanatatea ta, ii spune ea. Si s-a prefacut acela ca a baut, dar asa ca si 1-a turnat pe sub barba si nici un strop nu i-a venit in gura. Cum a golit paharul, spune: - Ah, am ametit! Trebuie sa ies nitel afara! A iesit afara, a stors cu bagare de seama buretele si 1-a pus la loc sub barba. Apoi intra si spune: Nu mai pot! Si cum a rostit: "nu mai pot, s-a si prabusit jos, ca si cum ar fi fost lesinat. Atunci fata de imparat a spus catre slujnice: - S-a dus si asta! Luati-l si aruncati-l in pat colea! Cum s-a facut noapte bine, de dormeau cu totii in palat, se scoala fetiscana mea de imparat, isi ia papucii cei frumos de sub perna, deschide apoi un dulap si ia doua vargute, una de argint si cealalta de aur, se intoarce si sopteste catre feciorul de imparat: - Iti va merge si tie capul sa caute pe ceilalti feciori de imparat! Dar cum s-a departat si s-a indreptat spre usa, s-a sculat si el si si-a pus tichia fermecata, pornindu-se agale, agale, in urma ei. Iar fata de imparat a atins usa cu varguta cea de argint si usa sa deschis de la sine. A coborat scarile palatului si a ajuns la cea mare; o atinge cu varguta de aur, iar poarta se deschide. Apoi pornesc amandoi; ea inainte si el dupa dansa, cu tichia fermecata in cap. Merg ei ce merg, prin locuri neumblate si hatisuri intunecoase ca noaptea. Din cand in cand, aude ea inapoia ei trosnind cate o crenguta; se intoarce, nu vede pe nimeni si-si vede din nou de drum. Au mers, au mers, in sfarsit, feciorul de imparat zareste un palat mare, cu totul luminat de sus pana jos; totul stralucea. Si cum au vazut-o ca vine, apar trei feciori frumosi de imparat, fiecare cu o faclie in mana, coborand intru intampinarea ei, ca sa o primeasca. Acestia erau trei feciori de imparat si au fost fermecati. Au vazut-o o data la o hora si s-au indragostit tustrei; si de aceea nici unu n-a luat-o, ci au plecat in lumea larga, de li s-a pierdut urma. Cum au vazut-o, s-au imbratisat si i-au spus: - Ce ai intarziat, iubito, sa vii in asta-seara? - Ce sa va spun? Taica-meu iar mi-a adus un natarau de fecior de imparat si am stat pana ce a adormit, iar maine va pleca si el sa-si gaseasca tovarasii. Dar pe drum, cum veneam, parca auzeam ceva in urma-mi si m-am speriat. Sa fi fost un sarpe? Oare ce a fost? - Nu, nu, n-a fost nimic, vorbira feciorii de imparat, pentru ca noi ii tinem legati pe toti cei omorati! A fost numai inchipuire! Si au luat-o si au dus-o in sus pe scari, iar in urma lor, el, cu tichia fermecata. Sus, sus de tot, dupa cea din urma treapta, se gasea un ghiveci mare cu totului tot
23

de aur; iar. in ghiveciul de aur era un pomisor ca un leandru, peste tot cu diamante si rubine. Cand ei mergeau inauntru, acela, cu tichia, a taiat o crenguta si a ascuns-o in san. Si s-au asezat la masa, iar deasupra lumina un policandru frumos din diamante. Farfuria fetei de imparat din care manca ea, furculita, lingura el, toate erau de aur cu diamante si rubine. Dupa ce au mancat bine, i-au adus un lighean si i-au turnat apa de s-a spalat si s-a sters cu un servet de aur; iar dupa ce s-a sters, l-a aruncat pe speteaza unui scaun; cel cu tichia insa, dindarat, l-a si apucat. Au trecut apoi intr-o sala mare si frumoasa, ca sa petreaca; acela insa ia farfuria, furculita si cutitul ei si le ascunde bine in san. Tarziu, dupa petrecere, cei trei feciori de imparat au luat fiecare cate o faclie si au petrecut-o pe fata de imparat pana la poarta; si dansa a plecat. Feciorul de imparat cu tichia fermecata s-a luat si el, singurel, singurel, pe urma ei; si au ajuns iarasi la palat.Scoate ea varguta cea de aur, deschide poarta; hop si el dupa dansa. Urca scarile, iar deschide usa cu varguta cea de argint si in urma ei intra si dInsub. dansul. Cat s-a dus ea sa se dezbrace, acela se urca in pat, se acopere cu plapuma si face pe mortul. Fata de imparat, intre timp, s-a dezbracat, si-a strans podoabele de diamant, si-a ascuns vargute1e, si-a scos papucii, rupti acu\', si i-a pus sub perna la loc. Merge apoi, se uita la el si se face a rade: - Maine te dau gata si pe tine! A dat Dumnezeu de s-a facut ziua; imparatul repede a trimis sa vada papucii de sub perna: rupti si tociti! Atunci imparatul trimite doi oameni, de-l cheama pe feciorul de imparat si-i spune: - Ei, fatul meu, papucii s-au rupt; poti sa ne spui cum s-a intamplat aceasta? - Sa traiesti intru multi ani, imparate! Cheama-ti divanu1 sa-ti vina toti sfetnicii si logofatul cel mare si atunci o sa-ti spun. Si cand s-a strans de jur imprejur sfatul cel mare, atunci feciorul de imparat a spus: - Fiti buni, de mai impliniti-mi o dorinta inca! - Spune-mi, vorbi imparatul, ce doresti? - Acolo, in geamlacul cel de sus, sa fie buna sa vina fata de imparat, sa asculte si dansa. Imparatul a si poruncit indata sa-i vina fata si sa se aseze in geamlac. Cum a venit, feciorul de imparat a si inceput: - Maria ta esti nedumenit cum de se rup papucasii cei de matase?! Cum sa nu se rupa, daca toata noaptea alearga prin coclauri si locuri neumblate?! - Baga de seama, i-a spus imparatul, sa nu indrugi la minciuni, caci o sa te pun la chinuri, inainte de a-ti taia capul. - Un om care s-a hotarat, ii raspunde feciorul de imparat, sa-si puna capul, pentru a scapa de moarte atatia feciori de imparat, acela nu spune minciuni niciodata! - Ei, dar despre ce coclauri vorbesti, despre ce coclauri neumblate? il intreaba imparatul. - Apoi, aseara, cand maria ta m-ai trimis la fata, masa era pregatita; si pe masa era o sticla cu vin. Dupa aceea insa fata a batut din palme si au mai adus inca una, pentru mine. Atunci am cazut la banuiala, ca de ce adica mie sa-mi aduca alt vin si dansa sa bea din altul. Am facut chip si fel de mi-am pus batista sub barba si am turnat vinul intr-insa si nu 1-am baut. Si le-a povestit toate cate le stim, despre vargute, cum au iesit din palat, cum au plecat si pe ce drum, cum au ajuns la celalalt palat! Puteti sa va inchipuiti ce fete facea fata imparatului, care asculta de sus din geamlac! Si cum au intampinat-o cei trei feciori de imparat si au dus-o la palat. Iar sus de tot, dupa cea din urma treapta, le spune fecioru1 de imparat, era un ghiveci frumos de aur, si in el un pomisor, leandru, tot cu diamante si rubine, poftim si o crenguta, pe care am taiat-o drept marturie! Nu e aaa ca e din leandru ce era sus pe scara? O recunosti? se indreapta catre fata de imparat. Dar aceea nu scoate nici un cuvant! Iar imparatul nu-si gasea loc pe tron, nici liniste, si mereu tragea de barba. Si apoi, urmeaza feciorul de imparat, s-au asezat la masa sa manance. Apoi au adus un lighean si un ibricel de aur, ca sa se spele pe maini; si unu ii tinea ligheanul, altul ii turna cu ibricul, iar cel de al treilea i-a adus un servet de aur, ca sa se stearga. Si dupa ce s-a sters, l-a aruncat pe speteaza unui scaun ce era acolo pe aproape; si, poftiti, servetul inca l-am luat cu mine! Apoi s-au dus intr-o sala mare sa petreaca, si atunci eu am luat farfuria ei, lingura ei, cutitul si furculita ei, toate cu diamante, drept marturie. Si in vreme ce spunea acestea, scoate din san farfuria si celelalte, cate le-a spus, si le arata. Fata de imparat face fete, fete si nu spune nimic, numai sta ca
24

pe ace, de nelinistita ce era. Iar imparatul scoate sabia din teaca si fuge la dansa s-o omoare. - Sunt trei ani de zile, de cand ne tii in chin, si ai ucis atatia feciori de imparat si mai traiesti inca!? Mare tulburare s-a facut si au sarit cu totii, de l-au oprit pe imparat si i-au spus: - Imparate, maria ta, vrei sa-ti omori copilul? Nu te gandesti ca nu mai ai altul? Marit-o mai bine! - Sa mai vedem, daca vreau si eu s-o iau, se face a spune feciorul de imparat. - Asta nu se poate, au spus toti ceilalti, de vreme ce ai castigat prinsoarea o vei lua-o de nevasta! - O primesc de nevasta, dar cu o invoiala: sa-si arda toate vrajitoriile, sa-si arunce in foc, de sa le topeasca, vargutele, cea de argint si cea de aur, si apoi o iau acasa la parintii mei, sa vad cum ma are de drag. Si de nu se va multumi sa sada acolo, sa nu va fie cu suparare, v-o trimit inapoi. Atunci au intrebat-o si pe ea: - Primesti toate acestea? - Le primesc, a raspuns fata. Atunci au trimis crainic, de au dat de stire: "A scapat de farmece printesa si a luat de barbat un fecior frumos de imparat. Cantari si timpane, bucurie mare. Si-a luat nevasta si sa dus la parintii lui. Trei zile si trei nopti a tinut masa. Si m-au poftit si pe mine, dar n-am apucat sa ma duc, ci mi-au trimis un os de ros, incat mi-am scrantit falcile, si 1-am dat incolo, de 1-am aruncat peste casa. Si nici eu n-am fost pe acolo si nici tu sa nu ma crezi numaidecat!

Schitul de ceramica de Vasile Voiculescu In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta,care le rasturna toata firea si randuielile; nici mai mult, nici mai putin, albinele capiasera. Mai intai,incepura sa-si fure intre ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca incaierari cu batalii grozave. Vazduhul ograzii era numai bazait furios, iar jos, pe pamant, se zbateau cocoloase de albine cu acele infipte unele in altele. E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine streine, care, in lipsa bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure. Dar,de la alungarea talharelor, pagubasele, spaimantate de saracie, in loc sa alerge dupa hrana,se naravisera sa se jecmaneasca intre ele. Si, ca niste dusmance,se pradau unele pe altele. La inceput i-a fost greu Profirei sa creada o asemenea blestematie. Albinele ei sa se dea la apucaturi atat de nelegiuite! Nu se putea: erau de buna seama, tot niste hotoaice venite de aiurea, care savarseau asemenea fapte. Ca sa dovedeasca adevarul, a trebuit sa stea cateva ceasuri la panda la urdinisul unui buduroi, presarand cu un somoiog muiat in faina lucratoarele ce intrau si ieseau fara rost si in mare neoranduiala. Albinele insemnate astfel cu praf alb, in loc sa zboare la pajisti si sa se intoarca, incarcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata, pe la ceilalti stupi, de unde ieseau alungate si urmarite de stapanele furioase, care, la randul lor, se strecurau hoteste pe la vecine, sa-si indestuleze fara truda camara. Din ganganiile blande si cuminti de odinioara, ajunsesera acum niste muste hoate, lenese si nerusinate, numai bazait fara nici o treaba. Nu le mai pasa de puiet, ci se imbuibau ele de miere. Uitasera de roit si lasau sa se inmulteasca misuna trantorilor. In schimb, isi asasinau reginele. Astfel se pierdu, nefolosita, toata primavara intr-o invalmaseala, o dihonie si o nebunie care adusera saracia si ruina prisacii. Dar n-a fost de-ajuns atat. Curand s-a pornit printre ele o bolesnita. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niste frunzulite zburlite de bruma, ele tandaleau pe acoperisurile uleielor, de unde cadeau jos,moarte. Profira le aduna cu matura si le ardea in foc, cum o invatasera oamenii ca sa stavileasca molima. Nici roinita inflorita, nici isopul amestecat cu indrusaim si busuioc inmuiat in aiasma n-a fost de folos. Si un miros ca de hoit imputit incepu sa duhneasca din stiubeiele ciumate. Acum, biata vadana alerga vaicarindu-se nauca de la popa la invatator dupa povete, caci prisaca era singurul ei avut, din care isi tinea copiii. Popa si invatatorul deschideau carti, puneau tacticos ochelarii si citeau... Dar molifte si sfaturi se dovedeau fara putere si de prisos. Nimic nu se impotrivea raului, si repede stupina ajunse in paragina. In stiubeiele care nu se mai puteau apara se asezasera moliile de ceara si se cuibarisera soarecii. Singurul leac tamaduitor, isi dau cu parerea oamenii, era sa le dea foc. Cativa stupi mai voinici, care vuiau inca incetisor a viata, trimitand arar cate o albina sa cerceteza gradinile, se stingeau si ei. Si asta in pragul verii, cand teii atarnau coplesiti de arome si salcamii ingreuiati de miresme. Nu mai era timp
8. 25

de pierdut. Vaduva nu mai avu incotro. Urgisita de cer,istovita de rugaciuni neascultate, trebui, dupa indemnul tuturor, sa alerge la vrajitoarea satului, de care pana atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciuma. Baba isi sumese buzele subtiri ca taisul de cutit si ochii i se aprinsera de o bucurie in care luceau strelici de manie. Bisericoasa Profira,care se tinea asa de grozava, parca ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfintii, si pe ea, ca pe o pacatoasa, n-o baga in seama, ii cazuse acum in mana! Avea sa se razbune cum nici satana n-ar iscodi in chip mai dracesc. Femeia, plecata, si-a spus cu noduri in gat naduful, a plans si a cerut ajutor, adica sa se ridice de pe prisaca ei blestemul. Vrajitoarea a ascultat-o cu toate mintile ei la panda. Si-a dat repede seama ca nu e usor s-a prinda. S-a gandit catva timp si la urma i-a dat in soapta la ureche un sfat tainic, la auzul caruia Profira s-a scuturat infricosata, a schimbat fete-fete, si s-a impotrivit cu deznadejde. Vrajitoarea ramase stana neclintita si n-a mai scos un cuvant. Zadarnic s-a zvarcolit femeia. Pana la urma n-a mai avut incotro si, supusa, a primit sa faca intocmai. Trebuia cu orice chip sa mantuiasca prisaca, stupii ei dragi cu care se intelesese pana atunci cum s-ar fi inteles cu niste prieteni cuminti. A doua zi, duminica, Profira s-a gatit in graba si a pornit impleticindu-se la biserica. Singura, fara sa-si ia copiii, cum facea de obicei. Acolo, galbena ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii tinta numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroada, fara pic de rugaciune in gura sau in gand. Cand preotul a iesit cu sfintele daruri, ea a cazut atat de adanc pe pardoseala de piatra, ca ia plesnit pielea genunchilor si i-a dat sangele. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe lespezi, in coltul unde cazuse, pana la sfarsitul slujbei. Oamenii,care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo. Preotul, dupa ce se dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara sa o vada. Vaduva se trezi singura si inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra ei. Dar curand se dezmetici si soaptele vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in picioare si, cu mare indrazneala, porni spre altar. Ii vuia auzul ca la cufundatorii in apa cand se lasa la mari adancimi. Dar facu o opintire si intinse mana spre usa din stang...aSovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cand nascuse intaia oara. Se cutremura. Dar se gandi ce bucurie ii venise pe urma, cand salta pe genunchi pruncul pentru care atat se chinuise. Si indrazni. Impinse usa si patrunse val-vartej in sfanta incapere unde odihneau infricosatele taine. Dete la o parte naframa invelitoare si inhata cu mana tepoasa paharul cu sfanta grijanie. Se mira ca-l poate clinti cu atata usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decat cu o stanca. Si il ridica. In fundul de argint usor coclit sclipea sangele misterios al vietii, cu farame din trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi umplu pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in ograda si se napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare, la sir, cate o picatura din sfanta cuminecatura adusa cu atata agoniseala de pacat. Apoi, sleita, ca si cand ar fi carat un munte, se prabusi intre stiubeiele pustii si adormi ca o moarta. Abia spre seara au gasit-o copiii si o tarara in casa, de unde n-a mai iesit. A cazut la pat si a zacut ratacita, cu zapaceli si spaime, baiguind intr-una despre lucruri neintelese de vecinii stransi la capul ei. Vorbea mereu de un foc, de azima dulce, de care ii este necontenit plina gura. Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce zbucneste cand o deschide. Tinea, mai ales, cu scumpatate scuipatul si-l inghitea intr-una. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos... A stat asa cateva zile. De cateva ori, cand i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi luase seama. Astepta inca. Intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gand ca vrajitoarea o inselase, tragand-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in pacatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit pe Dumnezeu si a alergat la cel viclean! Lumea n-o lasa in pace, indemnand-o sa cheme vrajitoarea sa-i descante... Ea n-a vrut sa mai auda, hotarata macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita far'de ragaz de mustrarile cugetului, trimise in sfarsit dupa popa, care veni cu cartea invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura cu duhovnicul. - Azi, sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti. Nu esti pe moarte. Si n-am adus grijania. Femeia, la auzul cuvintelor, se zvarcoli toata. - Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in mine. Trebuie sa-l desert, gafai ea, stancindu-se in ingenunchieri. Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa ma blestemi. Si se smucea de par ca o apucata. Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe dupa
26

gat, cu poala acoperi capul strivit de pamant al pacatoasei,citi o rugaciune si cu ochii in tavan astepta, gata sa asculte. Femeia tacea, plangand cu suspine. - Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atata umilinta si framant. - Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se scutura ea. Si iadul are sa se inspaimante de fapta mea. - Indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit, si Domnul poate uita orice pacat-zise popa, intr-o doara. - Al meu e prea mare. Il simt aici, in mine, ca pe o vietate spurcata. Si se plesnea toata. In sfarsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti frant si incalcit isprava ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batandu-si pieptul ca a fost o neroada si s-a lasat tarata de diavol in pierzanie, incat duhovnicul nu intelese mai nimic. Isi dete si el cu parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si aiureaza. - Cum ? o intreba el zambind, ca s-o incerce. Ai baut cuminecatura chiar din potirul de pe sfanta masa ?...Din altar ? - Da, parinte. Mi-am umplut cat am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii erau bolnavi si-mi trebuia multa. - Nu se poate! spuse popa. In potir nu ramane niciodata cuminecatura. Sta gol. In el nu e nimic. Nici macar o picatura. Profira holba ochii nebuni la el. - Da, urma popa, nici macar o picatura. Sunt indatorat sa-l golesc dupa fiecare liturghie, cand ma impartasesc si sa-l curat cu grija. Nu e ingaduit nici umed sa-l las. Il sterg cu naframa. Cum ai putut gasi cat sa-ti umpli gura ? Femeia tacea cufundata in durerea ei, fara sa-l asculte mai mult. Ea stia bine ca-si umpluse gura. O ardea inca puterea cea nerabdatoare a grijaniei. - Cum era potirul ?intreba preotul, putin ingrijorat de neclintirea ei. Profira i-l zugravi intocmai. I se intiparise, odata cu toate spaimele, in minte. - Si de unde l-ai luat ? urma popa cu cercetarea, nadajduind o incurcatura sau o abatere a femeii. Dar ea arata intocmai locul unde odihneste obisnuit vasul, precum si invelitoarea cu dungi rosii de matase si cruci de fir cusute la cele patru colturi. Preotul, clatinat, se uimi iar, dar repede isi reveni in fire: cine stie cum si cand zarise ea toate astea prin usile deschise ale altarului. - Pe care usa ai intrat in altar ? urma sa o cerce popa. - Pe usa din stanga, unde asteptam cand dam pomelnice si liturghii...si pe unde iesi, Sfintia-ta, cu sfintele daruri. - Si nu te-a inspaimantat arhanghelul care o strajuieste cu sabia de foc ? Femeia se opri o clipa sa-si aminteasca. - M-a intampinat cel cu crinul, parinte. - Pai, vezi ca minti ?! In stanga, pe unde zici ca ai patruns, e zugravit Mihail, mormai pentru el mai mult preotul, gasindu-si cumpatul. Nu-i fi vrand acum sa cred ca arhanghelii si-au schimbat locul pentru tine. - Stiu eu, parinte ?! gemu ea si se plesni cu palmele peste obraji, ingrozita ca a pricinuit tulburare ingerilor. - Si ai gasit cat sa-ti umpli bine gura ? - Da, parinte. Am sorbit tot ce se afla in pahar- marturisi ea zbucnind in plansete. Si pe urma am scuipat-o in stupi, cum m-a indemnat diavolul, ca sa ma piarda. Preotul clati din cap. Nu se mai indoia ca bietei vaduve i se strambasera mintile. Citi repede o molifta pentru dezlegarea pacatelor, spuse o rugaciune pripita si cauta s-o linisteasca, incredintand-o ca Dumnezeu o iarta pentru orice ar fi pacatuit. Se prefacea ca-i ia de buna seama smintenia si o crede. Ce folos sa se puna cu nebuna, si cum sa-i dovedeasca ratacirile inchipuirii ei bolnave! Si-i dete iertare cu inima usoar...a Dar, plecat de acolo, pasii il dusera fara voie la biserica. Nu trecuse saptamana de cand slujise, si vasul era gol, curat, cu fundul netezit, asa cum il lasase. Doar ca l-a gasit descoperit. Cine stie cum ii alunecase naframa de pe gura si el nu bagase de seama, dupa sfarsitul slujbei, cand iesise...Hotarat, femeia aiura. In urma spovedaniei, Profira ramase multa vreme jos, in nesimtire. Si iar boli cateva zile, parasita de toti, neimpacata, fara alinare. Cand, intr-o dimineata, copiii detera buzna peste ea tipand ca in ograda au napadit niste albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise indata si un zumzet harnic ii patrunse urechile. Profira sari ca inviata din morti, lepada de pe ea boala, mustrare de cuget, tot ce o impovara, si se repezi afara. Se tinea oare vrajitoarea de cuvant ? Stupii, inviorati, vuiau intesati de albine, care ieseau si intrau in mare randuiala, toate, la rosturile lor, si incarcate pe la incheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunostea bine. Sporisera, dar multe purtau
27

inca pe spate firisoarele de faina cu care le insemnase. Si numaidecat prisaca se porni pe o harnicie si o munca fara odihna, parca sa castige timpul pierdut cu boala si ratacirea. A fost o vara inadins lunga si bogata, cu belsug de flori si fanete,cu cate trei randuri de coasa. Apoi, o toamna tarzielnica, lanceda cu taraganeli si intoarceri de primavara, a dat ghies merilor si salcamilor sa infloreasca a doua oara, ca si liliacului sa se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculesi prin vii pana-n gura iernii, ca si celelalte pometuri, asteptand ca albinele Profirei sa-si umple fagurii. Stupii au avut timp astfel sa roiasca de cate doua si trei ori puita numeroasa si sanatoasa, cat femeia nu mai prididea sa prinda si sa aciuieze atata norod. Dar, in toata vremea asta, ea nu a indraznit cu nici un chip sa se atinga de stupi si sa-i reteze ca sa le ia mierea. Privea uneori cu ura la albine si, muncita de ganduri, o podideau lacrimile. Ele nu strangeau pentru casa si pentru copii, ci pentru satana, in a carui slujba erau. Caci viermele neadormit al pacatului o rodea fara curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului ? Si nu se iscase dintr-o vraja ? Ii venea cateodata sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu se imbelsuga decat ca sa-i aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea care se aduna era spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savarsita asupra trupului si sangelui Mantuitorului. Ca sa dea copiilor sa manance din rodul vrajilor, insemna sa-i arunce si pe ei in ghearele necuratului... Si e de ajuns ea ! Pana la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se ostoisera din alergatura, pregatindu-se de randuiala iernatului, astupand gaurile, capacind fagurii. Copiii plangeau lihniti, cu ochii la siroaiele de miere prelins...a Bulzul de ceara veche se sfarsise si nu mai erau lumanari pentru biserica. Si iarna da semne intetite ca are sa vina cu toata neindurarea. Vaduva se gandi iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie. Dar isi lua seama. Iar nar fi inteles-o. Intr-o seara cazu, hotarata, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luandu-si asupra-si intreg pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Cand desfacu capacul celui dintai stup, se astepta s-o improaste trasnetele iadului, sau macar mierea sa miroasa a pucioasa. Dar nimic altceva decat ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasma desfatat...a Deodata, mainile ei, uimite, incremenira. In inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea dimprejur. Sta acolo, zamislit din ceara alba ca zapada, un sambure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta mica numai cat o lacrima, dar atat de amanuntit si desavarsit lucrata, ca nu- iI lipsea nimic, usi, ferestre, turle, pridvor, din cate se cuvin unui sfant lacas. Si inlauntrul chivotului, prin usitele date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa, pristolul pe care odihnea un potir, mic cat o scanteie,unde stralucea pastrat stropul de impartasanie scuipat de ea ... De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau niste chilioare, inchipuind o manastire pitica, de ceara, unde, randuite de paza slujeau o seama de albine anume inchinate. Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i deschise palpaind de spaima. In miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfanta cuminecatura in boaba potirului, imprejmuit de chiliile schitului de ceara. Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea cobora peste ea. Pricepu ca se intamplase ceva dincolo de pricepere.... Dar ea nu destainui nimanui minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea bause numai inchipuire ? ... Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau intelegerea, atunci cand, sfaramata, i se marturisise, poate acum ar fi savarsit un pacat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata aromele impartasaniei furate.

Gasca de aur de Fratii Grimm A fost odata un om si omul acela avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei il poreclisera Prostila si-l luau in ras si-l umpleau de ocari ori de cate ori aveau prilejul. Intr-o buna zi, cel mai mare dintre frati vru sa se duca in padure sa taie lemne si, mai inainte de a pleca, maica-sa ii puse in traista un cozonac bine rumenit si tare gustos si-o sticla cu vin ca sa aiba cu ce-si potoli setea si foamea. Si cum ajunse in padure, flacaul se si intalni cu un omulet batran si tare carunt. Dupa ce-i
9. 28

dadu binete, omuletul prinse a se ruga de el: - Mai baiete, da-mi si mie o bucatica din cozonacul tau si lasa-ma sa sorb o inghititura de vin, ca nu mai pot de foame si sete si ma simt sleit! Vezi insa ca flacaul se tinea ca-i destept si se rasti la omulet: - Da stii ca n-ai pretentii mari!...Pai daca ti-oi da din cozonacul si din vinul meu, mie ce-mi mai ramane? Vezi-ti de drum si nu mai supara oamenii cersind!... Si lasandu-l in plata domnului pe omulet, isi vazu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina si se apuca imediat de lucru. Dar in timp ce se caznea sa doboare un copac, loviturile cadeau anapoda; si ca un facut ii scapa securea din mana si nimeri cu taisul in brat, de trebui s-o porneasca din nou spre casa, sa-si lege rana. Vezi ca patania asta i se trasese de la omuletul cel carunt. Cind fu sa plece la padure cel de-al doilea fecior, maica-sa ii puse-n traista, ca si celuilalt, un cozonac gustos si o sticla cu vin. Omuletul cel carunt indata-i iesi in cale si-i ceru si lui o bucata de cozonac si o inghititura de vin. Dar mijlociul se rasti la el ca si fratele sau cel mare: - Ei, asta-i buna!... Pai daca ti-oi da si tie n-o sa-mi mai ramana nici pe-o masea, asa ca vezi-ti de drum si nu mai supara oamenii degeaba! Si lasandu-l in plata domnului pe omulet, nici ca se mai sinchisi de el si-si vazu de drum mai departe. Dar pedeapsa nu intarzie sa vina: dupa ce izbi de cateva ori cu securea in trunchiul unui copac, se vatama asa de rau la un picior, ca trebui sa se duca acasa. Vazand ce se intamplase cu fratii sai, Prostila isi puse in gind sa incerce si el. Si incepu a se ruga de taica-sau: - Taica, lasa-ma si pe mine sa ma duc o data in padure la taiat lemne! Si taica-sau ii raspunse: - N-ai vazut ce au patimit fratii tai de pe urma asta? Lasa-te pagubas, baiete, ca nu ai tu cap pentru astfel de treburi!... Dar Prostila, nu si nu, ca el vrea sa se duca. Statui intr-atata, ca pana la urma taica-sau trebui sa incuviinteze.: - Ei, atunci du-te! Ca de cate-i patimi, poate-o sa-ti vina si tie minte la cap! Maica-sa ii dadu si lui un cozonac, dar vezi ca il plamadise numai cu apa si il copsese in spuza! Si-i mai puse in traista si o sticla cu bere inacrita!... Cand ajunse praslea in padure, se intalni si el cu omuletul cel batran si carunt. Dupa ce-i dadu binete, mosneagul prinse a se ruga de el: - Mai, flacaias, mai, da-mi si mie o bucata din cozonacul tau si lasa-ma sa sorb o inghititura de vin din sticla ta, ca nu mai pot de foame si de sete! Prostila lua aminte la vorbele omuletului si-i raspunse cu blandete: - Mosnegelule draga, n-am in traista decat un cozonac copt in spuza si o sticla de bere acra, dar daca-ti suunt pe plac bucatele astea, n-ai decat sa te asezi colea langa mine, sa ne ospatam impreuna. Se asezara ei pe iarba si cand scoase Prostila merindele din traista, odata-mi facu niste ochi, si cum sa nu faca!- daca vazu dinainte-i un cozonac galben-galben, de parca ar fi fost plamadit numai cu oua, si daca baga de seama ca berea se preschimbase in vinul cel mai de soi!... Mancara ei si baura pana ce se saturara si la sfarsit omuletul zise: - Fiindca mi-ai dovedit inima buna si din putinul tau esti bucuros sa imparti cu altii, sa stii ca am sa te fac fericit! Uite, vezi copacul cel batran de colo? Apuca-te de-l doboara si vei gasi ceva la radacina lui. Acestea zicand, omuletul isi lua ramas bun si-si vazu de drum. Prostila dobori copacul si gasi la radacina lui o gasca cu penele numai si numai de aur. O lua sub brat si se indrepta cu ea spre hanul unde gandea sa ramana peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de indata ce vazura gasca, nu-si mai aflara locul de curioase ce erau. Ardeau de nerabdare voind sa afle cat mai degraba ce sart are pasarea asta minunata si de soi. Si ar fi dat tustrele orice, numai sa se aleaga fiecare cu cate o pana de aur. Fata cea mare privea la gasca cu jind si zicea in sinea ei: "Lasa ca gasesc eu prilej sa pot smulge o pana". Si cand Prostila iesi afara pentru o clipa,
29

fata isi lua inima-n dinti si apuca gasca de-o aripa. Dar vezi dracie: degetele ii ramasera prinse de pene!... Putin dupa aceea veni si cea mijlocie, cu gand sa smulga si ea o pana de aur. Dar abia se atinse de sora-sa, ca si ramase agatata de ea. Cand o vazu venind si pe cea de-a treia, care nutrea si ea acelasi gand, cele doua surori mai mari strigara la ea: - Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!... Dar fata nu pricepu de ce ii tot strigau surorile ei sa nu se apropie de gasca si gandea in sinea ei: "Daca ele s-au putut duce, de ce nu m-as putea duce si eu?" si se repezi spre gasca. Dar abia o atinse pe una dintre surorile ei, ca si ramase agatata de ea. Astfel, catestrele trebuira sa-si petreaca noaptea alaturi de zburatoarea cu pene de aur. A doua zi, Prostila isi lua gasca la subsoara si o porni la drum , fara sa se sinchiseasca de cele trei fete care erau agatate de ea. Si bietele fiice ale hangiului trebuia sa o tina tot intr-o fuga dupa Prostila, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stanga, oriincotro il duceau picioarele. ... Cand ajunsera in mijlocul unei campii, numai ce se intalnira cu-n popa care tocmai trecea si el pe acolo. Zarind popa o asemenea blestematie, incepu sa strige ca in gura de sarpe: - Necuviincioaselor, nu va e rusine sa va tineti scai dupa un flacau? Oare se cuvine sa faceti una ca asta?... Si dupa ce le mustrului in lege, o apuca pe cea mai mica de mana cu gand s-o opreasca. Dar de indata ce o atinse, ramase si el agatat si, de voie, de nevoie, trebui sa alerge si el in rand cu catestrele. Merse ei ce mersera, dar nu prea mult si in calea lor se ivi dascalul, care se minuna grozav cand il vazu pe preot alergand cat il tineau picioarele in urma a trei fete... - Ei, parinte, incotro grabesti asa tare?!... ii striga el. Nu cumva sa te iei cu altele si sa uiti ca mai avem azi un botez!... Acestea zicand se repezi la preot sa-l traga de maneca, dar ramase si el agatat... Cum alergau ei asa toti cinci, agatati unul de altul de parca ar fi fost insirati pe-o sfoara, numai ce le trecura pe dinainte doi tarani ce veneau de pe camp, cu sapele pe umeri. Preotul ii stiga de departe, rugandu-i sa-l scape pe el si pe dascal de pacostea asta. Dar indata ce-l atinsera taranii pe dascal, ramasera si ei agatati. Ei, comedie mare, sapte insi se insirau acum dupa Prostila, care zorea cu gasca la subsuoara!...Mersera ei ce mersera si intr-un sfarsit ajunsera intr-o cetate mare, unde domnea un imparat care avea o fiica, numai buna de maritat. Si era fiica imparatului atat de sanchie si de ursuza din fire, ca nimeni pana atunci n-o putuse face sa rada. Din aceasta pricina imparatul daduse o pravila in care sta scris ca acela care o va face pe domnita sa rada, o va lua de sotie. Auzind acestea, Prostila se infatisa inaintea fetei, cu gasca la subsoara si cu tot alaiul nastrusnic dupa el. Si cand ii vazu domnita pe toti sapte alergand in urma lui Prostila, de parca ar fi fost insirati pe-o sfoara, odata izbucni intr-un hohot de ras, si rase cu atata pofta, ca nu mai fu chip sa se opreasca. Si daca vazu Prostila ca implinise porunca imparatului, cuteza sa-i ceara fata de nevasta, asa cum sta scris in pravila. Numai ca imparatului nu-i prea era pe plac ginerele si nascocea fel si fel de chichite ca sa scape de el. Pina la urma ii zise ca i-o va da de nevasta pe fie-sa numai atunci cand ii va aduce pe cineva care sa fie in stare sa bea tot vinul care ar incapea intr-o pivnita. Prostila se gandi ca omuletul din padure i-ar putea veni in ajutor cu un sfat de folos. Pori deci intracolo si cand ajunse zari un om care sedea jos , taman pe locul unde doborase copacul, si parea sa fie tare amarat. Prostila il intreba ce tot are pe inima de sta catranit si omul raspunse: - Cum as putea sa fiu altfel daca ma chinuie o amarnica de sete si n-am cu ce o stinge? Iar de apa, cat ar fi ea de rece, nu ma pot atinge, pentru ca nu-mi prieste defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce inseasmna o picatura la setea care ma frige pe mine? E taman ca o picatura de apa pe o piatra infierbantata, zau, asa! - Pai daca-i numai asta, atunci afla ca-mi sta in putinta sa-ti astampar setea, ii zise Prostila. Hai, fratioare cu mine, si o sa bei pana n-o sa mai poti!... Il duse apoi in pivnita imparatului si omul nostru se infipse langa butoaiele cele mari si, luandu-le la rand, bau de stinse, pana ce incepura a-l durea salele, nu alta... Nici nu trecuse bine ziua si secase vinul din
30

toate butoaiele. Prostila se duse la curte si-i ceru din nou imparatului sa-i dea fata de nevasta. Dar tiai gasit sa i-o dea! ...Sadea catranit toata vremea si nu-i venea deloc sa-si marite odrasla dupa un neispravit ca acesta, caruia toata lumea ii zicea Prostila. Si ca sa scape de el, il mai puse la o incercare. Cica trebuia sa gaseasca un om care sa fie-n stare sa manance un munte de paine. Prostila nu statu mult pe ganduri, ci porni imediat la drum. Cand ajunse in padure, in acelasi loc unde doborase copacul, zari un om cu o mutra necajita, care-si tot strangea cureaua peste burta, vaicarindu-se intruna: - vai de maiculita mea, am infulecat un cuptor intreg de paine, dar ce-mi poate ajunge doar un cuptoras cand sunt lihnit de foame?!... Prin burta imi fluiera vantul si trebuie sa-mi strang tot mereu cureaua ca sa nu cad de-a-n picioarelea!... Auzind acestea, prostila se bucura tare mult si-i zise: - Mai, frate-miu, hai de te scoala si vino cu mine , c-o sa-ti dau sa mananci pana te-i ghiftui!... Ajunsera ei in cetatea imparateasca si ce sa vezi acolo: din faina care se stransese din intreaga imparatie, imparatul daduse porunca sa se faca un munte urias de paine. Paduretul cel hamesit de foame se aseza la poalele muntelui de paine si incepu sa infulece din el , de parca se bateau turcii la gura lui. Intr-o singura zi n-avu ce alege din muntele de paine ; si cand se lasase seara nu mai ramasese din el nicio faramita... Daca vazu asta Prostila, ii ceru pentru a treia oara imparatului sa-i dea fata de nevasta, dar acesta cauta sa umble si de asta-data cu fofarlica, doar, doar o scapa de el. Si in cuvinte mieroase il indemna sa-i aduca la curte o corabie atat de nazdravana, incat sa pluteasca si pe apa si pe uscat. - Cand te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, ii mai zise el voind sa dea vorbelor un anume inteles, sa stii ca nu voi mai avea nicio pricina de impotrivire si ti-oi da fata de nevasta pe loc. Prostila porni iar in padure spre locul cu pricina si aici il gasi pe omuletul cel batran si carunt pe care-l ospatase din putinele lui bucate. Si batranul, ascultandu-i pasul, ii grai astfel: - Am mancat si am baut, acum am sa-ti dau si corabia! Acestea toate ti s-au cuvenit pe drept, fiindca n-am putut sa-ti uit bunatatea si mila pe care mi le-ai aratat la nevoie. Si omuletul cel batran si carunt ii darui corabia nazdravana, care, pasamite, plutea si pe apa, si pe uscat. In clipa cand Prostila i-o aduse pesches imparatului, acesta nu mai avu ce sa zica - vezi bine ca i se dusesera pe apa sambetei toate siretlicurile - si-i dadu fata de nevasta. Si se facu o nunta ca-n povesti; iar dupa moartea imparatului, Prostila urca in scaunul domnesc si trai in fericire, pana la adanci batraneti, alaturi de nevasta lui.

Neghinita de Barbu Stefanescu Delavrancea A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand ochiurile pe carlige. Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre! Cat, de? cat? Ihi, ihi, mult de tot! Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare? Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata... Da, dar la fata vrea zestre.
10. 31

 S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei. Bine, matusa, bine, da' de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!" Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un prichindel de baiat. Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea pe foc. Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud in casa "mama", ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani. Da' daca ar fi mai mic? Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada. Ce neroada! Ba neroada, nu gluma! Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit si intepat: Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa se inchine. Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii... Baba isi lua inima in dinti si zise: Ba-mi trebuie... da' unde esti... cine esti? Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ti trec prin minte... Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic! Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine stie ce-ai mai fi spus... Baba se facu ca para focului. Zau asa... nu te rusina, mama, nu zau... Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face... Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu: Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda. Iacata-ma si pe mine!... Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana! Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita. Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama. Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta. Cum mananci tu, Neghinita al maicai? Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ceam mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul. Bine o fi de ei, Neghinita mama... As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa
32

porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei. Da' bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi. Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint. Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie. Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise: Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei. Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige: Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind. Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiasului: Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: "Hi, hai, hi, hai!" Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si un negustor care trecea la scaunul imparatiei. Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud "hi-hai, hi-hai" si nu vad pe nimeni!" Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da' cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului asa minune. Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita, sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca de la el zice: Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani? Iti dau... doua. Si iar mosul, dupa Neghinita: Doua pungi... pentru un suflet? Iti dau... zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita: Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului. Iti dau... douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate soaptele bietului Neghinita.
33

Neghinita vazu lacomia, da' tot el sopti mosului:: "Fie!" Si mosul zise: Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinita striga mosului: Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile lungi. Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte. Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo zise razand: Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse: Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aurlamur si impodobita cu pietre scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita, cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se manie foc si le zise: Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si dadu in genunchi, cerand iertare. Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi. Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da' nu te gandesti ca invatatii sunt ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi. Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului: Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea? Sa nu fie decat adevarul pe lume! Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul? Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise
34

la sfat, tremura mereu, ii zise: Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada. Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand. Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa rada... Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: "Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!" Si intr-o clipa intra in urechea dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul pace! Imparateasa radea si zicea: Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise: Ei... imparateasa, imparateasa... da' tot muiere! De, bine te gandisi tu, da' nu se poate... Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi: "Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul noptii." In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si isi zise intr-o buna dimineata: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelasi lucru... omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei credinciosi si sa-l incurc cu nebunii." Imparatul, de umbla in fruntea ostilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?" Pasamite, Neghinita ii intrase intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul imparat din scaunul neamului lui... Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui. De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere. Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc? Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina. Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat atatia mosi-stramosi ai mei? Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusetea? I, i, Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile? Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile inimii, asa o fi, se potriveste sasa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma gandesc in ce slava eram ieri... imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele! Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa
35

vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat... si sa vezi maria-ta... Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita: Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe? Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita. Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti? Fiindca imparatul e orb si nu vede. Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o cojita uscata? Fiindca imparatul mananca prea mult. Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci? Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta. Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si orb, si lacom, si somnoros? Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras mare, mare si zise: I, i, Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor: Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar Neghinita, de colo, de pe umar: Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata, sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi striga." Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul auzea de minune. Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-si trase o palma cat putu peste ureche, zicand: Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei... Neghinita cazu lesinat... Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa sfarsi bietul Neghinita

Rodul tainic de Ioan Slavici A fost odata un imparat, si-n curtea acelui imparat se afla un pom atat de inalt, incat nimeni nu era in stare sa-i vada varful. Pomul acesta inflorea si dadea rod in fiecare an, dar nici imparatul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pamantean n-a apucat sa vada poama din rodul acela. Era, se vede, pe acolo, prin inaltimile nestrabatute de ochiul omenesc, cineva care nu lasa sa cada nici o
11. 36

poama pe pamant, ci le culegea toate la timpul potrivit. Imparatul tinea doar sa afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, si a dat de stire in toata imparatia lui ca aceluia care se va fi urcat in pomul acela si va putea spune cum anume ii sunt poamele ii va da in casatorie pe aceea dintre fetele sale pe care el insusi si-o va alege. Au venit dar boieri de toate spitele, feciori de imparat, pana chiar si feti-frumosi, dar nici unul n-a fost in stare sa se urce in pom. Era insa la curtea imparateasca un flacau tantos, si acesta s-a laudat mumei sale ca el are sa se urce, si-a rugat-o pe aceasta sa se duca la imparat sa-i spuna ca el se urca. Imparatul nu credea asa ceva si l-a chemat pe Danciu la sine. N-o sa fii nici tu in stare sa te urci, i-a zis, si sa stii ca, daca nu te vei putea urca, dau porunca sati taie capul. Danciu s-a invoit sa-i taie capul, daca nu va fi in stare sa se urce, si a rugat pe imparatul sa-i dea ragaz de trei zile ca sa se gandeasca, iar in timpul acestor trei zile a pus pe un mester faur sa-i faca cataratoare de fier, apoi s-a pus pe urcate. S-a urcat omul si iar s-a urcat timp de trei zile si trei nopti, si deo data a dat in scoarta copacului de o gaura prin care a intrat in o coliba in care a gasit o baba batrana, de tot batrana. El ii dete binetele cuvenite. Buna seara, bunica draga! ii zise apoi. Bine ca mi-ai zis bunica, ii raspunse baba, caci altfel te-as fi omorat intr-o clipa. Dar ce te aduce pe la noi, puisorul mamei? Bunica draga, raspunse el, n-ai putea sa-mi spui ce fel de rod are pomul acesta? Mai asteapta putintel pana ce se va fi intors fiul meu, raspunse ea, el va fi stiut-o si aceasta, caci sufla si in cele mai mici gauri. Iara dansa era Mama Vanturilor. Seara, dupa ce s-a intors, fiul ei a simtit miros de om pamantean. Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit si in ce treburi umbla? Ea ii spuse ce si cum, toate din fir a par, precum le aflase de la Danciu. De, zise fiul ei, Vantul cel fara de astampar, eu suflu, ce-i drept, in toate gaurile, dar pana acum tot n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta. A ramas cu buzele umflate si-a plecat mai departe. Urcandu-se pana acolo, el a tocit o pereche de cataratoare. El lua acuma alta pereche. Dupa ce s-a urcat inca trei zile, a dat de o alta coliba si-a intrat si-n aceasta dand cuvenitele binete. Buna seara, bunica draga! Si baba aceasta ii dete acelasi raspuns ca cea de mai nainte, apoi il intreba: De unde si pana unde? El ii spuse ca umbla sa afle care e rodul pomului. De! ii raspunse ea. Imi pare rau ca nu te pot dumeri. Mai asteapta insa sa vie fiul meu; el o sa ti-o poata spune. Baba i-a dat apoi sa manance, caci era lihnit de foame, si dupa aceea i-a facut culcus sa doarma. Viind acasa fiul ei, care e Omul-din-luna, a facut si el intrebarile pe care le facuse vantul. Ea ii spuse ca e om bun si umbla sa afle ce fel e rodul pomului. Imi pare foarte rau, raspunse el. Eu ma uit, ce-i drept, prin toate crapaturile, dar n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta. Dimineata, dupa ce Danciu se destepta din somn, baba i-a spuso aceasta. Nu-i ramane dar lui Danciu decat sa-si ieie a treia pereche de cataratoare si sa arunce jos pe cele tocite. Gasindu-le pe acestea prin curte, slugile i le dusera imparatului, care prin aceasta se incredinta ca a ajuns tot departe. "Te pomenesti ca acela gaseste in cele din urma rodul pomului, zise el in gandul lui, eu insa tot n-am sa-i dau fata mea." Iara Danciu se urca tot mai departe, o zi, doua zile si dupa a treia zi iar dete de o coliba. Gasi si in coliba aceasta o baba inca mai batrana, Mama Soarelui; o pati insa si cu aceasta tot ca si cu celelalte doua si pleca mai departe. A urcat acum, a urcat si iar a urcat timp de trei zile da, inca trei fara ca sa i se fi tocit cataratoarele, si tocmai in seara zilei a saptea s-a pomenit la poarta raiului. Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a gasit adica o baba, ci un mosneag batran, de tot batran. Ai obosit, nu-i asa? il intreba mosneagul.
37

 De! am cam obosit! ii raspunse. Ei bine! grai mosneagul, daca esti obosit, sari ici in locul meu si mai odihneste pana ce ma voi fi intors eu. Danciu se asaza si asteapta un ceas, doua ceasuri, mult a asteptat, dar mosneagul nu s-a mai intors. El a incercat sa se ridice, dar n-a fost in stare; ii era parca-l batusera cu cuie in scaun. Deodata se pomeni fata-n fata cu o fata de tot frumoasa, care, nici una, nici alta, il intreba daca nu vrea sa intre vizitiu la Lia, Zana Zanelor. Voi fi vrand eu, ii raspunse Danciu, dar nu pot sa ma scol de aici. As! intampina fata cea frumoasa. Am sa te scol eu numaidecat. O sa-l aduc inapoi pe mosneagul care a fost aici. Ea s-a dus apoi fuga la Lia si i-a spus ca mosneagul nu mai e la slujba lui si a lasat in locul sau pe unul care ar fi gata sa intre vizitiu la ea, dar nu poate sa se ridice de acolo. Lia se incrunta si-i porunci olacului sau sa se duca iute si sa-l aduca pe mosneag la locul lui. Olacul se puse pe drum si alerga o zi intreaga, de dimineata pana seara, dar nu ajunse la el. Mai alerga insa inca o zi, si pe inserate il ajunse, puse mana pe el, ii trase o tranteala buna, apoi il lua in spinare si-l duse la Danciu, care se si scula indata ce ei sosira acolo. Olacul ii mai trase mosneagului o tranteala buna, il aseza la locul lui, iar pe tigan il duse la zana Lia, ca sa-i fie vizitiu. Lia avea doi cai de calarie, amandoi cu parul de aur. Daca vrei sa intri in slujba mea, ii zise lui Danciu, scalda-te in putina aceasta. Tiganul nu mai stete pe ganduri, ci se dezbraca si sari in putina. El s-a scaldat timp de jumatate de ceas, apoi Lia i-a poruncit sa iasa din putina. Dupa ce a iesit, ce sa-ti vada ochii? Sa stai si sa te miri! El era frumos de nu-i mai puteai gasi pe fata pamantului pereche. Sa vezi dar rusine ce era sa pateasca imparatul acela care si-a pus de gand sa nu-si dea tiganului fata! Dupa ce el s-a imbracat, iar a venit fata cea frumoasa si l-a dus la grajdul celor doi cai cu parul de aur. Iata, ii zise ea, aici in camaruta de alaturi e ovaz de aur; da-le din el cailor in fiecare zi o data cate o banita. Iar s-a facut apoi nevazuta, si prin cele cu desavarsire minunate abia de aici inainte trece Danciu. Dupa ce si-a facut slujba trei zile de-a randul, a venit din nou fata cea frumoasa si i-a spus ca Lia, Zana Zanelor din Imparatia Sorilor, are sa-l aleaga barbat pe acela care e in stare s-o ingane facandu-le toate intocmai ca dansa. Du-ma la ea! striga Danciu saltand de bucurie. Am s-o ingan ca si cand as fi intru toate ea insasi. El a fost dus la stapana lui. Pe-nserate, Lia a poruncit sa fie pus in iatacul ei un al doilea pat la o potrivita departare de al ei. Ea a inceput apoi sa se dezbrace, si, dezbracandu-se, ea avea sasesprezece rochii, pe cand Danciu n-avea decat o pereche de itari. El si-a sfasiat insa itarii in sasesprezece fasii si, cand Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea si el pe al sau o fasie. Dupa aceea a pus fasie langa fasie, ca sa le coase la loc, dar sa vedeti minune! fasiile se tineau una de alta, incat Lia, Zana Zanelor, statea cuprinsa de uimire cand l-a vazut dimineata imbracandu-se tot ca ea. Lia s-a dus apoi sa se pieptene. Tiganul, de asemenea. Li se pu- sera doua oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptanat, si au inceput amandoi sa se pieptene. Cand Lia isi tragea o data cu pieptenul prin par, Danciu tragea si el prin al sau. Ea a tras de sasesprezece ori, el de asemenea. Tiganul avea si el par lung, si dupa ce s-au pieptanat, alta minune: fata lui era tot atat de frumoasa ca a Liei. Cand se uita deci la el, Lia nu mai stia ce sa faca de bucurie, l-a chemat la ea si l-a sarutat cum mireasa isi saruta mirele. S-a facut apoi o nunta mare, si dupa nunta Lia l-a trimis la vanatoare pe Danciu, care nu mai era acum tigan ca toti tiganii, ci Fat-Frumos deopotriva cu orisicare fecior de imparat. Mai nainte de plecare ea ii dete o oglinda si-i zise: Cand vrei sa stii ce fac, uita-te in oglinda aceasta, ca ma vezi in ea. Luandu-si apoi "ziua buna" unul de la altul, el pleca la vanatoare. N-a facut insa decat vreo cateva sute de pasi, si s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca sa-i spuna ca Lia ii trimite vorba sa crute vanatul si sa nu impuste
38

decat doi iepuri. Mergand mai departe, si tot mai departe, a zarit o padure cu co- paci de aur, iar in padure alergau o turma de animale cu par de aur in care nu era insa nici un iepure. Dupa ce a mai trecut prin padurea aceea, i-a trecut prin fata alta turma, dar nici in aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, pana ce a dat de a treia turma; in aceasta era insa un singur iepure. Si-a incordat intai arcul si una, doua, trei! l-a si culcat la pamant. El insa doi iepuri avea sa-i duca Liei. A mers dar inainte, ca sa mai culce la pamant inca unul. Mergand asa, la inceput de drum, apoi pe poteca si in cele din urma pe potecute, el s-a ratacit de nu mai stia incotro sa apuce. El scoase deci oglinda si se uita in ea. A si vazut pe Lia, care ii facu semn sa apuce la dreapta. S-a dus dar, si mereu s-a dus un ceas, doua, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fara ca sa poposeasca, si iata ca a zarit o intreaga turma de iepuri. El ramase nedumerit. Un iepure mai avea sa culce la pamant, unul singur. Iepurii erau insa gramada, tot unul langa altul, si el, nefiind vanator bun, se temea ca, tragand in el, va omori deodata mai multi. A asteptat dar si iar a asteptat, pana ce si-a pierdut rabdarea, si a tras, incat a culcat la pamant trei iepuri. Ii parea rau ca n-a putut sa se tina de vorba scumpei sale sotii, dar nu i-a ramas decat sa se intoarca acasa. Peste putin i se ivi in cale o matahala de om, un adevarat urias. Nu ti-e rusine obrazului ca ai impuscat doi dintre iepurii mei?! ii zise omul acela, care era stapanul mosiei pe care ratacise Danciu. Nu era adica al Liei decat unul dintre cei trei iepuri. Haid' sa ne masuram puterile! urma dar stapanul celorlalti doi, care mai era necajit si pentru ca ar fi voit ca Lia pe el sa si-l aleaga de sot. Danciu incepu sa tremure de frica. De! nu se simtea el destul om pentru ca sa se-ncumete a-si masura puterile cu asemenea matahala. El puse deci mana pe arc sil incorda. Cellalt fu si el gata sa traga, dar era prea tarziu, caci Danciu il si culca la pamant. El se intoarse apoi acasa. Lia ramase cuprinsa de spaima cand il vazu aducand patru iepuri. Vai de mine! striga dansa. De ce ai omorat si pe ceilalti doi iepuri?! Daca afla stapanul lor, te omoara-ntr-o clipa. Grija aceasta sa n-o mai ai! raspunse tiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dansul. As avea insa sa te-ntreb ceva, daca vrei sa-mi dai raspuns. S-ar putea oare sa nu-ti dau? grai dansa. Nu avem, asa cre- dem, noi doi nici o taina unul pentru altul. Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, ii zise dar Danciu. Atata e tot ceea ce vrei sa ma-ntrebi? raspunse Lia. De ce oare n-as fi avand sa ti-o spun aceasta?! Am sa-ti dau, daca e vorba, chiar sa mananci din poamele acelea cate poftesti. Ea chema apoi degraba pe una din slugile ei si-i porunci sa aduca zece poame de ale acelui pom. Sluga s-a urcat in pom. Pomul insa avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur si prune de aur. Servitorul nu stia din care sa ieie patru, caci luand din fiecare cate trei, erau numai noua. El chibzui in cele din urma sa ieie patru prune, caci prunele erau mai mici decat merele. Asa a si facut, si le-a adus Liei, care i le-a dat sotului sau. Am o mica daravera pe pamant, grai acesta. Daca e asa, raspunse Lia, poti sa te cobori numaidecat. Ea porunci apoi sa i se faca iute un leagan care se lasa pana la pamant, si-l aseza pe sotul sau in leaganul acela. Cat gandesti cu gandul, Danciu si ajunse la pamant cu poamele pe care le avea in buzunar si i le duse imparatului. Nu voise imparatul sa-i deie fata sa, dar i-o dete acum, cand il vazu atat de frumos. Nu voia insa fata de imparat sa si-l ieie de barbat, caci se temea ca nu cumva el iar sa se faca cum fusese mai nainte. Danciu o-nsfaca insa, o lua pe sus si-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi sa vie cu el si-o duse la pomul cel inalt. Sosit aici, el striga "una", si fu jos leaganul in care se asezara toti trei: el, mama sa si fata de imparat. Iar numara apoi "una" si el fu sus. N-ai vrut sa ma iubesti, nu te iubesc nici eu! ii zise acum fetei de imparat, si-i dete branci ca sa
39

cada pe pamant. Ea a tot cazut trei zile si trei nopti de-a randul, iar dupa ce a ajuns la pamant, s-a facut mis-faramis, de n-a mai ramas de ea intreg decat capul, pe care una dintre slugi l-a dus la imparatul. Doamne sfinte! se tangui imparatul, cine m-a pus sa nu i-o dau de bunavoie pe fata mea? Cand imparatul se tanguia in felul acesta, se ivi deodata-n fata lui tiganul, care se caia si el de fapta ce savarsise intr-o clipa de suparare. Ai fi acum gata sa mi-o dai de bunavoie pe fiica-ta? Nu numai ca ti-as da-o de bunavoie, raspunse imparatul, dar ti-as mai da pe deasupra si jumatate din imparatia mea daca ar fi in viata fiica-mea. Danciu se duse la muma-sa si-i spuse ce-a zis imparatul. Sa vezi un lucru, grai aceasta, eu am sa-ti dau o cutioara in care e un praf fermecat. Daca vei presara praful acela pe fata moartei, aceasta va invia si trupul se va intrema chiar mai si mai de cum a fost. Danciu a alergat fuga la imparat, a cerut capul moartei si a presarat pe el praful, cum zisese muma-sa. Cat dai in palme, trupul fetei s-a intremat, crescand bucata langa bucata, si ea incepu sa vorbeasca. Imparatul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primeasca. Sa traiesti in buna fericire cu fiica-ta, ii zise el imparatului, caci eu am gasit alta sotie. El chema apoi pe muma-sa, cu care se duse la pom, se urca-n leagan si se-naltara intr-o clipa la Lia, Zana Zanelor din Tara Sorilor, care i-a primit cu multa bucurie. El a zidit apoi pentru muma-sa un palat frumos si i-a zis: Daca ti se va fi facut dor de mine, trimite-mi vorba prin o sluga, si-ntr-o clipa vom fi eu si sotia mea la tine. El s-a dus apoi acasa, unde s-a facut nunta mare. Lia voia sa-l pofteasca si pe imparatul, dar tiganul nu s-a invoit sa stea la masa cu cel ce umblase cu gandul de a-l insela. Au poftit deci la nunta soarecele, care s-a-ndopat. Am fost si eu la ospat si-am pus mana pe un ciolan, apoi am plecat lasandu-i in fericire, care n-a mai incetat nici pana astazi, daca nu vor fi murit cumva.

12. Copilul cel istet de Petre Ispirescu A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta. Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere. Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca. - Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul. - Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele. Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil. Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate. - Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca. 40

Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa. Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el: - Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant. Cand sarpele a coborat Kamill a zis: - Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.

Aventura unei frunze de toamna de Anonim A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
13.

Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse: - Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i: - Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil... - Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse: - Batranule unchi, ce este toamna? - Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand
41

pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea. Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

14. Povestea micului liliac de Apetri Pipistrello Dragos A fost odata ca niciodata un mic liliac care locuia impreuna cu parintii lui intr-o frumoasa pestera din munti. In acea pestera locuiau cateva sute de lilieci, care toata ziua dormeau sau se uitau la televizor (mai ales pe Cartoon Network). Iar noaptea plecau cu totii la vanatoare. Intr-o buna zi, in pestera a aparut zvonul ca o echipa de oameni de stiinta va veni in pestera, sa cerceteze daca aceasta poate fi folosita pentru niste experimente stiintifice. Cei care stiau mai multe auzisera ca un grup de patru oameni urmau sa vina in munti peste doua zile pentru ca cauta un loc unde sa isi instaleze un laborator, iar pestera liliecilor era primul loc vizat. Pentru ca nu erau chiar prosti, liliecii si-au dat seama ca o convietuire pasnica intre ei si oameni era imposibila, mai ales ca din expeditie facea parte si o femeie, care, stiau liliecii, erau dusmanii lor cei mai mari. Toata lumea era foarte ingandurata si speriata, doar micutul liliac despre care era vorba in aceasta poveste nu era afectat de loc. La un moment dat, el a intrebat-o pe maica-sa: - Mama, de ce toata lumea este atata de agitata? Uite, tata nu a putut sa doarma deloc in ultimele trei zile ( sa ne aducem aminte ca liliecii dorm in timpul zilei! ). Ce s-a intamplat? - Dragul meu Pipistrello, pestera asta, in care am locuit toata viata, si la fel parintii si bunicii nostri, va fi vizitata de niste oameni de stiinta, niste seismologi (oameni care se ocupa de studiul cutremurelor), care vor sa isi instaleze la noi in pestera un seismograf. Ne e frica tuturor ca vom fi dati afara, si alta pestera in acesti munti nu mai exista. De aceea, puiul meu, suntem atata de ingrijorati. In fata oamenilor (care sunt niste creaturi foarte mari, cu doua picioare si fara aripi, care dorm noaptea si merg la vanatoare ziua), noi nu avem nici o putere. - Dar de ce crezi ca ne vor da afara din pestera? Crezi ca ii deranjam , mai ales daca ei lucreaza ziua, iar noi vanam noaptea? Le e frica de noi? - Nu , mama, nu le e frica, doar ca li se face scarba de noi. Ei avand avantajul puterii, vor incerca sa ne omoare sau sa ne goneasca de aici. 42

- Mama, dar n-ar trebui sa ne fie frica de ei, caci eu sunt sigur ca ii putem speria, in asemenea hal incat sa renunte la ideea de a ne coloniza pestera. Lasa-ma sa ma gandesc pana maine, si sigur voi gasi o solutie! Mama pipistrelului l-a privit oarecum neincrezatoare si i-a zis: - Dragutul meu Pipstrello, si noi ne-am gandit la asta. Dar oamenii sunt atata de mari, incat n-are cum sa le fie frica de niste animale atata de mici... Dar daca vrei tu, gandeste-te, pana fac eu bagajele, caci poimaine dimineata va trebui sa plecam.... Toata ziua, neputand sa doarma, pipistrelul se gandea la o solutie. Si s-a dus sa il caute pe inteleptul pesterii, un batran liliac cu ochelari cu rama groasa, care, la fel ca si micul Pipistrello, nu putea dormi. - Inteleptule, m-am gandit toata ziua si am venit sa te intreb cum anume putem sa ii speriem pe oameni. Stiu ca noi suntem mici, iar ei sunt mari, dar ce putem face sa le bagam spaima in oase? - Ai dreptate, micutule, nu putem sa ii speriem atata de usor... dar o solutie trebuie sa fie. Din cate am studiat eu despre oameni, ei sunt niste fiinte foarte rationale, si, ca sa ii speriem, trebuie sa ne folosim de frica lor fata de fenomenele irationale, ba chiar paranormale. - Am o idee, a strigat deodata Pipistrello: ce-ar fi daca le-am baga in cap ca pestera este bantuita de stafii? - Este o idee buna, a admis intr-un tarziu liliacul cel batran. Totusi, metoda asta poate fi si periculoasa: daca i-am speria doar putin, poate vor reveni intru-un numar mai mare, sa studieze cum de apar stafiile: dar eu cred ca daca ii speriem destul de tare, oamenii n-o sa mai calce in pestera noastra. Dimineata urmatoare, cand s-au intrunit toti liliecii sa vada ce e de facut, batranul a prezentat ideea micului Pipistrello. Toti au fost de acord, si s-au hotarat sa treaca la actiune incepand cu acea seara (sa ne aducem aminte ca ei nu puteau sa iasa pe lumina). Asa ca seara, toti liliecii au iesit din pestera si au inceput sa zboare spre satul cel mai apropiat. Au intrat in curtile oamenilor si au luat de pe sarmele unde stateau la intins toate cearceafurile pe care le-au gasit. Leau dus in pestera si au inceput sa faca repetitii. Au lucrat toata noaptea, iar a doua zi dimineata erau capabili sa bage groaza in oricine cu cele patru fantome pe care ei le creeasera. Ca sa semene cu fantomele, intai au cautat la televizor cateva filme de groaza, din care au invatat tot felul de trucuri, cum sa ii sperie pe oameni. Apoi, au decupat din cearcafuri niste ochi, si s-au bagat cate 50 de lilieci sub fiecare cearceaf, si au exersat niste miscari astfel incat cearceaful sa para o stafie. Dimineata, cand echipa de cercetatori a ajuns la pestera, au aprins lanternele si au intrat inauntru. Liliecii i-au lasat sa inainteze putin, apoi au iesit la iveala facand si un zgomot asurzitor. Oamenii de stiinta s-au speriat, ba chiar femeia si unul din ei au si lesinat de frica. Altul chiar a facut pipi pe el. Cei doi care nu lesinasera i-au luat pe cei doi lesinati si au iesit afara fugind de mancau pamantul. Ei nu s-au mai intors niciodata acolo, iar liliecii au traiti fericiti in pestera lor. Micul Pipistrello a devenit seful lor, caci s-a dovedit a fi o minte ascutita si un spirit curajos.

Poveste de Ion Luca Caragiale A fost odata un imparat s-o imparateasa, care aveau trei feciori: al mai mare sa fi avut sapte anisori, al mijlociu vreo sase si Praslea vreo patru. Si erau frumosi si cuminti de-ti era mai mare dragul sa-i vezi. Odata, imparatul pleaca la vanat dupa fiare cu o sumedenie de curteni; si merg ei cat merg calari pan paduri, pan munti, si numa intr-o livede racoroasa, cand se opresc sa mai rasufle caii de atata urcus, aud niste miorlaituri, sa fi zis ca e vreun cotoi salbatic, ori cine stie ce lighioana. Au inceput sa sforaie caii si sa-si ciuleasca urechile inspre partea de unde venea zgomotul.
15. 43

Imparatul zice: "Ce sa fie?" ca nu se vedea nici o miscare in iarba inalta a pajistii si miorlaiturile ii dedeau zor inainte. Un curtean tanar, mai indraznet, zice: "Nu dati drumul cainilor!", sare jos de pe cal si, pas-pas pan iarba, merge binisor cu arcul gata catra locul banuit. Aproape de tot, se opreste si-ntinde arcul. Alta miorlaitura... Trage, sageata vajaie si se pierde in desisul ierbii care se clatina din varf... Alta miorlaitura tot pe loc. In sfarsit, vanatorul mai face un pas, doi, se uita bine, si ramane incremenit. In iarba, la un loc batatorit intr-adins, o copaita si in copaita un copilas - el miorlaia asa. Cine-l lapadase tocmai aci? Norocul lui... A vrut el imparatul sa mearga-nainte la vanat, ca la asta plecase, da unde a fost chip de tipetele broscoiului, ca facea o galagie, un taraboi de nu-l incapea padurea. Asa, zice intaiul sfetnic, ala era un prieten vechi si bun al imparatului: - Maria-ta si boieri dumneavoastra, eu zic sa ne multumim cu atata pe ziua de astazi. Hai sa ne intoarcem acasa, sa dam posandicul asta pe mana unei femei, ca cu asa trambita nu mai intalnim noi vanat cat om umbla. S-au intors cu copilul incet la pas, si, ori de osteneala ca tipase, ori de zanganitul armelor, ori de leganatura mersului domol calare, copilul a adormit in bratele sfetnicului, care i-a cantat tot drumul. In sfarsit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata imparateasa, biata sa nu fie! cu cucoanele din casa, ia-l pe copil, desfasa-l, spala-o - ca era fetita - premeneste-o, alearga de-i cauta san... ma rog, toate celea multe cate trebuiesc la un pui de om. Si feciorii imparatului, bucuria lor, ca aveau acuma o papuse vie sa se joace cu ea! Hranita, ingrijita, alintata ca o fata de imparat, cum nu era sa creasca bine? Crestea mare si frumoasa, dar frumoasa, nu asa - frumoasa! Au crescut feciorii si fata pana a ajuns ca de vreo optsprezece ani si ei care de cati era. O iubeau imparateasa si imparatul pe fata de-o pierdeau din ochi, cat era de mladioasa cand umbla de colo pana colo pe covoarele moi, de nu s-auzea pasind, si cu trandafirii in par si radea de toate celea, parca era, cand s-arata in fata batranetilor lor, ca un luceafar stralucitor si vesel in fata unui drumet ostenit. Si erau toti fericiti. Da numa, ce sa se pomeneasca odata imparatul si-mparateasa, tocmai cand sedeau amandoi de vorba si puneau la cale ca ce rost sa-i faca fetii asteia, sa-i gaseasca un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fata de suflet a unei case imparatesti - ce sa se pomeneasca? Vine feciorul al mai mare si zice cu glas tremurat: - Mariile Voastre, taica si maica, va sarut mainile, vreau sa va spui o vorba si sa va fac o rugaciune mare! Zice imparatul: - Ce e fatul meu? Spune. Baiatul zice: - Sarut mainile mariilor-voastre, am venit... sa indraznesc... daca nu va e cu suparare... sa-mi dati mie pe Ileana de nevasta... ca... mi-e draga si fara ea nu pot trai. Imparatul raspunde: - Fatul meu, asta nu se poate. Esti fecior de imparat si ai sa fii imparat. Nici inima ta n-are voie sa bata cum ii place si nici tu n-ai voie s-o asculti cum bate. Daca vrei s-o iei pe Ileana, lapada-te de tronu-mparatesc, pe care ar fi sa mi-l mostenesti tu cand o vrea Dumnezeu sa ma cheme de aici; lapada-te de tron, si atunci, ramaneti: tu barbatul Ileanii si frate-tau al mijlociu imparat pe bun drept in locul tau la vremea ta. Gandeste-te bine toata noaptea si maine sa-mi dai raspunsul! Dar cand a zis vorbele astea, imparatul s-a posomorat rau de tot - adica: sa nu te socotesti ca-i gluma ce-ti spui eu. A plecat tanarul pe ganduri. N-apuca imparatul sa se intoarca spre imparateasa,
44

s-o intrebe ce zice de asta, si iacata feciorul al mijlociu intra, se inchina pan la pamant, saruta mana tatii si mamii si zice: - Taica si maica, mariile-voastre, am venit sa va fac o rugaciune: eu vreau sa ma insor si va rog sami dati pe Ileana, ca fara Ileana eu mor. - Fatul meu, zice imparatul suparat, asta nu se poate. - De ce, maria-ta? - De ce, de ce... Uite pentru ca nu vreau eu! zise imparatul restit. Iesi afara! iesi, ca se intampla nu stiu ce! - Ai vazut, maria-ta? zise imparateasa, dupa ce a plecat flacaul mahnit. - Am vazut, raspunse imparatul incruntat. - E un lucru mare, maria-ta, zice imparateasa, si inca mie mi-e frica si de altceva. Si cum zice vorba asta, hop si Praslea, de douazeci si doi de ani, de-abia cu cateva tuleie in barbie, iar: "Ileana si Ileana, ca de unde nu, imi fac seama singur" si incepe sa planga si sa caza in genunchi la parinti, ca-i era mai mare mila ma-sii de el. Se scoala imparatul necajit foc si sart! o palma lui Praslea de a rasunat tot palatul: - Iesi afara, mucosule! Planse Praslea si fugi! Imparateasa plange, si imparatul turbat trimete sa cheme numaidecat pe intaiul sfetnic. Cum soseste batranul, imparatu-i spune tot. - Maria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie sa te superi asa de tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinerete e boala cu leac, sa-i trimetem pe copii sa se plimbe pan lume un an; un an sa n-aiba voie nici unul sa puie piciorul pe pamantul imparatiei noastre, si peste un an sa mai vorbim: boala trecatoare. Ochii cari nu se vad se uita. Imparatul chema pe unul cate unul dintre feciori, si fiecaruia le spuse porunca hotarata, scurt si apasat, asa ca nu mai era chip sa mai zica baiatul nici carc. - Ai inteles? - Am inteles, maria-ta! Si au sarutat fiecare mana taichii si maichii si si-au luat ramas bun de la Ileana, si-au plecat tustrei calari tot uitandu-se-napoi, cat au putut sa mai vaza, cum fluturau in varful turnului, de departe, doua naframe albe. S-au despartit la raspantie si au apucat care pe unde. Au umblat ei cat au umblat, asa hoinari, multa vreme pan lumea larga de colo pana colo, si ce sa vezi? Cand mai erau vreo trei luni pana sa li se implineasca termenul, ajung ei, fara sa se caute, intrun targ mare, unde se tinea iarmaroc vestit odata la zece ani. Si tinea iarmarocul asta o suta de zile in cap. Se strangeau acolo la vreme toate bogatiile de marfuri din patru parti ale lumii, bunatatile si leacurile pamantului, si minunile iscodeniilor toate, si comedii si solomonii, ghicitori, cantareti si panglicari si paiatele ai mai dantai: veneau toti sa-si arate care mai de care mestesugul... si lume... lume de toate neamurile si limbile din departari. Umbland asa pan iarmaroc, feciorul nostru al mai mare da peste un negustor care vindea un plocat frumos cu parul cret si dulce ca matasea porumbului fraged. Plocatul cela era vrajit, ca cine sede pe el, pana sa stinga o scanteie, ajungea unde gandea. Ce mai incape tocmeala multa? - l-a cumparat. Tot in vremea asta, al doilea frate gaseste pe un pusnic de la Sfantul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconita facatoare de minuni a Maichii Precistii, si iconita aceea avea puterea ca cine ar fi fost pe moarte, daca o atingea cu credinta de buze, ii trecea boala si se ridica-n picioare bun zdravan, parca nu l-ar fi fost durut in calcaie macar. - Cate parale? - Atatea.
45

- Poftim. A luat iconita si-a plecat. La o inghesuiala nerazbita, cum e la orice iarmaroc, iaca se intalnesc cei doi frati si nu le vine sa creaza ochilor, si se iau in brate ca pasamite isi tainuise unul altuia siretenia de-acasa. Cand sa-si spui cate toate el vazusera si cat li e dor de maica si de taica de-acasa, iacata un zgomot grozav: un tanar alerga pan iarmaroc plangand si cautand cai sa zboare ca vantul si ca gandul ca el trebuie numaidecat sa plece acasa. Fuga si ei, sa vaza si ei. Cand colo era chiar Praslea. Cum ii vede da un tipat: - O, fratii mei iubiti, ia uitati-va in oglinda asta, ganditi-va la parintii nostri acasa si sa vedeti grozavie! Doamne! Doamne! ce sa facem? Si cum se uita ei in oglinda si se gandesc casa, ce sa le vaza ochii? Vad aievea pe Ileana culcata-n pat cu parul despletit, alba cum ii varul, cu ochii ca sticla dusi in fundul capului fara o raza de viata broboane mari de sudoare pe frunte starlici la-ncheietura mainilor incucisate pe piept si sughite rar sfetnicul batran ii tine lumanarea, si mitropolituul in sfita de aur s-apleaca si apropie de buzele ei fripte lingurinta cu grijanie; si la o parte si alta a patului, in genunchi, plang infundat imparatul si imparateasa cu capetele lor batrane pe picioarele racite ale bietei fete... Repede, flacai! toti pe plocat... Au ajuns... Iconita la buzele moartei... Se misca fata... clipeste din ochi... isi ridica mana la frunte... isi da frumos parul intr-o parte... zambeste... se scoala... E sanatoasa... saruta pe parintii si pe fratii ei, si incepe iar sa raza ca mai inainte si sa umble de colo pana colo; fuge in gradina, taie trandafiri, si-i pune in par si spune la copilarii si rade de parca s-a sculat o ciocarlie din somn si-si canta cantecul de dimineata. A pus imparatul sa cladeasca o biserica mandra cum nu mai fusese pana atunci in toata imparatia, spre lauda Fecioarei, care facuse o asa minune. Si a mancat si baut la sarbatori mari trei saptamani lume dupa lume, pe socoteala curtii imparatesti. Acu, toate bune: fata a scapat; sa fie sanatoasa, sa traiasca, si Maica Domnului buna, care a pazit-o, sa-i dea noroc... Da... fata ca fata; ce te faci cu flacaii? ca de a doua zi au inceput iar sa vie unul cate unul la imparatul sa-si spuie pasul. Cui s-o dea? Care are mai mult drept s-o ia? Fara oglinda n-ar fi vazut-o in ce hal era si n-ar fi indraznit sa calce porunca imparatului, sa vie inainte de termen. Fara plocat, n-ar fi sosit la vreme. Fara iconita ar fi dus-o toti la groapa. Au stat seara la sfat imparatul, imparateasa si sfetnicul cel batran, si pana-ntr-un tarziu n-au putut sa se inteleaga cei doi batrani cuminti, cui trebuie data fata: ba unuia, ba altuia, ba lui Praslea; ba sa se traga sorti, norocul s-aleaga! Imparateasa, daca vazu si vazu ca nu se mai ispraveste vorba si ea cam picotea de somn, zice: "Doamne! maria-ta, cum sunteti dumneavoastra barbatii! va pricepeti la imprejurari mari, si la ale mici va pierdeti cumpatul si rostul... Razboi mare sa fi fost de facut si pana acum il puneati la cale. Stau si v-ascult de-atata amar de vreme... am cascat de mi-a trosnit falcile. Ce mai tura-vura... vorba lunga degeaba? iaca, o s-o ia al de l-o iubi fata, ca dreptul lui e!" - Ei? intreaba cine a ascultat povestea, care dintre flacai a luat-o pe Ileana?
46

- Nu stii dumneata, raspunde povestitorul, cum se ispravesc toate povestile cu trei feti-logofeti? Pe cine era sa iubeasca fata?... pe Praslea. - Dar ceilalti cum au ramas? - Au ramas destul de bine. Al mare a ramas cu topuzu-mparatesc; al mijlociu cu iconita... Putin lucru e sa imparatesti? Nu-i destul sa nu mori niciodata? Dar era si drept sa fie a lui Praslea, pentru ca el daca nu o lua pe Ileana, ramanea cu oglinda, si s-ar fi tot uitat in ea, ar fi vazut-o pe fata mereu cu altu-n brate si s-ar fi prapadit baiatul... Si daca se prapadea el, se prapadea si fata, se prapadea si ma-sa, imparateasa, care tot pe el il iubea mai mult, ca era Praslea, si ar fi fost mai mare pacatul sa se intample atatea nenorociri pentru o biata dragoste de tinerete.

Tempora de Ion Luca Caragiale Acum cativa ani, unul dintre cei mai de seama studenti ai Universitatii noastre era si tanarul Coriolan Draganescu. Avea inteligenta vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe langa acestea, natura-l inzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibila. Se-ntelege ca, posedand astfel de calitati, Coriolan trebuia sa ajunga in fruntea camarazilor lui. El conducea toate miscarile studentimii. De cate ori generoasa tinerime universitara, nemaiputand sta indiferenta fata de imprejurarile politice, se hotara sa-si spuna si ea cuvantul ei, Coriolan ii strangea randurile, o organiza, o imbarbata, o inflacara si o ducea la statuia lui Mihai Viteazul. Pana aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statuia eroului de la Calugareni, era prodigios. Cuvantarea lui era asa de zguduitoare, incat auzindu-l, te mirai de nepasarea eroului de bronz: cum oare nu descaleca, precum odinioara comandorul lui Don Juan, spre a face si el o demonstratie? De cate ori auzeam pe Coriolan inflacarand tinerimea generoasa si l-am auzit de multe ori ma gandeam ca tanarul acesta si-a intarziat intrarea in lumea terestra cel putin cu doua-trei sute de ani. A! el trebuia sa se nasca pe timpul cand tirania sugruma popoarele, cand nu erau inca proclamate drepturile omului, cand lumea gemea cu grumajii striviti sub calcaiul despotismului. As fi vrut sa vaz pe tirani fata-n fata cu Coriolan Draganescu! Desigur, proclamarea drepturilor omului n-ar fi intarziat atata. Dar astazi? astazi cand ne bucuram de atatea libertati cand nu se mai pomeneste macar de tiranie, cand opera progresului nu mai are nici o piedica... Si cu toate astea, chiar astazi, sunt asa de dese imprejurarile in care opinia publica ar fi tulburata fara amestecul tinerimii generoase. Spre a da o idee despre Coriolan Draganescu si despre activitatea lui de tribun al tinerimii, nu voi face fraze pompoase; ma voi margini a reproduce cateva pasaje din Amicul Poporului, de pe timpul cand acest tanar mergea foarte des la statuia lui Mihai... Sa vedem. Tinerimea universitara, avand ca totdeauna in fruntea ei pe distinsul student in drept, eminentul tanar Coriolan Draganescu, a pornit din Cismigiu in corp compact, voind sa mearga la statuia lui Mihai Bravul, unde dorea sa aduca, in aceste momente de doliu pentru tara, pentru popor, pentru natiune, prinosul ei marelui erou al nationalitatii noastre. Desi studentii inaintau in cea mai perfecta ordine, in coltul bulevardului au fost opriti de un cordon de sergenti, de agenti secreti si batausi. In zadar, tanarul Constantin Draganescu, impreuna cu toata tinerimea, a protestat in numele drepturilor inscrise in constitutie. Mizerabilii politisti nu i-au lasat sa treaca. Atunci bravul tanar Coriolan Draganescu a strigat: Fratilor! la Mihai Bravul! dupa mine, la Mihai Bravul! si a voit sa inainteze. Tinerimea entuziasta a voit sa urmeze pe bravul ei tribun. Atunci zbirii au inceput sa loveasca la
16. 47

dreapta si-n stanga cu ciomegele si cu tesacele... Apoi: Tanarul Coriolan Draganescu, bravul student, care se afla in fruntea tinerimii universitare aseara pe bulevard a fost arestat de catre banditii politiei. El se afla tinut la secret, fara sa poata comunica nici cu parintii. Se crede ca a fost lovit grav si torturat in arest; pentru aceea, mizerabilul jude, rusinea magistraturii, al carui nume ne facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni in coloanele noastre, nu permite nimanui a da ochi cu tanara victima a acestui regim de teroare! Si alta: Guvernul a-nnebunit! Mizerabilii isi fac de cap! Aseara, pe cand studentimea, adunata la statuia lui Mihai Bravul, asculta cu inima incordata, cu sufletul transportat, patrioticul si magistralul discurs al tanarului si eminentului student Coriolan Draganescu, asupra dreptului ce-l are poporul de a protesta contra guvernului banditesc, politia a dat navala asupra acelora care vor fi maine fala tarii si, lovind, zdrobind, zdrelind orbeste, si-a facut loc pana la statuia eroului de pe treapta careia vorbea oratorul.A fost o scena de teroare de nedescris. La vederea agentilor avinati, care voiau sa puna mana pe el, tanarul Coriolan s-a suit repede pe statuie, si-ntr-o clipa a fost in picioare pe coapsa calului, de unde a strigat: Fie toata lumea martora la aceasta noua infamie a celui mai infam dintre regimuri! Dar banditii l-au apucat de picioare. Atunci bravul tanar a luat pe la spate in brate trupul lui Mihal Bravul si s-a inclestat de el cu putere. Banditii il trageau de picioare asa de tare, incat, daca tanarul nu ceda si nu lasa pe Mihai Bravul din brate, atunci ori ar fi frant trupul de bronz al eroului, ori acele fiare salbatice, i-ar fi smuls picioarele din incheieturi. Nu! nu! acest guvern a-nnebunit!... Acesta era Coriolan Draganescu... Si cu toata prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu si-a neglijat studiile decat foarte putin. A frecventat regulat cursurile la Universitate sapte-opt ani, si nu cu putina bucurie, parintii, rudele si numerosii sai amici au citit intr-o zi in Amicul Poporului urmatoarea notita la ultimele informatiuni: Aflam cu deosebita placere ca tanarul Coriolan Draganescu, eminentul student al Universitatii noastre, si-a sustinut cu succes teza de licenta in drept tratand cu talent despre Ordinea publica in Statul modern. Eminentul tanar a fost viu felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne, ne facem de datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i stralucita cariera pe care desigur cu talentele sale o merita. Licentia in drept! tanar eminent! iresistibil orator! caracter mare! idei generoase!... Desigur, mi-am zis eu, iata un cetatean de mare viitor. Frumoasa cariera!... Il avusesem totdeauna in vedere pe eminentul tanar. Ispravile lui ca student erau asa de zgomotoase, incat mai in fiecare zi trebuia sa auz, sa citesc sau sa pomenesc de acest frumos nume, Coriolan Draganescu! Parca a fost un facut... Dupa ce am citit notita despre obtinerea licentei lui in drept, incet-incet am inceput sa uit de numele altadata atat de celebru, si era firesc lucru sa-l uit fiindca nu mai ma-mpiedicam de el la tot pasul. De mult acum il uitasem de tot. Era timpul turbure. Chestiuni politice acute; criza economica, agricola, finantiara; calcari mai mult sau mai putin grave ale pactului fundamental toate acestea iritasera mult opinia publica. Studentimea era in fierbere si pusese de gand sa manifesteze. Ce s-o fi facut astazi la statua lui Minai Viteazul? Ia sa vedem! Am luat Amicul Poporului si am citit: Au trecut de culmea infamiei! Sariti, cetateni! Regimul a turbat! Fapta de azi a acestor talhari a intrecut tot ce se putea inchipui din partea unor asa lapadati de lege si de Dumnezeu! Studentii au fost schingiuiti, zdrobiti, macelariti! Banditii regimului au avut ordin sa traga-n carne vie si au tras!
48

A fost ceva si oribil si murdar! Sangele generoasei tinerimi romane a rosit marmora alba pe care se ridica statua celui mai mare erou roman! Sa nu creada insa banditii ca nu va veni ora pedepsei! Ucigasii tinerimii sunt notati si nu vor scapa de raspundere macar de s-ar ascunde in gaura de sarpe. Indeosebi, promitem nerusinatului inspector politist, canaliei ordinare, miselului fara rusine, salbaticului zbir si calau antropofag, care raspunde la dezgustatorul nume de Corolan Drag...

de Ion Luca noua Caragiale D. Mariu Chicos Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, si-a inceput cariera printr-o memorabila conferenta didactica. Vom da aci mai la vale conferenta in rezumat, apoi cateva note, luate dupa natura, despre activitatea in praxa a eminentului pedagog. Trebuie prealabil sa spunem ca d-sa, totdeauna inainte de e si i, pronunta pe: n ca gn frantuzesc, t ca k, d ca gh, g ca j, c ca s. Aceasta pentru usurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim sa le transcriem pe cat se poate cu pronuntarea lor originala. Cititorul va suplini partile din cale afara originale, pe cari ne-a fost prea greu sa le transcriem exact, ca de ex. gn si g. Conferinta "Onorat aughitoriu, Vom cauta sa ne roskim astazi ghespre metoda ghe a prada gramakica in jenare si apoi numai doara ghespre metoda intuikiva si ghespre raspunsurile neaparake, netasitake ghe lojica lucrului, amasurat inkelijintii scolerului!" Asa incepe d. conferentiar. Cui nu a asistat la conferenta aceasta trebuie sa-i spunem ca pedagogul pune intrebarile si presupune si raspunsurile. Asa ca urmarea, desi s-ar parea o conversatie intre pedagog si scolar, este insusi corpul conferentii. Iata rezumatul acestei superioare opere didactice. Urmeaza conferentiarul: Pedagogul: No! ce-i gramakica? Scolerul: Gramakica iaste... Pedagogul: No ca-z ce iaste? ca-z doar nu iaste vun lucru mare. Scolerul numai apoi se raculeje si raspunghe: gramakica iaste o stiinta ghespre cum lucra limba si lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere. Pedagogul: Bravo, ma! prostovane! (ii zic ase doara nu spre admonitiune, ci spre inghemn si incurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se impart substankivele? Scolerul, la intrebarea aceasta a mea doara, musai sa raspunza, netasare, amasurat priceperii si ratiunii sale: Scolerul: In substankive care se vad si substankive cari nu se vad - respeckive concreke si abstracke! Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic si punem cheskiunea doar: Ati auzit voi, copii, ghespre jan? Ce iaste janul?
17. 49

Un pedagog de scoala

Scolerul raspunghe: Janul e cumu-i lucru: masculin, femenin si ekerojen au neutru, respeckive ghe barbat, ghe femeie si ghe ce nu-i nici barbat, nici femeie. Pedagogul: Esemple doara... Scolerul apoi musai se exprime astfel: Calul ii substankiv masculin; iel se schimba in iapa, s-apoi ghevine femenin. Pedagogu1: No! dar neutru? Scolerul (inotent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata sa-i dau ilustratiunea keoriei)... Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, daca-i calul masculin si iapa femenina, neutru-i catarul, carele nu-i nici cal, nici iapa, nici magar, nici cal: e catar, aghica corsitura, ghe imbele jenuri, si mai gheparke pentru aceea se conzulta zoologhia, care-i o alta stiinta naturale, si doara naturalia non sunt turpia!... Dupa aceea doara, scolerul musai sa fie, in ratiunea sa puerila, eghificat pe gheplin ghe janurile tutor substankivelor. Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakica... Spune-ne tu doara, Barsascule! (zic eu scolerului) ce intaleji tu prin curba, o linie curba? Scolerul: Care nu-i ghireapta... Pedagogul (zambind cu bunatate): No! care nu-i ghireapta, bine! da' cumu-i, daca nu-i ghireapta? Scolerul mai apoi vine la aceea induplecare a ratiunii ca musai va sa raspunda minken: E o linie oabla, oabla, care mere si mere si mere si iarasi se-ntoarna ghe unghe o purces. Pedagogul (jucandu-si serios rolul): Bine! raspuns limpeghe! chiar! respeckive esact... No acuma, spune-ne cine au invantat numerele? Scolerul acuma, dupa memorare numai, caci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animala, raspunghe ca animalul: numerele pare, respeckive cele cu sotiu, le-au invantat Pitagora, iar mai apoi cele impare, respeckive cele fara sotiu, le-au invantat Eratoskenes! Bravo! Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake raspunsurile scolerului dupa metoada intuikiva moghearna sunt netesitake prin lojika lui, proprie vorbind nascanda, dar completaminke formata printr-o educatiune aghecvata cercustantelor, probaluike ca gherivand ghin natura noastra, carea lucra pe cum e manata mai gheparke. Intr-o viitoare conferenta, vom cuvanta apoi ghespre aceasta natura iarasi in aplicatiunile sale in raport cu pedagojia, cu beserica si cu iscoala! (Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit in slujba profesor "ghe pedagojie in jenare si ghe limba makerna in spetial". Sa-l vedem la lucru.) O inspectiune Profesorul: Ca-z onorat domnul inspectore va binevoi doara un momant sa asculke aplicatiunea metoaghii intuikive. Inspectorul se aseaza, scoate carnetul si condeiul si asculta. Profesorul: Ma! prostovane! tu ala ghe colo... Spune-ne tu doara: ce iaste fiinta si ce iaste lucru, ma? Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu misca, si fiinta pentru ca misca! Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! fiinta-i ori lucru? Elevul: E lucru, dom'le! Profesorul: Ca'z doar misca, ma! auzi-l! (baga ceasul in urechea elevului). Elevul (ferindu-se): Da, dar daca nu-l intoarcem, nu misca.
50

Profesorul (satisfacut): Bravo! (catra domnul inspector:) S-apoi doar asta-i ghintre cei meghiocri... Bine! (Elevul trece la loc.) Tu, ma! alalant ghe langa el... Cake picioare are boul, ma? Elevul: Patru, dom'le! Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! ca-z doar n-o sa aiba sapke!... si ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinta? Ha? Elevul: Fiinta, dom'le! Profesorul: Dar masa fiinta-i? Elevul: E lucru, dom'le! Profesorul: No! ca-z n-are si ea patru? Elevul: Da, dar nu se misca, dom'le! Profesorul (si mai vesel): Ei! pe dracu! sa se miste... poake doar ca cu spirikismus! Inspectorul (tuseste tare si cauta sa schimbe vorba): Ma rog, cum il cheama pe elevul acesta? Profesorul: Anibal Ioanescu. Inspectorul: Raspunde bine. Profesorul (cu siguranta): Ca-z asta-i ghintre cei bunisori!... No! la gheografie acuma... Ma! tu ghe colo... Spune-ne tu doara toake stakele Europei. Elevul: Franta, dom'le. Profesorul: Frantiia, bine! Elevul: Anglia, dom'le. Profesorul: Iaste! Elevul: Germania, dom'le. Profesorul: Ghermania. Elevul (se porneste repede. - Profesorul da din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfactie si cu mandrie): Elvetia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, Romania, Serbia, Muntenegru si Grecia... dom'le! Profesorul (incruntandu-se): Si apoi mai care, ma? Elevul: Atatea, dom'le! Profesorul (incepand sa scrasneasca): Dar Spania, ma? Elevul (intimidat): Si... Spania, dom'le! Profesorul (mai aspru): Dar Spania, unghe-i Spania? Elevul: ...?! Profesorul (magistral): Spania-i langa Portocalia, ma boule, si vitaversa! Elevul (aiurit): Si... Spania si Portocalia, dom'le! Profesorul (din ce in ce mai sus): Si mai care? Elevul (pierdut): Virtavercea, dom'le! Profesorul (indignat): Nu Vitavercea, ma! Danimarca, ma! Dania, ma! (Soptind amenintator printre dinti:) Dania tatana-tau! (Energic:) Merji la loc, boule! Elevul pleaca obidit la loc. Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a stiut destul de bine. Profesorul (inca fierband de ciuda): Pe dracu! stiut! Traiane Ghiorghiescule! Vina tu... Spune-ne tu doara, s-auda si onorat domnul inspector: daca sunt in lume apoi cate le veghem doara, cine le-au facut pe toate? Elevul (sigur): Natura, dom'le! Profesorul (zambind cu bunatate filozofica): Ei, pe dracu! Natura!... Dar pe Natura aia cine au facut-o, ma prostovane?
51

Elevul: Dumnezeu, dom'le! Profesorul: Dar vezi bine ca Dumnezeu, ca-z doar nu tata-tau si muma-ta!... No! acuma... noi, romanii, musai doara sa skim pe cum ca: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune! Elevul (energic): De la Traian, dom'le! Profesorul (facand cu ochiul inspectorului, care sta in admiratie): Si cine era Traian? Elevul: El era un om bun! Profesorul (emotionat): Bun, dragutul ghe el! zic zau lui Dumnezau, bun!... si cu cine s-au batut el? Elevul (brav): Cu turcii! Profesorul (razand cu mult chef): Pe dracu! Ca-z unghe erau turcii pana atunci in Europa... Mai tarziu doara apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, ma! Elevul (mai brav): Cu draci! Profesorul: Ca zau lui Dumnezeu ca cu draci s-o batut!... Dar mai apoi, Stefan cel Mare si Michaiu Bravul cine au fost? Elevul (mandru): Ei erau oameni buni. Profesorul (aproband cu tarie): Buni, ma !... si s-au batut... Elevul (cu multa mandrie nationala): Cu draci! Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zau lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane! (Catre inspector, care e transportat:) Ca-z asta doara iaste un scoler emininke! Inspectorul: Are si mult talent! Profesorul (cu siguranta): Ei! pe dracu, talent! ca-z talent nu-i doar ghe vreo sama! asta-i lucru anticvat... Cu metoaghele mogherne doara, totul zace numai in aplicatiune!... No! la muzica acuma... Spune-ne, Popascule: ce-i muzica? Elevul: Muzica este care canta, dom'le. Profesorul (nemultumit): Nu asa, loaza! Nu cuvanta doara ca ratanii... vorbeste ca scolerii. Da-ne tu numaighecat ghefinitia chiara si agkecvata! Elevul: Muzica este... Profesorul: Ce? Elevul: Este cand... Profesorul (foarte nemultumit si repetand definitia): Muzica iaste aceea care ne gaghila urechile intr-un mod placut... (pantre dinti, aparte, scolarului:) Ia sama doara sa nu ti le gaghil eu tie intr-un mod neplacut! (Se aude clopotul de iesire.) Inspectorul (se ridica; copiii fac si ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte multumit. Metoda dumitale e admirabila... Profesorul (taindu-i vorba cu mandrie): Ca-z asta doara e metoada lui Pestalotiu! Inspectorul (urmand): ...si zelul dumitale vrednic de lauda... (Catre elevi:) Voi, baieti, cautati a profita de stiinta bunului vostru profesore si nu uitati ca de la voi asteapta mult patria, Romania, pentru viitor! Profesorul (conducand cu multe reverente pe inspector si incantat de rezultat): Ca-z eu ce le tot spun boilor, onorat domnule inspectore?... Apoi daca-s porci si n-au ghestula aplicatiune! Ajunul examenelor Profesorul: No! mane apoi incepem doara! Cati ghintre voi au studuit, or mere mai gheparke; cati au fost putori si n-au studuit, trebuie ca raman repekinti. Acuma doara numai sa va mustruluiesc ca cum sa fiti la aceea inaltime la carea cauta a fi scolerul intrucat priveske educatiunea printipiala, respeckive la o conduita examplara fata ghe azistentii cari vor fi ghe fata. (Catre un scolar din fund:) Inchighe gura, boule, ca-ti intra musca... (Baietii rad.) Silentium!... Scolerul cauta sa fie curat
52

imbracat... Scolarul Ionescu: Mie mi-a facut mama haine noua, dom'le. Profesorul: Ei! ma-ta! ca-z doara nu era sa ti le fac eu! (Rasete.) Silentium, magarilor! Educatiunea printipiala mai apoi ne obliga la respect catra cei mari, si la infatisare moghesta, carea iaste ca un ghecorum al junetii... (Raspicat si sever:) Ca pe carele il voi veghe ca ranjaste, ori se zbenguiaste, apoi minken acelui magar i-oi lunji eu urechile... macar de-ar fi ficior ghe Erzherzog!... Scolarul Popescu: Dom'le, tata a zis ca sa-i spui de cate ori ne tragi de ureche, ca sa vorbeasca la Camera. Profesorul (cu ton de mangaiere): Ca-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doara ke cunosc ca un scoler emininke... Le-am spus numai pantru porcii eilanti!... No! acuma sa probaluim cake o tara ghin makerie... Popascule! (O plesnitoare si-apoi alta si-nca una pocnesc in zidul din spatele profesorului; acesta sare in sus speriat.) Hoghi o fene eghemek![1] Cine a fost porcul si magarul...? (Toata clasa rade.) Cine?... Minken musai sa aflam cine nu a stiut respectul? (Fierbe de ciuda.) Mai multi scolari: Popescu, dom'le! Profesorul: Popascu? Nu se poake... Popascu doara-i un scoler emininke. Scolarii: Popescu, dom'le! Profesorul: Acela care mai face asta, lasa-l apoi doara... Popascule... daca cineva ke-ntreaba sa-i spui numai cake operatiuni avem in aritmekica, cum vei raspunghe? Popescu: Trei, dom'le. Profesorul: Nu-s mai mulke? Popescu: Cinci. Profesorul: Nu-s mai putine? Popescu: Doua. Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai doua in printipiu, sporire si scaghere ghe unitake; numai doara, dupa diferantiarea lor in praxa, ghevin ca-s patru; aghitiunea, substractiunea, multiplicatiunea si ghiviziunea. No! bine! meri la loc... Spune numa lui tata-tau sa vina mine sa ne onoreza. (Alta plesnitoare.) ...O fekete kukio! Cine-i porcul si magarul? Toti: Popescu, dom'le! Profesorul (necajit): Silentium! Ioanescule! daca cineva ke intreaba ca-s cake-s emisferele pamantului tu ce vei raspunghe? Ionescu: Doua, dom'le! Profesorul: Nu-s mai mulke? Ionescu: Nu, dom'le! Profesorul (iritat): Ba da, loaza! Ionescu: Care, dom'le? Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental si emisferul octidantal, magarule! Meri la loc, vita! Vine mani-ta mane? Ionescu: Nu, dom'le, ca spala la mama lui Popescu. Profesorul: No bine, ca-z tot n-avea ce procopseala sa vaza. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cat colo.) O fene s-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar magarul si porcul care n-are respect? Toti: Popescu, dom'le... (Rad.) Prof Doamna Ftiriadi (foarte volubil si pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru baiat... Sa-ti spun drept ca nu vream sa-l aduc sa dea examen la scoala publica, nu vream sa se amestece cu fel de fel de baieti rau crescuti... Dar a staruit tata-sau... zice ca e ordin de la minister... si de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunosti caracterul lui ambitios, de cand ii esti meditator.
53

Profesorul: Binevoiasca numai onorata doamna sa ieie loc. (Catra Ionescu, care asteapta in picioare:) Tu meri la locu-ti... De hatarul mani-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri! (Ionescu merge la loc.) Ioneasca (ridicandu-se): Sarut mana! Profesorul (demn): No bine! poti mere. (Ia scaunul Ioneaschii si-l pune langa doamna-nou-sosita, si asaza catelul pe el; mopsul, multumit, il linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tanarul Ftiriadi! Spune-ne, s-auda si ilustra matroana, onorata ta mama: nu-i asa ca pamantul se-nvarke in jurul soarelui trei ani cake 365 ghe zile si mai apoi in al patrulea in 366 ghe zile? Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfacuta, se scoala de la locul ei, drege cravata baiatului, il saruta si se asaza iar la loc: No, nu-i ase ca presiunea se ghemonstra sufitiente prin cele doua emisfere (doamna Ftiriadi tuseste tare) ghe Maggheburg? Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul (catra clasa intreaga): No, boilor, vegheti numai examplu ghe aplicatiune! (Catre micul Ftiriadi:) No, inca una s-apoi basta! Spune-ne: nu-i ase ca Ioane Corvin ghe Huniaghe, si Makias Corvin, si-apoi dup-aceia doara toti magnatii maghiari fost-au romani ghe-ai nostri? Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!! Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte multumita... o sa-i spui si lui Ftiriadi cata osteneala-ti dai cu copiii... Profesorul: Ilustra doamna, ca-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i sa luminam jenaratiunile june; ca-z fara instructiune si educatiune, un popor doara e invins astazi in lupta pentru existenta, si cine-i invins, apoi acela da-l dracului! vorba lakineasca: una salus vickis nullam sperare salukem!

18. Mama de Ion Luca Caragiale A fost odata un imparat si o-mparateasa sanatosi si voinici, dar tot mahniti, fiindca de aproape zece ani, de cand se luasera, duceau degeaba dorul unui copil macar. Venind vremea sa plece imparatul la razboi departe, cum trebuie sa se-ntample orcarui imparat intro poveste, dupa ce si-a sarutat sotia, i-a zis: Maria-ta, eu acuma plec si numa Cel-de-sus stie cand m-oi intoarce. Sa te gasesc sanatoasa! Dar sa stii ca la-ntoarcere trebuie sa gasesc si copil in casa; de unde nu, paine si sare cu mine nu mai mananci! Pe urma a-ncalecat si a plecat cu ostile. A trecut de la astea o luna... au trecut trei... cinci... aproape noua suna a pace si nici un semn. De grija si de suparare, sta biata imparateasa in odaia ei, fara sa mai vaza pe nimini decat pe o batrana credincioasa, care o crescuse pe ea de mica, de cand ramasese fara mama; sta inchisa cu batrana, ofta si se jelea... Ce o sa se faca ea cand o da cu ochii de sotul ei? Vazand ca se prapadeste de atata inima rea, i s-a facut batranei mila, si s-a gandit cum i-ar mai risipi gandurile negre. Si asa, intr-o zi, pe la scapatatul soarelui, a luat-o, si amandoua, imbracate ca niste cocoane de rand, sa nu le cunoasca nimini, s-au dus la plimbare intr-o padure. Acolo umbland ele incet, duse pe ganduri, iata ca gasesc o tigancuta zdrenteroasa si lihnita, stand jos pe o buturuga in acea singuratate, cu un danciuc aproape gol in brate... ii dedea tata; el sugea si ea plangea. De ce plangi, fetico? a-ntrebat-o batrana. 54

 Cum sa nu plang, coconita?... M-a amagit hotul, si dupa ce si-a batut joc de mine, a fugit in lume si m-a lasat sa umblu asa, gonita de la parinti, cu pruncu-n brate!... Nu mai ma tin picioarele de nemancata... si pruncul nu vrea sa stie cere... Si n-am incai inima sa-mi fac seama singura: sa-l omor si pe el si sa ma omor si pe mine... ca da Dumnezeu prunci cui nu-i trebuie, la o pacatoasa ca mine, si la cine trebuie nu-i da! Imparateasa a oftat adinc auzind vorbele astea atat de duioase. E baiat? a-ntrebat cocoana a batrana. Baiat, saru' mana! De cate luni? La noapte e de zece zile. Batrana sta la ganduri o clipa si, pe urma, zice: Fetico, esti tu cuminte? N-am fost pan-acuma, coconita, saru' mana; da de-acu-ncolo, sa fie ea a dracului care o mai... De prisos sa ne mai lungim la povestit cu de-amanuntul toate... Destul sa spunem ca, peste un an de la plecare, intorcandu-se imparatul biruitor de la razboi, a gasit acasa mare multumire: cocon imparatesc de trei luni in varsta, dar crescut cat unul de un an... si doica o mandrete de fata oachese, imbracata numa-n matasarii, ca orce doica de cocon imparatesc... si sanul!... si s-a bucurat foarte mult imparatul despre toate. S-a facut botez cu parada mare si s-a-nveselit norodul intreg, ca, fireste, soarta imparatiilor este legata de a imparatilor si l-au botezat Florea-voievod. Crestea voinicelul, si nu mai putea o lume dupa el, ca, ce-i drept, mare minune de baiat! iar doica, la care multi se uitau lung, le spunea: Ia, nu va mai uitati asa, parca n-ati mai vazut copil! sa nu mi-l deochiati! Cand a ajuns baiatul la vreo sase anisori, imparatul a-nsarcinat pe un curtean de credinta sa-l invete manuirea armelor, calaria, inotatul, jocurile felurite si cantarea din harfa si din gura in sfarsit toate cate trebuiesc pentru desavarsirea unui tanar care va sa-mparateasca. Doica, iubind foarte pe baiat, il insotea mereu la ceasurile de-nvatatura; astfel, invatatorul, care pretuia si el mult pe scolarul sau asa de destept si cu frumoase apucaturi vitejesti, vazand-o zi cu zi, a ajuns sa o placa atata, incat, a rabdat cat a rabdat, pana n-a mai putut, si a cerut-o in casatorie; iar dansa placandu-l asemenea, ca era om de seama si mandru, si-l vedea ca tine si el mult la baiat, bucuroasa l-a luat. Si i-au cununat chiar imparatul cu imparateasa, dandu-le mare cinste si daruri scumpe. Cand a intrat in biserica mireasa gatita de nuna-sa sub ochii nunului cu flori si beteala de aur in paru-i negru, cu chipul si trupul, si cu zambetul si mersul acelea, pasind asa de cuminte, nici indrazneata, dar nici sfioasa a ramas toata lumea-ncremenita, nu altceva, ca-n adevar era o aratare. Mai multumit ca oricine de aceasta casatorie a fost tanarul Florea-voievod; el ii iubea mult, si pe mama-doica si pe invatatorul lui; avea si de ce: si ei il iubeau pe el destul. Cand il vedeau aruncandu-se pe cal salbatec prins de coama-n fuga mare, si cand se-ntorcea cu calul, adineaori nebun, acu domolit si plin de spuma; cand il vedeau sagetand randunica din zbor; cand il auzeau, pe urma, cantand din gura si cu harfa, de te sfintea amandoi sotii nu mai puteau de mandrie, il luau in brate si-l sarutau, si femeia zicea: Multi feciori de-mparat or mai fi, da ca si asta al nostru, nu mai crez altul!... s-a ispravit! Au trait ei asa cu totii, la curte, in buna pace, linistiti si fericiti, fiecare cu partea si gandul lui, pana-mplinit Florea-voievod douazeci si doi de ani un flacau ca un brad.
55

Dar intr-o zi, iata ca vine de la palat curteanul, invatatorul lui, acasa, si zice vesel: Stii tu un lucru, draga nevasta? Stiu, daca mi-ei spune... S-a hotarat! il insuram pe Florea... Pe baiatul nostru?... cum asta? Ei! cum!... iac-asa, cum se-nsoara toti flacaii. Cine-l insoara? Ei cine!... imparatul si imparateasa. Cu cine? Cu fata unui crai vecin. Asta nu se poate! auzi? coscogea fecior de-mparat sa ia o fata de crai... Asta nu se poate! De ce nu? Fiindca trebuie sa ia fata tot de-mparat, pe potriva lui... Nu! asta nu se poate, in ruptul capului! Dar bine, femeie, daca asa au hotarat parintii lui?... Or fi hotarat ei... Dar eu?... eu unde sunt? Si repede s-a gatit si-nvapaiata s-a dus la palat sa dea ochi cu imparatul si cu-mparateasa, sa-i intrebe: cum se poate, fara stirea si a ei, care l-a crescut pe baiat, sa hotarasca dansii asa de soarta lui? si, raspicat, le-a spus ca Florica al ei nu poate lua pe orcine, ca lui Florica al ei trebuie pe putin o fata de-mparat; de unde nu, nu trebuie! ca, slava domnului! tanar e, frumos e, voinic e, fecior demparat mare e! Are vreme sa mai astepte pan-o gasi una pe potriva lui. Imparatul a zis una, imparateasa doua, doica noua... au inceput sa se-nteteasca femeile la vorba, si din vorba la-mpunsaturi, si de-acolea, cearta la toarta... imparateasa, suparata de-atata tevatura, ca so taie scurt, zice: In sfarsit, asa a hotarat politica mariei-sale imparatului, asa am hotarat eu asa trebuie sa se faca! destula vorba! Ba, nu! Ba, da! Doica, infierbantata grozav, a tipat o data, ah! si a lesinat. Sari, toti... 0 descheie la san si da-i cu otet de trandafir. Vine si Florea: Mama-doica! Si-ncepe sa se vaite ca un copil mic si sa se bata cu pumnii-n cap: A rapus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu mai e de rana! Imparateasa lesina si ea. Imparatul, strasnic de turburat de toate astea, striga: Eu stric, ca m-apuc sa vorbesc politica cu niste femei nebune! Imparateasa se desteapta si pleaca foarte mahnita de asemenea cuvinte. Se desteapta si doica; se uita la-mparatul si, lovindu-se cu pumnul peste sanul gol, incepe sa se boceasca flacaului: Nu se poate, maica! nu voi, maica, moarta taiata! Nu te dau, Florica, decat dupa fata pe potriva ta! Sa nu ma faci de rusine, Florica mama, ca ma omor! Florica o mangaie plangand si zice: Nu, mama, nu! fara voia ta nu fac nimica! Imparatul, tinand si el foarte mult la doica si auzind si vorbele baiatului, nu s-a-ndurat sa le strice hatarul, si le-a zis: Daca nu vreti voi, bine!
56

S-a facut razboi pentru asta; caci craiul vecin, care avusese fagaduiala de casatorie pentru fiica-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Razboiul s-a sfarsit, ca toate razboaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbandu-se pe la curtile din lume, Florea-voievod, insotit de doica si de-nvatatorul lui, s-a dat in dragoste ca era ochios cu o tanara vestita de frumoasa, fata unui imparat, mai mare chiar decat tatal lui; si numaidecat intre cele doua curti s-a pus la cale casatoria. Cand s-a facut nunta aceea stralucita cu mari petreceri in gradinile-mparatesti, toata lumea s-anveselit; dar mai mult ca toti, doica. A privit lung la mire si mireasa, cum se plimbau prin gradina, incet, strans alaturi, soptindu-si unul altuia cine stie ce nimicuri tineresti, i-a aratat sotului ei si, stralucindu-i ochii de multumire, a zis: Asa da, Floric-al mamei! asa-nteleg si eu!... Sa ia fiecare pe potriva lui!... asa trebuie!

Arcul si tobal cu sageti de Anonim Pe vremea cand Stefan cel Mare era copilandru se dusese vestea ca undeva, intr-o pestera din Muntii Neamtului, in mijlocul codrilor numiti ai Strihanului, s-ar gasi ascuns din vremuri stravechi un arc cu sageti vrajite. Arcul acela - se spunea - fusese anume lasat acolo de un viteaz care-si gasise adapost in acea pestera cand fusese impresurat de o intreaga armata de tatari. Iar viteazul nu fusese altul decat acela care intemeiase tara Moldovei. - Atata se mai stie, adaugau batranii clatindu-si barbile albe, ca numai "flacaul fara pereche-n lume", daca ar putea pune stapanire pe arc, ar putea sa domneasca peste Moldova asa fel incat nimeni n-ar mai izbuti sa-i calce hotarul fara a-si primi pedeapsa. Numai ca pestera din codrii Strihanului a ajuns, urmau ei, in puterea unui urs de o salbaticie neinchipuita, care i-a rapus pe toti cei care s-au apropiat de acele locuri si de-atunci nimeni n-a mai avut curajul sa-l infrunte pe urs. - Ba eu as cuteza, a zis Stefan afland aceasta. M-oi duce sa gasesc ursul, sa-l dobor si sa castig arcul. Apoi, cu toate sfaturile dimpotriva ale celor din preajma sa, baiatul a inceput sa se pregateasca. Apuca ghioaga cea mai tare, incaleca pe calul cel mai iute. Puse cateva merinde intr-o desaga si porni. Urca spre Muntii Neamtului, spre padurea Strihanului si, dupa o cale lunga, ajunse la pestera cu pricina si lega calul de un trunchi. In pestera, agatate de un stei, se vedeau tolba si arcul. Stefan intinse mana... Atunci, dintr-un cotlon, de nu stiu unde, se auzi un mormait cumplit. O singura zvacnire de spaima il strapunse pe Stefan. Numai una... ca fulgerul se rasuci spre fiara, ridica ghioaga si lovi... lovi ca traznetul... Orb de durere, ursul se pravali, iar in clipa aceea Stefan prinse in mana arcul, intinse coarda si slobozi o sageata drept in inima ursului. Dupa aceea iesi pe pajistea ruginita de frunzele cu licar de arama ale toamnei. Rasufla din greu dupa fierbinteala luptei si, zambind cu multumire, incaleca si pleca pe calea intoarsa. Ducea tolba cu sageti si arcul, arcul despre care se stie ca Stefan cel Mare al Moldovei nu s-a mai despartit de el pana la moarte.
19.

Povestea vantului de Anonim Cum, nu stiati ca vantul spune povesti? inseamna ca nici asta primavara, nici asta toamna nu i-ati ascultat susotelile din faneata ori din frunzisuri! Sau nu l-ati inteles, socotind ca vine si pleaca asa, hai-hui, jucandu-se de-a prinselea. Mare mester povestitor este vantul. M-a invatat bunicul sa-i ascult soapta si sa i-o inteleg. - Viu de departe, de peste mari si tari, oho! cate n-am vazut eu pe unde am colindat, ca drumurile
20. 57

imi sunt lungi si nu de putine ori ocolite. M-am oprit oleaca intr-o padure si am luat aminte la cele ce spun tufanii si copacii atunci cand isi clatina fruntile! Am plecat mai departe zabovind asupra campiei unde am susotit cu lanurile, port vara solia roadelor bogate ale granelor, iar toamna pe cele ale porumbului. Ma mai odihnesc si eu ca de, acela care umbla mult osteneste si el. Atunci ma aciuiez prin vreo livada, acolo trag cate un pui de somn, sorbind aroma vreunei piersici ori a unui mar. Pornesc din nou si urc pana sus pe crestele cele mai inalte ale muntilor, cobor apoi vaile si din izvor in parau, apoi mai departe pe rauri, pana la marea incretita de valuri cu coame inspumate. Iau un susur cu mine si-l port, il port si il cant... ... si uite asa, azi aici, maine colea, pretutindeni si nicaierea! ba un alint, ba o doina, numai sa stati si sa ma ascultati! Astazi dimineata, asa cum am spus, era si el mai altfel decat a fost pana acuma. Parca mai posomorat, mai ingandurat, nu-si mai afla astamparul. - De-acurna, gata, mi-a trimis vorba din lacasul lui de Miaza-Noapte fratele meu cel mare: crivatul. Si-a tocmit telegarii, si-a incordat trambitele si si-a foltuit tobele, el are sa domneasca peste iarna, are sa-nvalmaseasca omaturile ridicand nameti si troiene. Ei, dupa o vreme are sa osteneasca si el, atunci ai sa iesi afara si ai sa te dai cu saniuta.

Pisica si rasul de Anonim Odinioara, pisica si rasul traiau laolalta, ca niste neamuri adevarate. Pisica il invata pe ras tot felul de lucruri, si intr-o zi ii spuse: - Oamenii au foc, am sa merg sa le cer, ca sa ne fierbem si noi mancarea. Si pleca pisica in sat, dupa foc. Oamenii o primira bucurosi si o poftira in casa. Aici simti mirosul grozav de imbietor al orezului care fierbea in oale. Tare ar mai fi gustat din el, dar orezul nu era inca fiert. Pisica lua un lemn aprins ca sa-si faca foc si pleca spre padure. Cand ajunse destul de departe de sat stinse lemnul si se intoarse iar la oameni, spunandu-ie ca se stinsese pe drum. Dar orezul nu fiersese inca. Lua iarasi un lemn de pe foc si porni spre casa, dar pe drum il stinse din nou: si-a tot facut asa pana ce orezul s-a fiert. Oamenii o poftira la masa si ea se aseza bucuroasa. Ce gustos este! gandea pisica sorbind din fiertura. Tare buni sunt oamenii si grozav stiu sa gateasca." si, uitand de foc, se intoarse in graba acasa si-i spuse rasului: - Oamenii sunt foarte priceputi si primitori, hai sa traim printre ei. Rasul nu vru sa plece, ba incerca s-o opreasca si pe pisica. Atunci pisica se hotari sa plece singura. Se apropie prietenoasa de ras si-i spuse: - Hai sa te invat cum sa te catari in copac. Rasul, bucuros, facu asa cum l-a invatat numai ca pisica i-a aratat doar cum sa urce, si nu cum sa si coboare. Cand a ajuns in varful copacului, rasul nu mai stiu ce sa faca, iar pisica se strecura repede printre crengi, cobori si fugi repde la oameni. Rasul nu mai putu cobori din copac. Foamea ii sfasia stomacul. Pana la urma, nemaiputand rabda, sari pe crengile subtiri, cum vazuse ca a facut pisica, dar cazu cu capul in jos si se lovi foarte tare la spare, sira spinarii la ceafa. De-atunci rasul umbla cu capul in jos, ii chioraie intotdeauna prin burta, poate sa se catere in copaci, dar nu stie sa mai coboare.
21.

23. Povestea magarului 58

de Anonim

Intr-o zi,magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat,ore intregi,in timp ce taranul incerca sa gaseasca o idee cum sa-l scoata. Taranul hotari ca oricum magarul era deja prea batran si fantana secata si nu merita osteneala sa-l mai scoata din fantana. Asa ca chema cativa vecini ca sa acopere fantana. Fiecare isi lua o lopata si arunca pamant in interiorul fantanii. Magarul pricepu ce i se pregateste si se pese si mai abitir pe zbierat. Dar spre uimirea tuturor,dupa cateva lopeti bune de pamant,nu se mai auzi nimic. Taranul privi in interiorul groapei si spre surprinderea lui dupa fiecare lopata de pamant,se scutura si se urca pe deasupra pamantului. In curand,martorii la iesirea magarului din fantana vazu ca dupa ce ajunse la gura fantanii,magarul sari peste ghizduri si scapa nevatamat.

de Anonim Traia odata un taran, iar acesta avea o nevasta tare idioata. Ea totdeauna stia mai bine decat barbatul. Taranul mergea din cand in cand la targ, sa-si vanda graul. Stia taranul, ca, in targ, trebuie sa fii foarte atent, pentru ca, comerciantii incearca sa insele oamenii saraci. Trecu vremea secerisului, si treieratul. Taranul se pregatea sa mearga iarasi la targ cu cerealele. Ei, si nevasta lui, cea idioata, dar cu gura mare, incepu sa caute nod in papura, ca de ce doar barbatul merge peste tot. Intr-un tarziu, ii zise barbatul: - Pai daca vrei, du-te tu la targ! Si asa pleca femeia la targ cu carul, insotita de o sluga. Cand ajunse la vreo cinci kilometri de sat, isi aminti ca nu stie cati bani trebuie sa ceara pentru cereale. Imediat zise catre baiatul care o insotea: - Du-te repede inapoi, intreaba-l pe barbatul meu cat sa cerem pentru grau. Baiatul fugi repede acasa, si pe geam striga la gazda cat sa ceara pentru grau. Gazda ii striga, tot pe geam, ca atat cat cer si ceilalti tarani. Dupa asta, baiatul fugi inapoi, si nu peste mult timp ajunsera in targ. Imediat veni la ei un comerciant viclean: - Cat ceri pe grau? - Cat cer si ceilalti. Comerciantul zise ca merge sa intrebe. Dar intre timp se gandea cum poate sa o insele pe femeie, care nu era dispusa sa negocieze. Nu trecu mult, si comerciantul se intoarse. Zise catre femeie, ca, jumatate cantitatea se da pe imprumut, iar jumatate cantitatea o platesc mai tarziu. -Pai bine, zise femeia. Daca asa merge, asa merge. Si bani cand primesc? - Pai la urmatorul targ. - Bine. Dar cum ne vom recunoaste, ca peste mult timp va fi targ din nou. - Eu iti dau paltonul meu vechi, iar tu imi dau cojocul tau. Fiecare isi recunoaste haina, asa ne vom recunoaste. Femeia cea idioata ii dadu cojocul, lua paltonul vechi al comerciantului, si gata targul. Comerciantul pleca cu graul, iar femeia pleca spre casa, mandra nevoie mare, ca si ea se descurca in targ. Cand ajunse acasa, taranul dadu in balbaiala, cand auzi ce targ facu femeia: - Plec in lume, si nici nu ma intorc pana nu intalnesc inca un prost ca tine. Si imediat pleca. Merse incet, ca era convins, ca, un idiot mai mare ca sotia lui nu va intalni prea repede. Trecu printr-o padure deasa si intunecata. Vazu in departare o luminita, si se indrepta intr-acolo. Batu la usa si dadu binete: - Buna seara, oameni buni! O batrana il saluta: - Buna seara! Ce vant te aduce pe aici? Omul nostru avea deja un plan, pentru a testa oamenii idioti. Asa ca, raspunse frumos la intrebare: - Acum am venit de pe lumea cealalta. Batrana nu se mira deloc.
59

24. Concursul idiotilor

- Nu l-ai vazut acolo si pe feciorul meu? Intreba in soapta. Omul nostru era convins, ca, a intalnit idiotenia in persoana: - Ba da, cum sa nu! Face comert cu oase si carpe. - Adevarat?- intreba femeia mirata. Taranul continua linistit: - Saracul, e imbracat in zdrente, si paltonul e vechi, iar caruta el o trage. - Vai mie, om bun! Dumneata mergi inapoi acolo? - Bineanteles, maine dimineata trebuie sa fiu acolo. - Am un cal sur, nu-l duci te rog! Sa nu traga baiatul meu caruta. - Cum sa nu! Ii duc eu ce vrei sa-i trimiti! - Mi-au ramas trei colaci de la sarbatori, frig trei gaste, am strans si ceva bani, de care nu stie barbatul meu. Si era sa uit: barbatul meu a inselat in targ o femeie, si a adus un cojoc acasa, du-i si cojocul, sa nu-i fie frig! Asa se pare ca am gasit ce cautam- gandi taranul.Nici nu am mers prea departe" Imediat pleca incarcat spre casa. Cand ajunse, asa grai catre femeie: - Am venit inapoi, ca am intalnit inca o idioata, ca tine!
25. Femeile barfitoare de Anonim Traia odata intr-un sat un taietor de lemne. In fiecare zi mergea in padure sa taie lemne. Intr-o seara, pe cand se intorcea in sat, intra la carciuma, unde se intalni cu cumnatul, cumatrul si vecinul, iar acestia zisera: - Mai Ionica, stii tu ce nevasta barfitoare ai, nu mai exista una la fel in tinut! - Ascultati la mine, numai nevasta mea barfeste, ale voastre nu? raspunse Ionica. Fiecare barbat isi apara nevasta, cum se cuvine. Vazand asta, Ionica spuse: - E bine, daca asa ziceti ca nevestele voastre nu barfesc, eu va demonstrez intr-o zi ca va inselati! Imediat au pus pariu pe o sticla de vin, dupa care Ionica pleca spre casa. Seara se culca linistit, fara sa pomenesca nevestei despre pariu.

Dimineata, nevasta lui Ionica se scula, si merse sa dea mancare la animale. Ionica sari din pat, si aduse din bucatarie un ou, pe care il ascunse sub plapuma. Cand intra in casa nevasta lui, il intreaba: - Ionica, tu inca in pat lenevesti? - Pai, nevasta, eu nu pot merge azi in padure. Azi noapte s-a intamplat ceva cu mine, dar nu am curajul sa-ti spun! - Da ce-i cu tine, barbate, spune odata! - Vai, nevasta!- zise scotand oul de sub plapuma. - Uite, am ouat un ou azi noapte! Dar sa nu cumva sa spui cuiva din sat! - Vai mie, nici nu pomenesc nimanui! Femeia intra in bucatarie, se uita pe fereastra spre casa uneia dintre vecine, apoi la cealalta vecina, care tocmai iesea din casa. - Tu Marie, ia vino putin incoace sa-ti spun ceva: Ionica s-a ouat! - Ce-a facut? - S-a ouat! Ou de gaina! - Si cate oua? - Pai unul, ce nu ajunge? Dar sa nu te puna sfantu sa spui cuiva, ca Ionica ma mananca!
60

- Vai, da bineanteles ca nu spun nimanui! Ei, dar in ciuda promisiunii, vecina merse in graba la cumatra sa, si, de cum intra in casa, zise: - Vai cumatra, ai auzit ce grozavie s-a intamplat? Ionica vecinul s-a ouat trei oua! - Nu se poate! - Ba da, acum mi-a zis nevasta lui, dar sa nu spui nimanui! Bineinteles ca aceasta promise ca nu spune nimanui, dar de indata ce ramase singura, alerga la nasa ei: - Vai nasa, ce grozavie, Ionica s-a ouat! - S-a ouat? Si cate oua? - Am auzit ca sase oua s-a ouat! Si asa a trecut ziua, femeile alergau de la una la alta sa duca barfa mai departe in sat. In tot acest timp, Ionica statea linistit in pat, gandindu-se, oare femeile vorbesc despre el? Spre seara, isi lua pantalonii si haina pe el, si merse din nou la carciuma. De cum intra in carciuma, toata lumea se uita buimaca la el. - Ce-i cu voi oameni buni, ce va holbati asa la mine? - Pai am auzit in sat ca te-ai ouat o suta de oua, le-ai si clocit, si au iesit patruzeci si cinci de rate, patruzeci si cinci de cocosi iar zece pui au pierit. - Ei, pai ascultati la mine, eu m-am ouat un ou din gluma, nouazeci si noua de oua le-au adaugat nevestele voastre. Doar o zi mi-a trebuit sa va demonstrez ca si nevestele voastre sunt barfitoare. Unde-i sticla aia cu vin? Si au mincat si au baut, poate si azi petrec undeva, daca nu au murit.

de Anonim Odata, demult, pe cand zanele colindau padurile si piticii rascoleau maruntaiele pamantului in cautarea pietrelor pretioase, pe cand animalele vorbeau si puii de lup se jucau cu mieii, traia intr-o casuta darapanata la marginea unui catun, un olar impreuna cu nevasta si cei doi copii ai lui. Erau destul de saraci si isi duceau traiul doar de pe urma vaselor de lut pe care olarul le vindea la targul din apropiere, intr-una din zile, pe cand se intorcea de la targ, numai ce zareste olarui intr-un tufis de la marginea padurii un iepure ce se ascundea tremurand tot de frica. Nu i-a fost prea greu sa-l prinda si sa-l vare in traista, gandindu-se numai la friptura pe care avea sa o faca din bietul iepuras. Ajuns acasa, ii dadu traista nevestei, poruncindu-i sa gateasca iepurele, iar el, ostenit de atata drum, se tranti in pat si adormi pe data. Cei doi copilasi, auzind porunca tatalui, se strecurara binisor si privira in traista, de unde le stralucira doi ochisori speriati si inlacrimati. Din intuneric, iepurasul isi astepta sfarsitul plangand, pentru ca auzise si el planul ingrozitor al olarului si intelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus ca pe atunci animalele intelegeau limba oamenilor. Copiilor li s-a facut asa o mila de bietul iepuras, ca abia au asteptat ca mama lor sa plece o clipa din bucatarie si au insfacat iepurele, punand in locul lui un stergar. Au alergat cat au putut pana la marginea padurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mancand pamantul. Bineinteles ca olarul a certat-o pe nevasta pentru ca n-a avut grija de iepure, iar in acea seara n-au mancat friptura, ci urzici. Dar s-a intamplat un lucru mult mai frumos. Mama lepuroaica a zvonit prin toata padurea fapta cea buna a copiilor . Despre isprava a aflat si Zana Eastres, slujitoarea Primaverii. Si cum se apropia Sarbatoarea Primaverii, Zana s-a gandit sa-i rasplateasca pe cei doi copii pentru salvarea iepurasului si a poruncit iepurilor sa le duca daruri .
26. Poveste iepurasului de pasti 61

Astfel, copiii olarului au gasit intr-o dimineata, frumos insirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci si faguri de miere. De atunci. in fiecare an, tot mai multi iepurasi aduc daruri copiilor cuminti, harnici si buni. Cu timpul, sarbatoarea Primaverii s-a contopit cu cea a invierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar si copiii lui abia daca-si mai aminteste cineva, zanele s-au pierdut in negura vremii, dar iepurasii n-au uitat niciodata de indatorirea lor de a aduce, de Paste, tot felul de daruri copiilor.
27. Doua de Ioan Alexandru Bratescusurori Voinesti Cunostinta s-a facut intr-o zi de toamna, cand copilul casierului speriat de o trasura, care era aproape sa-l calce, a dat fuga in curtela Elena, in poalele ei. De multe ori vrusese ea sa intre in vorba cucopilul, dar ii lipsise prilejul; acum insa il lua in brate, il duse in casa,i dete sa bea apa ca sa-i treaca de spaima si, fiindca era vorbitor caun om mare, macar ca spunea vorbele pe jumatate, il mai opri catvacu dansa. Copilul, foarte apropiat, ii raspunse la toate intrebarile,spuindu-i ca-l cheama Nitu; ca e de cinci ani; ca semnul din fruntee o buba facuta de mama de la Caracal, si ca iubeste pe tata mult, mult, pana la tag, ceea ce dansa pricepu numaidecat ca insemna: pana la gat. Cu intrebari de ale ei, cu intrebari de ale lui, s-a intarziat; iar cand casierul, trecand de la slujba, se opri mirat ca-si vedea copilul in bratele ei la fereastra, Elena se cobori din casa, ii iesi inainte la poarta si ii povesti intamplarea cu trasura. El ii multumi cuviincios, isi lua copilul si se despartira... A doua zi copilul cere sa mearga la Coca-mica, nume scornit de el Elenei, si care trebuie sa-i fi venit de la vorba coconita. Casierul il trimite cu servitoarea; iar seara, cand copilul cere din nou, il duce el insusi. Negresit, intaia intalnire ar parea grea, mai cu seama cand ii lipseste si mijlocul obisnuit de scapare: spunerea numelor; caci ea stie ca el e casierul judetului, Iosif Danescu, precum stie si dansul ca pe ea o cheama domnisoara Elena Cioranu. Sunt insa imprejurari care le vin in ajutor. De doua luni de cand el locuieste peste drum, o saluta intotdeauna ducandu-se sau intorcandu-se de la slujba; si-au si vorbit de doua ori, la casierie, cu prilejul platii pensiei pe lunile august si septembrie; si apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce sile spun alte ganduri pe care ar trebui sa le ascunda. Domnisoara, Nicu, copilul meu, cere sa vie la dumneata. Ea zice: Da?, ia copilul in brate, ii scoate palaria si, vazand ca tatal e cu mana tot pe clanta usii, il pofteste printr-o intrebare: Poftiti sa sedeti? El se aseaza. Daca ori unul ori altul s-ar gandi sa produca vreun efect deosebit asupra celuilalt, si-ar alege vorbele si s-ar tulbura; dar asa, se rupe gheata de indata si se trezesc vorbind despre igrasia odaitelor in care locuieste el peste drum, despre neingrijirea caldaramurilor orasului, despre frumusetea aleii de tei care duce de la pod la manastire parca s-ar cunoaste de cand lumea. A treia zi casierul intelege pentru ce Elena l-a intrebat in ajun cine a facut paltonasul copilului, cand vede ca acum paltonul are un guler de imitatie de astrahan si la marginea manecilor reveruri de aceeasi stofa. Si negresit aceasta face a doua intalnire si mai usoara. Domnisoara, am venit sa-ti multumesc pentru osteneala ce ti-ai dat cu... A! nu e nici o osteneala, domnule; dimpotriva, o petrecere. El se aseaza de indata. 62

 Adevarat, zau, trebuie sa ti se urasca. Nu te duci niciodata, nicaieri. Mai de mirat e de dumneata. In ceasurile in care nu esti la slujba, esti totdeauna acasa. Eu... e altceva... Mi-e greu sa fac cunostinte noi... De cand sunt aci, de doua luni, nu pot sa zic... cunosc catava lume... dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie. Bine, dar sunt altele... Avem un club, cofetarie, o cafenea in care se poate duce orisicine. El o priveste si i se pare ca acest chip cu parul dat in sus, dezvelind toata fruntea mare, sub care stralucesc doi ochi negri, fara a fi frumos, are un farmec deosebit, si ca tot deosebita e si limpezimea glasului ei. Adevarul e ca atat din vorba cat si din intreaga infatisare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascutimi nelamurite, care dau ceva ridicol fetelor ramase batrane. Acum, cand el ii raspunde ca nu-i prea place sa se duca in lume, ca firea lui il indeamna mai mult sa stea acasa, cu socoteli, cu jurnale, e randul ei sa-l priveasca cu dorinta de a citi in fata lui cat adevar e in cuvinte. E lipsita de experienta, totusi ghiceste ca spune adevarul; si de altminteri seriozitatea cu care vorbeste si parul lui incaruntit sunt puternice indemnuri ca sa-i dea crezamant... Asa s-a inceput prietenia dintre casier si Elena: din dragostea copilului pentru ea. Azi el stie din gura Elenei ca ea e fata lui Raducanu Cioranu, omul cel mai bogat intr-o vreme, dar si cel mai nesocotit risipitor, vestit pentru chefurile si vanatorile lui, asa de vestit incat la moartea lui s-a vandut toata averea si nu le-a ramas decat casutele astea in care sta si pensia de de lei pe luna. Tot din gura Elenei mai stie casierul ca mama ei era o femeie buna, care cat a trait tata-sau a suferit de traiul pe care-l ducea el, iar dupa moartea lui, de lipsa in care o lasase. Seara cu seara prietenia lor creste. Nici unul, nici celalt nu se gandeste la judecata lumii. Despre judecata carei lumi sa-i pese ei? Despre judecata orasenilor, care cat timp le era casa in sarbatoare dadeau navala la petreceri; iar de cand au ramas aproape pe drumuri nici nu vor sa mai stie de ele; dovada moartea mama-sii, la care n-au venit decat cateva batrane si cativa credinciosi? Or, iar sa-i pese de judecata acelora care-i aruncasera fara cercetare o invinuire nedreapta pentru greselile alteia? El mai putin nu se gandea la parerea lumii, de la care suferise atat in singura data cand incercase sa intre intr-insa. * E o luna de cand s-au imprietenit. Copilul are rufaria intreaga facuta de mana Elenei, cu o cheltuiala ridicol de mica. In schimb ea a primit un dar frumos si folositor: o masina de cusut. Dar iata ca intr-o seara, macar ca vremea e buna, suna sapte ceasuri, si ei nu vin: suna opt, si ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnica sa intrebe nu cumva e bolnav copilul... ori el? Slujnica se intoarce. Nu sunt bolnavi. Nici o alta explicatie; nici un alt raspuns. Atunci Elena intra in casa trista. Trebuie sa fi aflat, isi zicea ea; si e nelinistita, nu poate sa doarma pana noaptea tarziu, cand fara sa inteleaga cum se simte imbarbatata si isi zice ca mai curand ori ai tarziu tot ar fi trebuit sa afle; ca a doua zi are sa i-o spuie ea insasi ca sa scape de o asa de grea povara. Da, are sa i-o spuie negresit maine, seara. Dar daca n-ar mai veni deloc?... A doua seara casierul vine, dar se cunoaste ca stie ceva. E afara aceeasi liniste placuta a oraselor de provincie, intrerupta la rastimpuri rare de un latrat de caine ori de un fluier de vardist; inauntru aceeasi caldura potrivita; ca in alte dati copilul se joaca intre ei cu o carte mare cu chipuri; ca in alte dati taciunii se darama in soba cu izbucniri de scantei rosii; si cu toate astea el se incurca la citit, ea se incurca la lucru. Se vede bine ca e ceva la mijloc.
63

Deodata Elena, aducandu-si aminte de hotararea din noaptea trecuta, se intoarse catre dansul si, fara alta pregatire: Ai aflat ceva despre sora-mea. Aflase in adevar; usor se gaseste cineva care sa-ti dea lamuriri si despre ce vrei si despre ce nu vrei sa stii; dar el se asteapta asa de putin la o marturisire, incat ramane aiurit. Intr-un tarziu o intreaba: E adevarat? Da, adevarat. A! dar daca ai sti... Si incepe a-i spune pe larg toate cate le tinea ascunse, dezvinovatirea ei... Toate stramtorile pe care si le impusese numai si numai ca s-o poata tine intr-un pension din Bucuresti, aceeasi rochie purtata de doi ani neintrerupt si rusinea de salul si de giuvaericalele puse la loterie, ca sa poata implini ratele la timp. Cine e asta, Coca-mica? Ea se apleaca sa vada gravura aratata de copil. Asta? Un imparat, draga... Vacantele erau o sarbatoare neintrerupta pentru mine. Batrana eram de de ani? Si cand ieseam cu dansa pe ulita ea imbracata cu ingrijire si frumoasa, eu asa cum sunt cine nu ne-ar fi cunoscut ar fi crezut ca nu suntem surori, ci ca sunt slujnica ei... Pe urma, dupa ce pleca, zile lungi si triste, tresariri deodata din somnul cel mai adanc: Ce-o fi facand Sofia? si apoi zvarcoliri pana la ziua... pentru un raspuns care intarzia... Dar asta cine e, Coca-mica?... Tot un imparat, draguta, raspunde ea. Apoi urmeaza povestind boala ei, care a tinut mai bine de o luna, acum patru ani, in luna lui iulie; dragostea sora-sii din vremea aceea cu un militar; cat a fost de tarziu cand a putut sa se coboare din pat; scena de talmacire pe care n-are s-o uite niciodata, in care sora-sa isi dase pe fata toata usurinta ei, sporita in mai rau la pensionatul din Bucuresti. Staruintele sale pentru mutarea lui, fuga sora-sii dupa dansul, rusinea de judecata lumii, care le cuprindea pe amandoua sub aceeasi firma batjocoritoare: fetele lui Cioranu... Se opreste catva pentru a cere ajutorul batistei, ca sa poata vedea o floare din perete, pe care o priveste de catava vreme cu staruinta. Si nu mai stii nimic de dansa? indrazneste el sa intrebe. Ba da... In fiecare luna ii trimite regulat jumatate din pensie. S-au mai vazut de cateva ori: chiar in anul acesta la Pasti; dar parca nu mai era sora-sa... Era o straina frumoasa si eleganta, a carei plecare dupa cinci zile de sedere cu o vadita sila in loc s-o intristeze, parca a bucurat-o. Si ofiterul nu vrea s-o ia? Ea tace. Va sa zica nu stie tot? Dar nici ea nu-i poate spune ca de mult a fost inlocuit cu altul, si urmasul, la randul lui, cu altul; ca la fiecare doua-trei luni, primeste aceeasi instiintare: M-am mutat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, trimite-mi banii aici, strada cutare... Casierul ghiceste ce nesocotita i-a fost intrebarea, deschide si inchide de cateva ori jurnalul fara nici un cuvant; apoi, simtind ce dureroasa trebuie sa fie pentru Elena tacerea care se prelungeste, incepe s-o mangaie, cu vorbe simple, asa cum se pricepe el: Trist... da... foarte trist, domnisoara, dar de... trebuie sa te mangai si sa te gandesti ca dumneata esti cu inima impacata, ca dumneata ti-ai dat toate silintele... Asa e lumea asta... si iar sa te mai gandesti, domnisoara, ca nu esti numai dumneata nenorocita pe lumea asta... Elena tace. Unul una, altul alta... fiecare are necazurile si neajunsurile lui.
64

Uite eu, cate am suferit si eu... Doisprezece ani n-am visat alta fericire decat sa pui capat vietii de urat si de singuratate pe care o duceam. Ajunsesem sa-mi fie sila de casa unde nu era nimeni sa ma intampine cu o vorba buna... Si daca mam insurat, peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul si sufletul legat de lume. Mi-era urat singur, acum imi era groaza... Neorinduiala intr-ale casei, certuri, vorbe rele. Si impotriva bietului copilasului astuia dusmanie pentru ca stia ca-mi era drag... Fara sa vrea, ochii Elenei se indreapta catre semnul din fruntea copilului... Da, domnisoara... semnul acela e de la dansa. Intr-o seara ne intorceam de la o sindrofie eram silit s-o insotesc in toate serile; sindrofii de rand, cu clevetiri si jocuri de carti, care intotdeauna se sfarseau prin certuri si prin vorbe rele... Pierduse... se certase; cand ne intorceam, copilul plangea... Ea vroia sa-l potoleasca, dar se vede ca mangaierile ii erau aspre de suparare; atunci, vazand ca nu tace, il impinge cu furie, el se impiedica de covor si cade cu capul de coltul sobei... Cinci zile am crezut ca moare... Si uite asa, domnisoara, patru ani de canon. Si vezi, nu as fi scapat nici acum singur, fara ajutorul unui baiat de isprava, presedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul caruia divortul a traganit mai putin, si copilul mi-a fost dat mie... E... asa e lumea, si omul va sa se mangaie si sa nadajduiasca in alte zile mai bune. Din seara aceasta stiau unul despre altul tot ce puteau sti. Casierul are sa vie mai cu drag si Elena mai cu drag o sa-l primeasca. El o sa- si aduca si de lucru: socoteli de verificat, in timpul ce ea va coase ceva la masina. Si in vremea asta copilul face progrese minunate, ca e asa de destept, iar Coca-mica asa de buna profesoara! A invatat lunile anului, zilele saptamanii, cateva poezii mici; si numara pana la o suta; si are o placa pe care stie sa faca cateva slove cu degetele lui nesigure de cinci ani. Ieri a aratat ca stie pe sarite literele pana la l; azi spune Tatal nostru cu o singura gresela, la cuvantul izbaveste, pe care nu-l poate spune; maine, dupa indemnul Cochii-mici, o sa se aseze frumos in fata lui tata-sau si, luandu-si degetul aratator de la o mana in cealalta mana, sa inceapa: Eu sunt mic, tu fa-ma mare; Eu sunt slab, tu fa-ma tare. Cu asa nimicuri trec trei ceasuri ca trei clipe. Ca vremea nu sta in loc, ca sa asculte cu Elena gazeta citita de casier, nici sa se bucure cu amandoi de progresele copilului; ci vremea zboara si se trezesc ca ceasornicul bate zece. A! deja... zic amandoi... El se imbraca, ea ingenunche sa imbrace copilul si nu uita nimic: gulerul paltonasului bine ridicat, basmaluta bine legata imprejurul gatului. Apoi, dupa ce saruta copilul, se scoala, intinde mana casierului si se despart: Maine, cu bine... * Miercuri, in ajunul lui Sfantu Niculae, pe la patru dupa-amiaza, lena tocmai invata pe copil sa-si scrie numele intreg, cand s-a oprit la poarta o trasura, care aducea pe sora-sa de la gara. Ar trebui s-o primeasca mirata si rece, ca la celelalte veniri; dar de o luna incoace asa i s-au schimbat toate simtirile si s-a adunat in inima atata trebuinta de a mangaia si de a fi mangaiata, incat vazand pe sora-sa ii alearga repede inainte: Sofio! Caci la urma urmei e sora-sa, cu zece ani mai mica decat dansa, aproape copilul ei, sora-sa care a suparat-o, dar acum parca nu mai e dansa care a plans si s-a chinuit, parca e alta. Sofio! si o cuprinde in brate, o saruta si plange. Sofia, vazand asta primire la care nu se astepta, se gaseste numai-decat in apele ei; spune ca a tinut
65

sa-i faca o surpriza, ca-i era dor, a! grozav de dor; si vazand copilul: Al cui e copilasul asta? Elena arata servitoarei unde sa aseze cufarul Sofiei Tato, al cui e copilasul asta? Al unui vecin. Care vecin? Al casierului. O! Ce dragut e! Vino la mama, puiule. Il ia in brate, il dezmiarda; repede gaseste cheia si scoate din cufar cateva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie si mai mult pe Elena de dansa. Copilul arata toate cate le stie: Ianuae, febuae, Un copil odata mic ca dumneata, numara, arata cum face popa cand vine cu botezul... Sofia si Elena fac haz; ceasornicul bate cinci casierul e in pragul usii. Nu se mai poate inlatura intalnirea. Dupa o foarte scurta socoteala, Elena se scoala: Sora-mea Sofia domnul Iosif Danescu, casier. Sofia se uita de la unul la altul; dar surasul inceput la vederea lui ii piere de pe buze cand vede fata serioasa a Elenei, cu o dunga intre sprancene, care ii da un aer de desavarsita cinste. In seara aceea casierul nu vine, a doua zi insa e sarbatoarea asteptata de atata timp, e ziua copilului. S-ar putea sa n-o petreaca impreuna? De nu s-ar duce, Elena si-ar inchipui ca o socoteste partasa la vinovatia sora-sii. Nu e vorba, ca pentru dansul nu trebuiesc cuvinte ca sa-l hotarasca a merge; asa face de mai bine de o luna, acum i-ar fi greu sa poata face altfel. E o adevarata sarbatoare a doua zi, de cand vin pana pleaca. Iata surpriza costumului de marinar lucrat in ascuns pentru copil. Sunt toti de parere ca-i sade de primejdie. Sofia mai ales nu-l mai lasa din brate. Trebuie sa-i repete iar toate flecustetele spuse ieri; si rad in cor, si se bea, in sanatatea lui, vutca facuta de mana Elenei, pe cand Sofia canta la clavir semnalul de urare. Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli. Aflarea acestui strain in casa indreptateste pe Sofia sa apropie pe Elena de dansa pe drumul vinovatiei. Si daca e asa (ca nu se poate sa fie altfel), n-o sa mai aiba de acum nici rarele mustrari si licariri de parere de rau, facute din compararea vietii ei cu a sora-sii. Parca asta sfanta? Parca ea nu petrece? Negresit, mai putin decat ea; dar e si mai urata si mult mai mare, si apoi copilasul, care insenineaza casa; o idila a sora-sii si dansa surprinzandu-i in flagrant delict! Astea au farmecul noului si neasteptatului; sunt atatea lucruri de care o sa facahaz la Bucuresti, istorisindu-i actualului. Si cine stie, poate de randul viitor a sa-l aduca si pe el. Casierul ar putea sa fie serios si ursuz? Ce ar semana? Lasa ca e ziua copilului; dar mai intai ar fi de-a dreptul necuviincios, si nu numai fata cu Sofia, careia trebuie sa-i dea sa creaza ca nu stie nimic, ci chiar fata de Elena, s-ar cuveni sa-i arate ca a mai uitat din greselile Sofiei. Elena asemenea e vesela de recunostinta pentru purtarea casierului cu sora-sa, de dorinta de a nu-l trada in prefacerea lui ca nu stie nimic si mai ales de nevoia de iertare si de mangaiere adunata incet-incet in vremea din urma. Drept e ca acestea sunt cuvintele de la inceput; mai tarziu nu mai au trebuinta de ele, caci se raspandesc din Sofia valuri-valuri de veselie si de incantare. Ce gratie in cele mai neinsemnate miscari! Ce vioiciune sclipitoare in ochi si ce maiestrie in manuirea vocii! Ce perfectie deust in alegerea rochiei aproape alba, cu cateva funte in care se amesteca rosu-inchis, violet-inchis, verdeinchis, si care, totusi, departe de a parea incarcata, pare simpla si-i da un aer de pasare rara din tarile
66

calde! Stie atatea glume hazlii, mangaie copilul asa de frumos, cantala pian atat de bine! Toate acestea sunt nimicuri incantatoare, mai ales pentru casier si pentru Elena, provinciali nepriceputi. Ei nu-i gasesc nici un cusur, ci sunt fermecati de dragalasia Sofiei, care a daramat orice sfiala si i-a adus in apele lor. Seara, dupa ce casierul pleaca, Sofia se apropie de sora-sa: Ce e cu omul asta, tato? A! cum si-ar deschide inima Elena; dar intr-o clipa isi face in minte nenumarate judecati. Ar intelege-o Sofia, cand n-are la indemana o poveste de dragoste cum i-ar placea ei? Ce sa-i spuie? Viata lor tihnita, ramasa aceeasi din prima zi pana acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, daca i-ar da crezamant, ar intampina-o cu hohote de ras. De aceea, cand Sofia isi repeta intrebarea, Elena ii raspunde serioasa: Nimic. Cum nimic? Nimic. Si se despart sa se culce; Elena, trista ca n-are cui sa se destainuiasca, Sofia, inciudata si hotarata sa descopere adevarul. *In seara celei de a cincea zi de la venirea Sofiei, casierul se intoarce acasa trist. Parca n-ar mai fi el, cel care pana acum in fiecare seara multumea in gand cui il adusese in acest oras, unde dase peste o femeie buna, care-i tinea de urat si-i ingrijea copilul ca o mama. Din toate socotelile ce-si face si-si desface, incheie ca e nenorocit, ca traiul ce-l duce e fara noima. Zadarnice ii sunt incercarile de a adormi; nu-l lasa o vedenie care se tine cu indaratnicie inaintea ochilor. E o singura fiinta facuta din doua. Iata: un trup mladios... o rochie simpla numai cu trei funte de culori vii, dar inchise... dintr-un cuibde dantele iese o mana alba ce se intinde catre dansul... din alt cuib de dantele un gat incantator... Si iata chipul... E trupul si chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei putin cam ridicat... Doar la frunte nu seamana; fruntea e larga, parul negru dat in sus ...fruntea Elenei cu dunga dintre sprancene, care-i da un aer de desavarsita cinste.Ce nedeslusite lucruri stie el despre asta femeie! Parca a gresit odata si seriozitatea ce acum ii vede pe chip trebuie sa-i vie din remuscare pentru vina ei... si pentru supararea adusa unei surori bune a ei... si parca sora ei ar fi ea insasi.Inchide ochii, o vede invatand pe copil poezii, ori cosand cuminte la masina si ar vrea s-o vada mereu asa; inchide ochii iar, o vede razand cu hohote la pian, ori ciripind in joc cu copilul ca o pasare zburdalnica si asa ar vrea s-o vada intruna; iar cand n-o mai poatevedea nici intr-un fel, nici intr-altul, se aseaza pe pat si chinuieste coltul perinei.Vezi ca si Sofia, ca sa descopere ce e intre el si sora-sa, a intrebuintat fata de dansul toate mestesugurile, urmarind pe chipul Elenei efectele vaditei robiri a prietenului ei.Si ce bine se pricepe Sofia!Daca nu sunt de ajuns ingenuncherile pe covor pentru a se juca dragalas cu copilul, ea stie si sa vorbeasca cu glasul tremurator de farmecul dureros al micilor lucruri neinsemnate care aduc aminte o viata atat de iubita!... si pentru totdeauna pierduta... Iar cand o asa scena incepe a-si produce efectul, Sofia stie sa-l faca sa creasca, asezandu-se la pian si cantand emotionata.Vezi randunele-e-e se duc,Se scutur frunzele de nu-u-u-c.Se-asterne bruma peste vi-i-i-i,De ce-e-e nu vii? de ce-e-e nu vii? Elena pregateste ceaiul in sufragerie si-l pregateste cam de mult. Despre cate n-a avut Sofia vreme sa vorbeasca casierului? Despre multe... si intre altele despre dezgustul ce-i inspira viata zgomotoasa a Bucurestiului, despre valurile de dor ce-i napadesc in inima si o cheama aci in provincie. Ah! cum va invidiez. Poftim: nici un zgomot... o tacere assssa de dulce... la casa ta... cu cei careti sunt dragi... ingrijind un copil adddorabil, in care ti-ai pune tttoata nadejdea, tttoata viata.
67

Le spune asa de bine! Negresit, un bucurestean rafinat ar sti sa-si dea bine seama ca joaca pe sentimentala; dar micile nuante, vizibile pentru un cunoscator, nu le poate vedea Iosif Danescu; ba dimpotriva, tocmai partile care ar dovedi ca Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Si ce usor i-ar farama toata aceasta cladire de prefacatorii, intre-band-o de ce n-a pastrat aceste fericiri pe care le-a avut si de ce le-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei! Dar acum e prea tarziu; o privire calda, un glas duios si o mana ispititoare, ce se intinde peste masa, scot din fire pe un om hotarat si rece; cum n-ar imbata pe un om fara vointa ca dansul?De unde sa ia el puterea de a se impotrivi? De nicaieri. Pe cand, din ochii negri plecati catre dansul, ia puterea de a cuprinde in mainile sale mana arzatoare a Sofiei si de a o acoperi cu sarutari patimase. Sofia isi lasa capul pe umarul lui, apoi deodata se zbate ca sa-si scape mana... In usa deschisa de perete sta nemiscata Elena. E asa de alba... iar cuta dintre sprancene atat de adanca... *Nu i s-a intamplat niciodata cititorului sa rastoarne in salon o tava, ori sa scape un cuvant necuviincios; si pentru o astfel de greseala mica nu s-a zbatut pana la ziua muscandu-si mainile de necaz si de rusine?I s-a intamplat?Atunci o sa inteleaga chinul casierului din noaptea aceea; o sa inteleaga de ce stinge si aprinde de zece ori lampa, fara izbanda de a goni din minte dureroasa scena pe care n-are s-o uite niciodata. A! Si cu ce asprime se judeca: Nebun, netrebnic; nu sunt cuvinte asprepe care sa nu si le adreseze; ca i-a fost destul o clipa sa vada pe Elena in pragul usii, pentru ca sa se dezmeticeasca din betia produsa de farmecele Sofiei. Acum se mira cum n-a murit de rusine! Cum o sa-l judece Elena? Ce neadevaruri nerusinate o sa socoteasca ea destai-nuirile despre nenorocirile lui trecute si despre firea lui?Nu e de nici un folos sa rupa nasturii camasii care i se pare ca-l strange la gat, ca de pe inima nu piere greul clipelor cat a mai stat acolo dupa surpindere. Inima ramane grea de rusine si strivita de raceala privirii, mainii si glasului Elenei la despartire.Nu! n-a putut fi decat nebun; nu e alta lamurire; caci iata: asta e Sofia si asta Elena. Despre cea dintai stie bine ca e o femeie pierduta, iar despre a doua nu e el incredintat prin el insusi ca e cea mai buna, cea mai harnica si cea mai cinstita femeie din cate si-a putut inchipui?Nu stie cat a suferit de nedreapta invinuire a lumii? N-o cunoaste de atata timp; si in vremea asta nu i-a ingrijit dansa de copil ca o mama? Nu era dansa intruparea visului visat atatia ani in vremea cand traia singur? O femeie buna, care sa-l intampine cu o vorba buna in pragul sii, careia sa-i placa ce-i place lui: linistea si odihna casei; sa urasca ce uraste el: dezbinarea si dusmania zgomotoasa a lumii? Pana mai ieri nu-si facea el cu multumire si cu bucurie planul de petrecere a sarbatorilor numai cu dansa, femeie blanda si iubitoare de copil? Si-cum s-au dus toate!... A pierdut prietenia femeii cu glas mangaietor, cu ochi mangaietori, cu fruntea... Ah! fruntea ei si cuta adanca dintre sprancene...Si iata ca acum, cu prilejul mustrarilor, isi da seama de cat loc i-a in inima prietena nepretuita, care pana ieri ii zicea bland: Maine, cu bine, si care asta-seara, rece, i-a zis: Adio! Linistea de afara, care altadata ii placea atat de mult, acum il supara, il chinuieste; parca o fiinta vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca sa nu-i poata pieri lui din minte nici atat din gandurile care-l dor.Numai cu sutimile numarului de pasi facuti intre soba si fereastra s-ar putea socoti de cate ori i s-au intors in minte aceleasi si aceleasi ganduri, pana cand zgomotul unei trasuri, oprita peste drum, vine sa-l trezeasca. Ridica perdeaua... Afara se ingana ziua cu noaptea si ninge... De atata veghe abia poate vedea, ca prin vis, o trasura, un birjar care potriveste un cufar pe capra, o femeie care se urca. Lasa perdeaua... Ii cade sub mana un petic de hartie pe care-l mototoleste, nu pentru ca a vazut pe Sofia plecand, ci pentru ca si-a adus aminte ca va trebui sa iasa din casa, ca n-are decat o singura iesire si ca o sa fie silit sa treaca pe sub ferestrele Elenei. Se mai poate aceasta de acum incolo? Nu! Dar mai bine ar muri decat sa mai dea ochii cu dansa. Nu se mai poate! Si, intr-o clipa de
68

nesocotinta, isi ia hotararea de a se muta. *Cu mult mai tare decat dansul e Elena, cu toate ca ei nu i-a trebuit o astfel de intamplare pentru asi da seama de dragostea ei pentru casier. Sa iubesti pentru intaia data intr-o viata de treizeci de ani si nu din orbirea patimii, ci din incredintarea socotita ca dintre toti oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; sa fii atat de dezlegata de lume, incat sa n-ai pe nimeni caruia sa te destainuiesti; sa-ti faci o sarbatoare din gandul ca odata si odata poate iti va sosi ziua fericita a marturisirilor... si apoi sa surprinzi pe acela in numele caruia te inchini dand alteia semnele iubirii la care nazuiai in tacere!...O alta s-ar fi tradat macar printr-un gest. Elena insa e atat de stapana pe sine! Linistita s-a aratat fata de ei, linistita mai apoi fata de sora-sa in scena de explicatie, din care a iesit hotararea Sofiei de a pleca; iar mai tarziu, in odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastamar, nu s-a zbatut cu disperare pana la ziua, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de linistea ei ar fi putut ghici, din patima cu care a imbratisat copilul la plecare, ce gol dureros avea in inima. Stia ea bine ca-l imbratisa pentru cea din urma oara, intelesese deslusit ca vinovatul nu va mai da ochii cu dansa. *Ei! lume noua!... lume noua!...E strigatul cu care casierul e intampinat la intrarea sa in localul clubului civililor. Vin toti sa-i stranga mana, ca e singurul om din tot orasul impotriva caruia nu au nimic rau de spus, si nu e unul care sa fi mers cu vreo treaba la casierie si sa nu fi ramas multumit de graba si de bunavointa casierului pentru a-l sluji. Un singur lucru se spunea pana acum, anume ca prea era retras de lume, prea era ursuz; si iata ca face ruptoarea, vine la club. Si vine din toate partile acelasi strigat: Ei! lume noua!... lume noua!... Daca ar sti ei ca din hotararea lui de a veni la club nu se cuvine nici o parte dorintei de a se imprieteni cu dansii! De trei zile de cand s-a mutat de peste drum de Elena nu mai are astampar, nusi mai gaseste loc. Si parca intr-adins afara e o vreme nesuferita, o lapovita care-l omoara. Ca, daca ar fi frumos, iesind de la slujba s-ar duce sa se plimbe pe soseaua manastirii pana la vremea esei si dupa-masa; dar asa, e silit sa vie acasa. Casa friguroasa, lucrurile rau asezate. Il supara silintele servitoarei de a le aseza pe placul lui; il necajeste pana si copilul. N-a fost asta-seara de o asprime ce nu si-o stia, cand i-a cerut iar sa-l duca la Coca-mica?Nu de dragul celor ce gaseste acolo, ci de dorinta de a fugi de el insusi a venit la club, iar acum se mira de ce a facut-o. Ce-i pasa lui de opiniile politice ale domnului Dinca Micsuneanu, care (chiorul printre orbi) explica intr-un colt onorabililor Petrica Marinescu, Ionita B. Matei si Nicolae Posic ca astea... taxiele, care asta... vin de se pun pe popor, fac, ma-ntelegi?... cum sa zic?... stai ca-ti spun acum...Ori ce-i pasa daca completul tribunalului joaca ferber cu un baietas, fecior de bani-gata (pe socoteala astuia din urma)?... Si ce-i mai pasa, iar, daca in celalt colt, vreo cativa alti stimabili se intreaba cu ingrijire ce catastrofa politica sau economica se pregateste, de vreme ce Nicu Racu s-a hotarat sa consume o cafea turceasca cu rom? Iata dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, linistita lui fericire: cu o sindrofie de straini nepasatori. Ce poate avea el cu dansii in afara de treburile casieriei? Si fiindca nu-i mai place casa lui (ca nu-i mai place), trebuie sa inceapa iar traiul de caine harbar, ca in vremea de care-si aduce aminte cu groaza. Ei! lume noua. E prefectul care, intrand, da cu ochii de casier. Ce mai faci? In sfarsit, te-ai hotarat sa ne faci onoarea... Ei! Ce bine imi pare! Stii sa faci ceva?... Ce stii? Pantarola stii? Stie. Si asta ii aduce aminte vremea in care a invatat-o: sindrofiile fostei lui sotii. Prefectul interpeleaza pe alti tovarasi:
69

 Antonescule, faci o pantarola? Antonescu asta astepta: Doctore Fana, faci o pantarola? Si incep sa joace pantarola. Dar gandul lui nu e acolo, ci la prietena pierduta. Si pierduta pentru cat? Pentru o luna, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Caci acum s-ar putea sa mai dea ochii cu dansa? Adica s-ar mai putea?... Se cere trefla, el joaca pica. Unde ti-e gandul, casierule? il intreaba intim prefectul. Unde sa-i fie? Aici. Si ca sa dea si el o explicatie, spune ca nu e obisnuit cu aceste carti. In clipa aceea se gandea cat de aspru fusese cu copilul. Partida urmeaza din ce in ce mai incordata pentru ceilalti. Numai el nu se poate tine de dansa. Se cere cupa, el taie cu trefla. A! pardon, am cupa. Ei! zice prefectul, ce sa ne miram noi? Parca nu stim? Ceilalti zambesc, fac haz. Casierul se apara: Ma doare capul foarte rau. Ei as! nu mai spune. Stim noi unde te gandesti. Parca noi traim sub pamant ca dumneata? La sfarsitul partidei, casierul se foloseste de prilejul ca la masa completului tribunalului se iscase o cearta, in care se amesteca toata lumea, se da pe langa prefect: Va rog sa ma iertati. Ma doare grozav capul. Nu mai pot urma jocul. Si iese.Iata-l acum cu ce dusmanie loveste pietrele cu bastonul, inchipuindu-si ca ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Si ceilalti faceau haz, ticalosii! Adica de ce ticalosi? Nicidecum? Ticalos e el, caruia nu-i mai ramane nici putinta de a face sa inceteze barfelile lumii, ca desigurtoti or fi barfind. Si acum despartirea lor, care n-o sa intarzie de a fi aflata, o sa le fie o dovada mai mult... da, o dovada mai mult. *Tata-sau e dus la casierie, slujnica spala in cuhnie, si el sta singurel la fereastra, privind fulgii de zapada care se cern incetisor de sus.Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Cocamica.Dar de ce? Parca Coca-mica nu e buna? Ba e buna... Tata-sau e suparat mereu. Aseara l-a impins si a iesit trantind usa; pe urma noaptea tarziu era imbracat, cu palaria in cap; in genunchi langa pat ii saruta mana... Adica de ce s-a mutat de langa Coca-mica?... acolo era peste drum...se ducea numaidecat... dar aicea e departe... departe... parca el nu stie unde e?...E asa de trist lucru seriozitatea unui copil!Vrabiile care ciripesc langa geam nu-l mai distreaza ca de obicei.Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei si cu capul in maini sta si si face in creierasul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coca- mica: drept, drept inainte pana la carciuma lui Nitulae; pe urma la stanga si pe urma iar drept si pe urma e un plop mare; ala e plopul dela Coca-mica. Dar Maria nu vrea sa-l duca... i-a spus tata sa nu-l duca, si paltonul e in dulap, si dulapul nu poate sa-l descuie. Atunci, jumatate cu judecata, jumatate fara judecata, copilul iese binisor din casa si o porneste fara palton si fara palarie. Intai merge incet; apoi incepe sa alerge, parca l-ar goni cineva.Elena, care era la fereastra, cand il vede da un tipat si-i iese inainte speriata. Cum ai venit? Sin...gur, abia poate el raspunde gafaind. Ea il ia in brate, il duce in casa ca in ziua dintai, vesela ca-l vede, ingrijata ca a venit numai asa. Doamne! de n-ar raci! Si il imbraca in salul ei, il apropie de soba, pe cand el ii spune pe neintrebate toate cate le stie si din care Elena simte si intelege toata rusinea si cainta casierului. Apoi, reincep amandoi lectia intrerupta de patru zile, parca nu s-ar fi intamplat
70

nimic. Sunt plansete cand, inainte de cinci ceasuri, vrea sa-l trimita acasa. Dar e asa de intelept! Cand Elena ii spune ca, daca o iubeste, sa plece acasa, copilul isi curma deodata plansul, se lasa sa-l imbrace cu hainele aduse de slujnica si pleaca.Nu-l asteapta mustrari acasa; dimpotriva, tata-sau il cuprinde in brate, il saruta, il dezmiarda, privindu-l cercetator, parca ar vrea sa vaza pe dansul urmele mangaierilor Elenei, si-l intreaba iar; dar ce poate sa-i spuie copilul? Un om mare, trimis acolo, nu i-ar fi putut aduce raspuns deslusit de ce gandeste Elena despre dansul... *Stiuta si stravechea comedie, care tine de cand lumea si cat lumea o sa tie... Au jucat-o mii si mii de neamuri inainte; si imparatii carmuitori de lumi in palaturi si robii nemernici in lanturi, si inteleptii, si nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; a mai ramas catva si pentru bietul casier, care de cateva zile isi aduce singur copilul pana aproape de casa Cochii-mici. E dureroasa si ridicola tot intr-o vreme iubirea unui om in toata firea, care a alergat azi orasul intreg ca sa gaseasca vreo cateva micsunele degerate, pe care le trimite prin copil stapanei gandurilor lui... *Elena iese insasi, pentru a duce copilul acasa. Nu sunt inca nici cinci ceasuri... Casierul nu s-a intors, iar ulitele sunt pustii... afara e inserat, n-are cine s-o vada.Dar dupa ce a dus copilul pana la usa, cand se intoarce si vrea sa iasa din curte, se gaseste fata in fata cu un om, care a urmarit-o si acum o opreste: Ah! iarta-ma, iarta-ma!... Am fost un ticalos... un ticalos... Iarta- ma... Ea se da inapoi spre usa...Elena e intr-un jet, cu mana stanga peste ochi, cu mana dreapta in mainile casierului, care sta in spatele jetului aplecat intr-o atitudine de umilinta... si nu indrazneste sa-i sarute mana.

de Anonim Mai de mult pe cind mindrele plaiuri ale Gramostei albeau de puzderia turmelor de oi ce le pasteau, vietuia un zmeu, care apara satul Gramoste cu muntele lui, de-l facea sa fie avut si pizmuit de toate celelalte sate imprejmuitoare.Numele Gramoste ajunsese asa de vestit, ca la multi zmei le parea rau ca nu domnesc peste un tinut frumos si imbelsugat ca acesta.Zmeul din Moscopole, vecin si oaspe cu cel gramosean, isi puse in minte sa-i doboare pe acesta din urma si sa-l stearga de pe fata pamintului cu sat cu tot. Astfel, intr-o noapte se urca pe creasta muntelui si incepu sa strige gramosteanului cu un glas care cutremura padurile si, vaile: - Hei! Hei! Firtate! Prea te falesti ca esti voinic si ca i-ai facut tara vrednica de lauda lumii ! Imi vin toate nebuniile cind te aud cu grozavirea ta naroada! Si rinjind cu gura pina la urechi, ii lua in batjocura: -Mare scofala de voinic, care doarme odata cu gainile! La auzirea acestor infruntari injositoare, zmeul gramostean sari in picioare, de parca fusese oparit. Cind vazu ca vecinul tot mai necheza de ris, il apucara furiile, scrisni fioros de scoase scintei din masele si zbiera cu glas tunator: -Ha! Ha! Voinic esti la strigat, dar sa te vedem si la luptat. Si deodata inainta oblu spre hotarele moscopoleanului. De cum se apropiara, ca niste fiare se masurara.Bratele lor se impleticeau, dar trupul si picioarele le erau intepenite ca niste butuci de piatra. Pina in zori, astfel pironiti in loc, ei s-au pumnuit numai cu labele. Dar cind dupa smucitul si imbrincitul lor s-au dovedit deopotriva de avani si ortomani, se desclestara si juramint se legara sa se ia la harta, repezindu-si cocoloase de zapada, astfel ca fiecare, la rindul lui, sa le inhate in gura si sa le inhape dintr-o inghititura. In felul acesta, credeau ei ca
28. Lacul din gramoste 71

inghitind zapada, va crapa unul dintr-insii, cel care va fi cu inima racita mai curind. Dupa ce s-au vorbit asa, s-au pornit sa se bata cu mingile de ninsoare. Cit fu ziua de mare, ei zburatacira laolalta bulgarii, si de infierbintati ce erau, nici unul din ei nu lua seama ca omatul se topea intr-sii ca in jaratic fara sa simta vreo racoreala. Amurgise de tot si turmele incepeau a se intarcui in adaposturile lor din plaiuri. Zmeii inca se mai vinzoleau si infulicau mingile de omat, cind iata ca se apropie o turma de oi. Zmeul gramostean se ruga de pastor sa-i dea citeva capete de oi, de care avea nevoie. Pastorul, ba pe vrute, ba pe nevrute, ii dadu voie, iar zmeul zdrumeca indata mai multe oite, le scoase prapurele si cu ele infasura pumni de sare. Astfel facu multe droburi de sare. Intuneric fiind, dusmanul sau nestiutor de toate astea, se apuca sa le dea pe git usor, inca bucuros ca nu erau sloiuri gheata. Multe droburi de sare mai ticsi in burta bietu moscopolean, dar peste putin incepu sa-i aprinda setea si sa-l arda la inima. Ca sa-si potoale focul, se apleca sa soarba din izvorul care curgea in apropiere si bau asa de mult, ca-l seca de tot. Indata dupa asta i se facu rau ca un junghiu de moarte. Atunci intelese ca vecinul sau il amagise; se mai incorda din rasputeri si trecu hotarul gramostean ca sa-l sugrume Dar izbuti numai sa urle: - M-ai mincat fript, firtate... si-i plesni fierea pe loc. In acea clipa tisni din burta lui aparia bauta si inneca toata imprejmuirea, de unde s-a nascut apoi lacul asa zis Bara, care se vede astazi pe muntele Gramostea. Dupa ce crapa moscopoleanul, gramosteanul ii inima si o puse in frigare pe jarul aprins de pastor. Cum insa era ostenit de atita cazna si zbucium se muie si incepu sa motaie. De aceea se ruga de pastor sa intoarca frigarea, dar ea era asa de grea, ca omul nu putu s-o tina in mina. Zmeul rise si zise: -Pune degetul si linge-o, daca vrei s-o rotesti . Oierul facu dupa spusa lui si ca prin minune frigarea invirti cu mare repejune. Tinu mult pina la prajitul inimei , fiind ca piatra de virtoasa si anevoie patrunsa de dogoarea focului. Intr-asta, zmeul dormea si sforaia asa de tare, incit rasunau muntii dimprejur si se cutremurau toate dihaniile din paduri. Cu linsul degetelor, pastorul se dedulci si se ispiti sa vada ce gust are inima de zmeu. Ciupi o felioara si imbuca, de-i lasa gura apa, ca nu se potoli, ci mai inghitind o bucatica, felie cu felie, mistui inima intreaga. Pastorul simti ca singele incepe a clocoti in el, ca i se tot mareste trupul si-i creste tot mai dihai in virtosie. Smulse hangerul din briu si-l implinta in pieptul zmeului adormit, de n-avu acesta ragaz sa dea tipat. Ii scoase inima, o rumeni si pe asta si o inghiti, asa ca se pomeni un zmeu cu trei inimi. Apoi adunindu-si turma de oi, o cuibari la strunga, ca s-o mulga impreuna cu baciul. Dar toate oile mulse de pastorul-zmeu picau moarte pe loc, fiindca el le strivea ugerii. Cind baciul isi arunca privirea si vazu jumatate de turma toropita cu ugerii insingerati pricepu ca pastorul nu era om ca toti oamenii si cu ochii inlacrimati ofta si zise: - Ah! Ciine de dusman, cind celnicul va afla de isprava ta, ma va lasa pe drumuri! Pastorul-zmeu il sfatui sa nu-l dea pe fata nimanuia ca el s-a facut zmeu, caci altminteri va fi rau de el, va fi aruncat in temnita, jar muntii vor ramine de izbeliste. Apoi ii mai ceru sa nu se sperie de el si-i darui un fluier ca, de de cite ori va avea nevoie, sa-l cheme din fundul lacului, unde ii va fi salasul de acum inainte. Cu aceste cuvinte isi luara ramas bun si se despartira. Zmeul se cufunda in lac, iar baciul o lua spre sat sa duca vestea celnicului ca o jumatate de turma a fost sfirtecata de o haita de lupi. Celnicul, speriat, urca la munte sa vada cu ochii lui oile si nu-i paru ca erau insingerate de coltii fiarelor. De aceea il dadu pe cioban pe mina sfatului. Dar cu toate amenintarile si brinciurile primite, ciobanul nu cricni. Mama pastorului-zmeu, ingrijorata ca fiul ei nu se mai
72

inapoia acasa, porni in cautarea lui. In drum intilni pe cioban si cu ochii in lacrimi il intreba de stie de urma lui. Ciobanul facea pe nestiutorul. Dar cum se tot vaieta si se jaluia, se muie si o lua cu el, calauzind-o pina la lac. O ascunse dupa o stinca, rugand-o sa nu se arate si nici sa spuna vreo vorba. Apoi fluierul din buzunar si incepu a fluiera. Deodata apele se despicara si zmeul rasari din ele: -Ce zor te-a manat incoace, daca nu chiar dorul maicei mele? Auzindu-i vorba, mama nu se mai putu rabda, iesi din ascunzis si striga: -Fiul meu iubit, cui m-ai parasit? Cum auzi glasul mamei, deodata zmeul se cufunda in apa racnind: -Ah, maica! Ce mi-ai facut! De acum inainte muntii vor raminea pustii. Sarmanele oi au sa se imprastie aiurea. Iar tu, firtate, vei pieri in temnita asa cum ti-am menit-o inainte. Tot locul cu imprejmuirea se cutremura grozav de tare si nu se ostoi pina ce mama nu se departa si se inapoie acasa. Ciobanul muri la inchisoare,iar satul Gramostea fu oropsit si pustiit.Numai lacul ramase pina astazi, asa cum era cu apele limpezi si doar cind vreo femeie se plimba pe la marginea lui, el se infioara de jalea zmeului, care-si plinge pe maica sa iubita.

29. Tichia fermecata

de Anonim

A FOST ODATA intr-o vreme un imparat foarte bogat, si avea o fata frumoasa si chipesa ca o zana; multi feciori de imparat au petit-o, dar ea nu voia sa se marite. In fiecare seara spunea sa i se puna sub perna o pereche de papucasi de matase, iar in zorii zilei acestia erau gasiti umblati si tociti. Si cati au umblat dupa ea, le-a spus: - Cine-mi va afla taina, cum de mi se rup papucasii, pe acela mi-l voi lua de barbat; de altcum voi da porunca sa-l ucida. Au venit feciori de imparat din toate patru marginile lumii, ca sa-i descopere taina si sa o ia de nevasta, dar vai de capul lor!... Nimeni n-a putut sa o descopere si asa i-a ucis pe toti.Dar un fecior de imparat, foarte frumos si singur copil la parinti, intr-o zi spune: - Am sa merg si eu, sa vad cum se face de i se rup papucii de sub perna. Parintii insa i-au spus: - Ah, dragul nostru, ce vrei sa faci? Unde vrei sa mergi ? Nu vezi cati feciori de imparat si-au prapadit viata? Dar nenorocitul de el o tinea mereu: - Vreau sa ma duc, vreau sa ma duc! - Parintii au mai incercat cat au mai incercat, apoi i-au spus numai atat: - Du-te cu norocul si binecuvantarea noastra! El le-a sarutat mana si a plecat. Si cum merge pe drum, ii iese in cale o batrana. - Buna ziua, maicuta! - Sa ai parte de bine, fatul meu! N-as putea sti, unde si la ce te duci ? ii spune batrana. - Ce sa-ti spun, maicuta?! Ma duc si eu la cutare fata de imparat, care a omorat atatia feciori de imparat, pentru ca n-au putut dezlega ramasagul la care s-au prins. - Dar la ce ramasag ii pune? intreba batrana. - Apoi in fiecare seara asaza cate o pereche de papuci de matase sub perna si a doua zi dimineata sunt rupti; cum se face treaba asta? - Oh, fatul meu, ca sa descopere cineva cum de se intampla, trebuie sa aiba cap si picioare! - Eu, maicuta, am si minte si picioare bune; si hotarat ma duc sau ca voi lua-o de nevasta, sau ca ma
73

vor ucide. - Mie-mi pare rau de tineretele tale, i-a spus batrana, si-ti voi spune un lucru, ca sa nu te poata omori. Uite, ia cu tine aceasta tichie! Si-i da o tichie alba, de aba, spunandu-i: Sa stii, cum o pui cap si o porti nu te mai vede nimeni. Iacata, stai sa vezi; sa mi-o pun eu! Cum a pus-o batrana, s-a facut nevazuta. - Ei, ai vazut, fatul meu? Aceasta e tichie fermecata. Fata aceea de imparat, la care te duci, umbla cu feciori de imparat care-s fermecati. Si cum vei ajunge, te va aseza la masa si va avea doua sticlute cu vin. Aceea care iti va pune-o inaintea ta, e cu farmece; si sa faci chip si fel si sa nu bei din ea. Ea iti va spune: ,,bea, bea!. Iar tu sa o iei in mana ca si cum ai vrea sa bei vinul, dar sub barba sa ai un burete si, facandu-te ca bei vinul, sa-l torni in burete si sa te prefaci ca ai si adormit. Mai departe, baga de seama ce o sa faca! Poate ca o sa vezi cum iese pe usa afara; iti pui si tu in cap tichia, care te face nevazut, si incetisor, incetisor, mergi pe urma ei. Cat despre celelalte, fatul meu, vei avea tu atata minte! Eu, una, cred ca o sa izbutesti! - Cum sa-ti rasplatesc, maicuta, pentru povata ce mi-ai dat-o? a spus feciorul de imparat. - Nimic nu vreau de la tine, fatul meu, caci eu sunt ursitoarea ta cea buna, i-a spus si s-a facut nevazuta. Feciorul de imparat a luat tichia si a ascuns-o in san. A pornit la drum si merge inspre curtile fetei de imparat. Se infatiseaza la tatal ei si-i spune: - Sa traiesti intru multi ani, imparate; eu am venit de dragul fetei tale, sa-mi spui ce trebuie sa fac, ca sa mi-o pot lua de nevasta. - Mai intai, fatul meu, sa-mi spui cine esti. - Eu sunt fecior de imparat si singur la parinti, baiatul cutarui imparat, a raspuns el, si am auzit de frumusetea fetei tale si am venit: ori s-o iau de nevasta, ori sa mor. - Ce sa-ti spun, dragul meu, pacat de tineretele tale, ii spune imparatul. - Ei, spune-mi ce trebuie sa fac? Si poate ca am noroc. - Ce sa-ti spun, fatul meu? Sunt trei ani acuma, avea cincisprezece ani atuncea, grai imparatul; in fiecare seara ii punem sub perna cate o pereche de papuci si dimineata ii gasim umblati si rupti. Si nimeni nu poate afla cum de se face lucrul asta ; si spre marea noastra durere, multi feciori de imparat am ucis. - Sa incerc si eu, cum mi-a fi ursita, a vorbit feciorul de imparat. Atunci imparatul a batut din palme si a chemat o sluga, care 1-a dus la fata de imparat. Aceasta, cum l-a vazut, se ridica si spune catre sluga: - Nu s-a mai saturat inca tatal meu sa mi-i trimita pe cap? Apoi a grait catre feciorul de imparat: Sezi! Si a poruncit sa fie pusa masa, ca sa manance. Au intrat mai multe roabe si au asternut masa frumoasa cu mancaruri si dulciuri si fel de fel de fructe; si au adus si doua butelii frumoase cu vin. Apoi i-a spus: - Fii bun, sa ne asezam la masa, dragul meu! Si s-au asezat la masa; si ea rade si glumeste si-i spune mereu - Dar de ce nu bei vin? - Ei, incetul cu incetul, il voi bea, raspunde el. Si dansa si-a turnat din sticla ei si a baut. Apoi a luat si sticla lui si i-a turnat in pahar. - Hai sa bem in sanatatea ta, ii spune ea. Si s-a prefacut acela ca a baut, dar asa ca si 1-a turnat pe sub barba si nici un strop nu i-a venit in gura. Cum a golit paharul, spune: - Ah, am ametit! Trebuie sa ies nitel afara! A iesit afara, a stors cu bagare de seama buretele si 1-a
74

pus la loc sub barba. Apoi intra si spune: Nu mai pot! Si cum a rostit: ,,nu mai pot, s-a si prabusit jos, ca si cum ar fi fost lesinat. Atunci fata de imparat a spus catre slujnice: - S-a dus si asta! Luati-l si aruncati-l in pat colea! Cum s-a facut noapte bine, de dormeau cu totii in palat, se scoala fetiscana mea de imparat, isi ia papucii cei frumos de sub perna, deschide apoi un dulap si ia doua vargute, una de argint si cealalta de aur, se intoarce si sopteste catre feciorul de imparat: - Iti va merge si tie capul sa caute pe ceilalti feciori de imparat! Dar cum s-a departat si s-a indreptat spre usa, s-a sculat si el si si-a pus tichia fermecata, porninduse agale, agale, in urma ei. Iar fata de imparat a atins usa cu varguta cea de argint si usa s-a deschis de la sine. A coborat scarile palatului si a ajuns la cea mare; o atinge cu varguta de aur, iar poarta se deschide. Apoi pornesc amandoi; ea inainte si el dupa dansa, cu tichia fermecata in cap. Merg ei ce merg, prin locuri neumblate si hatisuri intunecoase ca noaptea. Din cand in cand, aude ea inapoia ei trosnind cate o crenguta; se intoarce, nu vede pe nimeni si-si vede din nou de drum. Au mers, au mers, in sfarsit, feciorul de imparat zareste un palat mare, cu totul luminat de sus pana jos; totul stralucea. Si cum au vazut-o ca vine, apar trei feciori frumosi de imparat, fiecare cu o faclie in mana, coborand intru intampinarea ei, ca sa o primeasca. Acestia erau trei feciori de imparat si au fost fermecati. Au vazut-o o data la o hora si s-au indragostit tustrei; si de aceea nici unu n-a luat-o, ci au plecat in lumea larga, de li s-a pierdut urma. Cum au vazut-o, s-au imbratisat si i-au spus: - Ce ai intarziat, iubito, sa vii in asta-seara? - Ce sa va spun? Taica-meu iar mi-a adus un natarau de fecior de imparat si am stat pana ce a adormit, iar maine va pleca si el sa-si gaseasca tovarasii. Dar pe drum, cum veneam, parca auzeam ceva in urma-mi si m-am speriat. Sa fi fost un sarpe? Oare ce a fost? - Nu, nu, n-a fost nimic, vorbira feciorii de imparat, pentru ca noi ii tinem legati pe toti cei omorati! A fost numai inchipuire! Si au luat-o si au dus-o in sus pe scari, iar in urma lor, el, cu tichia fermecata. Sus, sus de tot, dupa cea din urma treapta, se gasea un ghiveci mare cu totului tot de aur; iar. in ghiveciul de aur era un pomisor ca un leandru, peste tot cu diamante si rubine. Cand ei mergeau inauntru, acela, cu tichia, a taiat o crenguta si a ascuns-o in san. Si s-au asezat la masa, iar deasupra lumina un policandru frumos din diamante. Farfuria fetei de imparat din care manca ea, furculita, lingura el, toate erau de aur cu diamante si rubine. Dupa ce au mancat bine, i-au adus un lighean si i-au turnat apa de s-a spalat si s-a sters cu un servet de aur; iar dupa ce s-a sters, l-a aruncat pe speteaza unui scaun; cel cu tichia insa, dindarat, l-a si apucat. Au trecut apoi intr-o sala mare si frumoasa, ca sa petreaca; acela insa ia farfuria, furculita si cutitul ei si le ascunde bine in san. Tarziu, dupa petrecere, cei trei feciori de imparat au luat fiecare cate o faclie si au petrecut-o pe fata de imparat pana la poarta; si dansa a plecat. Feciorul de imparat cu tichia fermecata s-a luat si el, singurel, singurel, pe urma ei; si au ajuns iarasi la palat.Scoate ea varguta cea de aur, deschide poarta; hop si el dupa dansa. Urca scarile, iar deschide usa cu varguta cea de argint si in urma ei intra si dInsub. dansul. Cat s-a dus ea sa se dezbrace, acela se urca in pat, se acopere cu plapuma si face pe mortul. Fata de imparat, intre timp, s-a dezbracat, si-a strans podoabele de diamant, si-a ascuns vargute1e, si-a scos papucii, rupti acu', si i-a pus sub perna la loc. Merge apoi, se uita la el si se face a rade: - Maine te dau gata si pe tine! A dat Dumnezeu de s-a facut ziua; imparatul repede a trimis sa vada papucii de sub perna: rupti si tociti! Atunci imparatul trimite doi oameni, de-l cheama pe feciorul de imparat si-i spune:
75

- Ei, fatul meu, papucii s-au rupt; poti sa ne spui cum s-a intamplat aceasta? - Sa traiesti intru multi ani, imparate! Cheama-ti divanu1 sa-ti vina toti sfetnicii si logofatul cel mare si atunci o sa-ti spun. Si cand s-a strans de jur imprejur sfatul cel mare, atunci feciorul de imparat a spus: - Fiti buni, de mai impliniti-mi o dorinta inca! - Spune-mi, vorbi imparatul, ce doresti? - Acolo, in geamlacul cel de sus, sa fie buna sa vina fata de imparat, sa asculte si dansa. Imparatul a si poruncit indata sa-i vina fata si sa se aseze in geamlac. Cum a venit, feciorul de imparat a si inceput: - Maria ta esti nedumenit cum de se rup papucasii cei de matase?! Cum sa nu se rupa, daca toata noaptea alearga prin coclauri si locuri neumblate?! - Baga de seama, i-a spus imparatul, sa nu indrugi la minciuni, caci o sa te pun la chinuri, inainte de a-ti taia capul. - Un om care s-a hotarat, ii raspunde feciorul de imparat, sa-si puna capul, pentru a scapa de moarte atatia feciori de imparat, acela nu spune minciuni niciodata! - Ei, dar despre ce coclauri vorbesti, despre ce coclauri neumblate? il intreaba imparatul. - Apoi, aseara, cand maria ta m-ai trimis la fata, masa era pregatita; si pe masa era o sticla cu vin. Dupa aceea insa fata a batut din palme si au mai adus inca una, pentru mine. Atunci am cazut la banuiala, ca de ce adica mie sa-mi aduca alt vin si dansa sa bea din altul. Am facut chip si fel de miam pus batista sub barba si am turnat vinul intr-insa si nu 1-am baut. Si le-a povestit toate cate le stim, despre vargute, cum au iesit din palat, cum au plecat si pe ce drum, cum au ajuns la celalalt palat! Puteti sa va inchipuiti ce fete facea fata imparatului, care asculta de sus din geamlac! Si cum au intampinat-o cei trei feciori de imparat si au dus-o la palat.Iar sus de tot, dupa cea din urma treapta, le spune fecioru1 de imparat, era un ghiveci frumos de aur, si in el un pomisor, leandru, tot cu diamante si rubine, poftim si o crenguta, pe care am taiat-o drept marturie! Nu e aaa ca e din leandru ce era sus pe scara? O recunosti? se indreapta catre fata de imparat. Dar aceea nu scoate nici un cuvant! Iar imparatul nu-si gasea loc pe tron, nici liniste, si mereu tragea de barba.Si apoi, urmeaza feciorul de imparat, s-au asezat la masa sa manance. Apoi au adus un lighean si un ibricel de aur, ca sa se spele pe maini; si unu ii tinea ligheanul, altul ii turna cu ibricul, iar cel de al treilea ia adus un servet de aur, ca sa se stearga. Si dupa ce s-a sters, l-a aruncat pe speteaza unui scaun ce era acolo pe aproape; si, poftiti, servetul inca l-am luat cu mine! Apoi s-au dus intr-o sala mare sa petreaca, si atunci eu am luat farfuria ei, lingura ei, cutitul si furculita ei, toate cu diamante, drept marturie. Si in vreme ce spunea acestea, scoate din san farfuria si celelalte, cate le-a spus, si le arata.Fata de imparat face fete, fete si nu spune nimic, numai sta ca pe ace, de nelinistita ce era. Iar imparatul scoate sabia din teaca si fuge la dansa s-o omoare. - Sunt trei ani de zile, de cand ne tii in chin, si ai ucis atatia feciori de imparat si mai traiesti inca!? Mare tulburare s-a facut si au sarit cu totii, de l-au oprit pe imparat si i-au spus: - Imparate, maria ta, vrei sa-ti omori copilul? Nu te gandesti ca nu mai ai altul? Marit-o mai bine! - Sa mai vedem, daca vreau si eu s-o iau, se face a spune feciorul de imparat. - Asta nu se poate, au spus toti ceilalti, de vreme ce ai castigat prinsoarea o vei lua-o de nevasta! - O primesc de nevasta, dar cu o invoiala: sa-si arda toate vrajitoriile, sa-si arunce in foc, de sa le topeasca, vargutele, cea de argint si cea de aur, si apoi o iau acasa la parintii mei, sa vad cum ma are de drag. Si de nu se va multumi sa sada acolo, sa nu va fie cu suparare, v-o trimit inapoi. Atunci au intrebat-o si pe ea: - Primesti toate acestea?
76

- Le primesc, a raspuns fata. Atunci au trimis crainic, de au dat de stire: ,,A scapat de farmece printesa si a luat de barbat un fecior frumos de imparat. Cantari si timpane, bucurie mare. Si-a luat nevasta si s-a dus la parintii lui. Trei zile si trei nopti a tinut masa. Si m-au poftit si pe mine, dar n-am apucat sa ma duc, ci mi-au trimis un os de ros, incat mi-am scrantit falcile, si 1-am dat incolo, de 1-am aruncat peste casa. Si nici eu n-am fost pe acolo si nici tu sa nu ma crezi numaidecat! Inapoi la povesti

de Nicolae Filimon A fost odata un imparat si o imparateasa, amindoi tineri si frumosi, dar nu faceau copii. Intr-o zi, veni la imparatul un arap buzat si-i zise: Sa traiesti, luminate imparate! Am, auzit ca imparateasa nu face copii si am adus buruieni pe care, cum le-o bea, ramine grea. Imparatul lua buruienile de la arap si porunci sa-i dea cal imparatesc si un rind de haine de aur ce-ti lua vederile de frumusete, apoi chema pe imparateasa si-i dete buruienile sa le fiarba si sa le bea. Imparateasa chema pe bucatareasa si-i dete buruienile sa le fiarba, fara sa-i spuie de ce treaba sunt. Bucatareasa, nestiind puterea lor, gusta dintr-insele si apoi le duse imparatesei sa le bea. Nu trecu mult timp la mijloc si ramase grea imparateasa si bucatareasa. Iar cind veni vremea, nascura amindoua cite un coconas mai frumos decit tot ce este frumos pe lumea aceasta, si le puse nume unuia Dafin si altuia Afin.Intr-o zi, imparatul pleca la batalie si, lasind pe fiul sau in locu-i, ii dete o multime de chei in mina si-i zise: Fiule, in toate casele ce se deschid cu aceste chei sa intri, iar in casa ce se deschide cu cheia de aur sa nu-ti calce piciorul, caci nu va fi bine de tine. Cum pleca imparatul din oras, fiul sau intra prin toate casele si vazu o multime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i placu nici una dintr-insele; in cele din urma, ajunse si la casa ce se deschidea cu cheia de aur, statu putin inaintea usei, se gindi la porunca ce-i dedese tata-sau, dar biruindu-l nerabdarea, intra inlauntru si vazu un ochean de sticla. Se uita prin el si vazu un palat cu totul si cu totul de aur, incit la soare te puteai uita, iar la dinsul ba. Si intr-insul sedea doamna Chiralina, tinara copila, floare din gradina, frumoasa ca o zana.Dupa ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarasi la locul lui si iesi afara cu ochii plini de lacrami. Nu trecu mult timp si imparatul se intoarse de la batalie biruitor; dar in loc sa-i iasa fiul sau inainte, sa-l priimeasca cu bucurie, iesi numai imparateasa si-i spuse ca fiul ei este bolnav. Imparatul pricepu numaidecit de unde-i venea boala si chema pe toti doftorii si doftoritele din lume, dar toti ii zisera ca pina nu va da fiului sau de sotie pe doamna Chiralina, el nu se va insanatosa. Imparatul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinta, caci tatal ei nu voia sa o marite. Auzind feciorul imparatului toate acestea, hotari sa se duca el insusi sa o ceara de la tatal ei.Asadar spuse toate acestea fratelui sau de cruce si, intr-o zi, plecara amindoi si se facura nevazuti.Mersera zi de vara pina seara si ajunsera la muma Crivatului, batura la usa si iesi inaintea lor o baba zbircita si ii intreba ce cauta. Ei raspunsera ca cer sa-i gazduiasca pina a doua zi si sa le spuie pe care drum sa apuce ca sa ajunga la imparatia doamnei Chiralina. Baba se uita la dinsii cu mila si apoi le zise: V-as priimi in casa cu mare bucurie, da mi-e frica ca va veni fiul meu si va face pre amindoi sloi de gheata; duceti-va mai bine la sora mea cea mai mica, ca ea poate sa va gazduiasca si sa va spuie si drumul la doamna Chiralina.
77

30. Omul de piatra

Feciorul de imparat pleca inainte si ajunse la muma Vintului turbat; plecara si de acolo si ajunsera la muma Vintului de primavara, batura in usa si iesi o femeie inalta si tinara, si frumoasa. Aceasta femeie, cum vazu pe feciorul de imparat, ii zise: Draga Fat-Frumos, stiu ca ai plecat sa cauti pe doamna Chiralina, s-o iei de sotie; dar nu vei putea sa ajungi pina la imparatia ei fara ajutorul fiului meu. Ramineti aci, dar trebuie sa va ascunz foarte bine, caci cum o simti fiul meu ca se afla la mine oameni dupa tarimul cellalt, va omoara. Zicind aceste vorbe, plesni de trei ori din palme si indata sari dupa soba o pasare de aur, cu ciocul de diamant si cu ochii de smarand, si-i baga subt aripi pe amindoi, apoi se sui iarasi pe soba. Nu trecu mult timp si se auzi o dulce vijiitura de vint, care aducea un miros de trandafiri si de rozmarini, usa se deschise singura si intra in casa un flacau frumos, cu par lung de aur, cu aripi de argint si cu un bat in mina, impletit cu de tot felul de ierburi si flori. Cum intra in casa, zise ma-sei: Mama, mie imi miroase a om dupa tarimul cellalt. Ti-o fi mirosind, mama, dar p-aicea n-are ce cauta oamenii dupa tarimul cellalt. Vintul se linisti si se puse la masa; dar dupa ce minca o strachina de lapte dulce de caprioara si bau apa de micsunele dintr-o oala de marmura, se puse la povestit. Ma-sa, vazindu-l cu voie buna, zise: Fiul meu, ia spune-mi, unde este imparatia doamnei Chiralina si cum ar face cineva ca sa o ia de nevasta? Greu lucru ma intrebasi, mama! dar, aide, treaca- mearga. Imparatia doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar aceasta cale se poate face cit te stergi la ochi daca cineva s-o duce in padurea cea neagra de linga girla de pacura, care arunca cu pietre si foc pina la cer, si daca o incaleca pe busteanul ielelor cu care poate sa treaca girla; insa cine aude si va spune cuiva, acela sa se faca de piatra pina la genuchi. Dupa ce va ajunge la imparatie, trebuie sa se faca un cerb de aur si sa intre intr-insul ca sa ajunga in odaia imparatesei si sa o fure; cine aude si va spune cuiva sa se faca de piatra pina la briu. Dupa ce o va lua de sotie, muma Crivatului, de pizma, o sa trimita un ovrei cu niste camasi frumoase si mai subtiri decit pinza paianjenului. Doamna Chiralina o sa cumpere camasi, si daca nu le va uda cu lacrimi de turturica, cum se va imbraca cu dinsele, va muri; cine aude si va spune cuiva sa se faca cu totul si cu totul de piatra. Pe cind vintul spunea toate acestea, feciorul de imparat adormise, iar feciorul bucataresei ramasese destept si auzise tot. A doua zi, dupa ce pleca vintul d-acasa, feciorul de imparat intreba pe muma vintului daca i-a spus fiul sau ceva; dar ea, temindu-se sa nu se faca piatra, ii raspunse ca n-a aflat nimic. Atunci feciorul bucataresei si cel de imparat luara drumul inainte si se dusera zi de vara pina seara, dar cind fu pe la scapatatul soarelui, auzira un zgomot si un urlet mare, apoi vazura o girla mare de pacura aprinsa, aruncind pietre pina la inaltul cer. Feciorul de imparat se sperie, dar feciorul bucataresei ii zise: Nu te teme de nimic si vino cu mine in aceasta padure, si fa ce ti-oi zice eu. Ajungind in mijlocul padurii, zarira busteanul ielelor, incalicara amindoi pe dinsul si, dindu-i pinteni de trei ori, se prefacu intr-o caruta cu doisprezece cai de foc si intr-o clipa se inalta pina la Vintul turbat si se pogori la portile palatului doamnei Chiralina. Apoi, dupa ce se detera jos, caruta se prefacu iar in bustean si ei ramasera dinaintea unui palat de zamfir (piatra) si cu portile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, imbracata cu haine de aur tesute cu margaritar. Cum vazu doamna Chiralina pe feciorul de imparat, prinse o asa de mare dragoste de dinsul, incit cazu la grea boala si ajunse la ceasul mortei. Ce nu facu bietul imparat ca sa o scape? Dar toate erau in zadar. In cele din urma, veni o baba si-i zise: Luminate imparate, sa traiesti intru multi ani! Daca vrei sa se faca sanatoasa fiica imparatiei-tale,
78

sa cauti cerbul de aur care cinta ca toate pasarile si sa-l aduci in casa numai trei zile si vei vedea cum se va face sanatoasa. Imparatul puse sa strige pristavul in toata imparatia; iar dupa trei zile, feciorul bucataresei lovi busteanul de trei ori si se facu un cerb de aur frumos, apoi baga intr-insul pe feciorul de imparat si se puse dinaintea palatului. Imparatul, vazind cerbul, se dete jos si intreba pe feciorul bucataresei daca-i este de vinzare. Nu-mi este de vinzare, ci de inchiriere, raspunse cu semetie feciorul bucataresei. Ei bine! ce ai sa-mi ceri, ca sa mi-l dai numai trei zile? Sa-mi dai o mie de bani de aur. Tocmeala se facu si imparatul lua cerbul si-l baga in odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui.Cerbul, cum se vazu numai cu doamna Chiralina, incepu sa cinte un cintec de dor, de plingea lemnele si pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de imparat iesi din cerb si o saruta pe frunte, apoi intra iarasi in cerb.A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale ca a visat de doua ori ca a sarutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai priceputa, zise doamnei Chiralina ca, pe data ce va incepe cerbul sa cinte, sa se prefaca ca doarme si cum va simti ca o saruta cineva, sa puie mina pe dinsul.Cum veni noaptea, cerbul incepu sa cinte un cintec de jale. Doamna Chiralina se prefacu ca doarme si, cind veni Fat-Frumos sa o sarute, il strinse in brate si-i zise: D-acum inainte nu vei mai scapa, ca mult am dorit sa te dobindesc. Ei se giugiulira ca niste porumbei pina ii apuca ziua; iar cind fu pe la prinz, veni imparatul si cu fiul bucataresei ca sa-i dea cerbul. Doamna Chiralina incepu sa plinga ca nu vrea nicidecum sa se desparta de cerb; dar fiul bucataresei zise incetinel: Cere de la imparatul voie sa petreci cerbul pina afara din oras, caci acolo ne asteapta o caruta cu doisprezece cai de foc, in care o sa ne suim cu totii si o sa ne ducem la imparatia lui Fat-Frumos, iubitul tau. Doamna Chiralina ceru si dobindi de la imparatul aceasta voie si petrecu pe cerb cu mare alai pina afara din oras; atunci Afin lovi cerbul de trei ori in burta si indata se facu dintr-insul o caruta cu doisprezece cai de foc; apoi, luind pe doamna Chiralina c-o mina si pe Dafin cu alta, sari intr-insa si se facura nevazuti. Si dupa ce umblara zi de vara pina-n seara, ca cuvintul de poveste ce d-acilea incolo se gateste, iesira pe tarimul cellalt si ajunsera in tara lor.Imparatul, cum priimi stire despre sosirea fiului sau, ii iesi inainte cu multime de osti, apoi il insoti cu doamna Chiralina si facu nunta imparateasca, care tinu trei zile si trei nopti. Intr-o zi, doamna Chiralina sedea la fereastra palatului si se uita la drum, cind iaca un ovrei cu camasi de vinzare. Doamna Chiralina il chema sus si lua doua camasi mai subtiri decit pinza paianjenului si se imbraca cu una dintr-insele. Nu trecu mult si se bolnavi atit de greu, incit ajunse pe mina mortei. Afin afla de boala imparatesei si intra pe la miezul noptei in odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrami de turturica si iesi afara; dar strejarii de la usa se dusera la Dafin-imparat si-l pirira ca l-a vazut sarutind pe imparateasa. Imparatul, cum auzi, se facu foc de minie si porunci sa taie capul lui Afin. Dar cind ajunse la locul de pierzare, Afin zise imparatului: Multi ani sa-ti dea Dumnezeu, imparate; pentru toata fratia si dragostea mea catre tine, te rog sa stringi pe toti boierii cei mari ai imparatiei, ca am sa spui inaintea lor un mare cuvint. Si apoi vei porunci sa-mi taie capul. Imparatul porunci sa adune divanul imparatesc, in care sa fie de fata si doamna Chiralina, si aducind pe Afin, ii zise: Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus!
79

Atunci Afin incepu asa: A fost odata un fecior de imparat care prinse dragoste asupra unei fete de imparat dupa tarimul cellalt, si fiindca nu putea sa traiasca fara dinsa, a plecat impreuna cu fratele sau de cruce ca ori s-o gaseasca, ori sa-si rapuie capul prin pustii. Dupa ce umblara lumea in crucis si curmezis, ajunsera la muma Crivatului si o rugara sa le spuie drumul care ducea la fata de imparat dupa care plecasera ei. Muma Crivatului ii trimise la muma Vintului de primavara, care ii gazdui si le fagadui sa intrebe pe fiul sau. Ea s-a tinut de vorba caci, cum a venit fiul sau, l-a intrebat si el a inceput sa spuie asa: imparatia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar aceasta cale se poate face intr-o clipeala de ochi, daca s-o gasi cineva care sa se duca in padurea cea neagra de linga girla de pacura care arunca pietre de foc pina la cer, unde va gasi busteanul ielelor si va incalica pe dinsul ca sa treaca girla. Dupa ce va ajunge la imparatie, trebuie sa faca din bustean un cerb de aur si sa intre intr-insul, ca sa ajunga in odaia doamnei Chiralina si sa o fure. Dupa ce o va lua de sotie, sora Vintului turbat, de pizma, o sa trimita un ovrei cu niste camasi mai subtiri decit pinza paianjenului si, daca nu va sti sa le ude cu lacrami de turturica, cum se va imbraca cu dinsele, in trei zile va muri.Dupa ce vintul spuse toate acestea mume-sei, o jura ca, de va spune cuiva ceea ce a auzit, sa se faca cu totul de piatra. A doua zi, feciorul de imparat intreba pe muma vintului daca a aflat ceva de la fiul sau; dar ea, temindu-se sa nu se faca piatra, ii zise ca n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de imparat nu dormise in noaptea aceea si auzise tot. Astfel, fara sa spuie feciorului de imparat aceasta taina, se duse impreuna cu dinsul in padurea neagra, incalecara pe bustean si trecura girla dincolo.Cum sfirsi Afin aceste vorbe, se facu de piatra pina la genuchi. Boierii din divan, cum vazura aceasta minune, se speriara. Afin incepu iarasi si zise: Dupa ce ajunsera la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi busteanul de trei ori si se facu un cerb de aur si baga pe feciorul de imparat intr-insul, carele prin aceasta siretenie se cunoscu cu fata si o fura. Zicind si aceste cuvinte, Afin se facu de piatra pina la briu. Imparatul si imparateasa, vazind nevinovatia lui Afin, incepura a plinge si a-l ruga sa inceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse inainte, zicind: Dupa ce imparatul se cununa cu doamna Chiralina, nu trecu mult si imparateasa cumpara doua camasi de la un ovrei, se imbraca cu una dintr-insele si indata cazu la grea boala. Afin, stiind din ce venea boala, intra pe la miezul noptii la imparateasa si, gasind-o dormind, o stropi cu lacrami de turturica si o scapa de moarte. Cum sfirsi Afin aceasta povestire, se facu cu totul si cu totul de piatra, iar Dafin-imparat si cu doamna Chiralina plinsera trei zile si trei nopti; apoi luara trupul cel impietrit al facatorului lor de bine si-l pusera in odaia lor, ca sa-si aduca aminte de dinsul totdauna. Dupa aceea, ei traira mai mult timp si nascura un copil. Intr-o dimineata, Dafin-imparat intra in casa imparatesei si-i spuse ca a visat o femeie imbracata in haine albe, care i-a zis ca daca voieste sa invieze pe fratele sau cel impietrit, sa taie copilul lor si sa unga piatra cu singele lui. Imparateasa spuse ca si ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amindoi, taiara copilul si, stropind piatra cu singe, incepu sa se miste, apoi invie cum se cade si zise: O Doamne! da greu somn am dormit. E! e! frate raspunse imparatul , ai fi dormit mult si bine daca nu taiam copilul ca sa te stropim cu singele lui. Atunci Afin se cresta la un degit cu cutitul si lasa sa curga singele sau peste copil, care invie numai intr-o clipa; iar imparatul, de bucurie, porunci sa se faca veselie mare in toata tara.Si incalicai p-o sea si v-o spusei domniei-voastre asa.

80

31. Zdrentuita de Anonim Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa. Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare. In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din sacul cu zdrente. Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste. Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu, urma sa-si aleaga nevasta. O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sai aduca haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui. Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata. Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras. N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta. Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sasi ia nevasta una dintre domnitele pe care le va intalni la bal. Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa,o implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea,asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia. Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau. domnii radeau, iar regele privea nedumerit. Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar printul in cinstea caruia se dadea balul. Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga. Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut. Gascarul sa facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati 81

putea vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii. Samburele de Lev Tolstoi Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si le-a asezat pe o farfurie. Vania, care nu mai mancase pana atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar mai fi vrut sa le guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand nu era nimeni in odaie si,nemaiputandu-se stapani, inhata o pruna si o manca. Cand s-a apropiat ora pranzului, mama a numarat prunele si vazand ca lipseste una, i-a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a intrebat: - Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna? - Nu, au raspuns copiii in cor. Vania, rosu ca un rac, a spus si el: - Nu, n-am mancat-o eu! - Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorociera-i alta. Fiecare pruna are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le manance si inghite samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica. Atunci Vania, galben la fata, a zis repede: - Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra. Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga. Fat-frumos si lupul cel nazdravan de Petre Ispirescu A fost odata ca niciodata etc.A fost un imparat si o imparateasa. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o gradina foarte frumoasa. Si atat de dragi ii erau florile acestui imparat, incat insusi cu multa tragere de inima le plivea si ingrijea de gradina. In fundul acestei gradini crescuse un mar cu totul si cu totul de aur. Imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se afla un asa pom cum nu se gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i se scurgeau ochii. Cand, intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si roadele se arata; apoi spre seara da in parguiala. Ii zambea mustata imparatului si ii lasa gura apa, cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa vaza merele cele aurite si sa-si impace nesatiul ce avea de a se uita la dansele. Dara ramase ca iesit din minte, cand, in loc de mere coapte aurii, vazu ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicaieri. Inca fiind acolo, vazu cum infloreste pomul, cum ii cade florile si cum roadele se arata iarasi.Atunci ii mai veni inima la loc si se multumi a astepta pana a doua zi. In ziua urmatoare, ia merele de unde nu e. S-a suparat imparatul, nevoie mare, si porunci la paznici sa se puie sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e pomana aia!Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da in parg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci si le lua, fara sa prinza de veste oamenii imparatului. Pare ca era un lucru facut: acel cineva care lua merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acestui imparat acum nu-i mai era ca nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era ca nici parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il intrista pana intr-atata incat p-aci era sa se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l dea celui ce se va lega a prinde pe hot.Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul, caci venira inaintea lui si-l rugara sa-i lase a pandi si ei. Mare fu bucuria imparatului cand auzi din gura fiului sau celui mai mare legatura ce facea de a pune mana pe hot. Le dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul cel mare; dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui.A doua zi pandi si cel mijlociu; dara nici el nu fu
82

mai breaz, ci se intoarse la tatal sau cu nasul in jos.Ei spusera ca pana la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-i apuca si cad intr-un somn adanc, si nu mai stiu nimic. Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa ce sfarsira de spus fratii cei mai mari ce li se intamplase, se ceru si el de la tata-sau ca sa-l lase sa pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic care sa-i prinza pe hotii merelor, rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni se indupleca. Atunci fiul cel mai mic se pregati de panda.Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in gradina. Isi alese un loc singuratic si departat de orice pom si de zidari, astfel ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a sta in picioare pe un trunchi de pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos si sa se destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si ramase treaz si nebantuit de piroteala.Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de un stol de paseri ca se apropie.Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase o sageata din tolba, o aseza la arc si, trac! trase o sageata si nu se facu nici o miscare. Trac! mai trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se auzi din nou si el pricepu ca stolul de pasari trebuie sa fi zburat. Se apropie de marul de aur si vazu ca hotul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind ceva pe jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene cu totul si cu totul de aur.Cum se facu ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu penele la caciula se duse de le infatisa tatalui sau. Imparatul vazand merele, mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie; dara isi tinu firea. Puse de striga prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si sa si afle ca hotul este o pasare.FatFrumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe hot. Tatal sau nu mai voia sa stie de hot, deoarece i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele cele atat de mult dorite. Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai pe aceea, ci starui pana ce imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot. Se gati de drum; iara cand fu a pleca, isi scoase penele cele de aur de la caciula si le dete imparatesei, muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o intoarce el.Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu sagetile la spate, palosul la coapsa stanga, si, cu arcul intr-o mana si cu alta de gatul credinciosului sau, porni la drum. Si aide, si aide, merse cale lunga departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se cu robul sau cel credin- cios, gasi cu cale sa apuce spre rasarit. Mai calatorind ei o bucata buna, ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de padure mergand ei pe dibuitele, caci altfel era peste poate, zarira in departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama. Indata se si gatira de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata, puse Fat-Frumos arcul la ochi. Vazand lupul una ca aceasta, striga: - Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata. Fat-Frumos il asculta si lasa arcul in jos. Apropiindu-se lupul si intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel de paduri nestrabatute de picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina tatalui sau, si ca acum merge sa caute pe hot.Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand venea a fura merele, aduna pasarile cele mai agere la zbor si cu ele in stol venea de le culegea. Ca acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. Ii mai spuse ca toata megiesia se vaita de furturile ce face ea poamelor de prin gradini, si le arata drumul cel mai apropiat si mai lesnicios. Apoi, dandu-i un merisor frumos la vedere, ii mai zise: - Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine vreodata, sa te uiti la el, sa gandesti la mine si eu indata voi fi acolo.Fat-Frumos primi merisorul si-l baga in san, apoi, luandusi ramas bun, porni cu credinciosul sau si, strabatand desisurile padurii, ajunse la cetatea in care se afla acea pasare. Cerceta prin cetate si i se spuse ca imparatul locului aceluia o tine intr-o colivie de aur in gradina sa.Aceasta ii fu de ajuns a sti.Dete cateva tarcoale curtii imparatesti si lua aminte la
83

toate amanunturile ce inconjura curtea. Cum se facu seara, veni cu credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se linistira toti cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, FatFrumos se urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in gradina. Cand puse mana pe colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu inconjurat de o multime de paseri, care mai mici, care mai mari, tipand pre limba lor. Si atata larma facura, incat se desteptara toti slujitorii imparatesti. Si viind in gradina, gasira pe Fat-Frumos cu colivia in mana si pasarile dandu-se la el sa-l sfasie, iara el aparandu-se.Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se sculase sa vaza ce se intamplase. Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi prinse a-i zice: - Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugaciuni, sa-mi ceri pasarea, poate m-as fi induplecat sa ti-o dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in sac, cum se zice, dupa datinile noastre, cu moarte trebuie sa mori. Si numele iti va ramanea pangarit cu ponosul de talhar. - Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si de aceea am venit sa pui mana pe hot. - Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi, impotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba insemnata facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos si de moarte. - Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumeta. - De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea imparatului meu vecin, vei scapa cu fata curata, si-ti voi da pasarea cu colivia. Fat-Frumos primi. Si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob.Ajungand la curtea imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara, se aseza cu credin- ciosul lui la un colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz.El vazuse iapa cum o plimbau doi slujitori, si se minuna de frumusetea ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si impodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, FatFrumos zise credinciosului sau de se puse piua, iara el se urca pe dansul, apoi pe zid si sari in curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce ajunse la grajd; si, deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa dupa dansul. Cum ajunse iapa la usa grajdului, unde nincheza o data de haui vazduhul si urla toata curtea si palaturile. Indata sarira toti cu totul, pusera mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta, cum il vazu pe Fat-Frumos, il si cunoscu.Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa savarseasca, si-i spuse ca datinele tarii sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el n-are nici o putere.Fat-Frumos ii spuse drept toata siritenia cu merele, cu pasarea si cu cele ce ii zisese sa faca imparatul, vecinul sau.Atunci imparatul ii zise: - De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca vei izbuti sa scapi de moarte si sa-ti ramaie numele nepatat. Fat-Frumos se incumese si, luand pe credinciosul sau cu sine, pleca. Pe drum isi aduse aminte de merisor. Il scoase din san, se uita la dansul si se gandi la lup. Si cat te-ai sterge la ochi, lupul fu aci. - Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise. - Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum sa fac eu acum sa ma intorc cu isprava buna? - De asta iti este? Las' pe mine, ca treaba este ca si sfarsita. Si pornira catesitrei spre Zana Craiasa. Cand fura aproape de Zana Craiasa, facura popas intr-o padure de unde se vedea palaturile cele stralucite ale zanei. Se invoira ca Fat-Frumos si cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac
84

batran, pana s-o intoarce lupul.Si mandre palaturi mai avea zana, mare. Insusi lupul se mira de frumusetea si de randuiala cea buna ce era p-acolo. Cum ajunse, facu ce facu si se furisa in gradina.Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si cracile, si ramurelele, de erau ca despuiati. Pe jos, frunzele cazute erau facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri mai era infrunzit si plin de boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul, lupul trebui sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat, si se ascunse in acel crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese Zana Craiasa din palaturi, insotita de douazeci si patru de roabe, ca sa se plimbe prin gradina.Cand o vazu lupul, p-aci, p-aci era sa uite pentru ce venise si sa se dea de gol; dara se stapani. Caci era asa de frumoasa, cat nu s-a mai vazut si nu se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul de aur. Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva cu ochii ei ceia mari si negri ca murele, il baga in boale; avea niste sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o pielita mai alba ca spuma laptelui. Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa, veni si la stuful de trandafir sa rupa cateva flori. Cand lupul, care era ascuns in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a fost drumul. Iara roabele, de spaima se imprastiara ca puii de potarniche. Intr-un suflet alerga lupul si o dete lesinata in bratele lui Fat-Frumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu firea; dara lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi imparati voise sa o fure, dara se rapusera.Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia.Zana Craiasa, dupa ce se destepta din lesin si se vazu in bratele lui Fat-Frumos, prinse a-i zice: - Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu. Fat-Frumos ii raspunse: - A mea sa fii, nedespartita pana la moarte. Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale.Vazand lupul dragostea ce se incinsese intre ei, zise: - Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra. Si plecara a se intoarce de unde venisera. Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca Zana Craiasa. Pasamite lupul era nazdravan. Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana Craiasa la tulpina unui copaci mare in padure, pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa sireapa.Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta Zana Craiasa. Cum o vazu imparatul, i se muie inima si prinse un dor de dansa, de nu se poate povesti.Imparatul ii zise: - Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum te si rasplatesc pentru aceasta, dandu-ti in dar iapa. Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua la sanatoasa si, puind pe Zana Craiasa calare pe iapa, porni cu dansa si trecu hotarele acelei imparatii.Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa se cunune cu Zana Craiasa. Cand fu la usa bisericii, prefacuta Zana se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia, cum vazura, deodata inghetara de frica. Apoi, dupa ce se mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse, duluta, de nu mai dete cu mana de dansul. Si ajungand pe Fat-Frumos si pe ai sai, merse cu dansii. Cand fu aproape de curtea imparatului cel cu pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa, fu dus la imparatul, carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.Dupa ce primi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise: - Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea cuvantul imparatesc, si multumirea mea va fi pururea cu tine. Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot. Si primind-o Fat-Frumos, isi lua ziua
85

buna si pleca. Ajungand in padure unde lasase pe Zana Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre imparatia tatalui sau.Imparatul cel ce primise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-marii imparatiei sale la camp, unde voia sa li se arate calare pe iapa cea atat de vestita. Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara: - Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si iapa, care te face sa te arati asa de maret! Si in adevar, venea, nene, iapa cu imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de pamant, ci parc-ar fi zburat. Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in urma.Cand fu la o departare buna, o data statu iapa, tranti pe imparat, se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos.Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos: - Iata, de asta data ti s-au implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, caci nu vei pati bine. Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii iesi inainte cu mare, cu mic, ca sa-l primeasca, dupa cum i se cuvenea.Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara cum nu se mai gasea pe fata pamantului, si cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu pasarea o puse in palimarul despre gradina.Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. Si dupa cateva zile se cununa Fat-Frumos cu Zana Craiasa, intinse masa mare pentru bun si pentru rau, si tinura veseliile trei zile si trei nopti incheiate.Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. Si or fi traind si astazi, de n-or fi murit.Iar eu incalecai p-o sea etc.

Darurile piticilor de Fratii Grimm A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul.Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartinduse in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toete culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne. Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului.La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora.Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascua. Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor
86

doi, le mai veni inima la loc.Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelinduse cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur ! Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug. Acu erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit ! Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva. - Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit La ce m-as lacomi ? Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, sio porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd ! Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta ! Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni ! De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia. Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: - Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta. Doamna si vagabondul de Anonim

Intr-una din zile, Lady se simtea tare singura. Bunii ei stapini, Jim si Darling, plecasera in concediu. Casa si curtea fusesera lasate in grija matusii Sara cea rautacioasa si care nu putea sa sufere cainii. Deodata Lady auzi niste pasi apropiindu-se, era Vagabondul. "-Ah, cit ma bucur ca te vad, suspina lady fericita. Imediat insa ea se inrosi si spuse:
87

-Pai...adica...vreau sa spun...ce bine ca te revad." Lady era foarte timida si nu era asa sigura ca si vagabondul o placea tot atit de mult cum il placea ea pe el. petrecura intreaga zi impreuna, o zi minunata, iar seara, la intoarcere pasira pe un trotuar pe care inca nu se uscase asfaltul si in care era imprimata o inima strapunsa de o sageata. Vagabondul isi puse laba in mijlocul inimii si o ruga si pe Lady sa faca la fel. Acum Lady era sigura ca Vagabondul o placea tare mult. Amindoi incepura sa latre fericiti. Latratul lor insa o trezi din somn pe matusa Sara. "-Las' ca va arat eu voua! tipa ea. Chem hingherii sa puna mina pe voi. Numai asa o sa avem iarasi liniste in cartier." Lady si Vagabondul fugira cat ii tineau picioarele. Dar, din nefericire, se trezira cu hingherii chiar in fata lor. Vagabondul reusi sa scape, dar Lady fu prinsa in plasa uriasa a hingherilor. La azilul animalelor fara stapin, lady cunoscu o multime de alti ciini care fusesera si ei prinsi de hingheri. "-Capul sus. O sa vezi, nici aici nu este chiar asa de rau, o consola un ciine. -Da zise altul, ne ajuta sa ne gasim un stapan, o casa unde sa ne adapostim, zise altul. -Eu am deja o casa, unde ma simt foarte bine, spuse Lady, dar Darling si Jim sint in concediu." Fata de ceilalti caini, Lady se putea considera norocoasa. Ea avea o zgarda, pe care era trecuta adresa la care locuia, asa ca Lady fu adusa acasa degraba. Cand sosi acasa, Lady o gasi pe matusa Sara suparata foc. Din clipa aceea, Lady nu mai avea voie cu nici un chip sa se plimbe libera prin curte. Asa ca biata Lady fu priponita cu un lant gros de cusca ei. Cand aparu Vagabondul sa vada ce mai face aleasa inimii lui, Lady era foarte abatuta. "-Uita-te la mine, zise ea. M-au pus in lanturi, ca pe un raufacator. Si asta numai din vina ta." In seara aceea, Vagabondul fu si el prins de hingheri. Trusty si Juck, credinciosii prieteni ai micutei cateluse, se repezira sa-i aduca aceasta veste trista. "-Trebuie sa facem ceva ca sa-l salvam, zise Lady" Dupa care, cu ajutorul lui Trusty si Juck, se elibara din lant si cu totii o luara pe urmele hingherilor. Vagabondul privi cu uimire cum alerga Lady, alaturi de Trusty si Juck. "-Ce bine ca nu mai esti suparata pe mine, spuse el. -Ce prostut esti, rise Lady de el si cu dintii trase zavorul de la usa masinii in care era inchis vagabondul. N-as putea sa ma supar niciodata cu adevarat pe tine." Cei doi prieteni sarira din camionul hingherilor Trusty si Juck ii asteptau. "-Stiti ceva? zambi Juck pe sub mustata, voi doi va intelegeti de minune si formati o echipa pe cinste. Ar trebui sa ramaneti impreuna." "-Da stiu, si eu as vrea....raspunse Vagabondul, uitindu-se cu multa dragoste la Lady" Lady se intoarse spre prietenii ei si le spuse fericita: " -Dar cred ca asa o sa si facem." Lady si Vagabondul nu se mai despartira din acel moment si avura parte de multe alte aventuri palpitante.

Povestea curcubeului de Anonim Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita. Verdele spuse: "Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot". Albastrul l-a intrerupt si exclama: "Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu
88

ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!" Galbenul rase: "Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit." Portocaliul incepu sa se laude: " Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire." Ei bine, rosul incepu sa strige: "Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii." Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii." La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: "Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara." Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certanduse. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta. Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: "Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma! Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. De acum incolo, zise ploaia, cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului. Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special. Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur.

Iepurasul cel haios de Anonim Traia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii. Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui! Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai multe ori, trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa manance pe saturate miere din borcanul acesteia. La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea. Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins. Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut, Iepurasul cel Haios a cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios! Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa incat el se lipea de orice atingea. Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la masa."Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra
89

si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin, sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba. Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos spre labute.Curand Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure. Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac si salata ca si restul iepurasilor.

Cei unsprezece cocori de Hans Christian Andersen Departe, in tara unde se duc randunelele cand le goneste iarna de la noi, era un imparat care avea unsprezece feciori si o fata pe care-o chema Elsa. Cei unsprezece frati, unsprezece printi, se duceau la scoala cu decoratii pe piept, cu spada la sold.Scriau cu condeie de diamant pe tablite de aur, si spuneau frumos lectiile pe de rost; cu un cuvant, toate la ei aratau ca-s printi. Surioara lor Elsa, statea pe-un scaunel de cristal si rasfoia o carte cu cadre, de-un pret asa de mare... cat o jumatate din imparatie. Erau cu adevarat fericiti copiii acestia, dar fericirea asta nu putea sa tina in veci.Tatal lor, care imparatea peste tot cuprinsul, se-nsura a doua oara c-o imparateasa rea de mama focului si care nu-i iubea deloc pe copii. Ei simtira asta chiar din ziua intai.Era sarbatoare mare; copii se jucau, si lume dupa lume curgea mereu la palat; atunci in loc sa le dea copiilor, ca de obicei, prajituri si mere zaharisite, imparateasa le trimise nisip intr-o ceasca de ceai, spunandu-le sa manance, ca-i foarte bun.Dupa o saptamana, trimise pe mica Elsa intr-un sat, la niste oameni saraci; iar pe bietii printi ii pari la imparatul de-atatea rele inchipuite, incat acesta de la o vreme nici nu se mai ingriji de dansii. - Duceti-va in toata lumea si traiti cum veti sti, le zise haina imparateasa.Zburati in vazduh, fiti pasari mari fara glas. Dar ea nu putu sa le faca tot raul pe care li-l dorea, caci in clipa aceea ei se schimbara in unsprezece cocori.Si, scotand un tipat ciudat se inaltara in stol deasupra padurii din preajma palatului.A doua zi in zori,trecura prin fata cocioabei unde era surioara lor Elsa.Se rotira in zbor de cateva or, intinzandu-si ciocurile si batand din aripi.Dar surioara lor dormea, si nimeni nu-i auzi, nimeni nu-i zari.Se ridicara in slavi si se facura nevazuti.Tarziu isi potolira zborul deasupra unei paduri intunecoase, la marginea marii.Biata Elsa se juca in camaruta ei c-o frunza, caci n-avea alte jucarii. Facuse in mijlocul frunzei o ferestruie: prin ea se uita la soare, si i se parea ca-n departare vede stralucind ochii fratilor ei; si razele soarelui care-i atingeau obrazul le simtea ca si cum ar fi fost sarutari de la fratii ei.Treceau asa zilele una dupa alta. Cand vantul clatina incetisor tufele de trandafir din fata casutei, el le soptea: "Ce poate fi mai frumos decat voi pe lume ?" Si trandafirii leganandu-se, raspundeau: "Dragalasa Elsa". Duminica pe cand batrana statea pe prag citind in cartea-i de rugaciuni, vantul intorcand foile, soptea cartii: "Cine poate fi mai sfant ca tine ?; iar cartea-i raspundea: "Dragalasa Elsa"; si cartea, si trandafirii spuneau adevarul.Cand implini cincisprezece ani, Elsa se-ntoarse la palat.Imparateasa vazand-o atat de frumoasa, se facu foc si para de necaz, si prinse-o ura de moarte pe biata fata. Ar fi dat mult ca s-o poata preface si pe ea in cocor ca pe fratii ei; dar nu se-ncumeta la una ca asta, deoarece imparatul nu mai putea de dor sa-si vada fata.A doua zi de dimineata, imparateasa intra in odaia de baie, care era toata de marmura, impodobita cu covoare frumoase si cu perne moi.Lua trei
90

broaste, le saruta, si spuse uneia: "Tu sa te asezi pe crestetul Elsei, cand o intra in baie - ca sa fie proasta ca tine"; alteia: "Tu, pe frunte sa i te asezi, sa se faca urata ca tine, sa nu si-o mai cunoasca tatal sau"; iar celei de-a treia: "Tu pe inima sa-i stai, si s-o faci asa de rea, meat toata viata ei un chin sa fie".Arunca broastele in apa limpede, care numaidecat se facu verzuie, apoi chemand pe Elsa o dezbraca si o vari in baie.In aceeasi clipa o broasca i se aseza pe crestet, alta pe frunte si cea de-a treia pe inima; dar Elsa parca nici nu baga de seama.Cand iesi din baie, trei flori de mac rosii sangerau luciul apei.Daca broastele n-ar fi fost inveninate de sarutarea zgripturoaicei, atunci in trandafiri frumosi s-ar fi prefacut.Se schimbasera in flori, numai atingand capul si inima fetei, atat de curata si de sfanta era ea, meat toate vrajitoriile n-aveau nici o putere asupra-i.Vipera de imparateasa vazand ca nu poate izbuti la nimic cu toate farmecele ei, spoi pe biata fata cu zeama de nuca si-i facu toata pielea neagra; apoi o naclai pe obraz cu un fel de unsoare uricioasa si-i incurca tot parul, asa ca era cu neputinta s-o mai cunosti.Imparatul cand o vazu se sperie si zise ca nu-i asta fata lui.Nimeni n-o mai recunoscu, afara doar de cainele din curte si de randunele, dar ce folos, ca nu puteau vorbi! Atunci Elsa planse amar si se gandi la fratii ei, care erau departe, si mahnita, fugi din palat, strabatu campii si crivine si se infunda intr-o padure ce nu se mai sfarsea.Nu stia singura unde se duce; toata dorinta ei era sa-si gaseasca fratii, care, nu mai incapea acum nici o indoiala, ca si ei trebuie sa fi fost izgoniti in toata lumea.In curand innopta.Biata fata nu mai vedea drumul; istovita de osteneala, se lasa pe iarba moale, se inchina si-si rezema capul de radacina unui copac.Peste tot domnea tacere adanca.Aerul era placut, si mii de licurici straluceau prin iarba cu luminitele lor verzui. Atinse cu mana o ramurica, si gazele lucitoare picurara asupra-i ca firimituri de stele. Toata noaptea Elsa visa pe fratii ei, ii vedea jucandu-se si scriind cu condeiele lor de diamant pe tablite de aur, si rasfoind cartea cu cadre care pretuia cat jumatate de imparatie.Dar in loc sa scrie ca alta data pe tablite numai bete si nule, acum scriau ispravile lor mari, si tot ce-au vazut si tot ce-au simtit.In cartea cu cadre toate erau vii: pasarile cantau,oamenii se miscau si veneau sa vorbeasca si cu Elsa si cu fratii ei. Si cum intorcea o foaie, toti isi luau numaidecat locul,ca sa nu se faca incurcatura printre cadre.Cand se desteptaElsa,soarele era sus;dar ea nu-1 vedea din pricina copacilor mari care-si intindeau ramurile dese asupra ei;numai razele lui strabateau si se parea ca-i o panza subtire de aur ridicata de vant.Miresme dulci pluteau in aer, si pasarile veneau si se asezau pe umerii fetei.Auzea murmurul unei ape care curgea lin intr-un lac, al carui fund era numai din nisip curat si marunt.Tot lacul era inconjurat de maracini inalti si stufosi; intr-un singur loc cerbii facusera o deschizatura.Pe-acolo ajunse Elsa la marginea apei, care era asa de limpede, meat, daca vantul n-ar fi miscat crengile si tufisurile, ai fi crezut ca-s zugravite pe fund.Cand isi vazu in lac fata ei asa de neagra si urata, se ingrozi; dar luand apa-n maini si spalandu-si fata, se vazu iarasi curata si alba cum a fost.Atunci dezbracandu-se de haine, intra in apa. Niciodata limpezime de lac n-a oglindit mai frumoasa fata de imparat.Dupa ce se imbraca si-si impleti parul, dand de-un izvor in apropiere, bau apa in pumni, si porni inainte-n adancul padurii fara sa stie unde merge.Se gandea la fratii ei, si mai ales la Dumnezeu de sus, care n-are s-o lase pierzarii.El care da roade pomilor salbatici pentru hrana celor rataciti, El ii puse-n cale un mar ale carui crengi se-ndoiau de greutatea merelor ce le purta; Elsa se opri aici si isi potoli foamea.Apoi iar porni, si merse, merse pana ceajunse in desimea cea mai intunecoasa a codrului.Acolo tacerea era asa de mare, ca auzea lung rasunand in urma zgomotul pasilor ei, si fosnetul frunzelor uscate de-abia atinse de picioarele ei. Nu se vedea o singura pasare, si nici o raza de soare nu strabatea printre crengile lungi si stufoase. Trunchii copacilor erau asa de apropiati unul de altul, meat i se parea ca-i inchisa intre gratii mari de grinzi.Niciodata nu-si inchipuise o astfel de pustietate.Se facu noapte; de randul asta nu se mai
91

vedea nici un licurici prin iarba si nici o stea pe cer; cu mult amar pe suflet, Elsa se culca si adormi numaidecat.In somn, i se paru ca ramurile se desfaceau deasupra ei si Dumnezeu din cer, inconjurat de ingeri, o privea cu bunatate.Cand se destepta, nu stia bine dac-a visat asta, sau a fost adevarat. Merse mai departe in puterea codrului si intalni o baba c-un cos plin cu fructe, din care-i dadu si ei cateva.Elsa o intreba daca n-a vazut unsprezece feciori de imparat calari strabatand padurea. - Nu, raspunse baba, dar ieri am vazut unsprezece cocori; aveau coroane de aur pe cap, si-si roteau zborul pe deasupra unui lac nu departe de-aici.Si duse fata pe-un coboras; in vale serpuia un raulet, ale carui maluri erau umbrite de copaci inalti cu crengile aplecate in jos.Elsa isi lua ziua buna de la batrana, si porni inainte pe lunca rauletului pana la capatul lui, unde se varsa intr-o nemarginita intindere de apa.Acolo se desfasura marea in toata frumusetea ei; inaintea fetei, cat cuprindea cu ochii, era numai stralucirea marii, dar nici o panza, nici o corabie nu se zarea.Cum sa mearga mai departe ? Se uita lung la pietricelele de pe tarm, cum le rotunjise si le poleise apa; si sticla, si fier, si piatra, toate se netezisera la fel, si doar lunecarea apei e mai usoara decat atingerea delicata a mainii unei fete. - Pietricelele astea s-au facut asa lucii, de mult ce s-au frecat de valuri; iata cum tot ce-i aspru se netezeste.Va mul|umesc, valuri limpezi si neadormite, pentru invatatura ce-mi dati; am sa fiu si eu neadormita: inima-mi spune, ca voi aveti sa ma duceti intr-o zi langa fratii mei iubiti. Pe iarba aruncata de mare, erau unsprezece pene de cocori, albe, stropite de cateva picaturi de apa. Roua era, sau lacrimi ? Cine putea sa stie ? Elsa le aduna si facu un buchet.Ea nici nu baga de seama singuratatea; marea cu schimbarile ei vesnice, ii infatisa in cateva ceasuri privelisti atragatoare, cate nu i-ar fi putut arata toate lacurile intr-un an de zile.Cand venea un nor mare, negru, marea parca zicea: "Si eu pot lua fata asta".Atunci vantul tulbura valurile si ele se acopereau de-o spuma alba.Cand dimpotriva, norii erau rosii si vantul potolit, marea se asemana cu o floare de rasura, aici trandafirie, aici alba, aici verzuie.Iar cand era liniste, la cea mai usoara adiere, apa salta usor, ca pieptul-unui copil adormit.Catre asfintitul soarelui Elsa zari unsprezece cocori, avand coroane de aur pe cap, si care se apropiau de tarm.Zburau unul dupa altul, parca era o panglica lunga, alba.La vederea asta ea urca repede coasta si se ascunse in dosul unui tufis. Indata cocorii se asezara imprejur, falfaind din aripile lor albe si mari.Cand soarele scapata de tot, penele cocorilor cazura si ei se schimbara in unsprezece feciori de imparat: erau fratii Elsei. Ea scoase un tipat cand ii vazu, si se arunca in bratele lor, chemandu-i pe nume.Nespusa fu si bucuria lor cand o vazura.Mare si frumoasa, aproape sa n-o mai cunoasca; radeau si plangeau totodata, si intelesera ca si ea fusese lovita de aceeasi rautate a masterei lor. - Noi zburam sub chip de cocori, zise cel mare, atata vreme cat soarele luceste pe cer, dar cum apune, luam iar trup omenesc. Din pricina asta, aproape de asfintitul soarelui, trebuie sa ne asezam pe pamant; daca am zbura inainte in slavile cerului, am cadea din inaltimi, ca niste oameni, in prapastie.Noi nu stam in tara asta, noi locuini dincolo de mare, intr-o tara tot asa de frumoasa, dar pan-acolo drumu-i lung de tot; trebuie sa treci marea si nu-i nici o insula unde am putea poposi noaptea.O singura stanca ascutita, unde abia incapem, inghesuiti unii intr-altii, se ridica in mijlocul marii. Si cand marea e infuriata suntem adesea acoperiti de valuri; cu toate astea multumim lui Dumnezeu si pentru adapostul asta. Acolo petrecem noaptea sub chip de oameni.E singurul mijloc ce-avem de a vedea tara noastra scumpa, si ne trebuie, ca sa trecem marea, cele doua zile mai lungi din an.Nu ne este ingaduit sa ne vedem tara decat o data pe an; unsprezece zile putem sta aici, si-atunci zburam deasupra marii de unde zarim palatul in care ne-am nascut si unde traieste tatal nostru, turnul inalt al bisericii unde este ingropata mama noastra.Tufele si copacii parc-ar fi rudele noastre; caii salbatici alearga in
92

livezi, ca-n vremea copilariei noastre; carbunarii canta inca aceleasi cantece vechi, pe care leascultam cu-atata placere.Intr-un cuvant aici e tara noastra, spre care pururi se indreapta gandurile noastre, si unde te regasim in sfarsit, scumpa surioara.Mai avem doua zile de stat, si pe urma trebuie sa ne ducem intr-o tara frumoasa, ce e drept, dar care nu e tara noastra.Cum sa te luam cu noi ? Navem nici corabie, nici barca. - Ce-as putea face oare, ca sa va scap, zise Elsa. Si toata noaptea pusera la cale mantuirea lor; abia catre ziua atipira.Elsa se trezi in bataia de aripi a cocorilor.Fratii ei, schimbati iarasi, se inaltau facand roate mari in vazduh.Numai unul dintre ei, cel mic, ramase langa dansa.El puse capul pe umarul fetei, ea-i mangaia aripile albe, si petrecura astfel toata ziua impreuna.A doua seara venira si ceilalti, si cand soarele asfinti, se prefacura iar in feciori de imparat. - Maine plecam, zise cel mai mare, si nu mai venim decat peste un an.N-am vrea sa te lasam aici; ai tu destula putere ca sa vii cu noi ? Eu singur te-as putea purta cat tine codrul tot; iar laolalta aripile noastre, vor fi in stare sa te duca pe deasupra marii. - Da, da, luati-ma cu voi, zise Elsa. Si-n graba ei impletira toata noaptea un fel de plasa din trestii si rachita.Pusera pe Elsa inauntru, si cand rasari soarele, cei unsprezece cocori luara plasa in ciocurile lor si zburara in nori cu surioara lor, care dormea inca.Si fiindca razele soarelui cadeau drept pe obraz, unul din cocori zbura deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripa-i intinsa.Cand se trezi Elsa, pamantul nu se mai vedea; ei i se parea ca viseaza inca, atat de neinchipuit era zborul asta printre nori, deasupra marii. Langa dansa era o ramura incarcata cu fructe de toata bunatatea, si un manunchi din radacinile cele mai gustoase; fratiorul ei cel mai mic i le pusese.Si dansa ii zambi cu recunostinta, ca tot el era acela care zbura deasupra ei, umbrind-o cu aripile lui.Cocorii se inaltara atat de sus, ca intaia corabie ce se zarise sub ei, li se paru un pescarel pe apa.In urma lor era un nor mare, ca un munte; Elsa isi vazu lunecand umbra ei si a celor unsprezece cocori, si umbrele erau mari ca de uriasi; niciodata nu vazuse ceva mai frumos; dar cum se inalta soarele pe cer, umbrele se topeau.Ca o sageata in vazduh, asa zburau cei unsprezece cocori, mai incet totusi ca de obicei, caci acum duceau si pe surioara lor.Cerul se posomori deodata, si noaptea se apropia; Elsa ingrijorata, se uita cum scapata soarele spre asfintit, si stanca pustie nici nu se zarea inca.I se paru ca si cocorii isi miscau mai cu greu aripile.Si numai ea era toata pricina intarzierii lor; caci daca apunea soarele, ei facanduse iar oameni, ar fi cazut in mare si s-ar fi inecat.Se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul ei, dar stanca tot nu se arata.Norii negri se apropiau din ce in ce; vantul prevestea furtuna, tunetul incepu a bubui si fulgerele scaparau tot mai dese.Acum soarele atingea marea; inima fetei zvacnea.Cocorii, repede coborara, asa de repede meat ei i se paru ca si cade; dar deodata isi luara iar zborul.Soarele se vedea numai pe jumatate, cand ea zari stanca pustie; se arata cat un caine de mare care si-a scos capul din apa.Soarele nu mai era decat o steluta cand ea puse piciorul pe stanca; si cand se stinse de tot, ca cea din urma scanteie dintr-o hartie aprinsa, isi vazu fratii imprejurul ei, stransi gramada, si tinandu-se toti de mana.Nu mai era nici un locsor gol.Valurile izbeau stanca si treceau peste capetele lor; cerul parea in flacari; tunetele bubuiau fara incetare.Elsa si cu fratiorii ei, tinandu-se de maini, ridicau ochii si glasul catre Dumnezeu, ca sa le dea putere si ocrotire.In zori furtuna se potoli. Cocorii isi luara zborul cu Elsa, de cum aparu soarele.Marea era inca zbuciumata; de sus vazuta, spuma ei se arata ca mii de lebede leganate de valuri.Deodata Elsa vazu in fata ei niste munti mari, care pareau ca plutesc in aer.In mijlocul stancilor si ghetarilor stralucitori, se vedea un castel urias imprejmuit de gradini randuite in trepte una deasupra alteia.La poalele muntilor erau paduri de palmieri, care faceau flori frumoase si mari cat roata carului.Fata intreba daca asta-i tara unde merg; dar ei
93

clatinara din cap, in semn ca nu-i asta; palatul acela minunat, care-si schimba mereu infatisarea era locuinta zanei Morgana.Niciodata faptura omeneasca nu-i pasise pragul. Pe cand privea Elsa, fermecata de vederea asta, munti, paduri, castel se naruira deodata, si-n locul lor se vazura douazeci de biserici marete, toate la fel, cu turnurile si ferestrele ascutite.I se paru ca aude si orga cantand, dar era numai vuietul valurilor.Ajunsese chiar aproape de bisericile acestea, cand, pe neasteptate, le vazu prefacandu-se in corabii multe care se leganau sub ea; apoi se stersera si ele, si nu ramase decat o ceata care plutea deasupra marii.In sfarsit iata si tara unde trebuiau sa ajunga.Erau munti albastri cu paduri de cedri, orase, palate.Cu mult inainte de asfintitul soarelui, Elsa se afla pe-o stanca, in fata unei pesteri mari inconjurata de o pajiste intinsa, ca un covor inflorit. - Acum, sa vedem ce-o sa visezi la noapte, ii spuse cel mai mic dintre frati, si-i arata odaita ei de culcare. - De-as visa numai cum sa va fiu de vreun folos, raspunse ea; si gandul asta atat ii stapani mintea, ca pana ce adormi ea se ruga lui Dumnezeu sa-i fie-ntr-ajutor. Deodata, i se paru ca-i ridicata in slavile ceresti pana la palatul de ceata al Zanei Morgana.Acum zana venea spre ea, si, cu toata frumusetea si stralucirea ei, semana aidoma cu baba care-i daduse fructe in padure, si care-i spusese despre cei unsprezece cocori albi ce purtau pe cap coroane de aur. - Fratii tai, ar putea scapa de legaturile vrajii, zise zana, dar iti trebuie pentru asta multa putere si statornicie.E adevarat ca apa, desi atingerea ei e mai usoara decat a mainilor tale, rotunjeste pietrele cele mai aspre; dar ea nu sufera durerea ce va trebui s-o indure degetele tale; ea n-are simtire si nu stie nimic din chinurile care te asteapta.Vezi urzica asta ? Sunt multe la fel imprejurul pesterii unde dormi tu.Dar numai acelea care cresc pe morminte in cimitir sunt singurele de folos.Nu uita nimic din ce-ti spun.Din locurile acelea sa culegi urzicile, cu toate ca mana ta, numai cat le-o atinge, are sa se faca toata basici; sa strivesti cu picioarele tale urzicile acelea, sa le faci fuioare, sa le torci si din ele sa tesi unsprezece haine cu maneci lungi.Vei arunca aceste haine peste cei unsprezece cocori, si vraja va inceta.Dar, tine bine minte, ca din ziua cand vei incepe lucrul si pana ce-1 vei sfarsi, ani dear trebui sa treaca pana atunci, un cuvant sa nu spui.O vorba de vei rosti, vorba aceea va strapunge inima fratilor tai ca o lovitura de cutit.Vezi deci, ca viata lor atarna de limba ta.Nu uita nimic din sfaturile mele.Zana atinse cu urzica mana Elsei, si Elsa se destepta ca arsa de foe. Era ziua de mult, si aproape de locul unde dormise era o urzica intocmai ca aceea pe care-o vazuse in vis.Atunci fata ingenunche, multumi lui Dumnezeu, si iesi din pestera ca sa se apuce de lucru. Culese cu mainile ei delicate urzicile care o usturau, si rabda cu draga inima durerea, ca sa-si scape fratii ei iubiti.Zdrobi cu picioarele ei goale fiecare urzica, si facu din toate fuioare verzi. Cum asfinti soarele, sosira si fratii ei.Se speriara grozav cand o gasira muta, si crezura ca asta-i o noua vraja a masterei lor; dar vazandu-i mainile, intelesera ce facea ea pentru dansii; cel mai mic incepu a plange, si lacrimile lui picand pe mainile fetei, basicile piereau, si durerea inceta.Toata noaptea si-o petrecu lucrand; nu mai vroia nici sa doarma, pana ce nu-i va mantui pe fratii ei.A doua zi, plecand cocorii, ramase singura; niciodata nu trecuse mai repede ceasurile pentru ea.Ispravise intaia haina si incepuse pe-a doua.Pe cand lucra ea asa zorita, un sunet de corn s-auzi in padure, care-o inspaimanta. Si zgomotele se apropiau, se auzea acum si latratul cainilor; ea atunci repede intra in pestera, isi stranse toate urzicile intr-un morman, si se aseza pe ele, ca sa le-ascunda.Curand dupa asta un caine iesi din maracini, apoi un altul si inca unul. O luara la fuga latrand, si-apoi iar se-ntoarsera; indata dupa ei venira si vanatorii toti, si cel mai mandru dintre ei, care era chiar imparatul acestei tari, se apropie de Elsa.Niciodata nu vazuse el o
94

fata mai frumoasa. - Cum ai venit tu aici, dragalasa copila ? Elsa clatina din cap, caci viata fratilor ei atarna de tacerea ei, si-si ascunse mainile sub sort ca nu cumva imparatul sa-i afle durerea. - Vino cu mine, urma el: tu nu poti sa ramai aici. Daca esti si buna pe cat esti de frumoasa, iti voi darui matasuri si odoare scumpe, coroana de aur voi pune pe capul tau, si cel mai mandru palat al meu va fi locuinta ta.Apoi o si lua pe calul lui. Ea plangea si-si frangea mainile, dar imparatul ii zise: - Nu vreau decat fericirea ta, si ai sa-mi multumesti intr-o zi.Porni astfel printre munti, urmat de toti ceilalti vanatori.Pe inserate se zari mareata cetate, cu bisericile ei inalte.Imparatul duse pe Elsa in palatul lui, unde izvoare de apa aruncau pietre scumpe sub inalte bolti de marmura, in salile mari unde pereti si tavanuri straluceau de maiestrite impodobiri.Dar ea, in loc sa se uite la toate frumusetile astea, plangea si nu-si mai lua gandul de la fratii ei.Numaidecat doamnele Curtii o imbracara cu vesminte imparatesti, ii impletira parul cu pietre scumpe si-i acoperira mainile-i ranite cu manusi moi si subtiri.Era asa de uimitor de frumoasa in podoabele astea, ca toti curtenii se inchinara in fata ei pana la pamant, si imparatul o alese de sotie, cu toate ca marele preot dadea din cap mormaind ca mandretea asta de fata nu poate fi decat o vrajitoare, care fura ochii lumii si mintea imparatului.Dar el astea nu le lua in seama, porunci sa cante muzica, bucatele cele mai alese fura aduse la masa.Cele mai frumoase fete din toata imparatia prinsera a juca imprejurul Elsei, si apoi o plimbara prin gradini inflorite si prin sali minunate.Dar pic de zambet nu se arata nici pe buzele nici in privirea Elsei; mahnirea singura se vedea, numai ea stapanea intreg sufletul fetei.In sfarsit imparatul deschise usa odaii unde urma sa doarma Elsa; odaia asta era toata imbracata in scumpe covoare verzi si se asemana cu pestera de unde o luase imparatul.Pe jos era mormanul de urzici, si in tavan era agatata haina care-o tesuse.Unul dintre vanatori adusese lucrurile astea, numai asa de-a minune. - Aici te vei putea gandi la fosta-ti locuinta, zise imparatul, iata si lucrul tau; in mijlocul stralucirii care te va inconjura iti va fi dulce sa te gandesti la zilele trecute.Elsa vazandu-si lucrul ei, se insenina si se rosi de bucurie.Se gandi la mantuirea fratilor ei, si saruta mana imparatului; acesta o imbratisa si porunci sa traga clopotele, ca sa vesteasca tuturor nunta lui.Fata cea frumoasa, dar muta, din padure, era acum imparateasa tarii. Drept e ca si unele vorbe urate ajunsera la urechea imparatului, dar el nu puse nici un temei, si nunta se facu.Si tocmai cel care scornise astfel de vorbe fu silit sa puna coroana pe capul miresei; el de necaz, i-o apasa atat cat putu.Dar ea nu simti nimic, toate gandurile ei erau indreptate spre soarta fratilor ei.Muta-i era gura, dar ochii ei aratau dragoste imparatului, care era atat de bun si nu voia decat fericirea ei.Din zi in zi il iubea mai mult, si ar fi putut sa i se destainuiasca si sa-i spuna toate chinurile ei, dar trebuia sa ramana muta pana ce-si sfarsea lucrul.Noaptea, pe-ascuns se ducea in odaita ce semana cu pestera ei, si acolo lucra de zor; ispravi astfel sase haine.Dete sa inceapa pe-a saptea si iata ca nu mai avea fuioare.Stia ea ca urzicile de care avea nevoie cresteau in cimitir, dar trebuia ca singura sa le culeaga, si cum sa se duca acolo ? "Ce-i oare durerea degetelor mele, fata de cea a sufletului meu ? isi zicea ea, voi incerca, Dumnezeu poate ma va ajuta".Si, tremurand, parc-ar fi savarsit o fapta rea, se strecura binisor, la lumina lunii, in gradina, trecu prin lungile alei, strabatu. apoi ulitele pustii si ajunse la cimitir.Zari, pe cea mai larga piatra de mormant, un cerc de vrajitoare groaznice, care dezgroapa mortii si le sfasie carnea.Elsa e silita sa treaca prin fata lor; ele o urmaresc cu privirile lor dracesti, fata insa isi face cruce si trece inainte, isi culege urzicile care-o ardeau, si se intoarce la palat.Dar unul dintre curteni o vazuse; el capata credinta ca imparateasa nui decat o vrajitoare, care a fermecat pe imparatul si pe tot norodul.Imparatul afla deci curand cele ce se intamplasera; doua lacrimi mari curgeau pe obrajii lui, si banuiala crunta ii sfasia inima.
95

Mai multe nopti de-a randul se facu el ca doarme; vazu pe Elsa sculandu-se, si-o urmari binisor pana la odaita unde se ducea ea.Din zi in zi imparatul se facu mai posomorat, biata imparateasa baga de seama lucrul asta; dar ea nu intelegea care sa fie pricina, si supararea asta spori si mai mult chinurile ce-ndura pentru fratii ei.Lacrimile ii picurau pe scumpele-i matasuri,ca boabe de margaritar, totusi nu pierdu nadejdea si lucra inainte.Nu mai lipsea acum decat o singura haina; dar trebuia ca inca o data sa se mai duca la cimitir sa-si culeaga urzici. Se gandea cu groaza la drumul asta si la inspaimantatoarele vrajitoare; dar hotararea ei era neclintita,ca si credinta-i in Dumnezeu. Porni deci, imparatul insa, si curteanul ce-o dusmanea, o urmareau.O vazura cum intra in cimitir, zarira mai departe vrajitoarele cum isi savarseau fioroasele nelegiuiri. Imparatul se departa infricosat, gandindu-se ca frumosul cap ce se rezemase pe pieptul lui era al uneia din aceste dihanii. - Norodul s-o judece! porunci el; si norodul o osandi arderii pe rug. Smulsa din stralucirea patului, fu aruncata intr-o inchisoare intunecoasa, unde vantul suiera printre gratiile ferestrei.In loc de covoare si matasuri nu avu alta perna decat mormanul de urzici ce culesese. Hainele arzatoare ce tesuse, acestea-i erau singura invelitoare; si totusi nici n-ar fi putut sa-i dea ceva mai scump inimii ei.Si punandu-si nadejdea in Dumnezeu, se apuca iar de lucru.Copiii pe strada cantau cantece de batjocura pentru ea, si nu era fiinta sa-i spuna o vorba buna.De-odata intr-o seara, o pana alba de cocor cazu pe fereastra ei; era cel mai mic dintre frati care-si regasise surioara.Elsa incepu sa planga cu hohot de bucurie, cu toate ca noaptea urmatoare avea sa fie ultima noapte pentru ea; dar hainele erau acum aproape gata, si fratiorii ei nu erau departe.I se trimise un preot, caruia sa-i marturiseasca toate nelegiuirile ei.Elsa cand il vazu clatina din cap, si cu ochii il ruga sa nu mai staruie cu intrebarile lui.Trebuia ca numaidecat in noaptea asta din urma sa-si sfarseasca lucrul, fara de care, chinurile ei toate, si lacrimile si lungile nopti de veghere, toate erau in zadar.Preotul pleca rostind cuvinte de amenintare; dar Elsa, stiindu-se nevinovata, isi urma lucrul ei.Soriceii aduceau urzicile la picioarele ei, ca sa-i ajute, si o mierla se aseza pe fereastra si-i canta toata noaptea, ca sa-i mai aline durerea.Cu un ceas inainte de rasaritul soarelui cei unsprezece frati sosira la poarta palatului, cerand sa vorbeasca numaidecat imparatului. Li se raspunse ca asta nu-i cu putinta; era inca noapte, imparatul dormea, si nimeni nu indraznea sa-l scoale. Ei insa staruira, apoi facura amenintari, meat fu nevoie sa se cheme paznicii.In larma asta imparatul se trezi si intreba ce s-a intamplat; dar deodata soarele rasarind,cei unsprezece frati nu se mai vazura;unsprezece cocori zburau pe deasupra palatului.La portile cetatii se gramadea multimea ca sa o vada arzand pe vrajitoare.Un cal jegarit ducea caruta unde era ea, impodobita intr-o haina de panza groasa. Parul ei lung si frumos ii cadea despletit pe umeri, fata-i era galbena ca ceara, buzele i se miscau incet, pe cand degetele ei torceau inca fir subtire din fuiorul verde.Nici la moarte mergand nu voia sa-si curme lucrul. Cele zece haine erau la picioarele ei si ispravea acum pe-a unsprezecea.Multimea adunata isi batea joc de ea ocarand-o: "Uite cum boscorodeste vrajitoarea! Nu-i carte de rugaciuni ceea ce are in mana! Nici la ceasul ei din urma nu vrea sa-si lase farmecele. Sa-i smulgem hainele astea blestemate, si-n mii de bucati sa le rupem!" Maini grosolane erau gata sa insface pe biata fata, cand iata ca apar unsprezece cocori albi si se aseaza in jurul ei pe caruta, falfaind incet din aripile lor mari.Multimea se dadu inapoi, speriata. - Asta-i un semn de la Dumnezeu, poate ca-i nevinovata, zisera incet vreo cativa; dar nimeni nu indraznea sa rosteasca vorbele astea in gura mare. Calaul se apropie si apuca pe osandita de mana; ea atunci repede arunca cele unsprezece haine pe cocori, care intr-o clipa sa schimbara in unsprezece mandri feciori de imparat. Cel mai mic ramasese cu o aripa in locul bratului, caci o maneca de la haina lui era inca neispravita.
96

- Pot, in sfarsit, sa vorbesc, striga surioara fericita; aflati ca sunt nevinovata. Si vazand poporul toate acestea, se inchina in fata ei, ca inaintea unei sfinte; dar imparateasa biruita de-atata zbucium, cazu lesinata in bratele fratilor ei. - Da, e nevinovata! zise cel mai mare, si povesti tot adevarul. Pe cand vorbea el, un miros ca de pe-o dumbrava de trandafiri se raspandea in aer; caci fiecare lemn din rugul pregatit pentru ea prinsese deodata radacina si se acoperise de frunze si flori. Locul de chin se prefacu intr-un tufis de trandafiri rosii, deasupra carora stralucea o floare alba, luminoasa ca o stea. Imparatul rupse floarea asta si o puse pe inima Elsei, care se destepta; pe fata ei se zugravea acum linistea si fericirea.Toate clopotele bisericilor incepura sa sune singure; pasarile veneau in stoluri, si niciodata un imparat n-avu un mai mare alai, ca acel care-aduse la castel pe cei doi soti tineri si frumosi.

Papusa ratacita de Anonim A fost odata ca niciodata o fetita mica, frumoasa si cuminte pe care o chema Raluca. Ea avea multe papusi, pe care le iubea si de care avea foarte mare grija.Intr-o frumoasa zi de primavara, Raluca se juca afara cu papusile. Era placut afara, si Raluca se juca deja de multa vreme. La un moment dat, a venit acasa tatal ei, carand in brate un pachet mare. Cand l-a vazut, Raluca s-a bucurat foarte tare, iar tatal ei i-a spus: - Raluca, haide in casa, ti-am adus ceva frumos! - Vin imediat, numai sa imi strang papusile, a spus Raluca S-a apucat grabita sa isi stranga papusile,ustensilele de bucatarie si toate jucariile care stateau imprastiate prin iarba. Dupa ce a terminat, a luat cutia cu toate jucariile si a mers in casa. Din cauza grabei, fetita nu a observat ca a uitat-o in iarba pe Alexandra, una din papusile care ii placeau cel mai mult.Intre timp, tatal ei despachetase misteriosul colet: era o casuta pentru papusi, foarte frumoasa. - Eu am facut-o, Raluca! Iti place? - Da, tata, imi place foarte mult! a exclamat Raluca fericita. Tatal a dus casuta in camera fetitei, iar Raluca a inceput sa se joace. Si-a scos papusile din cutia cu care fusese afara si le-a pus frumos in casuta, fiecare papusa in cate o camera. Fiecare camera avea un pat, un dulap pentru haine, o masuta. Apoi, a pus toate ustensilele de bucatarie in bucataria din casuta. Din cauza ca era atata de fericita, n-a observat ca lipseste Alexandra.Cand a venit ora de culcare, mama ei a venit in camera, a ajutat-o sa stranga jucariile imprastiate in jurul casutei. Apoi a pus-o pe Raluca in pat si i-a spus o poveste, pana cand Raluca, obosita de atata joaca, a adormit.Dar sa vedem ce s-a intamplat cu papusa Alexandra. Alexandra a asteptat cuminte in iarba, crezand ca Raluca isi va da seama ca lipseste si va veni dupa ea. Dar timpul trecea si Raluca nu mai venea (pentru ca stiti deja ca era in casa si se juca cu casuta de papusi primita de la tatal ei). Cand a inceput sa se insereze, pe Alexadra a apucat-o frica. Se gandea ca probabil va trebui sa petreaca toata noaptea in iarba. Peste putina vreme, afara era deja intuneric, iar papusa s-a adapostit intr-o tufa, tremurand de frica. La un moment dat, o tufa din apropiere a inceput sa se miste, iar Alexandra a scapat un strigat de groaza. Din tufa care se misca se auzeau niste voci. Cineva spunea: Sunt cam obosit, eu zic sa ramanem aici, in tufa asta iar alta voce i-a raspuns: Fii serios! Numai ce te-ai trezit din somn si deja esti obosit? Hai sa ne plimbam, uite ce frumos e afara! Deodata, din tufa au iesit doi caini, de fapt un catel si o catelusa. Cand i-a vazut, Alexandra a mai
97

tras un tipat, iar cei doi caini s-au oprit iar catelusa i-a spus cainelui: - Pedro, ai auzit? Cred ca este cineva in tufa din fata noastra! - Am auzit, draga! Hai sa mergem pana acolo, sa vedem despre ce e vorba. Pedro si catelusa s-au apropiat cu grija de tufa, si au gasit-o pe Alexandra, tremurand de frica. - E o papusa, cred ca s-a ratacit! a exclamat catelusa. - Ce faci aici, papusico? Te-ai pierdut de stapana ta? a intrebat-o Pedro cu blandete. - Da, a raspuns Alexandra. Stapana mea, Raluca, m-a uitat aici in iarba cand a plecat in casa. Si mor de frica, n-am mai stat niciodata singura afara peste noapte. - Draguta de tine, a spus catelusa. Las ca avem noi grija de tine, bine? Uite, pe mine ma cheama Doris, iar el este prietenul meu Pedro. - Iar eu sunt Alexandra, a raspuns papusa, usurata ca a gasit niste tovarasi cu care sa isi petreaca noaptea. - Ne pare bine ca ne-am cunoscut, a spus Doris. N-o sa te lasam singura. Te luam cu noi la plimbare prin cartier, apoi mergem la noi acasa iar maine dimineata te aducem din nou aici, ca sa te gaseasca stapana ta. - Bine, sunt de acord, a spus Alexandra zambind.... Dar voi unde locuiti? - Nu stam departe de aici. Locuim amandoi intr-o curte iar seara, dupa ce stapanii se culca, iesim din curte printr-o spartura pe care am descoperit-o de curand. Hoinarim prin cartier, iar dupa aceea ne intoarcem acasa - Asa ca hai sus pe spatele meu, si sa pornim la drum! a zis Pedro. Sa stiti ca mi-a trecut oboseala! Cine s-ar fi gandit ca vom gasi o papusa! Pedro s-a pus cu burta pe pamant, astfel ca Alexandra sa poata urca pe el, apoi a rugat-o sa se tina bine de zgarda lui si au pornit incet-incet la drum. - Cum e stapana ta? a intrebat-o Doris. - Stapana mea este foarte buna cu noi, papusile. Are mare grija de noi, chiar daca ea nu are inca nici patru ani! Este foarte cuminte, iar parintii ei o iubesc foarte mult. Dealfel, m-a uitat afara pentru ca tatal ei i-a adus ceva cadou frumos, iar ea s-a grabit tare sa intre in casa sa il vada. Dar de obicei este tare grijulie cu noi, ne considera ca fiind copiii ei. - E frumos ca ai asa o stapana cumsecade. Si stapanii nostri au o fetita mica, cred ca are vreo cinci aniSi ea ne iubeste mult si se joaca cu noi in fiecare zi. Si tot mergand, grupul nostru de prieteni a ajuns intr-un parc. Era foarte frumos acolo: erau alei curate si luminate, strajuite de pomi si felinare, iar din loc in loc era cate o banca. Erau cativa oameni care se plimbau, dar nu foarte multi, caci era deja noapte. - Noi venim aici aproape in fiecare zi, a spus Doris. Ne place aici, ca e liniste si aer curat. Iar putin mai incolo este si un lac. - Ce frumos este! N-am mai fost niciodata intr-un parc! Si ce este acela un lac ? - Este o apa mare, in care traiesc pesti iar pe margini este foarte mult stuf. O sa iti placa, stai putin sa ajungem acolo! Intr-adevar, nu peste multa vreme cei trei au ajuns la lac. Alexandra a coborat de pe spinarea lui Pedro si s-a indreptat vrajita spre apa. Cei doi caini s-au intalnit cu alta pereche de caini si au ramas pe alee povestind cum au gasit-o pe Alexandra.Intre timp, Alexandra a auzit in fata ei un fosnet din stufarisul de langa lac, si imediat in fata ei a aterizat de undeva din aer o creatura verde, cu gura mare si ochii bulbucati. Era o broasca. - Hei! Cine esti tu? a intrebat broasca. - Ma cheama Alexandra, si am venit la plimbare cu prietenii mei Doris si Pedro.
98

- Aha, daca esti prietena cu ei, inseamna ca esti prietena si cu mine. Pe mine ma cheama Oac si lacul acesta este casa mea. - Si cum ai aparut acum din aer in fata mea? Poti sa zbori? - Ha, ha, ha! Micuta papusica, eu stiu sa sar,nu sa zbor. Uite! Si Oac si-a luat avand si din doua salturi a ajuns la grupul de caini de pe alee. - Buna seara, Oac! a salutat-o Doris pe broscuta. Ai cunoscut-o pe proaspata noastra prietena? - Da, sigur ca da, este o papusa foarte simpatica! - Asa este. Saraca, a uitat-o stapana ei afara si am luat-o cu noi la plimbare. - Sa aveti mare grija de ea, a spus broscuta intorcandu-se spre lac. - Stii, i-a spus ea Alexandrei pe cand trecea pe langa ea, eu trebuie sa stau mereu langa apa, sa ma ud din cand in cand. Altfel, mi se usuca pielea. Trebuie sa intru acum in apa, asa ca imi iau ramas bun de la tine. Sper sa ne mai vedem! - La revedere, broscuto! Si eu sper sa ne mai vedem! Alexandra s-a intors langa prietenii ei, acestia au ajutat-o sa se urce in spinarea lui Pedro, apoi au plecat spre casa, caci se facuse tarziu. Au ajuns acasa la cei doi caini si au intrat in curte printr-o spartura in gard. Alexandrei i-au pregatit un culcus in cusca lui Doris, apoi toti trei au adormit, obositi de aventurile din acea seara.Intre timp, la Raluca acasa, papusile din casuta au inceput sa sopteasca intre ele, cand Raluca a adormit. - Dar oare unde este Alexandra? a intrebat ursuletul Cocolino. N-am mai vazut-o de cand ne-a adus Raluca aici sus. - Nu cumva o fi ramas pe-afara? s-a intrebat si Ana-Maria, prietena cea mai buna a Alexandrei. - Probabil, a zis si Paduche din camera lui. Sper sa nu pateasca ceva peste noapte! In cele din urma, au adormit si papusile, ingrijorate pentru soarta prietenei lor.Dimineata, cand s-a trezit, Raluca a fugit repede la casuta primita cu o zi inainte. Si-a privit cu drag papusile, si deodata si-a dat seama ca lipseste Alexandra. S-a uitat peste tot, dar n-a gasit-o. Si-a adus aminte ca nu a pus-o in camera, chiar se si mirase seara ca era o camera libera. Atunci, s-a gandit ca a uitat-o afara, si a inceput sa planga. Alarmata, mama ei a venit in camera si atunci, plangand, fetita i-a spus: - Mama, am pierdut-o pe Alexandra, cred ca am uitat-o afara! - Hai sa mergem dupa ea, sa cautam. Raluca si mama ei au mers repede in fata casei, sa caute papusa, dar nu au gasit-o. Raluca a inceput sa planga, iar mama ei incerca sa o linisteasca. - Hei, Raluca! s-a auzit o voce dinspre strada. Raluca, stapanindu-si lacrimile, s-a uitat cine o striga. Era prietena ei Mara, impreuna cu mama ei. In mana Mara ducea ceva, dar abia cand s-a apropiat Raluca a vazut ca era o papusa, si era chiar Alexandra! - Alexandra, Alexandra! a strigat bucuroasa fetita. Unde ai gasit-o? - La noi in curte! Nu stiu cum a ajuns acolo. Azi dimineata, cand am iesit din casa, cainii nostri, Doris si Pedro se jucau cu ea. Cred ca ei au gasit-o pe undeva. Raluca s-a bucurat foarte mult de regasirea Alexandrei. A dus-o sus, si a pus-o in camera ramasa libera din casuta papusilor.De atunci, Raluca nu si-a mai uitat niciodata nici o papusa pe afara.Iar Alexandra si-a adus mereu aminte de seara aceea petrecuta cu cei doi caini. Mai ales ca uneori seara , dupa ce se innopta, auzea latraturi vesele de caini, si banuia ca sunt prietenii ei.

Palatul de clestar

de Barbu Stefanescu Delavrancea

99

Cam pe la inceputul vremilor, pana unde prastia mintii nu azvarle, se povesteste, asa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda.Tot cu maini si cu picioare era si p-atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcaiele la spate, dar de invartea copaciul smuls din radacina si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele in sus, marghiolindu-se a moarte.Apele curgeau la vale si muntii se ridicau in sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pamant - ca pe la pardalnicii nostri de stihari -dar multe nu erau asa dupa cum sunt.Imparatii de mureau in lupta de buzdugan,bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura tarana la noua coti in urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cu minte, si-i daruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sa poata imparati si razboi in locul lor.Apararea si dreptatea atarnau de taisul palosului. Cu mintea cantareau si hotarau, iar cu palosul imparteau. Si spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta si fara de legi, decat, ca in zilele noastre, cu legi drepte si cu minte stramba.P-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit imparatul cu stema rupta din soare, in cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai intelept si mai viteaz norod.Nu era crai pe care imparatul cu stema rupta din soare sa nu-1 fi domolit, ca nici-o oaste dusmana nu putea sa-i stea impotriva. La vreme de adanci batraneti sta inzauat in fruntea ostasilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trambe de fum si limbi de foc. Si toti ai sai prindeau la inima si biruiau, caci asa li se parea lor cum era el de batran si inzilit, tocmai ca o lance ruginita, care d-a pururea rapusese pe oricine izbise.Dar cat era de mare si de vestit, ca se dusese vestea pana unde pamantul e drob si piftie, d-a surda ii fura toate.Intr-o zi sfanta pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa imparateasca se umfla si creste, creste, ba cat oul ele gasca, ba cat un bosar, si-i indoi grumajii, si-1 pleca la pamant. Infricosat, imparatul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmii cazu cu fata in jos, podidindu-1 un plans de foc.Nu trecu cat ai scapara din amnar, si se apropiara de imparat, cu mangaieri si desmierdari, odrasla lui de trei fete, ca trei zane, surori si nepoate, cari mai de cari mai chipese si mai dragalase. Apoi venira mai marii tronului si slugile ohavnice. Toti cu toti iesira ca dintr-o lacra, sa caza cu matanii, doar or curma focul imparatului.Cel mai de frunte dintre sfatuitori aduse vorba cam asa: - Luminate imparate, care palos ca al Mariei-tale n-a mai fost atatea veacuri intunecat si frant de razboaie? Care imparatie a ramas, atata amar de vreme, nestirbita si cinstita pe fata pamantului? Care rasura e mai invoalta si mai rumena ca domnita, fata cea intai nascuta a Mariei-tale? Care mura sa fie mai neagra ca ochii celei mijlocii? Care raza mai luminoasa ca domnita cea mai mica? Apoi, luminate imparate, dupa atatea noroace si bunatati ce-i fi avand ca sa te mai tanguiesti? Imparatul, de ochii neamurilor s-a norodului, curmandu-si plansul, multumi tuturora si, furi sand sfios ochii in sus, vazu ca stema nu e nici mai mare, nici mai mica de cum trebuia sa fie. Se potoli si facu semn ca toti sa plece. Isi saruta parinteste copilele si opri langa dansul pe sora lui cea mai mare, care era si cea mai inteleapta, si-i zise incet, ca zidurile d-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit: -Surioara, surioara, lipeste urechea ta de inima mea, si ce-oi auzi, auzit sa ramaie... Pe mine m-a ajuns grea batranete, ca uneori stema din frunte creste, creste, se-ntuneca, si de ce se intuneca, e mai grea, pana ce ma culca la pamant. Vezi tu, pare-mi-se ca in aceasta aratare e caderea mea s-a neamului meu din scaunul domniei, ca din cele trei imparatese ce mi-au slujit de sotii n-am avut parte de parte barbateasca. Ca faceau cate-o fata s-a doua oara, cum faceau baiat, mureau si coconul, si muma coconului. Cea din urma mi-a zis: Maria-ta, imparatia ce stapanesti a fost zidita de un barbat, si ori cade, ori se insuteste de o femeie, iar de cocon de parte voiniceasca n-ai sa ai parte". -Ei, Doamne, si dumneata, ii raspunse sora-sa, mangaindu-1 ca p-un copil speriat, eu vaz ca stema e cum era, si tot la locul ei.Cat despre vorba muiereasca, cea de pe urma, ca si cea dintai, tot fara
100

noima si fara de inteles ramane. -Tatal meu, urma imparatul, mi-a zis: Fatul meu, in cal iti las goana voinicului, in inima ta vitejia, in palos biruinta, iar la temelia palatului de clestar", odihna norodului tau. Acolo zac, la umbra, ferecate, patimele mari si mici, cari fac pe om fericit si nefericit. Ia seama, fatul meu, ca de le-i slobozi, ai sa-ti vezi supusii pe unii in desfatari, iar pe altii in ahtieri. Tine aste patru chei, si sa nu cobori in cele patru incuieri de sub talpa palatului decat atunci cand ti-o peri o raza din frunte si marirea ti-o indoi grumajii." Imparatul scoase din san patru chei, una de arama, alta de argint, una de aur si alta de diamant, si le dete sori-sei si-i porunci sa se duca intr-ascuns sa daschiza si sa se coboare sub talpa de la rasarit a palatului si sa cerceteze cuvantul intelepciunii asupra stemei imparatesti, care uneori creste, se impatreste si se intuneca, si de ce se intuneca e mai grea, pana ce1 doboara la pamant.Noaptea, tarziu, sora imparatului isi facu o cruce, isi facu doua, isi facu trei si, cum invarti cheia de arama in broasca beciului de la rasarit, o vijelie ii amuti auzul, apoi locul pe care sta i se afunda pana la glezne, pana la brau, pana la gat. Iar de-i trecu dincolo de crestet, o vapaie, ce lumina fara sa arza, ii invalui obrajii.La o cutremurare strasnica, doua porti, tipand in copilele groase, se daschisera, la dreapta si al stanga, si sora imparatului se pomeni intr-o camera cu totul si cu totul de arama. Si cand trecu prin alte doua incaperi, una de argint si alta de aur, sora imparatului vazu minunea minunilor: stoluri de pasari cari cantau ca din tilinci de argint si zburau in toate partile, si unele i se pusera pe umeri si-si rasfirara aripele luminoase, zornaindu-le ca pe niste banuti de aur vanturati din mana in mana.Cand dascuie broasca de diamant, sora imparatului impietri de spaima... in prag se zvarcolea o namila de balaur si-si despica falcile cat sa inghita un calaret cu cal cu tot.Limbile lui, ca niste sageti parjolite, le azvarlea din beregata si le infigea pe narile nasului, scuipand clabuc, care se inchega si se rostogolea basici albe de margaritar. Solzaria lui era ca un curcubeu d-a lungul spinarii. - Ah! muiere cu suflet de barbat, zise balaurul, tine-ti ingerii, si ce-i vedea sa nu te sperii, ca cine tine cheile tainelor e si mai mare si mai tare ca mine! N-apuca sa-si vie in fire sora imparatului, ca stralucirea camerei de diamant ii lua ochii cu sclipirile de toate fetele.Cand se trezi, se feri in laturi. Langa usa, trei femei, in catuse si priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintai ar fi fost frumoasa de n-ar fi zambat si n-ar fi miscat gura necontenit, clevetind fara noima. A doua bolbosea ochii sai verzurii, scaparand scantei de manie. A treia, groasa ca o butie, rumena si voinica, si tot semana, ca o sora buna, cu celelalte doua costelive si pitigaiate. -Domnita, ce mai e pe lumea de pe taramul vostru? nici-o cearta? nici-o ocara? -Domnita, te-as face praf si farame daca nu m-as teme ca n-as mai avea pe cine uri! -Domnita, de cand v-am parasit, nu mai e pui de om fericit! * Asa zisera pe rand cele trei surori: Zavistia, Pizma si Prostia. Sora imparatului se simti, o clipa, rea, cum nu mai fusese, cu o mancarime in varful limbii si proasta ca un bustean.Se strecura pe langa toate tainele incatusate in cruci, pana in dreptul altor trei, cu parul din frunte zbarlit, cu coamele despletite, cari zbierau de se zguduia din temelie pestera de diamant, muscand din carnea lor de le tasneau sangele.Langa ele sta una neclintita, senina, pe ganduri, cu privirea dulce si fara pic de amagire.Numai ea, dintre toate, era sloboda. Si, din privire, socotea, osandea si ierta. Alta nu putea fi decat intelepciunea.D-a dreptul la ea se duse sora imparatului si-i dadu in genunchi, ii saruta mana dreapta, o puse pe frunte, apoi ii zise: -Tu, care esti mai frumoasa ca revarsatul zorilor, mai dulce ca laptele indoit cu miere din faguri, mai blanda ca mielul de trei zile si, dupa Atottiitorul, cea mai adanca la inteles, tu stii de ce si cine m-a tramis pe acest taram. Povatuieste-ma, induratoareo, ca sa pot mangaia zilele tulburate ale
101

imparatului cu stema rupta din soare. - Spune viteazului batran ca, trecand pe langa toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de intelepciune. Si spune-i ca 1-a ajuns zilele,ca daca stema il apasa asa de greu,nici nu se mareste,nici nu se micsoreaza,ci-1 apasa,asa cum atarna si el de greu pe perina de pe scaunul imparatiei.Si spune-i ca neavand copil de parte barbateasca,sa cunune pe una din fete cu flacaul care,zicand din fluier,ii va preface parul in inele de aur,cu flacaul care se inveleste cu cerul si doreste mai mult ca fitecine din toata imparatia.Acestuia sa-i dea naframa, inelul, palosul, gonaciul si stema.Cand sora imparatului pleca,se napustira asupra ei,s-o soarba si mai multe nu,Furia, Zmintenia si Pizma. Ce valma de vaiete si blesteme,ca se clati incaperea din temelie,si grinzile pornira din locul lor!in acel vuiet,glasul intelepciunii se risipi ca nisipul in lupta cu vijelia. Iar sora imparatului, perzandu-si cumpatul, se repezi pe usa afara, scapand cele patru chei, cari zornaira pe pardoseala...Cand se trezi pe taramul imparatiei, toate usile i se pecetluisera in urma ei. Si planse ce planse cheile pierdute, apoi se gandi cum sa minta imparatului d-o veni vorba despre chei. Caci plecase cu mintea de noua coti si i se scurtase de zece.Cand imparatul auzi cuvantul intelepciunii, puse de rascoli domnia in crucis si in curmezis, doar d-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fitecine, cat, cu dorul si cu cantecul, sa poleiasca cositele unei domnite d-a sale si sa se vredniceasca de scaunul imparatiei.Si-a intalnit, in cretul crangurilor, vanatori ce prind iepurii de coada, in vagaunele muntilor, delii ce rup ursul in doua, parc-ar rupe un fustei de ceapa, la picurisul izvoarelor, nazdravani cari aduna scanteile din coada licuricilor de fac valvatai in miezul noptii. Dar unii doreau bogatie, altii slava, altii tinerete fara batranete. Si cositele domnitelor au ramas tot ca mai nainte, si imparatul tot fara chef.Intr-o zi, cam pe inserate, cercetasii domniei, rupti de oboseala, pe malul unui raulet ce serpuia ca o fasie de argint, detera peste un voinic cu pletele ravarsate, ce zicea din fluier de te slavea. Si ce mandrete de voinic!Cum il vazura, ascultara teaca de pamint migala de suieraturi care se-nsirau si se desirau ca o binecuvantare a sufletului. - Ce doresti, voinice, grai ceausul imparatesc, ce doresti tu dupa pofta inimii? - Cinstiti boieri, alt nimic, sa traiesc, sa cant, sa mor... N-apuca sa sfarseasca bine cuvintele, si se zarira cativa calareti, gonind nauci de inghiteau postiile. De sub copitele armasarilor vajaiau pietrele ca niste gloante. Cum ajunsera, flacaii se oprira ca un zid. - Stati, zise unul dintre ei, sa-mi luati p-acest baiat si drept la scaunul imparatiei sa mi-1 duceti. Bietul baiat se impotrivi: Ba ca nu merg, ba ca n-am furat nimic, pacatele mele..." Dar n-avu ce face.Cand ajunsera in fata palatului, tot norodul era de fata cu manunchiuri de flori. Buciumasii, fuierarii si surlasii sunau ca de alai mare. Si cu totii se ploconeau la flacaiandrul cu coama neagra si lucie ca pacura. Iara el casca ochii mari, si, suflet smerit, nu-i trasnea prin cap de ce si cui sa i se faca asa sarbatorire.Pe scarile palatului, imparatul, rezemat pe toiag, astepta voios si, de cum zari pe flacau, ii sari de gat, sarutandu-1 si p-o parte si pe alta. - Tu esti dorul nevinovat, zise imparatul, prin barba alba ce i se lungise pana la pamant, alesul intelepciunii si al meu, hai de-ti vezi mireasa si sa domnesti pe scaunul pe care am domnit si eu. Nu se desmeticise voinicul, si se trezi dus pe sus intr-o camara cu jeturi aurite. Acolo il astepta, printre sfatuitorii tronului si jupanesele cu coconii lor, fata cea mai mica a imparatului.Si era frageda si subtirica din crestet pana in barbie, cu niste cosite ca o beteala de aur - lumina si dragoste - ca bietul om ameti. Palatul, cu multime cu tot, i se invarti sub picioare si cazu in genunchi si-i saruta condurul. - Scoala-te, fatul meu, zise imparalul. Si vOi, sfetnici credinciosi, aduceati naframa, palosul, stema si gonaciul, ca lui i se cuvin, pe langa cea mai frumoasa din fetele mele.
102

Dar, in clipa cand imparatul vroi sa binecuvanteze pe noii stapanitori ai domniei, cerul se intuneca, norii se posomorara, cutreierand pacea vazduhului. Vanturile pornira bataie oarba, facand una cu pamantul copacii neclintiti de veacuri intregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea intunecimii si imprastie, care pe unde nimerea, multimea norodului.Imparatul si adunarea inmarmurira; palatul de clestar se clati pe temelie; cutremurul zgudui pamantul; mesele, jeturile si policandrele cazura zdrobite pe pardoseala; oamenii nu se mai cumpanira pe picioare.Imparatul, trezit de spaima si de manie, striga catre sor-sa cea mai mare: - Muiere, ce e asta? Ce-ai facut cu cheile patimilor? Un' ti-ai uitat mintile sa-ti fi uitat oasele! Cuvantul lui se ineca intr-un vuiet de cutremur. Geamlacul si usile se zguduira si sarira din tatani. Tavanul se crapa drept in doua. Pe usi si pe ferestre se napustira niste femei despletite, cari varsau, pe nari si pe gura, fum si para de pucioasa. Racnind ca fiarele, ele aruncara la pamant pe toti cei de fata... Si peste trupurile lor intinsera dantul patimelor...La o noua zbuciumare, pamantul se despica in doua. Palatul de clestar, trosnind, se porni si se facu nevazut intr-o prapastie fara fund.Mania, Furia si Nebunia, si dupe ele altele, plecara vartej in alte parti ale lumii acesteia.Iar la urma urmelor, tocmai la coada, Prostia, rumena si voinica, se tara multumita, de-a imboulea... Dar ce-i pasa?... Ca ea nu era nimenea. Si, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, d-atunci si pana azi, n-a salasuit mai fericit in mai multe capete omenesti.

Cine a zis miau?

de Anonim

Catelusul dormea pe covoras langa canapea. Deodata, ca prin somn, a auzit ca cineva a zis: - Miau! Catelusul a ridicat capul, a luat seama imprejur. Nimeni! "Probabil am visat" - si-a zis el, si s-a lungit pe covoras. Dar iata ca cineva a zis di nou: - Miau! - Cine-i acolo? Catelusul a sarit ni sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat si sub masa. Nimeni! S-a urcat pe pervazul ferestrei si a vazut un Cocos plimbandu-se prin curte. "Iata cine nu m-a lasat sa dorm" - s-a gandit Catelusul si a dat fuga in curte, direct la Cocos. - Asculta, tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat Catelusul pe Cocos. - Nu, eu nu vorbesc... Si Cocosul a batut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu - uu!" - Dar altceva nu stii sa spui? - l-a intrebat Catelusul. - Nu, numai "Cucurigu" - a raspuns Cocosul. Catelusul s-a scarpinat cu laba de dinapoi, dupa ureche, si a plecat acasa... Deodata, chear langa pridvor, cineva a zis: - Miau! "Aha aici era!" - si-a zis Catelusul si a inceput sa scurme repede, langa pridvor, cu toate cele patru labute. Cand s-a facut groapa mare, de acolo a tasnit un Soricel mic, cenusiu. - Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat cu asprime in glas Catelusul. - Ti - ti - ti - a chitait soricelul. Cine a zis asa? - Cineva a zis "Miau" .... - Aproape? - a intrebat tremurand Soricelul. - Uite, chear aici - a raspuns Catelusul - Mi-e frica! Ti - ti - ti! - a chitait Soricelul si a zbughit-o. Catelul a cazut pe ganduri. Deodata, chear langa cusca cainelui, cineva a spus tare:
103

- Miau! Catelusul a ocolit de trei ori , in fuga, cusca dar n-a dat de nimeni. In cusca s-a miscat cineva... "Aici era...- si-a zis Catelusul. Acum am sa-l prind..." S-a apropiat tiptil...I-a sarit insa in fata un Dulau mare si latos. - Mr - r - r - r! - a marait Dulaul. - Eu...eu vreau sa stiu... - Mr - r - r - r ! - Dumneavoastra ati spus .... "Miau"? - abea a ingaimat Catelusul, cu coada intre picioare. - Eu ?! RazI de mine, Catelule! Catelusul a luat-o la sanatoasa cat il tineau picioarele, spre gradina, si acolo, s-a ascuns sub o tufa. Si, deodata, chear la urechea lui, cineva a spus: - Miau! Catelusul a scos capul de sub tufa si, pe o floare, langa nasul sau, a vazut o Albina pufoasa. "Iata deci cine a zis Miau"! - s-a gandit Catelusul si a vrut s-o inhate cu dintii. - Bz - z - z - z- a bazait Albinasi l-a piscat pe Catelus chear de varful nasului. Catelusul a scheunat si a rupt-o la fuga, iar Albina -- dupa el! Zboara si bazaie: - Bz - z -z -z -...te pisc! Bz - z - z...te pisc! A alergat Catelusul la iaz--si baldabac in apa! Cand ascos capul din apa, Albina disparuse. Si deodata, cineva a spus iar: - Miau! - Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat catelusul pe un Pestisor care inota, aproape de el. Pestele nu a raspuns nimic, a dat din coada si dus a fost in adancul iazului. - Oac - oac - oac! - a izbugnit in ras o Broscuta ce sedeape o frunza de nufar. Ce tu nu stii ca pesti nu vorbesc? - Atunci, poate tu ai spus "Miau"? - a intrebat-o Catelusul pe Broscuta. - Oac - oac - oac! - a ras din nou Broscuta. Ce prostut esti! Broastele doar oracaie. Si s-a aruncat in apa. Catelusul a plecat acasa, ud, cu nasul umflat. Necajit, s-a culcat pe covoras, langa canapea. Si deodata, a auzit: - "Miau!!!" A sarit in sus. Pe pervazul ferestrei sedea o Pisica, cu blana pufoasa, vargata. - Miau! - a zis Pisica. - Ham - Ham - ham! - a inceput catelul sa latre. Apoi si-a amintit cum a marait Dulaul latos si a inceput sa maraie si el: "Mr - r - r - r!". Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !"; a forait: "Far - far far" -si a zbughit-o prin fereastra. Catelul s-a intors pe covorasul sau si s-a culcat. Acum stia cine a zis "Miau".

Borta vantului

de Anonim

Era odata un om foarte sarac si cu o puzderie de copii, unul mai infometat decat celalalt. A muncit el o saptamana pentru un caus de graunte si dupa ce s-a dus la moara si a iesit cu un caus de faina, s-a iscat un vant puternic care i-a imprastiat toata agoniseala.Omul nostru s-a suparat si s-a hotarat sa mearga si sa astupe borta vantului. Toti radeau de dansul, dar el era cat se poate de hotarat. Pe drum s-a intalnit cu Dumnezeu si cu Sfantul Petru, dar nu i-a recunoscut, pentru ca aratau mai altfel, tocmai ca sa nu fie recunoscuti.Dumnezeu i-a spus omului sa lase in pace borta vantului, ca tot e prea departe si sa mearga acasa.
104

-Omule, i-a mai bine nuca aceasta, ca-i fermecata si cand vei ajunge acasa, dar numai si numai atunci, sa-i spui: "Nuca deschide-te!" Omul a multumit pentru nuca si s-a intors din drum. A venit noaptea si el a poposit la un necunoscut. A povestit cum era treaba cu nuca si s-a culcat sa doarma. Sotia gazdei a schimbat nuca cu una obisnuita si dupa ce i-a spus: "Nuca deschide-te!" din nuca au iesit vite, cai, oi si cate si mai cate.Cand a zis si omul la el, "Nuca deschide-te!", din nuca ce sa mai iasa, ca doar nu era o nuca fermecata. Omul s-a maniat din nou si a pornit la drum sa-l i-a la rost pe cel care i-a dat nuca si sa mai astupe si borta vantului.Cand l-a intalnit pe Dumnezeu, iar nu l-a recunoscut, ca arata cu totul altfel decat data trecuta. Acum l-a trimis pe om indarat cu un magar caruia trebuia sa-i zica: "Magar, baliga-te!", dar numai acasa la el.La intoarcere a poposit la acelasi om, care i-a schimbat nuca. A povestit patania, iar omul si sotia lui, dupa ce s-au imbogatit pe seama prostului, abia asteptau sa-i fure si magarul. Tocmai treceau prin sat niste tigani si hapsanul a cumparat de la ei un magar, pe care l-a schimbat cu cel al omului. Magarul i-a umplut astfel si de bani.Degeaba a batut omul acasa magarul, ca nu vazu de la el nici un galben. Acum s-a suparat si mai rau. S-a gandit ca-l va snopi in bataie pe cel care i-a dat magarul si de data aceasta cu siguranta va astupa borta vantului. Acum Dumnezeu, care ii aparu sub alt chip i-a daruit o carje si borta vantului a ramas iar neastupata. Cel la care tot poposea ardea de nerabdare sa vada ce bogatii ii va mai aduce. Cand a vazut carja, a luato si a fugit cu nevasta-sa de s-au inchis in pivnita. Dar cand au zis "Carja incarjeste-te", carja a inceput sa-i bata si nu s-a mai oprit.Dimineata, omul nostru s-a trezit de vaicarelile ce veneau din beci. I-au inapoiat omului si nuca si magarul si carja dupa ce au fost batuti mar. Omul nostru era acum atat de bogat ca nu mai stia ce sa mai faca cu mot. A cumparat seminte de aur si din ele a crescut un lan cu totul si cu totul de aur, de a ajuns vestea si la imparat. Imparatul a trimis soli, ca ar vrea si dansul niste seminte de aur. Dar omul a zis ca nu-i da si gata. Imparatul a venit cu oaste ca sa-l invete minte pe om. Acesta a iesit si a spus: "Carje, incarjeste-te, la tot soldatul cate doua si la imparatul noua!" si-i puse pe fuga. De-atunci omul nostru a trait bine si nu l-a mai deranjat nici imparatul.

Apa si foc

de Barbu Stefanescu Delavrancea

De la streaja Vergului pana la Biserica Delea-Noua, un nor de praf galben se ridica de la pamant, manat ca intr-o albie printre casele si gradinele soselei nepietruite.Granarii se intorc de la sate, de la mori si porturi. Unii incarcati cu varf pin la cercul coviltirului, altii cu carutele goale si cu maldar proaspat in cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintasilor; caii voinici si aprinsi joaca in hamuri si nincheaza, mirosindu-si din departare grajdurile. Tinerii, rumeni si nadusiti, cu zabunele si cu camasile deschiate, cu hamurile pe dupa gat, calari pe rotasii din stinga, dau chiote in goana cailor; iar daca caruta le e greu incarcata si roatele abia li se invartesc in osii, ei canta prelung Muma draga, muma, Dine,Dine,Constantine, or Ghita,Ghita,Catanuta, batand cu calciile goale in pantecele cailor. Inaintea lor ies , in carduri, copii dolofani, dasculti si cu pletele carliontate pe grumaji si se uita cu jind cum mai-marii lor mana cite si sase cai, fetite saltate cari furiseaza cate o ochire pe cine mai stie ce flacau voinic, muieri cu furca in brau, s-apoi, in urma lor, toti canii mahalalii, latrand si chefnind a bucurie.Si vorba se daschide, de la biserica pana la streaja, intre cei din caruta si din sei si cei de pe jos.Femeile intreaba pe altii de ai lor, pe ai lor de cat chila si cum au dat-o.Copiii vor pepeni verzi si galbeni, si mai ales sa-i duca in brate, macar de i-ar dobora bosarii la pamant. Ba
105

tartacute, ba tivgi, ba porumb verde, ba sa-i suie si in caruta. Pe cei mai mici femeile i-arunca in bratele celor de pe cai, iara acestia, ca pe niste dovleci i-azvarla in culmea graului; si copilasii se scoala cu nasul, cu gura si cu parul plin de boabe, si scuipa, si se sterg cu dosul manelor pe la nas, si rad, si tipa, si nimeni pe pamant nu e mai fericit decat ei.Dar printre lumea vesela se strecoara Maria Sandului.E nalta si slaba, inbrobodita c-o marama; cauta neclintit in lungul carutelor ce se perd in norul de praf. De poalele rochiii e agatat, cu amandoua manele, un copil ca de sapte ani.Maria calca lung si repede.Copilul plange: - Mama, stai mai incet; mama, ma dor talpile... Cateva femei se uita dupa ea, dau din cap si-si soptesc incetinel si sfios: - Nu e d-a buna Sandului. - N-a venit de doua saptamani. - Nu ma uit eu ca e tanar, caci de, ei traiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu si-o fi iesit din minti, asa din senin. - Nu se afla... E om de treaba. - Mie mi-a spus al meu ca cand s-a dus la Oltenita nu l-a mai vazut. - Si mie, ca s-a dus pe Sabar in jos. - Eu am aflat ca s-ar fi daspartit de Mitran ca sa treaca Argesul. - Argesul? Argesul? Ce mania Domnului! Ce apa lacoma! Cum te inseala si te fura; pe cati n-a rapus; si ai nostri nu se mai invata minte, capete seci ce sunt! Asa zise una dintre ele si-si facu cruce mare si apasata, iar dupa ea cu toatele se inchinara inganand: - Doamne, fereste, Doamne, si pe dusmanii nostri! Maria,nezarind nici pe Sandu,nici caruta lui noua si ferecata,nici prastiasii lui, cari sforaiau si ninchezau, desi ii ingheata inima sa mai auza Nu l-am vazut, cumatra, nu i-am dat de urma cu nici un chip, desi abia-si stapaneste plansul ca sa nu-si sperie copilul, nu mai poate rabda si intreaba de la un card de vreme pe toti, in sir, si ofteaza adanc, neavand veste de zilele Sandului.Din caruta in caruta, din nu stiu in nu stiu, a ajuns la cel din urma granar, la tata Motoc Neadormitul.Copilul ii plange ca-l dor talpile si calcaile. - Tata Motoc, d-al meu nu stii nimic, intreaba Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Ca de mai bine de doua saptamani nu s-a intors p-acasa. Batranul, cu barba alba pana la cingatoare, cu plete lungi ravarsate pe umeri si cu sprincenele albe si stufoase, isi opreste caii, tuseste in sec si prefacut si da sa vorbeasca. - Tata Motoace, spune-mi drept ce stii, n-o mai potrivi, ca tot degeaba este; mai bine sa stiu la un fel unde i-o fi osciorul.Asa taie Maria cuvantul inganat al batranului. - De, Marie, tata, tine-ti inima, dar de cand s-a hotarat sa treaca Argesul, singur-singurel, cu caruta cu ovaz, nu i-am mai dat de urma. A doua zi am aflat ca Argesul a venit mare, topenia pamantului, ca si-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile si si-a ravarsat apele afara din albie cat iti bate ochiul. Dar tu fa-ti ganduri bune, ca nimeni nu moare cu zile. Cand ai zile, treci prin foc si prin apa si n-ai habar, cand nu, te parjoleste carbunele din lulea si te ineci intr-o picatura de apa. O sa vie el, o sa vie, de i-o fi scris sa vie... Astfel ii vorbi tata Motoc si, incolacind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintasi, dadu ghies rotasilor si urni din loc caruta care trosnea de incarcata ce era. Caii, atatati de sarpele batranului, smacira in ham, se opintira in picioarele de dindarat, infipsera in pamant pe cele dinainte, proptira capetele in latele lor pepturi si-o pornira la trap, ca si cum n-ar fi tarat nimic dupa ei.Maria, dreapta si nalta, ocoli cu privirea intinsele cimpii din fata Pantilimonului, taiate drept pe la mijloc de drumul galbiniu care se ingusta si se ascutea ca un par spre capatul infipt in zarea cenusie a dapartarii. Cand
106

isi intoarse privirea pe urma granarilor, nu mai zari pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserica; soarele alunecase la vale sub verdele posomorat al gradinilor.Se intoarse spre casa, luandusi copilul de mana.Pasea incet-incet, dand din cap si negandindu-se la nimic.Ca niciodata era ostenita, era obosita fara sa fi muncit; ii era frica, ii era cald si inota in praful fierbinte din mijlocul drumului, fara a se abate pe cararuia de pe marginea viilor. Copilul o intreba somnoros si trist: - Mama, de ce nu vine tata cum venea aldata? Toti copiii au pepeni, tartacute si tivgulite mici, numai eu n-am de unde, parca n-as avea pe nimeni... Maria tresari, inchise ochii o clipa; cind ii deschise erau calzi, rosii si umezi.Se gandi; se opri in loc; isi lua copilul in brate, se uita lung la el si ofta, luand iar calea spre casa. In fundul urechilor auzea necontenit cuvintele batranului Motoc: O sa vie, o sa vie, de i-o fi scris sa vie. Si cand ii trecu prin minte cum vine Argesul si-si rostogoleste valurile cat dealurile de mari, ca uneori e ca zidul, drept si inalt, urland ca o fiara, mancandu-si malurile cu copaci infipti acolo de veacuri, si cand se gandi cate suflete a rapus,cate harci si cate ciolane de oameni si de dobitoace a imprastiat in luncile lui,si cand se mai gandi ca Sandu a vroit sa-l treaca,si a doua zi s-a latit vestea ca Argesul s-a aruncat afara din albie,Maria incepu sa planga pe-nfundate,inecandu-si hohotul,sugrumandu-si oftatul si strangandu-si copilul la san, care, nestiutor de grijile si durerile mumii, atipise, ostenit de drum si de caldura.Cand intrara pe streaja, soarele apusese; luceafarul clipea ca un ochi de diamant, singur si viu in toata nemarginirea seninului albastru.Apropiindu-se de casa, Maria Sandului nu-si mai putu prididi plansul; lacramile ii picurau cate trei-patru boabe dodata, scuturandu-se de pe cerculetele ei pe picioarele goale ale copilului.Copilul isi freca picioarele si mormai furat de somn: - Ah! cum ma ustura... Maria ajunse in poarta, o daschise, ocoli gradina, se intoarse spre grajd si cand sopti: O fi avut zile?, un carlan, legat la ieslea grajdului, nicheaza; copilul tresari speriat si incepu sa planga. Ea inta in casa, incuie usea tinzii, intrebandu-se: O fi avut zile?... O fi avut zile? Copilul doarme cu fata in sus, cu manele aruncate pe perna, cu gura cascata, c-un picior peste plapama, linistit, fericit in odihna neturburata a somnului. Arar misca cate un deget si da sa daschiza pleoapele prinse una de alta. capul ii e inconjurat de parul involt si balai.Maria, in genunchi, inaintea icoanelor, se roaga; ochii i-au incremenit la ele.Candela arde, cletanandu-si putintel flacara mica si galbuie.Maria se scoala; incepe a mormai rugaciunile apucate din parinti, apoi se pleaca la pamant si saruta pamantul; se ridica in sus; face trei cruci; si alta matanie, si alta, si nenumarat de multe, pana cand, doborata de dureri de la mijloc, cu mintea aiurita de rugaciuni, cu ochii storsi de plans, se suie in pat, se inalta in varful picioarelor si saruta icoanele din crestetul pana la talpile sfintilor, fara sa-i scape un locsor, cat de mic, nesarutat.La urma scoase de supat un ulcior si turna untdelemn de umplu pana sus paharelul candelii.Candela se misca, caci tinta in care e batuta s-a slabit.Maria se da jos, se dezbraca, inchina copilul ca sa-l adaposteasca cu sfanta cruce, il saruta pe frunte si se vara binisor langa dansul.De truda si de griji, puterile i s-au dus, si adoarme cu lacrimile in ochi, strangandu-si copilul la san.Candela arde.Muma si copilul, cum stau imbratisati, parca sunt una, o singura fiinta... Opaitele si lumanarile de seu s-au stins in toata mahalaua. Un vant care adiase pana catre miezul noptii dodata s-a pornit in nestire sa bata cu manie. De la apusse ridica nori negri si mari si inghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorati, dasfasurandu-si panza lor cernita. Intreaga bolta a cerului s-a stins, a pierit in intunericul lor. E un haos negru si nepatruns. Nu se mai aude nimic, afara de vuietul vantului care se umfla si indoaie plopii nalti parc-ar fi niste trestii.D-odata sa auzi un tipat daznadajduit in casa Sandului. Geamurile sarira in bucati si cercevelele trosnira si cazura la pamant. Un fum galben bufni pe fereastra si cateva scantei se dusera in sus ca niste sageti lungi,
107

sorbite de mania vantului. Fumul se inrosi si navali pe fereastra, pe cos si prin acoperis. Intr-o clipa fasii de flacari ascutite izbucni pe fereastra sfaramata. La lumina lor infioratoare Maria se zari galbena, cu gura cascata, cu ochii rosii si scanteietori; se repezi in usi sa le sparga, apoi se intoarse repede, infipse amandoua manele in vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le departa una de alta si izbuti sa-si arunce copilul care tipa spaimantat; copilul se scula de jos si se perdu in intunericul ulitelor strigand: Arde, oameni buni, arde maiculita mea! Cand s-a ridicat mahalaua in picioare si s-a adunat in curtea Sandului, casa intreaga era o flacara care se rupea in fasii de bataile vantului, mistuind tot... tot trosnind, crapand si prefacandu-se in cenuse in gura focului. Si cand vazura trupul Mariei atarnand pe fereastra, jumatate afara, jumatate in casa, cu ochii sariti din vagaunele lor, cu gura cascata si desfacuta in doua (o carne vie sfaraind la palalaile focului), cu totii plecara ochii in jos, se infiorara si incrucisara bratele pe piept.Nu mai era nimic de scapat.Citiva se repezira prin flacari sa-i scape barim trupul, si cand cercara sa o traga de mani, manele se dasfacura din umeri; femeile si copiii izbucnira intr-un hohot de jale.O flacara era de la pamant pana in negura vazduhului; zidurile trosnira, se daspicara si acoperisul casei se pleosti, cazu si acoperi pe Maria...Cerul posomorat s-a inrosit ca un fund de caldare. Cainii, speriati, urla. Granarii privesc si se inchina si se minuneaza d-asa blestem neauzit. - S-o fi rasturnat candela de la icoane, ca n-are de un sa fi luat foc. - Asa si e, ca biata Marie, de cand nu mai stia de Sandu, ardea candela si ziua, si noaptea. - El se ieca, ea arse, ce urgie nemiluita! - Dar bietul copil, o fi cenuse... - Nu, se zice ca l-ar fi auzit alde Kiruleasa tipand pe ulita si fugind spre gropile de nisip. - Mititica Maria, si l-a aruncat pe fereastra, si ea, ea, vai de trupsorul ei... ce chinuri... ce chinuri nespuse! A doua zi casa era un morman de cenuse.E dumineca; barbatii si femeile se duc spre biserica, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii in pamant si lacrimeaza. Dupa leturghie se intorc in siruri spre casele lor, tristi si ofiliti c-au pierit doi dintre ei, tarani ca si ei, d-o vorba si d-o lege ca si ei, suflete de crestini ca si ei.Vro cativa, cu tata Motoc in frunte, se abat in curtea Sandului.Si tot vorbind si uitandu-se la gramada de cenuse si de taciuni, dodata le tacai inima tuturora...Copilul dormea cu capul p-o grinda si cu picioarele varate in cenusea clada inca... - Vedeti, zise tata Motoc, dorul de vatra l-a adus in cenusea caselor; dar cand i s-o raci cenusea pe picioare, plapamile noastre, ale tuturora, s-ai incalzeasca picioarele.

Fratii imparati

de Petre Ispirescu

A fost odata un biet om sarac. El avea femeie si trei copilasi. Lucra bietul om de da pe branci, zi si noapte, orice si pe unde gasea, si doua in tei nu putea lega si el. Bietii copilasi erau mai mult flamanzi decat satui.Intr-o dimineata, plecand la padure ca sa aduca ceva uscaturele pentru casa, vazu intr-un copaci un cuib de pasare, cum nu mai vazuse el pana atunci. Se mira nitel, apoi parca-i da cineva ghes, vru sa stie ca ce fel de pasare sa fie aceea ce se adapostea in astfel de cuib. Isi lepada calevrii, isi scuipa in palme si se agata de copaci ca sa se urce in el. Incet, incet, el se sui pana la cuib, se uita intr-insul, pasarea nu era, cand, ce sa vaz? un ou ca de gaina. Asa de frumos era oul si lucios, lucios, incat parca-i era mila sa puie mana pe dansul. In cele din urma, il lua si-l baga in san. Dupa ce se dete jos, culese cateva uscaturi, facu o sarcina mica, lua la spinare si pleca cu dansa acasa.Copiii, cand vazura oul, sareau de bucurie. Se mira si femeia lui, caci nici ea nu mai
108

vazuse un astfel de ou. Nu stiau cum sa umble mai binisor cu dansul, ca sa nu-l scape jos sa se sparga. Unul zicea ca sa-l coaca in spuza si sa manance toti dintrinsul, altul zicea ca sa-l fiarba, altul zicea ca sa-l pastreze.Muncitorul insa zise ca mai bine ar fi sa se duca cu el in targ sa-l dea pe bani, ca tot si-a pierdut el ziua de munca, si cu ce va prinde pe dansul sa ia nitel malai. Toti gasira cu cale ca asa este mai bine sa faca.Se duse deci cu oul in targ. Se aseza si bietul muncitor in rand cu femeile ce vindeau oua.Umblau oamenii de colo pana colo si cumparau mereu la oua, dara la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l intreaba si pe dansul nimenea de oul lui. In cele mai de pe urma, iaca un negutator chiabur ca vine si la dansul. - De vanzare ai oul asta, prietene? ii zise. - De vanzare, jupane. - Ce cei pe dansul? - Pai, ce-i vrea sa-mi dai, jupane. - Sa-ti dau o punga de bani. - Ia lasa, jupane, nu-ti mai bate joc de mine, zise el si se uita in alta parte, crezand ca rade de el pentru ca venise la targ numai cu un ou. - Ba nici ras, nici nimic, incepu a zice negutatorul cel chiabur. Iata doua pungi: nu crez sa-ti dea altul mai mult. Si scoase pungile cu bani, i le puse in mana, lua oul si pleca.Bietul om ramase inlemnit in loc, uitandu-se dupa negutator cum se ducea. Nici ca-i venea macar sa creaza ochilor. Si apoi unde se mai auzise ca un ou sa se vanza cu doua pungi de bani.Cand se destepta din zapaceala lui, pipai pungile sa vaza nu e vrun vis, apoi vru sa alerge dupa negutator sa-l intrebe de n-a facut vro greseala. Dara ia pe negutator de unde nu e. El isi cautase de drum vesel ca cumparase asa ou.Daca vazu si vazu, deschise si el pungile, se uita in ele, dara odata il luara de ochi banii ce era acolo. Apoi le stranse la loc, le baga in san si pleca sa-si cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinte si o lua catre casa. Se tot temea si se tot uita in toate partile sa nu care cumva sa vie cineva sa-i ia pungile.Cand ajunse acasa, tranti sacul jos si zise: - Iata nevasta, ce minune facui eu cu oul ala poznas, vezi tu? - Vaz. Dar ce e in sacul ala marele? - Ei! dara ce nu e, aia intreaba-ma, malai, fasole, pastrama, peste sarat, ceapa, ardei, usturoi. - Si unde le duci? - Ia auzi: unde le duc! acasa, fa, tie si copiilor, unde sa le duc? - Ce vorbesti, barbate, ori ai capiat astazi? Vezi, ma, ca ti le-o fi dat cineva sa le duci aiurea si tu, stiind lipsa de acasa, t-ei fi ratacit cu ele incoace. Cand ai mai facut tu asta comedie sa vii acasa cu merinde cat munca ta pe zece zile? - Pai bine, fa, nevasta, nu-ti spusei ca comedia asta o facu oul ala poznas, de-l gasii eu azi in padure? - Ce spui, barbate? atat a facut oul ala, cat ai dat tu pe toate astea? - Hei! dara cand ai mai vedea si p-astea, sa vedem ce o sa mai zici! Atunci scoase pungile si rasturna banii in pat.Femeia ramase inmarmurita cu ochii tinta la bani.Copiii carii pana atunci rascolea prin sac si inhata cu dintii cand din una, cand din alta, cum auzira zornaitul banilor, alergau de la sac la bani si de la bani la sac. Ei nu se puteau satura vazand atata belsug in casa lor. - Barbate, mai zise femeia, dara asta nu e lucru curat. Atatia bani pentru un ou de gaina! Si pipaia banii sa vaza, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva? - De gaina, de negaina, uite, l-am vazut cu doua pungi de bani, cum ii vezi cu ochii verzi. Apoi ori
109

ca el a facut atata, ori ca negustorul la care l-am vandut n-a fost om curat, eu nu stiu. Atata stiu numai ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu ca nea invrednicit sa vedem si noi o data cu ochii ce este belsug in casa noastra. Acum vezi de rosteste de masa, sa mancam si sa ne veselim.Asa si facura. Toata ziua intr-o veselie o dusera.A doua zi, se scula de dimineata, se gati si pleca la munca. Nu stiu insa cum facu el, nu stiu cum drese, ca se pomeni iarasi in padure. Nici el nu stia cum venise acolo, stia numai ca el la munca plecase. Daca vazu asa, cata copaciul, se sui in el si mai gasi un ou.Se duse cu el in targ si mai lua inca doua pungi cu bani tot de la acel negustor.Pasamite oule astea erau de diamant, care faceau de zece ori atat cat ii da lui pe ele negustorul.El insa era bun bucuros ca lua si atat, caci scapa de saracie el si cu toti ai lui.Cumpara de asta data haine pentru copii, caci erau goi. Mai lua niste unelte si dichisuri de ale lui pentru munca si pentru casa, caci nu credea ca o sa fie in toate zilele Paste, sa tot gaseasca la oua d-astea scumpele. Cateva zile d-a randul se mai duse el in padure si tot gasea cate un ou. Se facu insa mai nazuros in targ, tinu mai la pret si cu mirare vazu ca scoate cate patru pungi de bani in loc de doua.Apoi daca vazu ca asa merge treaba, isi facu o cascioara, isi mai indulci si el traiul si-si dete copiii la dascal ca sa invete carte.Intr-una din zile, ducandu-se mai de dimineata sa-si ia merticul, dete peste pasarea ale cui oua le lua el. Sta pe cuib. Asa frumusete de pasare nu mai vazuse, nici mai auzise. Indata ii trasni prin cap ca ar fi bine sa o duca acasa la dansul. O si lua binisor si cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stapana oualor.Apoi, ducandu-se in targ, porunci o colivie foarte frumoasa si foarte mare, in care colivie isi aseza gaina si o ingrijea ca pe copiii lui.Cu chipul acesta scapa si de drumul de toate zilele prin padure si de suitul in copaci. Gaina ii oua in toate zilele cate un ou, in colivie.Imbogatindu-se el, goni saracia din satul lui. Facea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoias, cumpara vaci la toate vaduvele, ocrotea pe toti copiii sarmani.Omul era nesatios. Ci cat are, tot ar vrea sa mai aiba. Muncitorul, dupa ce vazu ca are destul, incepu a face negot. Si fiindca negotul, cand merge bine, de firea lui este sa se intinza ca pecingenea, dete ghies muncitorului sa calatoreasca prin tari straine dupa negot.Porni dara intr-o calatorie departata peste mari si tari.Intr-o zi, cand lipsea si nevasta lui d-acasa, copiii intrara in colivie ca sa se joace cu gaina. Jucandu-se ei acolo, unul din ei ridica aripa gainei si vede ca este ceva scris acolo: - Sa te vaz, nene, zise cel mijlociu catre cel mai mare din frati, poti tu sa citesti ce zice aici? - Ba nici boaba, raspunse el. Astea parca nu sunt slove de care ne arata dascalul. - Sa mergem sa chemam pe dascal, sa ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din frati. - Bine zici tu, raspunsera amandoi, fratii mai mari, sa mergem, sa mergem. Si intr-un suflet ajunsera la dascal, ii spusera si-l rugara sa vie sa citeasca, ca sa stie si ei ce zice acele slove de sub aripa gainei, pe care o pastreaza in colivie tat-al lor. Dascalul deocamdata nu voi sa creaza ceea ce-i spuneau copiii, dara dupa ce-l incredintara, se hotari sa vie intr-o doara, mai mult de hatarul lor, decat pentru vro isprava.Cand vazu acele slove si le citi, dascalul ramase inmarmurit si, intrandu-i gargaunii in cap, ii si puse gand rau gainei.Copiilor insa le zise ca acelea ce li se pareau a fi slove era un fleac si ca nu insemna nimic.Ce facu dascalul, ce drese, se dete pe langa muma copiilor si, cu sosele, cu momele, ii intra pe sub piele si se inadi cu dansa.Biata femeie, slaba ca toate femeile, se planisi dascalului.Intr-una din zile, dupa ce isi scoasera ochii, dascalul uitandu-se la ea cu ochi galesi si cu giugiuleli, ii zise: - Ce mult as pofti sa mananc o pasare cu tine la masa. - Maine e sarbatoare, raspunse femeia, voi trimite sa cumpere o pasare buna si grasa si o voi gati dupa pofta inimioarei dumitale. - Daca ar fi vorba despre pasari de care se gaseste la toata lumea, nu ti-as fi mai spus dumitale, caci am si eu destule in curte, slava Domnului!
110

Dascalul batea seaua sa priceapa iapa. Femeii ii dete un fier ars prin inima. - E, apoi ce fel de pasare ai voi dumneata? il intreba femeia. - Ceva asa, deosebit, raspunse dascalul. Si ca sa nu mai ocolim, ti-oi spune romaneste, pe sleau: am pofta sa-ti mananc fripta gaina aia a ta din colivie. - Vai de mine, dascale, dara cum as face eu una ca asta? Ce va zice barbatu meu cand s-o intoarce? - Orice va zice, iaca, tu sa-i spui ca a murit. Si apoi nu pricep la ce sa mai tineti o gaina, care si asa e destul de batrana si care peste curand negresit ca tot are sa moara. - Orisicum, dascale, tot nu-mi vine sa fac una ca asta, ca sa nu se amarasca barbatu-meu. - Atata trecere n-am si eu la dumneata? mai zise dascalul. Asta imi dovedeste ca nu ma iubesti. Imi pare rau ca am indragit cu atata foc pe o nesimtitoare. Eu pentru dragostea ta as fi dat prin foc si prin apa, ca sa-ti fac voile, si tu pentru mine atata lucru sa nu faci. Sa stii dara ca de azi incolo n-ai sa ma mai vezi, ma duc sa ma inec.Biata muiere incepuse a simti si ea de dansul, apoi, de frica ca sa nu-si faca seama singur pentru dragostea ei, se indupleca si fagadui dascalului ca-i va da gaina s-o manance fripta, singur, singurel, dupa cum dorea. Cum auzi dascalul de una ca aceasta, ii zise ca acum s-a incredintat ca si ea il iubeste. Apoi puse la cale ca gaina s-o gateasca bucatareasa lui.A doua zi, dupa ce porunci bucataresei sa nu lepede nimic din ale gainei, nici din maruntaie, ci s-o friga asa intreaga-intregulita, se duse la biserica, unde veni si femeia cu copiii.Bucatareasa facu intocmai precum ii poruncise stapanu-sau, insa pe cand era aproape sa fie fripta gaina desavarsit, copiii se intoarsera de la biserica, desi nu se ispravise slujba, caci li se facuse foame, si se rugara de bucatareasa sa le dea ceva sa manance.Cu atata gingasie se rugara copiii, incat bucataresei i se facu mila de dansii, le dete cate un codru de paine si, pe langa aceasta, celui mare ii dete capul gainei, celui mijlociu pipota, si celui mai mic inima, socotind ca acestea sunt lucruri de nimic.Copiii mancara repede si se dusera iarasi la biserica.Dascalul, care statuse ca pe ghimpi la biserica, cum iesi, veni numaidecat sa se puie la masa. Numai gandindu-se la gaina, ii lasa gura apa. Dara se supara cat un lucru mare cand vazu ca i se aduse gaina fara cap, fara pipota si fara inima. Se catrani de ciuda si de necaz dascalul, incat p-aci, p-aci era sa'nebuneasca.Atunci racni ca un leu la bucatareasa, intreband-o cum a facut de i-a calcat porunca.Biata bucatareasa spuse lucrul cum se intamplase, zicandu-i ca nu credea sa se faca atata tevatura pentru nimicul asta de maruntaie.Vazu ca nu mai are incotro si se stapani, gusta cate ceva din masa, se scula foarte amarat si se hotari sa poarte sambetele copiilor.Femeia, de unde se astepta sa vaza pe dascal multumit pentru ca se jertfise sa-i faca placerea, ramase uimita auzindu-l ca este atata de mahnit. Se duse dara pe langa dansul si cu fel de fel de vorbe dulci voi sa-l inveseleasca.Iara el, care nu-si lua de loc gandul de la gaina, ii zise: - Ai voit sa-mi dovedesti ca-ti sunt drag cand te-ai induplecat si ai dat gaina so taie si sa o friga. Ca sa ma incredintez cu desavarsire ca ma iubesti, am sa te pui inca la o incercare. Un lucru am sa-ti mai cer. - Spune, spune mai curand, sufletul meu, numai sa se poata. Eu insa sunt gata si la moarte sa merg pentru d-ta, ii raspunse femeia. - Trebuie sa alegi una din doua: ori sa fii cu copiii tai, ori sa fii cu mine. Si iata de ce: sunt dascal de atatia mari de ani, si nu mi s-a mai intamplat ca vreun scolar pana acum sa-mi fi facut rusinea ce mi-a facut copiii tai. Toata lumea stie ca pe copiii tai ii am mai de aproape decat pe ceilalti, eu ma silesc cu ei sa-i invat cate in luna si in soare, fiindca am voit sa-i scot ciraci ai mei, si ei, ce sa vezi? Lasa ca fac miselii si umbla ca dezmeticii pe uliti, de s-a luat lumea de ganduri cu ei, dara azi, sa iasa ei din biserica, sa vie sa manance si apoi sa se intoarca in biserica clefetind din gura! Cu ce obraz sa mai ies eu in lume? Cine o sa-si mai dea copiii la scoala mea? Si decat sa-mi iasa nume
111

rau, mai bine sa mor, caci ce glasuieste o zicatoare: decat sa iasa omului nume rau, mai bine ochii din cap. - Ce stai, dascale, de vorbesti? Apoi la mine nu te mai gandesti? Nu e pacat de Dumnezeu sa pierdem noi niste copilasi asa de dragalasi si curati ca margaritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu sa-mi pierz copilasii? Gandeste-te, dragutul sufletului meu, ca sunt copiii mei. - Ori ei, ori eu, raspunse el. - Bine, ce o sa zica barbatul meu cand s-o intoarce? Lumea ma va omori cu pietre, cand va auzi una ca asta. Dascalul vazu ca a cam scrantit-o si o intoarse pe foaia ailalta. - Eu nu zic sa-i omoram, ci sa-i trimitem deocamdata la un alt oras, sa zici ca i-ai trimis pentru invatatura. Nu mai pot, ma intelegi? sa stea cu mine aici, caci nu voi sa-mi zica lumea ca sunt dascal d-aia, terchea, berchea, trei lei perechea. Cu gura zicea el unele ca acestea, dara in capul lui clocea alte ganduri spurcate. - Ei bine, daca este asa, ma invoiesc, dara cum sa facem? intreba femeia. - Foarte lesne, raspunse dascalul, la noapte sa-i inchidem intr-o magazie si maine, in faptul zilei, ii iau eu intr-o caruta si i-oi duce sa-i asez la un prieten al meu. Gandul dascalului era sa ia pe copii, sa-i duca in padure si acolo sa-i spintece pe cate unul, unul, si sa le scoata dintr-insii capul, pipota si inima gainei si sa le inghita el. Dara norocul nu-i sluji nici de asta data.Copiii fura coprinsi de frica cand se vazura inchisi in magazie. Incepura sa planga. Cel mijlociu insa zise: - Fratilor, ascultati-ma pe mine, ca va fi bine de noi toti. Stiti de ce ne-a inchis dascalul aici cu voia mamei? - De ce intrebara ceilalti. - Dascalul a spus minciuni ca nu insemna nimic slovele de subt aripa gainei. Si d-aia a staruit el pe langa mama de a taiat gaina si s-o manance el, ca sa se implineasca la dansul prorocia din acele slove. Dara n-a vrut Dumnezeu cu dansul. - Adevarat sa fie, mai intrebara fratii, ca insemna ceva acele slove? - Mai e vorba! raspunse el. Iaca sa v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau ca: cine va manca capul gainei, va ajunge imparat. - Eu imparat?! zise cel mare, care mancase capul. - Asa, raspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va manca inima gainei, de cate ori se va culca, se va pune la capul lui o punga cu banet, unde o va gasi cand se va scula. - Mie sa mi se intample asta? intreba cel mic, care mancase inima. - Tie, ii raspunse fratele cel mijlociu. Iara cel ce va manca pipota gainei se va face nazdravan. - D-aia stii tu nazdravaniile astea, strigara fratii cel mare si cel mic deodata. - D-aia, fratilor, le raspunse mijlociul. Acum, ca sa scapam de aici, trebuie sa ne punem toate puterile sa stricam fereastra magaziei astia si sa fugim, caci demonul de dascal are de gand sa ne ia in revarsatul ziorilor, sa ne duca in padure si sa ne omoare. Se pusera cu totii, sfaramara fereastra si fugira. Mersera, mersera, toata noaptea. Cand se lumina de ziua, ajunsera la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete sa se odihneasca. Se hotarara sa apuce fiecare pe cate un drum si sa se duca unde io lumina Dumnezeu. Se imbratisara, se sarutara, isi luara ziua buna unul de la altul cu lacramile in ochi si se despartira.Mersera ei toata ziua, cand inde seara fratii cei mari se intalnira iara. Pasamite drumurile pe care apucasera ei se intruneau acolo. Atunci nazdravanul zise: - Pesemne ca Dumnezeu vrea sa fim tot impreuna, daca el ne-a adus aci. Asadara sa nu ne despartim
112

in toata viata noastra. Mai-nainte de aci este un oras mare. Acolo a murit imparatul si maine se alege altul: cel ales ai sa fii tu. - Ia lasa vorba aia incolo, mai frate, si nu ma mai face sa-mi intre gargauni in cap. Mai bine zi: ai sa mergem sa cautam ceva de lucru, ca burta, auzi, cica n-am mancat de ieri si cere, sarmana. Mergand ei, ajunsera la orasul care era inaintea lor. Aci intalnira un batran pe care il rugara sa-i indrepteze la vrun han, unde sa maie noaptea. Batranul le spuse ca hanurile gem de lume care a venit sa fie fata la alegerea imparatului, care se va face maine, ca nu va gasi nici un loc de mas si ii lua la dansul acasa, unde le dete de mancare si un pat de odihna.A doua zi de dimineata se scoala cu totii, se spala, se scutura si pleaca cu batranul afara din oras pe o campie intinsa, ca sa vaza si ei cum se aleg imparatii la cetatea aceea.Batranul le spuse ca alegerea se face asa: dregatorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, il incarca cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fete, il arunca in sus, si pe cine s-o lasa porumbelul, p-acela il face imparatul lor.Pe locul hotarat se adunase, inca pana a nu se face ziua, atata lume, cata frunza si iarba, de nu se mai putea misca, si batranul cu copiii abia gasira si ei un coltisor la o parte de unde sa se poata uita si ei. N-apucara sa se aseze bine si auzira un sunet de bucium. Atunci se facu o tacere de se auzea musca zbarnaind. Toata lumea tinea ochii tinta in sus.Aruncadu-se porumbelul in vazduh, acesta ocoli pe dasupra lumii si veni de se puse drept pe capul baiatului celui mare. Fiii de imparati si de boieri, cari venisera cu gand d-a fi alesi, incepura a striga ca nu se poate, e greseala, nu e bun de imparat, si altele, si cerura ca sa se faca o a doua incercare.Se inalta dara porumbelul de a doua oara, si de asta data, fara nici un ocol, veni si se puse drept pe capul baiatului. Inca o data strigara fiii boierilor ca nu se poate, nu se poate, si cerura a treia cercare. Iara pe baiat il bagara intr-un sac si-l dusera departe de lume.La a treia inaltare, porumbelul, dupa ce falfai putin pe dasupra locului pe unde sta baiatul mai-nainte, isi ia zborul si se duse de se puse drept pe sac.Atunci toata lumea striga intr-o unire ca acesta este imparatul lor. Il scoasera dara din sac si-l dusera de-l asezara pe tron, in sunetul buciumelor, al surlelor si al strigarilor de bucurie ale multimei adunate.Imparatul cel nou, cum se vazu intronat, mai intai hotari ca frate-sau nazdravanul si batranul ce-i gazduise sa fie nelipsiti de langa dansul. Si cu ajutorul lui fratesau incepu a carmui imparatia cu intelepciune si dreptate. Nu trecu mult si vestea se duse in toate tinuturile si in imparatiile vecinilor despre numele lor, iara supusii lor incepura a-i numi: cei doi frati imparati cu minte si drepti.Cand auzi dascalul de fuga copiilor, turba de manie: caci era un zacas de n-avea margini. Vru sa-si faca seama singur, dar n-avu curaj. Vazand insa ca norocul ii sta impotriva, se potoli oarecum si se apuca iara de dascalia lui.Dupa o buna bucata de timp iata ca soseste si tatal copiilor din calatoria cea lunga ce facuse.Adusese cu dansul bogatii dupa bogatii. Cand afla de fuga copiilor, cat paci era sa-i vie rau, dara se stapani. Cerceta in dreapta si in stanga, si i se spuse toata istoria cum s-a intamplat. Atunci el hotari sa ceara dreptate pentru necinstea ce ia facut sotia lui si pentru raul ce i-a pricinuit procletul de dascal.Merse deci pe la toate dregatoriile si fu straganit prin judecati mai multi ani, fara sa-si dobandeasca dreptatea potrivit cu marimea vinei celor vinovati. Afland si despre numele cel falnic al celor doi frati imparati, negutatorul isi lua femeia si pe dascal si se duse sa-i judece ei.Mai-nainte insa de a ajunge ei acolo, fratele imparatului, nazdravanul, simtind ca are sa vie tata-sau la judecata, spuse fratine-sau, imparatul, si amandoi se chibzuira ca sa faca o priimire ca unui parinte bun ce le era.Cand venira impricinatii la infatisare, iesi inainte fratele imparatului si primi pe negustor la scara, iara cand il duse inaintea imparatului, acesta se scula de pe tron si l-a intampinat cu vorbe bune si supuse.Negustorul se minuna de atata cinste ce i se facu si nu stia ce sa mai zica, se uita in toate partile si nu pricepea nimic din cele ce se faceau. El cauta cand la imparatul, cand la fratele imparatului, se minuna in sine, dara nu cuteza sa zica nimic.Intrand in camara si dascalul cu femeia,
113

statura ca trasniti de Dumnezeu. Vezi ca se stiau vinovati de moarte.Dupa ce se aseza imparatul pe tron, judecata incepu. Negutatorul isi spuse pasul si zice ca isi pune nadejdea in intelepciunea imparateasca si asteapta sa hotarasca imparatul cum il va lumina Dumnezeu. Dascalul o malcise de tot, iara femeia indruga si ea cateva vorbe, aruncand toata vina in spinarea dascalului. Atunci imparatul intreba pe negustor ca: daca isi va vedea copiii, i-ar cunoaste el? - Mai e vorba? raspunse negutatorul. El se uita la amandoi imparatii si nu mai cuteza sa zica nici bleau. - Noi suntem, raspunse imparatul. La aceste cuvinte, femeia si dascalul o sfleclira de tot si tremurau ca varga. Iara negutatorul, crestea inima intr-insul de bucurie ca-si gasise copiii.Imparatul zise ca de cand el este imparat, asa pricina grea nu mai judecase. Hotari dara ca toti sa caza in genunchi si sa roage pe Dumnezeu sa le arate dreptatea lui.Asa si facura.Pe cand inca se rugau, deodata, dascalul si femeia se facura stane de piatra.Imparatul porunci sa puie asta stane de piatra de o parte si de alta la scara palatului. Iara negustorul ramase la curtea imparateasca.In vremea aceasta, fratele cel mic, dupa ce se desparti de fratii sai, se duse, se duse, ca cuvantul din poveste ce d-aci incolo se gateste, si ajunse la orasul unde il scosese drumul pe care apucase el. Acolo daca sosi, trase la gazda la un om al lui Dumnezeu. De cate ori se culca, de atatea ori gasea cate o punga cu galbeni la capataiul sau cand se scula.Ceru de la gazda pe cineva care sa-i arate lucrurile cele mai insemnate. Dupa ce ocoli crucis si curmezis tot orasul, vazand tot ce era vrednic de vazut, ajunse la margine si acolo era un ostrov. Iara daca vru a sti ce era acolo, calauza se feri d-a-i spune.Seara intreba pe gazda si aceasta ii zise: - Sa nu care cumva sa te muste sarpele de inima sa te duci acolo, ca e stingere de tine. - Pentru ce? intreba flacaiandrul. - Pentru ca acolo sade o maiastra si oricine merge la dansa se intoarce capiu. Si apoi nimeni nu poate sa mearga sa o vaza, pana ce nu o da doua pungi de bani. - Asta este tot? Maine ma duc sa o vaz, zise el, bani am destui, precum vezi. Nici rugaciunile gazdei, nici frica de capiare nu l-a putut opri de a merge sa vaza pe acea maiastra.Se duse deci, dadu doua pungi de bani si intra in ostrov. Acolo umbla catva timp, ca un haidamac, pe dinafara, ca doar maiastra va iesi la fereastra palatului sa o vaza. Ea iesi, el o vazu si apoi se intoarse. A doua zi se duse iara, a treia zi iara si tot astfel cateva zile d-a randul. De ce o vedea, d-aia dorea sa o mai vaza.Maiastra baga de seama ca el venea intr-una de cateva zile. "Trebuie sa aiba multi bani", se gandi ea.Iara daca trimise de-l chema, ii zise: - Mare stare trebuie sa ai tu, tinere, de o risipesti asa. N-am vazut pana acum pe nimeni care sa vie la mine in ostrov de atatea ori una dupa alta. - Da, mare si nesfarsita, raspunse flacaiandrul cu mandrie, ca si puterea cu care o fac. Cum auzi maiastra aste vorbe, ii puse gand rau. Se lua deci pe langa dansul cu soptele cu momele, viclenindu-l ca sa-i afle puterea.Flacaiandrul se pierdea de dorul ei cand o vazu dezmierdandu-l cu niste cuvinte mai dulci decat mierea. Se insela si ii spuse.Atunci ea ii dete ceva de bau, iar el dete dintr-insul afara inima gainei. Ea o lua, apoi ii dete pe bete din ostrov.Cand se dezmetici el si se vazu pirpiricosac, golanel si gonit, cugeta: "Daca nu tioi face-o eu, apoi sa stii ca nici dracul nu ti-o mai face". Se duse la gazda si povesti ce i se intamplase. - Nu ti-am spus eu, saracul de mine, sa nu te duci acolo? Ce o sa te faci acum? - Ma voi duce in lume, si ce va vrea Dumnezeu cu mine. A doua zi pleca si, trecand printr-o padure, ajunse la marginea unui rau. Acolo dete o coliba de pescar. Ii chioraia matele de foame si fu nevoit sa se abata.Pescarul primi sa ramana la dansul sa
114

invete pescuitul.Intr-una din zile, pescarul zise flacaiandrului: - Iata eu ma duc la targ cu cosul asta de peste. Pana una alta, ia si tu halaul ala, si vezi d-ei putea sa prinzi vro fata de peste ca sa avem de leguma pentru azi si maine. - Las' pe mine, raspunse flacaiandru. Pescarul pleca. Iara baiatul intra cu plasa in garla. Batu in sus, batu in jos si peste sa prinza, catusi decat. Tocmai era sa se lase de pescuit, cand vazu o mreana.Mreana fugi, el dupa ea, pana ii veni bine si, aruncand plasa, o incalci intr-insa si o trase la margine.Vazu el ca mreana era cat sa le ajunga pe doua zile. Se bucura in inima sa ca facuse o treaba cumsecade.Se puse deci de o curata de solzi, o spinteca, ii scoase maruntaiele. Cand in loc de lapti, ce sa vezi? ceva ce nu semana a nimic. Lua el acel ceva, il spala, si ramase un fel de covatea mititica de piatra. - Buna este si asta, zise el, sa am cu ce bea apa. Si indata si lua oleaca de apa cu dansa sa bea. Cand s-o duca la gura, ea era plina cu galbeni. Se mira de asta intamplare. Rasturna banii in poala si mai lua o data apa ca sa bea. Cand sa aduca la gura, se facu iara bani. - Acum, aide la zana mea maiastra, zise el. Lasa si plasa, si peste, si coliba si intr-un suflet alerga la gazda lui din oras. Ii spuse despre norocul ce dase peste el si incepu a se gati sa mearga la ostrov.Gazda se sili in toate chipurile sa-l opreasca de la aceasta otarare a sa. Fu peste putinta. Il tragea ata la rele. Pana una alta, umplu gazdei doua tocitori cu bani. Apoi lua cu dansul covatica de piatra si doua pungi pline, si se duse la ostrov.Cum il vazu maiastra, il cunoscu. Intelese ea ca trebuie sa fi dat el cu mana in foc, si-l chema la dansa.Acolo, cu prefacaturi, cu marghiolii si cu viclenii il facu de spuse cum are atata stare. Si fiindca flacaiandrul isi pierduse capul cum ajunse langa dansa, se lasa sa fie maglisit, si maiastra ii sterse si covatica. Cum se facu stapana si pe acest lucru, porunci slugilor sale sa-l huiduiasca ca p-o gagauta si il goni cu rusine din ostrov.Cand se vazu iarasi dat afara si infruntat, nu se putu astampara de necaz, cum de sa nu se tie el, ca sa nu fie si batjocorit, si cu banii luati.Pleca iara la gazda si-i spuse toata siretenia. Gazda il povatui sa ia pe seama lui o tocitoare de bani din care ii lasase sa se apuce si el de ceva si sa nu mai umble ca un pierde-vara dupa icre verzi.El nu voi, si pleca in lume. - Ce mi-o da Dumnezeu, zise el. Merse, merse, prin campii cu inima plina de foc pentru maiastra lui, trecu prin paduri, si nu se putea impaca cu gandul ca n-o sa-si mai poata vedea odorul. In cele din urma, cazu de obida si de mahnire. Stand el asa si zbatandu-se cu gandurile, baga de seama ca p-acolo p-aproape curgea o apa. Se duse sa se scalde ca sa se mai racoreasca.Tot scaldandu-se, vazu de ceea parte a raului niste smochini. Isi aduse aminte ca nu mancase de doua zile si se duse sa faca o gustarica cu nitele smochine. Manca ce manca, dara incepu a simti ca din ce in ce se schimba. Unde din om ce era, se pomeni deodata magar.Alta nevoie acum. Cum sa se intoarca in cetate? Pe langa celelalte toate, acum are sa fie si prigonit. Umbland in sus si in jos pe marginea padurei, ii era frica sa intre inauntru padurei, ca sa nu-l apuce vro fiara salbateca, se temea iara sa iasa mai la lumina, ca sa nu-l prinza vrun om, sa-l puie la vro munca ce n-ar putea-o duce. Ce sa faca? Se caina si se vaicarea, dei plangeai de mila. Toata ziua umbla ratacind cu inima cat un purice de frica. Flamanzi iara. Cautand cate ceva de mancare, dete peste niste roscove. Se apuca sa manance, caci era lihnit de foame.Cat p-aci era sa moara de bucurie cand vazu ca incet, incet, se schimba si se facu iara om.Statu in loc si se cruci si el de asta minune. Apoi deodata zice: - Acum esti a mea! Stai, mai tu, ca ti-o fac eu tie pe piele, femeie fara de inima ce mi-ai fost! Se apuca si umplu sanul de roscove. Apoi facu un cosulet, cum putu, din nuiele de richita, si culese
115

intr-insul smochine, de care mancase si el.Dupa ce se intoarse la gazda lui din cetate, ii spuse ca acum s-a implinit.Auzind insa de faima celor doi imparati intelepti, ii dete un fier ars prin inima, sisi puse in gand a merge la dansii sa vaza, oare n-or fi fratii lui?Dara pana sa se porneasca catre dansii, se mai duse o data la ostrov, cu cosuletul de smochine pe mana, si incepu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Maiastra, auzindu-l, trimise sa-l cheme. Cum il vazu, il cunoscu.Crezand ca si in smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dansa, porunci de-i cumpara cosul cu totul. El lua banii si se facea a se mai plimba prin ostrov.Maiastra se puse la masa. Cand la sfarsitul mesei, dupa ce mancara impreuna cu ai lor smochine, se facura magari.Hat in sus, hat in jos. Ba ca o fi una, ba ca o fi alta, nimic. Ramasera magari ca toti magarii.Atunci flacaiandrul, prinzandu-i, le puse cate un capastru in cap, ii lega unul de altul si ii duse cu dansul, dupa ce lua covatica si o baga in san, caci inima gainei o mancase maiastra.Se duse cu cardul de magari la gazda lui. - Acum sa stii ca ma duc intr-ale mele, zise el gazdei, bani ai destui, ostrovul si palaturile sunt ale tale. Ramai sanatos. - Sa ne vedem sanatosi, raspunse gazda, si sa auzim de bine. Dara cu turma aia de magari ce ai sa faci? Ia-ti un argat, care sa vaza de ei. Asa si facu. Tocmi un argat si porni sa mearga la fratii lui, cu alaiul dupa dansul.Pe cand mergea, fratele nazdravan spune imparatului toate cele intamplate fratelui lor celui mai mic, si se pregatira sa-l priimeasca cu cinste.Cand ajunse la marginea cetatii unde domnea imparatul, se mira ca gasi pe fratele sau cel mijlociu care il astepta. Acesta ii povesti toata intamplarea cu muma lor si a dascalului, si cum ii pedepsise Dumnezeu. Planse fratele cel mic de osanda dumnezeiasca ce cazuse peste muma lor, apoi merse de se infatisa imparatului. Cum se vazura, se cunoscura si se imbratisara.Apoi ceru de la imparatul sa-i dea un grajd curat unde sa-si puie magarii, pe care singur ii ingrijea. Trecu ce trecu si nici pomeneala nu era ca sa faca pe magari sa se schimbe iarasi in oameni. Intr-o zi, la masa, cand vazu ca frate-sau cel mic este cu voie buna, imparatul ii zise: - Ei, ce ai de gand cu magarii tai, destul i-ai pedepsit, iarta-i. Sa nu socotesti ca nu stiu tot ce ai patit. Dara este destul. Mai cu seama caci stiu ca se topeste inima in tine de dorul ei. - Adevar ai grait, ii raspunse fratele cel mic. Pentru hatarul tau fac tot. Trimise de aduse magarii acolo, le dete de mancara roscove si indata se facura iara oameni. Toti cei de fata ramasera inmarmuriti cand vazura asta minune. Apoi ochii tutulor se atintira la maiastra si marturisira ca asa frumusete de muiere nici c-au mai vazut, si nici ca se mai poate afla in toata lumea.Ea atunci incepu a zice: - Mai intai multumesc imparatului ca s-a induiosat de starea cea proasta si ticaloasa in care ajunsesem si a staruit de ne-a facut oameni la loc.Apoi, uitandu-se la fratele imparatului cel mic, ii zise: - Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta, daca voiesti, sunt gata a te lua de barbat. Iarta-ma pentru neajunsurile ce ti-am facut. - Apoi eu ce umblam, pacatele mele, cand tot veneam pe la tine, si tu ti-ai batut joc de mine. Fie ca si eu mi-am scos din capete. Sunt gata si eu a te lua de sotie, mai cu seama acum, ca nu mi-a mai ramas la inima nici o zacaseala.Se pregatira si facura o nunta d-alea imparatestile.Ei nu se mai dusera de acolo. Ramasera catetrei fratii la un loc.Trebile imparatiei mergeau gaitan.Locuitorii apucau si ei de la acesti trei frati cand dreptate, cand povete bune si cand ajutoruri de bani; si in toata lumea se duse vestea despre ei, carora li se zicea: La cei trei frati imparati.

116

Caciula, punga si trambita

de Anonim

A FOST OARECAND pe lume un om batran care avea trei feciori. Doi din ei erau tare cuminti si asezati, dar al treilea era cam sturlubatec. Cand ii veni ceasul sa moara, batranu1 lasa cu limba de moarte copiilor lui sa puna mana pe toate, dar sa nu se atinga de o lada decat numai la nevoie mare. Abia inchise el ochii si gospodaria lui incapu pe mani straine. Atunci cei doi feciori de treaba isi facura parte din averea mostenita si s-au dus sa-si caute norocul aiurea. Numai cel mai mic ramase lipca acasa. Nu se indura sa se desprinda de la vatra parinteasca. Intr-o zi, cum cotrobaia prin toate colturile, dadu de lada cu pricina. Inauntru gasi o caciula. O lua, o indesa in cap si iesi sa se plimbe. Pe drum intalni un om si-i dadu buna ziua. - Buna ziua, ingaima acesta, dar nu te vad la fata. - Ce, esti orb, de nu ma vezi? - Nu sunt orb, dar nu te vad, grai omul speriat si se grabi s-o ia la sanatoasa. Dar sturlubatecul, minte usoara cum era, scoase caciula si vru sa-i arda una. Cum se descoperi la cap, omul il recunoscu: - Tu esti, mai! M-au luat toti sperietii. Mi s-a parut ca esti uciga-l toaca din vale. Da, acum te vad bine, dar adineauri te auzeam si nu te zaream de loc. Usor-Usurel prinse la minte, indata intelese ca nu era vazut cu caciula trasa peste urechi. Nu se mai codi, ci odata ii veni sa dea fuga la nemernicu1 care pusese stapanire pe gospodaria lor. Dintr-o goana ajunse in curte. Cu caciula in cap intra neluat in seama de nimeni si se plimba peste tot pana nimeri in camara tinerei fete, Pirusana. Ea, cum il simti, dete tipete de spaima, crezand ca e cine stie ce. - Aoleu si vai de mine! Om strain in odaia mea! Auzind-o parintii si oamenii din curte, sarira in picioare si dadura buzna la ea. - Unde-i omul neanfricat, care a cutezat sa calce aici? - Nu stiu, raspunse ea, parca s-a dosit undeva. Cautara in sus, cautara in jos, intoarsera lucrurile pe dos, dar nimeni si nimic. Usor-Usurel cu cusma tuflita pe urechi, statea ghemuit intr-un ungher, nu sufla si nu cracnea de loc. Ce si-au spus ei? Poate i s-a nazarit fetei in somn si fiecare a plecat din odaie. Dar nu trecu mult si
117

fata din nou striga: - Aoleu si vai de mine! E cineva in odaia mea! Cand se duc inauntru, mama sa, tatal sau, se uita la dreapta, se uita la stanga, nimic! Atunci tatal, palit de ciuda, bombani la fiica-sa: - Ti se nalucesc tot felul de vedenii. Sa nu-ti mai aud gura, ca-i vai de pielea ta! Atata vru si Usor-Usurel. Cum plecara toti se inveseli de credea ca a lui e lumea. Dar si fata, hotomana, il lua cu binisoru1, il descusu si-l indupleca sa-i spuna cum face el de nu i se vede fata. Usor-Usure1 rase ca un copil si ii deslusi cum. Atata astepta si fata; se facu ca vrea sa-i vada cusma, i-o smulse si incepu sa tipe din rasputeri, de rasuna casa de tipetele ei. Tatal, scos din fire, apuca ciomagul si cand intra in odaie, vazu ca sarmana fata avea dreptate sa tipe. Pusera mana pe baiat, ii argasira pielea sa-si aduca aminte cate zile o trai. Si fiindca il stiau cat era de sui, nu au vrut sa-si mai puna mintea cu el, ci 1-au lasat sa mearga oriincotro. Usor-Usure1, bucuros ca se alesese numai cu atata, se intoarse acasa si se duse oblu spre lada. Acolo gasi o punga. O lua, o imbaiera la gat si strecura un gologan in ea. Dar ce sa vada? Intr-o clipa toata punga se umplu de gologani. Fuga la zaraf, gologanii se prefacura intr-un galben. Puse galbenul in punga si punga se indoldora de galbeni. Si tot asa sporira galbenii, ca tot satul se mira de unde ii scotea. Tocmai in anul acela nu se facusera bucate si era o scumpete ca aproape nu mai aveau oamenii cu ce se hrani. De unde sa le vina scaparea, ca nimeni nu se gandea la Usor-Usurel. Numai Pirusana isi aminti de el si de punga lui. Ea il chema, il lua cu binisorul si el, minte-scurta, ii spuse cum sta treaba. Asta voise si fata; se prefacu ca se uita la punga, s-o vada cum este, i-o rapi si o zbughi cu punga cu tot. - Hotomano, sa nu-mi mai zici pe nume, daca nu ti-o iau inapoi, ii striga el, izbindu-se cu pumnul in piept. Se inapoie acasa, merse de-a dreptul la lada si mai gasi acolo o trambita. Prinse sa sufle din ea si nu apuca a suna o data: tu-tu-tu! ca pe loc se pomeni cu o oaste intreaga. Hai cu ea la curte. Cu totii incremenira cand vazura oaste multa inglodita; oastea tarii nu era nimica pe langa oastea lui Usor-Usurel, care foia cata frunza si iarba, fiindca el canta mereu zorind din trambita. Tot Pirusana scapa pe tatal ei de pacoste. Se duse la Usor-Usurel, care, cum o zari, prinse a rade cu
118

goarna in mana: - Nici naiba nu va mai poate scapa cu viata. - Si daca asa ne-o fi sfarsitul, ce o sa fie? Pesemne asa ne-a fost scris. Vreau numai sa te intreb, zise fata, de unde scoti duiumul de armie? - De unde? Iata cum! Tu-tu-tu-tu! si am cata oaste vreau. Si cand nu mai am nevoie de ea, suflu din goarna pe dos si mi-o aduc toata inapoi. - Da-mi-o si mie sa suflu o data, il ruga fata. - Ia, dar fiecare trambitare o platesti cu o sarutare. Apoi ea trambita o data tare din coada trambitei si aduna toata oastea. Si cu trambita in mana disparu. Din nou se batu fluiera-vant cu pumnul in piept si-i zise - Hotomano, sa nu-mi mai zici pe nume, daca nu ti-oi lua-o inapoi. Ce sa faca acum? Si-a pus nadejdea in talpile lui si a intins-o spre padure, in voia intamplarii. Acolo zari un smochin, si cum era flamand si suparat, hai sa-si scoata focul pe smochin. Rupse doua smochine si nu apuca sa le inghita bine, ca-i rasarira doua coarne mai mari ca la bou. - Mare! Mare! Sunt pedepsit, fiindca pana acum am fost mai dobitoc ca un bou! Si in halul asta nu mai vru sa iasa din desis, ca asa incornorat, numai de vazul lumii nu mai era. Dar, cum pasi mai incolo, iata un alt smochin. "Ce s-a facut, s-a facut, socoti el. Am sa gust si din smochinul asta, iar daca e sa-mi iasa, sa-mi iasa si patru sute de coarne. Doar n-am sa mor de foame!" Dar cum inghiti o smochina ii cazu un corn, mai inghiti una si-i cazu si celalalt. Culese intr-o basma smochine cornute si in alta smochine ciute. Porni apoi spre cetate, imbracat ca un negustor, spre a nu fi recunoscut, si incepu a striga: - Hai la smochine! Cand trecu pe la curte, iesi Pirusana, se grabi sa cumpere si, sarmana, nu le inghiti bine, ca-i si crescura doua cornite. Incepu a se caina si a se vaieta, de-ti venea sa-i plangi de mila. Chema tatal vraci vestiti, si nici unul nu-i da de leac. Usor-Usure1, ca sa nu fie dat de gol, se intolise cu alte vesminte si striga prin cetate:
119

- Vraciul vestit, vraciul vestit! Iute l-au chemat in casa sa vindece fata. Toti ceilalti, cum il vazura pe netotul asta, incepura a se tine de pantece de prea mult ras: - Nu putem noi, ziceau ei, oameni invatati si umblati, si va putea tontul asta sa afle leacul fetei? Dar Usor-Usurel, cum auzi ocara, zise: - O vindec numai daca mi-o dati de nevasta si ingaduinta sa le trag o mama de bataie la toti zodierii de pe aici. - Bine, raspunse tatal, dar daca nu o scapi pe fata mea, iti vom da noi tie o mama de bataie. - Asa sa fie! incheiara mesterii vindecatori, care nu stiau ce ii asteapta. Scoate Usor-Usurel doua smochine, le da fetei sa le inghita si dintr-o data ia coarnele de unde nu-s. Si nazdravan cum era, le-a dat o mama de bataie la toti vracii, pe rand. Apoi se casatori Usor-Usurel cu Pirusana si facura o nunta care a ramas de pomina de la un capat la celalalt al lumii. Am fost si eu ca nuntas la sarbatoarea lor si la plecare nimic alta nu cerui decat smochine de cele cornute, ca sa le dau copiilor neascultatori. Dar cum toti copiii mei sunt tare cumsecade, le-am dat juncanilor sa le rumege si le crescura coarnele si mai mari si mai inbelsugate si asa frumos se ispravira toate.

Fata din dafin (Dafina)

de Anonim

DATI-MI ascultare sa va spun povestea celei mai dulci si mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina. A fost odata, cine stie in ce veac, o domnita, care simtea o arzatoare dorinta sa aiba si ea o fetita. Cum nu-i fusese data bucuria aceasta, ea plangea si se jaluia toata ziua si toata noaptea: Doamne, de as avea o fetita, si de n-ar fi altceva, sa fie macar o foaie de dafin. Intr-o zi, cum sta suparata, suflarea vantului ii aduse peste fereastra o frunza de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se misca singura si umbla prin casa ca un om. Dar domnita nu lua seama si la maturat foaia fu culeasa si aruncata la gunoi. Dusa cu gunoiul in margine de cetate, o zburaturi vantul si o purta in padure, intr-o poiana: inflorita, in acea poiana crescu si se involta Dafina, ca o floare gingasa si miresmata, si raspandea balsamul ei fermecator in toata imprejurimea.Dupa mai multa vreme, nimeri intr-acolo voinicul-voinicilor, care venea sa vaneze. Zorise o buna bucata de drum, pana ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea insorindu-se Dafina. Cum o vazu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunandu-se : Aici se poate trai ca in rai ! Un rai de frumusete si desfatare a sufletului meu ! Aseza numaidecat cortul si ceru bucatarului sa-i intinda masa sub umbra racoritoare a dafinului. Pana sa fie gata ospatul cu toate bunurile imparatesti, el cutreiera padurea dupa vanat. Bucatarul,
120

obosit de grija pranzului, in asteptare, se tolani pe dunga si adormi bustean. Atunci se auzi un viers din dafin :Deschide-te, dafine, sa zbor afara, ca flutursul de usoara". Si dafinul se deschise si din tulpina lui, ce sa vezi ? Rasari Dafina dalba cu surasul pe buze. Repejor, in varful picioarelor, alerga la masa pregatita si scutura cu manuta sa frunza de dafin in bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarta.Veni voinicul, se aseza la masa si vru sa imbuce. Dar mancarea nu o putu pune in gura de atata iuteala. Mai bucatare, facu el, unde ti-a fost mintea cand mi-ai presarat mirodeniile in mancare ? Bucatarul ce sa mai zica? Sarmanul de el se stia fara vina. Se rusina si tacu. Cum indragi locurile acelea, vanatorul mai intarzie o zi. Bucatarul cumpanea gustul bucatelor si le potrivea ca sa nu dea gres. Dupa ce le bucatari bine, gandi in sine : Acum pot in toata linistea sa trag un pui de somn, ca de cand eu bucataresc, n-am mai gatit o mancare asa de grozava". Zis si facut. Se culca fara grija. Dafina iar glasui : Deschide-te, dafine, sa zbor afara,ca fluturasul de usoara". Si tot ca mai inainte, fata tranti foaia de dafin in bucate. Cand veni flacaul de la vanatoare, gasi pe bucatar cufundat in somn, sforaind. Il clinti din loc si-l scula : Ce trasnaie ti-a venit sa torni atatea mirodenii ? Nu vezi ca mancarea e foc de iute ? Cum asa ? Asta nu mi s-a intamplat in viata mea ! Gusta sa vezi ce otrava e ! Cand dadu sa guste, bucatarul scuipa din gura si zise : De buna seama asta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o stergem iute de aici, unde si-a bagat dracul codita. Numai el putea sa vina si sa azvarle piparatura in fiertura, pe cand eu dormeam. De ce, omule, stai adormit si nu ai grija la gatit ? se rasti voincul-voinicilor. Iarta-ma si nu te supara, ca om sunt si eu si pot gresi ! Flacaul ramase si in ziua aceea nemancat ca lumea, saturat numai cu paine goala. Dimineata, cand se trezi, grai bucatarului : Astazi veghez eu la mancare si tu mergi la vanatoare. Poate aflu ce se intampla aici. Si asa a facut. Bucatarul arunca pusca pe umar, desi nu era deprins s-o poarte si inainta spre padure, iar vanatorul se apuca de bucatarit, macar ca nu stia cum sa umble cu polonicul. Dar lui ii ardea sa afle ce vietate, ce jivina sau ganganie vine tiptil, de-i otraveste bucatele. Se starci dupa o tufa de jnepeni si pandi. Pe la pranz hop si Dafina : Deschide-te, dafine, sa zbor afara, ca fluturasul de usoara". Dafinul se deschise si Dafina se desprinse din copac. Roti ochii in jur, sa vada daca n-o adulmeca cineva, dar nu zari tipenie de om. Si parca dusa in zbor, zvarli doi pumni de frunza in mancare. Dar cand fugi spre copac, flacaul sosi din urma, o cuprinse blajin spre a nu o inspulbera de firava ce era si o saruta. Apoi Dafina, imbujorata, cauta a se incopaci, dar tulpina se inchise si zise : Pentru fata sarutata dafinul se strange ; Afina, Dafina, in zadar mai plange". Dafina iar se ruga dragului dafin spre a se cuibari in culcusul ei, dar dafinul tot inima inlemnita : nu vru sa-i deschida. Feciorul ii sterse ochii inlacrimati cu naframa-i de matasa, o netezi usor pe frunte si o invalui cu tot farmecul veseliei si dragalasiei sale tineresti. Zilele albe ce le-au trait impreuna s-ar fi prelungit, daca fericitul calator in raiul trecator nu si-ar fi amintit ca trebuie sa se inapoieze acasa. Dar inima i se strangea grozav, ca nu-i venea sa se desparta de iubita in cale-i rasarita. Nu indraznea sa-i spuna ca parintii sai il logodisera de copil si ca acasa il astepta logodnica. Se zbatea batut de ganduri de
121

rusine fata de parinti, din dragoste pentru ei ca si pentru Dafina.Intr-o zi, umbland pe pajistea frumoasa, el se sili sa-i culeaga flori de tot felul, si albe, si rosii, galbene si albastre, vinetii si verzui, si mai mari si mai marunte si i le inmanunche in poala. Si Dafina prinse a se alinta cu ele, a le inviora stropindu-le cu apa si a se pierde de drag in tovarasia lor ; le saruta si le sorbea mireasma, pana ce ametita si fericita adormi intre floricele.Ajutat de bucatar, vanatorul desfacu si ridica cortul si pleca, dupa ce mai intai il puse sa ingroape vatra din padure, pentru ca atunci cand se va trezi Dafina, sa i se para ca totul a fost o nalucire de vis. Dormi ea cat dormi, dar cand deschise ochii, se vazu biata de ea singura. Incepu sa suspine din adancul sufletului si sa se jaluie : Ce rau a fost voinicui-voinicilor, ce inima impietrita a avut! Cum de s-a indurat sa-si lase pustie pe Dafina lui ? Si-i tot picurau lacrimi peste floricele, le inmanunchia la sanu-i, le strangea si le canta : Florilor, dragilor mele, peste foi de ramurele, voi, surori de ale mele, nu stiti unde mi-e odorul dupa care duc eu dorul ?" Cu totul nemangaiata si cu fata inlacrimata se intoarse la dafin, doinindu-i cu duiosie : Dafine mult cautat, dafine mult laudat, tu din nou desfa-te-n doua, ca pe Dafina o ploua". Dar dafinul inlemnit nu se mai mladia. . Si se mistuia Dafina ca ceara, cand ursitoarea ei trimise un pustnic la pajistea cea frumoasa. Acesta, apropiindu-se, o intreba : De ce plangi, florioara ? Cum sa nu-mi plang soart-amara ?Eu sunt Dafina-nflorita de-un voinic iubita si de dansul parasita.Cand ii auzi jalnica poveste, pustnicului i se facu mila de ea. Numaidecat o imbraca cu straie de ale lui, ca sa nu fie cunoscuta, si o lua cu dansul spre cetate, unde locuia voiniculvoinicilor. Nimerira tocmai la nunta lui. Cand lumea dimprejur vazu un pustnicel asa de maruntel, incepura unul si altul a rade de el. Prin acele locuri era datina ca la nunta sa cante fiecare. Dupa ce cantara toti, veni si randul pustnicului. Dar el numai un cantec stia :Florilor, dragilor mele..."Iar voinicul asculta, lacrima-i pica si asa zicea : Drag pustnicel,eu nu ma insel,ca-i si al meu cantecel. Si pustnicul se descoperi si arunca de pe el straiele negre si ramase Dafina impaunata intr-o rochie de flori de parca era o minunatie intrupata din poveste. Ai fi vrut sa ai mii de ochi, sa stai s-o tot privesti.Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui si cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i ca, de aci inainte nimeni si nimic pe lume nu-l va desparti de mireasa ce-i fusese sortita dupa dorul sufletului sau !

Unchiasul facator de minuni

de Anonim

DE MULT, tare de mult, traia odata un om batran, el si cu nevasta sa. Si oamenii acestia indragisera un biet caine, pe care il hraneau cu peste si cu tot ce aveau ei mai bun in bucatarie.

122

Ast caine, venise cine stie de unde ratacit, obosit si insetat. Nimerise mai inainte la niste vecini rai la inima, care il batura si il alungara. Cand auzi cum schiauna de durere, mosul iesi afara si il chema cu duhul blandetii, pana ce cainele intra in sfiala. -Tot suntem noi singurei, zise el babei, sa-l oprim la noi. Unde mananca doua guri, poate sa traiasca si el. Intr-o zi, pe cand batranii gospodareau pe afara in gradina, cainele veni dupa ei si incepu sa se gudure si sa se joace in jurul lor. Deodata il vazura ca se opreste scurt si ca incepe sa latre tare, dand din coada cu putere: -Uau! Uau! Uau! Batranii socotira ca a mirosit el ceva bun de mancare, ascuns in pamant si adusera o sapa ca sa scormoneasca. Cand colo, ce sa vezi? Locul era plin cu monede de aur si de argint si cu tot felul de lucruri pretioase, ingropate acolo. Mosul si baba carara impreuna comoara in casa, si dupa ce facura pomana saracilor, isi cumparara campuri de oraz si de grau si ajunsera oameni avuti. Acuma, intr-o casa vecina, vietuiau un om si o femeie, amandoi lacomi si zgarciti. Acestia, cand auzira de intamplarea fericita, venira la batrani sa-i roage sa lase cainele sa stea la ei putin timp, zicand ca tare le era drag si lor. Mosnegii se invoira bucurosi. Cum sosira cu el acasa, vecinii pregatira mancare buna pentru caine si ii spusera: -Daca ai binevoi, domnule caine, ti-am fi foarte indatorati sa ne arati si noua un loc unde sa fie ingropate parale multe. Cainele insa, care pana atunci nu primise de la vecini decat lovituri si bruftuiala, nici nu se atinse de bunatatile ce i le pusera dinainte. Atunci oamenii rai, infuriati, il legara cu o funie de gat si-l trasera afara, in gradina, tarandu-l de colo pana colo. Dar toate fura in zadar. Oriincotro il duceau, nu iesea nici un latrat din gatlejul sau; pentru ei, cainele n-avea nici un "uau-uau". In cele din urma, animalul se opri intr-un loc si incepu sa miroasa. Vecinii, crezand ca e locul cu norocul, se repezira si sapara, dar nu gasira decat murdarii si starvuri, care raspandeau o duhoare de trebuira sa-si astupe nasul. Furioasi ca fusesera amagiti in asteptarile lor, oamenii rai lovira cu sapa pe bietul caine, pana ce il ucisera. Cand vazu unchiasul cel bun ca a trecut atata vreme si cainele tot nu s-a intors acasa, se duse la vecin sa-l intrebe. Iar omul rau ii raspunse ca-l omorase si ca-l ingropase la radacina unui pin.
123

Bietul batran, cu inima grea de durere, se duse la locul unde fusese ingropat cainele sau iubit, cu o strachina plina cu mancare buna, arse tamaie si presara flori pe mormant, varsand siroaie de lacrimi. Noaptea, pe cand batranul dormea, i se arata cainele sau drag care ii multumi pentru tot ce facuse pentru el si ii spuse: -Pune sa taie pinul sub care sunt eu ingropat si fa din el o piulita. Cand te vei folosi de ea, sa te gandesti la mine. Cum se trezi, unchiasul facu intocmai cum ii spusese cainele: taie pinul si isi fauri din lemn o piulita pentru grane. Dar cand puse orezul in ea, ce sa vezi? Fiecare bob se facu o piatra pretioasa, iar in tot, o bogata comoara. Cand vecinii cei plini de pisma auzira si de minunatia asta, cerura batranilor sa le imprumute si lor piulita fermecata. Dar nici nu apucara sa piseze in ea orezul, ca totul se prefacu in gunoi. Cuprinsi de furie, oamenii pizmasi sparsera piulita si ii detera in foc. Batranul nici nu banuia ce soarta avusese pretioasa sa piulita; numai ca nu se dumirea de ce vecinii nu o mai inapoiau. Intr-o noapte, cainele se arata din nou si povesti ce isprava rautaciosa ii mai facusera vecinii sai. Ii spuse ca daca va strange cenusa piulitei arse si o va presara pe pomii uscati de seceta, arborii vor invia si vor inflori dintr-o data. Batranul se mira foarte de rautatea celor doi oameni si nu-si putu inchipui cum poate cineva atata de negru la inima, incat sa se razbune pana si pe un lucru neinsufletit. Cum se facu ziua, mosneagul alerga plangand la casa vecinilor sai si ii ruga sa-i dea inapoi cel putin cenusa comorii lui. Acestia, socotind ca nu mai are ce sa faca cu dansa, i-o inapoiara. Batranul multumi si se intoarse repede acasa. Aici primul gand ii fu sa incerce puterea cenusii asupra unui cires uscat din fundul gradinii sale. Cum atinse pomul, cum se acoperira crengile cu muguri, pe care ii vedeai cu ochii cum se deschid si infloresc. Uimit de acesat minune, mosul puse cenusa intr-un cosulet si pleca sa cutreiere tara, dand de stire pretutindeni ca el avea puterea sa aduca iarasi la viata copacii uscati. Si il rugau sa le invieze gradinile cu pomi roditori din samanta rara. Si pretutindeni, cum vantura putina cenusa din piulita arsa, cum prindeau viata arborii. Vestea ajunse la urechile unui print, care auzind de mosneagul facator de minuni, socoti faptul drept un lucru foarte ciudat. El trimise dupa unchias, iar acesta cum i se infatisa, smerit, printul ii spuse:
124

-Am o livada intreaga de pomi cu fructe rare, daruiti de imparat, dar uscati cu totii de seceta cumplita de asta-vara. Arata-ti puterea si te voi rasplati cum se cuvine. Mosul raspandi o parte din cenusa asupra crengilor moarte si deodata intreaga livada se imbraca in haina de sarbatoare a mugurilor infloriti. Printul il darui cu bogate matasuri, cu haine scumpe si alte maulte daruri, incat mosul pleca acasa incarcat si plin de bucurie. Dar vecinii cei rai, cum auzira de aceasta noua veste care fericea pe mosneag, se repezira la locul unde arsera ei piulita, adunara toata cenusa ce mai ramasese, o pusera intr-un cos cu care omul cel rau porni in graba in orasul apropiat. Aici dadu zvon ca e omul care poate sa redea viata copacilor uscati si sa-i faca sa infloreasca. Nici nu avu mult de asteptat, ca un print il chema la castel si ii porunci sa invieze pomii din gradina sa. Printul insusi veni cu el ca sa vada cu ochii minunea. Dar cand se urca omul cel rau in copac si presara cenusa peste crengile uscate, nici un mugur, nici o floare nu se ivira. Ba inca, toata cenusa zbura in ochii si in gura printului, orbindu-l si inabusindu-l. Cand oamenii de la curte vazura cum i-a pacalit omul cel rau, se repezira la el, il inhatara si-l batura, de era cat pe-aci sa-l ucida. Ca vai de el, se tara pana acasa, unde mai sa moara de necaz si de rusien, ca-l mai vedea si nevasta in halul asta. Bunul unchias, cu baba sa, afland de belelele in care cazusera vecinii, trimisera dupa ei si dupa ce le spusera ca lacomia si cruzimea sunt pierzania omului, dovada toate cele ce au patit, le dadura si lor o parte din bogatiile adunate cu atata staruitor noroc. Iar vecinii,, recunoscand acum, dupa atatea intamplate, ca intr-adevar, asa e, se indreptara si multumira binefacatorilor lor. De atunci, dusera si ei viata buna, linistita, nu ca inainte.

Povestea cuvantului

de Anonim

A fost odata ca niciodata un imparat pe nume Cuvant. Si stapanea imparatul peste o imparatie intinsa, cu supusi bogati si fericiti. O sigura mare durere avea el insa, in toata fericirea ce-l inconjura: nu avea copii. Si ajunsese imparatul la batranete de mare suparare il cuprinsese si numai plangea si altceva nu mai facea.Azi asa, maine asa, intr-o zi, stand imparatul la poarta si plangandusi trista soarta, ia ca trecu un mos pe langa el si-i dadu binete, apoi ii zise: - Imparate, ai mila de un biet calator si da-mi, rogu-te, o cana cu apa si o bucata de paine. Imparatul ii raspunse: - Mosule, d-apoi nu ti-oi da numai atat pofteste in casa si ti-o da imparateasa mea de mancare si-oi innopta la noi, ca poate ai drum lung de facut. Si-l duse imparatul pe mos in casa si-i dadu imparateasa mancare calda si-i turna imparatul o cana de vin, apoi ii urara somn bun si-l lasara odihnei noptii. Iar peste noapte imparatul avu un vis: se facea ca mosul ii spunea: - Drept multumire pentru bunatatea ta si a imparatesei tale, va voi lua durerea din suflet. Asculta
125

cele ce-ti voi spune, fa intocmai si rau nu va fi: sa mearga imparateasa in curtea palatului si va vedea un pomisor. Sa-l ude, sa-l sape si sa-l curete de uscaturi. Fructele ce le va da pomisorul sa le manance imparateasa. Asa sa faceti si nicicum altfel si bine va va fi. Dimineata imparatul ii povesti imparatesei visul si fugira amandoi la mos sa-l intrebe ce a fost aceasta. Dar mosul nu mai era, plecase. Si au stat ei la sfat si au hotarat sa faca ce il sfatuise mosul pe imparat in vis. Si s-a dus imparateasa in curtea palatului si mare-i fu mirarea cand gasi pomisorul acolo unde nu fusese pana deunazi nimic. Si-l sapa, il uda, il curata de uscaturi. A doua zi imparateasa gasi in pomisor trei poame pe care le manca. Iar la sorocul potrivit imparateasa dadu nastere la trei fete. Mare bucurie fu pe imparat si in intreaga imparatie, avand acum cine sa-i mangaie batranetile. In ziua hotarata, pusera imparatul si imparateasa masa cu faina, lapte, miere, sare si apa, sa le fie ursitoarelor de hrana. Acestea se infruptara din cele date, apoi le ursira fetelor: -Si se va numi aceasta fata, cea mare fiind, Vorba Dreapta. Si va fi apriga, va lovi, va sfarama si va indrepta, cu dreptate si adevar, numai pe voie, fara de nevoi. - Si se va numi aceasta fata, cea mijlocie fiind, Vorba de Duh. Si va starni minti si va cauta sambure de cunoastere. - Si se va numi aceasta fata, mezina fiind, Vorba Buna. Si va fi blanda si miloasa, si va mangaia durere si va inchide rani. Si va fi dulce si frumoasa inimii. Crescura fetele, bucurand parintii in toate cele ce faceau. Iar cele ce li se ursisera se vadeau adevarate: Vorba Dreapta era asa de inteleapta, incat imparatul o pusese in locul sau la judecatile cele mari; Vorba de Duh atata era de mintoasa, ca numai cu cei mai mari invatati statea la vorba si talmacea cele mai grele carti; Vorba Buna mangaia pe toti cei aflati in durere si pe unde trecea tot zambet si bucurie lasa in urma. Iar imparatului si imparatesei li se umpleau sufletele de bucurie si nu era zi de la Dumnezeu in care sa nu multumeasca pentru ziua in care mosul se oprise la ei la poarta.Si ar fi fost tot o fericire peste imparatia lor, pana intr-o zi, cand la marginea imparatiei isi facu salas un balaur. Ardea satele, manca bucatele oamenilor. Ce nu facuse imparatul: trimisese soli, trimisese osti, daduse sfoara-n tara ca va da o fata de nevasta celui ce va infrange balaurul degeaba, balaurul nu putea fi invins. Atunci, nemaigasind scapare, imparatul merse el insusi la balaur. - Ia spune, balaure, ce vrei tu de la noi, de atata necaz ne faci? - Apoi, imparate, eu n-as vrea nimic, dar tare sunt catranit din cauza stapanei mele, imparateasa Litera. Caci a ramas fara ganduri si numai invalmaseala este in imparatia noastra. Mare suparare are, caci nu se mai stie descurca. Iar eu ma manii si eu unde si pe cine pot.Cand auzi imparatul atare vorbe, se gandi ca ceva trebuie sa faca, sa isi scape imparatia de balaur. Si zise: - Mai balaure, eu am trei fete, care or descurca-o pe imparateasa ta. Le-oi trimite la ea si or sa-i dea de cap, numai pleaca de pe pamanturile mele si lasa-mi oamenii in pace. - Apoi fie ca tine, imparate, zise balaurul si, luandu-si ziua buna, pleca in ale sale. Se duse imparatul si isi chema fetele. Le spuse cum sta toata tarasenia si cuvantul ce-si daduse, iar ele isi luara cele trebuincioase drumului si plecara.In mare suparare o gasira fetele pe imparateasa Litera. Iar ea, cum le vazu, le omeni ca pe orice drumet venit de la drum lung, apoi le povesti: - De toate-s vinovata numai eu. Stand la sfat cu oamenii mei, m-am laudat intr-o zi ca nimeni nu ar putea incurca ce eu pun pe hartie-n scris. Atunci a aparut furioasa tare dar parca alta i-ar fi starea? zana Bombaneala. Si m-a blestemat rau m-a blestemat sa nu-mi fie odihna odihna si spuse curate sa nu mai fie in imparatia mea, numai incalceala si balbaiala, pana ce n-oi aduce ruga istetimii aici. Cum o fi aceea, nu stiu, doar mi-a zis c-o voi gasi in Lege, Invatatura si Mangaiere. Am cautat si-am tot cautat dar n-am gasit nimic din cele ce mi-a spus zana. Iar voi, de veti afla si
126

rupe blestemul, eu sluga ma voi face la curtea Cuvantului, iar voua va voi da imparatia mea s-o stapaniti. Ei, si-au stat fetele la sfat se sfatuira si-ntrebara care pe unde stia, dar raspuns nu aflau. Cand li se luase gandul ca ar afla capat de unde sa apuce, iata ca li se infatisa mosul ce-i aparuse si imparatului in alte timpuri. Si ospatandu-l ele, mosul le zise: - Fetele tatii, de pornit sa va fie drumul unde rasare soarele si apune moartea. De aflat insa, numai de va este dat veti afla. Si plecara fetele spre soare-rasare. Mersera ele pret de doua paini si un urcior cu apa si ajunsera intr-o padure. Dar ce padure, cum nici in lume nu intalnisera: neagra si involburata, numai ganduri rele si manie bantuind-o. Flamande si obosite, fetele mersera pe o carare plina de maracini si ajunsera la o casa ce sta sa se naruiasca. Batura la poarta si le deschise o batrana atat de batrana, ca nici anii batranetii nu se mai puteau numara. Fetele se rugara de o cana cu apa si o bucata de paine. - Apa v-oi da, ca-i de la Dumnezeu lasata, dar pentru paine trebuie sa imi munciti o zi. Fetele se invoira si intrara slugi la batrana. Vorba Dreapta ajunse la ograda orataniilor. Le curata, le spala, apoi se grabi sa le dea de mancare. Si mare ii fu uimirea, cand vazu ca mancarea pasarilor era amestecata cu a vitelor si a cainilor. Cu rabdare ea alese pentru fiecare si le imparti cinstit sa le ajunga tuturor. Vorbei de Duh ii fu dat sa faca curat si ordine in scrisorile si cartile batranei. Si erau tare incurcate, nici gand sa fi inteles ceva din ele. Dar fata, cu rabdare si amintindu-si invataturile inteleptilor cu care isi impartea vremea in imparatia Cuvantului, le descurca si le aseza cum nu se putea mai bine. Cat despre Vorba Buna, batrana o puse sa o spele si sa o ingrijeasca chiar pe ea. Iar baba era tare artagoasa si uracioasa, dar fata, cu felul ei de a fi, o ingriji si o mangaie, de zambet aparu in ochii femeii.Ziua de munca terminandu-se, batrana le spuse: - Ati fost atat de pricepute si ati pus atata suflet in tot ce ati facut incat va voi spune ce mai aveti de facut. Intoarceti-va la curtea imparatesei Litera. Spuneti-i sa urce in turnul parasit si sa aduca sipetul ce-l va gasi acolo. Restul veti stii, poate, singure ce aveti de facut. Fetele multumira de sfat si se intoarsera la imparateasa Litera. Gasira sipetul si-l deschisera. Nu gasira in el decat trei hrisoave, pe care stateau scrise numele fetelor. Mirate, isi luara fiecare hrisovul si le citira. Vorba Dreapta citi zanogan, Vorba de Duh direovin, iar Vorba Buna caslachin. Afland ce statea scris in hrisoave, imparateasa Litera se puse pe un plans de se scutura camasa pe ea, gandind ca asta tot lucratura zanei Bombaneala trebuie sa fie. Dar fetele, se sfatuira, mai citira si aflara ce scria in hrisoave. Citira cu glas puternic, sa sparga vraja: ZANO GANDIREO, VIN CA-S LA CHIN!. Si-atunci, ca de niciunde, aparu o minune de zana, insotita fiind de trei flacai cum nu se mai aflau altii. Si zise: - Aceasta e ruga istetimii, iar voi ati reusit sa descalciti scrisele. Eu sunt zana Gandire, iar ei sunt copiii mei, Lege, Invatatura si Mangaiere. Iar ei va sunt voua sortiti de soti, dar trebuia sa dovediti ca-i puteti afla. Si astfel, fetele se maritara cu cei trei flacai, Litera intra slujnica la Cuvant iar Gandirea ii vegheaza pe toti pentru liniste si implinire a mintii si sufletului.Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povesteaasa.

Zmeul

de Anonim

127

A FOST ODATA, intr-o vreme, un imparat si o imparateasa si aveau o fata foarte frumoasa. Si voiau sa-si marite fata, ca sa lase ginerelui tronul, caci nu aveau nici un baiat. Dar in imparatia aceea se gasea si un zmeu; si zmeul acela nu lasa pe nici un fecior de imparat sa vina sa ia pe fata imparatului. Si s-au pornit din toate imparatiile, pe unde s-a auzit de frumusetea ei, sa vina sa o ia, dar zmeul le iesea inainte si pe unul il manca, pe altul il fugarea, si asa nimeni nu putea sa ia de nevasta pe fata imparatului. Zmeul se purta cu gandul sa fure pe fata imparatului si dupa moartea acestuia sa puna mana pe imparatie. Si-i facea mari pagube imparatului. Ii parjolea viile, inainte de culesul lor; ii pustiia ogoarele inainte de seceris si, in sfarsit, s-a apucat sa dea foc pana si palatului. Si atunci imparatul a trimis veste ca cine are sa poata ucide zmeul, ii da fata de nevasta si-1 face chiar din clipa aceea imparat. Atunci toti feciorii de imparat s-au bucurat de vestea aceea, dar le era frica de zmeu, caci pe multi ii mancase.Dar departe, intr-o imparatie era un fecior de imparat foarte frumos si viteaz. Acesta si-a zis in sinea lui: ,,Eu m-am hotarat sa ma duc! Se poate sa las un zmeu sa ne ia toate imparatiile si sa ne faca atatea pagube si un rau atat de mare!? E rusine de capul nostru! S-a pornit deci sa mearga si a dat de veste imparatului, ca Florea, feciorul cutarui imparat, are sa vina sa ucida zmeul si sa ia pe fata imparatului de nevasta. Dar iata ca si zmeul a prins de veste si s-a facut luntre si punte sa nu lase pe Florea sa intre in hotarul imparatiei. A venit Florea, dar, de cum a vazut ca zmeul sta de paza pe acolo, n-a putut trece mai departe. Atunci s-a dus la un cioban, ii da bani multi si-si cumpara un rand de straie ciobanesti. Le imbraca, ia si o bata ciobaneasca si un vas cu lapte acru intr-o caruta. Si asa, a trecut prin fata zmeului si merge la imparatul. Cum a intrat inauntru si a zari pe imparatul, arunca hainele ciobanesti, ramane in straiele lui frumoase si-i spune: - Inaltate imparate, eu sunt fecior de imparat si am venit sa-mi dai fata de nevasta! Dar imparatul i-a spus: - Bine, fatul meu; vreau insa mai intai sa te duci sa-mi aduci ochelarii zmeului. Caci ochelarii aceia, cine ii avea, vedea dintr-un capat de imparatie pana in celalalt, daca se intampla sa fie razboi. Si Florea a fagaduit ca ii va aduce. A plecat si, de unde pana unde, a aflat ca zmeul este treaz sase luni intregi si ca apoi alte sase luni doarme. Dar nimeni nu poate sa-l cunoasca, daca doarme ori este treaz, pentru ca ochii, tot timpul, ii tine deschisi. Feciorul de imparat isi zice in sinea lui: ,,Am sa merg si, de-l gasesc dormind, bine, iar daca nu, am sa ma lupt cu el, chiar de ar fi sa si mor! Ori asa, ori asa, m-am hotarat! Intr-o vreme insa, zmeul rapise o fata de imparat si a prefacut-o intr-o potarniche. Si aceasta ii pazea casa: cum intra cineva in casa zmeului, potarnichea incepea a vorbi. Florea a deschis poarta si a intrat in ograda. Norocul lui. Zmeul dormea. Potarnichea insa incepe a striga: - Tatucule, poarta s-a deschis! - Spune, spune, potarnichea mea, grai zmeul prin somn. - Tatucule, vine asupra-ti! - Spune, spune, potarnichea mea! - Tatucule, ti-a luat ochelarii! - Spune, spune, potarnichea mea! - Tatucule, i-a luat si fuge! Spune, spune, potarnichea mea! Si Florea a adus imparatului ochelarii. Dar imparatul ii spune: - Sa mergi si sa-mi aduci si calul zmeului! Caci avea zmeul un cal care fugea ca sageata. Si Florea s-a dus iarasi. A intrat in curtea zmeului. Cum s-a deschis poarta, potarnichea a inceput iarasi: - Tatucule, a intrat in curte un strain! - Spune, spune, potarnichea mea! grai zmeul prin somn.
128

- Tatucule, a intrat in grajd! - Spune, spune, potarnichea mea! - Tatucule, a luat calul si fuge! - Spune, spune, potarnichea mea! Si a luat calul si 1-a dus la imparatul. - Inaltate imparate, ii spune, ti-am adus si calul! - Ei, acuma, ii spune, sa mergi sa-mi aduci si potarnichea! A mers deci Florea iarasi; si deschide poarta. Potarnichea incepe iara: - Ta... tu... cu... le, s-a... des... chis... poar... ta...! - Spune, spune, potarnichea mea, grai iarasi zmeul in somn. - Tatucule, a intrat un strain. - Spune, spune, potarnichea mea! - Tatucule, vine asupra mea! - Spune, spune, potarnichea mea! - Tatucule, m-a luat si pleaca! - Spune, spune, potarnichea mea! Si a luat-o deci Florea si a dus-o la imparatul si i-a spus: - Sa traiesti multi ani, imparate, ti-am adus si potarnichea! - Ei, fatul meu, ca sa avem pace intru imparatia noastra, sa-mi prinzi si pe zmeu si sa mi-i aduci aci in palat! Atunci, Florea s-a gandit ce sa faca. La urma urmei, s-a chibzuit intr-un fel sa-l vare intr-un poloboc. In timpul acesta ii veni zmeului vremea sa se trezeasca. Cand s-a trezit, ce sa vada?! Casa goala! Cauta sa-si gaseasca ochelarii, sa vada ce se mai intampla in lume. Dar ia-i de unde nu-s! Coboara in grajd sa-si vada calul, sa-l incalece sa plece. Dar nici calul nicaieri! Atunci abia a priceput ca sunt ispravile lui Florea; si zice in sinea lui! ,,Ah, Florica, Floreo, mi-ai luat ochelarii - ochii mei; calul picioarele mele; potarnichea - limba mea!. Ah, Florica, Floreo, de mi-ai pica in mana! Si a iesit zmeul in ograda si s-a dus incolo si incoace, pana sus in munti, ca sa-i mai treaca de necaz si sa-i vina in cap cum sa se razbune pe Florea.Florea insa s-a hotarit sa se prefaca intr-un mosneag; si si-a pus barba alba si par alb, o cocoasa sihaine vechi; si-a mai luat inca doage si cercuri, un ferastrau si o bardita si s-a dus la munte, unde era zmeul. Acolo a inceput sa faca un poloboc. Incepe deci sa bocaneasca, boc! boc! si sa stranga doagele polobocului. Zmeul vede de departe un om lucrand si a venit aproape sa vada ce este. Vede un mosneag facand un poloboc. - Noroc bun, spune zmeul mosneagului. - Noroc, fatul meu, raspunde Florea zmeului. - Dar ce faci acolo? - Ce sa fac? un poloboc, ca sa pun putin must de struguri, sa-mi fac vin. - Ce vin, mosule, vrei sa pui in butoiul asta? Incap eu prin gaurile ce le are si tu vrei ca mustul sa ti-l tii in el ? - Dar unde ti-s gaurile? - Iata-le! Pune mana si vezi-le! - Ah, vai! Pai sa iau niste lemn sa le astup! - Iata si o gaura mare acolo pe fundul polobocului! - Dar unde e? Eu nu o vad, graieste Florea. - Uite, colo jos, raspunde Zmeul. Da-mi mana sa ti-o arat! Dar Florea se face ca nu ajunge.
129

- Nici nu o vad, nici nu o ajung. Nu mi-ai face un bine, sa intri inauntru sa mi-o astupi insuti tu? Si i-a mai spus si multe altele, pana ce l-a facut sa intre in poloboc. O data ce a intrat in poloboc, i-a dat o pana de lemn si tot ce a cerut, ca sa astupe gaura. Dar cum a intrat zmeul inauntru, Florea nu pierde vremea, ci poc! poc! inchide polobocul bine. Si cum bocanea, zmeul striga: - Ei, ce faci? Deschide! Doara-s inauntru! Deschide, sa ies! - Am ajuns sa te vad in poloboc si acuma sa te las sa iesi?! Si atunci si-a dat jos parul si barba si straiele cele vechi; si a ramas Florea in straiele lui aurite. Si a inceput a da polobocul de-a dura si a spune: - Dura, dura, polobocule, sa mergem la curtea imparatului, sa-i iau fata de nevasta! Abia atuncea zmeul a inteles ca acela este Florea. - Ah, Florica, Floreo, spune zmeul, mi-ai luat ochelarii - ochii mei; calul - picioarele mele; potarnichea - glasul meu; si acum si pe mine in poloboc! Ah, ai sa-mi pici o data in mana! Dar Florea de afara: - Dura, dura, polobocule, sa mergem la curtea imparatului sa-i iau fata de nevasta! Si l-a dus la imparatul si atunci imparatul a spus zmeului: - Mi-ai dat foc la ale mele, dar acu' am sa te ard si eu pe tine! A pus de au aprins un foc mare si 1-au ars. Si asa au scapat de zmeu. Iar pe Florea l-a urcat pe tron si l-a facut imparat, dupa cum i-a fagaduit. Si a fost muzica si bucurie mare si i-a dat fata de nevasta. Si in loc sa ia zmeul bogatiile imparatului, imparatul a luat averea zmeului. Iar Florea a trait cu nevasta in bine si fericire.

Bulgarele de pamant

de Silvia Kerim

Demult, tare demult, se afla in lume Tara de Piatra. Era intinsa, cu campii lucitoare, de marmura alba, neteda, cu vine albastre, prin care nu curgea nimic, si cu munti galbeni, cu varfuri ascutite, peste care noaptea, lumina lunii se prelingea in dare lungi. Apa vie, singura hrana a oamenilor din Tara de Piatra, tasnea in izvoare mici, prin locuri tainice, sau se aduna in lacuri stravezii, adanci. Uneori, curgea in rauri ce fugeau spre mare. Domnea in Tara Pietrei un imparat uitat de timp si o imparateasa, mai tanara ca el, dar tot incaruntita. N-aveau copii. Dar iata ca intr-o dimineata, pe cand batranul imparat se afla in gradina potrivind cu o foarfeca de argint tufisurile de macies, paznicul cocosat veni spre el cu pas smerit si parca ascunzand ceva: - Marite imparate, ma iarta ca iti tulbur plimbarea cea de dimineata... - Graieste dar, batrane. Ei, de ce taci? Si ce dosesti acolo? - Marite imparate, azi-dimineata... In zori mai bine-zis... - Hai, spune odata! - ...pe cand ma pregateam sa dau ocol castelului, jos, pe trepte, intr-un coltisor, gasit-am... -Ei?! - ...gasit-am... o copila, slavite imparate. - O copila?! - Da, slavite. Priviti-o... e cat un pantofior... - intocmai. Cat un pantofior... Cat sa aiba? Un an? O luna? Nu ma pricep.
130

- Slavite... nu ma pricep nici eu... Dar doica... recunosc, i-am aratat-o... Doica spunea c-ar fi nascuta acum vreo sase luni... Ca e firava, dar e sanatoasa... si-asa ca m-am gandit... sa nu va maniati ca indraznesc a spune... - Ei? Zi odata, ce te codesti atat? Te stiam mai vorbaret... - M-am gandit... am cutezat a crede ca poate v-ar aduce bucurie, acum la batranete, un dar din asta la castel... - Vrei, deci, a spune...? - Stiu bine ca imparateasa, slavita voastra soata, si-a dorit demult o fiica... Dar anii au trecut... copila nu-i... Asa ca... - Mda... gandul nu-i rau... As zice chiar ca-i gand din cele bune si aducatoare de noroc... Zici ca-i frumoasa?... stii ca privirea mi-e cam impaienjenita. Uite, si cu foarfecele asta de argint m-am intepat de doua ori... Zici ca-i frumoasa? - Oo, frumoasa, sigur ca-i frumoasa... Cum altfel ar putea sa fie un copil abia de sase luni nascut... doar ca... - Doar ca? - ...Doar ca la noi, slavite imparate, la noi, in Tara Pietrei, precum stiti, pruncii se nasc aproape toti cu par balai si ochi ca apa vie. Adica verzi, cu licariri albastre. Copila are ochii negri si pielea ei e mai degraba aurie. Parul, cum vedeti, tot negru e. - Nu pricep... ce vrei sa spui? - Copila nu-i nascuta, cred, pe ast meleag. A fost adusa de departe si parasita cine stie cum.., Privitio, slavite imparate, are ochii negri. In Tara Pietrei ochi ca astia nu-s. O luati? - Ia-o tu. Tine-o trei zile si trei nopti. Las-o sa doarma invelita bine si da-i intruna apa vie. S-o intremezi, ca pare a fi slabuta. Daca la capat de trei zile si trei nopti nu intreaba nimenea de ea, daca nimeni, in ast rastimp, n-o cere, sa mi-o aduci. Ma duc s-o pregatesc pe imparateasa. ...Se duse imparatul, cu pasi usori, sa o vesteasca pe batrana-i soata. In casuta de la marginea imparatiei, paznicul cocosat veghe trei zile si trei nopti la capataiul copilei cu ochi negri. Era plapanda, intr-adevar, si apa vie parea sa nu-i fie tocmai pe plac. Scancea des si bratele subtiri i se zbateau ca aripi de fluture lovit. In cea de-a patra dimineata paznicul cocosat se infatisa, precum fusese invoiala, la castel. Copila atipise infasurata bine-n scutec. Imparatul, nerabdator, statea in poarta aurita a gradinii: - Vezi bine, nimeni nu s-a aratat sa ceara copila indarat... Cum ii mai merge? Parca mai intremata e... Ori mi se pare? - Slavite imparate... am ingrijit-o cat m-am priceput, l-am dat, precum mi-ati poruncit, intruna apa vie... Oricum, de-o veti primi, de-azi-nainte la castel... Ce-a zis imparateasa? - Ce sa zica? S-a bucurat nespus si a nadajduit sa nu o ceara nimeni. Da-mi-o. S-o duc. Va fi, precum se spune, "soarele batranetii noastre"... Si-asa a fost: copila lumina castelul ca un soare tanar. Ivirea ei printre peretii reci, de piatra, aduse voiosie, ras, speranta. Anii treceau. Cu timpul, fata de imparat - toti ii spuneau asa, caci doar putini stiau ca nu-i vlastar imparatesc, ci doar un biet copil gasit (si-acestia, pesemne, uitasera povestea) - fata de imparat tot mai frumoasa se facea. Doar ca putin plapanda. Desi bea apa vie intruna si doar din cupe de clestar anume slefuit pentru ea. Dar nu sorbea decat cate putin... o picatura, poate doua -si-apoi dadea potirul la o parte, a "destul". Se minunau intruna si imparatul, si imparateasa, si slujitorii toti. Si
131

doica... Pentru ei, apa vie era ca aerul, era licoarea fara de care n-ar fi putut o clipa vietui... Avea un gust placut, racoritor si satios. Da vise dulci si desteptari inviorate. Numai printesei nu-i placea defel. Bea cam in sila, suspina tot mai des. Trecu astfel din nou un timp. Intr-o dimineata, doica navali, mai palida ca marmora cea alba, in camera de somn a imparatului: - Slavite, ma iarta, printesa e bolnava! - Bolnava? Cum bolnava? Aseara se juca, zglobie, cu un sirag de pietre nestemate... Ochii-i luceau voiosi! Sunt doar vedenii, doica! - Nu-s vedenii, slavite imparate! Nu-s... In zori m-am furisat la ea-n iatac sa-i schimb apa cea vie din potir... - Si ea? Ea nu dormea? - Ba da. Dormea. Dar somn adanc, nesanatos, cu vise rele. Lupta din rasputeri cu cine stie ce balaur, ori strigoi, ori poate cu vreun sarpe... Am cutezat sa o trezesc. Voiam s-o scap de visul cel urat... si-atunci, cand s-a trezit... - Hai, spune! - Avea privire rosie si pe obraji suvoi de lacrimi... - Lacrimi?!... Lacrimi?! Cu neputinta, doica... - Ba da, imparate! Lacrimi... stiu bine ca la noi in Tara Pietrei, doar oamenii batrani, pe moarte, si doar copiii ce se nasc de timpuriu au lacrimi in ochi... si totusi, copila noastra, imparate, plangea, piange si-acum -, cu lacrimi mari. Obrazul ii e galben. Sub ochi are un fel de cercuri vinete-albastre. Fruntea ei, atat de racoroasa de obicei, acum e incinsa. Ma tem ca nu stiu ce sa-i fac. Ce sa fac, imparate? - Cheama vraciul! - Vraciul?! A imbatranit, stapane, si nu se mai arata. Doar au trecut atati amar de ani de cand, in Tara Pietrei, nimeni n-a mai fost bolnav. Nu-i cere nimeni sfatul si nici vreun leac. Le-au uitat. - Lasa vorba, doica. Adu-I degraba. - De unde, imparate? Sta doar cu nasu-n carti... Ascuns prin cine stie ce ungher... - Adu-I din carti, din vreun ungher, de unde stii, dar adu-!! Cutreiera batrana doica prin toate pivnitele adanci ale castelului. Cerceta ungherele cu carti tocite, in care odihneau paianjeni cat o nuca; se strecura prin locurile tainice, de veghe, dar nu gasi decat festilele arzand si cate un liliac speriat. Intr-un tarziu, cu deznadejdea-n suflet, batrana doica alerga spre vestitorii cocotati pe turnuri, rugandu-i sa-l caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Si sa-l aduca la castel. Si se pornira vestitorii sa caute in toata mandra imparatie a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Imparatul albea, vazand cu ochii. Copila era rau bolnava si leacul impotriva bolii ei doar - poate vraciul cel batran era in stare sa-l afle in vreo carte. Dar vraciui - ia-l de unde nu-i! In cea de-a treia zi de cautari, tarziu, spre seara, venira vestitorii fara vraci. - Ei, n-ati aflat? Tot nu?! De trei zile si trei nopti cutreierati imparatia! Si tot nu l-ati gasit? Soldati netrebnici! Un biet batran ascuns prin cine stie ce ungher! Atata v-am cerut: sa mi-l aduceti! Vestitorii, smeriti, taceau, cu barbile-n pamant. Deodata ca treziti din toropeala, se dadura-n laturi, izbiti parca de-un val. La capatul salii tronului, in usa tronului, in usa aurita, statea batranul vraci. - Cine mi te-a adus? Care fiinta binecuvantata? tuna imparatul. - Venit-am singur, imparate. Intr-un rastimp, pe cand ma intorceam dintr-o plimbare am auzit prin
132

glasul goarnei, ca fiica voastra e bolnava... si am venit. As vrea s-o vad... - S-o vezi? Atata doar? S-o vezi si s-o faci bine, asta-ti cer, batrane vraci! Haide cu mine! Copila-i in iatac! Zace de-o saptamana ca o moarta. Binecuvantat sa fii ca ai venit! Si, de-o vei face sanatoasa, a ta e-aripa dreapta a castelului! Pomira-n sus, pe scara-melc din piatra albastra. Sus, in iatac, printesa dormea dusa pe patul alb ca gheata. Simtind ca imparatul venise la capataiul ei, copila tresari. Pleoapele i se zbatura, de parca ochii ei ca noaptea ar fi dorit sa zboare singuri dincolo de fereastra. Ii deschise mari. - Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri... - Si asta-i rau? sopti imparatul. - Nu-i rau. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din tara asta... A adormit din nou... Ce somn ciudat! Aduce mai degraba a sfarseala... Cati ani sa aiba? - Vreo... saisprezece... cred... - Cum? Nu stiti cu siguranta? Ce vreti sa spuneti, slavite imparate? - Eh, e-o poveste veche... Ca vraci a-toate-stiutor ar trebui s-ostii... - O stiu, recunoscu in soapta vraciul... - O stii? Cu-atat mai bine. Atunci sa-mi afli leacul bolii ei. - Nu-i prea usor, slavite imparate. Invatatura mea e buna doar pentru fiintele nascute-n Tara Pietrei... - Si-atunci?! - Ma duc sa cercetez prin cartile stravechi. - Nu-i timp! Copila e pe moarte! - Ba nu! Are doar fierbinteala si o sfarseala de parc-ar fi zacut un an... Dar nu-i pe moarte... nu-i... Nu vad vreun semn... Semnul mortii, la toti cei inca vii, e-acelasi, il stiu. Am mai vazut copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i. Porni degraba vraciul inspre coliba lui din subpamant. Avea acolo zeci de carti cu invataturi stravechi. Se intoarse intr-un tarziu intampinat de doica: - Grabeste pasul, vraci batran! Stapanul si-a iesit din minti! Copila-i stravezie! Eu zic ca da sa moara! Veni si imparatul, napraznic ca furtuna: - Ei, intreba imparatul. Lipsesti de-atatea ceasuri. Ce leac gasit-ai, vraci batran? - Nu mare lucru, slavite imparate. Atata doar ca pe domnita ar vindeca-o o mare, o nestiuta, inca, bucurie. Ce fel de bucurie, nu stiu. Atata scrie in cartile stravechi: "o bucurie nestiuta inca..." Dadu porunca imparatul, asadar, ca: "Fiecine, de neam domnesc sau de neam marunt, doreste sa-i aduca in dar printesei o bucurie mare, nestiuta inca, sa porneasca pe data la castel! Cu dar de pret sau dar neinsemnat sa se infatiseze grabnic, in sala aurita a tronului. Iar imparatul, preaslavit, se prinde sa-l rasplateasca imparateste." Si astfel, prin zeci de vestitori, se raspandi in imparatie zvonul ca printesa e bolnava, ca doar o bucurie mare, o bucurie adevarata ar fi in stare sa o faca sanatoasa iar. S-o faca sa traiasca. Ceasurile treceau greu. Sala tronului ticsita de curteni lucea-n lumina sutelor de lumanari infipte in sfesnice de argint. Pe tron, batranul imparat si imparateasa plangeau incet, fara de lacrimi. In jilt de piele galbena, alaturea de ei, printesa, galbena si ea, parea ca doarme. Pe trepte, la picioarele printesei, doica pandea cu deznadejde spre usa aurita. Dar nimeni nu venea. Deodata, perdelele se involburara. Usa rabufni, plesnita-n laturi de un vant napraznic, navalit deafara.
133

Curtenii se infiorara: - Ce vant ciudat! Starnit ca din senin! - Si chiar in sala tronului! - Ferestrele-s inchise? Ce-i cu furtuna asta starnita fara veste? Se schimba oare vremea? tuna imparatul, tresarind. - Sa nu va temeti, imparate... Sunt Omul-de-Vant, din vant tesut, si tocmai de-aceea... nevazut! Glasul venea de pretutindeni, din tavan, de prin perdele, ba si din podeaua din marmora ca gheata. Dar de vazut, nu se vedea nimic. De parca ar fi vorbit un card de ganduri. Glasul mi-l stiti, mai spuse omul nevazut, Omul-de-Vant... si-ntr-adevar glasul le era stiut. Cant pe la voi prin curti in serile de iarna... si uneori in hornuri, vestind ca vin ingheturi mari... Acuma insa nu despre-ngheturi este vorba... M-am pornit din varful muntelui adus de stirea ca printesa e bolnava... - Si i-ai adus cumva un dar de bucurie? se inviora imparateasa vorbind spre Nimeni. - Da, i-am adus. E-un dar umil, slavita-mparateasa... Un fluier... - Un fluier?! se minuna imparatul. - Un fluier?! murmurara neincrezatori curtenii. - Un fluier, da, dar nu-i un fluier ca oricare. Cioplit e chiar de mine din piatra stravezie. De canti din el, auzi suspinul Muntelui. - Atunci canta din fluier, Om-de-Vant si adu-i fetei mai aproape suspinul muntelui. Ivit ca din senin si asezat pe-o mana nevazuta, in fata tuturor, fluierul din piatra stravezie sticlea ca apa de izvor peste care, in noptile de vara, curge luna. - Ea nu stie ce-i muntele. N-a fost nicicand plecata din castel. Poate s-o bucura s-auda cum suna glasul inaltimilor. Canta, Omule-de-Vant, canta din fluier! Canta un timp Omul-de-Vant. Suspinul muntelui se furisa printre curteni. Era un cantec trist despre singuratate. Se facu apoi o liniste adanca. Imparatul, imparateasa, doica, Omul-de-Vant, toti curtenii asteptau un semn, oricat de mic, de la Printesa... Dar linistea statea intreaga. In jiltul galben, printesa nici nu tresarise. - O, doamne, nici n-a tresarit! de parca nici nu mai aude!... Printesa! Macar o vorba spune-i Omuluide-Vant. Macar un "multumesc"! Printesa! Doamne, copila nu raspunde! Poate ca doarme, nadajdui imparateasa. - Nu doarme, slavita imparateasa. Printesa e bolnava. Ma doare sufletul, credeti-ma, vazand ca n-am putut s-o vindec pe Printesa. Oricum, eu fluierul i-l las si ii urez sa se insanatoseasca grabnic si cu totii sa jucam... - iti multumesc din inima, Om-de-Vant, grai imparatul. Te du cu bine! De va fi nunta, negresit sa vii sa canti din fluier! S-o bucura macar atunci. - Ramaneti, dar, cu bine, mai zise o data glasul cel venit de pretutindeni. Usile rabufnira iara, plesnite-n laturi. Un vant buimac se rasuci prin sala tronului si apoi fugi. Usile grele, aurite, venira, lenese, la loc. Perdelele se linistira. Lumina galbena a lumanarilor paru mai dreapta. Omul de Vant plecase, la fel de nevazut precum venise. Pe perna galbena de catifea, asezata la picioarele printesei, fluierul lucea stins, prinzand in el suspinul muntelui. Dupa un timp, de nimenea vestit se infatisa Omul-de-Apa. - Sunt Omul-de-Apa. Vin de pe mari si rauri. Am auzit, stand cocotat pe-un val, ca fiica voastra este rau bolnava si i-am adus un dar, nadajduind s-o faca sanatoasa, lata-l!
134

- Ce-i minunatia asta, Omule-de-Apa, minunea asta ce-i? striga imparatul. - Vederea imi raneste! Sclipeste ca un giuvaer! se bucura imparateasa. Curtenii incremenira: - O fi o piatra scumpa! Nu, ca-i prea mare! Nu poate fi o piatra! Vreun ciob din smaltul lunii? - Vreo nestemata gasita-n apa marii? facu doica. - E o oglinda, slavita-mparateasa. Cioplita chiar de mine dintr-o scoica uriasa si argintata tot de mine cu argint din cel mai scump, din cel ce se gaseste doar in pesterile ascunse ale marii. M-am gandit ca, poate, privindu-se in ea, zarindu-si chipul gingas, printesa se va bucura... Nu are nimeni pe lume oglinda ca aceasta, l-am facut si un maner. De-argint. Priviti-I. E rotunjit cu pietre de margaritar. - Fie-ti gandul binecuvantat, Om-de-Apa, si pasul cel grabit, pasul ce te-a adus aici, binecuvantat si el sa fie... Doica, ia oglinda si aseaz-o in mainile printesei, mai spuse imparatul. Doica facu intocmai. - Hai, tine-o de maner. Printesa nu se impotrivi. - A luat oglinda! S-a privit! sopti imparateasa. - Nici frumusetea ei, zarita in oglinda, n-o-nvioreaza, slavite imparate, zise doica. Oglinda alunecase pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier. Printesa zacea in jilt, cu pleoapele lasate. - Ce ne facem, doico? suspina imparatul. Se lasa seara. Printesa-i stravezie. Puterea ei se subtiaza. Omule-de-Apa, bunule, darul tau e minunat, ma tem insa ca vine cam tarziu. - Nespus de rau imi pare ca nu va sunt de ajutor, ofta Omul-de-Apa. oricum, scoica-oglinda i-o las in dar printesei si, cand s-o face sanatoasa, frumosu-i chip sa-i para o minune! Ramaneti toti cu bine! Printesa, sanatate! Pleca Omul-de-Apa abatut, topindu-se in boarea intunecata a serii. Prin sala tronului, imparatul umbla de colo-colo, frangandu-si mainile si incercand sa prinda urma nadejdii ce fugea din el: - De ce taceti, curteni? Curtenii taceau, intr-adevar. Nu stiau pe cine si ce asteapta. Deodata, sala tronului se intuneca de parca s-ar fi abatut peste castel un nor cat o padure si odata cu intunericul, un falfait trecu suvoi printre perdele. in usa aurita statea un vultur urias. Purta in cioc un fel de nestemata, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scapara cand rosu, cand albastru, cand violet, candgajben. Impins de o speranta mica, imparatul iesi inainte: - Fii bun sosit, marite vultur, la castel!... Auzit-ai, precum vad, ca fiica noastra e bolnava? - Am auzit, slavite imparate, si am venit, trimis a! Omului-de-Aer. El m-a impins pe-aripa vantului de seara si i-a trimis printesei voastre-n dar ast Pui-de-Curcubeu. - Un Pui-de-Curcubeu? se minunara toti curtenii. - Un Pui-de-Curcubeu? striga imparatul si sprancenele-i tresarira in sus ca niste mici tufise prin care zboara vrabii. - Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slavite imparate. Stiu, e un dar nemaivazut. Omul-deAer s-ar bucura s-o poata ajuta pe fata. - E-un dar nemaivazut, intr-adevar, surase imparateasa. Cum poate stii, marite vultur, in tara noastra, Tara Pietrei, curcubee nu-s. Cat despre Pui-de-Curcubeu... nici pomeneala! - Doico, trezeste-o pe printesa, tuna imparatul. Si tu, imparateasa, aseaza curcubeul-pui aici, pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier si de oglinda-scoica. Ei, te-ai trezit, printesa?... Printesa?
135

Dar printesa sta cu pleoapele lasate, albe, ca unii pui de vrabie cand dau sa moara. O clipa doar i se zarise lumina neagra a ochilor. Apoi privirea-i disparu sub pleoape. - Grea boala-i asta, a fiicei noastre, sarmana mea imparateasa, ofta imparatul. O boala ce se vindeca arar. Avea dreptate vraciul: arar si doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucura pe ea? " in sala tronului linistea era adanca. Locul parea pustiu. Curtenii se rarisera. Noaptea pandea afara, neagra, dincolo de ferestre, de parca ar fi vrut sa navaleasca in castel. Vulturul cenusiu fosni din aripi. - Ma duc, slavite imparate. Afara-i noapte. Omul-de-Aer ma asteapta pe un nor rotund sa-i duc o veste buna. Vestea i-o duc, dar buna nu-i. Printesa-i rau bolnava. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbena de catifea. De s-o intrema printesa, mai tarziu, sa il anine pe un lant de argint si sa-l aseze in lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat ca nu-i pe lume decat un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a gasit pe-un varf de munte, pierdut de mama lui. Si l-a pastrat. Acum e-al ei. Vulturul cenusiu se duse. Zbura departe, peste poarta aurita, lasand in urma zbaterea perdelelor de purpura si sala tronului incremenita in tacere. Printesa, in jiltul ei, parea ca-si doarme ultimul ei somn. Imparatul veghea alaturi de doica. Parea de piatra, din cauza durerii. - Copila, ma auzi? sopti dupa un timp batranul imparat. Curtenii au plecat... s-au dus, somnul cel greu sa nu ti-l tulbure... E poate ultimul... Imparateasa s-a culcat si ea. E doborata de durere. Doar doica, draga, si cu mine mai veghem la capataiul tau. M-auzi? - Se duce, imparate, suspina doica. Nu te-aude si n-o sa-ti mai raspunda. E prada somnului adanc... Obrazul de culoarea lunii e rau prevestitor... Sa mai aduc un sfesnic... Si inca unul... Lumanarile sau stins aproape toate. - Ce liniste ciudata! Si ce noapte rece, se infiora imparatul peste un timp. Doico, ma simt ca-ntr-un mormant. - Auzi? Auzi, slavite? striga deodata doica. Rasuna pasi! Usori, ce-i drept, ca falfaitul aripilor de fluturi. imparatul se sperie putin. Dar il cuprinse o nadejde: - Se intoarce oare vulturul? - Sunt eu... si nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Camp! in prag se aratase, poleit de lumina lumanarilor infipte in sfesnice de-argint, un mos. Slab, garbovit, zbarcit, cu barba alba suvoind pana la pamant. Avea toiag si opinci si mirosea a fan. Dar cei din Tara Pietrei nu stiau ce-nseamna fanul. - Omul-de-Camp? spuse imparatul, adunandu-si vorbele cu greu. Se temea ca aratarea sa nu fie vis, vis paclos tesut din spaima de-a o pierde pe printesa. Totusi, nadejdea il imboldi sa creada ca mosul nu-i de vis, ci ca-i aevea, venit in miez de noapte la castel. Omul-de-Camp, spui?! Si ce te-aduce pe la noi? - Boala printesei, slavite imparate. Am auzit de boala asta si-am venit cu gand s-o vindec. Lasati-ma s-o mangai pe obraz. - S-o mangai?! sari doica. - Pe obraz?! se minuna imparatul. Nu vezi ca-i adormita? - Ba vad, slavite imparate, dar as dori sa o trezesc. Paimele mele miros a ploi si a ape de prin alte parti si-a fan. Voi nu stiti ce e fanul! As vrea sa o trezesc. Caci i-am adus un dar. - Un dar? Un dar de bucurie? nadajdui imparatul.
136

- intocmai, slavite imparate. Asa doresc, sa fie un dar de bucurie, menit s-o faca pe printesa sanatoasa. - Auzi, printesa? striga doica. Mosneagul i-a adus un dar! Trezeste-te! - Trezeste-te, copila, sopti imparatul insufletit de nadejdi. Printesa statea in jilt, parca adormita pentru totdeauna. Bratele-i subtiri lunecasera in laturi, ca aripile unui fluture inecat. - Lasati-ma sa o mangai pe obraz... Cu palmele-i batatorite Omul-de-Camp atinse usor, ca intr-o adiere, obrazul galben al printesei. Pe nesimtite, pleoapele copilei stravezii se ridicara. - Copila are ochii negri, sopti cu bucurie mosul. Stiam... - Stiai?! se minuna imparatul. Cum de stiai? imparatul fu cuprins de-o banuiala, dar mosul nu raspunse. - Doamne, plange! Copila plange, imparate! mai spuse doica suspinand. - Da, plange, suvoi de lacrimi limpezi... acesta-i semnul bolii ei. Acesta - si-o sfarseala ca de moarte, spuse mosul. - intocmai, sufla doica. Din toate stii cate ceva, de parc-ai fi un vraci. Nu cumva esti un vraci, si-ti spui Omul-de-Camp? Mosul isi mai trecu o data usor palmele batatorite, ce miroseau a camp, a fan si-a ploi, peste obrazul galben al printesei. - Printesa, nu mai plange! Priveste-ma o clipa... Vin de departe, din tara in care te-ai nascut... Tu ai uitat-o... Nici n-o stii prea bine! Erai atat de mica! E-o tara verde, cuprinsa intre paduri si pajisti... - Paduri? facu imparatul. - Pajisti? se minuna doica. - Paduri si pajisti, surase mosul. Voi, cei din Tara Pietrei, nu stiti nimic din toate astea... Dar ea! Priviti-o! A tresarit! Printesa, iata darul meu din tara de departe. L-am invelit intr-o naframa alba. - Priveste, doica, ce i-a adus mosneagul! - ...O pulbere cam groasa, neagra, umeda, lucioasa... baigui doica. - Acesta-i darul tau, Om-de-Camp? tuna imparatul simtind ca biata lui nadejde fuge-n laturi. - Da, acesta-i darul meu, slavite imparate. E dar de pret. Nu se cuvine sa spun eu, dar darul asta-i datator de viata. La fel ca apa vie de la voi, si totusi altfel... Hraneste deopotriva si oamenii, si iarba, si florile, si padurile. Din el se-nalta graul, din el izvoarele tasnesc si nestematele in trupul lui seascund. Sangele eroilor in el se risipeste. Iar mortii, in tara mea, in tara ei, in el coboara. Pamant, acesta-i darul meu, printesa. Un bulgar de pamant! Trezita ca din vis, copila-si cufunda obrazul in naframa alba: bulgarele de pamant mirosea a flori, a iarba, a zbor de pasari, a grau si-a buruieni din cimitirele stravechi. - iti multumesc din suflet, Om-de-Camp. Viata mea se-ntoarce o data cu venirea ta! ... Printesa vorbea pentru intaia oara, dupa zile si saptamani de chin. Gbsul ii era iarasi limpede si ochii mari si negri luceau altfel decat pana acum. - la bulgarele acesta de pamant, mai spuse mosul, stropeste-l des cu apa rece si vei vedea cum intro zi, nu prea curand, din el se vor ivi fire de iarba. Si-apoi, cu-ncetul flori. Si mai apoi, Padurea va fosni. Florile presimt padurea. Apoi veni-vor graul, si pomii roditori. Vor inflori caisii, merii. - O cat iti multumesc, Om-de-Camp! Abia astept s-aud padurile fosnind, spuse printesa si incepu, cu degete subtiri, sa sfarme bulgarele de pamant si sa-l resfire-n glastra. - Din inima-ti doresc, printesa, sa le-auzi... Si tara ta de piatra sa o prefaci, cu-ncetul, in gradina. Ca sa domnesti, imparateasa, nu peste pietre inghetate, ci peste holde vii. Vedeti, slavite imparate?
137

Copila e iarasi sanatoasa. Nu trupul ii era bolnav, ci sufletul. De dor. - Dor? Ce-i asta "dor"? sarira imparatul si doica intr-un singur glas. - Voi, cei din Tara de Piatra, nu puteti sti ce-nseamna. E-o boala grea. Nu doare, dar te mistuie. Printesa e nascuta in Tara de Pamant... Ea stie ce-i sfarseala asta cu un singur leac. Poate ca odata, intr-un ceas de liniste, inconjurata de paduri, va povesti chiar ea, printesa, ce fel de chin e asta, dorul. Atat mai spuse mosul si-apoi se resfira, ca bulgarele de pamant zvarlit in graba peste mormantul unui pui de randunica.

Fantana de la capatul lumii de Anonim A fost odata ca niciodata, si a fost tare de mult, cand traia o fata, pe nume Rosemary. Era o fata buna, dar nu deosebit de iscusita, si vesela era, dar nu putem spune ca stralucea prin frumusete; si, dupa cum se vede, toate ar fi fost asa cum trebuie, de n-ar fi avut o mama vitrega, rea. Asa ca in loc de a se bucura de rochii frumoase, de prajituri dulci si de prieteni cu care sa se joace, ea trebuia sa faca gospodaria: sa stea in genunchi si sa curete cu peria lespezile de piatra de pe jos, sa-si suflece manecile pana la coate si sa spele. Si cu cat facea mai mult amar de treaba, cu atat mai mult o ura mama ei vitrega. Daca se trezea cu noaptea-n cap, tot nu era destul de devreme; daca gatea pranzul, nu era destul de bine gatit. Sarmana Rosemary! Trebaluia cat e ziulica de lunga si toate cate le facea, i se spunea ca sunt facute anapoda. Ei, si intr-o buna zi, mama ei vitrega hotari sa se descotoroseasca de ea. -Copilule, ii spuse, ia de colo ciurul cela si mergi la Fantana-de-la-capatul-lumii; cand o s-o gasesti, umple ciurul cu apa si adu-mi-l inapoi. Si, baga de seama, sa nu risipesti nici o picatura. Drum bun si cale batuta. Asa ca Rosemary, care niciodata nu i-a intors vorba mamei sale, n-a intrebat-o de nici unele, a luat ciurul si a plecat in cautarea Fantanii-de-la-capatul-lumii. Nu peste mult a intalnit un carutas, care oprise ca sa stranga chingile calului. -Incotro ai pornit-o? o intreba el. Dar acolo in mana ce ai? -Incerc sa gasesc Fantana-de-la-capatul-lumii, ii raspunse ea, si acesta e un ciur pe care sunt datoare sa-l umplu cu apa. Carutasul rase din inima si spuse ca era prostuta daca-i trece prin minte sa caute o astfel de fantana. Spunand acestea, sari inapoi in caruta, dadu bici calului si o lasa pe biata Rosemary in picioare, in mijlocul drumului.
138

Merse ea cat merse si, curand, vazu trei baieti jucandu-se cu bilele in curtea unui han. -Incotro ai pornit-o? striga unul dintre ei. Dar, acolo, in mana ce ai? -Incerc sa gasesc Fantana-de-la-capatul-lumii, rosti ea, si acesta e un ciur pe care sunt datoare sa-l umplu cu apa. Toti trei baietii rasera cat putura de tare si o facura proasta. Nu exista o astfel de fantana pe lume. Asa ca Rosemary isi tiri picioarele mai departe, intreband pe oricine intalnea daca stie unde se afla fantana. Dar nimeni nu stia. Unii erau rautaciosi, altii batjocoritori, iar altii spuneau ca ar fi ajutat-o daca le-ar fi stat in putinta, dar nu stiau cum sa o faca. In cele din urma zari o batrana zdrentaroasa, incovoiata de-a binelea, cautand ceva pe urma lasata de o caruta. Purta o broboada sfasiata, n-avea dinti mai de loc si se sprijinea intr-un bat noduros, cu care tot rascolea noroiul. -Ce cauti, matusica? o intreba Rosemary. -Am avut si eu doi banuti, sa-mi cumpar paine, si, de nu-i gasesc, n-o sa am ce manca deseara. Asa ca Rosemary o ajuta sa-si caute banutii si indata ii si vazu, avand ochii ageri. -Iti multumesc, spuse batrana cu glasul ei ce scartaia. Niciodata nu i-as fi gasit de una singura, trebuie s-o recunosc. Acum, spune-mi incotro ai pornit-o si ce ai de gand sa faci cu acest ciur. -Merg la Fantana-de-la-capatul-lumii, spuse Rosemary, dar ma tem ca nu exista un astfel de loc pe pamant. Ajungand acolo sunt datoare sa umplu ciurul cu apa si sa-l duc acasa, mamei mele vitrege. -De, vezi, spuse batrana, exista o Fantana-de-la-capatul-lumii si iti voi spune cum sa o gasesti. Cat despre ce vei face cand vei ajunge acolo, asta te priveste. Asa ca ii arata drumul din varful batului. -Prin spartura din gardul acela viu, spuse ea, peste dealul cela indepartat, sus pe cararea pietroasa, de-a lungul alunisului si apoi pe buza vaii, si tinand-o tot asa drept inainte vei ajunge. Sa ai spor la drum si sa ti se para calea scurta. Rosemary ii multumi si batrana pleca schiopatand. Prin spartura din gardul viu merse Rosemary cu ciurul, peste deal, de-a lungul cararii de langa alunis, pana ce ajunse la o vale adanca, si umeda, si foarte verde, si pustie. Si chiar la capatul vaii era o fantana. Era atat de acoperita de iedera si muschi, incat aproape ca nici n-o baga in seama. Dar exista, fara indoiala, si era chiar Fantana-dela-capatul-lumii. Rosemary ingenunche pe banca de langa fantana si-si cufunda ciurul in apa. De multe ori il afunda,
139

dar de fiece data apa zbucnea prin gaurile ciurului, astfel incat nu ramanea in el nici un strop pe care sa-l duca mamei sale vitrege. Se aseza si planse. -N-o sa izbutesc niciodata, suspina ea. Niciodata n-o sa-mi fie ciurul plin de apa, ca sa-l pot duce acasa. Tocmai pe cand incepea sa cugete ca necazul ei nu va lua niciodata sfarsit, auzi un oracait si o broasca verde si grasa sari de sub o frunza de feriga. -Ce s-a intamplat? intreba broasca. Rosemary ii povesti. -Daca-mi fagaduiesti sa faci o noapte intreaga tot ce iti voi spune eu, te pot ajuta. -Sigur ca iti fagaduiesc, spuse Rosemary nerabdatoare. Tot ce doresti, numai ajuta-ma te rog. Broasca statu pe ganduri, o clipa, doua, inghiti o data ori de doua ori si sopti: "Lipeste cu muschi si unge cu lut, apa sa duca pe drum cunoscut." Degraba Rosemary aduna muschi verde si matasos de pe fantana si acoperi fundul ciurului cu el. Apoi stranse lut umed si il intinse deasupra muschiului, apasand pana ce se umplura gaurile ciurului. Dupa care cufunda ciurul in apa; de asta data nici o picatura nu se pierdu. -Trebuie sa ajung acasa cat se poate de grabnic, ii spuse ea, intorcandu-se sa plece. Iti multumesc, draga broscuta, iti multumesc ca m-ai ajutat. Niciodata nu m-as fi gandit singura la asta. -Mda, nu cred ca te-ai fi gandit, oracai broasca. Du apa cu grija si nu-ti uita fagaduiala. Rosemary isi aminti ca fagaduise broscutei sa faca tot ce ar fi dorit aceasta timp de o noapte intreaga. Nu banuia ca fagaduiala facuta unei broaste ar putea sa-i aduca vreun rau, asa ca pleca plina de recunostinta. Va puteti inchipui cat de uimita a fost mama ei vitrega cand o vazu acasa. Nadajduise sa se descotoroseasca de fata o data pentru totdeauna. Dar iata ca ea se intorcea, catusi de putin necajita de calatorie, carand un ciur plin de apa, tocmai dupa cum i se spusese. Mama vitrega nu grai prea multe, pentru ca era prea inciudata. In schimb, o puse sa pregateasca cina pentru amandoua, apoi sa spele vasele, ca si cand nimic nu s-ar fi petrecut. Si, cum se lasa noaptea, fura uimite auzind o bataie in usa. -Cine poate fi? intreba mama vitrega. Rosemary se indrepta spre usa si striga: -Cine e acolo si ce cauti la aceasta ora?
140

Se auzi un oracait, si un glas spuse: "Deschide-mi usa si da-mi drumul, deschide iute, timpul trece; sa-ti amintesti de ce vorbiram jos langa apa-aceea rece." Era broasca. Rosemary aproape ca uitase de ea. Mama vitrega o intreba cine era la usa si Rosemary ii povesti despre broasca si despre fagaduiala facuta. -Pai, las-o inauntru, ii spuse mama vitrega si fa ce-ti cere. Trebuie sa-ti tii cuvantul. Gandul ca fata trebuia sa asculte de poruncile unei broaste o bucura. Asa ca Rosemary deschise usa si broasca sari inauntru. O privi pe fata si vorbi din nou. Iata ce spuse: "Ridica-ma sus pe genunchi, sus pe genunchi, ca timpul trece; sa-ti amintesti de ce vorbiram jos langa apa-aceea rece." Rosemary nu se bucura prea mult la gandul de a tine broasca umeda pe genunchi, dar mama ei vitrega ii spuse: -Fa ce-ti cere. Fetele trebuie sa-ti tina cuvantul. Asa ca fata sui broasca pe genunchi si aceasta statu cocotata acolo sus. Apoi ii vorbi inca o data: "Da-mi carne si da-mi bautura, da-mi iute,vezi ca timpul trece; sa-ti amintesti de ce vorbiram jos langa apa-aceea rece." -Fa ce-ti spune, porunci mama vitrega. Fetele trebuie sa-si tina cuvantul. Rosemary aduse din camara bucatele ramase de la cina si le puse intr-o farfurie, in fata broastei, care lasa capul in jos si manca pana la ultima firimitura. Apoi ii vorbi inca o data:
141

"In patul tau as vrea sa dorm, sa dorm in pat ca timpul trece; sa-ti amintesti de ce vorbiram jos langa apa-aceea rece." -Nu, spuse Rosemary, niciodata n-o sa stea in patul meu o fiinta atat de rece si de lipiciosa. Pleaca, broscoi urat! Auzind-o, mama ei vitrega rase cu lacrimi. -N-ai ce sa-i faci, striga ea. Aminteste-ti de fagaduiala. Fetele trebuie sa-si tina cuvantul. Dupa ce glasul astfel, mastera merse in camera sa si Rosemary ramase singura cu broasca. De! Rosemary se sui in pat, lua broasca alaturi de sine, dar o puse cat de departe putu. Dupa catava vreme adormi adanc. Dimineata, inainte de a se crapa de zi, fu trezita de un oracait, chiar langa ureche. -Ai facut tot ce ti-am cerut, spuse broasca. Un lucru iti mai cer si cu asta iti indeplinesti fagaduiala. Ia un topor si desparte-mi capul de trup. Rosemary privi broasca si simti cum ii ingheata inima. -Draga broscuta, ii spuse, nu-mi cere sa fac asta. Ai fost atat de buna cu mine. Nu-mi cere sa te omor. -Fa cum iti cer, spuse broasca. Aminteste-ti de fagaduiala ta. Noaptea nu s-a sfarsit. Asa ca Rosemary intra trista in bucatarie si aduse o secure care era folosita la despicatul bustenilor pentru foc. Cu greu ar fi putut rabda sa priveasca la biata broasca, dar facu totusi in asa fel incat sa ridice securea si sa-i taie capul. Cand isi veni in fire fata, broasca nu mai exista: in locul ei statea un tanar chipes. Se dadu inapoi uluita si scapa securea pe podea. Tanarul ii zambea: -Nu te teme, ii spuse cu un glas bland. Nu sunt aci pentru a-ti face rau sau a te speria. Am fost print candva, dar o vrajitoare ticaloasa m-a preschimbat in broasca; si vraja ei nu a putut fi dezlegata pana ce o fata nu a primit sa-mi indeplineasca voia in decursul unei nopti intregi! La aceste cuvinte, mama ei vitrega, pe care sunetele vocilor o trezisera, intra in camera. Mare ii fura mirarea sa-l vada acolo pe tanarul print, in locul broastei urduroase.
142

Pentru prima oara in viata ei, mama vitrega nu putu spune nimic. Privi la print, casca gura, dar nici un sunet nu scoase. Pe urma privi la Rosemary si casca gura, apoi se intoarse si pregati ceva de mancare pentru toti trei. Era singurul lucru pe care-l mai putea face. Nu mult dupa aceea printul se casatori cu Rosemary si fura foarte fericiti. Cat despre mama vitrega, care incercase sa se descotoroseasca de fiica ei, avu necazul sa vada cum datorita ei insasi fata a dezlegat pe print de vraja si si-a gasit sot bland si iubitor.

CUPRINS 2. 3 . 4 . 5 . 6 . 1 . 7 . 8 . 9 . 1 0. Imparatul cioc de sturz de Fratii Grimm

Povestea anotimpului uitat

de Jonathan Swift

Ciobotelele ogarului

de Calin Gruia

Floarea intelepciunii si iarna puterii

de Petre Craciun

Racla de clestar

de Fratii Grimm

Floarea iubirii

de Anonim

Viteazul codrut

de Anonim

Tichia magica

de Anonim

Schitul de ceramica

de Vasile Voiculescu

Gasca de aur

de Fratii Grimm

143

1 1. 1 2. 1 3. 1 4. 1 5. 1 6.

Neghinita

de Barbu Stefanescu Delavrancea

Rodul tainic

de Ioan Slavici

Copilul cel istet

de Petre Ispirescu

Aventura unei frunze de toamna

de Anonim

Povestea micului liliac Pipistrello Poveste

de Apetri Dragos de Ion Luca Caragiale

1 7. ra

Tempo

de Ion Luca Caragiale

1 8.

Un pedagog de scoala noua

de Ion Luca Caragiale

1 9.

Mama

de Ion Luca Caragiale

2 0.

Arcul si tobal cu sageti

de Anonim

2 1.

Povest ea vantului

de Anonim

2 2.

Pisica si rasul

de Anonim
144

2 3.

Povest ea magarului de Anonim

2 4.

Concu rsul idiotilor

de Anonim

2 5.

Femeil e barfitoare

de Anonim

2 6.

Povest e iepurasului de pasti

de Anonim

2 7.

Doua surori

de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

2 8.

Lacul din gramoste de Anonim

2 9.

Tichia fermecata

de Anonim

3 0.

Omul de piatra

de Nicolae Filimon

3 1.

Zd rentuita

de Anonim

3 2.

Ci ubotelele ogarului

de Calin Gruia

145

3 3.

Sa mburele

de Lev Tolstoi

Fat -frumos 3 si lupul 4. cel nazdrav an

de Petre Ispirescu

3 5.

Da rurile piticilor

de Fratii Grimm

Do 3 amna si 6. vagabon dul

de Anonim

Po 3 vestea 7. curcube ului

de Anonim

3 8.

Iep urasul cel haios

de Anonim

3 9.

Cei unspreze ce cocori

de Hans Christian Andersen

4 0.

Pa pusa ratacita de Anonim

146

4 1.

Pal atul de clestar

de Barbu Stefanescu Delavrancea

4 2.

Ci ne a zis miau?

de Anonim

4 3.

Bo rta vantului de Anonim

4 4.

Ap a si foc

de Barbu Stefanescu Delavrancea

4 5.

Fr atii imparati de Petre Ispirescu

147