Derulare automată

până la finalul
melodiei
Ce floare oare vei culege?
Ce floare oare vei alege?
Ce floare oare vei culege?
Ce floare oare vei alege?
S-a dus vestea pe la Voi cânta şi voi dansa,
ţară C-am venit de la Din floare-n floare voi
oraş. În poiana cu zbura, Voi cânta şi voi
flori multe, Eu îs cel alege: Ce floare
mai tare bondăraş. oare voi culege?
Eu sunt floarea de
mălin
La ţară voi sta puţin
Voi fi aleasă, e
precis,
Cu parfumul meu a la
Paris!
Sunt sensibilă, se ştie,
Plâng la orice melodie
În viitor cu tine-apar
Eu, floarea de mărgăritar.
Laudă în voi aveţi,

Lăudaţi-vă cât mai puteţi.

Victoria mea este precisă,

Sunt inegalabila narcisă!

Când v-aud îmi face rău,

Când vă văd e şi mai

greu!
Lumea-ntreagă, ea mă
ştie,
Sunt visătoarea păpădie.
Sunt mică, dar sunt
frumoasă,
Cresc afară, dar şi-n casă,

Să te-ascult, eu sunt
atentă
Hai, alege-o violetă!
Curcubeul de poveste
Nu pictează doar pe
creste.
La mine-şi pune penelul,
Panseluţa e modelul!
Şi eu mă laud ca ele
Că-s mai mândră-ntre
lalele,
Ca mine nu mai găseşti,
Din Olanda la Piteşti!
Vai de mine, nu rezist

Când văd asemenea

artist!
Parfumul meu sună de
liră.
Mă recunoşti? Sunt o
zambilă!
Sunteţi multe, dar
mărunte,
Despre voi se spune
multe!
Dacă vrei ceva regal,

Magnolia are rolul

principal!
Decât s-aud atâta
vorbărie,
Mai bine cântă-ne o
melodie!
Ce zici, frumosule
bondăraş?
Duci parfum de iasomie la
oraş?
Legenda florii de Liliac (Mălin)

Se spune că într-o vreme-ndepărtată au

fost doi tineri ce se iubeau foarte mult
şi doreau să-şi petreacă tot restul vieţii
unul lângă altul. Însă o boală l-a cuprins
pe el şi cum atunci nu existau aşa multe
leacuri, în scurt timp a murit. Nu trecea
seară în care ea să nu stea lângă
mormântul lui, plângându-l şi dorindu-l
înapoi. Aşa se ducea la el zi de zi, până
când, odată, nici ea nu se mai putu ridica
de pe mormântul lui.
Se spune că în locul unde a rămas, a
răsărit o floare albastră ca şi ochii ei, pe
care oamenii au numit-o Liliac, de la
numele fetei: Lili.
 Legenda Lăcrămioarei
Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui
castel din basme, doi copii de rege: un băiat şi o fată. La
naştere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună
cele mai minunate daruri: frumuseţe, înţelepciune,
cuminţenie. Cei doi copii crescuseră împreună şi îşi
petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în
grădinile castelului, grădini pline de flori. Din păcate,
atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a
cuprins ţinutul în care locuiau şi întregul lor regat a fost
cuprins de jale. Printre cei atinşi de boala aceasta
nemiloasă s-a numărat şi fata regelui, care devine din ce
în ce mai slabă şi până la urmă moare. Băiatul regelui,
care ţinea foarte mult la sora lui, de care era
nedespărţit, a început atunci să plângă şi nu s-a mai
putut opri. Atunci, lacrimile sale s-au transformat în
nişte flori albe, micuţe, care s-au aşternut peste toate
văile şi grădinile unde se jucau până atunci cei doi prinţi.
Prinţul a fugit de la castel şi s-a ascuns în lume, pentru a
nu fi văzut de ceilalţi că îşi plânge sora. Florile născute
din lacrimile sale au căpătat numele de Lăcrămioare.
 Legenda Narcisei
Se spune că Narcisele sunt florile care au
înflorit la moartea lui Narcis. În mitologia
vechilor greci, Narcis era un tânăr deosebit
de frumos şi de singuratic, de care se
îndrăgosteau fără succes toate nimfele
(zeiţele). Narcis a fost blestemat de zeiţa
răzbunării, Nemesis, să nu poată iubi
niciodată pe nimeni şi să se îndrăgostească
de el însuşi. Acest lucru se şi înfăptuieşte şi
Narcis se îndrăgosteşte de propria sa
reflexie în apă. Dorind să îşi îmbrăţişeze
propriul chip oglindit în apă, Narcis se
îneacă. La moartea lui, au apărut florile
Narcise, flori galbene, care îşi ţin capul în
jos, asemenea lui Narcis care se oglindea în
apă.
 Legenda Păpădiei
La începutul lumii, după ce a făcut toate vietăţile, Dumnezeu
a trimis un înger pe Pământ ca să afle cum doreşte fiecare
plantă să arate. Păpădia era tare tristă când a venit îngerul
la ea, pentru că nu ştia cum vrea să arate, aşa că îngerul s-a
învoit s-o mai lase o zi ca să se hotărască. Păpădia a ridicat
ochii spre cer ca să ceară ajutor. Atunci l-a văzut pe Soare
şi s-a hotărât să arate ca el, pentru că este frumos şi
străluceşte foarte tare. Dar, la căderea serii, a observat
Luna şi atunci şi-a schimbat părerea. A hotărât că vrea să
arate ca Luna, pentru că este frumoasă, albă şi rotundă.
Treptat au apărut şi Stelele şi atunci păpădia s-a întristat
foarte tare, pentru că şi-a dat seama că dorea să fie şi ca
Stelele.
A doua zi, când a venit îngerul, păpădia încă nu ştia cum vrea
să arate, dar i-a povestit acestuia ce i se întâmplase ziua
trecută şi cum dorea ea să fie şi ca Soarele, şi ca Luna, şi ca
Stelele. Bunul Dumnezeu a zâmbit şi i-a îndeplinit păpădiei
cele trei dorinţe. Astfel, păpădia este la început galbenă ca
Soarele, apoi albă ca Luna, iar dacă suflăm peste ea, se
împrăştie ca Stelele.
 Legenda
Legenda spune Violetei
că Violeta era o fată săracă
şi modestă, fără părinţi, care trăia în
Împărăţia Florilor. Violeta se îndrăgosteşte
de un prinţ pe care îl întâlneşte într-o zi în
timp ce îşi împletea o coroniţă de flori.
Prinţul se îndrăgosteşte şi el pe loc de
Violeta şi îi cere acesteia să se
căsătorească cu el. Din păcate, însă,
prinţului îi fusese ursit să nu se poată
căsători înainte de a omorî zmeul din
pădurea întunecată.
Prinţul porneşte în căutarea zmeului şi îi
promite Violetei că, după ce va omorî
zmeul, se va întoarce să o caute şi o va lua
de soţie. Violeta îl aşteaptă pe prinţ timp
de 12 ani, timp în care împleteşte coroniţe
de flori, de culoare albastru închis, care
mai apoi vor fi numite Violete. După 12
ani, prinţul se întoarce şi o găseşte pe
Violeta în acelaşi loc, terminând de
construit un cort din împletitură de Violete,
care le va fi, celor doi, castel.
 Despre Panseluţă

Panseluţele sunt flori delicate şi, de fiecare dată

când le priveşti, te fac să zâmbeşti. Delicateţea şi
frumuseţea lor te bine-dispun şi în cele mai triste
momente. Numele "panseluţă" provine din cuvântul
francez "pensee", care înseamnă gânduri,
panseluţa fiind astfel simbolul amintirilor.
Deşi pare a fi fragilă, nu este, e chiar foarte
puternică; panseluţa rezistă pentru mult timp şi este
o floare pentru toate anotimpurile. Se poate
cultiva atât pe timpul iernii, cât şi vara sau
primăvara, pentru a înflori în următorul anotimp.
Panseluţe se găsesc în cele mai variate culori, de
la negru la albastru, roz şi galben, până la
portocaliu şi alb.
 Povestea lalelei este una tristă: un băiat
persan (din Persia) iubea o fată, dar nu şi-au putut
clădi un viitor împreună, pentru că a fost răpit de
aripa morţii. Pe mormântul lui au răsărit nişte flori în
formă de turban (tulipan). Curând, şi fata s-a stins
de dorul lui, iar lalelele au răsărit şi pe mormântul
ei. Dacă lalelele ar putea vorbi, ar avea multe
lucruri interesante de povestit.

În timpul în care marii pictori au început să

imortalizeze natura, un singur fir de lalea costa cât
o pungă de galbeni. Pictorii obişnuiau să împartă
singura lalea pe care o aveau sau măcar un tablou
cu lalele pentru a putea să le introducă în picturile
lor fără a rămâne faliţi.
Se spune că, în Europa, lalelele au fost aduse din
grădinile sultanului Turciei. Până şi numele de
„lalea” provine de la numele turcesc „turban”
datorita asemănării dintre forma acestuia şi forma
lalelei.
 Despre zambilă
Zambila a fost adusă în Europa în jurul
anului 1500 şi a fost cultivată pentru
prima dată în Austria. Timp de aproape
200 de ani, asemenea lalelei, zambila se
găsea numai în colecţiile de plante ale
oamenilor înstăriţi, care, de obicei, le
colecţionau ca pe nişte trofee de preţ.
Datorită parfumului persistent al
zambilelor, bulbii erau foarte scumpi.
Acum, zambilele se cultivă aproape în
întreaga lume, pentru încântătoarele lor
flori parfumate. Ele pot avea cele mai
diverse culori: purpuriu, violet, alb, roz,
albastru, roşu, galben şi portocaliu.
 Magnolia este un arbust
originar din Asia şi din America.
Are flori mari, frumoase şi cu miros
foarte plăcut. Este cultivat ca
plantă de ornament.
 Legenda Iasomiei
Pentru hinduşi, iasomia este
floarea lui Kama, zeul iubirii, iar
ghirlandele de iasomie sunt
oferite de către orientali celor
mai importanţi oaspeţi. În India,
iasomia este numită “Regina
florilor” şi nu lipseşte din
ritualurile de nuntă.

Legenda spune că, demult, o

frumoasă prinţesă indiană s-a
îndrăgostit de zeul soarelui.
Respinsă de acesta, tânăra s-a
sinucis, iar din cenuşa ei a răsărit
o floare cu un parfum învăluitor,
care nu-şi deschide florile decât
după asfinţit: IASOMIA.
 Bibliografie:
• desprenatura.gradinamea.ro
• povestiri pentru copii
• clipart-uri luate de pe Internet

Material realizat de înv. Florica Plosca, Şc. “Dariu Pop”, Satu

Mare