Schiţele cu marcaje: Carol Lehmann

Fotografiile: Carol Lehmann şi A. Stavroi

Desenele: Stela Brezeanu
Coperta: Stoian Nichifor

CUPRINSUL
Cuvînt înainte
Invitaţie la drumeţie şi lectură

I. PANORAMIC
Munţii Făgăraşului
Masivul Piatra Craiului
Poiana Braşov
Muntele Cristianul Mare
Masivul Bucegilor şi Diham
Muntele Ciucaş
Muntele Piatra Mare şi Bolnoc
Muntele Renţea şi Vaida
Munţii Predealului
a) Munţii Morarului şi Fetifoiului
b) Munţii Gîrbova, Clăbucet şi Susai
Munţii Perşani

II. ORIENTARE ŞI PREGĂTIRE

Semne turistice de orientare
Echipament
Hrană
Tehnica deplasării pe zăpadă

III. SALVAMONT
Pericole în munţi
Acordarea primului ajutor şi transportul accidentatului
Supravieţuirea (Survival
Solicitarea formaţiilor „Salvamont”

IV. OCROTIREA NATURII

Monumente ale naturii
Animalele sălbatice

V. FRUMUSEŢEA MUNŢILOR
N-aţi fost în munţi ?
Schiul de primăvară
Alpinişti braşoveni pe marile vîrfuri ale lumii

VI. GLOSAR VII BIBLIOGAFIE

Cuvînt înainte
Trebuie să mărturisesc de la început afectivitatea pentru marea familie a Munţilor braşoveni,
braţ deschis din trupul uriaş al Carpaţilor, ei înşişi cu bunici, părinţi, copii şi nepoţi în acest arc
Bîrsan, prin care săgeată treaz şi mereu de pază, spre negurile de totdeauna, soarele tuturor vîrstelor.
Sub acest soare şi sub îmbrăţişarea acestor munţi mi-am săltat dragostea de verde şi înalt, de albastru
şi alb, crescînd odată cu anotimpurile acestor munţi şi albind înaintea lor.
Ne trecem şi rămînem trecindu-ne prin ceea ce lăsăm drumeţind cu folos, celor ce vor veni
după noi. Cartea de faţă este o asemenea rămînere în timp a iubitorilor de înălţimi care au ştiut să
descopere poteci pentru semenii lor dintr-o nevoie de a tace din frumos un bun al tuturor.
Nu pot scrie despre munţi decît cei care iubesc munţii, capabili să se contopească cu ei, să le suporte
capriciile, în stare să le cunoască adevărata lor faţă, după ce, nu fără riscuri, le-au scotocit cu
privirea multiplele lor feţe ascunse. Oameni şi munţi, munţi şi oameni, aceasta este legătura
permanentă, liantul fiecărei pagini din acest volum ce se vrea un ghid amănunţit şi care, prin pana
celor ce-au trudit la el, îşi depăşeşte condiţia atît de necesară a utilului. Deoarece, înainte de a fi un
instrument de cunoaştere şi poveţe pentru cei care măcar din cînd în cînd vor să se contopească cu
natura, cartea se oferă cu pasiune oricărui cititor, dornic şi de alt fel de ascensiuni. Ce/e de suflet
Rîndurile scrise despre Lehmann, omul, deschizătorul de poteci, turistul neobosit, fotograful amator,
cel ce şi-a închinat opt decenii de viaţă muntelui şi cu osebire Pietrei Craiului, omul gîrbovit de spate
şi cu sufletul şi inima atît de drepte, cuvintele scrise despre Cu/iţă Cismaş sau despre Mirean Ion, aduc
mărturia implicării în terenul arid al datelor şi traseelor a înţelegerii că muntele nu poate fi descoperit
în afara omului şi nici omului nu i se pot măsura adevăratele dimensiuni sufleteşti lipsindu-l de marea
lui pasiune, dragostea de natură, ca o vocaţie profundă a iubirii de oameni. Fiindcă oamenii pomeniţi
în această carte, nu puţini la număr, s-au menit pentru timpul lor lăsînd viitorimii tot ce-au ştiut şi tot
ce-au făcut, ca muntele să nu mai fie o sperietoare ci un prieten, un prieten dificil, dar prieten. După
ce s-au lăsat cercetaţi cu pasul, pioletul şi coarda- munţii s-au supus simţirii înalte a omului şi
desfăcîndu-şi ferecatele porţi au primit prin marcaje botezul culorii, omul deschizător de drumuri
devenind astfel omul deschizător de frumos, pentru cei cu sufletele curajoase şi însetate de aer pur.
„Să nu arătăm însă niciodată cit putem", sună un avertisment pornit din decenii de experienţă, demn
de reţinut atunci cînd prea tinereasca înaripare ne face să uităm că îndrăzneala nu înseamnă
nechibzuinţă şi că pentru un nechibzuit muntele poate fi şi un aprig duşman.
Hărăzită îndeobşte celor pentru care turismul înseamnă mersul pe jos, cartea „Munţii
judeţului Braşov, rămîne un îndreptar necesar pentru orice fel de turist. Şi, neîndoios, peste ani, cînd
se va scrie Marea Enciclopedie a munţilor ţării, atît de necesară unei culturi, mai sus pomenita trudă,
alături de altele existente, va fi parte a unui întreg de cunoaştere despre munţii noştri neasemuiţi în
frumuseţe.

PETRE SALCUDEANU
 INVITAŢIE LA DRUMEŢIE ŞI LECTURĂ

Munţii, care strîng ca într-un inel de aur pămîntul Ţării Bîrsei, cu toate bogăţiile şi pitorescul
acestor locuri de mare frumuseţe, au găsit în Aristide Stavros statornicul şi pasionatul lor prieten şi
admirator.
El i-a parcurs într-o viaţă, de nenumărate ori, singur, sau însoţit de prieteni, în toate
anotimpurile şi în toate felurile — cu pioletul, cu binoclul şi puşca, cu schiurile...
L-a însoţit adeseori Carol Lehmann, nonagenar astăzi, prezent şi în această carte cu schiţe şi
fotografii.
Fiindcă îi iubea atît de mult cu tot ce au ei mai frumos, mai curat - piscuri, stînci, brazi, ape,
flori, animale - omul de munte Aristide Stavros s-a îngrijit nu numai de salvarea celor care merg în
munte, ci chiar de salvarea munţilor, el fiind totodată unul din iniţiatorii Salvamontului şi al unor
rezervaţii naturale de floră-faună.
Şi atunci, împreună cu cei care urcă aici la înălţimile pure a celor 2000 de metri, le-a făcut
poteci, marcaje, refugii, cabane, totul, ca omul şi muntele să rămînă aşa cum se cuvine, sinceri şi
nedespărţiţi prieteni.
Aristide Stavros nu este la întîia sa carte despre munte, vînătoare, Jara Bîrsei. Dar aici,
acum, se pare că autorul a strîns cu mîna pe inimă, tot ce ştie, ce simte şi ce vrea să înveţe pe altul, tot
ce a adunat încă din copilărie în nenumăraţi ani de drumeţiei
O astfel de carte, cu adevărate sinteze de masive, întîmplări şi sfaturi de munte, nu a apărut
încă la noi. Braşovul cu munţii, cabanele şi oamenii săi de munte, îndrăzneşte să o scrie.
Rămîne ca dumneavoastră să preţuiţi efortul autorului şi ca oameni de munte ce sînteţi să
porniţi împreună cu el pe itinerarele fără sfîrşit şi cu frumuseţi infinite ale munţilor noştri braşoveni.
Aşadar, pregătiţi-vă de drum.
Eforturile vă vor fi încununate de bucurie. Şi de noi îndemnuri la drumeţie. Drum bun,
prieteni ai muntelui!

VIRGIL LUDU
 I. PANORAMIC

MUNŢII FĂGĂRAŞULUI

Din Carpaţii meridionali, Munţii Făgăraşului m-au fascinat cel mai mult din fragedă copilărie.
De aceea, visul meu a fost să-i străbat în lung şi în lat, să pătrund în cetăţile lor de piatră pentru care
îmi făurisem cele mai bizare închipuiri — şi să le cunosc şi cuceresc „meterezele".
La început ca turist, schior şi apoi ca vînător alpin, zeci şi zeci de ani m-am strecurat pe
brînele înierbate, am lunecat cu schiurile pe feţele acoperite cu zăpezi şi am transpirat urcînd spre
creste pe hăţaşurile dintre stînci bătătorite de capre negre.
Nu de puţine ori, iarna, muntele m-a respins, scuturîndu-mă de pe umerii lui, odată cu hlamida
albă a avalanşelor, rostogolindu-mă la vale. Iar vara, cînd căutam din nou să mă apropii de el, urmărind
să-i descopăr în pereţi cele mai ascunse genuni şi îmbrăţişam cu emoţie stîncile ca să mă pot căţăra pe
ultima poliţă, strîngînd puternic în mînă o creangă de jneapăn, un fior rece mi-a străbătut şira spinării şi
nu lipsea mult să cad în gol. Prinsesem, odată cu creanga, şi corpul catifelat al viperei negre Care se
sorea pe o creangă a jneapănului. Parcă văd şi acum ochii ei bombaţi, de culoare galbenă, înconjuraţi
de o membrană roşie-purpurie, iar gura căscată cu colţii ei mici - albi, sidefaţi — gata să înţepe ca o
seringă veninul aducător de moarte. Şi atunci, am strîns mai tare, tot mai tare pînă ce cureluşa neagră s-
a făcut una cu crenguţa de jneapăn. Oare trecusem de ultimul paznic al înălţimilor?!
Mai tîrziu am cunoscut flora cu toate culorile spectrului solar, le-am intuit gama aromelor:
înţepătoare, dulci, suave, sau de o discreţie abia perceptibilă. Urmăream ore întregi zborul molatic al
vuiturilor, care, cu aripile întinse, îşi purtau umbra lor peste înălţimile semeţe şi ascuţite, gata gata, să
străpungă cerul. Iar ochii îmi scăpărau după caprele negre, care mi se păreau adevărate săgeţi desprinse
din arcul Carpaţilor. Însetat m-am oprit lîngă apele repezi de munte, străbătute în aval şi amonte de
păstrăvii care în salturile lor după gîze colorate, nasc curcubee.
Iar dacă am ajuns sus, sus de tot, printre căldările scăldate de soare, întotdeauna am rămas
încîntat cum în oglinda tremurîndă a lacurilor, umbrele stîncilor se alungeau şi parcă prindeau viaţă,
cînd răsăriturile roşii ca nişte văpăi trezesc adierile dimineţii, iar discul roşu al soarelui rostogolit peste
creste îşi frînge razele, şi o lumină irizantă poleieşte în roz zăpezile întîrziate.
Şi cum poate uita cineva poarta de intrare în Munţii Făgăraşilor, de sub braţele fagilor bătrîni,
acolo unde ei se înfrăţesc cu bradul, iar cerbii îşi poartă maiestuos coroana coarnelor cu ramurile larg
deschise, ca nişte braţe ce te invită la visare.
Şi de cîte ori calc pragul Munţilor Făgăraş îl simt alături pe nea Culiţă Cismaş, paznicul de
vînătoare din Arpaşul de Sus, al cărui nume este legat de aceştia, la fel ca de trofeul de capră neagră —
record mondial - care s-a împuşcat cu osteneala şi priceperea lui.
Tot cu el, fiind aici sus, aproape de boita cerească, avînd în jurul nostru florile, lacurile şi
vulturii, am trudit zeci de ani ca în inima Munţilor Făgăraş să durăm linişte caprelor negre, reuşind să
se creeze cea mai frumoasă rezervaţie naturală de capre negre din ţară, în Valea Arpăşelului.
De la el am învăţat să cunosc aceşti munţi mai bine decît căminul meu, şi mereu am legat
frumuseţea lor de omul cu barba nerasă, prinsă iarna în promoroacă, cu bocancii scîlciaţi şi tociţi de
stînci, pantalonii groşi şi rotunjiţi ca nişte burlane, şi parcă-l văd cum se odihneşte încolăcit ca un şarpe
sub piatra încălzită de soarele tomnatic şi aproape nu-l deosebesc de tot ce-l înconjură. Aşa a
împrumutat de mult culorile terenului, pe faţă, pe haine, în retina ochilor albaştri, încît, dacă nu-i simţi
răsuflarea nu-l mai vezi lîngă tine.
Niciodată nu am putut înţelege la acest om simplu, dar un mare Caracter, de unde
înmănunchea atîta modestie, bun simţ şi omenie. Poate muntele, poate natura, i-a strecurat în sufletul
lui curat aceste calităţi ca şi altele ce se confundă cu felul de a fi al neamului nostru, de o mare
ospitalitate şi ţinută morală.
Munţii Făgăraşului aparţin Carpaţilor meridionali despărţitori dintre Muntenia şi Transilvania,
cuprinşi între Valea Oltului, în apus — şi regiunea Tămaşului — premergătoare Pietrei Craiului, la
răsărit - spre Curmătura Foii. Pe toată această lungime, creasta principală nu coboară sub 2 000 m. Din
această creastă scapă atît spre sud, cît şi spre nord, muchii secundare, despărţite prin văi adînci.
Muchiile ce cad spre nord — către Oltul Ţării Făgăraşului - sînt crenelate, crestate adînc, pe cînd cele
dinspre sud sînt mai lungi, domoale, înierbate în partea superioară, împădurite mai jos. Acţiunea
gheţarilor, din timpurile de demult, foarte puternică, mai ales pe clinul nordic, a imprimat acestor munţi
un aspect caracteristic, de creste dinţate, dominate de vîrfuri, tăiate de văi adînci, care adeseori, în
partea superioară, adăpostesc lacuri.
Din punct de vedere al constituţiei geologice, sînt alcătuiţi din roci metamorfice, dure, de
fundament, formate în adîncuri, la temperaturi şi presiuni uriaşe, asupra rocilor sedimentare şi eruptive
preexistente. În majoritatea lor, Munţii Făgăraş aparţin şisturilor cristaline caracterizate prin plăci
paralele — plane — care se despart în cristalele din care sînt formate şi anume: mică albă şi neagră,
gnaisuri, feldspat ş.a. Către sud, şisturile cristaline se pierd şi se transformă în conglomerate. Sub raport
petrografic, pe alocuri mai întîlnim şi sîmburi de calcare cristaline — marmure — şi dolomitice de
culori deschise. De exemplu, în muchia din Valea Sîmbetei (Caţaveiul), reciful „Piatra Caprei", muchia
din amontele Văii Mogoşului — Urlea, denumită „Trăsnita" şi alte zone care însă nu sînt în perimetrul
Munţilor Făgăraş din judeţul Braşov.
Relieful este determinat, prin abundenţa, varietatea şi buna conservare a formelor de modelare
glaciară, mai toate văile, în special cele nordice, fiind adîncite şi lărgite de gheţari, care au lăsat etajate
două sau trei circuri glaciare, din care apele lacurilor se prăbuşesc pe praguri de zeci de metri în
cascade.
Clima Munţilor Făgăraş este dependentă de factorii bio-climatici şi ai altitudinii, dacă ţinem
seamă că ei se etajează cu zona pădurilor de foioase, apoi a coniferelor şi sus predomină pajiştile
alpine. Totodată, masivitatea acestor munţi constituie o stavilă a maselor de aer rece ce vin dinspre
Oceanul Atlantic şi mările nordului, pe care le reţine. Cit priveşte în partea sudică — argeşeană —
clima este mai moderată. Astfel, temperaturile marchează o scădere evidentă, treptată, de la poale spre
vîrful munţilor. Dacă în zona pădurilor de fag, media anuală este de
4-6° C, apoi în cea a molidului este de 2-4° C, iar pe vîrfuri 0° C şi chiar minus 2° C. Cele mai
friguroase luni de iarnă sînt ianuarie-februarie, iar cele mai călduroase sînt iulie-august.
Vînturile bat aproape permanent pe creste, alternate de brizele dimineţii, iar amonte şi seara în
aval, intercalîndu-se şi cu mişcarea ceţurilor. Primăvara aerul cald din sud. aduce fohnul care trece şi pe
versantul nordic, provocînd o topire accelerată a zăpezilor şi declanşînd lavinele.
Norii cei mai frecvenţi în dimineţile senine şi calde apar după ora 9, ei fiind cunoscuţi sub
denumirea de Cumulus, şi, au forma de coloane albe — pufoase ca vata. Tot din genul Cumulus sînt şi
norii humilis — prevestitori de vreme bună, apoi acei nimbus — care declanşează furtuni însoţite de
trăsnete.
Munţii Făgăraşului, din punct de vedere al vegetaţiei şi al florei sînt înglobaţi în regiunea
„Alpilor" Transilvaniei, aici dîndu-şi întîlnire o serie de plante din masivul Bucegi şi Ţara Bîrsei cît şi
din regiunea Munţilor Sebeşului, Retezatului şi Banatului. Totuşi, dacă trebuie să vorbim de vegetaţia
şi flora Munţilor Făgăraş, este necesar să mai ţinem cont că geomorfologia glacială impresionantă a
zonei alpine din Munţii Făgăraşului, nu şi-a găsit încă înfăţişarea definitivă.
Intensa dezagregare fizică şi mai puţin chimică a uriaşilor pereţi stîncoşi, a hornurilor,
ravenelor şi a piscurilor, dictată de climatul alpin excesiv de rece şi umed, este departe de a se sfîrşi. În
acest fel, prăbuşirile permanente de teren contribuie încă şi azi la alimentarea cu bolovani a întinselor
suprafeţe cu grohotişuri mobile din Munţii Făgăraşului, iar eroziunea eoliană mătură an de an cantităţi
apreciabile de material mineral şi organic de pe creasta masivului spre văile lui.
Aşa se explică faptul de ce o însemnată parte din suprafeţele alpine ale masivului nu au fost
incluse încă în procesul zonal de formare a solului, neprezentînd prin urmare nici pînă azi vegetaţie
ierboasă, sau ce! mult un covor de vegetaţie discontinuu, neîncheiat. In plus, înclinarea pronunţată a
unei apreciabile părţi din relieful alpin al Munţilor Făgăraşului face inaccesibilă, sau cel puţin greu
accesibilă, o bună parte din brînele ierboase care din cînd în cînd marchează în mijlocul pereţilor
martorii unor prăbuşiri mai vechi de material stîncos sau ai unor altor procese similare.
Climatul alpin specific pentru pajiştile din Munţii Făgăraşului reprezintă factorul pedogenetic
căruia i se datoreşte în primul rînd evoluţia specifică spre tipuri acide, biologic inactive, a solurilor
masivului, pe de altă parte însă, în zona alpină superioară, durata scurtă a perioadei fără îngheţ
(temperatura medie zilnică peste 0°C) din timpul anului a încetinit mult evoluţia solurilor, găsindu-se
aici multe soluri brune alpine crude, puţin evoluate.
Accidente climatologice frecvente chiar şi spre mijlocul perioadei de vegetaţie, excesiv de
scurte în zona alpină, fac ca pe aceste soluri să se instaleze numai specii ierboase adaptate climatului
rece, care chiar şi surprinse în timpul înfloririi de zăpadă sau îngheţ nu suferă prea mult.
Considerăm însă că un alt element climatologic este de şi mai mare importanţă pentru viaţa
specifică a plaiurilor alpine din Munţii Făgăraşului: izoterma anuală de 0°C, această însemnată limită
biologică, care separă şi în Carpaţii meridionali zona păduroasă de zona alpină.
Şi acum, să începem prin a determina, de la poalele Munţilor Făgăraş şi ajungînd în final pînă
pe creastă, o parte din vegetaţia şi flora caracteristică acestora. La poalele pădurilor de gorun şi stejar
găsim dumbrăvi întinse de narcise sau coprine cum ar fi cele din satul Poiana Vadului — Toderiţa —
aparţinător comunei Şercaia. Apoi ne întîlnim cu pădurile de fag (Fagus silvatica), molid şi brad, iar în
unele văi, cum sînt văile Brescioarei şi Pojorta, întîlnim coniferul cu frunza căzătoare, laricele (Larix
decidua), Tisa şi Zîmbrul pe muchia moşului — Urlea. Nu lipsesc plopul tremurător (Populus fremula)
şi mesteacănul (Betula verrucosa). Cu cît înaintăm mai sus, aninul negru (Alnus glutinosa) şi alb
(Alnus tocana), la fel cel de munte (Alnus viridis). Întîlnim şi salcia căprească (Salix caprea).
Dintre plantele mai frecvente deosebim: crucea voinicului (Hepatica transilvanica), găinuşele
(Isopyrum thalictroides), mierea ursului (Pulmonaria molissima), brebeneii purpurii (Cory da-liscava),
floarea paştelui (Anemone memorosa), colţişorii (Dentaria bulbitera), degetăruţii galbeni (Digitalis
ambigua). Tot în pădurile de fag nu lipsesc păiuşul roşu (Festuca rubra), campanule (Campanula
persicifolia), brînduşele (Crocus vernus). Crinii de pădure (Lilium martagon), mai rar sîngele
voinicului (Nigritella rubra şi nigra), garofiţa de munte (Dianthus superbus) şi cea albă (Dianthus
spiculifolius), în zonele calcaroase. De acum, în zonele molidului apare măcrişul iepurelui (Oxalis
acetosella), părăluţele de munte (Pirola uniflora), lăptucul oii (Telekia speciosa), părul porcului
(Nardus stricta), cimbrişorul (Thymus pulcherimus şi montanus), foarte des coacăzul (Bruckenthalia
spiculifolia) şi afinul (Vaccinium myrtillus). Să nu uităm că în locurile umede găsim strigoaia
(Veratrum album), foarte otrăvitoare. Tot sus, găsim merişorul (Vaccinium vitis idaea), ienupărul pitic
(Juniperus nana), ciuboţica cucului (Primula elatior) şi bulbucii (Trollius europaeus). Mai rar, garofiţa
pitică (Dianthus gelidus), arginţica (Dryas octopetala), coarnă (Carex curvula), la fel degetărelul
(Soldanella pusilla şi montana), genţiene, respectiv cea mică (Genţiana nivalis), şi cea mare (Genţiona
kochiana), de asemenea toporaşii galbeni (Viola biflora). Am lăsat la urmă suprafeţele enorme de
smirdar sau bujorul de munte (Rododendron kotschyi) care cresc şi înfloresc pe toate feţele alpine. Mai
rar, dar totuşi pe pintenii calcaroşi înfipţi în inima rocilor de şist cristalin găsim şi floarea de colţ
(Leontopodium alpinum).
Precizăm însă că afară de speciile de arbori şi flori enumeraţi mai sus, sînt şi alţii comuni însă
ca existenţă şi pe ceilalţi munţi din ţară. Ceea ce este însă total caracteristic şi prezintă pentru Munţii
Făgăraşului endemisme, sînt: Ranunculus astrantifolius, Senecio rupicolus, Leontodon transilvanicus,
Poa breazensis, Hie-racium făgărăsense etc. Apoi cîţiva reprezentanţi ai florei balcanice, alpine sau
pirineiene, pe care nu-i găsim în altă regiune din ţara (Leontodon vilaensis, Carduus alpestris, Salix
glabra, Potentilla Clusiana etc).
Fauna Munţilor Făgăraş este cea mai reprezentativă din ţara noastră. Din timpuri străvechi,
vînătorii din partea locului au umanizat natura dură a Munţilor Făgăraş, au domesticit izolarea ei
mitică, în realităţi accesibile oamenilor. Acestea, prelungite prin timp, nu sînt altceva decît înseşi
capetele turismului din zilele noastre. Dacă începem să urcăm spre înălţimile Munţilor Făgăraş şi vom
observa atent unde călcăm, viaţa pulsează în toate zonele pe care le depăşim pînă la creastă. Nu se
poate să trecem fără a vedea o lume de nevertebrate, nu mai puţin de peste 1500 specii de gîndaci
(Coleopterele), din care dăm ca exemple: croitorul (Cerambycidae), cărăbuşul (Scarabeidae), fluturii
(Lepidopterele), apoi, peste 800 specii, din care specifice Făgăraşilor (Boloria pales
carpathomeridionalis şi Parnassius apollo). Bine sînt reprezentate şi amfibienii, tritonii (Triturus
cristatus), salamandra (Salamandra salamandra), relict din terţiar, apoi broasca brună (Rana
temporaria). Dintre şopîrle găsim: Lacerta agilis, Lacerta muralis, Lacerta vivipara, şopîrla fără
picioare (Anguis fragillis), denumită popular, greşit, năpîrcă.
Dintre tîrîtoare, vipera neagră (Vipera Ursini macrops), care atît vara şi toamna, în zilele
frumoase poate fi văzută, mai ales pe versanţii însoriţi, fie pe o stîncă plată sau pe crengile jnepen iilor.
În apele repezi şi cristaline se zbenguiesc păstrăvii (Salmo trutta fario), ca şi în toate lacurile
alpine din Munţii Făgăraş. Tot în aceste ape, mai jos, găsim scobarul (Chondrostoma nasus), mreana
(Babus meridionalis petenyi) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus), de asemenea, zglăvocul (Cottus
gabio). Un alt relict din terţiar este şi peştele denumit local, sforete (Romanischlhys valsanicolanici).
Dintre mamiferele mari, întîlnim urcînd de la poale : căpriorul (Capreolus — capreolus),
denumit ţapul roşu, cu femela sa, căprioara, care nu are coarne şi progeniturile sale, iezii. Cerbul
(Cervus elaphus), sau taurul de cerb cu femela lui ciuta sau vaca de cerb - fără coarne - şi viţelul lor.
Atît la cerb cit şi la căpriori le cad coarnele. La cerb în lunile martie-aprilie şi cresc pînă în august-
septembrie, iar la căpriori cad în lunile noiembrie-decembrie şi le cresc pînă în martie-aprilie. În
primele luni de creştere coarnele sînt învelite într-o membrană spongioasă cu celule vii. Mistreţul (Sus
scrofa), cu femela numită scroafa şi progeniturile numite godănacii. Lupul (Canis lupus), cu lupoaica şi
căţeii de lup, apoi ursul (Ursus arctos), şi felinele ca: rîsul (Linx linx) şi pisica sălbatică (Felix
silvestris), cie asemenea, jderul de copac şi cel de piatră (Mustela martes). Mai sînt şi alte animale mici
din care: veveriţa (Sciurus vulgaris), nevăstuica (Mustela nivalis), iar în apele de munte unde se găsesc
păstrăvi este nelipsită vidra (Lutra lutra).
Cele mai reprezentative animale sălbatice din Munţii Făgăraş - zona alpină —, sînt însă
caprele negre (Capra rupicapra rupicapra) masculul se numeşte ţap negru, iar femela capră neagră, care
are iezii respectivi, unul sau doi, foarte rar trei. Atît femela cît şi masculul poartă coarne, care nu le cad
niciodată. Mai recent a fost introdusă în Munţii Făgăraş şi marmota (Arctomis marmota), singurul
animal care hibernează în munţii noştri, făcînd excepţie de altă populaţie care la fel hibernează cum
sînt: şerpii, pîrşul şi liliacul.
Pasările mari ale Munţilor Făgăraş sînt: cocoşul de munte sau cum i se mai spune gotganul
(tetrao urogallus), vulturii suri (Gyps fulvus), apoi vulturii bruni (aegypius monachus).
Urmează acvilele sau pajurele cum li se mai spune (Aquila chrysaetus), dar acestea sînt din ce
în ce mai rar întîlnite dealtfel ca şi vulturii. Într-un număr mai mare întîlnim corbii (Corvus corax),
gaiţa (Garrulus glandarius), şorecarul comun (Buteo Buteo), apoi buha mare, huhurezul şi bufniţele
mari şi mici.
Alte specii mai mici, dar foarte numeroase de păsări sînt: brumăriţa de pădure (Prunella
modularis), cucuveaua pitică (Glaucidium passerinum) cucuveaua încălţată (Aegolius fenereus),
ciocănitoarea (Picoides tridactylus alpinus), piţigoiul moţat (Paroş cristatus), forfecuţa (Loxia
curvirostrata), codobatura (Motacilla alba), ciocănitoarea neagră (Dryocepus martius martius), mierla
(Turdus merula) şi altele.

a) TRASEE TURISTICE
Munţii Făgăraşului sînt accesibili din judeţul Braşov pe traseele turistice între limitele naturale
ale masivului Piatra Craiului - Şaua Comisului - şi Muchia Tărîţa din Munţii Făgăraş cît şi pe văile
nordice marcate sau nemarcate începînd cu cea a Sebeşului şi terminînd cu Muchia Tărîţei. În acest
scop se pot folosi, pe etape, un număr de 15 trasee marcate şi anume:

Traseul nr. 1: Oraşul Zărneşti (alt. 750 m) - Cabana Plaiul Foii (alt 831 m) - Rudăriţa
(alt. 1050 m)
Marcajul: bandă roşie. Durata: 4—5 ore.

Din oraşul Zărneşti - centru -, cei 12 km pînă la cabana Plaiul Foii se pot face pe o şosea
forestieră cu mijloace de transport în comun, al căror orar de plecare este afişat în piaţa centrală a
oraşului Zărneşti. Se mai poate merge şi pe jos în cca 2-2½ ore. Cabana Plaiul Foii este amplasată sub
poalele masivului Piatra Craiului şi dispune de 116 locuri în 3 anexe de cazare. Serveşte masă caldă —
restaurant şi rece la bufet. De aici pleacă majoritatea traseelor în masivul Piatra Craiului atît pentru
turişti cît şi pentru alpinişti. Tot aici comisia judeţeană Salvamont Braşov are un punct de acordare a
primului ajutor în caz de accidente.
De la cabana Plaiul Foii drumul forestier se derulează în continuare pe Valea Bîrsa Groşetului
încă 9 km pînă la punctul forestier Rudăriţa, alt 1050 m. Drumul pe jos se realizează în 2—2 1/2 ore.
Înainte de a ajunge la Rudăriţa, mergînd pe drum se desfac în stînga două văi şi anume: Piscul
Ciocănea şi Mînăstiri. Dacă mergem de la Rudăriţa înainte pe drumul forestier, după o oră ajungem în
fundul Cenuşa, de unde putem s-o luăm la stînga pe Valea Mărului, care ne scoate în vîrful Văcărea
Mare. Această potecă nu are marcaj, dar odată ajunşi pe vîrful Văcărea Mare, întîlnim punctul roşu care
ne conduce în Şaua Comisului care face legătura cu Munţii Făgăraşului.

Traseul nr. 2: Rudăriţa (alt. 1050 m) — Şaua Lerescului Mic (alt. 1450 m) — Şaua
Comisului (alt. 1640 m) — refugiul Berevoiescu Mare (alt. 2300 m).
Marcajul: banda roşie. Durata: 4-5 ore.

Plecînd de la casa de vînătoare Rudăriţa, continuăm cca o jumătate de oră pe un drum

forestier, apoi ne abatem pe partea stîngă urcînd pe serpentine o muchie cu ieşire la un izvor. De aici
continuăm urcînd la dreapta spre apus pînă în Şaua Lerescu Mare (alt. 1390 m).
Urcăm din nou spre vîrful Lerescu Mare (alt. 1690 m), ca apoi să coborîm în şaua Comisului.
De aici inso noi continuăm să urcăm pe potecă drept înainte sub vîrful Comisului (alt. 1884 m), în
această zonă este bine să ne oprim şi să facem primul popas după cca 2—2 1/2 ore de mers. Admirăm
spinarea lungă, a Pietrei Craiului, care se continuă cu Pietricica, ambele fiind perfect vizibile pe timp
frumos la fel ca şi Marele Grohotiş.
De asemenea zărim masivul Păpuşa, cu frumoasele lui căldări glaciare. Refăcuţi, începem,
urcuşul spre munţii Buzduganul — Luţele - cu vîrful de 2176 m. Urcuşul nu mai este greu şi în curînd
ajungem pe vîrful Berivoiului (alt. 2300 m) unde întîlnim chiar.pe potecă un indicator cu săgeată care
ne îndrumă să coborîm cca 350-400 m liniari spre stînga (ghidaţi fiind din 50 în 50 metri de piloni
metalici cu paletă), unde pe un platou se află amplasat refugiul SALVAMONT, metalic, izoterm, cu o
capacitate de cca 15-20 locuri pe priciuri. La 5 minute de acest refugiu găsim un izvor din firul de vale
denumită Valea Vladului — în sud.
De la acest refugiu în cazuri deosebite — accidente - există posibilitatea de a coborî în
maximum 50 de minute — în sud — pe un drum foarte bun în serpentine, dar nemarcat, care începe
chiar de sub refugiu, de la izvoarele văii Vladului, şi ne conduce la o stînă, în aval, unde începe zona
lemnoasă şi un drum forestier ce intră în valea Dîmboviţei. De aici pînă la şoseaua naţională, respectiv
Podul Dîmboviţei, sînt 32 km drum carosabil.

Traseul nr. 3: Rudăriţa (alt. 1050 m) - Văcărea Mare (alt. 1723 m) - Şaua Comisului (alt.
1640 m)
Marcajul punct roşu. Durata: 2-3 ore.

Traseul începe chiar din spatele casei de vînătoare Rudăriţa, pe un picior foarte abrupt,
continuat pe o muchie la fel de dură ca urcuş, printr-o pădure amestecată cu fagi şi brazi, unii foarte
bătrîni.
După o ară, urcuşul s-a mai domolit şi peste încă 20 de minute ajungem într-o poieniţă în
pantă cu brusturi. Puţin la stînga este o căsuţă de vînătoare (alt. 1090 m) şi un indicator spre izvor, a
cărei apă curge în Valea Lerescu. În continuare poteca urcă pînă la o altă poieniţă de formă lunguiaţă
de unde în dreapta se vede Valea Mărului ce se lasă în jos spre fundul Cenuşii, iar în stînga este valea
Lerescu. De aici în 10—20 minute de urcuş, ajungem pe o muchie unde în stînga este o tăietură, iar în
dreapta începe o pădure de brazi cu un luminiş în care se află o casa pentru muncitorii forestieri şi o
mulţime de ţarcuri pentru oi. De acum nu mai urcăm şi trecînd printr-o pădure de brazi poteca ne
conduce la şaua Comisului, de unde începe marcajul de creastă pentru Munţii Făgăraşului, respectiv
banda roşie pe verticală. În această zonă sînt mai multe izvoare. Precizăm că înainte de a ajunge în şaua
Comisului din dreapta apare şi marcajul triunghi albastru care vine din satul Sebeş.

Traseul nr. 4: Satul Sebeş (alt. 567 m) — Drumul forestier pină la pilonul cu săgeţi (alt.
900 m) - Stîna din Groape (alt. 1450 m) - Şaua Comisului (alt 1640 m).
Marcajul: triunghi albastru. Durata: 3—3½ ore (de la capătul drumului forestier pînă în Şaua
Comisului).
Din satul Sebeş (aparţinător comunei Hîrseni), urmînd marcajul triunghi albastru, parcurgem
pe jos, sau cu alt mijloc drumul forestier de pe Valea Sebeşului lung de 15-16 km, pînă cînd în dreapta
noastră apare un stîlp indicator cu două săgeţi: una ne indică durata pînă în satul Sebeş, iar cealaltă ne
arată direcţia de urmat în continuare şi anume: de la pilonul cu săgeţi trecem peste pîrîul Sebeş, şi ne
angajăm pe muchia din stînga, urmînd semnul triunghi albastru. Aici cota este de 900 m altitudine şi în
maximum 1½ oră ajungem într-o poiană mare despărţită în două de apele izvoarelor din acest loc. Aici
sînt amplasate mai multe stîni şi ne găsim la o altitudine de 1450 m. Acest loc este denumit de localnici
„Stîna din Groape". Poteca traversează poiana şi la capătul ei pe partea stîngă ne apare un izvor. Facem
primul popas. În faţa noastră se conturează muchia Văcărea, iar în dreapta muchia Scoarţei. După
popas marcajul ne conduce pe stînga — pe curba de nivel, printr-un culoar de jnepeni şi un teren
mlăştinos, ca apoi să ne scoată într-o tăietură ce se termină în partea superioară cu mulţi brazi uscaţi şi
doborîţi de vînturi. În curînd, după o oră de la popas, am ajuns pe muchia Văcărea, unde ne întîlnim cu
marcajul punct roşu care vine de la Rudăriţa. Mai avem de mers cca 20 minute şi cotind la stînga
întîlnim izvoarele Lerescu, iar de aici poteca în continuare după 300 m ne-a scos în şaua Comisului
unde întîlnim marcajul de creastă, semnul bandă roşie. Din acest punct se poate ajunge prin coborîre
cel mai repede în Valea Dîmboviţei.
Facem o precizare foarte importantă. După ce am plecat din Satul Sebeş şi am parcurs cei 15
—16 km de drum forestier, ajungînd la pilonul din dreapta cu săgeţi, trecem pîrîul şi în loc să urmăm
marcajul pe muchie putem să continuăm dincolo de rîu, drumul forestier încă o jumătate de oră pînă se
termină. Sîntem la cota 1100 m. De aici urcăm pieptiş la stînga cca 100 paşi unde vedem o mică colibă
forestieră pe contra pantă şi, identificăm marcajul triunghi albastru — pe arbori - care într-o jumătate
de oră ne scoate pe muchie, unde în continuare întîlnim o poiană frumoasă denumită „La stîna din
groape" (în continuare vezi traseul nr. 4).

Traseul nr. 5: Satul Dejani (alt. 910 m) — Valea Dejanilor sau Valea Radului -
Curmătura Brătilei (alt. 2122 m).
Marcajul: triunghi roşu. Durata: 5—6 ore.

Pornim din satul Dejani aparţinător comunei Recea, pe un drum forestier lung de 7-8 km care
trece pe lîngă o păstrăvărie după care ajungem la nişte barăci forestiere de unde începe poteca de picior
ce urcă pe Valea Dejanilor. După cca 2-2 ½ ore, în stînga vedem că se profilează Culmea Baba, iar în
dreapta muchia Budiu, care este un picior al muchiei Scărişoara. De aici firul văii în amonte, ia
denumirea de Pîrîul Rece, care ne conduce pînă la Stîna din Gropila (alt. 1331 m), unde facem primul
popas. Din acest loc, după o oră de mers, încep să se profileze pe partea dreaptă vîrful Langa, iar pe
stînga vîrful Brătilei (alt. 2278 m). Mai avem de urcat cca o oră şi am ajuns în curmătura Brătilei (alt.
2122 m), unde întîlnim marcajul principal de creastă.
Din curmătura Brătilei încep marcajele şi spre Munţii Iezer.
În zona traseelor 1-5 vînatul mai frecvent este: găinuşa de alun, cocoşul de munte, jderul,
veveriţa, mistreţul, cerbul şi ursul.
Precizăm că în această zonă nu este bine să circulăm singuri ţi în special noaptea, fiindcă aici
sînt amplasate foarte multe stîne cu oi, însoţite de cîini ciobăneşti, care pot ataca turiştii, iar noaptea
ciobanii nu părăsesc oile pentru a ne veni în ajutor.

Traseul nr. 6: Refugiul Berevoiescu (alt. 2300 m) - Curmătura Brătilei (alt. 2122 m) -
refugiul din Curmătura Zîrna (alt. 1923 m).
Marcajul: bandă roşie verticală. Durata; 3½-4½ ore.
De la refugiul Berevoiescu urcăm cca 15 minute, ghidaţi de piloni cu paletă pînă la linia
crestei sub vîrful Berevoiescu Mare (alt. 2300 m), de unde în continuare, lăsînd în stînga spre sud
Valea Vladului, urcăm pe poteca de creastă cu multe pietre spre curmătura Brătilei. În zona aceasta
întîlnim primul lac. Tot de aici se pot vedea spre stînga muntele Călţunu, Culmile Mezea — Oticu, care
se prelungesc spre masivul Iezer. La curmătura Brătilei (alt. 2122 m), facem un mic popas, ca apoi în
maximum 2-2½ ore, lăsînd în dreapta vîrfurile Radulei (Dejanilor) şi fundul Lăngii, iar în stînga Valea
Brătilei, ocolind doua mameloane — prin stînga — să coborîm la refugiul din Curmătura Zîrna (alt.
1923 m), amplasat chiar lîngă potecă în apropierea unei bălţi permanente. Confecţionat din masă
plastică armată cu fibre de sticlă, cu o capacitate de 8-10 persoane pe două priciuri suprapuse, oricînd
este un adăpost binevenit. De aici avem 3 trasee de urmat: continuarea crestei cu acelaşi marcaj peste
Vîrful Bîndea şi Cheile Bîndei (punct roşu) spre cabana din Valea Sîmbetei, apoi posibilitatea de a
coborî în Valea Urlei şi urcînd Curmătura Moşului coborîm în continuare la cabana Urlea sau putem
face o coborîre directă în Valea Pojor-tei spre satul Breaza.
Ultima variantă este o potecă de necesitate şi urgenţă nemarcată — folosită numai de grupele
Salvamont în cazuri de accident. De asemenea, precizăm că în situaţii deosebite de accidente turistice,
din Curmătura Zîrnei se poate cobori în maximum 1½—2 ore — în sud — pe un hăţaş cu potecă de oi,
fără marcaj, pînă la capătul drumului forestier din valea Zîrnuţei care se continuă pe rîul Doamnei pînă
în satul Nucşoara, comuna Domneşti, judeţul Argeş.

Traseul nr. 7: Curmătura Zîrna (alt. 1923 m) - Valea Urlei — Curmătura Moţului (alt.
2200 m) — Cabana Urlea (alt. 1530 m).
Marcajul: punct roşu. Durata: 3-3½ ore.

Plecînd de la refugiul Zîrna, stîlpul indicator cu punct roşu ne ghidează pe poteca care coboară
de-a coasta - pe dreapta spre nord-vest. După 30-40 minute ajungem în Valea Urlei, pe care o
traversăm şi ne angajăm în urcuş pe versantul din faţă, pe un vîlcel, care ne scoate în Curmătura
Moşului (2200 m), unde întîlnim punctul roşu care coboară pînă la Cabana Urlea pe o pantă foarte
abruptă. Cabana Urlea este amplasată într-o poieniţă sub Colţii Brezei pe muntele Muşuleaţa - alt. 1530
m este formată din 2 corpuri de clădiri, construcţie din lemn şi dispune de 50 locuri cazare cu camere
de 2-3 paturi şi priciuri, are bufet şi conductă de apă potabilă, încălzirea fiind cu lemne, iar iluminatul
cu grup electrogen.

Traseul nr. 8: Satul Breaza (alt. 610 m) - Valea Brescioara -Cabana Urlea (alt. 1530 m).
Marcajul: triunghi albastru. Durata 3-3½ ore.

Din satul Breaza (aparţinător comunei Lisa), evoluăm pe un drum forestier de cca 3,5-4 km,
apoi trecem la dreapta peste un pod - chiar lîngă o pepinieră şi un canton silvic - după care urmăm
malul drept al pîrîului Brescioara — în aval. După circa 2 ore ajungem la o confluenţă - unde din partea
dreaptă pîrîul Curmăturii se uneşte cu apele Brescioarei, ce vin din valea Mogoşului. Aici ne oprim
pentru popas, lîngă o bancă. Sîntem !a aproximativ 1300 m altitudine şi pînă la cabană mai avem doar
o oră. Acest traseu este cel mai uşor spre Cabana Urlea, dar cînd apele sînt mari trebuie evitat, fiindcă
de cele mai multe ori, aluviunile trec peste podeţe, făcînd impracticabil accesul pe această potecă.

Traseul nr. 9: Satul Breaza (alt. 610 m) - Valea Pojarta - Plaiul Hoţilor - Cabana Urlea
(alt. 1530 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 3½-4 ore.

De la satul Breaza ajungem tot pe acelaşi drum de 3,5-4 km în spatele pepinierei şi cantonului
silvic, apoi urmăm pîrîul Pojortei evoluînd în amonte cca 2-2½ ore, cînd în stînga noastră apare prima
bancă şi un pilon cu săgeată, care ne ghidează spre dreapta pe o potecă în serpentine — foarte abrupta
— denumită Plaiul Hoţilor — şi care după 3/4 de oră—o oră ne scoate exact în spatele Cabanei Urlea.

Traseul nr. 10: Satu! Breaza (alt. 610 m) — Colţii Brezei — Cabana Urlea (alt. 1530 m).
Marcaj: punct roşu. Durata: 3-3½ ore.

Pornim din satul Breaza pe acelaşi drum forestier pînă la pepinieră şi cantonul silvic, unde —
din spatele acestora — urcăm cca 100-150 m şi prindem muchia ce desparte văile Brescioara de
Pojorta.
După alte 30—40 minute trecem pe la ruinele fostei cetăţi feudale atribuită lui Radu Negru şi
apoi, urcînd în continuare, traversăm două poieniţe (în ultima este chiar o bancă pentru un mic popas),
ca de aici poteca să ne conducă sub Colţii Brezei printr-o pădure de fag şi brad, şi apoi să înceapă să
coboare mai accentuat pînă la joncţiunea cu altă potecă ce urcă din Valea Brescioarei, avînd marcajul
triunghi albastru, şi pe care, împreună cu triunghiul roşu pe care am urcat, continuăm drumul în 30 de
minute pînă la cabana Urlea.
Recomandăm turiştilor că în caz de timp nefavorabil pentru a urca în continuare de la Cabana
Urlea spre creastă este bine să rămînem 1-2 zile la cabană, avînd posibilitatea să facem excursii în
această zonă şi anume:
Din faţa Cabanei Urlea — în amonte — pe o potecă ce porneşte pe curba de nivel mergem pe
sub piscul lui Lăiuţ, trecînd primul izvor din stînga care de fapt alimentează cu apă cabana. Mergînd în
continuare pe curba de nivel printr-o pădure cu brazi, la cca 20-30 minute de la cabană ajungem într-o
poieniţa, de aici imediat — la stînga — se desfăşoară o potecă foarte bună care întretaie exact pe curba
de nivel toate viroagele şi jgheaburile ale căror ape curg în Valea lui Mogoş. In stînga este aşa-zisa
„Muchia cu pini" denumită astfel din cauza unor exemplare de pini foarte bătrîni — poate între 150—
200 ani — care urcă pînă la golul alpin. Privind peste firul Văii lui Mogoş, în dreapta vedem stîncile
albe ale complexului calcaros Trăsnita, înfipt ca nişte pinteni în peretele de şist cristalin pe bază de
siliciu al muchiei Caţaveiului, ce desparte Valea lui Mogoş de Valea Sîmbetei.
Ca un amănunt putem preciza că pe Muntele Trăsnita cresc cele mai mari şi reprezentative
exemplare ale florii de colţ din munţii patriei noastre. De la acest punct, mergînd mai departe, tot pe
curba de nivel trecem pe sub căldarea Moşului, apoi sub căldarea Somnului şi Vîrful Urlea. Pînă aici,
de la ultima poieniţă de sub muchia cu pini au mai trecut o oră şi 30 minute, deci în total am făcut cca 2
ore de la cabană. Pentru a ne înapoia la cabană este suficient să prindem primul hăţaş de oi din partea
stîngă a văii — cum urcăm în sus, şi care ne scoate sub umerii Moşului, respectiv la marcajul punct
roşu - care vine de pe creastă şi se continuă pînă la cabană.

Traseul nr. 11: Cabana Urlea (alt. 1530 m) — Curmătura Moşului (alt. 2200 m) - Vîrful
Urlea (alt. 2474 m) - apoi la Cabana Sîmbăta (alt. 1401 m) prin cheile Bîndei.
Marcaj: triunghi albastru şi bandă roşie verticală. Durata: 7-8 ore.

Din faţa cabanei, urcăm foarte abrupt fruntea Muşuleţii, găsind în stînga Valea Pojortei, iar în
dreapta Valea Brescioarei. Apoi trecînd printr-o pădurice de molid, poteca ne scoate în golul alpin. De
aici începem să urcăm pieptiş printre jnepeni pînă la 2000 m, cînd ajungem în şaua Muşuleţii. În
continuare poteca traversează o serie de grohotişuri, lăsînd în dreapta căldarea Mieilor şi în curînd am
ajuns în Curmătura Moşului (alt. 2200 m). Precizăm că porţiunea de trecere prin grohotiş este foarte
periculoasă iarna-primăvara, din cauza rostogolirii şi alunecării avalanşelor şi lavinelor. De aici se
despart două trasee: unul cu punct roşu care coboară spre Valea Urlei şi apoi urcă pînă la refugiul
Zîrna, iar altul marcat cu triunghi albastru prinde muchia din dreapta şi ne conduce spre Vîrful Urlea,
lăsînd în dreapta piscul Somnului. Acum continuăm să urcăm muntele Moşului pe versantul nordic,
ajungînd în curînd la o mică şa, iar apoi căţărîndu-ne printre stînci atingem vîrful Urlea (alt. 2474 m).
De aici avem o largă privire spre colţul Viştei şi chiar Vîrful Moldoveanu. După un mic popas începem
să coborîm pînă în Curmătura Mogoşului (alt. 2344) pe o pantă ierboasă. Evoluînd pe marcajul bandă
roşie cotim puţin la dreapta unde, după ce am trecut de un mic urcuş — cheile Bîndei —, ne angajăm
pe marcajul punct roşu de unde începe o coborîre foarte abruptă care ne scoate în fundul văii Sîmbăta
— în faţa unei stîni de oi, de la care în 20 de minute ajungem la Cabana Sîmbăta, (pe planşă acest
traseu apare sub nr. 14 B). De asemenea, precizăm că şi acest traseu este foarte periculos iarna—
primăvara şi se recomandă mimai turiştilor încercaţi şi dotaţi cu materiale de asigurare.
Mai putem să reţinem încă două variante de trasee în zona aceasta şi anume:
a) Din Curmătura Moşului continuăm pe curba de nivel cca 400 m, apoi coborîm pe un hăţaş
pînă în Valea Urlei, al cărui pârău îl traversăm, şi vom observa în faţă mici cascade care
provin din lacul Urlea, pe marginea cărora dacă urcăm, ajungem la lac. Lacul Urlea se
 găseşte la altitudinea de 2192 m, are o circumferinţă de 590 m, lungimea de 221 m,
lăţimea de 124 m iar adîncimea de 4,4 m. După un mic popas, găsim pe marginea lacului
un marcaj cu punct albastru care ne angajează în urcuş pe dreapta lacului în aşa fel încît în
maximum 3/4 de oră să ajungem pe linia de creastă. Traseu foarte periculos iarna—
primăvara (pe planşă, acest traseu apare sub nr. 11 A).
b) Dacă am ajuns pînă la Curmătura Mogoşului, continuăm poteca a'e creastă, depăşim
cheile Bîndei şi lăsînd marcajul punct roşu în dreapta urmăm linia de creastă cu marcajul
triunghi roşu pînă la Fereastra Mare, de unde începe un coborîş foarte abrupt de cca 2 ore
care lăsînd în dreapta Colţul Bălăceni (a!t. 2188 m), ne conduce pînă la Cabana Sîmbăta.
În anul 1937 în valea Sîmbetei s-a ţinut prima şcoală de schi din judeţul Braşov, organizată de
municipiul Braşov.
Cabana Valea Sîmbetei este amplasată sub o aripă de brazi îa altitudinea de 1401 m, dispune
de cca 50 locuri în camere de 2—3 paturi şi camere cu priciuri. Are apă curentă, lumină prin grup
electrogen şi serveşte masă caldă şi preparate de bufet.
Amintim că în zona traseelor 6—11 vom întîlni des ciopoare de capre negre şi mai rar vom
vedea acvile în văzduh.
Aşa cum am precizat, la fiecare porţiune de traseu periculos în timpul iernii şi primăverii este
obligatoriu ca în dotarea noastră să avem colţari, piolet şi traversările să le facem prin asigurare la
coardă.

Traseul nr. 12: Complexul Sîmbăta (alt. 750 m)— Cabana Valea Sîmbetei (alt. 1401 m)
Marcajul: triunghi roşu. Durata: 3-3½ ore.

Recomandăm ca înainte de a pleca pe creasta Munţilor Făgăraş de la Complexul Sîmbăta să

vizităm Mănăstirea Sîmbăta, zidită de domnitorul Constantin Brîncoveanu în anul 1785.
De asemenea, precizăm că dacă ne înapoiem din creasta Munţilor Făgăraş spre Complexul
Sîmbăta, putem să ne oprim şi la Popasul Sîmbăta, care este o frumoasă unitate turistică cu posibilităţi
de masă caldă şi cazare confortabilă. Totodată turiştii care vin la Complexul Sîmbăta au posibilitatea să
fie cazaţi în camere de 2-4 paturi, să fie serviţi cu preparate de restaurant şi bufet, avînd condiţii de
confort corespunzătoare. De asemenea, vara pot dormi în căsuţe camping.
De la Complexul turistic Sîmbăta, pe un drum forestier de cca 5 km începem să urcăm foarte
domol pe o potecă spre Cabana Sîmbăta Popas amplasată pe partea stîngă a văii Sîmbăta după cca 700
—800 m de la Complex. De aici după cca o oră ajungem la un pod de ciment şi o căsuţă de depozitare
mărfuri pentru Cabana Sîmbăta Vale. Din acest loc începe să urce poteca, care după o oră jumătate-
două ne conduce la cabana Sîmbăta Vale.

Traseul nr. 13: Cabana Valea Sîmbetei (alt. 1401 m - Piatra Caprei (alt. 1690 m).
Marcajul: triunghi albastru. Durata 1½ -2 ore.

De la Cabana Sîmbăta Vale se coboară pe partea stîngă a pîrîului cca 15—20 minute pînă la
stînă; Aici, se trece peste pîrîu şi apoi în serpentine scurte - pe dreapta — se urcă foarte abrupt în cca
1½-2 ore pe Piatra Caprei, care este o formaţie calcaroasă împlîntată între şisturile cristaline. De aici, la
dreapta, pe hăţiş nemarcat, se poate ajunge în 15-20 minute la cascada cu acelaşi nume, iar în
continuare în cca 2 ore -pe curba de nivel - pînă sub colţul Bălăceni.

Traseul nr. 14: Cabana Valea Sîmbetei (alt. 1401 m) — Fereastra Mare (alt. 2188 m) —
refugiul Moldoveanu (alt. 2074 m) — Cabana Podragul (alt. 2136 m).
Marcajul: triunghi roşu, în continuare banda roşie. Durata: 7—8 ore.

De la cabană urcăm domol cca 15-20 minute, după care în dreptul unei stîni, traversăm valea
şi după un urcuş pieptiş în serpentină, ajungem pe o mică platformă denumită „La Cruce", de unde se
desprind două trasee. În stînga apare marcajul punct roşu care ne conduce spre creasta, prin cheile
Bîndei, iar dacă mer,gem înainte vedem marcajul triunghi roşu care ne scoate printr-o căldare în
Fereastra Mare, tot pe linia de creasta în cca 2 ore. De aici poteca începe să urce lăsînd la est căldarea
Gălăşescului, apoi coboară pînă la Fereastra Mică (alt. 2196 m), ca apoi să urce din nou pînă aproape
de vîrful Galbenele (alt. 2456 m) şi pe urmă să coboare pînă în şaua Viştişoarei (alt. 2291 m). În stînga
ne apare Valea Rea cu iezerul cu acelaşi nume, iar în dreapta pe versantul nordic - sub noi - este Lacu!
Viştişoarei. În continuare poteca începe să urce din nou pînă cînd ne apare tot în partea stîngă, sub
vîrful Moldoveanu, „Lacul triunghiular". În acest loc ne găsim la altitudinea de 2074 m. Precizăm că,
dacă nu dorim să continuăm traseul spre Cabana Podragu! -de aici — respectiv din portiţa Viştea Mare,
putem coborî urmînd marcajul triunghi roşu în maximum o oră în prima terasa o văii Viştea Mare unde
există refugiul „Viştea Mare" din masă plastică armat cu fibră de sticlă, capacitate 10—15 locuri pe
două priciuri suprapuse. De la acest refugiu în maximum o oră sîntem la stînă şi apoi în 2 ore la capătul
drumului forestier care ne conduce în 2—3 ore la Oraşul Victoria. De asemenea, în caz de timp
nefavorabil: furtună, ninsoare, nu trebuie să continuăm drumul peste Colţul Viştei Mari, ci ne abatem
cca 400 m în stînga sub Lacul Triunghiular - ghidaţi de un stîlp cu săgeată - şi ne adăpostim în refugiul
metalic „Moldoveanul" cu o capacitate de 15—20 locuri pe priciuri suprapuse. De la acest refugiu
putem să coborîm prin Valea Rea în maximum 2 ore la Stîna cu ocelaşi nume, de unde începe un drum
forestier spre satul Nucşoara — Domneşti, judeţul Argeş.
Atît în sud cît şi în nord la cele două refugii amintite mai sus este interzis a se coborî iarna şi
primăvara, fiind pericol de declanşare: avalanşe şi lavine.
Aici în şaua Viştei Mari facem un popas pentru refacere şi apoi gîndindu-ne că mai avem cca
4—5 ore pînă la cabana Podragul pornim din nou. Urcăm pieptiş pe vîrful Viştea Mare (alt. 2527 m).
Să nu uităm că din acest punct se desprinde spre sud o creastă zimţată şi marcată cu punct roşu care ne
conduce pe cel mai înalt vîrf din ţară — Moldoveanul (alt. 2544 m). Dus şi întors acest traseu nu ia mai
mult de o oră. Ne reîntoarcem deci, pe vîrful Viştea Mare şi coborîm pînă în şaua Ucişoarei (alt. 2310
m) de unde lăsăm în dreapta vîrfurile Ucea More (alt. 2434 m) şi Corabia (alt. 2407 m) pe sub care
trecem lăsînd în stînga respectiv în sud vechiul drum al Dorobanţilor (legătura între Transilvania şi
Muntenia) şi apoi începem să coborîm dor nu prea mult, fiindcă ne apare în faţă vîrful Tărîţa (alt. 2411
m), ca apoi imediat să ajungem într-o şa de unde în maximum 30 minute pe marcajul triunghi roşu să
atingem cea mai înaltă (ca amplasament) cabană din ţara noastră „Podragul" (alt. 2136 m). Precizăm că
vîrful Tărîţa mai poartă denumirea Conrad Spitze, după numele primului preşedinte al Societăţii
Carpatine Săseşti din Sibiu.

Traseul nr. 15: Complexul Sîmbăta (alt. 750 m) — refugiul Viştea Mare (alt. 1850 m) -
portiţa Viştea Mare (alt. 2310 m).
Marcajul: triunghi roşu. Durata: 7-8 ore.

De la Complexul Sîmbăta se merge pe drumul forestier din spatele Mănăstirii cca 4—5 km
pînă la un stîlp indicator cu săgeţi care ne ghidează în stînga tot pe un drum forestier pe Valea Viştea
Mare. După încă 4—5 km drum carosabil ajungem la ploierul pantei de unde o potecă marcată cu
triunghi roşu ne scoate după 2—2½ ore la stînă. De aici — după primul popas — într-o ora sau o oră şi
jumătate ajungem la refugiul din masă plastică armată cu fibră de sticlă, capacitate 10-12 locuri pe
priciuri suprapuse. De aici urcuşul este foarte dur, dar în cca 2 ore ajungem pe creasta principală Viştea
Mare - în şa.

Traseul nr. 16: Oraşul Victoria (alt. 640 m) — „La Şipote" (alt. 1470 m) - Muchia
Tărîţei - cabana Podragul (alt. 2136 m).
Marcajul: punct albastru — triunghi albastru. Durata: 7½-8½ ore.

Ieşind din Oraşul Victoria continuăm drumul spre stînga către Combinatul chimic. După
cîteva sute de metri, spre dreapta începe un drum forestier ce duce la cabana Arpaş. Urmîndu-l
traversăm Valea Ucei şi curînd drumul se bifurcă. O variantă duce spre stînga către munte iar alta la
dreapta către cabana Arpaş. Noi continuăm însă, pe Valea Ucişoarei Seci, un afluent al Ucei, trecînd pe
lîngă un canton silvic şi traversînd firul unui pîrîu.
Urmăm drumul nostru pe Ucişoara Seacă încă trei kilometri pînă în dreptul unor cabane a
muncitorilor forestieri, din dreptul cărora urcăm spre stînga o potecă. După circa 300 metri sîntem pe
lima de cumpănă unde reîntîlnim marcajul punct albastru.
Aici avem în dreapta Valea Ucişoarei Seci iar în stînga Pîrîul Ursului. După puţin timp
ajungem la altitudinea de 930 metri într-o poiană denumită „La Comandă".
Depăşind obîrşia Pîrîul Ursului, poteca se abate urmînd culmea spre stînga, înspre Pîrîul
Fîntînii. De aici zorim la dreapta cuşma Boldanului, împădurită cu molid şi peste puţin timp ajungem la
punctul denumit „La Şipote". O săgeată prinsă pe un molid ne arată direcţia de urmat, spre o poieniţa
cu zmeuriş. Şi de aici o săgeata ne indică direcţia către poteca pe care urmează să înaintăm.
Continuînd drumul de acum înainte pe marcajul triunghi albastru urcuşul, începe să se
potolească, iar o potecă largă ne conduce pînă la nişte serpentine pe care după ce le-am urcat ieşim în
Poiana Boldanului. Precizăm că în această zonă se află vechea casă de vînătoare, care în ultimii ani a
ars, rămînînd numai ruinele.
Drumul nostru ne scoate din pădure într-o zonă acoperită cu jnepeni şi ienuperi. De aici
vedem vîrfurile Baba, muchia Gîrdomanului, în stînga, iar în dreapta Turnurile Podragului.
 Mai departe, înaintăm spre Vîrful Lespezilor şi Vîrful Pîrîul Jneapănului pe care le ocolim şi
revenim pe linia de creastă. Să fim foarte atenţi ca din acest punct să nu urmăm o potecă bine conturată,
dar nemarcată pe partea dreaptă care coboara direct către cabana Turnuri din Valea Podragului.
Noi continuăm poteca marcată, care devine tot mai accidentată, trebuind să urcăm o serie de
serpentine scurte şi chiar să ne căţărăm pe stînci. Sîntem aproape de vîrful Custura şi de aici putem
vedea căldarea Podragului. Totodată în faţa noastră spre stînga vedem căldarea Văii Ucei, şi stîncile
întunecate ale Corăbiei. Mai identificăm Hîrtopul Ursului, Vîrful Gălbenele şi Gălăşescu.
De aici coborîm uşor în curmătura Calea Carelor (2173 m), părăsind linia muchiei şi abătîndu-
ne la dreapta începem o coborîre în diagonală către o portiţă care ne scoate în Căldarea Podragului,
unde ne aşteaptă cabana construită în anul 1952. Această cabană este cea mai sus amplasată din Munţii
Făgăraş (2136 m).

TRASEE NEMARCATE

În Munţii Făgăraş, care sînt cuprinşi în perimetrul administrativ al judeţului Braşov, avem
următoarele muchii mai deosebite:

Muchia Sîmbăta (Caţaveiu) desparte Valea Brescioara (Mogoş) de Valea Sîmbetei, şi începe
din satul Breaza-Lisa, urcînd pe Pleaşa Lisei către şaua Popa, unde demult era cabana Abraham. De
acolo prindem spinarea Caţaveiu (piciorul din răsărit şi apus), teren foarte în pantă care ne scoate la
cota 1476 m, respectiv Vîrful Gropanei. De aici urmează o şa unde locul se numeşte „La comandă", iar
mai departe ajungem la „Poieniţa cu Cocoşi" (alt. 1580 m), unde se termină brazii, şi atingem Vîrful
Caţaveiului Mic sau Vîrful Piciorului, punct de unde începe un urcuş foarte abrupt denumit „Piciorul
Sîmbetei", cu o poieniţă în care a fost un bordei. Imediat după acest picior, ne apare Izvorul Poplaca şi
în faţa noastră se înalţă vîrful Caţaveiu Mare (alt. 2282 m) sau — cum îi mai spun localnicii — Muchia
Suliţii — secondată în amonte de vîrful Jeleajenului, care prin „Şaua lui Popa" face legătura cu
formaţiunea de calcar Trăsnita, unde pe vremuri era o casă de adăpost.
În continuare urmează o şa mai lungă — „Curmătura la Pîrîul Petrii din Jos" — iar în dreapta
către vest se vede Piatra Caprei (alt. 1700 m). Apoi ne apare vîrful la Lăculeţe (alt. 2279 m). De aici
mai întîlnim o mică şa după care ajungem la Vîrful Cheia Bîndei (alt. 2384 m), care face legătura cu
creasta principală, marcată.

Muchia Drăguşului desparte Valea Sîmbetei de Valea Viştişoara. Ea începe din piciorul din
vest de pe coasta Drăguşului sau cum i se mai spune „Cărarea de pe muchie", unde pe vremuri era o
moară. Acum este o baracă forestieră (alt. 681 m). De aici din punctul denumit Altoaia, spre răsărit
prindem — Cărarea Comenzii (de iarnă) la alt. 1150 m. În continuare urcăm o spinare denumită
Cărarea Muntelui — între Pîrîul Drăguşel cel Strîmb — către est, şi Pîrîul Drăguşel cel Larg, către vest,
ca apoi să ajungem în poienile Şteghie şi Steguţa. Nu peste mult timp ne găsim la o curmătură de la
picioarele poienii „La Lespezi" (alt, 1596 m) unde în prezent este şi o casă de vînătoare. De acum
sîntem la limita superioară a zonei bradului „La Golu" (alt. 1741 m), şi ne apare în faţă o mică
proeminenţă de piatră de unde coboară o potecă de vînătoare în Valea Viştişoara, spre dreapta. Poteca
de creastă urcă pînă la alt. 1870 m şi ne apropiem de vîrful Hoaghea (Jneapănului) — alt. 2012 m —,
ca apoi să ajungem la o altă proeminenţă fără stînci, denumită Crinte (alt. 2114 m). Acum urmează un
mamelon înierbat, denumit „Claia Codrei" iar apoi Vîrful Piatra Roşie (alt. 2357 m). Din acest punct
coama coboară în şaua Curmătura Râcorele (alt. 2298 m), pe stînga deschizîndu-se o căldare glaciară.
Noi însă, mergem înainte şi ajungem la „Portiţă" (alt. 2358 m) care are de acum în faţă Vîrful
Gălăşescu (alt. 2455 m) prin care se punctează creasta principala. Fac precizarea ca din curmătura
Răco-relelor avem pentru coborîre două variante şi anume:
- în partea stîngă este căldarea Răcorelele unde, trecînd pe lîngă nişte bolţi mici de apă (Topila
Baronesei) — alt. 2200 m
- începem să coborîm pe o mica muchiuliţă care desparte Răcorelele de o altă căldare din
dreapta — respectiv Curtea Oţelelor. Apoi, continuăm să coborîm lăsînd în dreapta Vîrful Slănina şi
Fereastra Mică, pînă cînd ajungem în obîrşia Văii Sîmbetei, lîngă o stînă. De aici mai facem pînă la
Cabana Sîmbăta 20 minute;
- sau coborîm tot din Curmătura Răcoarelor pe un hăţaş în dreapta, ca după 30-40 minute să
ajungem în Valea Viştişoara lîngă lacul cu acelaşi nume (alt. 2040 m). Mai sus, tot lîngă lac, sub pereţii
frontali ai crestei de asemenea, este un fund de lac, însă sec. De aici, în aval pe Viştişoara, pînă la stîna
principală, mai facem o oră iar de la stînă încă o oră pînă la capătul drumului forestier - Viştişoara -
lung de 4,5 km, care ne conduce pe drumul de centură spre oraşul Victoria la stînga (6 km) iar la
dreapta spre Complexul Sîmbăta (3 km).
 Muchia Zănoaga. Aceasta desparte Valea Viştişoara de Viştea Mare. Muchia porneşte din
două picioare: în vest piciorul Viştea Mare (Muchia Curmăturii), iar în est piciorul Viştişoarei, sau,
cum i se mai spune, Plaiul lui Anghel. Dacă începem să urcăm pe Piciorul Viştei Mari trecem prin
Poiana Curmătura (alt. 864 m) şi atingem vîrful La Comandă (alt. 1263 m), loc de întîlnire şi cu cărarea
ce vine din Piciorul Viştişoarei care începe însă, mai jos (alt. 669 m). Apoi trece prin Poiana Iui
Anghel, coboară în şaua Comandiţei, apoi urca în Poiana cu Cocoşi şi atinge punctul de joncţiune a
celor două picioare — vîrful „La Comandă" (alt. 1263 m).
Din acest loc începe linia principală a muchiei Zănoaga iar hăţişul urcă trecînd pe rînd prin
Poiana La Şteghie şi stîna cu acelaşi nume (alt. 1300 m) - La Cruce (alt. 1470 m) - Poiana „La Aschi"
(alt. 1470 m), ajungînd la o belvedere — Boldan (alt. 1575 m), apoi coborîm puţin în Poiana Curmătura
cu stîna (alt. 1563 m). Aici, se termină brazii şi ajungem la punctul „La Piatra Mare" sau, cum i se mai
spune - Sfinxul (alt. 1720 m). În sud-vest este Piscul la Pîrîul Calului — unde este aşezată casa de
vînătoare (alt. 1670 m), iar la sud curge Pîrîul Lacului ce vine de pe o pantă cu multă stîncărie (alt.
1834 m). Urcăm răzbit şi iată-ne ajunşi pe o piramidă - La Pândei (alt. 2080 m), iar mai la nord întîlnim
o mică căldare — La Cuptoare (alt. 2118 m), împreună cu o şa. De aici începe un urcuş foarte dur care
ne scoate de la cota 2169 m pînă ia 2390 m pe versantul de răsărit al „Răutăţilor", apoi muchia coboară
pînă la punctul „Intre Biserici". Aid, este o frumoasa belvedere spre Valea Viştişoarei. Acum, începem
să urcăm încet spre un mic vîrf „Iazu" (alt. 2350 m), şi după puţin timp atingem Vîrful Zănoaga (alt.
2390 m). De la acest vîrf coborîm prin spintecătura Zănoagei (a!t. 2310 m), ca pe urmă să urcăm din
nou Vîrful Galbenele (alt. 2443 m), ce punctează creasta principală. Gradul de dificultate al acestei
muchii porneşte de la 1 B, 2 B şi ajunge pînă la 2 A.

Muchia Viştei. Aceasta desparte valea Viştea Mare de valea Ucişoara. Urcuşul pe muchie
începe propriu-zis de la punctul „Poiana Comenzii" (alt. 1155 m) unde se întîlneşte piciorul din vest
Ucea şi piciorul din est Viştea. Fac o precizare că pînă la această poiană se poate ajunge din drumul
forestier al Văii Viştea Mare care pe partea dreaptă are un drum carosabil de cca 300 m pînă la Cabana
Baragiştilor. De aici în cca 15 minute se prinde Plaiul care conduce la Poiana Comenzii. Din acest
punct poteca se continuă prin pădure spre poiana Stîncica (alt. 1200 m) pînă la o ţîflă cu brazi (alt. 1330
m) urcînd în continuare spre cota 1717 m, unde este limita superioară a bradului. De aici, coborîm
puţin, în Şaua din Muchie (alt. 1712 m), apoi urcăm Vîrful Surpăturii (alt. 1934 m), de unde începe aşa-
zisul Munte Hăităşel. În continuare la cota 1950 m întîlnim o şa de unde ne înscriem pe un urcuş foarte
greu spre Vîrful Hăităşel (alt. 2048 m). Iarăşi coborîm într-o şa şi apoi urcăm din nou spre Vîrful
Fîntînei (alt. 2286 m). În curînd întîlnim tot o şa, cu o tîrla pentru oi, sub care izvorăşte apa. Acum,
încep o serie de muchiuliţe laterale prismatice şi între ele şei, ca apoi să ne apară în faţă un abrupt de 50
m — Spintecătura Viştei - care taie Muchia Viştei. Ca să putem ajunge la creastă, respectiv pe Vîrful
Ucişoarei (alt. 2418 m), trebuie să ne asigurăm în coardă.
Această muchie are gradul de dificultate 2 A şi trebuie să înaintăm numai atacînd pe partea
nordică.

Muchia Gîrdomanului. Este una din cele mai frămîntate ale Munţilor Făgăraş. Ea desparte
Valea Ucea Mare de Valea Ucişoara. La punctul denumit „Răutăţile Gîrdomanului" în anul 1936 s-a
împuşcat ţapul de capră neagră care deţine recordul mondial neegalat nici pînă astăzi. Este accesibilă
numai unor turişti foarte încercaţi şi numai în sezonul de vară. Muchia Gîrdomanului începe cu piciorul
pantei din Valea Ucişoara Seacă, de la 600 m şi continuă pe o potecă folosită de ciobani pînă în Poiana
Comanda (alt. 1075 m), iar în continuare trece peste Vîrful Fîntîrtiţii (alt. 1407 m), care are o frumoasă
belvedere. De aici se ajunge în Poiana Gîrdomanului (alt. 1519 m), iar mai sus (alt. 1560 m) este
amplasată Casa de vînătoare din Girdoman. Spre creastă începem să urcăm o parte stîncoasă ce ne
scoate la „Răutăţile Gîrdomanului" (alt. 1940 m) de unde ajungem pe un hăţaş bătut de oi la „Vîrful
Portiţei" (alt. 1910 m), altă belvedere. Creasta se continuă prin vîrfurile Mioarelor, Ţelinei şi Lespezi
(alt. 2135 m). Apoi urcăm vîrful „La Pîrîul Calului" (alt. 2173 m), ca apoi să lăsăm şaua cu acelaşi
nume, urcînd din nou un alt vîrf denumit „Cel vînăt" şi „Pietrile" (alt. 2235 m). De aici ajungem pe
vîrful „Claia" (alt. 2250 m), de unde se vede în toată splendoarea lui, „Colţul Viştei Mari", ca imediat
să atingem „Portiţa" care este un culoar — scoc — ce coboară de la 2285 m direct în Valea Ucişoara.
În faţă ne apare Vîrful Ucea Mare înalt de 2432 m, accesibil numai alpiniştilor.

Muchia Tărîţa. Doresc să descriu din acesta muchie numai partea superioară — în continuare
— de unde o părăseşte poteca turistică care coboară la Lacul şi Cabana Podragul.
Sîntem la curmătura denumită „Calea Carelor" (alt. 2190 m). Aici a fost odată un bordei de
vînătoare din piatră, rămînînd doar cîteva urme din ruine. Este o belvedere splendidă spre Lacul
Podragul şi Valea Ucea Mare.
Din acest punct urcăm o porţiune destul de uşoară şi ajungem la o stîncă denumită „Florstedt"
(renumit vînător şi biolog), care se găseşte la cota 2300 m, apoi coborîm în Curmătura Iezerului (alt.
2250 m). De aici ne apar în faţă două proeminenţe stîncoase: una care mărgineşte în stînga căldarea
Ucei Mari, iar alta mai îngustă şi abruptă defineşte Vîrful Tărîţei sau Konradt-Spitze - cum este
cunoscut de turişti (alt. 2419 m).
Apreciem gradul de dificultate al acestui traseu de la 2 A, 3 B şi pînă la 4 A.

Muchiile descrise mai sus sînt nemarcate făcînd excepţie numai Muchia Tărîţei, dar şi aceasta
nu în totalitate.
Ca vînător alpin le-am străbătut de foarte multe ori, dar în toate cazurile numai toamna tîrziu
— fără zăpadă — şi întotdeauna însoţit de paznicul de vînătoare. De aceea le-am descris mai în detaliu
fiindcă acestea pot constitui itinerarii foarte interesante pentru turiştii încercaţi ce doresc să cunoască
zone inedite şi culmile care punctează Creasta principală a munţilor Făgăraş.
Precizez că mulţi alpinişti ai cluburilor braşovene au parcurs şi escaladat aceste muchii în ture
de iarnă. Dar mai valoroase sînt aceste locuri pentru zoologi, botanişti şi mineralogi fiindcă aici se pot
găsi diferite insecte, floră, minereuri, ce pot face obiectul unor cercetări şi studii.
Pentru traseele nemarcate — pe muchii — nu am dat durata de mers fiindcă dacă le facem în
premiera, timpul pierdut la tatonarea cotelor şi a sensului de parcurs a traseului ne va întîrzia ieşirea la
creastă. De aceea e bine să avem cu noi echipament de bivuac.
În general timpul parcurs de la Piciorul pantei pe o muchie pînă la linia crestei principale a
Făgăraşilor este între 7—9 ore fără să avem zăpadă pe parcurs, gheaţă, ceaţă sau ploaie.

b) TRASEE ALPINE

Traseele alpine din Munţii Făgăraş

Deşi structura petrografică a Munţilor Făgăraş este de aşa natură încît găsim puţini pinteni de
calcare proprii căţăratului, majoritatea pereţilor fiind din rocă friabilă — şist cristalin — totuşi alpiniştii
din judeţul Braşov şi-au înscris numele în anuarul performerilor, executînd mai multe premiere, chiar
dacă acestea nu au un grad de dificultate deosebit. Astfel amintim cîteva din ele:
- Zona Văii Sîmbăta „Colţii Bălăceni", premieră atît vara cît şi iarna, executată de maestrul
sportului Mircea Opriş. Grad de dificultate 5 B.
- Zona Văii Ucea Mare „Fisura surplombată", grad dificultate 3 B, traseul „23 August" nord-
vest a Vîrfului „Corabia", grad de dificultate 4 A.
- Zona Văii Podragul: Hornul din peretele nordic al Vîrfului Tărîţa, grad de dificultate 2 A,
muchia nord-est a Vîrfului Tărîţa, grad de dificultate 2 A şi altele.
Dintre alpiniştii care au efectuat premiere în zonele de mai sus amintim pe Ion Coman, Roland
Welkens şi Ciucăşel Liviu.
Trebuie să arătăm şi performanţele alpiniştilor, membri ai cluburilor: A S. Armata, „Dinamo",
„Celuloza", „Torpedo" şi „Creaţia", toate din Braşov, care, îşi fac pregătirea şi perfecţionarea pentru
alpinismul de iarnă în aceste zone şi mai mult fac traversarea crestei principale a Munţilor Făgăraş în
etapele de iarnă-primăvară cu staţionări în bivuac.

MASIVUL PIATRA CRAIULUI

Piatra Craiului este o îngemănare de stînci, forme şi miraj. Un vis pentru unii, pentru alţii o
realitate vie, ce trebuie cucerită. Fiecare colţ, fiecare stîncă naşte: închipuiri, dorul de cunoaştere,
deprindere, curaj. Florile aici sînt: suave, - filigrane dantelate — pe a căror petale se reflectă toate
culorile din soare. Iar cine i-a călcat odată pragul, mereu va reveni strecurîndu-se prin labirintul
stîncilor albe şi uneori cenuşii, să-i mîngîie frunţile semeţe, să simtă odată cu bătăile inimii, veşnicia
împietrită, care a reuşit să oprească aici pentru totdeauna timpul.
Gîndul îmi zboară în urmă, cînd „bătrînul" meu prieten mi-a întins o mînă caldă, şi, a început
să-mi poarte paşii pe cărările, călcate cîndva, numai de caprele negre şi de el. Ca apoi, să-mi sădească
în suflet o dorinţă nouă de a căuta să arat şi eu tot la mai mulţi căile de a descoperi frumuseţile şi
ineditul în natură. Aşa l-am cunoscut „pe Lehmann", mărunt de statură, cu un mers legănat dar sigur,
care a ştiut să umanizeze muntele sălbatic al Pietrii Craiului, dăruindu-şi pentru aceasta o viaţa de 8
decenii. În acest timp a trasat poteci şerpuitoare — pe un corp de uriaş — unde natura ascundea de
milenii comori de neasemuit.
Şi ani de ani acest - mare suflet - a gîndit şi trudit, lăsînd semne colorate pe arbori şi pe stînci,
pentru ca bucuria vieţii lui să fie şi a altora, ţesînd în felul acesta peste 30 poteci marcate, care să
orienteze fără greutate mii şi mii de tineri pe încă un munte, care la fel ca şi alţii, face parte din zestrea
de nepreţuit, pe oare natura a dăruit-o patriei noastre.
Şi dacă fiecare turist a fost încîntat de faţa frumoasă a acestui paradis, Lehmann, a căutat să
arate la toţi şi partea nevăzută, dar foarte atrăgătoare şi înşelătoare, care de multe ori, celor nepregătiţi,
le cere jertfe.
Şi atunci, Lehmann, a forfecat cu paşii lui în lung şi în lat Piatra Craiului, de la poale spre
înălţimi în toate anotimpurile, dar mai ales în dimineţile de iarnă, cînd muntele dormita învelit în
hlamida lui albă de zăpadă, intuind toate intenţiile lui ascunse.
De sute şi sute de ori cocoţat pe umerii lui - fâră să-l simtă - i-a furat şi fixat pe peliculă
imagini prezentînd frumuseţi rare, pe care puţini au putut să le vadă aşa de aproape ca el, fără riscuri.
Fiecare tablou smuls muntelui de Lehmann, este o lucrare de artă, realizată după un studiu
îndelungat, care de cele mai multe ori a necesitat zeci şi zeci de ascensiuni pentru acelaşi subiect, în
condiţii extrem de grele şi periculoase, chiar pentru un alpinist. Este o enigmă pentru mulţi specialişti
în fotografii alpine, cum acest amator, a reuşit să prindă asemenea cadre, care să redea în planuri
multiple, integrînd: nori, zăpada, lumină, umbre şi stînci, toate laolaltă în locurile cu relieful cel mai
frămîntat al Pietrei Craiului.
Ore în şir, pe viscol a pîndit cu aparatul de fotografiat în mîini, momentul neprevăzutului,
aşteptînd ca să se desprindă sau să se rupă o avalanşă sau cornişe din sinuozităţile crestei. Sau a urmărit
suita norilor; fumurii, măturaţi de furtuni de pe bolta cerului, apoi a norilor pufoşi - albi, ce se mistuie
spre infinit. La fel în dimineţile de primăvară aştepta răsăritul leneş al soarelui, care străpunge cu săgeţi
roşietice ultima urzeală a nopţii, cînd încet-încet jocul umbrelor se destramă şi se preface în lumină —
în zi.
Dar pregătirea lui fizică, de mare atlet şi-a desăvîrşit-o prin muncă grea, de fiecare zi, cărînd
cu spatele piloni metalici — de orientare — pe toate potecile muntelui, apoi de-a lungul crestei la
altitudini de peste 2000 m, săpînd în solul dur al golului alpin pentru a-i fixa. Sau, agăţat în coardă ore
întregi deasupra prăpăstiilor, a găurit pereţii de stîncă, pentru a încastra pitonii, care să ţină cablul care
asigură securitatea turiştilor la trecerile periculoase. Toată această muncă în luptă cu greutăţile naturii l-
au călit şi l-au învăţat cum să se depăşească pe sine şi apoi orice impas, pentru ca iubitorii naturii să
poată pătrunde mai uşor aproape de inima ei şi s-o iubească.
De ce atîta dîrzenie, de ce atîta dăruire ? !
Fiindcă în urmă cu peste nouă decenii, într-o zi de 17 martie, la poalele Pietrei Craiului, de pe
măgurile Branului, Lehmann văzuse pentru prima oară lumina ce scălda feţele sudice ale acestui
munte.
De atunci, ani de ani, din fragedă copilărie, odată cu vîrsta, creştea şi dorinţa să se apropie tot
mai mult de acest — uriaş necunoscut — şi apoi, aşa cum soarele urca în zilele senine, pînă sus pe
crestele dăltuite, aşa să-l urmeze şi el pînă aproape de cer.
Şi, pentru Lehmann dragostea pentru acest munte a devenit un — viciu. Ani de ani, în ziua lui
de naştere, porneşte singur de sub poalele Grindului, cînd stelele încă clipesc pe cer, şi atras ca de un
magnet, înaintează sub lumina albă, mată şi fără umbră a Lunii, cu mersul lui domol şi sigur să urce
spre creastă. Pe zăpada îngheţată paşii lui, fără să lase urme, îl conduc pînă pe cel mai înalt vîrf. Aici se
opreşte o clipă, orbit de primele raze ale Soarelui, care au scăpătat deja din Munţii Bucegi prin —
Strunga Branului. Ele îl învăluie ca o aureolă, contopindu-l cu vîrful „La om". Dar - omul - Lehmann
se desprinde şi porneşte din nou, urmat acum de umbra lui, care devine o pală uriaşă de foc, şi pe
măsură ce înaintează pe spinarea încă adormita a muntelui, toate vîrfurile, pe care le întîlneşte, se
aprind: Vîrful Sbirii, Ţimbalul Mare, Vîrful Ascuţit, Padina Popii şi închisă, ca pînă la urmă tot
muntele să ardă cuprins de razele Soarelui, ce încep să coboare pe toate feţele sudice alungind umbrele
în văi. Din cînd în cînd, Lehmann se opreşte şi cu aparatul de fotografiat imortalizează toată această
zvîrcoiire de culori şi nuanţe ale naturii. Iar cînd soarele s-a înălţat deasupra muntelui, de două suliţi,
iar căldura lui face cristalele de ghiaţă să pălească, iar zăpada să se „mişte", Lehmann a trecut de mult,
în linişte şi neobservat de nimeni, pe lîngă cabana Curmătura.
... şi, iată-l azi - din nou - aniversîndu-şi cele peste opt decenii tot pe acelaşi traseu. Acum,
paşii lui plini de înţelepciune, l-au adus deja pe creastă în dreptul padinei lui Călineţ. Aici o cornişă
enormă „cimentată" cu zăpadă îndesată de furtuni, se răsfrînge peste creastă spre versantul nordic,
tăindu-i calea. Cu paşii ca de pisică, reuşeşte s-o depăşească, apoi cu ochii cercetători o supraveghează
dintr-un loc ferit, fiindcă ştie că în sînul ei se zvîrcolesc duhuri necurate.
A scos cu emoţie aparatul de fotografiat din raniţă, şi aşezat pe o stîncă, aşteaptă ca bătăile
inimii să se domolească, fiindcă, furat de încîntare, întîrziase prea mult pe spatele „uriaşului alb" care,
cu o singură scuturătură, l-ar fi putut arunca în hăuri împreună cu cornişe cu tot. De abia se liniştise,
cînd cu un zgomot înăbuşit, cornişa s-a crăpat exact pe locul, unde se mai vedeau cîteva urme, pe unde
venise Lehmann. O umbră neagră a acoperit prăpastia, formată în crevasa cornişei.
 Aparatul de fotografiat a ţăcănit o dată, de două ori, de trei ori, apoi cu un zgomot ca de tunet,
vagoanele de zăpadă au luat-o la vale, vuind sinistru printre stînci, transformînd padina lui Călineţ într-
un fluviu uriaş de gheaţă şi zăpadă ce curgea spre vale. Spre cer se ridicau nori albi de praf din zăpada
fină, prin care soarele năştea curcubee.
Teama pentru Lehmann se transformase în sublim, fiindcă marea lui satisfacţie era că a intuit,
pîndit şi fotografiat, momentul unic în Piatra Craiului de declanşare a unei avalanşe.
Aceasta a fost numai una din feţele nevăzute ale acestui munte, un avertisment chiar pentru
„marii iniţiaţi".
Poate e mai bine să nu încercăm să judecăm la unii oameni plăcerile lor ieşite din - obişnuitul
banal —, dacă acestea nu deranjează pe nimeni.
La fel cum nu trebuie să atribuim vîrstei, înţelepciunea, gîndirea, frumosul, voinţa şi
dragostea. „Ele" sînt flori care cresc spontan şi se sădesc din suflet în suflet la toţi ce se întîlnesc pe
cărări şi înţeleg într-un fel sau altul să iubească muntele.

a) TRASEE TURISTICE

Masivul Piatra Craiului face parte din Carpaţii Meridionali, concurînd prin eleganţa profilului
său îndrăzneţ cu masivii învecinaţi Bucegi şi Iezerul.
„Aici există nebănuite rezerve de frumos alpin, comori de imagini neîntîlnite în alţi munţi,
precum şi pietre de încercare destul de dificile pentru cei mai pretenţioşi alpinişti „relatează unul din
cunoscuţii cercetători ai acestui masiv, I. Ionescu-Dunăreanu".
Piatra Craiului este caracterizată printr-o ridicare bruscă dinspre nord-est deasupra şesului
Ţării Bîrsei, respectiv a oraşului Zărneşti, şi se întinde pînă deasupra cheilor Dîmboviţei şi
Dîmbovicioarei. Către vest şi nord-vest se învecinează cu o serie de munţi, care aparţin lanţului
Făgărăşan cît şi a munţilor Perşani, iar către partea de est cu regiunea Bran-Rucăr.
Această spinare de animal preistoric — zimţată —, are o lungime de peste 22 km culminînd
cu Piscul Baciului sau cum i se mai spune Vîrful — La Om —, înalt de 2.244 m.
Piatra Craiului există din perioada mezozoică sub forma unui recif lung care apoi prin
mişcările orogene a primit o mulţime de cute.
Dovadă că în multe puncte găsim roci cu resturi fosile cum este cazul pe muntele Giuvala,
dealul Sasului şi, resturi în marne şi calcare (melci — emoniţi — belemniţi).
Structura petrografică a Pietrei Craiului este formată de calcare.
Pentru a cuprinde acest masiv între limite turistice vom arăta că la nord se mărgineşte cu
Valea Bîrsei, la apus şi sud cu valea Dîmboviţei, iar la răsărit cu văile Brusturetului şi Dîmbovicioarei,
împreună cu Rîul Mare al Prăpăstiilor. Totuşi trebuie să menţionăm şi o limită de apus, Şaua Tămaşului
formată — curios — nu din calcare ci din şisturi cristaline.
Piatra Craiului are două versante cu aspecte complect diferite şi anume: Versantul dinspre
răsărit mai puţin înclinat şi acoperit cu vegetaţie, apoi versantul apusean, foarte înclinat, abrupt cu
pereţi neîntrerupţi, uneori aproape vertical.
Chiar şi creasta Pietrei Craiului în vorbirea turistică se împarte în două: creasta nordică dintre
şaua Crăpătura (Turn) şi vîrful „La Om", şi creasta sudică de la vîrful „La Om" spre Pietricica, care de
fapt este o Piatră a Craiului în miniatura, care coboară în judeţul Argeş.
Pentru o mai bună cunoaştere a Pietrei Craiului sîntem nevoiţi să o împărţim pe bucăţi plecînd
din punctul principal de acces, Oraşul Zărneşti şi să continuăm creasta propriu-zisă.
Astfel prima dată întîlnim - Piatra Craiului Mică - al cărei vîrf culminează cu cota 1.816 m
altitudine, este calcaros şi despărţit de restul masivului prin şaua denumită - Curmătura Pietrei Craiului
(alt. 1.620 m), iar în spre vest de Măgura Branului prin renumitul canion al Prăpăstiilor.
Piatra Craiului Mare este creasta principală a masivului şi începe de la Turnul Pietrei Craiului
(alt. 1.923 m), care se găseşte deasupra cabanei Curmătura. De aici creasta se continuă printr-o serie
întreagă de piscuri dintre care în ordine apar: Vîrful Padina Popii (alt. 1.970 m), Vîrful Ascuţit (alt.
2.126 m), aici fiind amplasat şi un refugiu din masă plastică armată cu fibre de sticlă cu o capacitate de
cazare de cca 10—12 persoane, apoi ne apare Ţimbalul Mare (alt. 2.165 m), Vîrful Ţimbalul Mic (alt.
2.198 m), Vîrful Sbirii (alt. 2.188 m), ş.a.
Aproximativ la mijlocul spinării Pietrei Craiului punctul de maximă altitudine este Vîrful —
La Om — sau Piscul Baciului (alt. 2.239 m) care este urmat şi de alte vîrfuri dar din ce în ce mai
coborîte cum ar fi Colţii Grindului (alt. 2.210 m), Vîrful Lespezi (alt. 2.127 m), Vîrful Pietrei (alt.
2.086 m) şi Vîrful Fundul (alt. 1.951 m) care coboară pînă la şaua Funduri (alt. 1.889 m), de fapt
punctul unde se sfîrşeşte zona alpină a Pietrei Craiului. Considerăm necesar să descriem puţin şi
versantele acestui masiv. Şi anume versantul de răsărit începe cu două zone care întrerup clinul înierbat
şi uşor accesibil şi anume: unul în dreptul Colţilor Grindului care are cîteva hornuri şi ţancuri, şi altul în
dreptul Ţimbalelor de unde se profilează hornurile Mărtoiului. Zona aceasta se prelungeşte pînă în
dreptul „Turnului" cu multe ţancuri şi muchii pe care alpiniştii fac „şcoală". Aceste mici abrupturi sînt
îmbrăcate cu o vegetaţie sub alpină care poartă diferite denumiri şi anume: „Brîul de sub Grind",
„Colţii Gâinii", „Brîul Vlăduşca" şi „Brîul Mărtoiului" sau cum i se mai spune „Poliţele Mărtoiului".
Desprindem abruptul de nord-vest şi de vest care se lasă către Valea Bîrsei Mari şi respectiv
cea a Văii Dîmboviţei.
Acest abrupt este acoperit cu păduri de molid numai pînă la Vîrful Turn spre nord iar spre sud
numai pînă la Pietricica, în rest pereţii sînt golaşi cu o rocă albă de calcare care în continuu se macină
sub forma de grohotiş aşa cum este cazul în zona „Marele Grohotiş" sau cum i se mai spune „Horjul
Mare".
Dacă abruptul amintit mai sus s-a pretat pentru alpinism, mai ales cu Padinile Şindrileriei,
Închisă, Popii, Călineţ, apoi abruptul Ciorînga Mare, Ţimbalele ş.a., trebuie să precizăm că abruptul
apusean este complet deosebit, prezentînd mai mult un interes peisagistic. Astfel dacă amintim de
Umerii Pietrii Craiului, Padina Lăncii, Marele Grohotiş, Peretele Piscului Rece, Peretele de la Ceardac,
Muchia Roşie şi altele care ajung pînă în Valea Urzicii, sînt tot atîtea frumuseţi inedite pentru turiştii
doritori de frumos.
Ambele abrupturi atît cel de nord-vest cît şi cel de vest sînt străbătute de cîteva „brîuri" sau
„brîne" şi anume: Brîul de Sus, Brîul de Mijloc, Brîul de Jos, Brîul Ciorînga Mare, Brîul Richiţii, Brîul
Roşu, Brîul Caprelor ş.a.
.Masivul Piatra Craiului pe ambele laturi mai are aşa-zisele „Măguri", „Piscuri" şi care
prezintă şi ele un interes fiindcă nu întîmplător le brăzdează o mulţime de trasee. Şi acestea aflate la
nord de valea superioară a Bîrsei au înălţimi cum ar fi: Pleaşa (alt. 1.098 m), Ciuma (alt. 1.421 m),
Gruiul Lung (alt. 1.266 m) care fac parte din zona montană Ţagla-Poiana Mărului, dar care nu sînt
legate de masivul Pietrei Craiului fiind numai în paralel cu acesta.
Dacă cercetăm versantul de răsărit al masivului Pietrei Craiului vedem că de asemenea în
paralel întîlnim lanţul modest de înălţimi, care şi acestea prezintă un interes turistic şi anume: Măgura
Branului (alt. 1.375 m), Muchia Toancheş (alt. 1.545 m), Mărtoiul (alt. 1.423 m), Ciocanul (alt. 1.227
m) ş.a.
Dacă este necesar să amintim de văile care străbat teritoriu! masivului Piatra Craiului, atunci
trebuie să precizăm că acestea nu reţin decît foarte puţina apă, pe care o găsim numai la periferia
masivului cum ar fi Bîrsa şi Rîul Mare (Prăpăstii) al Zărneştilor. Bîrsa Mare are pe dreapta mai mulţi
afluenţi din care majoritatea nu au apă în tot cursul anului şi anume: Valea Crăpăturii, Padina
Hotarelor, Padina Calului, Padina Şindrilăriei, Padina închisă. Padina Popii, Ciorînga Mare, Padina lui
Rîie, Padina lui Călineţ, Valea Podurilor, Ciorînga Mică, Vlăduşca, Şpirla şi Bîrsa Tămaşului.
Rîu! Mare al Zărneştilor la fel străbate „Prăpăstiile" culegînd o serie de afluenţi de pe
versantul estic al Pietrii Craiului cum ar fi: din Padina lui Dănişor, Valea Curmăturii, Valea Zănoagei,
Valea Cheii, Valea Mărtoiului şi Valea Vlăduşca, dar toate aceste ape în ultimii ani au fost captate
pentru alimentarea cu apă potabilă a oraşului Zărneşti.
De asemenea atît Dîmboviţa cît şi Dîmbovicioara, prima care brăzdează versantul de apus, iar
a doua versantul de răsărit al Pietrei Craiului sînt rîuri care adună afluenţii mai mult pe teritoriul
judeţului Argeş decît al Braşovului, de aceea nu voi descrie în detaliu cursurile urmate de aceste rîuri.
Clima Pietrei Craiului este condiţionată de poziţia geografică şi configuraţia reliefului său axat
pe o creastă înaltă şi izolată care totuşi se înscrie în limitele celorlalte zone de altitudine admise cum ar
fi, Bucegii, Iezer şi Făgăraşul.
Cît priveşte vegetaţia Pietrei Craiului, datorită prezenţei absolute a calcarelor este completată
cu o floră mai puţin bogată în specii, dar care conţine o mulţime de — endemisme — cele mai multe
dintre ele avînd o importanţă naturalistică mare, de aceea au fost catalogate şi declarate monumente ale
naturii şi puse sub ocrotirea legii. Astfel în zona alpină a masivului, chiar ia peste 1.900 m găsim o
floră calcicolă unde vom identifica, mai ales pe abruptul nord-vestic, următoarele specii: arginţica,
muşcata de munte, iarba osului, ghinţura albastră, nemţişorul, smirdarul sau bujorul de munte, afinul şi
altele. Dar cea mai specifică specie este garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), cît şi alte
garofiţe, dar mai puţin importante.
Fauna Pietrei Craiului — în prezent — este formată din: urşi, cerbi (mai ales în Văcărea Mare
şi Mică, apoi muntele Ciuma, Valea Mărului, Rudăriţa şi fundul Cenuşii cît şi în zona Ţagla, Faţa Ulei
şi Gruiul Mare — Gruieţ). De asemenea nu trebuie să uităm cocoşii de munte pe care-i găsim mai ales
în versantul dinspre răsărit cît şi în zona şeii Comisului. Regretabil este că în Piatra Craiului nu mai
putem întîlni ciopoare nenumărate de capre negre, care populau în trecut toate versantele şi creasta
Pietrei Craiului. În prezent rar se mai întîlnesc capre negre fiindcă presiunea exercitată de turism şi mai
ales de alpinism (cu cele 220 trasee alpine ce intră în inima Pietrei Craiului, şi care fac obiectul unor
antrenamente şi competiţii în tot cursul anului a amatorilor acestui sport) au făcut ca neliniştea creată să
diminueze la limită acest biotop de capre negre, fiind periclitat chiar să se stingă.
În păduri, la poalele masivului, mai întîlnim mistreţul, rîsul, jderul, lupul, veveriţele, iar în
rîuri păstrăvii.
Precizăm că în Piatra Craiului există declarată o rezervaţie naturală care cuprinde întreg
versantul de răsărit al masivului începînd de la Colţii Găinii pînă în dreptul Curmăturii, apoi Valea
Crăpăturii şi Turnu, împreună cu întreg abruptul crestei nordice de la Valea Crăpăturii pînă la Zăplaz şi
Lanţuri. Aşa cum am amintit mai sus rezervaţia adăposteşte „Garofiţa Pietrei Craiului" (care nu se mai
găseşte în nici o parte a lumii), floarea de colţ, ghinţura galbenă, sîngele voinicului, drobuşorul,
bulbucii, arborele de tisă şi în sfîrşit smirdarul. Păcat că din rezervaţie a dispărut capra neagră.
Turismul în Piatra Craiului, este foarte dezvoltat în ultimul timp datorită acestui masiv care
oferă un inedit de excepţie.
Drumurile principale care străbat Piatra Craiului şi o serie de trasee de acces îşi au baza de
plecare din oraşul Zărneşti şi cabana Plaiul Foii. Totuşi masivul Piatra Craiului pretinde turişti încercaţi
deoarece diferenţele de nivel variază între 400—1.400 m.
În zona Pietrei Craiului avem mai multe cabane dintre care cabana Plaiul Foii (849 m
altitudine), la cca 12 km de la oraşul Zărneşti pe o şosea carosabilă. Ea este aşezată la confluenţa Bîrsei
Groşetului cu Bîrsa Tămaşului, şi are orientarea spre abruptul nord-vestic al Pietrei Craiului. Această
cabană este baza principală de plecare pentru majoritatea traseelor turistice şi alpine. Are o capacitate
de cca 120 locuri cazare, bufet-restaurant, lumină electrică şi alte dotaţii corespunzătoare unui confort
de cazare şi deservire bună. Tot lîngă cabană se găseşte şi punctul de acordarea primului ajutor
„Salvamont", care funcţionează în tot timpul perioadei de vîrf a sezonului turistic.
O altă cabană este Curmătura (alt. 1.470 m), situată pe versantul de răsărit al Pietrei Craiului
de unde traseele pornesc atît spre Creasta principală cît şi spre Piatra Mică a Craiului. Această unitate
are cca 70 locuri de cazare în camere cu 2—4 paturi şi dormitoare comune, bufet-restaurant. Este
deschisă în tot cursul anului.
Mai avem cabana Gura Rîului (alt. 740 m), care se găseşte la cca 2 km din centrul oraşului
Zărneşti în drumul care ne conduce către Prăpăstiile Zărneştilor. Este dotată cu încălzire centrală pentru
cele cca 60 locuri în camere de 2—3 paturi. Are restaurant-bufet şi este deschis în tot cursul anului. În
Piatra Craiului a mai fost cabana Vlăduşca, construită în 1881, dar care în 1896 a ars. De asemenea pe
piciorul Grindului a fost cabana „Radu Negru", luată de avalanşe în anul 1952.
În Piatra Craiului mai avem două case de adăpost cu o capacitate de 20—30 locuri pe priciuri
şi anume: Diana (alt. 1.510 m) care se găseşte tot pe versantul abruptului nord-vestic sub pereţii
muchiei Padina Popii între văile Padina închisă şi Padina Popii. Aceasta este baza plecărilor în turele
alpine din acea zonă. Apoi casa de adăpost Şpirla (alt. 1.430 m) amplasată în pădurea de pe muchea
care desparte văile Şpirla şi Bîrsa Tămaşului. La fel are capacitate de cca 20 persoane pe priciuri.
În Piatra Craiului mai avem şi refugiile alpine şi anume: „Refugiul Speranţelor" (alt. 1.685 m)
amplasat în zona de abrupt nord-vestic aproape de Padina lui Călineţ - Ciorînga Mare. El a fost
construit de „Salvamont" pentru a înlocui aşa-zisa „Cabana Ascunsă" care nu mai rezistă fiind o
construcţie veche din lemn. Refugiul are o capacitate de cca 6-10 locuri pe priciuri fiind confecţionat
din masă plastică armată cu fibre de sticlă şi a fost construit special pentru alpiniştii care „lucrează" în
pereţii cu trasee alpine din zonă.
Refugiul „Vîrful Ascuţit" amplasat chiar pe creasta principală a Pietrei Craiului (alt 2134 m)
construit tot de către Salvamont din masă plastică armată cu fibre de sticlă, avînd o capacitate de cca 6-
10 locuri pe priciuri. Aici a fost refugiul din îemn „7 Noiembrie", care în 1965 a ars.
Refugiul Grind (alt. 1.620 m) care se află pe versantul de răsărit al Pietrei Craiului, sub vîrful
„La Om", serveşte turiştilor numai în trecere şi are o capacitate de cca 10 locuri.

Traseele 1 şi 2: Oraşul Zărneşti (alt. 722 m) - Plaiul Foii (alt. 849 m) - Vîrful „La Om"
(alt. 2244 m).
Marcaj: bandă roşie pe fond alb. Durata: 12-14 ore.

Este unul din traseele cele mai lungi către Vîrful Pietrei Craiului. În prima etapă avem de mers
12 km pînă la Cabana Plaiul Foii pe o şosea carosabilă. De aici intrăm pe Valea Bîrsa Tamaşului şi
după cca 1,5 km trecem Valea Şpirlei care urcă prin pădure pînă la casa adăpost „Şpirla" respectiv
punctul „La Zăplaz" (lat. 1.640 m) care de fapt este la baza abruptului Pietrei Craiului cunoscut în
general sub denumirea „La Lanţuri". Urmează o ascensiune destul de dură dar fără dificultăţi prin zona
denumită „La Lanţuri" sau cum i se mai spune, Westwand. Pe alocuri ne ajutăm de nişte cabluri fixate
în stîncă. Diferenţa de nivel de sub pereţi şi pînă sus - pe creastă - este de 600 m. De aici putem coborî
pe Plaiul Grindului pe versantul de răsărit al Pietrei Craiului şi ajungem la punctul denumit „La Table".
Din acest punct începem să coborîm uşor şi apoi continuăm pe pantele sudice şi estice ale Muntelui
Toancheş pe deasupra satului Peştera, ca să coborîm prin satul Măgurii pînă la capătul Prăpăstiilor,
respectiv în dreptul Fîntînii lui Botorog, de unde pînă la centrul oraşului Zărneşti mai avem 2 km.

Traseul nr. 3: Oraşul Zărneşti (alt. 722 m) — Casa de adăpost Diana (alt. 1510 m) —
Cabana Curmătura (alt. 1470 m) — Zărneşti.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 6—8 ore.

Se pleacă din centrul oraşului Zărneşti şi se merge pe şoseaua care duce la Plaiul Foii cca o
jumătate de oră, după care se părăseşte pe stînga şi urcăm uşor sub pantele Turnului Pietrei Craiului
care ne conduc peste Şaua Chiliilor (alt. 1.090 m), apoi peste valea Padina închisă pînă ajungem la casa
de adăpost Diana. De aici începe urcuşul spre Brîna Caprelor sau spre Padina Popii. După ce am ajuns
pe firul principal al crestei, respectiv în şaua Padinei închise (alt. 1.950 m), putem să coborîm la cabana
Curmătura, de unde pentru întoarcere în oraşul Zărneşti avem de ales fie varianta prin defileul
Prăpăstiilor sau pe drumul obişnuit care ne scoate la Fîntîna lui Botorog.

Traseul nr. 4: Oraşul Zărneşti (alt. 722 m) — Cabana Curmătura (alt. 1470 m), prin
Valea Curmătura, apoi la oraşul Zărneşti.
Marcaj: bandă galbenă. Durata: 5-6 ore.

Este unul din traseele cele mai scurte care pleacă din centrul oraşului Zărneşti şi după cca 2
km pe un drum carosabil pe sub pantele Pietrei Mici trece către stînga pe o potecă de picior care începe
să urce pînă în valea Crăpăturii (alt. 980 m), de aici traseul se angajează în urcuş pe această vale printre
Piatra Mică pe care o lăsăm la stînga şi Turnul Pietrei Craiului la dreapta pînă cînd am ajuns în Şaua
Crăpăturii (alt. 1.620 m), unde la stînga vedem „Acul Crăpăturii". De aici urmează să coborîm pînă la
Cabana Curmătura apoi de la cabană la stînga urmăm versantul sudic al Pietrei Mici, trecem prin
Poiana Zănoaga şi ajungem din nou la Fîntîna lui Botorog. În continuare în cca o oră sîntem în centrul
oraşului Zărneşti.

Traseul nr. 5: Prăpăstii (alt. 820 m) — Cabana Curmătura (alt. 1470 m).
Marcaj: bandă albastră. Durată: 1½-2 ore.

Acest traseu începe de la Fîntîna lui Botorog şi se continuă înainte pe drumul forestier —
Valea Cheii pînă unde încep serpentinele. De aici părăsim drumul, şi pe dreapta, poteca turistică urcă
pe un mal, ca apoi să urmeze firul unui pîrîu prin pădure. După 3/4 ore dăm de o poiană cu o
construcţie forestieră de unde în faţa noastră ne apare versantul Pietrei Craiului iar în dreapta a Pietrei
Mici. Din acest loc în ½ oră sîntem la cabana Curmătura.

Traseul nr. 6: Oraşul Zărneşti (alt. 722 m) — satul Peştera (alt. 1103 m) - Vîrful „La
Om" (alt. 2244 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 6½-7 ore.

Din centrul oraşului Zărneşti mergem spre cabana Gura Rîului şi în continuare pe lîngă cariera
de piatră ajungem la punctul denumit „Fîntîna lui Botorog". Precizăm că din acest loc, la dreapta
începe poteca cu marcajul bandă galbenă spre Cabana Curmătura. A trecut deja 1 — 1¼ ore şi mai
continuăm încă 150 de paşi, cînd la stînga întîlnim un podeţ iar la dreapta o captare de apă. De aici în
partea stîngă este o punte peste care trecem şi începem urcuşul cu marcajul bandă roşie şi cruce
albastră. Poteca lasă în stînga şi dreapta cîte o casă din cătunul denumit Toancheş, apoi pe lîngă nişte
garduri urcă în sus, trece pe deasupra casei „Folea" (fost ghid), de unde începe urcuşul pe o potecă cu
multe pietre spre „Poiana Joaca" unde ne apare versantul de răsărit al Pietrei Craiului. Lăsăm în dreapta
Dealul Popii (Sasului), apoi continuăm drumul pînă la punctul „La table" de unde pornesc spre stînga
mai multe marcaje spre satul turistic Şirnea, satul Dîmbovicioara şi spre Şaua Funduri. Tot de aici este
un marcaj spre dreapta la Prăpăstiile Zârneştiu-lui şi Cabana Curmătura. Noi continuam însă, tot pe
marcajul bandă roşie, întîlnind în dreapta un izvor, iar imediat ne apare şi marcajul bandă albastră care
vine din stînga, respectiv din satul Dîmbovicioara care, apoi, merg împreună la Refugiul Grind. De aici
mai avem doar 1 1/4 ore pînă la vîrful „La Om".

Traseul nr. 7: Cabana Gura Rîului — Prăpăstiile Zărneştiului (alt. 1072 m) - „La table"
(alt. 1394 m).
Marcaj: cruce roşie. Durata: 3½-4 ore.
 Pornind de la cabana Gura Rîului urcăm pe drumul forestier care trece prin Cheile Prăpăstiilor
pînă la ramificarea din dreapta unde marcajul bandă albastră merge spre cabana Curmătura. Noi însă
continuăm drumul pe stînga pe serpentine prin Valea Vlăduşcăi pînă ajungem la punctul „La table". De
aici putem alege traseul spre satul Peştera Branului, Şirnea, Dîmbovicioara şi Şaua Funduri.

Traseul nr. 8: Casa de adăpost Diana (alt. 1510 m) — Padina Popii (alt. 1970 m) -
Creasta Nordică.
Marcaj: triunghiul albastru. Durata: 2-3 ore.

Traseul începe de la Casa de adăpost Diana şi urcînd pe deasupra Padinei Popii pe sub pereţii
sudici ajunge la Strunga Izvorului (alt. 1.900 m) şi pe sub creasta nordică pînă la Vîrful Padina Popii
unde se întîlneşte cu un traseu care coboară la cabana Curmătura.

Traseul nr. 9: Casa de adăpost Diana (alt. 1510 m) — Brîna Caprelor — Creasta.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 1½ - 2 ore.

Pornim de la Casa de adăpost Diana, cînd după 1½ ore întîlnim în peretele din dreapta un
găvan (adîncitură în stîncă), unde vara se adună apa cînd ploua. După ¼ ore întîlnim creasta cu
marcajul punct roşu. De aici putem coborî direct la cabana Curmătura pe marcajul bandă albastră sau
continuă creasta pe dreapta spre Piscul Baciului sau la stînga prin Turnul — Crăpătura — Zărneşti.

Traseul nr. 10: Oraşul Zărneşti (alt. 722 m) — Crăpătura (alt. 1601 m) — Cabana
Curmătura (alt. 1470 m).
Marcaj: bandă galbenă Durata: 3½-4 ore

Pornim din oraşul Zărneşti pe drumul carosabil care merge spre cabana Plaiul Foii. După cca
1½ km ne apare un pilon de unde o luăm la stînqa şi poteca ce continuă paralei cu şoseaua pînă la un
pîrîu. De aici începem să urcăm pe lîngă pîrîu prin pădure. Poteca trece pe lîngă un izvor, ca apoi sa
intre într-o zonă de stînci, unde începe un urcuş destul de abrupt. După cca 1 oră întîlnim din nou un
izvor, de unde într-o jumătate de oră ieşim în Şaua Crăpăturii, de aici coborîm la Cabana Curmătura
într-o jumătate de oră.

Traseul nr. 11: Padina Şindrilăriei — Turnul Pietrei Craiului - Padina Şindrilăriei —
Turnul Pietrei Craiului.
Marcaj: cruce roşie. Durata: 2—3 ore.

Acest traseu se întîlneşte după ce trecem peste Şaua Chiliilor (alt. 1.090 m), respectiv în
pădure de la poalele Turnului. Urcuşul se desfăşoară în lungul văii Padinei Şindrilăriei pe o diferenţă de
nivel de cca 600 m pînă cînd ajungem în vîrful Turnului (alt. 1.923 m) printr-o zonă foarte frumoasă.
Sîntem pe creasta principală.

Traseul nr. 12: Padina Hotarului — Turnul Pietrei Craiului (alt. 1925 m).
Marcaj: Cruce albastră. Durata: 2—3 ore.

Acest traseu se întîlneşte după ce am traversat valea Crăpăturii şi dintr-o poiană denumită a lui
Man (alt. 1.015 m) începem să urcăm spre Padina Hotarului care are o diferenţă de nivel de cca 800 m
pînă la Turnul Pietrei Craiului.

Traseul nr. 13: Cabana Curmătura (alt. 1470 m) — Creasta nordică.

Marcaj: triunghi albastru. Durata: 2—3 ore.

Traseul traversează numeroase fire de vale, în general seci care brăzdează versantul de răsărit
al Pietrei Craiului şi poartă denumirea de „Padinile frumoase". Acest traseu este un mijloc de acces de
la cabana Curmătura spre Creasta Nordica prin care ocolim zona Turnului, iar pe de alta parte este un
traseu de bază pentru numeroase ture de alpinism din zonă. El se termină pe creasta nordică lîngă vîrful
Ascuţit respectiv în apropierea refugiului cu acelaşi nume.

Traseul nr. 14: Cabana Curmătura (alt. 1470 m) — Creasta — Brîna Caprelor.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 2-2½ ore.
 Acest traseu porneşte tot de la cabana Curmătura care trece pe lîngă un grohotiş şi apoi urcă
pe o potecă înclinată pe lîngă stînci pînă pe creastă de unde vine poteca ce pleacă de la Casa de adăpost
Diana şi urcă pe Brîna Caprelor, spre creastă.

Traseul nr. 15: Poiana Zănoaga (alt. 1314 m) — Piatra Craiului Mică (alt. 1816 m) -
Şaua Crăpătura (alt. 1601 m) - Cabana Curmătura (alt. 1470 m).
Marcaj: punct albastru. Durata: 2½-3 ore.

Plecăm din Poiana Zănoaga lăsînd o stînă pe partea stîngă şi urcăm printr-o pădure de brazi —
în pantă, pînă în vîrful Pietrii Mici. De aici coborîm, abrupt în Şaua Crăpăturii, de unde urmăm
marcajul spre cabana Curmătura.

Traseul nr. 16: Cabana Curmătura (alt. 1470 m) — Stîna Funduri (alt. 1316 m) -
Brusturet-cabană (alt. 986 m).
Marcaj: punct roşu. Durata: 8—9 ore.

Plecăm de la cabana Curmătura şi ajungem în Şaua Crăpăturii iar de aici prindem hăţaşul spre
stînga spre vîrful Turnuri (alt. 1.923 m) de unde începe Creasta principală. Continuăm creasta iar după
o jumătate de oră lăsăm în dreapta ieşirile din Padina închisă şi Padina Popii. Apoi, trecem deasupra
Muchiei Ciorînga Mare, după care am ajuns la refugiul Vîrful Ascuţit. După un popas de 15 minute
pornim mai departe lăsînd sub noi Ţimbalul Mare (alt. 2.148 m), apoi urcăm peste Vîrful Sbirii (alt.
1.188 m). De la refugiul Vîrful Ascuţit şi pînă la Vîrful „La Om" necesită 3-3½ ore. Iar de la Vîrful „La
Om" trecem peste creasta sudică pe Vîrful Grind şi apoi de aici pînă la şaua Funduri (alt. 1.889 m) de
unde mai avem de făcut cca 3 ore pînă la punctul turistic Brusturet. Precizăm însă că odată ce am ajuns
în şaua Funduri coborîm spre răsărit unde întîlnim o stînă şi marcajul triunghi albastru care vine de la
Plaiul Foii. Ambele marcaje ajung în final la Brusturet în cca 1-2 ore.

Traseul nr. 17: Cabana Curmătura (alt. 1470 m) — Poiana Vlăduşca (alt. 1387 m) - La
Table (alt. 1394 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 2½-3 ore.

Plecăm de la cabana Curmătura şi coborîm pe partea stîngă pe lîngă stîna cu acelaşi nume pînă
ajungem în valea Cheii la şoseaua care vine prin Prăpăstii. De aici urcăm spre Muchia Mărtoiului şi
ajungem în Poiana Vlăduşca, respectiv „La Table".

Traseul nr. 18: Casa Folea — Prăpăstii — Valea Cheii.

Marcaj: triunghi galben. Durata: 2½-3 ore.

Plecînd de la Casa Folea începem să urcăm cca 1 oră pe muntele Toancheş. De aici coborîm în
Prăpăstiile Zărneştiului, respectiv valea Cheii, de unde putem ajunge ori la cabana Curmătura sau în
oraşul Zărneşti.

Traseul nr. 19: La Table (alt. 1394 m) - Ciocanul (alt. 1184 m) — Satul Dîmbovicioara
(alt. 840 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 4-4½ ore.

De la „Table" trecem prin „Curmătura groapelor", apoi „Colţul Spărturilor" şi din câtunul
Ciocanul, coborîm la satul Dîmbovicioara. Tot traseul este deschis cu o mare vizibilitate.

Traseul nr. 20: La Table (alt. 1394 m) - Cabana Brusturet (alt. 986 m) - satiri
Dîmbovicioara (alt. 840 m).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 4½-5½ ore.

Pornind de la „Table" pe valea Brusturetului, întîlnim cabana Brusturet, apoi mergînd în

continuare ajungem la peştera Dîmbovicioarei, iar de aici nu după mult timp ne găsim în satul
Dîmbovicioara.

Traseul nr. 21: Plaiul Foii — Marele Grohotiş — Şaua Funduri — Vlăduşca.
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 8-10 ore.
 Traseul este de fapt un drum de acces în zonele de alpinism al Abruptului apusean al Pietrei
Craiului. Porneşte de la cabana Plaiul Foii, urcă uşor pe valea Bîrsa Tămaşului ca apoi după cîteva sute
de metri să o ia la dreapta prin pădure unde poteca urmează traseul „Plaiul Mare", pînă sub spinarea
Tămaşului respectiv ajungem la stîna din Tămăşel. Din acest loc poteca coboară treptat tot prin pădure
pînă la punctul denumit „La Umeri" (alt. 1.632 m). Acum străbatem pe sub pereţi Vîrful Lancea şi
Ceardacul Stanciului. În continuare poteca se angajează în urcuş pronunţat pe firul văii Urzicii pînă în
Şaua Funduri unde face joncţiunea cu potecile care coboară pe Plaiul Grănicerilor. Dar noi continuăm
drumul pe sub versantul de răsărit al Pietrei Craiului oprindu-ne pe linia de coamă a muntelui Vlăduşca
la punctul „La Table".

Traseul nr. 22: Plaiul Foii — Valea lui Ivan — Valea Dîmboviţei.
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 5-6 ore.

Traseul porneşte de la cabana Plaiul Foii apoi trece peste Culmea Tămăşelului, se continuă
către marele Grohotiş, apoi coboară pe lîngă Crucea Grănicerului (alt. 1.345 m) pe piciorul dintre
Valea lui Ivan şi Valea Urzicii, unde de fapt se găseşte o casă de vînătoare. De aici un drum forestier de
cca. 3 km ne coboară în Valea Dîmboviţei lîngă un pod (Cojocaru), de unde mai avem 12 km pînă la
şoseaua asfaltată ce vine din Braşov spre Rucăr.

Traseul nr. 23: Plaiul Foii — Casa de adăpost Diana (alt. 1510 m).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 2-3 ore.

Traseul începe din şoseaua de pe Valea Bîrsei cca 1.000 m deasupra cabanei Plaiul Foii, acolo
unde se uneşte Valea Padina lui Rîie cu Bîrsa. De aici se urcă pe Valea Padina Ursului şi se iese în
Curmătura Prăpăstiilor sub pereţii Muchia Padina Popii. Aici de la casa de adăpost Diana este baza de
pornire în traseele alpine.

Traseul nr. 24: Curmătura Foii (alt. 1343 m) — Valea Dîmboviţei.

Marcaj: triunghi galben. Durata: 2 ore.

Acest traseu are un interes turistic mai mult pentru localnici fiindcă pe el este cel mai direct
acces pe muntele Tămaşul Mare respectiv către valea superioară a Dîmboviţei. Amintim că pînă la
Curmătura Foii se ajunge de la cabana Plaiul Foii în cca o oră şi jumătate. De la Curmătura Foii se
coboară pe unul din firele văii Tămaşului pînă la confluenţa acestuia cu Dîmboviţa, unde de fapt este
cantonul I.F.E.T. Tămaş (alt. 908 m).

Traseul nr. 25: Cabana Plaiul Foii — Tămaşul Mare — Valea Dimboviţei.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 2-2½ ore.

După ce am plecat de !a cabana Plaiul Foii şi ne îndreptam spre drumul care ajunge la
Curmătura Foii poteca se desprinde către dreapta şi continuă să urce pe Plaiul Mare trecînd peste
spinarea Tămaşului Mare într-un punct situat între Curmătura Foii şi Vîrful Tămaşului Mare după care
se angajează într-o coborîre destul de uşoară pe versantul sudic. Nu peste mult timp ajungem la Izvorul
din Plai, după ce a făcut joncţiunea cu Plaiul Turcilor de pe partea stîngă. Acum traseul trece pe
deasupra stînii din Tămaşul Mare, apoi pe la izvoarele lui Stanciu, pe piciorul dintre valea Richiţii,
începe să coboare pînă la confluenţa cu rîul Dîmboviţa, respectiv în dreptul cantonului I.F.E.T. Ri-chiţa
(alt. 960 m), unde de fapt dăm de drumul forestier.

Traseul nr. 26: Cabana Gura Rîului (alt. 740 m) — satul Peştera.
Marcaj: cruce albastră. Durata: 2 ore.

Şi acest traseu turistic are o importanţă mai mult locală fiindcă face legătura între oraşul
Zărneşti şi satul Peştera. El porneşte de la cabana Gura Rîului, urcă pe Rîul Mare al Zărneştilor pînă la
capătul inferior al Prăpăstiilor respectiv Fîntîna lui Botorog. Din acest punct traseul trece pe malul opus
al văii - stînga - urcă pe versantul sudic al muntelui Măgura Branului, lasă la stînga satul Măgura (alt.
1.000 m) şi apoi trece dealul Muchiei lui Gîrniţă, după care în sfîrşit ajungem în partea de sus a satului
Peştera. Aici înainte era o cabană denumită „Şipote".

Traseul nr. 27: Cabana Plaiul Foii — Valea Lerescu — Şaua Comisului.
Marcaj: bandă roşie.
 (Acest traseu este descris în amănunt la cap. Munţii Făgăraşului şi are numărul de ordine 2).

Traseul nr. 28: Capul Tămaşului — Casa de adăpost Şpirlea (alt. 1.430 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 3/4—1 oră.

La „Capul Tămaşului" sau cum se mai numeşte acest punct „Umerii Pietrei Craiului" se
întîlneşte traseul care vine de la Plaiul Foii spre Funduri marcat cu triunghi albastru. Tot de aici se
poate ajunge, trecînd peste Marele Grohotiş, la Casa de vînătoare din Valea lui Ivan. Dar noi de la
Capul Tămaşului urmăm marcajul cruce albastră care ne duce exact la Casa de adăpost „Şpirlea". Tot
din Capul Tămaşului, sub pereţi se poate ajunge „La Zăplaz" dar pe un drum nemarcat încă, pentru a
proteja flora rara.

Traseul nr. 29: Cabana Plaiul Foii — Tămaşul Mare.

Marcaj: bandă galbenă. Durata: 3-4 ore.

Avem ca punct de plecare Cabana Plaiul Foii în direcţia Bîrsa Tămaşului din care traseul se
abate la dreapta după primele sute de metri, apoi el începe să urce pe Piciorul sau Muchia Ţînţărenilor
respectiv pe Plaiul Runcului către Spinarea Tămaşului Mare, care în final culminează cu vîrful Tămaşul
Mare (alt. 1.736 m).

Traseul nr. 30: Podul Văii Bîrsei — Muntele Ciuma (alt. 1630 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 2 3/4 ore.

Traseul începe din oraşul Zărneşti 5 km pe şosea în amonte ce merge paralel cu valea Bîrsei.
Apoi trecem peste un pod, pe dreapta lăsînd marcajul şi şoseaua care merge spre Plaiul Foii. De aici
urmăm o altă vale care se numeşte Bîrsa Fierului, şi care merge la fel paralel cu un alt drum forestier.
Dar după 20 minute părăsim drumul şi începem urcuşul pe stînga prinzînd muchia muntelui
Ciuma unde în vîrf marcajul se termină. De aici avem cea mai frumoasă privelişte spre Piatra Craiului.

Traseul nr. 31: Satul Şirnea — Cabana Brusturet (alt. 986 m).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 1¼ ore.

Pornind din centrul satului turistic Şirnea, urcăm un deal mic apoi coborîm în valea
Brusturetului unde nu este departe cabana. Precizăm că iarna această frumoasă potecă este
impracticabilă.

Traseul nr. 32: Satul Şirnea — Curmătura Groapelor.

Marcaj: triunghi roşu. Durata: 1¼ oră.

Din centrul satului turistic Şirnea urcăm tot un deal dar împădurit cu fag apoi nu peste mult
timp am ajuns la „Groapele".
Acest traseu este o plimbare de agrement pentru turiştii care staţionează în satul turistic
Şirnea.

Traseul nr. 33: Rudăriţa — Vîrful Văcărea — Şaua Comisului.

Marcaj: punct roşu.

(Acest traseu este descris în capitolul Munţii Făgăraşului, şi apare la traseul nr. 3).

În Piatra Craiului mai sînt unele drumuri de acces forestier cum este de exemplu Strîmba şi
Strîmbşoara, primul cu o lungime de cca 12 km iar al doilea de cca 4 km care pornesc din comuna
Şinca şi de la capătul lor se poate ajunge în punctul denumit „Fundul Cenuşei" de unde putem aborda
spre stînga culmile Şaua Comisului, care fac legătura cu Munţii Făgăraşului.

b) TRASEE ALPINE

Pe „şerpuitoarele" urme săpate în stîncă de Lehmann pe marginea abrupturilor, şi culisate pe

brînele înierbate, pe sub surplombe, prin hornuri înnegrite de patina vremii şi apoi scoase la lumina
înălţimilor, au început să vină şi o altă categorie de „turişti" — alpinişti. Aceşti „cuceritori" ai
inutilului, aşa cum i-a numit chiar temerarul alpinist francez Lionel Terray, au fost atraşi de calcarul alb
al Pietrei Craiului, la fel ca de o fecioară cu corpul drept - înalt, înconjurat de garofiţe roz, cu forme
umbrite de corolele florii de colţ şi sus de tot pe creştet purtînd şuviţe aurii alintate de briza răcoroasă a
adîncurilor, care asemenea unor gene acoperă şi descoperă cerul ca nişte ochi albaştri.
De acum muntele a început să se trezească ... „Uriaşul adormit" simte durerea pitoanelor care
îi deschid în fisuri rănile vindecate şi cicatrizate de milenii.
Şi astfel, părăsind potecile şi semnele turistice pătrundea în inima muntelui o altă melodie mai
tinerească, mai optimistă, cea făcută de sunetul ciocănaşelor, ce loveau pitoanele, a vîrfului de piolet,
ce desprindea cristalele din gheaţa lucitoare. Acest cîntec nu mai seamănă deloc cu sunetele
melancolice smulse de vînt din „orgile mari şi mici" ale Pietrei Craiului, care aduceau a simfonii de
Bach.
Alpiniştii doreau să cucerească muntele, nu măsurindu-i potecile cu pasul, ci urcîndu-i pereţii
palmă cu palmă, silindu-l să cedeze la voinţa lor de oţel, care era mai tare şi mai caldă decît piatra rece.
Peste 220 de trasee alpine are Piatra Craiului, toate cu numiri una mai sugestivă decît alta. Pe
toate le-a născocit imaginaţia unor tineri, care nu vor îmbătrîni niciodată, fiindcă sentimentele lor cele
mai alese s-au format în lupta cu muntele şi ele se reflectă ca şi soarele numai pe feţe tinere.
Alpinismul este o şcoală severă, unde totul trebuie învăţat de la uşor la greu, cu condiţia de a
nu greşi. El este şcoala curajului dar în acelaşi timp a raţiunii — nimic în plus faţă de pregătirea noastră
tehnică şi forţele noastre fizice.
În alpinism — cum spune Ionel Coman — unii cad pentru ca cei mai mulţi să înveţe, să se
bucure de viaţă şi să privească încrezători înainte.
Încerc să împletesc denumirile unor trasee alpine, fără să respect ordinea şi locul unde se
găsesc în masiv, nici gradul lor de dificultate, ci dorinţa mea este să-mi înving nostalgia printr-un joc
de cuvinte, fiindcă pe unele din aceste trasee, care cîndva mi-au trezit şi consolidat cele mai alese
sentimente, nu le mai pot urma, decît retrăind în gînd clipe din trecut. ..
... Plecaţi dis-de-dimineaţă de la casa de adăpost „DIANA" după ce au trecut de „Santinela
Padinei închise", paşii lor grijulii şi degetele mîinilor s-au folosit de prizele stîncilor, ajungînd pe
„Lespezile Florilor", de unde bătînd cîteva pitoane au început strecuratul pe sub „Surplomba cu
garoafe" şi, apoi traversînd „Brîul Frumos" au ieşit pe „Muchia însorită".
Alţii pornesc de la „Refugiul Speranţelor", atacă „Ţancul fără Nume" şi, fiind atraşi de
„Creasta cu Smirdar" au cedat pentru totdeauna ... În faţa „Zăvorului lui Călineţ". Dar altora Călineţ le-
a întins „degetul" şi au ieşit pe creastă.
Unii mai îndrăzneţi au pornit pe „Fisura Îngheţată", şi-au înfipt colţarii pe „Hornul Îngheţat",
apoi filînd coarda, au ajuns prin „Hornul Suspinelor" sus, sus de tot pe „Creasta cu Colţii Răi".
Mulţi au ales o zi frumoasă şi au început căţărarea pe „Traseul Dianei". Apoi s-au strecurat
prin „Fisura Jderului" şi tîrîndu-se pe „Muchia Reptilei" au ajuns sus pe „Ţancul Caprei"... dar,
întîrziind pe traseele „Floarea de Colţ" şi „Sîngele Voinicului", ziua scurtă de toamnă i-a grăbit şi-au
încercat să iasă prin „Hornul Piticului" spre „Creasta Şoimilor". Aici însă i-a apucat ploaia fiindcă
nimeriseră pe traseul lui „Medardus".

Poate nici un masiv stîncos din ţara noastră nu este atît de căutat şi iubit de alpinişti ca Piatra
Craiului, care are trasate şi omologate pentru ascensiuni trasee aproape pe toţi pereţi! padinilor ce se
lasă din creasta masivului spre obîrşia Bîrselor, la fel în pereţii Pietrei Mici a Craiului şi chiar în
„Prăpăstiile Zărneştilor".
Majoritatea acestor trasee au făcut obiectul unor — premiere - efectuate de alpiniştii braşoveni
cum sînt: V. Garner şi Tr. Flucuş de la Asociaţia Torpedo — Tohan — Zărneşti, respectiv Celuloza -
Zărneşti, apoi A. Floricioiu, M. Opriş, N. Jitaru, R. Schuller şi alţii de la Clubul Dinamo Braşov. Mai
amintim pe maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, A. Irimia, M. Schenn, M. Nagy, de la
Asociaţia sportivă Armata Braşov. De asemenea, A. Tănase de la Asociaţia „Creaţia" Braşov şi M.
Naghiu de la clubul universitar Braşov. Nu trebuie să uitam şi pe alpiniştii I. Coman, R. Welkens şi N.
Himesch, care la fel au urcat în premieră multe trasee din masivul Piatra Craiului.
Este impresionant dacă spunem că în masivul Piatra Craiului sînt peste 220 de trasee alpine de
la gradul de dificultate 1A şi pînă la 6A din care voi căuta să enumăr pentru alpiniştii calificaţi cele mai
interesante:
— Zona Padinilor Şindrilăriei şi Padina Închisă din Abruptul Nord-Vestic are următoarele
trasee mai principale: Santinela Padinei Închise grad dif. 4A, Traseul Izvorului grad dif. 5B,
Surplombele din Padina Închisă grad dif. 6A, Lespezile Florilor de Colţ grad dif. 5B, Muchia celor 3
Ţancuri grad dif. 4A, Traseul Central din Padina Închisă grad dif. 5A, Hornul Peretelui Central grad
dif. 4B„ Muchia Coloanelor din Orga Mare grad dif. 4A, Creasta frumoasă de la Săritoarea Padinei
Închise grad dif. 4B, Hornul mare din Padina Închisă grad. dif. 1B, Turnul Mare grad dif. 5A, Muchia
Pinului grad dif. 5A, Creasta cu Smirdar grad dif. 2A, Hornul Suspinelor grad dif. 4B, Surplomba cu
Garoafe grad dif. 4B şi Traseul Şindrilăriei grad dif. 4B.
— Zona cu bază de plecare de la Casa de adăpost „Diana", are următoarele trasee mai
principale: Traseul Medardus grad dif. 3B, Traseul Lespezilor Grădinarului grad dif. 3A, Traseul
Frontal din Turnul Galben al Dianei grad dif. 4A, Fisura Cenuşie grad dif. 4A, Hornul Festivalului grad
dif. 3A, Faţa Nordică din Turnul Mare al Dianei grad dif. 3A, Fisura Nordică grad dif. 3A, Fisura
îngheţată grad dif. 4B, Traseul Dianei grad dif. 4A, Traseul Floarea de Colţ grad dif. 3B, Hornul
Ferestrei grad dif. 3B, Lespezile Padinei Popii grad dif. 3A, Umărul Padinei Popii grad dif. 5A, Traseul
23 August grad dif. 5A, Traseul Genţiana grad dif. 5A, Traseul Alveolelor grad dif. 5A, Turnuleţul
grad dif. 4A, Traseul Trandafirul Negru grad dif. 3B, Traseul Sîngele Voinicului grad dif. 5A, Muchia
însorită grad dif. 4B, Santinela Padinei Popii grad dif. 4A, Fisura de la Hornul Padinei Popii grad dif.
4A, Hornul Agăţat grad dif. 4A.
— Zona cu baza de plecare „Refugiul Speranţelor" respectiv fosta „Cabana Ascunsă", are
următoarele trasee mai principale: Creasta din Brîul cu Flori grad dif. 4A, Hornul din Brîul Răchitei
grad dif. 3B, Lespedea Verde din Peretele Răchitei grad dif. 3A, Muchia Răchitei grad dif. 3A, Peretele
Răchitei grad dif. 3A, Canionul Ciorînga Mare grad dif. 3A, Surplomba Hornului din Peretele
Canionului Ciorînga Mare grad dif. 5B, Traversarea Peretelui din Canionul Ciorînga Mare grad dif.
2A, Lespezile Lirei grad dif. 5B, Vîlcelul Spălat grad dif. 3B, Hornul închis grad dif. 2A, Muchia
Lungă grad dif. 4B, Lespedea din Circul de Piatră grad dif. 4A, Vîlcelul din Brîul Ciorînga Mare grad
dif. 3A, Fisura Mariei din Brîul Frumos grad dif. 4A, Traseul Prima Creastă din Brîul Frumos grad dif.
3B, Traseul Spălătura din Brîul Frumos, grad dif. 3B, Muchia Orbului din Brîul Frumos grad dif. 3A,
Valea Ciorînga grad dif. 1B, Brîna Ciorînga Mare grad dif. 1B, Vîlcelul cu Fereastră grad dif. 1B, Brîul
Răchitei grad dif. 1B, şi Brîul de Sus 1A, Padina lui Călineţ Brîul Principal grad dif. 1B, Padina lui
Călineţ Brîul Secundar 1B, Hornul Adînc Firul Principal grad dif. 4A, Hornul Adînc Firul Secundar
grad dif. 4A, Creasta Şoimilor grad dif. 4B, Creasta Prieteniei grad dif. 5A, Muchia Arinului grad dif.
4A, Fisurile Centrale grad dif. 5A, Creasta Coarnele Caprei grad dif. 4A, Fisura Verde grad dif. 5A,
Creasta Frumoasă grad dif. 3A, Hornul Piticului 4A, Creasta Piticului 4A, Zăvorul Călineţului 3A,
Hornul Îngheţat 2B, Peretele Vestic din Călineţ grad dif. 4B, Traseul Scara de Fier grad dif. 4B,
Muchia Întreruptă din Hornul Adînc grad dif. 4B, Hornul Căpriţei grad dif. 4A, Muchia Scării grad dif.
4A, Muchia Grotei grad dif. 4A, Creasta Friată grad dif. 3A, Muchia Scurtă grad dif. 3A, Traseul
Vestic din Ţancul Fără Nume grad dif. 4A, Creasta de Sus din Călineţul Mic grad dif. 4A, Degetul lui
Călineţ traseul nr. 1 estic grad dif. 2A, Degetul lui Călineţ traseul nr. 2 vestic grad dif. 3A, Degetul lui
Călineţ traseul nr. 3 grad dif. 3A, Ţancul Caprei — Faţa Mare grad dif. 4B, Ţancul Caprei — Faţa
Mică grad dif. 4B, Ţancul Caprei — Muchia cu Verdeaţă grad dif. 3B, Ţancul Caprei - Vîlcelul grad
dif. 3A, Muchia dintre Ţimbale grad dif. 2A, Fisura Întreruptă din Ţimbale grad dif. 4A, Brîul de
Mijloc grad dif. 2A, Călineţul Mic grad dif. 1B. Vîlcelul Caprelor grad dif. 1A.
— Zona Valea Podurilor cu bază de plecare cabana Plaiul Foii iar accesul prin Brîul de
Mijloc şi Poiana Coţofenii, are următoarele trasee mai principale: Hornul Mic din Colţii Gemeni grad
dif. 4A, Fisura în „S" grad dif. 4A, Surplomba Neagră grad dif. 5A, Traseul Marian Nicolae grad dif.
4B, Muchia Reptilei grad dif. 4A, Colţii Gemeni - Traseul Titi Ionescu grad dif. 2A, Turnul înclinat din
Vîlcelul Colţilor Gemeni grad dif. 3B, Muchia Ţimbalului Mic grad dif. 2A, Colţii Brîului din Brîul de
Mijloc grad dif. 3B, Muchia bondarului grad dif. 4A, Creasta Frumoasă grad dif. 3B, Muchia cu Horn
grad dif. 3A, Muchia Teşită grad dif. 3A, Sîngele Voinicului grad dif. 4B, Valea Podurilor grad dif. 1B,
Valea Ciorînguţa - Firul Principal grad dif. 1B, Valea Ciorînguţa — Firul Secundar grad dif. 1B,
Lespezile de sub ulcior grad dif. 4A, Valea Vlăduşca - Firul Principal grad dif. 1B, Valea Vlăduşca -
Firul Secundar grad dif. 1B, Căldarea Ocolită grad dif. 2A, Colţul Dărîmat din Vîlcelul superior al
Şpirlei grad dif. 1B, Creasta Colţii Răi grad dif. 3A.
— Zona Prăpăstiile Zărneştilor cu baza de plecare din oraşul Zărneşti Drumul forestier prin
Prăpăstii ne oferă următoarele trasee alpine: Fisura Suspendată grad dif. 4A, Surplomba Carierei grad
dif. 4A, Fisura Ciorii grad dif. 3B, Traseul Torpedo grad dif. 5B, Acul Prăpăstiilor grad dif. 5A, Fisura
Mesteacănului grad dif. 5A, Traseul Carpaţi grad dif. 5A, Traseu! Marinelor grad dif. 5A, Traseul
Alveolelor grad dif. 4B, Fisura Întreruptă grad dif. 4B, Creasta Treptelor grad dif. 4B, Diedrul
Suspendat grad dif. 4B, Diedrul Verde grad dif. 4B, Traseul 23 August grad dif. 4B, Creasta Umbrită
grad dif. 4A, Creasta Scoruşului grad dif. 33, Traseul Capra Moartă grad dif. 3B, Coama Verde grad
dif. 3B, Traseul Începătorilor grad dif. 3A, Creasta Însorită grad dif. 3A.
— Zona turnului cu baza de plecare de la cabana Curmătura are următoarele trasee mai
principale: Fisura Petriu grad dif. 3A, Fisura de Cristal grad dif. 5A, Traseul Spălătura grad dif. 4B,
Traseul Sacului grad dif. 3B, Lespezile Şoimilor grad dif. 3B, Turnurile Miosotis grad dif. 3B,
Lespedea Albă din Curmătura grad dif. 3B, Creasta Frumoasă grad dif. 2B, Traseu! din Lespedea Mare
grad dif. 2A, Traseul din Colţul Santinelei Refugiului grad dif. 4B, Traseul Grotelor grad dif. 3B,
Fisura întreruptă grad dif. 4B.
— Zona Valea Crăpăturii cu acces pornind de la cabana Curmătura, pe marcajul bandă
galbenă, avem mai importante următoarele trasee alpine: Fisura Jderului grad dif. 4A, Traseul Lupaş
grad dif. 5A, Acul de Sus al Crăpăturii grad dif. 4B, Hornul Suspendat din Peretele Acului Crăpăturii
grad dif. 5A, Acul Crăpăturii grad dif. 3A, Mânuşa Crăpăturii grad dif. 3B.
Precizăm că nu am amintit de un număr însemnat de trasee, importante din punct de vedere
alpin, cum ar fi cele din Peretele Central al Marelui Grohotiş, Peretele Piscului Rece, Peretele de la
Ceardac, cele cu acces de la cabana de vînătoare „Piatra Craiului", respectiv Valea lui Ivan şi altele,
fiindcă acestea nu mai sînt pe teritoriul judeţului Braşov.

Dorim să arătăm că majoritatea traseelor alpine din masivul Piatra Craiului au fost cartate şi
încatalogate — ca evidenţă, — de către maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, care înainte de
această amplă lucrare, a urcat pe unele - în premieră — fiind cap de coardă ca alpinist.

POIANA BRAŞOV

Înainte de a arăta ce înseamnă Poiana Braşov pentru turiştii din toată ţara şi cei veniţi de peste
hotare, trebuie să spunem că poarta de intrare în acest paradis al sporturilor de iarna este Braşovul.
Astfel prin poziţia sa Braşovul este o adevărată placă turnantă a turismului, constituind un punct de
pornire în toate drumeţiile din Munţii Carpaţi şi alte zone din patria noastră.
Aşezat la poalele Tîmpei, un pinten al masivului Postăvarul, oraşul Braşov este unul dintre
cele mai mari oraşe ale ţării ca centru turistic. Este la o altitudine între 550-630 m. Această aşezare este
menţionată încă la începutul secolului al XIII-lea, printr-o înfloritoare activitate meşteşugărească,
comercială şi culturală căci, la începutul secolului al XVI-lea în oraşul de sub Tîmpa se tipăreau cele
dintîi cărţi în limba română.
Principal centru urban, industrial, cultural şi turistic al României, Braşovul cunoaşte în anii
construcţiei socialismului un avînt economic deosebit şi o dezvoltare urbanistică impetuoasă. In toată
lumea se găsesc produsele fabricate de Uzinele „Tractorul", iar atît pe şoselele patriei cît şi pe
drumurile altor ţări circulă autocamioanele realizate de muncitorii Uzinei „Steagul roşu", la fel stofele
fine ale fabricii „Partizanul" şi alte produse ale braşovenilor.
Dorim să amintim că oraşul oferă interesante monumente de artă, arhitectură şi istorie cum ar
fi printre ele: Casa Sfatului (secolul XV) în care se adăposteşte Muzeul de istorie cu obiecte şi
documente referitoare la trecutul oraşului şi al Transilvaniei, Bastionul Ţesătorilor, în care este
amenajat „Muzeu! Cetatea Braşov şi fortificaţiile din Ţara Bîrsei", Bastionul Fierarilor, în care sînt
păstrate arhivele oraşului, apoi cartierul Schei, unul dintre cele mai vechi ale Braşovului în care
întîlnim clădirea primei Şcoli româneşti, datînd din secolul al XVI-lea şi unde în prezent funcţionează
„Muzeul Scheii Braşovului", cu foarte multe exponate preţioase în legătură cu activitatea oraşului ca
vestit centru de cultură românească. La fel, în centrul oraşului, în spatele Bisericii Negre, găsim statuia
lui J. Honterus, cărturar umanist sas, care a înfiinţat prima tipografie din Transilvania (anul 1535), apoi
Muzeul de artă, Muzeu! memorial „Gh. Dima" (1874-1925), care, de asemenea, arată activitatea
acestui înaintaş al muzicii româneşti, care s-a născut în Braşov.
De pe Vîrful Tîmpa (960 m altitudine), avem o frumoasă privelişte asupra Braşovului şi
împrejurimilor sale. Pe Tîmpa se poate ajunge cu telecabina, ce circulă pe o lungime de 570 m, şi cu o
capacitate de 20 persoane în cca 4 minute la un pitoresc restaurant denumit „Panoramic".
Tîmpa de fapt este o prelungire - ca un pinten - al Postăvarului. Pe vremuri, pe vîrful Tîmpei
era o cetate de piatră, care este atestată în unele documente din secolul al XV-lea. Se ştie insă, că în
anul 1421, turcii - după ce năvălesc în Braşov - iau cetatea ca zălog şi o folosesc ca observator pînă în
anul 1455, cînd braşovenii primind ajutor de la Ioan Corvin o recuceresc şi apoi cetatea a fost dărîmată.
Pentru a te urca pe Tîmpa — în afară de telecabină — sînt mai multe alei ce pornesc de la
poale, fie de la magazinul „Braşovul" fie de la poarta cetăţii dinspre Schei.
Un urcuş comod este „Drumul celor 25 de serpentine", care a fost construit în anul 1837 de
către ocolul silvic al Braşovului şi refăcut apoi în anul 1958 de primăria municipiului Braşov. Acest
drum este marcat cu triunghi albastru şi într-o oră şi jumătate ne scoate chiar pe vîrful Tîmpei. Alt
drum este „cel al scărilor" care începe tot de sub Tîmpa, dar după cîteva serpentine o ia de-a coasta,
paralel cu strada Dobrogeanu Gherea şi urmînd marcajul triunghi galben trecem prin şaua care separa
Dealul Curmăturii de Dealul Melcilor, apoi poteca urcă drept în sus pe nişte scări săpate în piatră şi
uneori construite din beton. După circa o oră poteca iese pe partea estică a Tîmpei, de unde avem o
frumoasă privelişte spre Valea Răcădăului şi Dealul Melcilor, iar de aici poteca continuă pînă pe
creastă.
Tîmpa mai are şi o importanţă ştiinţifică din punct de vedere al florei endemice — de origină
terţiară — cum ar fi Crucea voinicului (Hepatica Transilvanica). O altă plantă foarte rară ce se găseşte
pe Tîmpa este şi obsiga bîrsană (bromus barcensis) şi Coronilla Coronata, care creşte la noi în ţară
numai pe Tîmpa.
Braşovul este o gazdă ospitalieră care pune la dispoziţia tuturor turiştilor hoteluri confortabile,
moderne, restaurante cu specific local şi program artistic, cum ar fi: Restaurantul-cra-mă „Cerbul
Carpatin" instalat într-o clădire construita în secolul XVI-lea şi care atunci purta denumirea „Casa
Negustorilor". În oraş găsim diverse posibilităţi de agrement, cum ar fi: Teatrul dramatic, operetă,
discoteci, cinematografe, biblioteci, Casă de cultură ş.a.
Mai amintim şi unele unităţi turistice de mare circulaţie cum ar fi: Hotel-Restaurant „Carpaţi",
Hotel-Restaurant „Capitol", Hotel-Restaurant „Postăvarul", Hotel-Restaurant „Carpaţi-Sport" ş.a.
Din centrul Braşovului pe o şosea asfaltată de 13 km lungime se ajunge în Poiana Braşov
situata la o altitudine de 1020 m, care este o staţiune permanentă, renumită în ţară şi străinătate pentru
peisajul ei inedit, dar mai ales pentru condiţiile confortabile oferite oaspeţilor de către baza ei materială
hotelieră şi de servicii diversificate puse la dispoziţia turiştilor. Ferită de curenţi puternici, cu un climat
puternic — tonifiant — cu radiaţii solare intense, Poiana Braşov polarizează activitatea turistică din
întreaga ţară, fiind una din principalele staţiuni de iarnă ale ţării. Aici au loc competiţii naţionale şi
internaţionale de schi, concursuri automobilistice de viteză în coastă.
Vara, se poate face canotaj pe lac sau baie în piscina descoperită a hotelului „Teleferic". În
perioada anotimpului rece, turiştii au posibilitatea să folosească piscina acoperită a Hotelului „Alpin",
precum şi un patinoar artificial. Numeroase hoteluri, vile şi cabane stau la dispoziţia turiştilor în tot
cursul anului, dintre care enumerăm cîteva: Hotelul „Sport", Hotelul „Teleferic", Hotelul „Bradul",
Hotelul „Şoimul", Hotelul „Ciucaş", Hotelul „Alpin". De asemenea, turiştii pot găsi o mulţime de
restaurante cu specific cum ar fi: „Şura Dacilor", „Coliba Haiducilor", „Capra Neagră", „Vînătorul" şi
altele.
Tot în Poiana Braşov se oferă turiştilor şi alte posibilităţi de agrement cum ar fi: închiriere de
materiale şi echipament pentru sporturi de iarnă (schiuri, săniuţe), plimbări cu sania trasă de cai,
călărie, şcoli de schi, piscine acoperite şi în aer liber, cu servicii suplimentare constînd din: saună,
acopresura prin masaj, gimnastică medicală ş.a.
Apoi pentru turişti mai stau la dispoziţie la multe din hoteluri discoteci.
De asemenea, avem posibilitatea să practicăm schiul - chiar în Poiana Braşov - folosind
teleschiul „Bradul" şi „Slalom", împreună cu pîrtiile de la Bradul, „Trambulina", „Slalom Poiana", cît
şi pîrtiile pentru schi de fond din „Sticlărie" (din Poiana de Jos), „Spinarea Lungă", „Drumul albastru -
Stechil - Tîmpa — Braşov". La fel putem schia pe vîrful Kantzel (Cristianul Mare), deplasîndu-ne cu
telecabina şi telegondola din Poiana Braşov.
Dar cele mai solicitate forme de odihnă activă din Poiana Braşov sînt totuşi plimbările —
drumeţia — accesibilă pentru toate categoriile de vîrstă, pe o variată gamă de trasee turistice ce conduc
în toate zonele muntoase din apropiere şi anume:

Traseul nr. 1: Pietrele lui Solomon (alt. 700 m) — Cabana Capra Neagră (alt. 1012 m).
Marcajul: bandă roşie. Durata: 1-1½ ore.

De la punctul terminus al Staţiei de autobuze ce vin din Piaţa Prundului — Schei, pornim pe
vechiul drum al Poienii, care ne conduce pînă la actualul restaurant „Zimbrul", amplasat pe dfeapta
drumului pe care am venit. Aici ne găsim în Poiana de Jos, sau cum îi mai spun localnicii „Poiana
Mare". Pornim în continuare tot pe stînga, paralel cu şoseaua asfaltată, trecem pe lîngă hotelul-
restaurant „Poiana Ursului", lăsăm în dreapta oficiul P.T.T.R. şi după cca 200 m am ajuns la Cabană
Capra Neagră.

Traseul nr. 2: Pietrele lui Solomon (alt. 700 m) — Poiana Mare (alt. 900 m) - Valea
Sticlăriei (alt. 885 m) - Peştera Rîşnoavei (alt. 700 m), — Oraşul Rîşnov (alt. 676 m).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 4 ½ ore

Pornim de la Pietrele lui Solomon pe drumul vechi al Poienii, unde după cca 600 m ajungem
în dreptul unui izvor, de unde un pilon ne arată că trebuie să părăsim drumul şi să ne îndreptăm spre
dreapta. Acum, începem să urcăm în serpentine pînă în Poiana Mare, unde întîlnim la fel un pilon cu
săgeată, care ne indică direcţia spre apus. După ce am traversat şoseaua asfaltată coborîm pe un drum
de căruţă în Valea Sticlăriei, iar după aproape o oră de mers, ajungem în dreptul cabanei Aviatorilor
(M.A.N.). În acest loc ne întîlnim cu şoseaua asfaltată ce vine din Poiana Braşov către oraşul Rîşnov pe
care mai mergem cca 10 minute ca apoi în dreptul unei poieni să găsim un pilon cu săgeată, care ne
indică un traseu spre comuna Cristian. Dar noi zărim mai înainte un al doilea pilon cu o tablă care de
fapt ne arată că noi trebuie să mergem în continuare pe şosea încă vreo 750 m, cînd pe partea stîngă,
lîngă un izvoraş întîlnim un al doilea pilon tot cu o tablă. De aici, părăsim şoseaua şi începem un urcuş
de cca 100 m, după care întîlnim un alt pilon care ne indică un traseu pe stînga spre Cheişoara - Valea
Lungă - Poiana, marcat cu punct albastru, iar un al doilea traseu, Piscul Lung, Cheia Rîşnoavei - Trei
Brazi, marcate cu triunghi albastru. Dar noi continuăm pe traseul ce vine din dreapta marcat cu bandă
albastră, cînd după cca o oră de la părăsirea şoselei asfaltate, întîlnim un alt pilon cu Săgeată unde se
ramifică potecile: spre stînga cca 400 paşi, către „Bisericuţa Păgînilor" - Peştera Rîşnoavei, potecă
marcată cu triunghi galben. De la acest pilon începem să coborîm şi în cca 10 minute sîntem în faţa
peşterii. Din păcate aceasta peşteră nu mai are stalactite şi stalagmite, fiind cu mulţi ani înainte
deteriorate. De la Peştera începem să coborîm, iar după alte 10 minute ajungem într-o poieniţă, unde
întîlnim un pilon care ne arată pe o săgeată două poteci, una cu marcaj cruce albastră către Ştrand
(Valea Cetăţii-Rîşnov, traseul nr. 13), iar alta -pe care mergem noi - deasupra Văii Popii, şi care într-o
jumătate de oră ne conduce în oraşul Rîşnov.

Traseul nr. 3: Poiana Braşov (alt. 1020 m) - Hotelul Alpin (alt. 1060 m) - Comuna
Cristian (alt. 592 m).
Marcajul: triunghi roşu. Durata: 3-3½ ore.

Pornim de la Hotelul-Restaurant Poiana Ursului, din Poiana Braşov, pe şoseaua asfaltată care
ne conduce spre hotelul Alpin, pe care îl lăsăm în partea stîngă, iar noi urmăm şoseaua asfaltată care
merge la oraşul Rîşnov. În maximum trei sferturi de oră am ajuns la Cabana Aviatorilor (M.A.N.). De
aici mai mergem pe şosea cca 10 minute după care întîlnim primul pilon cu săgeţi, care ne ghidează
spre dreapta, unde traversăm o poiană şi începem să coborîm pe o potecă care ne scoate în partea de sus
a comunei Cristian.

Traseul nr. 4: Cabana Capra Neagră (alt. 1012 m) — Groapa lui Hencel - Cabana
Aviatorilor (alt. 885 m) - Valea Cetăţii - Or. Rîşnov (alt. 676 m).
Marcajul: cruce galbenă. Durata: 23/4-3 ore.

Pornim de la Cabana Capra Neagră, pînă la Patinoarul artificial, unde întîlnim un pilon cu 4
săgeţi. De aici începem să coborîm pe un drum care lasă la stînga partea terminus a pîrtiei de schi
„Lupului", far în dreapta Staţia de epurare. Noi continuăm drumul înainte, iar după o jumătate de oră
întîlnim un pilon cu 3 săgeţi care ne arată că pe firul pîrîului se ajunge prin Valea Cheişoarei, la Cabana
Cheia - marcaj bandă albastră, însă noi urmăm pe partea dreapta pe lîngă un pîrîu, traseul nostru, iar
după 10 minute întîlnim şoseaua asfaltată ce vine din Poiana Braşov spre Cabana Aviatorilor şi de aici
în continuare ajungem în Valea Cetăţii, iar în final în oraşul Rîşnov.
Doresc să precizez că înainte de a ajunge în oraşul Rîşnov, trecem pe lîngă Complexul
Turistic „Valea Cetăţii" format din hotel-restaurant, piscină descoperită cu ştrand, camping şi terenuri
de sport.

Traseul nr. 5: Cabana Capra Neagră (alt. 1012 m) — Groapa lui Hencel — Valea
Cheişoara (alt. 740 m) — Poiana Cerbului - Cabana Cheia - Şaua Runcului (alt. 1018 m)
- Uzina Electrică (alt. 795 m).
Marcajul: bandă albastră. Durata: 4½ -5 ore.

Pornim de la Cabana Capra Neagră din Poiana Braşov, pe traseul marcat cu cruce galbenă,
trecem prin groapa lui Hencel, unde de la primul pilon urcăm pe stînga foarte puţin ca apoi să începem
să coborîm pe firul Văii Cheişoara, pînă dăm de un drum forestier, care trece prin Poiana Cerbului şi ne
conduce pînă la Cabana Cheia.
Această unitate are 54 de locuri cazare - restaurant, bufet şi este un punct de plecare în traseele
turistice spre Poiana Braşov, Pîrîul Rece şi respectiv peste Şaua Runcului la Uzina Electrică - Valea
Mălăieştilor (Munţii Bucegi).
De la Cabana Cheia urmăm şoseaua asfaltată ce vine din Or. Rîşnov către Or. Predeal cca 2
km după care pe dreapta trecînd un pod întîlnim un pilon, care ne ghidează pe un drum forestier cca 20
de minute, ca apoi să părăsim drumul şi să începem să urcăm pe stînga o muchie ce ne scoate în Şaua
Runcului. De aici începem să coborîm spre Uzina Electrică Rîşnov, de unde încep marcajele pentru
traseele spre Cabanele Mălăieşti, Diham, Poiana Izvoarelor.

Traseul nr. 6: Oraşul Braşov (alt. 620 m) — Crucea Mă-ciucoiului (alt. 700 m) - Poiana
Stechil (alt. 1061 m).
 Marcajul: cruce albastră. Durata: 1 oră.

Pornind de sub Tîmpa de la terenurile de tenis, şi parcurgînd strada Alexandru Petâfi - după
grădini — ajungem !a Crucea Măciucoiului unde întîlnim pe stînga un pilon cu săgeată, care ne indică
direcţia. La început drumul merge o bucată pe lîngă pinii de sub „Goriţa", ca apoi să treacă pe lîngă
fîntîniţă Popii, de unde începem să urcăm printr-o pădure de fag pînă în Poiana Ogrăzii, cînd ne
întîlnim cu un pilon de la care în 10 minute sîntem în Poiana Stechil, înconjurată de brazi.

Traseul nr. 7: Valea Cetăţii (Răcădău — Braşov, alt. 920 m) — Valea cu apă — Cariera
de piatră (Poiana Braşov) — Poiana Ursului (Hotel-Restaurant, alt. 1028 m).
Marcajul: triunghi albastru. Durata: 3½ ore.

Pornim de la bufetul din fundul Văii Cetăţii (Or. Braşov) — acest bufet e cunoscut de
localnici sub denumirea „La Iepure" —, apoi urmăm o bucată de vreme un drum forestier, după care,
urcînd pe partea dreaptă, ocolim valea şi întîlnim drumul ce vine din Şaua Tîmpei marcat cu bandă
albastră, unde găsim o bancă şi un stîlp indicator. De aici drumul se continuă drept înainte pînă la un al
doilea stîlp indicator. Noi însă lăsăm semnul bandă albastră pe stînga, şi coborîm cca 100 m în Valea
cu apă pe care o traversăm. De aici drumul începe să urce, ca la urmă să se continue pînă la locul
denumit „La Carieră", unde de fapt este şi o captare de apă. Acum ne orientăm spre dreapta, unde un
drum carosabil de cca 2 km ne conduce pînă la cabana „Poiana Ursului".

Traseul nr. 8

Acest traseu marcat cu cruce roşie este un drum de legătură între traseele nr. 7 şi 9, care
porneşte de la primul pilon al traseului 7, o ia la stînga şi ne scoate la locul denumit „Poiana Nisipului".

Traseul nr. 9: Pietrele lui Solomon (alt. 700 m) - Cabana Cristianul Mare (alt. 1690 m).
Marcajul: banda galbenă. Durata: 4 ½ ore.

Pornim de la Pietrele lui Solomon pe un drum forestier, pe care la prima serpentină pe stînga
trebuie să-l părăsim şi începem să urcăm pe un fir de vîlcea - la dreapta - pînă ajungem în „Poiana
Nisipului" (alt. 920 m). Din acest loc continuăm să urcăm pe firul văii pînă ajungem într-o poieniţă cu
izvor (Poiana lui Brîncă alt. 1082 m), de unde urcuşul devine mai pronunţat pînă !a Poiana Drester (alt.
1240 m), care este un punct de bifurcaţie; de aici, ne orientăm spre dreapta, lăsînd în stînga Muchia
Crucurul Mare, unde un pilon ne ghidează împreună cu marcajul bandă albastră ce vine din Şaua
Tîmpei, spre Poiana Ruia. Noi însă părăsim marcajul bandă albastră (care de fapt ne conduce prin
Poiana Ruia la cabana Postăvaru!), şi începem să urcăm sub panta Ruia, ce se strecoară printr-o zonă
defrişată pînă la o „poartă" dintre două stînci, ce ne scoate în Poiana Doamnei, de unde mergînd pe
partea dreaptă a pîrtiei de schi ajungem la Cabana Cristianul Mare.

Traseul nr. 10: Cabana Capra Neagră (alt. 1012 m) — Cabana Postăvarul (alt. 1585 m).
Marcajul: cruce roşie. Durata: 1½ ore

Plecînd de la cabana Capra Neagră, urcăm pe lîngă teleschiul din faţa Hotelului „Sport" pînă
la un pilon cu paletă, de unde o luăm la dreapta pe un drum destul de lat. La al doilea pilon lăsăm
poteca „Sulinar" la stînga, iar noi continuăm pe drum lăsînd în dreapta „Prăpastia Lupului", iar peste
puţin timp drumul coteşte tot la dreapta şi ne scoate în „Poiana Cristianului", care este traversată de
pîrtia de schi „Lupului". De aici nu mai avem mult pînă la cabana Postăvarul.
Se atrage atenţia turiştilor că acest traseu — iarna — este foarte des întretăiat de pîrtia de schi
- „drumul roşu". De aceea pentru a se evita accidente prin interferarea schiorilor cu turiştii, vom urca şi
coborî numai pe partea dreaptă a marcajului.

Traseul nr. 11: Restaurantul „Şura Dacilor" - „Valea Comorilor".

Marcajul: punct roşu. Durata: 3-3½ ore.

Pornim de la Restaurantul Şura Dacilor, lăsăm în stînga Patinoarul artificial, şi intrăm în

traseele cu două marcaje: punct roşu şi cruce albastră, cînd după cca 20 de minute traversăm „Pîrtia
Lupului", şi începem un coborîş, care intersectează văile Vanga Mică şi Vanga Mare. În curînd întîlnim
un izvor, apoi urmează Poiana Popii tot cu un izvor, ca numai după 10 minute - coborîş — să întîlnim o
săgeată bătută pe un fag, care ne ghidează spre stînga — în sus — şi în scurt timp sîntem „la groapa de
aur" de unde o potecă coboară pe muchie la punctul de bifurcaţie „La comori", unde la fel găsim un
izvor.

Traseul nr. 12.

Marcajul: triunghi galben. Durata: o jumătate de oră. Acest traseu se ramifică din traseul nr. 2
— bandă albastră - trece pe lîngă o stîncă denumită „Bisericuţa păgînilor" (alt. 950 m), care
este un loc cu o privelişte foarte frumoasă spre Munţii Bucegi şi masivul Cristianul Mare, ca
după un sfert de oră să reintre în marcajul bandă albastră cu ieşire la Peştera Rîşnoavei.

Traseul nr. 13
Marcaj: cruce albastră. Durata: o jumătate de oră.
Este o potecă de legătură care după ce coboară de la Peştera Rîşnoavei, în cca 10 minute ne
scoate într-o poieniţă, unde Un pilon cu o săgeată ne indică direcţia spre dreapta printr-o pădure de fag,
ca în final să ajungem la bazinul de înot din Valea Cetăţii Rîşnov, de unde ne apare în faţă chiar
Cetatea Rîşnov.

Traseul nr. 14
Marcajul: triunghi albastru. Durata: o jumătate de oră.

Este tot o potecă de legătură între traseul marcat cu punct albastru şi traseul marcat cu banda
albastra. Acesta porneşte din „Piscul lung" şi iese mai jos de Valea Comorilor la punctul denumit
„Spumoasa". Tot pe acest marcaj - triunghi albastru - putem continua poteca prin „Cheia Rîşnoavei"
pînă la Cabana Trei Brazi.

Traseul nr. 15: Oraşul Rîşnov (alt. 676 m) - Haita CF. Timişul de Sus (alt. 805 m).
Marcajul: triunghi roşu. Durata: 5 ore.

Înainte de a porni pe acest traseu, găsindu-ne în oraşul Rîşnov, — situat la poalele masivului
Cristianul Mare, — este bine să ştim ceva despre el. Acest oraş s-a dezvoltat pe locul unei aşezări
cunoscute încă de pe vremea dacilor şi pe care Ptolomeu o numea „Cumidava". Este util să vizităm şi
cîteva obiective turistice: Cetatea Rîşnov ridicată pe un deal stîncos, care datează din secolul al XIV-
lea, Biserica Evanghelica din acelaşi secol, apoi Restaurantul-Hotel Cetatea ş.a.
Acum ne urmăm traseul părăsind oraşul, trecem pe lîngă cabana Cheia Rîşnoavei, apoi Şaua
Spinarea Calului (alt. 1050 m), intrăm în Groapa Calului şi ajungem la halta C.F.R. Timişul de Sus (alt.
805 m.

Traseul nr. 16: Poana Braşov (alt. 1020 m) - Cabana Postăvarul (alt. 1585 m).
Marcajul: cruce albastră. Durata: o oră şi jumătate.

Acest traseu porneşte de la Restaurantul Şura Dacilor, lasă la stînga patinoarul artificial, apoi
trecînd pe lîngă „Gaura Lupului", ajunge la pîrtia de schi pe care o traversează şi imediat la stînga
continuă să urce direct prin Vanga Mică şi Poiana Cristianului pînă la Cabana Postăvarul. Dacă pe
acest traseu turiştii respectă condiţiile de linişte, în dimineţile de octombrie pot auzi şi vedea cerbii.
Acest traseu a fost prima dată cunoscut şi marcat de marele botanist braşovean Romer Iuliu
din secolul trecut.

Traseul nr. 17
Marcaj: punct albastru. Durata: 2 ore.

Acest traseu face legătura între marcajul punctul roşu şi şoseaua Poiana Braşov—Oraşul
Rîşnov.

Traseul nr. 18
Marcajul: triunghi roşu. Durata: o jumătate de oră.

Acest traseu porneşte de la kilometrul 5 al şoselei asfaltate oraşul Braşov-Poiana Braşov, o

coteşte spre dreapta, unde un pilon cu săgeată ne arată că putem ajunge la vîrful Stejeriş, un punct
panoramic – pre-orăşenesc - cu vedere de ansamblu spre Ţara Bîrsei.
Trebuie să mai arătăm că tot spre Poiana Braşov, respectiv în zona „Pietrele lui Solomon"
sînt ..Atelierele" Şcolii braşovene de alpinism, unde pasionaţii acestui sport al curajului se iniţiază sub
severa îndrumare a mentorilor în materie — în tainele căţărării.
Astfel alpiniştii braşoveni au escaladat în premieră şi au fost omologate în zona aceasta
următoarele trasee pentru şcoala alpina: traseul Central grad dif. 4 B, traseul Alveolelor grad dif. 4 A,
Streaşina Crestei grad dif. 4 A, Creasta cu Tavan grad dif. 4 A, Hornul de Sus grad dif. 2 A , Lespezile
Hornului grad dif. 2 B , Creasta Estică grad dif. 1 B.
În aceste „ateliere" ale alpinismului braşovean s-au format zeci şi zeci de alpinişti din tinerii
braşoveni, intuind cu multă ardoare şi pasiune cunoştinţele tehnice de la vechii şi temerarii alpinişti
cum sînt: maestrul emerit al sportului prof. Floricioiu Alexandru, Himesch Norberth, Opriş Mircea,
Naghiu Mircea, Tănase Adrian, Păun Busuioc ş.a.

MUNTELE CRISTIANUL MARE

Fiecare munte îşi are oamenii lui, care l-au iubit şi-l iubesc mai mult decît alţii şi formează cu
el un tot - ca şi florile, copacii şi stîncile lui. Ei i! vizitează, nu numai în zilele frumoase, ci întotdeauna,
şi au motive să-l găsească interesant chiar cînd e ceaţă sau plouă.
În Postăvar - cel puţin pentru braşoveni —, cu mulţi ani în urmă s-au născut ideile cele mai
umanitare de care sînt animaţi oamenii muntelui, şi anume: ocrotirea naturii şi apoi salvarea celor
accidentaţi în munţi.
Oameni deosebiţi ca muncitorii Lehmann Carol, Mirean Ion, Gali Guszti, Vlădăreanu Ion,
medicii Cârstocea Ion, Zbîrcea Ion, şi apoi crescuţi de aceştia: Loga Gheorghe, Moga Nicolae, Deleanu
Eugen, Alexandru Ion Şerban, Gutt Walter şi alţii - au ajutat şi supravegheat ca Muntele Postăvarul să-
şi păstreze frumuseţile lui, florile, arborii specifici şi potecile.
Tot unii din ei, în frunte cu Lehmann Carol, Mirean Ion şi Gali Guszti au construit în anul
1937 refugiul Sulinar, pentru a acorda primul ajutor celor accidentaţi pe pîrtiile de schi, care şi în zilele
de azi este folosit de „Salvamont" pentru acelaşi scop. La acest refugiu nu a fost turist care, urcînd pe
poteca Sulinar spre cabanele Cristianul Mare şi Postăvar, să nu fie primit pentru cîteva minute pînă
cînd nea Mirean îi făcea un ceai din flori de bujori de munte, afinar sau tulpini de zmeuriş. În timp ce
sorbeai băutura fierbinte, nea Mirean, cu mintea lui agera şi ochi iscoditori, te întorcea pe toate părţile
şi nu exista apoi să pleci fără să-ţi dea cîteva sfaturi legate de munte. De exemplu, el spunea celor mai
îndrăzneţi: „ ... măi băieţi, pe munte să arătaţi numai a zecea parte din ce puteţi voi". Dacă cumva
nimereai la refugiu în timpul prînzului, te invita să guşti din tocăniţa de cartofi cu ceapă şi o creastă de
slănină, toate fierte în ceaunul cu apă topită din zăpadă, iar ca desert te servea cu clătite în dulceaţă de
afine. Acesta era meniul de specialităţi „a la Sulinar". Mai ales iarna, el era mereu la acest refugiu,
fiindcă cum spunea: „ ...după aproape 50 de ani muncitor în uzină, omul are dreptul şi la alte funcţii,
cum este aceea de custode al naturii -, mai ales acum, cînd am devenit milionar în timp".
Cunoştea mai bine ca oricine feluritele zăpezi şi nu de puţine ori îl întîlneai primăvara, pe
văile cele mai abrupte din Munţii Bucegi, Făgăraş sau Piatra Craiului, coborînd ca o nălucă pe schiuri
scurte, împreună cu prietenul său nedespărţit, Lehmann. Şi satisfăcut de performanţele lui, pe orice fel
de zăpadă, răspundea cu replici usturătoare schiorilor, care căzînd dădeau vina pe zăpadă: „...nu există
zăpadă proastă, ci numai schiori proşti"!, şi apoi exclama: .....zăpada aceasta vorbeşte şapte limbi şi
una... îngînă" !
Născut şi trăit în Şcheiul Braşovului pe sub dealul „Goriţa" — Tîmpei, pe uliţa „Fîntîniţa", nea
Mirean a îndrăgit din fragedă copilărie schiul, începînd cu „doagele de lemn", cu care cobora iarna de
pe pajiştile Scheilor pînă în „Poarta Cetăţii" şi terminînd odată cu cei 76 de ani, cu schiurile timpurilor
noastre.
În jurul lui au crescut generaţii şi generaţii de schiori. Azi, au şi ei tîmplele albe ca zăpada, pe
care nu numai schiurile „lunecă", dar chiar şi anii, pe care schiorii fascinaţi de pasiunea lor nu-i numără
şi nu le simt greutatea, fiindcă pentru ei toţi aceşti ani sînt frumoşi şi uşori, ca fulgii de nea. ..
... Şi astfel, Muntele Postăvarul şi oamenii lui au dat în cursul deceniilor zeci şi zeci de
schiori, unii campioni naţionali la toate probele de schi. Nu putem să nu ne amintim de cei mai vechi,
ca: Bidu Vasile, Căpăţînă Vasile, Blebea Nicu, Pitiş Nicolae, Ganczy S., apoi fraţii Munteanu, din care
Vasile, mare specialist al slalomului, iar Aurel, decanul săritorilor de pe trambulină. Multe alte nume
sînt legate de Muntele Postăvarul, unde şi-au desăvîrşit măiestria la schi ca temerari coborîtori ai celor
mai dificile pante: Cojocaru I. şi Radu Scîrneci, apoi fondiştii: Samoilă I., Kovacs Gheorghe, Tomuş
Al., Moise Crăciun, fraţii Chicomban ş.a.
Ani de ani au urmat tot mai mulţi specialişti în arta schiului, formaţi în „şcoala Postăvarului".
Cine nu îşi aminteşte de „seria de aur" a slalomiştilor: Bîră Mihai, Sulică Dumitru, Coliban Ion, Bobit
Vasile, Sile Ionescu şi Iuga Ion.
Acum pe Postăvar schiază mii şi mii de tineri din toată ţara, fiindcă condiţiile sînt egale pentru
toţi. Există pîrtii bine amenajate, mijloace de transport pe cablu şi practicarea schiului este de acum o
necesitate, legată de sănătatea tineretului, acest sport fiind declarat de mult cea mai populară formă şi
disciplină pe timpul iernii, în zonele montane.
Postăvarul însă a rămas aceeaşi gazdă primitoare pentru toţi, doar unii din prietenii lui — mai
vechi — l-au părăsit pentru totdeauna, iar alţii îl vizitează din ce în ce mai rar, făcînd loc altor
generaţii, oameni la fel de inimoşi şi iubitori ai schiului şi naturii. Acum mulţi turişti au început deja să
uite omul de pe praful refugiului din Sulinar — care dădea bineţe turiştilor şi le oferea o cupă de ceai
aburind, bucurîndu-se de gestul său ca un copil.
Dar prietenii lui nea Mirean ştiu că el nu a părăsit niciodată aceste locuri, fiindcă prezenţa lui
se face simţită în fiecare primăvară, în locurile cele mai intime ale muntelui, unde ca mare ocrotitor al
naturii, a sădit cu mîna lui în grădiniţe mici şi ascunse, atît bujorii de munte, floarea de colţ, iedera albă
cît şi gingaşele narcise. În luna mai aromele suave, dar discrete ale acestor flori, purtate de vînt, în toate
cele patru puncte cardinale ale Postăvarului, amintesc de el, apoi încet-încet, pe nesimţite, florile se
ofilesc şi parfumul lor dispare, dar în fiecare an ele răsar tot mai multe, tot mai frumoase, scăldate de
razele soarelui la fel ca faţa veşnic tînără a lui nea Mirean.
Cristianul Mare este numele geografic al acestui munte şi probabil i s-a spus aşa, fiindcă la
poalele lui este aşezată comuna Cristian. Braşovenii îi zic Postăvar şi cuvîntul vine de la expresia
ungurească — pusztavăr — adică cetate părăsită, deşi în zona acestui munte nu s-au găsit asemenea
ruini. Unii spun că originea denumirii de Postăvar vine de acolo, fiindcă la poalele lui, în valea
Timişului erau înainte unele fabrici de postav. Mai are şi denumirea de „Schuller" dată de saşi, fiindcă
cu mult înainte, în acest munte, respectiv în Poiana Braşov, la fiecare început de an şcotar, aveau loc
sărbători. „Schuller" înseamnă şcolarul.
Cel mai bine Postăvarul se vede din Pasul Predeal, de la cota 1030, respectiv din staţiunea
climaterică Predeal. Dacă aruncăm o privire de aici spre nord-est vedem şoseaua asfaltată Predeal—
Braşov, care coboară în serpentine de-a lungul văii Timişului, iar la stînga se înalţă spinarea lungă a
Postăvarului, care coboară departe, spre Ţara Bîrsei.
Postăvarul ca structură petrografică este constituit din conglomerate — calcaroase, roci
argiloase şi pe alocuri, gresii.
Din punct de vedere al esenţei lemnoase — vegetaţiei, aici găsim păduri de fag, brad şi molid,
apoi urcînd mai sus, întîlnim scoruşul, aninii, jnepenii şi chiar enupărul.
Dacă pornim de la poale din Poiana Braşov, din valea Timişului, sau chiar de la cabana
Secuilor, şi începem să urcăm spre vîrf, vom întîlni o mulţime de specii de flori în vegetaţie ierbacee
abundentă şi anume: ghiocei, gălbinele, genţiene, stîngenei de munte, campanule (clopoţei), miosotis
— nu mă uita — şi altele. Tot pe Postăvar mai găsim smirdarul, sau, cum i se mai spune, bujorul de
munte, apoi iedera albă, mălinul sau liliacul sălbatic (vînătorii îi spun măseaua ciutei), şi în unele
locuri, foarte bine ascunse — dar însorite — mai găsim floarea de colţ şi chiar narcise. Acestea din
urmă au fost plantate de iubitorii naturii.
Cristianul Mare poate fi considerat din punct de vedere al faunei, ca un parc natural, fiindcă
aici găsim o mulţime de specii de vînat: începînd cu urşii, cerbii, mistreţii, rîşii, jderii şi terminînd cu
veveriţele. S-au împuţinat în schimb căpriorii şi în ultimii ani cocoşul de munte. Această pasăre
deosebit de frumoasă, care este o podoabă a munţilor noştri mai există pe acest munte într-un număr
foarte mic, dealtfel nici în muntele alăturat, Piatra Mare, nu mai sînt cocoşi de munte. Pe an ce trece,
efectivele s-au împuţinat. Mai în urmă existau locuri de rotit în foarte multe părţi ale Postăvarului;
„Poiana trei fetiţe", „Crucurul Mare şi Mic", „Poieniţele din Lamba" - „Vanga Mare şi Mică", „Muchia
din Valea Seacă", în „Poieniţa Cristianului" şi chiar în jurul cabanei Postăvarul. Acum au mai rămas
cîţiva cocoşi. De asemenea, în Postăvar s-au rărit foarte mult găinuşele de alun. În schimb au mai
rămas mierlele, sturzii de piatră şi privighetorile de munte. Nu cu mulţi ani înainte se mai vedeau rotind
deasupra Vîrfului Cristianu! Mare vulturi şi acvile. Acum au dispărut. Nu se mai văd sau aud
croncănind nici corbii, care şi ei erau declaraţi monument al naturii, dar unii au nesocotit acest lucru şi
au preferat să-i vadă naturalizaţi (împăiaţi) în casă...
Postăvarul însă este recunoscut ca cel mai îndrăgit munte din ţară, pentru practicarea schiului.
În afară de faptul că este foarte aproape de Braşov, apoi uşor accesibil, putînd folosi o mulţime de
mijloace de transport pe cablu: telecabine, gondole, teleschiuri, dar mai ales pîrtiile lui de schi sînt
deosebit de bine trasate şi pe grade de dificultate încît pot fi folosite atît de schiorii începători cît şi de
cei consacraţi.
Să nu uităm că în anul 1909 din Postăvar — Poiana Braşov şi pînă în Livada Poştei s-a ţinut
un concurs de schi.
Încă cu mult timp înainte din Postăvar spre Poiana Braşov, s-au amenajat pîrtiile de schi
pentru agrement, cum sînt: „Drumul familiar", în anul 1934, „Pîrtia Sulinar", în anul 1938, „Pîrtia
Stechil - Crucea Măciucoiului" (în anul 1939), apoi pîrtia de performanţă „Lupului" în anul 1947.
Pe unele din aceste pîrtii, în anul 1951 s-au ţinut şi concursuri cu ocazia campionatelor
mondiale de schi.
In anii noştri însă, s-au mai amenajat şi alte pîrtii de agrement, cum sînt: Bradul, Drumul roşu,
Kantzel, Ruia, pîrtia sub teleferic şi altele.
Mai amintesc că tot în Poiana Braşov sub panta Postăvarului, au fost construite încă din anii
1913, 1924, 1928, cele trei trambuline de sărituri.
Legat de practicarea schiului — pe pîrtiile de schi - aş dori să amintesc că în ziua de azi, o
pereche de schiuri nu se mai cumpără ia întîmplare, ci respectînd anumite indicaţii tehnice, şi anume:

Cum alegem lungimea schiului:

Cifră
înălţime în Cifră în kg. Cifră Vîrsta bărbat femeie
cifre
130 20 40 34 15 65 60
140 23 45 38 20 60 56
150 25 50 42 25 60 54
155 28 55 45 30 59 53
160 30 60 47 35 58 51
165 33 65 48 40 57 49
170 35 70 49 45 55 46
175 38 75 50 50 52 42
180 40 80 50 55 47 36
185 43 85 50 60 40 28
190 45 90 49 — ——
195 50 95 48 """"
I
La fiecare rubrică din cele două tabele de mai sus, în funcţie de înălţime, greutate, vîrstă,
pregătire tehnică şi gradul de antrenament, se caută cifra corespunzătoare şi se adună. Rezultatul indică
lungimea schiului în centimetri.
De ex.: înălţimea 170 cm, greutatea 70 kg, vîrsta 25 ani, bărbat, începător, puţin pregătit (354-
49+60+4+33==181) deci, practic, LUNGIMEA SCHIULUI VA FI DE 180 cm.
Referitor la bocancii de schi, recomandăm să fie aproximativ cu 1—1½ cm număr mai mare
decît piciorul, pentru a putea purta şi o pereche de ciorapi de lînă.
Foarte important pentru cei care practică schiul şi turismul în zona Postăvarului — Poiana
Braşov este modul cum pot fi evitate unele accidente.
Evitarea accidentelor pe pîrtiile de schi - foarte frecvente — din cauza materialului tehnic de
lunecare (schiuri metalice sau fibre de sticlă) şi mai ales a pîrtiilor amenajate în piste şi întreţinute cu
bătătoare mecanice de zăpadă (Ratrak-uri), schiorii trebuie să-şi ia măsurile de siguranţă necesare şi să
respecte normativele de circulaţie şi semnele de avertizare pentru a preveni orice accident. Aceste
semne se aseamănă cu cele de circulaţie rutieră şi avertizează: atenţie, curbe strînse, curbă la stînga sau
la dreapta, bifurcaţie de pîrtii, pîrtie interzisă, interzisă circulaţia pe jos şi cu sănii şi altele.
Astfel, la folosirea pîrtiilor de schi turiştii sînt obligaţi a avea în vedere următoarele:
— pîrtiile de schi sînt destinate în exclusivitate schiorilor;
— fiecare schior va folosi pîrtiile cu gradul de dificultate corespunzător pregătirii sale tehnice,
ţinînd seama de condiţiile atmosferice şi de starea pîrtiei;
— la pornire pe pîrtie să se asigure pentru a nu periclita pe cei aflaţi în coborîre. Să respecte
semnele de avertizare — balizare ;
— depăşirea schiorului din faţă se face pe partea stîngă;
— la intersectarea din sensul opus se acordă prioritate de dreapta ;
— urcarea pe pîrtie, cu sau fără schiuri se face numai pe marginea din partea dreaptă sau pe
poteca turistică;
— să respecte rîndul la telecabine, telegondole, teleschiuri sau baby-lifturi;
— schiorul căzut va degaja pîrtia imediat pe partea cea mai apropiată de axul pîrtiei, de
asemenea, fiind obligat să astupe şi să niveleze cu zăpadă groapa pe care a făcut-o prin cădere;
— toţi schiorii sînt obligaţi să aibă schiurile asigurate, prin legare de picior.
Se interzice:
— staţionarea schiorilor în mijlocul pîrtiei;
— folosirea pîrtiilor de schi în stare de ebrietate;
— folosirea pîrtiilor de schi pentru săniat;
 — improvizarea unor trambuline pe pîrtii;
— schiatu! la o apropiere mai mică de 4 metri de instalaţiile pe cablu - piloni;
— urcarea, coborîrea sau traversarea pîrtiilor de schi pe jos sau cu săniuţa;
— în caz de accident să acorde primul ajutor şi să anunţe formaţia „Salvamont", care asigură
asistenţa sanitară pe pîrtiile de schi.

a) TRASEE TURISTICE
Precizăm că spre Cristianul Mare — Postăvar se poate urca din Poiana Braşov cu următoarele
mijloace: două telecabine, pînă în Cristianul Mare (Kantzel), o telegondolă pînă la cabana Cristianul
Mare. Apoi, mai funcţionează teleschiurile din „Kantzel", „Ruia", sub teleferic şi reamintim şi cele din
Poiana Braşov — Bradul, Trambulina şi Slalom.
Dar accesul cel mai plăcut şi plin de inedit e totuşi pe potecile turistice care conduc în toate
punctele de atracţie din zona Cristianul Mare. A rămas ca o tradiţie şi un respect pentru cei care le-au
plasat şi marcat prima data, ca atît pionierii din şcoli şi licee, uteciştii din uzine, întreprinderi şi
instituţii, studenţii centrului universitar din Braşov şi alta centre din ţară, apoi echipele „Salvamont" ale
municipiului Braşov, organizaţi în tabere — pe timpul vacanţelor de vară -, să întreţină şi refacă prin
muncă patriotică: potecile, marcajele şi toate semnele de orientare în acest munte drag tuturor schiorilor
şi turiştilor de pretutindeni.
Astfel, în masivul Cristianul Mare — Postăvar avem următoarele trasee turistice:

Traseul nr. 1: Pietrele lui Solomon (alt. 700 m) — Poiana Braşov (alt. 1020 m) - Cabana
Capra Neagră (alt. 1012 m)
Marcaj: bandă roşie. Durata: 1½ ore.

Porneşte de la Pietrele lui Solomon şi urmează drumul vechi a! Poienii. Ajuns în Poiana
Braşov — cea de jos — lăsăm în dreapta restaurantul „Zimbrul" şi continuăm pe partea stîngă pe
vechiul drum care trece pe lîngă casa ocolului, restaurant-hotel „Poiana Ursului" şi ajunge la cabana
„Capra Neagră".

Traseul nr. 2: Aleea de sub Tîmpa (alt. 630 m) - terenul de sport — Şaua Tîmpei —
Poiana Stechil (alt. 1061 m) — Crucurul Mare (alt. 1449 m) - Poiana Ruia (alt. 1500 m) -
cabana Postăvarul (alt. 1585 m).
Marcaj: bandă albastră Durata: 4—4½ ore

Pornim de la aleea de sub Tîmpa — terenurile de tenis — şi urmăm marcajul pe o potecă în

parelel cu strada Petâfi, pînă în poieniţa denumită „Crucea din Cotun". De aici urcăm în şaua Tîmpei
(alt. 850 m) pe nişte serpentine, care se numesc „Drumul Călăreţilor". Din şa o luăm spre dreapta şi
intrăm în pădure, mergînd pînă în Poiana Stechil, unde din partea dreaptă vine poteca marcată cu cruce
albastră. Noi mergem pe curba de nivel - înainte — iar după circa un sfert de oră întîlnim în stînga
poteca marcată cu triunghi albastru ce vine din Valea Cetăţii. Aici este şi un pilon cu o tablă indicatoare
şi o bancă pentru popas. După un scurt timp, întîlnim un alt pilon, de unde poteca începe să urce pînă la
Poiana Crucurul Mare, de aici ne apare Valea Timişului, care este despădurită. Acum drumul se
continuă pe muchie pînă în Poiana Ruia, unde întîlnim linia telecabinei şi telegondolei, pe sub care
trecem. De la marginea Poienii Ruia, urcînd cîteva serpentine, ajungem la spatele cabanei Postăvarul.
Cabana Postăvarul este formată din trei clădiri, are circa 100 de locuri, restaurant-bufet, încălzire
centrală. Precizăm că prima clădire a cabanei a fost ridicată în anul 1907, fiind folosită exclusiv pentru
schiori, iar în anul 1930 a fost construită actuala cabană pentru turişti.

Traseul nr. 3: Pietrei lui Solomon — Poiana Nisipului (alt 920 m) - Drester Cabana
Cristianul Mare (alt. 1690 m).
Marcaj: bandă galbenă Durata: 3—3½ ore

Pornim de la Pietrele lui Solomon, unde ajungem cu autobuzul din Piaţa Prundului. Urmăm
circa un sfert de oră un drum forestier, apoi părăsim Valea cu apă şi ne angajăm pe o potecă pe dreapta,
ocolind stîncile denumite „La Bisericuţă". Continuăm să înaintăm pe curba de nivel paralei cu vechiul
drum al Poienii, pînă ajungem în Poiana Nisipului, unde ne întîlnim cu un alt drum forestier, care urcă
din Valea cu apă spre Poiana Braşov. Noi însă urmăm marcajul „bandă galbenă". Începem să urcăm
pînă la un izvor din Poiana lui Brincă, şi în curînd ne întîlnim cu marcajul „triunghi albastru" care ne
conduce pînă în apropierea carierei de piatră. De aici, o apucăm spre stînga pînă dăm de un vîlcel, care
ne scoate într-un luminiş, unde ne întîlnim cu drumul de schi (familiar). Urcuşul continuă în serpentine,
ca apoi din dreapta să vină marcajul „punct albastru" care coboară spre noi de la „Peştera de gheaţă".
Noi însă continuăm drumul în serpentine şi ieşim pe culme la capătul văii Lamba. În partea stîngă de
aici, se vede vîrful Ruia pe sub care traversăm pîrtia de schi spre Poiana Doamnei, şi urcînd pe partea
stîngă a pîrtiei, ajungem în şaua de sub Kantzel, sau putem să mergem în dreapta şi ajungem aproape
de staţia telegondolei, iar la circa 80 m deasupra noastră este cabana Cristianul Mare.

Traseul nr. 3: Pietrele lui Solomon (alt. 700 m) - Poiana Nisipului (alt. 920 m) — Drester
(alt. 1240 m) — Poiana Crucurul Mare (alt. 1449 m.) - cabana Cristianul Mare (alt. 1690
m).
Marcajul: bandă galbenă Durata: 4½ ore

(Acest traseu a fost descris la capitolul „Poiana Braşov", la traseul nr. 9).

Traseul nr. 4: Timişul de Jos (alt. 720 m) — Vîrful Cristianul Mare (alt. 1804 m).
Marcajul: bandă albastră Durata: 3½ ore

Pornim de la cantonul CF. Timişul de Jos, trecem linia ferată pe lîngă pîrîul Rechezoaie şi
începem să urcăm circa o ora, ca pe urmă să părăsim valea şi să ne angajăm în urcuş pe partea stîngă
pînă dăm de o poieniţă. De aici trecem printr-o pădure de fag, unde la ieşire găsim un pilon de
orientare. De aici, în serpentine, ajungem în şaua Cristianului Mare, foarte aproape de vîrf.

Traseul nr. 5: Halta CF. Timiş (alt. 720 m) — Poiana Ruia (alt. 1500 m)
Marcajul: cruce albastră Durata 3-3½ ore

Pornim de la halta CF. Timiş, traversăm calea ferată şi mergînd puţin la stînga, paralel cu linia
ferată, întîlnim un drum forestier pe care îl urmăm pe Valea Lamba, circa 4 km.
De aici părăsim firul văii principale şi o luăm pe o pantă în dreapta, care o urcăm în serpentine
pînă la drumul ce vine de la Crucurul Mare cu marcajul „bandă galbenă" şi „bandă albastră". Din acest
punct pînă în Poiana Ruia nu mai avem decît 200 m.

Traseul nr. 6: Valea Cetăţii (Braşov) — Crucurul Mic

Marcaj: triunghi galben Durata: două ore

Pornind din Valea Cetăţii pe lîngă o şcoală, începem să urcăm pe malul stîng, pînă ajungem pe
muchie. De aici, continuăm drumul pînă ta Crucurul Mic, respectiv sîntem pe drumul, care ajunge prin
Poiana Ruia la cabana Postăvarul.

Traseul nr. 7: Cartierul Noua (Braşov) — Poiana Florilor (Cartierul Nouă)

Marcaj: triunghi galben Durata: o oră

Acest traseu intră în traseul nr. 9, marcat cu „bandă albastră" şi merge - dacă dorim — pînă la
cabana Postăvarul.

Traseul nr. 8: Cartierul Noua (alt. 620 m) — Valea Timişului (alt. 700 m).
Marcaj: bandă roşie Durata: 1½ oră

Acest traseu porneşte din spatele Grădinii zoologice Noua şi ne scoate în Valea Timişului pe
şoseaua asfaltată Braşov— Predeal.

Traseul nr. 9: Cartierul Dîrste (alt. 700 m) — Crucurul Mare (alt. 1449 m).
Marcajul: bandă albastră Durata: 4—4½ ore

Acest traseu porneşte din cartierul Dîrste de la captarea de apă denumită Pleaşa, apoi începe să
urce pînă întîlneşte marcajul cu bandă roşie, ce vine de la Grădina zoologică şi mai departe marcajul
„triunghi galben", ce vine de la Poiana Florilor (Noua). După un scurt timp întîlnim un alt marcaj,
„curce galbenă", ce vine din Valea Cetăţii. Noi însă continuăm pe marcajul „bandă albastră" pînă la
Crucurul Mare.

Traseul nr. 10: Cabana Capra Neagră (Poiana Braşov — alt. 1012 m) - cabana
Postăvarul (alt. 1585 m).
 Marcajul: cruce roşie Durata: 1¾ ore

Acest traseu porneşte de la cabana Capra Neagră din Poiana Braşov, urcă pe lîngă teleschi
pînă la un pilon, apoi drumul o ia la dreapta. Mai este cunoscut şi sub denumirea Drumul Roşu,
amenajat iarna ca pîrtie de schi pentru începători, iar vara ca potecă turistică foarte comodă pînă la
cabana Postăvarul.

Traseul nr. 11: Refugiul Sulinar — Drester

Marcaj: punct albastru Durata: o oră

Acest traseu pleacă de la refugiul Sulinar, urcă o mică pantă în spatele acestuia, apoi întîlnim
un pilon cu săgeţi de la care începem să coborîm. Trecînd pe stînga, nu după mult timp lăsăm în
dreapta Peştera de lapte. Această peşteră este de fapt o grotă în stînca Postăvarului din tavanul căreia
prelingîndu-se apă, aceasta dizolvă calcarul şi de aici picăturile albicioase au dat denumirea de Peştera
de lapte. În curînd ajungem la locul de bifurcaţie denumit Drester, de unde putem să coborîm în Poiana
Braşov, pe lîngă cariera de piatră, sau să continuăm drumul spre Tîmpa—Braşov.

Traseul nr. 12: Oraşul Rîşnov — Halta CF. Timişul de Sus

Marcajul: triunghi roşu Durata: 5 ore

Acest traseu este descris la capitolul Poiana—Braşov sub nr. 15.

Traseul nr. 13: Poiana Braşov — cabana Postăvarul

Marcajul: cruce albastră

Acest traseu a fost descris la capitolul Poiana Braşov la traseul respectiv nr. 16.

Traseul nr. 14: Oraşul Predeal (alt. 1038 m) — cabana Trei Brazi (alt. 1216 m) —
Poiana Secuilor (alt. 1070 m) — Spinarea Calului — Poiana Trei Fetiţe (alt. 1720 m) —
cabana Cristianul Mare (alt. 1690 m)
Marcajul: bandă galbenă Durata: 4—4½ ore

Plecăm din oraşul Predeal, din faţa Oficiului judeţean de turism, pe o şosea asfaltată de circa 6
km, care ne duce pînă la cabana Trei Brazi. De aici începem să coborîm circa un sfert de oră pe un
drum carosabil şi ajungem la cabana Poiana Secuilor.
Acum urcăm, la început, foarte domol, pînă în şaua Calului, unde găsim un pilon cu o tablă
indicatoare. La aceasta bifurcaţie ne întîlnim cu potecile, ce vin de la Timişul de Sus — Cheia
Rîşnoavei. Noi însă urcăm pe muchia Spinarea Calului, lăsînd în dreapta creasta Cristianul Mare, iar
înainte de ieşire pe nişte serpentine, ajungem în Poiana Trei Fetiţe, de unde coborîm pe curba de nivel
pînă la cabana Cristianul Mare.
Facem precizarea că, de la cabana Cristianul Mare dacă coborîm drept în jos spre Valea Seacă
(drum nemarcat) întîlnim după circa 10 minute un drum pe curba de nivel, care ne scoate fie la cabana
Postăvarul, sau pe drumul pe unde am venit de la Poiana Trei Fetiţe.

b) TRASEE ALPINE
Alpiniştii braşoveni au dat noi valenţe muntelui Cristianul Mare, reuşind în ultimii ani să-i
descopere trasee alpine şi să le cucerească. Astfel, în masivul Cristianul Mare avem peste 50 trasee
omologate.
Cei mai inimoşi din alpinişti, care au urcat în premieră au fost Adrian Tănase, Ciucăşel C,
Condrea C. şi alţii. Astfel, în zona Cristianul Mare — Postăvar găsim traseele de gradul 2 A: — Hornul
crestei. De gradul 3 B: — Creasta Frumoasă, traseul Tancul de sus. De gradul 4 A: - Muchia
Suspendată, Muchia cu Iederă, Muchia Cerbului, Fisura Verde. De gradul 4 B: Muchia Căprioarei,
Colţul dintre Hornuri, Fisura Stalactite, traseul Viperei şi mai avem trasee de gradul 5 A dificultate,
cum sînt: — Creasta Padinei Închise, Muchia Vulturilor, Muchia Alveolelor, Creasta Iepuraşului şi
Muchia Lupului cel Rău.
Tot în Postăvar în peretele Vanga Mare avem traseele alpine: traseul Hoinarilor de gradul 4 B,
traseul nr. 1, gradul 5 A şi traseul nr. 2, gradul 4 A. Mai avem unele trasee în Cheile Rîşnoavei şi
anume: Surplomba de aur — gradul 5 A şi Santinela Cheilor, gradul 3 B.
Am arătat numai unele din cele peste 50 de trasee, fiindcă cei care le-au escaladat pe acestea
sînt în acelaşi timp şi membrii „Salvamont" ai grupei municipiului Braşov.
 MASIVUL BUCEGILOR ŞI DIHAM

Dacă ne referim în această lucrare şi la masivul Bucegi, o facem numai pentru acea parte
accesibilă din judeţul Braşov şi în perimetrul cu limitele administrative ale acestuia. Mai exact partea
nordică, cu Valea Rîşnoavei, Ghimbavului, Branului, apoi spre vest văile Poarta, Băngăleasa, Grohotiş
şi Brăteiul. De asemenea, vom descrie potecile de acces, ce se înscriu în masiv spre culmile sau crestele
Ţigăneşti - Gaura, orientate spre nord-sud şi apoi est-vest, între depresiunile Branului, Valea Gaura şi
Valea Mălăieşti. Astfel, spre judeţul Braşov se lasă următoarele creste mai importante: Clincea (alt.
2.070 m), între Văile Porţii şi Urlătoarea Clincii, creasta Ţigăneşti (alt. 2.421 m) - ce se află intre Valea
Velicanului şi Valea Urlătoarea, apoi Padina Crucii, cuprinsă între Valea Ţigăneşti şi Valea Mălăieşti,
Creasta Ciobotei (alt. 2197 m), cuprinsă între Valea Urlătoarea Clincei şi Valea Poarta, mai avem
culmea Gaura, cuprinsă între Văile Poarta şi Căţunului. Dar cea mai impunătoare creasta, care este
orientată spre nord-est şi sud-vest, este de fapt aşa-numita „Abruptul Bucşoiului" (alt. 2.490 m),
cuprinsă între Valea Mălăieşti, Valea Glăjeriei şi chiar Valea Morarului (din judeţul Prahova).
De aceea, în masiv, drumurile şi potecile de acces pornesc de la poalele oraşelor Predeal,
Rîşnov şi a comunei Bran. Datorită acestui masiv şi localităţile de mai sus au un pronunţat caracter
montan, fiind adevărate staţiuni climaterice. Dacă despre oraşul Predeal am dat unele date privind
turismul, la capitolul respectiv, acum o să încerc acelaşi lucru pentru oraşul Rîşnov şi comuna Bran.
Numele oraşului Rîşnov a fost legat în trecut de cetatea ce fusese ridicată contra invaziilor de
tătari şi turci. Ea a fost construită în secolul al XIV-lea. Această cetate avea o fîntînă adîncă de peste
150 m, în care avea apă, în situaţia că era asediată. Mai avem în Rîşnov o biserică foarte veche, la fel
construită în secolul al XIV-lea, dar refăcută ulterior cu elemente gotice. Mai este biserica ortodoxă, cu
picturile cunoscutului pictor braşovean Mişu Pop, care a pictat şi în biserica Sf. Nicolae din Şcheiul
Braşovului. Tot pe teritoriul oraşului Rîşnov s-au descoperit urmele castrului roman Cumidava (anii
138-161), care era păzit de cohorta a VI-a - Nova-Cumidavensium - formată din daci. Aproape de
centrul oraşului, o şosea asfaltata ne duce în Valea Cetăţii, unde găsim o cochetă cabană, camping, un
ştrand şi terenul de sport. Tot de aici, porneşte o şosea asfaltată pînă în Poiana Braşov. Din oraşul
Rîşnov, o altă şosea asfaltată, de 23 km, ne scoate prin Pîrîul Rece la Predeal.
Spre văile şi înălţimile masivului Bucegi ne conduc şi potecile turistice, ce pornesc din
comuna Bran, care a fost pe vremuri o veche trecătoare spre Cîmpulung Muscel, judeţul Argeş.
Comuna Bran este renumită nu numai prin oamenii săi, iscusiţi crescători de ovine, dar şi
pentru castelul ridicat pe o deschizătură a stîncilor, în anul 1377. În decursul anilor, castelul a suferit
numeroase prefaceri, care i-au schimbat înfăţişarea. De pe colina castelului, care stăpînea cele 7 sate
brănene, şi anume: Bran-Sohodol, Măgura, Moeciul de Jos şi de Sus, Şimon şi Şirnea, avem o vedere
panoramică deosebita. Alături de acest castel-muzeu — s-au organizat noi secţii cum este aceea a
“Aşezămintelor ţăranilor iobagi şi muzeul vămii medievale".
Comuna Bran este şi o excelentă „staţiune climaterică", vizitată în fiecare an de foarte mulţi
turişti, care înainte de a porni pe potecile turistice, în inima Bucegilor, se pot opri la cabana „Bran-
Castel" — aşezata pe una din măguri, deasupra pîrîului Turcu, unde găsesc posibilităţi de cazare şi
masă.
Ca structură petrografică, Bucegii se compun, în cea mai mare parte, din conglomerate şi
gresii.
Flora şi vegetaţia masivului Bucegi este variată, cu foarte multe specii de plante, mai ales în
zona alpină. Aici găsim unele endemisme, cum ar fi: Bromus burcensis, Saxifraga demissa şi altele.
Vegetaţia, în general, porneşte de la poale cu fagul, bradul, molidul şi laricea. Apoi, spre golul
alpin, întîlnim jneapănul şi ienupărul, afinii, merişorul şi smirdarul. În păduri găsim, în mod frecvent,
ochiul boului, brusturi şi ferigi. Pe vîlcele întîlnim laba ursului (Heracleum almatum), care este un
endemism al Carpaţilor. Pe brîne găsim graminee, ca trestioara de munte. Primăvara şi toamna tîrziu,
înainte de a urca şi apoi după plecarea oilor, găsim pe lîngă bordeie şi locurile care au fost tirlite de oi:
ştevie de munte, stoină, strigoaia, urzici ş.a. Încă mai sînt locuri — din păcate puţine — unde mai
găsim sîngele voinicului (Nigritella ni-gra şi rubra), cu mirosul de vanilie, şi floarea de colţ. Putem
spune că masivul Bucegi are toată flora reprezentativa a munţilor noştri înalţi, pe care am descris-o mai
amănunţit în capitolul Munţii Făgăraşului, fiindcă şi acolo abunda o varietate similară de flori.
În Bucegi, zona ce cade în judeţul Braşov, cea mai reprezentativă specie din fauna este capra
neagră, apoi avem cerbul, ursul şi cocoşul de munte. Desigur, mai întîlnim în pădurile din vale
mistreţul, vulpea, jderul, veveriţa, nevăstuica şi foarte rar rîsul, care pendulează între pădure şi golul
alpin. Lupul, care înainte era de nedespărţit de numeroasele turme de oi ale bră-nenilor şi bineînţeles
făcea unele pagube în efective, acum apare foarte sporadic, lăsînd în schimb locul urşilor, care s-au
înmulţit.
 Ca şi în alte părţi, vulturii pleşuvi, sur şi brun, au dispărut. Rar se mai vede rotind pe sus,
cercetînd văile dintre muchii, cîte o pereche de acvile. Din fericire, au mai rămas mai multe familii de
corbi, care atunci cînd se trage cîte o puşcătură în sezonul de capre negre, sînt prezenţi la faţa locului,
fiindcă experienţa lor de decenii le-a demonstrat că în general după un foc de armă rămîne „ceva" şi
pentru ei de la o capră neagră (măruntaiele, sîngele închegat şi alte resturi, pe care vînătorul alpin nu le
bagă în raniţă). Mai întîlnim mierla de stîncă şi gulerată, forfecuţa gălbuie şi brumăriţa.
În unele locuri cu stîncării plate, bătute de soare, mai sînt şi vipere, mai ales în Ciobotea,
Lancia, Guţan, Clincea ş.a.
De multe ori — spre toamnă - şi cînd în atmosferă este umiditate mai mare, vedem tîrîndu-se
pe poteci salamandre.
În apele ce coboară din Bucegi, dar nu în toate, trăieşte şi păstrăvul.
Şi în Bucegi, ca şi în ceilalţi munţi, găsim Coleopterele (gîndaci în număr foarte mare de
specii), la fel şi Lepidopterele — fluturii.
Aşa cum am arătat şi la alţi munţi, mai ales vara, partea nordică a Bucegilor, respectiv a
Branului, este foarte mult păşunată. Deci atenţie la cîinii ciobăneşti; în special noaptea nu trebuie să
circulăm, fiindcă aceştia sînt foarte agresivi, din cauza deselor atacuri din partea urşilor ţa stîne.
Alt pericol îl prezintă avalanşele atît iarna, cînd au căzut zăpezi abundente şi mai ales
primăvara — martie-aprilie, şi uneori, chiar în luna mai.
În decursul anilor, după statisticile „Salvamont"-ului, cele mai multe victime, luate sau
acoperite de avalanşe, au fost în zonele: pe traseul Tache Ionescu, ce porneşte de !a Pichetul Roşu,
trece peste punctul la Prepeleag şi traversează vîlcelele spre cabana Mălăieşti. Acest traseu pe timpul
iernii şi primăverii este închis circulaţiei turistice, fiind foarte periculos. Alt loc foarte periculos este pe
traseul ce pleacă din Glăjerie, în apropierea cabanei Mălăieşti, la punctul denumit La Blide, unde
primăvara nu avem voie să traversăm pe potecă aceste vîlcele, ce coboară din abruptul Bucşoiului,
decît pînă la ora 10 dimineaţa şi după ora 16 după-masă. De asemenea, nu avem voie să trecem prin
Padina Crucii şi să traversăm vîlcelele ce întretaie poteca spre Valea Ţigăneşti (lac) - Clincea sau
Ciobotea. O altă zonă clasică pentru avalanşe este poteca ce porneşte de la casa de vînătoare din Guţan,
începînd cu porţiunea de la stînile din dreapta şi pînă la strungi Branului. Aici, pe toate vîlcelele din
stînga, de pe Guţan, se rostogolesc avalanşe. Mai facem o precizare foarte importantă. De la cabana
Mălăieşti spre traseul Hornurile de vară sau de iarnă — spre casa de adăpost Omul, este strict interzis
accesul iarna, cînd zăpada încă nu este fixată prin priză de tasare pe solul îngheţat. Iar primăvara, cine
este turist încercat, nu are voie să treacă prin hornuri şi apoi să traverseze faţa deasupra Văii Gaura spre
vîrful Omul, dacă nu are colţari bine fixaţi pe bocanci şi piolet. Chiar şi aşa trecerea prin hornuri se va
face înainte de ora 8 dimineaţa, cînd zăpada este îngheţată.
În caz de accidente în zona Munţilor Bucegi, veţi solicita echipa Salvamont de la Consiliul
popular al comunei Bran.
***
Nu aş reuşi să fac o prezentare mai buna a masivului Bucegi decît aceea făcută de scriitorul şi
marele îndrăgostit de munţi, prietenul meu de totdeauna, Virgil Ludu. De aceea, redau în mod fidel din
lucrarea sa „Cartea Munţilor" cele scrise despre acest masiv şi oamenii lui.
„Nu sînt în ţara noastră munţi mai cunoscuţi, mai iubiţi şi mai cîntaţi decît Bucegii. Inima
munţilor noştri şi inima noastră sînt Bucegii. De totdeauna şi pentru totdeauna, Bucegii vor însemna
poate, pe nedrept, faţă de ceilalţi munţi minunaţi ai noştri, chemarea muntelui.
Aici s-a născut drumeţia şi tot aici cele dintîi inspiraţii poetice despre munte. Pe stîncile
Bucegilor s-au căţărat pentru prima dată alpiniştii şi tot în Bucegi s-au ivit, sfioase, cele dintîi cabane.
Spre Bucegi şi-au îndreptat paşii scriitorii şi pe Bucegi hoinăresc astăzi pasionaţii de turism, indiferent
de vreme şi anotimpuri.
Primii turişti ai Bucegilor au fost păstorii, iar primul bucegist român, cum îl numeşte Nestor
Urechia, a fost... francezul Vaillant. S-a întîmplat de mult, într-un capricios iulie al anului 1839 şi ne-o
aminteşte cu fragmente din însemnările lui Vaillant chiar Nestor Urechia, în cartea „Dragi să ne fie
munţii" (1916).
Vaillant era un om de cultura cu idei progresiste şi, precum s-a dovedit, un pasionat de natura
şi drumeţie. El a stat la noi în ţară treizeci şi patru de ani şi a publicat la Paris, în 1844 (după alţii în
1849), trei volume documentare „La Roumanie" (histoire, langue, litterature, ortographie, statistique),
în care, deşi eram în anii premergători Unirii, îi prezenta totuşi laolaltă pe ardeleni, valahi, moldoveni.
Excursia lui şi a slugerului Angelescu care-l însoţea, împreună cu două călăuze, Stoica Vodă
şi Ion Puiu (iată deci şi aici, ca-n orice început, prezenţa ghizilor), este întîia ascensiune pe Bucegi şi
reaminteşte, parcă prin patriarhalitate şi poezie, pe aceea de pe Mont Blanc.
Dar Vaillant nu va fi singurul străin, care va urca în acele vremi îndepărtate pe Bucegi.
Celebrul alpinist englez Leslie Stephen, unul din întemeietorii Clubului alpin englez (1857) şi cuceritor
al Alpilor, însoţit de Bryce, urcă în 1866 în Carpaţi, pe Bucegi descriindu-l în „The Playground of
Europe" (1871).
Intre timp însă, cei din Ardeal începuseră urcuşurile pe munţi, cea mai bună dovadă fiind
cartea profesorului şi parohului Yo-hann Michael Salzer din Mediaş, care tipăreşte în 1860, la Sibiu,
„Reisebilder aus Siebenburgen", impresii din Bucegi şi Ceahlău, după Valeriu Puşcariu, cea dintîi carte
documentară despre munţii noştri.
Curînd, vor începe şi românii să urce crestele Bucegilor. Dintre aceste romantice ascensiuni
ale începutului, istoria drumeţiei noastre a păstrat, între altele puţine, evocarea excursiei pe Omul, în
1886, deci acum optzeci de ani, făcută de Ion Turcu din Zărneşti, însoţit de un profesor braşovean şi un
tînăr din Tohan, student la Politehnica din Viena.
Impresiile acestei excursii şi ale altora, făcute între anii 1885-1892, Ion Turcu le publica în
volumul, puţin cunoscut, dar deosebit de pitoresc şi preţios pentru începuturile turismului nostru
„Excursiuni pe munţii Ţării Bîrsei şi ai Făgăraşului" (Braşov, 1896).
Intre primii cuceritori ai Bucegilor, se cuvine să amintim^ şi oamenii de ştiinţa care, alături de
drumeţii visători, au strîns date şi au scris cele dintîi pagini despre Bucegi: geologul Murgoci, francezul
Martonne, de la care a rămas denumirea de Alpii Transilvaniei, dată Făgăraşilor, naturaliştii
Simionescu şi Borza.
Victoria Bucegilor nu ar fi fost însă posibilă numai cu aceşti îndrăzneţi şi pasionaţi oameni de
munte. Mai erau necesare cabanele, casele de adăpost, cum li se spunea la început, şi asociaţiile
turistice, căci fără ele muntele rămîne numai al cîtorva, numai al celor care vorbesc între ei despre el.
Cea mai veche asociaţie carpatică din ţara noastră datează din 1873. Ea funcţiona la Braşov,
avea 1.600 membri şi voia să fie un răspuns dat vremii cînd în Europa se înfiinţau an de an în toate
ţările cu munţi, cluburi alpine. Acum se marchează la noi întîiele drumuri de munte şi se construiesc
primele cabane: Negoiul (1881), Mălăieşti (1882), Casa Omul (1888).
După al II-lea război mondial, turismul şi alpinismul au căpătat, pentru întîia dată la noi în
ţară, un caracter popular de masă: secţii turistice şi alpine, cabane noi, cursuri de alpinism, concursuri,
excursii în ţară şi în străinătate.
Şi astfel, călcînd pe urmele înaintaşilor, putem face astăzi ascensiunea istorică a Bucegilor, în
aşteptarea cronicarului care va scrie cu înţelegere şi pasiune întreaga lor viaţă turistică de peste o sută
de ani.
Excursiilor patriarhale de la începutul şi jumătatea secolului al XIX-lea (Vaillant, Salzer,
Turcu), le-a urmat epoca drumeţiei contemplative (Bucura, Urechia), apoi a turismului de munte,
organizat (Haret), şi, în sfîrşit, aceea a alpinismului, a adevăraţilor căţărători şi cuceritori ai muntelui:
D. Dimitriu, N. Comănescu, E. Cristea, I. Coman, A. Irimia.
Nu putem numi premiera turistică a Bucurei Dumbravă pe-Valea Mălinului premieră alpină.
Aşa cum nu făcea alpinism Nestor Urechia care, încă înainte de 1907, traversa cu îndrăzneală Valea
Seacă, desigur, fără corzi, pitoane şi tehnică alpină. Ir» tovărăşia vînătorilor de capre Gelepeanu şi
Butmâloiu, Urechia a urcat şi alte văi în Bucegi, între care şi maiestuoasa Valea Albă, paradisul de mai
tîrziu al alpiniştilor noştri.
Înainte de 1914, singurele ascensiuni, care ar putea fi numite alpinism au fost cele făcute de
Rosetti Solescu (între care şi Acele Morarului), totodată un înaintaş al schiului şi autorul primului
manual românesc de schi, publicat în 1921.
După tentativele îndrăzneţe dar nesemnificative dintre anii 1920-1930, alpinismul de stîncă,
ascensiunile de iarnă şi marile traversări iau avînt după 1930. Întîia escaladare a peretelui nord-estic din
Negoiul se face în 1938. Dar, încă mai înainte, fusese asaltat peretele de sute de metri al Gălbenelelor
în Coştila.
In 1933 apare revista alpină „Buletinul Alpin Român" şi, pe Coştila şi Piatra Craiului se ţin
primele cursuri de alpinism (1938, 1939), alpiniştii noştri realizînd în aceşti ani unsprezece premiere de
gradul V.
Întîia mare traversare de iarnă a Făgăraşilor, este ispravă a doi campioni de schi şi a unui
încercat alpinist: Ion Cojocaru, Gyuri Covaci, Dan Popescu. Ei străbat cu curaj cei 10 km ai crestelor
ameninţate de cornişă şi avalanşă, în aprilie 1939, de la Sîmbăta la Viştea.
Fireşte, pînă la traversările de iarnă de 80—100 km ale Retezatului, Făgăraşilor şi Bucegilor,
realizate de alpiniştii de la Armata şi Dinamo (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Teodor Hurbean, Nicolae
Jitaru) în 25—30 de zile de mari eforturi şi riscuri e drum lung, dar alpinismul nostru l-a făcut
perseverent şi dîrz.
Au trebuit să treacă patru decenii de alpinism românesc şi aproape două secole de la
ascensiunea lui Jaques Balmat, pentru ca trei alpinişti români - Gh. Udrea, Ion Dobre, Alex. Stănescu
— să urce la 4.180 m, pe cel mai înalt munte al Europei, Mont Blanc (august 1957), şi doi soţi fizicieni
atomişti, lucrînd în Uniunea Sovietică, la Dubna, soţii Ciulii, să escaladeze unul din cele mai înalte
piscuri din Pamir, Vîrful Lenin, înalt de 7.134 m (august 1961).
Dar să revenim la Bucegi... Aşa cum vastul masiv din Alpi rămîne paradisul alpiniştilor
europeni, iar Caucazul al căţărătorilor sovietici, tot astfel Bucegii înseamnă pentru noi alpinism şi mari
trasee alpine.
De ce nu Făgăraşul, Retezatul, Piatra Craiului? Mai întîi fiindcă Bucegii sînt mai aproape, mai
accesibili, mai cunoscuţi; dar, în acelaşi timp, greu de escaladat, bogaţi în pereţi.
Urmăriţi numai cu ochii deschişi sau cu un binoclu, peretele de trei sute de metri din muntele
Coştila. Aici sînt marile ispite, cu nume la fel de îmbietoare: Fisura Grotelor, Traseul celor trei
surplombe, Furcile, Hornul Coamei. Aici, numele căţărătorilor s-a legat pentru totdeauna de stîncă şi de
victoria asupra ei: Umărul lui Coman, Umărul lui Roşculeţ.
Aşa cum am învăţat la şcoală şi poate să v-o spună orice şcolar silitor, cele mai înalte vîrfuri
din ţara noastră sînt Moldoveanul (2.543 m) şi Negoiul (2.535 m). Dar cea mai grea încercare şi cea
mai frumoasă izbîndă asupra muntelui, la noi, rămîne pentru totdeauna Fisura Albastră.
Fiecare masiv şi-a avut necuceritele sale piscuri: Alpii — Matterhonul, Eigerul, Grandes
Jorasses, Dolomiţii — Cima Gran-de di Lavar5do, Caucazul — Elbrusul, Cordilierii — Aconcagua,
Himalaya — Everestul, iar Bucegii — acest traseu de o diabolică dificultate - Fisura Albastră.
Din gara Buşteni, Fisura Albastră pare un jgheab negru în stînca nu totdeauna scăldată în
soare. Ai spune, loc pentru vulturi sau zăpezi de primăvară, pentru ploi şi vînt, pentru nopţi întunecoase
şi reci.
Dar omul iscoditor şi neînfricat a gîndit că această trecere spre cer, prin imposibil, îi e sortită
lui, şi, iată-l luptînd zile şi nopţi cu stînca şi cu gravitaţia, cu timpul şi cu el însuşi. Nu multe sînt, în
istoria cuceririlor alpine româneşti, poveşti atît de pasionate ca aceasta a Fisurii Albastre. S-o
ascultăm...
Traseul a fost descoperit de ochiul încercat şi neobosit al celui mai vîrstnic dintre alpiniştii
noştri, Guido Rey al nostru, Emilian Cristea. Aceasta în vara anului 1945.
De jos, din Valea Albă, şi de la bază, traseul nu părea să aibă dificultăţi de neînvins. Fireşte,
un traseu, dar nu imposibil. Aşa par dealtfel toate lucrurile grele în viaţă; simple, cu atît mai simple, cu
cît se dovedesc mai tîrziu de complicate şi de nedezlegat.
Cine ar fi gîndit atunci, în primele tentative de cunoaştere şi parcurgere a acestui traseu, care
va deveni redutabila şi vestita Fisură Albastră, că vor trebui pentru cucerirea ei 44 de escalade, 100 de
zile, din care 23 de nopţi în perete, 300 de pitoane şi 300 m de coardă? Iar în ani, nu mai puţin de şapte,
şapte ani de încercări şi speranţe.
De ce este atît de inospitalieră şi inaccesibilă Fisura Albastră? Pentru că escaladarea pe pereţi
nu se poate face din lipsa fisurilor, decît cu dificile traversări. Sînt apoi porţiuni întregi de gresie
sfărîmicioasă, în care ciocanul caută zadarnic loc pitoanelor. In sfîrşit, pentru surplombele, adesea
parcă de netrecut ale părţii superioare a traseului şi pentru întreaga lungime, varietate şi dificultate a
Fisurii, care cere deopotrivă şi în tot timpul tehnică, încordare şi curaj.
Numai o îndrăzneală vecină cu uitarea de sine, o îndemînare în care pînă şi vîrful degetelor şi
picioarelor sînt hotărîtoare, şi o rezistenţă aproape neomenească pot învinge acest culoar înrudit prin
încăpăţînare şi răutate cu cele din Mont Blanc, Dolomiţi sau Caucaz.
Tot încercînd mereu, pe vreme bună şi rea, în zile lungi de vară şi înserări repezi de toamnă,
au trecut lunile, anii. Ca un melc, care îşi poartă încet dar sigur cochilia şi frunza de dud găsită în drum,
alpinistul a cîştigat, metru cu metru zidul rece, neprimitor, fără nici un sprijin de care acum îl leagă mai
presus de viaţă, dorinţa de a-l stăpîni.
Au fost clipe înfiorător de grele, acolo sus, în vecinătatea norilor şi a furtunii. Urcuşuri, care-ţi
fură respiraţia, hornuri prin care te strecori hoţeşte, aproape sugrumîndu-te, echilibru imponderabil în
flexorii degetelor.
Zile cînd, un semn al corzii, după minute nesfîrşite de aşteptare, însemna încă un pas înainte.
O luptă de centimetri, de păianjen care-şi ţese pînza, sau de furnică purtîndu-şi stoic firul de grîu sau
fărîmitura de pîine.
Zile în care de sus cad peste tine pietre nevăzute, în care gura uscată de sete de peste
douăsprezece ore aşteaptă un picur de apă, sau dimpotrivă, zile în care ploaia strecurată prin horn se
cerne la nesfîrşit pe lîngă tine, pe tine, prin tine, încît ai senzaţia unei plante acvatice sau a unui duş.
Şi nopţile... nopţile acelea de veghe, de frig sau dură trezire, ancorat pe jumătate de metru
pătrat, suspendat la sute de metri deasupra prăpăstiilor, cu stelele cerului sclipind deasupra ta, şi cu
stelele caselor de pe Valea Prahovei sub picioarele ta!e, stingîndu-se în zori, una cîte una, asemenea
orelor de aştepatre înaintea unui atac pe front. Omul şi muntele, omul şi natura. Luptă de secole pentru
o împrietenire de ore şi zile...!
Şi iată că într-un august 1952, în al şaptelea an de încercări şi speranţe, Fisura Albastră a fost
învinsă şi omul a urcat biruitor prin ea, pînă pe creasta muntelui Coştila, la cerul albastru, care din cînd
în cînd se zărea în popasuri şi care, ţel şi speranţă, a dat numele acestei încercări de ani de zile: Fisura
Albastră.
A fost cea din urmă înfruntare a muntelui. Cinci zile de atac dezlănţuit şi dornic de victorie, în
care coarda şi prietenia au învins imposibilul. Ca orice strădanie îndelungă, şi această năzuinţă şi luptă
s-au soldat cu victorie. Şi omul s-a dovedit încă o dată mai tare ca natura şi ca el însuşi.
Va trebui neapărat povestită într-o zi această cucerire de Matterhorn a Fisurii Albastre.
Sfătosul Emilian Cristea şi tinerii lui însoţitori vor intra astfel, fără pitoane şi carabiniere, în literatura şi
istoria muntelui.
Peste un an, în 1953, şi apoi pînă în 1955, deci timp de trei ani, alţi alpinişti, din noua
generaţie, prieteni de schi pe Valea Albă - Alex. Floricioiu cap de coardă, Norbert Hiemesch şi Roland
Velkens secunzi — asaltează din nou Fisura Albastră, de astă dată pe directisimă. A fost o nouă luptă
acerbă cu stînca şi vicleşugurile ei. Pentru a o învinge au trebuit 80 de ore de lucru efectiv, cinci nopţi
dormite în perete, trecerea extrem de dificilă a celor trei surplombe şi am spune, fără exagerare, eroica
traversare în scăriţe a tavanului de zece metri, adevărată punte de trecere a diavolului.
S-au folosit pe un traseu patru bivuacări, nici una prea plăcută, corzi de patruzeci de metri,
lucru acrobatic, de mare îndemînare, fineţe şi curaj la şapte sute de metri deasupra firului văii, un curaj
care ar speria pînă şi pe aviatorii sau paraşutiştii cei mai îndrăzneţi.
Astfel a fost învinsă, pentru a doua oară, în iulie 1955 Fisura Albastră, cea mai dificilă
escaladă a munţilor noştri.
De atunci puţini, foarte puţini - între alţii Hurbean şi Jitaru (1957) - au mai îndrăznit să iasă
spre creastă şi cer prin Fisura Albastră.
Pentru toţi îndrăgostiţii de alpinism, Fisura Albastră rămîne un simbol, o invitaţie la
îndrăzneală şi virtuozitate alpină. Pentru noi, ceilalţi, îndrăgostiţi doar romantic de munte, dovada
iscusinţei omeneşti şi a victoriei omului asupra naturii.
***
Aş dori însă să arăt că, spre deosebire de alţi munţi, în Bucegi au fost şi sînt cei mai statornici
şi harnici cabanieri, care din generaţie în generaţie au fost cele mai bune gazde ale turiştilor, dar în
acelaşi timp şi cei mai valoroşi ghizi şi, la nevoie, primii salvatori în cazurile de accidente turistice în
munţi.
Este interesant de ştiut că familia Stănilă Ion din Rîşnov a dat cei mai buni cabanieri. Primul
cabanier al cabanei Mălăieşti a fost Ion Stănilă, născut în anul 1846, în Rîşnov. În anul 1870 s-a
căsătorit şi a avut trei feciori, pe Ion, Gheorghe şi Alexe, care, toţi au fost pe rînd cabanieri la casa de
adăpost „Omul" şi cabana Mălăieşti. Tatăl bătrînului Ion Stănilă a fost vînător vestit, în special de urşi.
Dealtfel a fost şi scalpat de un urs rănit la o vînătoare, care cu laba i-a tras de pe cap toată pielea cu păr
cu tot, dar totuşi bătrînul Stănilă nu a renunţat la vînătoare şi în analele Braşovului este evidenţiat că ar
fi împuşcat în viaţa lui peste 27 de urşi. De aceea, primul cabanier al cabanei Mălăieşti, fiul lui,
respectiv Ion Stănilă, a moştenit de la tatăl lui obiceiul să vorbească foarte încet, fiindcă aşa era
obişnuit cînd mergea la vînătoare împreună cu tatăl lui. El purta părul lung şi umbla în majoritatea
anului în opinci. Cunoştea foarte bine toate florile din Bucegi, fiindcă el era omul care-l însoţea pe
renumitul botanist braşovean Ranier, cînd acesta venea să culeagă flori pentru ierbarul său, din care se
mai păstrează şi astăzi.
În anul 1910, pe data de 7 august, după 28 de ani de serviciu, Ion Stănilă a murit într-un
accident stupid. Plecase cu un nepot în vîrstă de 10 ani, într-o duminică, după floare de colţ. A urcat
jgheabul din faţa cabanei şi a ajuns pe muchia din abruptul Bucşoiului acolo ande porneşte firul Văii
Rele. Aici s-a prăbuşit şi a murit. Nepotul s-a înapoiat singur la cabană şi a anunţat nenorocirea. Ion
Stănilă a fost găsit zdrobit, dar avea în gura două flori de colţ. Probabil a alunecat de pe stîncă. La data
aceea, împlinise 64 de ani.
Au urmat cabanieri fiii lui, nepoţii şi strănepoţii, care şi în prezent sînt cabanieri la Mălăieşti şi
la cabana Poiana Izvoarelor.

a) TRASEE TURISTICE

Traseul nr. 1: Oraşul Rîşnov (alt. 675 m) — Cabana Mălăieşti (alt. 1720 m)
Marcaj: bandă albastră. Durata: 4½-5 ore.

Din oraşul Rîşnov plecăm cu autobuzul pînă la Cheia-cabană, la circa 6 km. În faţa cabanei
este o tablă indicatoare, care ne ghidează pe şoseaua Rîşnov - Pîrîul Rece, circa 3 km, după care trecem
pe dreapta şi imediat după un pod, apare un stîlp indicator. De aici o luăm pe dreapta pe un drum
forestier circa 700 m, pînă la o săgeată, de unde părăsim drumul şi urcăm pe o potecă pînă în Şaua
Runcului (alt. 1.036 m). Aici, pe dreapta este o casă de vînătoare, la circa 10 minute sub Vîrful Runcu.
Noi însă coborîm spre sud pînă la pîrîul lui Dobre, de unde continuăm pe lîngă apă şi ieşim la Uzina
electrică. Durata de la cabana Cheia la Uzina electrică, este de trei ore.
De la Uzina electrică mergem înainte pe un drum forestier circa 2 km, lăsăm în dreapta o
ramificaţie spre Valea Ţigăneşti, iar noi întîlnim un pilon de orientare, de unde părăsim drumul
forestier şi intrăm în pădure. După puţin timp, trecem peste un pîrîu mic şi ajungem la Izvoare, loc
denumit „La Mese". Aici facem un mic popas şi pe urmă poteca o ia la stînga şi în 20 de minute am
ajuns pe o muchie, unde găsim un pilon cu tablă indicatoare şi săgeţi. In acest punct ne întîlnim şi cu
marcajul „cruce albastră" ce vine de la cabana Diham. Dar noi continuăm pe marcajul „bandă albastră",
şi urcînd în serpentine printr-o tăietură mai veche, ajungem pînă la „Rîpa Mălăieştilor", pe care o lăsăm
pe dreapta, iar noi mergem fără să mai urcăm circa 400 m, după care poteca din nou urcă scoţîndu-ne
pe o terasă a Bucşoiului. Aici, în anul 1882 a fost construita prima cabană din zona Mălăieşti (alt. 1.580
m). Azi nu mai există nici o urmă. Şi a doua cabană a fost construită tot aici, în 1898, dar o avalanşă a
luat-o în 1923. Din materialul rămas, care a fost cărat cu muncă voluntară Sus, la altitudinea de 1.720
m, s-a construit actuala cabană.
Continuăm drumul intrînd din nou în pădure, şi lăsăm în partea stîngă un vîlcel foarte
periculos cînd sînt zăpezi mari iarna sau primăvara cînd cad avalanşe. Mergînd tot înainte, trecem pe la
punctul denumit „La Bliduri" şi în circa 15 minute încep serpentinele care ne scot la cabana Mălăieşti.
În kilometri, distanţa de la Uzina electrică la cabana Mălăieşti este de 9 km.
Precizăm că de la Uzina electrică pînă la cabana Mălăieşti, durata este de 3-3½ ore.
Mai există o variantă cu plecarea din oraşul Rîşnov, pe un drum forestier pînă la punctul
denumit „Glăjerie", care este carosabil şi pentru maşini. Apoi, de aici, începe să urce poteca cu
marcajul „cruce albastră", care în 15 minute ne scoate pînă la marcajul „bandă albastră" pe care
continuăm pînă la cabana Mălăieşti. De la oraşul Rîşnov pînă la Glăjerie, sînt 17 km.

Traseul nr. 2: Cabana Mălăieşti (alt. 1720 m) — Vîrful Omul (alt. 2513 m).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 2½-3 ore.

Pornim de la cabana Mălăieşti în susul văii pe marcajul „bandă albastră". Poteca se îndreaptă
în serpentine scurte pe un teren stîncos, ce urcă pe versantul „Padinii Crucii". În curînd ajungem pe
terasa a doua, traversăm firul văii şi întîlnim un marcaj triunghi albastru, care duce spre stînga pe
„Brîna caprelor", spre Omul. Dar noi lăsăm pe stînga acest marcaj şi continuăm poteca ce urcă un orag
şi am ajuns la ultima terasă glaciară. Aici ne apar în faţă cele două hornuri. Putem alege unul din ele,
dacă este vară şi timp frumos. Dar recomandabilă este ieşirea la muchie pe hornul din stînga. Urcînd
pieptiş, ieşim pe muchie, iar în faţa noastră se deschide Valea Gaura. Aici întîlnim marcajele „bandă
roşie" şi „triunghi galben", care vin de la dreapta, dinspre Bran. Noi însă pornim spre stînga pe culme şi
în curînd vedem în faţa noastră Vîrful Omul.
Precizăm că, odată ieşiţi în muchie, dacă vrem să ajungem la refugiul „Scara", urmăm poteca
la dreapta, ce duce spre Bran şi nu departe îl găsim la cota 2.422 m. Dealtfel, este cel mai înalt refugiu
alpin din ţară, construit de salvamontiştii grupei Bran şi ai municipiului Braşov. Dispune de o
capacitate de 8-10 locuri în prici, este în permanenţa deschis.

Traseul nr. 3: Comuna Bran (Poarta) — Vîrful Omul.

Marcaj: banda roşie. Durata: 5—6 ore.

In comuna Bran, pe şoseaua care merge spre satul Poarta, găsim o tablă indicatoare, cu toate
marcajele care duc spre vîrful Omul. Marcajul nostru porneşte spre stînga şi, ieşind din sat, continuăm
să urcăm pe o creastă împădurită, către muntele Zănoaga. De aici, poteca coteşte spre stînga şi urca
prin pădure, apoi ocoleşte pe la versantul estic şi în curînd ieşim într-o poiană „La Biserici" (alt. 1.466
m). Spre sud ne apare abruptul Ciobotei, iar spre nord vedem Valea Sohodolului şi masivul Cristianul
Mare. Aici sîntem într-o şa, de unde începe culmea „Clincea". Poteca porneşte tot la stînga şi urcă un
versant despădurit. În curînd ieşim din poiană, care ne duce spre Urlătoarea „Clincea". Urcăm pe acest
versant împădurit, apoi intrăm din nou în pădure, urcînd pe aceeaşi potecă. Acum poteca urcă pe
spinarea Clincei sub stînci şi se îndreaptă spre culmea Ţigăneşti. De pe creastă ne apare Valea
Ţigăneştilor şi muchia Padina Crucii, unde se vede poteca ce coboară spre Mălăieşti. Continuăm
drumul pe spinarea lată a muntelui Ţigăneşti, şi, în curînd, întîlnim marcajul „bandă galbenă" care vine
dinspre Mălăieşti peste Padina Crucii prin Valea Ţigăneştilor.
Pentru a ajunge la Omul urmăm creasta Ţigăneşti şi păstrăm marcajul „bandă roşie". Poteca
urcă, trece de podul spintecăturii, apoi printre colţii „La Scara" (aici se găseşte refugiul Scara). Mai
avem în faţa noastră un povîrniş înclinat, pe care-l urcăm şi de unde vedem în dreapta căldarea glaciară
a Văii „Gaura", unde întîlnim marcajul „triunghi galben", ce vine dinspre Poarta Bran, prin Ciobotea şi
Valea Urlătoarea; de asemenea, puţin mai înainte, întîlnim şi marcajul „cruce roşie" ce vine de la Bran-
Poarta, prin Valea Gaura. Mai avem ultimul urcuş spre cabana Omul, ce deja se zăreşte, fiind foarte
aproape. Dar, pînă la ea, pe stînga, ne mai întîlnim şi cu marcajul „bandă albastră" ce vine de pe
drumul de vară de la cabana Mălăieşti.

Traseul nr. 4: Bran-Poarta — Vîrful Omul.

Marcaj: triunghi galben. Durata: 6—7 ore.

Plecăm tot din centrul oraşului Bran, respectiv din satul Poarta, şi unde este tabla indicatoare,
urmăm marcajul „triunghi galben". Drumul nostru porneşte spre stînga printr-o frumoasa pădure de
brad şi merge de-a lungul văii Valea Poarta (drum forestier). Apoi iese într-o poiană, unde găsim o
cabană forestieră, însă noi o traversăm printr-o plantaţie şi intrăm din nou în pădure, respectiv sîntem
pe piciorul Ciobotei. Poteca începe să urce în serpentine scurte, trecem pe lîngă nişte stînci şi apoi
ieşim din pădure la o stînă aşezată în firul Văii Urlătoarea Mică. De aici, marcajul ne duce spre stînga
pe liziera pădurii şi ne scoate deasupra văii, unde se termină zona împădurită şi dăm de un bordei
ciobănesc. De aici poteca trece pe dreapta văii, printre bolovani şi ieşim într-o vale larga, unde vedem
pereţii abrupţi ai crestei Ţigăneşti, totodată deasupra vedem un stîlp de marcaj de la colţii „La Scara".
Urmează un urcuş, apoi cotim spre dreapta văii şi ieşim pe o creastă, de unde se văd înălţimile muntelui
„Gaura". Urmînd pilonii de marcaj, acum o luăm spre stînga şi mai avem o ultimă porţiune de urcat,
care ne scoate la punctul „La Scara". Nu mai avem mult şi o să zărim Vîrful Omul.

Traseul nr. 5: Bran — Strunga Branului

Marcaj: bandă roşie. Durata: 6—7 ore.

Drumul porneşte tot din centrul comunei Bran pe şoseaua ce duce spre Castelul Bran, apoi o ia
înspre pîrîul Turcu. De aici părăsim şoseaua şi o luăm la stînga spre satul Şimon, pe care îl traversăm,
iar la capătul lui trecem peste rîu pe dreapta şi începem să urcăm în serpentine pe un drum forestier.
Nu peste mult timp, părăsim drumul forestier şi dăm de o culme împădurită, respectiv de
„Plaiul lui Lom". După o jumătate de oră de aici, începe zona pădurii de brad, trecem pe la Muchia
Pleşei şi drumul nostru se întîlneşte în dreapta cu o potecă, ce vine de la Moeciul de Sus. Din această
poiană părăsim culmea spre stînga şi urcînd printr-o poiană ajungem la casa de vînătoare „Guţan". Aici
facem un popas ca apoi să trecem firul unor vîlcele pe partea dreaptă. Imediat o să dăm de o stînă, iar
după puţin timp poteca continuă paralel cu creasta Strungii. Urcăm pe un teren stîncos şi traversăm din
nou nişte vîlcele, ca apoi să ieşim din pădure şi să vedem în faţa Pasul Strunga. După aceea, trecem
printr-o zonă de grohotiş, lăsăm în stînga un izvor, iar în dreapta o stînă şi mai avem un mic urcuş ca să
ajungem la Pasul Strunga Branului.

Traseul nr. 6: Comuna Moeciu (alt. 800 m) — Casa de vînătoare Guţan (alt. 1459 m) —
Casa de adăpost şi Vîrful Omul (alt. 2513 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 7—8 ore.

Plecăm de la şoseaua naţională Braşov — Rucăr, de unde începe drumul spre comuna Moeciu.
Mergem pe jos pînă la pîrîu (8 km) şi ajungem la Cheile Moeciului. Pînă aici, se poate veni cu
autobuzul. In continuare, drumul face o curbă spre stînga şi urmează Valea Băngăleasa, pînă la un pilon
indicator de pe stînga drumului forestier. Din acest loc trecem peste pîrîul Băngăleasa şi începem să
urcăm pieptiş printr-o pădure de brazi. De la Cheile Moeciu pînă la Casa de vînătoare Guţan, se
parcurge drumul în două ore şi jumătate. De la Casa Guţan la Strunga Branului, pe marcajul „bandă
roşie" se ajunge în circa 2½ ore. De la Casa de vînătoare Guţan pe acelaşi marcaj, prin Strunga la
cabana Padina (Valea Ialomicioarei), se ajunge în 3½ ore, iar de pe pîrîul Băngăleasa, la Casa Guţan, se
ajunge în 1½ ore.
Odată ajunşi la Casa de vînătoare Guţan, după un mic popas, drumul nostru începe să urce în
serpentine spre creastă, pînă la Colţii Tasului (alt. 2.177 m), pe fostul drum al grănicerilor. De aici se
continua sub Colţii Guţanului (alt. 2174 m), pe partea stîngă mergînd în paralel cu valea şi muntele
Gaura. Apoi peste scurt timp începe să ne apară Vîrful Gaura, Vîrful Scara, Spintecătura Mălăieştilor
cu intrările în hornuri, şi în final, ajungem la Vîrful Omul.

Traseul nr. 7: Casa de vînătoare Guţan (alt. 1459 m) — Valea Gaura (alt. 1500 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 1 oră.

Pornind de la Casa de vînătoare Guţan, coborîm în stînga pe lîngă izvor, trecem prin faţa unei
stîni şi apoi începem să urcăm. Urmărind de fapt Curba de nivel, traversînd partea de jos a Muntelui
Guţan, nu peste mult timp ajungem ia începutul Văii Gaura, la punctul denumit „Moara Dracului".

Traseul nr. 8: Cabana Mălăieşti," (alt. 1720 m) — Şaua Ţigăneşti.

Marcaj: bandă galbenă. Durata: 1½-2 ore.

De la cabana Mălăieşti - în amonte - imediat pe dreapta, poteca urcă pieptiş pe Padina Crucii
pînă iese pe o şa. De aici se îndreaptă spre sud - sud-vest, respectiv pe sub muchia Padina Crucii,
trecînd peste mai multe vîlcele seci, ca apoi să ne conducă pînă la firul Văii Ţigăneşti pe care-l
traversăm. Aici găsim un mic „lac", de fapt este o baltă cu apă de ploaie sau zăpadă topită, din care nu
avem voie să bem, fiind stătută şi vara infestată de oi.
Poteca apoi se angajează pe versantul răsăritean al culmii Ţigăneşti în urcuş pînă ne scoate pe
creasta, unde întîlnim marcajul „bandă roşie" şi poteca care merge fie la Vîrful Omul, fie în comuna
Bran.

Traseul nr. 9: Comuna Bran (Poarta) — Vîrful Omul.

Marcaj: cruce roşie. Durata: 7-8 ore.

Şi acest traseu pleacă din Poarta-Bran; din centrul satului drumul se bifurcă dar noi continuam
pe un drum forestier pe marcajul „cruce roşie", însoţit de „triunghi galben". După puţin timp ajungem
într-o poiană unde un indicator ne arată că marcajul „cruce roşie" urcă drept înainte şi pătrunde prin
pădure pe pantele muntelui „Gogu-Noaghii".
Urcuşul de aici este tot mai tare, iar pădurea se răreşte, şi încep cîteva serpentine, care ne
conduc pe lîngă o casă părăsită, dar în acest loc găsim un izvor. De aici drumul o ia uşor spre stînga,
urcuşul se accentuează şi în curînd ieşim într-o poieniţă cu o casă de vînătoare „La Poliţie" (alt. 1.623
m). Din această poiană, drumul începe să coboare puţin şi apoi ajungem, ocolind liziera pădurii prin
stînga, la stîna din Valea Gaura. De la stîna din Gaura, începe un urcuş neîntrerupt de-a lungul văii,
pînă la Vîrful Omul. Amintim că în partea superioara a Văii Gaura, încep să ne apară în stînga
marcajele, care vin din hornurile Mălăieştilor şi cele din Valea Ţigăneştilor.

Traseul nr. 10: Cabana Diham (alt. 1320 m) — Oraşul Buşteni (alt. 883 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 2½ ore.

Plecînd din faţa cabanei Diham, după circa 1,5 km, pe un drum carosabil, întîlnim un pilon cu
săgeţi, care ne arată direcţia spre oraşul Buşteni. Părăsim drumul carosabil spre stînga traversăm o
poiană şi apoi începem să coborîm printr-o pădure de brad, pînă în vale, unde dâm pe partea dreaptă de
cabana Gura Dihamului (alt. 987 m). De aici avem o şosea asfaltată, pînă la Buşteni.

Traseul nr. 11: Cabana Diham (alt. 1320 m) — Oraşul Azuga (alt. 960 m).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 2 1/4 ore.

Pornim pe drumul carosabil din faţa cabanei Diham pînă dăm de un pilon cu săgeţi, care ne
indică direcţia spre oraşul Azuga. De aici lăsăm spre stînga una din cabanele M.A.N., începem să
urcăm pe Muntele Clăbucet şi lăsăm vîrful cu cota 1.438 m pe dreapta, traversam partea nordica prin
şaua Baiului, ca apoi să coborîm prin Valea Grecului, spre oraşul Azuga.

Traseul nr. 12: Oraşul Predeal — Cabana Diham.

Marcaj: triunghi roşu. Durata: 2-2½ ore.

Pornim din oraşul Predeal pe şoseaua naţională spre Azuga, pînă unde ne întîlnim cu şoseaua
care duce prin Pîrîul Rece în oraşul Rîşnov.
O luăm la dreapta pe această şosea şi după cîteva sute de metri ajungem la clădirea unei şcoli.
Aici găsim o tablă indicatoare cu marcajele „punct roşu" şi „bandă albastră" care duc spre cabanele
Diham şi cabana M.A.N. Noi însă ocolim prin stînga şcoala şi intrăm în Valea Leuca, pe care înaintam
pînă intrăm în pădure. După puţin timp ne apare în dreapta Valea Iadului, pe care o urmăm cu un urcuş
destul de accentuat, şi în final ieşim în spatele cabanei M.A.N. Trecem pe lîngă cabana M.A.N. şi
ajungem în şaua Baiului, unde găsim un indicator cu marcajele ce vin dinspre Buşteni prin Gura
Dihamului şi dinspre cabana Poiana Izvoarelor. Din acest punct, în dreapta ne apare un drum carosabil,
care în cel mult o jumătate de oră ne scoate la cabana Diham.
 Traseul nr. 13: Oraşul Predeal (sanatoriu, alt. 1050 m) — Pîrîul Pietrelor.
Marcaj: bandă roşie. Durata: 1 oră.

Acest traseu pleacă din şoseaua oraşul Predeal - Pîrîul Rece (km 19), din dreptul sanatoriului,
unde un pilon ne indică intrarea în potecă pe partea stîngă a şoselei. Merge în continuare prin pădurea
de fag pe muchia brădetului cu ieşire în spatele cabanei M.A.N. („Steaua"). Durata o oră. Acest traseu
este cel mai scurt din oraşul Predeal spre cabana Diham, putînd continua din acest punct — Pîrîul
Pietrelor — pe marcajul „punct roşu".

Traseul nr. 14: Şipote (Crăcănel) — Pichetul Roşu

Marcaj: punct roşu. Durata: 2-2½ ore.

De la punctul Şipote (Crăcănel), care se află pe şoseaua Predeal — Pîrîul Rece, întîlnim
marcajul nostru, care se angajează pe partea stîngă pe un drum carosabil, care merge spre cabana
M.A.N., dar noi o luăm la dreapta pe marcajul „punct roşu" pe un drum de bîrne — stricat — care
merge de-a lungul văii pînă cînd coborîm şi dăm de un drum forestier. Traversăm acest drum forestier
şi urcăm malul drept al unui pîrîu, ajungînd într-o poiană. Din această poiană urmăm poteca pe liziera
pădurii, care este în dreapta, şi nu peste mult timp ajungem la cabana Diham. Aici facem un popas,
apoi urcînd plaiul din faţa cabanei, la cca 200 rn găsim un indicator cu mai multe marcaje. Noi însă
mergem pe marcajul „punct roşu" pe versantul vestic al vîrfului Diham.
Continuăm poteca, întîlnim în stînga un indicator cu marcajul „cruce albastră" ce merge !a
cabana „Poiana Izvoarelor", dar noi mergînd înainte, peste scurt timp ajungem la punctul denumit
„Pichetul Roşu". De aici avem posibilitatea să ajungem: la cabanei Poiana Izvoarelor, !a cabana
Mălăieşti sau în Poiana Coştilei.

Traseul nr. 15: Şipote (Crăcănel, alt. 1075 m) — Cabana M.A.N. (Steaua).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 1½ ore.

Acest traseu porneşte din şoseaua oraşul Predeal — Pîrîul Rece, de la punctul Şipote
(Crăcănel), de unde, mergînd pe şosea încă cca 400 m, drumul o ia la stînga. Acum există un drum
carosabil _ auto — care merge pînă la cabana M.A.N. (Steaua) şi în continuare pînă la cabana Diham,
deci nu s-au mai refăcut marcajele, respectiv „bandă albastră".

Traseul nr. 16: Şipote (Crăcănel, alt 1075 m) - Pîrîul Pietrelor - Glăjerie (Mălăieşti, alt.
914 m).
Marcaj: cruce galbenă. Durata: 2½ ore.

Pornim de la Şipote (Crăcănel), iar după cca 400 m părăsim şoseaua asfaltată şi ne angajăm pe
drumul carosabil, ce conduce la cabana Diham. După circa 800 m, întîlnim pe partea dreaptă un stîlp
indicator, care ne orientează pe drumul turistic marcat cu „punct roşu", pe care-l urmăm pînă la
intersecţia cu un drum forestier. Pe acest drum mai mergem puţin, pînă la un stîlp indicator, de unde
urcăm un mal pe partea dreaptă, ieşim într-o poiană cu o stînă şi de-abia acum intrăm în traseul marcat
cu „cruce galbenă", părăsind la stînga marcajul „punct roşu" care duce la cabana Diham. Noi de aici
începem să urcăm, trecem prin şaua care desparte muchiile Cenuşie şi Ştrempeni, ca apoi să coborîm
printr-o tăietură proaspăt dezgolită, pînă jos în Glăjerie, unde de fapt începe traseul spre cabana
Mălăieşti.
Acest traseu este cel mai scurt din oraşul Predeal către Giăjerie — Mălăieşti, dacă dorim să nu
mai trecem pe la cabana Diham.

Traseul nr. 17: Cabana Diham (alt. 1320 m) - Valea Glăjeriei.

Marcaj: cruce albastră. Durata: 1 oră.

De la cabana Diham, poteca coboară pe sub Măgura Cenuşie. După puţin timp părăsim
drumul şi coborîm pe o pantă dezgolită, direct în Valea Glăjeriei, care face punct de confluenţă cu
Vîlcelul Dihamului. De aici, trecem peste vale şi am dat de drumul forestier, ce vine de la Uzina
electrică, pe care, după puţin timp dăm de o poieniţă, de unde ne angajăm pe partea dreaptă a drumului
forestier pe o potecă, care în 15 minute ne scoate la un stîlp indicator cu săgeţi şi marcajul „bandă
albastră", ce vine de la cabana Mălăieşti, spre oraşul Rîşnov.

Traseul nr. 18: Cabana M.A.N. (Vînătorilor de munte) — Cabana Poiana Izvoarelor
 (alt. 1455 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 3/4 ore.

Plecînd de la cabana M.A.N. (nu este vorba de cabana Steaua, ci de o altă cabană, mai sus),
urmăm marcajul pe stînga, urcînd pe marginea sud-vestică a Muntelui Diham şi lăsînd în dreapta
drumul carosabil, ce duce la cabana Diham, urcuşul se termină la cabana Poiana Izvoarelor.

Traseul nr. 19: Pichetul Roşu (alt. 1445 m) - Cabana Mălăieşti (alt. 1720 m)
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 2½-3 ore.

Plecînd din poiana Pichetului Roşu, ne angajăm pe poteca Tache Ionescu, traversăm poiana
Bucşoiului, vîlcelul Valea Rea şi începem să urcăm pe „Prepeleag". Ajunşi la punctul Prepeleag,
întîlnim un pilon indicator cu săgeţi, care ne arată poteca marcată cu „bandă roşie" ce urcă pe partea
nordică a Bucşoiului spre Vîrful Bucşoiul (alt. 2.492 m), respectiv spre casa de adăpost Omul. Dar noi
continuăm pe marcajul nostru — „triunghi roşu" - şi începem să coborîm trecînd peste un podeţ
metalic, ca apoi să urcăm în şaua Prepeleag, de unde avem deja o vedere spre cabana Mălăieşti. Din
acest punct începem să coborîm pînă la cabană.
Precizăm că această porţiune este foarte periculoasă iarna-primăvara, din cauza alunecărilor
pe jgheaburi îngheţate, de aceea acest traseu, în perioada respectivă este închis pentru turişti.

Traseul nr. 20: Cabana Poiana Izvoarelor (alt. 1455 m) -Oraşul Buşteni (alt. 883 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 2.½ ore.

Acest traseu este de fapt carosabil şi serveşte ca drum de aprovizionare a cabanei Poiana
Izvoarelor, trecînd şi pe la cabana Gura Dihamului.

Traseul nr. 21: Brîna Caprelor — Abruptul Bucşoiul.

Marcaj: triunghi albastru. Durata: 2½-3 ore.

Pornim de la cabana Mălăieşti pe marcajul „bandă albastră" — care urcă spre Vîrful Omul,
ajungem după cca o jumătate de oră pe terasa a doua din Valea Mălăieşti, unde găsim un pilon
indicator cu săgeţi. De aici părăsim marcajul „bandă albastră" şi urmăm „triunghiul albastru" pe o
potecă ce urcă pe stînga în serpentine, pe un teren stîncos. În curînd ieşim pe o brînă, de unde pe
dreapta ne apare, un grup masiv de stînci denumite „Bisericuţa Mălăieştilor". De aici începînd, poteca
traversează partea vestică a Bucşoiului şi intră în marcajul „bandă roşie", ce vine de la cabana Poiana
Izvoarelor — Pichetul Roşu. Continuăm de aici marcajul „bandă roşie" peste Vîrful Bucşoiul, spre casa
de adăpost Omul.
Precizăm că o parte din acest traseu, respectiv de la punctul Prepeleag şi pînă la Vîrful Omul,
poartă denumirea veche — Drumul lui Deubel — un mare botanist braşovean.

Traseul nr. 22: Pichetul Roşu (alt. 1445 m) - Vîrful Omul (alt. 2513 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 5-6 ore.

Pornind de la Pichetul Roşu (sau de la cabana Poiana Izvoarelor), începem să urcăm pe o

potecă, care traversează Poiana Bucşoiului şi se angajează pe drumul Tache Ionescu. Apoi lăsăm la
stînga Valea Rea a Bucşoiului şi urcăm în serpentine la şaua Prepeleag, unde găsim un stîlp indicator.
Părăsim marcajul „triunghi roşu" ce duce la Mălăieşti şi urmăm „bandă roşie", ce ne angajează în urcuş
pe panta stîngă printre jnepeni pe muchia nordică a Bucşoiului. După o oră de urcuş, întîlnim marcajul
„triunghi albastru" ce vine din Valea Mălăieştilor. Noi însă continuăm pe marcajul „bandă roşie" peste
Vîrful Bucşoiul (alt. 2.492 m), de unde începem să coborîm pînă în şaua Bucşoiului, ca de aici să
urcăm din nou şi să ieşim pe platoul Omului, de unde, de la primul pilon o luăm spre stînga. Casa de
adăpost Omul este numai la 10-15 minute de mers.
Acest traseu este numai pentru turiştii încercaţi. Iar iarna numai pentru alpinişti. Vara pe
ploaie sau furtună trebuie evitat chiar şi de turiştii încercaţi.

Traseul nr. 23: Cabana Diham (alt. 1320 m) — Cabana Poiana Isvoarelor (alt. 1455 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 1 oră.

Pornim din faţa cabanei Diham, urcînd uşor printr-o poiană din şaua Măgurii Cenuşii, ca după
circa 5 minute să dăm de o potecă largă, care continuă spre dreapta, de-a coasta, pe versantul nordic,
descoperit al Dihamului. După alte 10 minute intrăm în pădure, unde întîlnim o ramificaţie de drumuri.
Marcajul „punct roşu" care duce spre Căpăţîna Porcului şi Pichetul Roşu şi marcajul nostru - „cruce
albastră" — pe care mergem spre stînga în urcuş şi ne scoate în gol pe creasta Dihamului, sau cum i se
mai spune Culmea Baiului. De aici nu avem decît să coborîm pe versantul sudic al Dihamului şi în cca
10 minute am ajuns la cabana Poiana Izvoarelor.
Atenţionăm turiştii că în zona Munţilor Bucegi au fost amenajate unele poteci şi marcate
trasee turistice de către organizaţiile locale de pionieri, dar acestea n-au fost încă omologate de Comisia
judeţeană „Salvamont" şi anume: Comuna Fundata
— Fundăţica - Curmătura Fiarelor - Leaota - marcaj ,,bandă roşie" ;
— Moeciul de Sus — Valea Băngăleasa - Strunga Branului — marcaj „cruce roşie";
— Comuna Moeciu - Pleaşa — Casa de vînătoare Guţan — Colţii Ţapului — Valea
Doamnei — Cabana Peştera. Marcaj: „triunghi roşu";
— Comuna Moeciu — Muchia Guţan — Valea Gaura — Vîrful Omul. Marcaj „triunghi
albastru".
— Comuna Moeciu — Peştera Piticilor — La Table - Casa de adăpost Grind. Marcaj:
„cruce roşie".
— Satul turistic Şirnea — Săpături — Valea Seacă - Casa de adăpost Grind. Marcaj:
„triunghi roşu".

b) TRASEE ALPINE

Dacă în Masivul Bucegilor cunoscutul botanist prof. dr. A. Beldie a umblat o viaţă întreagă ca
o albină din floare în floare, determinînd mai bine ca oricine toată flora existentă pe tot platoul, brîne şi
stînci, ba mai mult, a descoperit şi unele specii necunoscute încă şi care îi poartă numele, apoi trebuie
s-o spunem că locurile cele mai ascunse ale masivului, abrupturile cele mai ameţitoare au fost cercetate
şi învinse de Emilian Cristea (Nea Milică, cum îl alintăm noi), maestru-emerit al sportului. Puţini sînt
aceia care au scris atît de mult despre munţii patriei noastre, în legătură cu traseele turistice şi alpine ca
Emilian Cristea, şi care să fi popularizat în rîndul tineretului, la orice ocazie, prin conferinţe, proiecţii şi
televiziune aceste frumuseţi. Documentarea ştiinţifică - făcută la faţa locului - agăţat în coardă,
învingînd greutăţile din pereţii hornurilor, surplombelor şi ţancurilor celor mai înalte, au făcut ca
multele volume scrise de el să se bucure de o unanimă apreciere în rîndul iubitorilor de munte, totul
fiind descris cu o minuţiozitate rar întîlnită.
Dar Emilian Cristea este, pe drept cuvînt, „părintele" şcolii româneşti de alpinism.
Cine a avut norocul să fie secund de coardă cu Nea Milică, nu-l va uita niciodată cu cîtă grijă
supraveghea dacă asigurarea ia coardă se făcea cu nodurile cele mai potrivite, apoi încerca fiecare priză
de mînă sau picior, simţea din clinchetul ciocanului, dacă fisura din stîncă ţine pitonul prin care se
filează coarda şi să reziste la orice şoc.
Prima dată în viaţa mea am simţit, cu el legat în coardă, că poţi să transmiţi stîncii prin
degetele tale pulsul vieţii, topindu-i răceala cu căldura corpului tău, contopindu-te cu ea. Am trăit
bucuria ieşirii la creastă, cînd simţi că fiecare fibră din tine a măcinat şi scăldat în sudori reci emoţiile,
că şi tu pămîntean, poţi să te numeri măcar pentru cîteva clipe printre vulturi, ca să fii mai aproape de
cer.
Dar Bucegii îl cunosc foarte bine şi pe Ionel Coman, un alt cuceritor al crestelor şi redutabil
campion al curajului. Autor al cărţilor „Cum am îndrăgit munţii", „Alpinism odinioară şi azi",
„Excursie pe acoperişul lumii" sau „Spre înălţimile înzăpezite ale Orientului", Ion Coman a cunoscut şi
practicat toate formele de turism şi alpinism. Are peste 35 de premiere în munţii din ţara noastră, între
gradele de dificultate 4-5, dintre care: traseele din Turnul Mălăieştilor, Guţanului ş.a. De asemenea, el a
traversat în repetate rînduri, iarna, pe zăpadă, munţii noştri.
Ionel Coman spunea: .....de fapt, alpinismul nu este aventură, eroism stupid, temeritate fără
noimă. Detest recordurile şi superlativele care sînt absurde". În partea Bucegilor, care cad în judeţul
Braşov, numărăm peste 30 de trasee alpine; majoritatea au fost urcate în premieră de alpinişti
braşoveni, ca: Emilian Cristea, Ionel Coman, R. Wellcens, A. Irimia, Alex. Floricioiu, Matei Schenn,
Mircea Opriş şi alţii.
Plecarea în unele din aceste trasee este Valea Mălăieşti, pentru: Vîlcelul cu Surplombă, grad.
dif. 2 B, - faţa cu Ferestre, grad dif. 4 A, — traseul direct din Turnul Mălăieşti, grad. dif. 5 B, - traseul
Tavanelor din Perete, grad dif. 5 B, — traseul cu Zade din Mălăieşti grad dif. 3 B, — traseul încurcat,
grad dif. 4 B, — traseul din faţa vestică a Bucşoiului: Valea Caprelor, grad dif.
1 A, — Valea Pietrelor, grad dif. 1 B, — Canionul Pietrelor, grad dif. 1 A, - Hornul din
Bucşoiul, grad dif. 4 A.
Traseele cu plecare din Pichetul Roşu spre Mălăieşti: Valea Bucşoiului, grad dif. 1 B, -
Vîlcelul Portiţelor, grad dif. 1 B, -Vîlcelul Grohotişelor, grad dif. 1 B, - Valea Bucşiuţa, grad dif.
2 A, - Valea Rea, grad dif. 1 B, - Fisura din Căldare, grad dif. 4 B, — traseul Vînătorilor de
munte, grad dif. 4 A, — traseul Lari-ţei, grad dif. 4 A, - Brîna Mare a Bucşoiului, grad dif. 1 A.
Din zona Branului avem traseele: trasee de gradul 2 B, Creasta însorită, trasee de gradul 3 A,
Fisura Centrală din Guţan, Peretele Grohotiş, trasee de gradul 4 A. Hornul Mic din peretele Grohotiş.
Hornul Guţanul, din peretele Grohotiş, Creasta Stînii din peretele Grohotiş, traseul Corbilor din
peretele Grohotiş. Mai avem un traseu de gradul 5 A dificultate „Surplomba Mare", din peretele
Grohotiş.

MUNTELE CIUCAŞ

O suprafaţă destul de mare din cei 200 km. pătraţi, cît are masivul Ciucaş, se află pe teritoriul
judeţului Braşov şi anume: partea cuprinsă între Valea Dalghiului, Valea Teslei şi Muntele Dungu la
nord, apoi la vest, se mărgineşte cu Valea Tărlungului, Pîrîul Orlat şi cu izvoarele acestuia pînă către
Şaua Bratocea.
Acest masiv de o frumuseţe deosebită, este format dintr-o creastă principală din care se
despart o culme spre vîrful Ciucaş şi alte culmi ce coboară spre nord şi sud. Dacă ne limităm la culmile
ce cad pe teritoriul judeţului Braşov, trebuie să amintim cea care traversează podişul întins ce se lasă
domol către muntele Chiruşca, ca apoi să urce spre vîrful Ciucaş (alt. 1959 m).
Acest vîrf desparte prin nişte culmi secundare mai multe văi, în care curg pîrîurile Babarunca,
Dalghiului, Şipotelor, Teleajenului şi izvoarele Tigăilor.
Din vîrful Ciucaşului, culmea se îndreaptă spre sud trecînd prin Şaua Tigăilor şi de-a lungul
muntelui Bratocea pînă la pasul Brotocea de unde porneşte şoseaua asfaltată spre staţiunea Cheia -
Văleni (jud. Prahova), sau spre Săcele (Satulung) -jud. Braşov. Tot din vîrful Ciucaş coboară spre nord
o culme accidentată — ca relief — denumită „Culmea Colţilor înalţi" sau „Colţii Natrei" care desparte
Valea Şipotelor spre E-S şi Valea Dălghiului spre nord, apoi „Culmea Şipotelor" desparte Valea
Şipotelor de cea a Chiruşcăi.
O altă spinare care pleacă din vîrf este Tesla — Dungu care se îndreaptă spre vest coborînd
prin păduri spre Valea Dălghiului (comuna Vama Buzăului).
Din punct de vedere geologic şi petrografic Ciucaşul este format din conglomerate calcaroase,
calcare, roci şi argilă şi în parte şisturi cristaline.
Vegetaţia şi flora masivului Ciucaş este cea caracteristică depresiunii Bîrsa. Vom întîlni în
specia! fagul pînă la peste 1400 m înălţime, apoi apare foarte frecvent molidul. În golul alpin sînt
întinse banchize de ienuperi şi pe flancul nordic jnepeni.
Dintre florile specifice găsim: floarea paştelui, ghiocelul, ferigile, afinul, bujorii de munte
(Daphne-blagaiana) şi chiar floarea de colţ. Mai găsim foarte multe banchize de smirdar (rododendron).
Fauna reprezentativă a munţilor Ciucaş este formată din: cerbi, urşi, rîşi, iar în zonele mai
joase mistreţii. Aici întîlnim şi jderii. Dar tot în Ciucaş şi mai ales în Tesla-Dungu găsim şi cocoşul de
munte, ierunca sau cum i se mai spune — găinuşa de alun — şi o mulţime de păsări cîntătoare printre
care sturzii de piatră. In ultimii ani muntele Ciucaş a fost repopulat cu capre negre deoarece biotopul
acestei specii fusese stins încă din anul
Din golul alpin al Ciucaşului pornesc o mulţime de ţancuri stîncoase, dăltuite de vînturi în
forme foarte interesante care poartă denumirea de: sfinx, piramide sau mese.

a) TRASEE TURISTICE

Traseul nr. 1: Podul Teslei (alt. 847 m) — cabana Ciucaş (prin Poiana Teslei).
Marcaj: cruce roşie. Durata: 4 — 4½ ore

De la Podul Teslei urcăm pe un deal descoperit pînă intrăm într-o pădure de fag. De aici,
poteca continua tot pe muchie, iar după 1¼ ore întîlnim marcajul cu bandă roşie care vine de la cabana
Babarunca. Aici găsim un stîlp — pilon cu 3 săgeţi. Trecînd peste încă două poieni mici, ajungem în
Poiana Teslei (alt. 1429 m), iar spre stînga vedem vîrful Tesla (alt. 1613 m). Tot în acest loc - pe stînga
— în apropierea potecii, găsim. un izvor. Cu mulţi ani înainte în această poieniţă era o casă de adăpost.
Traversăm poiana pînă la şaua Teslei, iar înainte de „Stînca Ursului" se ramifică poteca trecînd sub
muntele Tesla şi Dungu spre poiana Dălghiului cu marcaj cruce albastră. Aici însă ne continuăm
drumul trecînd pe sub stînci şi apoi începem să urcăm spre golul alpin ca după cca 2 ore să ajungem la
culmea Bratocei din şaua Tigăilor (alt. 1736 m.).
Din şaua Tigăilor, o săgeată ne îndreaptă spre refugiul „A X-a aniversare - 1969-1979 —
Salvamont", construit de grupele municipiului Braşov, oraşului Săcele şi Cercul de turism al
municipiului Braşov.
Aici întîlnim şi traseul marcat cu banda albastră ce vine din trecătoarea Bratocea spre vîrful
Ciucaş. Tot din acest loc începem să traversăm sub Tigăi şi urcăm din nou ocolind stîncile „Cetăţii
Tigăilor" apoi coborîm uşor spre est pe piciorul muntelui Chiruşca pe care este aşezată cabana Ciucaş
(alt. 1550 m.) administrată de către O.J.T. Prahova.

Traseul nr. 2: Cabana Babarunca (de fapt, acum, Bufet-restaurant) altitudine 872 m -
piciorul Teslei (alt. 1207 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 1 oră.

Pornind de la punctul turistic Babarunca, unde în prezent este numai un restaurant-bufet, —

fără capacitate de cazare, traversăm şoseaua şi piciorul Babarunca, după care îl urcăm prin pădure pînă
unde întîlnim poteca cu marcajul cruce roşie, care vine de la Podul Teslei. Este un traseu destul de uşor
ce trece printr-o pădure de fagi, iar în ultima parte o mică tăietură. De fapt este un traseu de acces în
munţii Ciucaşului din această zonă Babarunca.

Traseul nr. 3: Poiana Tesla (alt. 1429 m) — pe sub muntele Dungu — Poiana Dalghiului
(alt. 1251 m) — com. Vama Buzăului.
Marcaj: cruce albastră. Durata: 1½ — 2 ore.

La marginea de est a poienii Tesla vom întîlni un pilon cu paletă indicînd marcajul crucea
albastra, care ne va conduce prin pîlcuri de păduri şi poieni. De aici, o luăm la dreapta şi începem să
coborîm, pînă intrăm în pădure, unde panta la dreapta se face tot mai abruptă. În acest loc avem o
privire de ansamblu. Spre dreapta încep o mulţime de poieniţe pînă ajungem în Valea Dălghiului care
face confluenţă cu Valea Prundului. În acest punct întîlnim drumul care vine de la uzina de apa de sub
Ciucaş şi care se continuă pînă în comuna Vama Buzăului (judeţul Braşov) cca 8-9 km respectiv 2 ore
de mers. Pe tot acest traseu dacă întoarcem privirea spre înapoi vedem partea nordică a Ciucaşului.

Traseul nr. 4: Pasul Bratocea (alt 1267 m) — muntele Bratocea (1780 m) — vîrful
Ciucaş (alt. 1959 m) — cabana Ciucaş (alt. 1559 m).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 5—7 ore.

Din pasul Bratocea, părăsim şoseaua, începem să urcăm pe o potecă ce se strecoară printre
stîncării şi colţi de-a lungul unor pajişti şi care ne conduce pe lîngă Sfinxul Bratocei, o stîncă foarte
înaltă cu o înfăţişare ciudată. Imediat ajungem în şaua Tigăilor Mari de unde începem să urcăm pieptiş
spre vîrful Ciu-caşuiui (alt. 1959 m), care ne oferă o largă privelişte spre tot lanţul muntos din zonă.
De aici din vîrf începe o potecă marcată cu bandă albastră care ocolind Cetatea Tigăilor Mari
întretaie podişul muntelui Chiruşca şi se îndreaptă spre cabana Ciucaş pe care o zărim deja de la
distanţă, dacă nu avem ceaţă.
Un alt drum coboară tot de aici spre cabana Ciucaş dacă urmăm marcajul bandă albastră pînă
în şaua Tigăilor, şi apoi coborînd spre stînga pe traseul marcat cu cruce roşie ajungem tot a cabana
Ciucaş după ce am trecut pe lîngă o piramidă impresionantă pe care o lăsăm pe partea stîngă.
Tot de la cabana Ciucaş după un coborîş foarte uşor marcat cu bandă galbenă prindem firul
văii Berii de unde prin pădure putem să ajungem la cabana Muntele Roşu, iar în continuare dăm de
drumul carosabil ce iese în şoseaua naţională şiş merge spre staţiunea Cheia.
De la cabana Ciucaş mai întîlnim drumul marcat cu cruce albastră care şi el coboară pînă la
Podul Berii înspre şoseaua naţională Văleni-Braşov.

Traseul nr. 5: Poiana Dalghiului - Plaiul Domnesc — Şaua Ciucaşului — Vîrful Ciucaş.
Marcaj: bandă roşie. Durata: cca 4 ore.

Acest traseu are o mare diferenţă de nivel de cca 1.000 m şi iarna se recomandă numai
turiştilor şi schiorilor antrenaţi. Este un drum foarte interesant fiindcă desfăşoară în permanenţă
privelişti deosebite spre masivul Ciucaşului.
Din Poiana Dalghiului de unde începe traseul spre Ciucaş putem ajunge venind din localitatea
Zizin (cca 18 km) sau din Vama Buzăului (cca 8 km).
Din Poiana Dalghiului drumul este marcat cu semnele bandă roşie şi cruce albastră ce se
îndreaptă către sud lăsînd marcajul cruce albastră la dreapta iar el se continuă către stînga unde
traversează firul văii. De aici urcă printr-o pădure de-a lungul Plaiului Domnesc ca pe urmă să iasă
printr-un vîlcel foarte înclinat în şaua Ciucaşului, o adîncitură între vîrful „Colţilor Înalţi" (Colţii
Natrei) şi vîrful Ciucaş.
Din şa dacă urmăm linia de creasta către sud trecem pe lîngă nişte colţi denumiţi „Mîna
Dracului" apoi drumul urcă spre vîrful Ciucaş. Din vîrf, avem posibilitatea să coborîm fie la cabana
Ciucaş pe marcajul bandă albastră, fie pe acelaşi marcaj pînă în şaua Tigăilor de unde, dacă o luăm spre
stînga pe marcajul cruce roşie putem să ajungem tot la cabana Ciucaş peste podişul muntelui Chiruşca.

Traseul nr. 6: Bufet-restaurant Babarunca (alt. 872 m) — vîrful Vaida (alt. 1529 m) -
Valea Doftăniţei (alt. 857 m), - cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: banda albastra continuă bandă galbenă. Durata: 4½-5 ore.

Plecînd de la bufetul-restaurant Babarunca, urmăm marcajul banda albastra care ne conduce

cca 1,5 km pe un drum forestier pe malul drept al rîului Târlung. Apoi pârâsim drumul şi începe poteca
propriu-zisă, care urcă. După o jumătate de oră întîlnim un izvor, şi începem din nou sa urcăm printr-o
pădure de fag care ne scoate lîngă o stîncă în gol. De aici vedem vîrful Vaida, pe care, dacă este timp
nefavorabil îl putem ocoli prin dreapta folosind un hăţaş de oi. În faţa noastră ne va apare un pilon care
ne ghidează — în coborîre — spre Valea Doftăniţei. De aici după 3,5 km putem ajunge la punctul
denumit ,,La Şanţuri" — Săcele—Satulung-Braşov.
Avem şi varianta prin Valea Doftăniţei să continuăm drumul spre apus prin Valea Tigăilor, ca
după o jumătate de oră să prindem pe dreapta marcajul bandă galbenă şi urcînd pe o pantă dulce —
împădurită să ajungem într-o jumătate de oră în spatele cabanei Renţea.
Cabana Renţea aparţine vînătorilor de munte (M.A.N.), dar în situaţii deosebite primeşte
turişti pentru adăpost şi la nevoie poate servi şi ceaiuri.

Traseul nr. 7: Vama Buzăului — Muntele Strîmbu — Poiana Piatra Laptelui — Izvorul
Hoţului.
Marcaj: cruce albastră şi bandă albastră. Durata: 5—6 ore.

Şi acest drum nu se recomandă iarna turiştilor.

Din comuna Vama Buzăului urmăm şoseaua care se îndreaptă spre sud printre maluri
împădurite ale apelor Buzăului Mare. După cca o oră şi jumătate traseul marcat cu cruce albastra
părăseşte valea şi abătîndu-se spre dreapta urcă prin nişte rarişti de fag pînă la Piatra Mitocului, o
formaţiune masivă de calcar. De aici traversăm muntele Strîmbu iar drumul coboară în firul văii pe
care-l urmează pînă la confluenţa lui cu Pîrîul Piatra Laptelui.
Mai avem o variantă tot de la Piatra Mitocului, însă aici noi trecem prin Poiana Secuiului după
care coborîm o potecă accidentată a Văii Dracului şi ajungem tot la Pîrîul Piatra Laptelui.
Din acest punct traseul principal marcat cu cruce albastră urmează firul Pietrei Laptelui în sus,
după care printr-o pădure şi o mulţime de poieni ajungem la Izvorul Hoţului. De aici traversînd peste
Curmătura Stînii ajungem în Poiana Stînii de unde avem un drum forestier care cobora pe Valea
Teleajenului spre Mîneciu—Ungureni respectiv spre Văleni—Ploieşti (jud. Prahova).
Tot din punctul Izvorul Hoţului putem să ajungem pe la cabana Ciucaş spre vîrf dacă urmam
marcajul banda albastra care ne conduce sub muchia împădurită din partea nordică a Culmii Stîncoase,
şi unde nu după mult timp întîlnim drumul marcat cu bandă roşie care vine din stînga de la Culmea
Zăganul — Gropşoarele. De aici ambele marcaje continuă drumul peste muntele Chiruşca de unde apoi
coboară brusc spre stînga spre cabana Ciucaş. De la cabana Ciucaş putem să abordăm vîrful Ciucaşului.
Precizăm că pe traseele masivului Ciucaş nu este bine să circulăm în sezonul cald spre seara şi
mai ales noaptea, fiindcă există un păşunat intensiv cu multe turme de oi însoţite de cîini care ne pot
ataca.
Este interesant de arătat că în masivul Ciucaş alpiniştii braşoveni Ionel Coman şi Welkens
Roland în anul 1967 au reuşit să escaladeze vîrful — Turnul Goliat — care apoi a fost omologat ca
traseu alpin de gradul 4 B dificultate.

MUNTELE PIATRA MARE ŞI BOLNOC

Nu se poate vorbi de Piatra Mare fără Bolnoc, care de fapt este o continuare a unei muchii din
Piatra Mare spre nord, către cartierele oraşului Săcele, respectiv Baciu şi Turcheş.
Dacă muntele Bolnoc este în exclusivitate locul cel mai preferat al sacelenilor, Piatra Mare şi-
o împart între ei atît săcelenii, braşovenii cit şi predelenii. Vorbesc de tradiţia localnicilor, fiindcă în
zilele noastre cei mai mulţi turişti care vizitează aceşti munţi sînt din restul ţării.
Piatra Mare este de fapt un bloc uriaş, format din calcare, conglomerate şi gresie, cuprinsa
între Valea Gîrcinului şi Vaiea Azugii la est şi Valea Timişului la vest. Culmile ei începînd cu cea spre
vîrful Pietrei Mari (alt. 1844 m) - Pietricica (alt. 1643 m) şi Gîtul Chivei (alt. 1632 m), care sînt
orientate spre nord-est, apoi Cărbunarul, Culmea Carierei (Băiţei) şi Coada Pietrei Mari (alt. 1830 m)
spre est. Acestea sînt frumos împădurite cu fag, brad şi pin.
Principalele ape ale Pietrei Mari sînt Gîrcinul şi Timişul. Ultimul colectează şi pîrîiaşele, ce
coboară din Cristianul Mare, cum sînt ce|e din văile: Calului, Draga, Lamba Mare, Vămii, Valea Lungă
şi Valea Largă. Cît priveşte Gîrcinul preia apele din văile ce coboară din Piatra Mare şi anume: Valea
Muşatu-lui, Valea Cracului Mic. Mai curg înspre vale şi pîrîul Sipoiului, care-şi aduna apele din
izvoarele „Prăpăstiile Ursului" şi al „Celor Şapte Scări". Apoi mai primeşte apele afluentului Chibei,
care le poartă de la izvoarele de sub Peştera de Gheaţă.
Piatra Mare se caracterizează prin aceea că structura ei din calcar, conglomerat şi gresie a dat
ocazie aluviunilor ca în decursul mileniilor să sape canioane adînci, cum sînt cele „Şapte Scări" şi
„Tamina" — care au fost amenajate pentru ca turiştii să se poată strecura prin ele, devenind astfel
puncte de atracţie turistică. Tot un asemenea fenomen este aşa-zisa „Peştera de Gheaţă", care, de fapt,
este o crăpătură enormă într-un bloc de calcar.
Tot de la poalele Pietrei Mari, respectiv din Valea Carierei — se mai numeşte şi Valea Băiţei
— s-au tăiat din gresie marile blocuri cu care s-a construit în secolul al XV-lea Biserica Neagră din
Braşov.
Vegetaţia şi flora Bolnocului, dar mai ales a Pietrei Mari este aceeaşi ca şi a Cristianului
Mare. Vom găsi în pădurile de la poale: ghiocei, viorele, spînzul roşu, mălinul sălbatic, dedi-ţei, floarea
paştelui, ferigi, apoi, ghinţura, genţienile. Mai găsim mierea ursului, piciorul cocoşului, măcrişul
iepurelui, clopoţeii, toporaşii şi ciuboţica cucului. În locurile mai umbrite şi mlăştinoase, găsim
bulbucii de munte şi strigoaia. Desigur unde "muchiile converg spre creastă, în locurile stîncoase şi
ascunse, se mai găsesc: iedera albă şi — de ce să nu o spunem — puţine exemplare din floarea de colţ.
Fauna Pietrei Mari este aceeaşi ca a Cristianului Mare -urşi, cerbi, mistreţi mai puţin, iar
căpriorii de-abia se mai întîlnesc. Sînt şi cîţiva rîşi şi chiar îşi fac apariţia din cînd în cînd haite de lupi.
Aceştia iau atunci din urmă cerbii şi ciutele, care spre sfîrşitul iernii sînt împreună, şi le mînă în
vîlcelele abrupte şi adînci ale Pietrei Mari, unde primăvara mai rămîne zăpadă moale, udă. Aici
animalele, care au ieşit mai slăbite din lunile de iarnă, se înfundă în zăpadă, se poticnesc şi cad victimă.
Primăvara de multe ori urcînd pe vîlcele înguste şi abrupte ale Văii Timişului spre creasta Pietrei Mari,
am găsit întotdeauna resturi din scheletele ciutelor, care fuseseră răpuse de lupi, şi apoi oasele rupte şi
răspîndite de urşi în susul şi josul văii. Este şi aceasta o selecţie naturală, ce menţine echilibrul
speciilor.
Nu întîmplător în acest biotop mic de cervide — Piatra Mare - s-au recoltat în ultimii ani
trofee cu un punctaj depăşind cu mult baremul medaliilor de aur, obţinute de trofee de cerb în alţi munţi
din ţară, cu condiţii ecologice mult mai bune.
Şi cocoşului de munte îi place să se mai rotească în unele puncte din Piatra Mare. Dar el este
acelaşi din Cristianul Mare, fiindcă pendulează între cei doi munţi în circa 2-3 minute.
Înainte, această specie era stabilă în acest munte şi găinile depuneau sub jnepeni sau ienuperi -
pe sol - ouăle şi apoi îşi creşteau progeniturile. Dar păşunatul prea intens, cu turme de oi însoţite de
cîini supranumerici a făcut să se stingă biotopul acestei specii aici. Dealtfel o mare parte din suprafaţa
de jnepeni a fost şi ea curăţată, în favoarea păşunatului.
Ceea ce e bine să ştie turiştii, cînd caută un loc însorit printre poieniţele de lîngă cabana Piatra
Mare, este prezenţa viperei, pe care trebuie să o evităm.
Pe aceşti munţi sînt două cabane: Bolnoc, care a fost construită în anul 1926, aşezată la
marginea unei frumoase poieni, la altitudinea de 1000 m. Oferă cazare şi masă prin bufet. A doua
cabană din acest munte este Piatra Mare, care a fost iniţial construită în anul 1884. De atunci a ars în
două rînduri (1908 şi 1916). De-abia în anul 1930 a fost construită o cabană din piatră şi cărămidă, care
mai rezistă şi azi. Ea este amplasată în poiana „Şurii de Piatră", la o altitudine de 1630 m şi este
formată dintr-un corp de clădire. Oferă cazare şi bufet-restaurant. Mai are o anexă veche din lemn, cu
priciuri, dar care este folosită numai vara.
Foarte interesant de arătat este că, pe un versant al Bolnocului, cu expoziţie spre cartierul
Baciu (oraşul Săcele), în anul 1928 a fost construită o trambulină pentru sărituri la schi de către Clubul
Turistic B.T.E., care a fost ajutat de militarii vînători de munte de atunci.
La această trambulină primul concurs de sărituri s-a ţinut în anul 1929, iar al doilea concurs în
anul 1930, cînd săceleanul Godri Gavrilă a reuşit performanţa de peste 40 metri. Dealtfel acest curajos
sportiv a deţinut mulţi ani la trambulina de la Bol-noc cele mai bune sărituri, cu un stil foarte corect şi
elegant.
În curînd, în zona Bolnoc vom beneficia de un nou mijloc modern de transport pe cablu,
valorificîndu-se pentru sportul de iarnă frumoasele pante, ce se pretează minunat pentru schi.
De la poalele oraşului Săcele, din Cartierul Turcheş, Baciu şi Dîmbul Morii (Timiş) se pot
aborda multe şi interesante trasee turistice, care conduc prin toate văile şi muchiile Pietrei Mari şi a
Bolnocului spre creastă, cît şi în continuare spre munţii Renţea, Susai şi alte locuri pitoreşti.

a) TRASEE TURISTICE

Traseul nr. 1: Cabana Dîmbul Morii (alt. 700 m) — Cabana Piatra Mare (alt. 1630 m) -
Vîrful Pietrei Mari (alt. 1844 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 3-4 ore.

Pornim de la cabana Dîmbul Morii şi ajungem la un podeţ, unde întîlnim un pilon cu săgeţi.
De aici continuăm spre stînga, urmînd o bucată drumul ce duce spre cabana Bolnoc. Dar noi înaintăm
pe marcajul nostru, pînă întîlnim din nou un pilon, care ne ghidează tot pe stînga, unde începem să
urcăm în serpentine. După aproape o oră ieşim pe o muchie lîngă o bancă. Aici în dreapta vedem o
serie de muchii ale Pietrei Mari. După popas continuăm drumul pe un traseu descoperit, ca după un
timp să întîlnim pe dreapta marcajul, ce vine de la traseul „Prăpastia Ursului". Drumul se continuă,
lăsînd în stînga un pilon cu intrare în traseul „Drumul Ţiganilor". Acum drumul începe să urce, în
curînd trece pe lîngă nişte izvoare „La Crepuri", apoi urcă încet pînă într-o poiană, unde mai mulţi
piloni de orientare ne conduc pînă la cabană. De la cabană tot pe marcajul „bandă roşie" începem să
urcăm pînă ajungem într-o şa. Apoi după ce lăsăm pe stînga o belvedere - de pe vîrful Claia - spre
Muntele Renţea (Găvan, Paltinul, Vaida ş.a.) ne îndreptăm spre dreapta, trecînd printre pietre, ca în
curînd să întîlnim marcajul „triunghi albastru", care merge spre stîna „Pietricica" pe sub „Piatra scrisă",
dar noi urmăm marcajul nostru, care ne scoate pe platou, Mergînd de-a lungul platoului în circa o
jumătate de oră de aici, sîntem pe vîrful Pietrei Mari.

Traseul nr. 2: Cabana Dîmbul Morii (alt. 700 m) — Canionul „Şapte Scări" - Cabana
Piatra Mare (alt. 1630 m).
Marcaj: bandă galbenă. Durata: 3-3½ ore.

Plecînd din faţa cabanei Dîmbul Morii, mergem pe lîngă poştă drept înainte, trecem peste
pîrîul Sipoului, şi urmăm o bucată drumul forestier. Aici întîlnim un pilon ce ne ghidează spre canionul
„Şapte Scări", care recent a fost reamenajat cu scările şi platformele refăcute de către „Salvamont".
La ieşirea din canion urmăm firul de vale drept înainte, ca după aproape o oră să ajungem la
cabana Piatra Mare.
Acest traseu nu este accesibil cînd scările au gheaţă pe ele şi în nici un caz în sezonul de iarnă,
cînd este zăpadă.

Traseul nr. 3: Cartierul Dîrste (alt. 651 m) - Cabana Piatra Mare (alt. 1630 m).
Marcaj: banda albastră. Durata: 4½-5 ore.

Pornim din cartierul braşovean „Dîrste" de la halta de autobuze, trecem podul peste Timiş, o
luăm pe dreapta şi ne apropiem de postul de miliţie, unde un pilon de orientare ne ghidează spre stînga.
Trecînd peste cîmp, după un sfert de oră ajungem în cartierul Baciu (oraşul Săcele). De aici întîlnim din
nou un pilon cu săgeţi indicatoare, care ne arată că într-o oră ajungem la cabana Bolnoc. De la această
cabană — după ce am făcut un popas - începem să urcăm printr-o livadă cu fîneaţă şi în curînd sîntem
aproape de marginea superioară a poienii, de unde, dacă vrem, pe partea dreaptă putem ajunge la un
izvor, dacă ne deplasăm circa 300 m. Dar noi continuăm poteca, lăsînd vîrful Bolnoc spre stînga şi
imediat întîlnim din nou un pilon de la care intrăm într-o pădure de fag. Poteca suie spre muchie destul
de pronunţat pînă la Peştera de Gheaţă (alt. 1500 m), în continuare lăsam peştera pe partea stîngă,
trecem un vîlcel cu izvor şi pe partea dreaptă ne apare o belvedere, de unde putem privi spre peştera
lăsată în urmă. De aici poteca se înscrie pe curba de nivel, trece prin „Poiana Baciului", apoi începe să
urce din nou încă o jumătate de oră pînă la cabană.

Traseul nr. 4: Cartierul Turcheş — oraşul Săcele (alt. 636 m) — Cabana Piatra Mare
(alt. 1630 m).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 4½—5 ore.

Pornim din centrul cartierului Turcheş, apoi urcăm circa 2 ore pînă în şaua Turcheşului, după
care urmăm malul drept al şoselei ce vine din valea Gîrcinului, tot pe curba de nivel pînă cînd în circa 2
ore poteca începe să urce în serpentine în apropierea cabanei, cu ieşire spre răsărit.
 Traseul nr. 5: Timişul de Sus — Cascada Tamina — Vîrful Pietrei Mari.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 3½ - 4 ore.

Plecînd de la Timişul de Sus, urmăm şoseaua naţională circa 1000 m, apoi întîlnim un pilon pe
stînga şi după ce trecem pîrîul, începem să urcăm pieptiş. După circa o oră dâm de un drum forestier,
care ne scoate pe o şa, de unde coborînd pe dreapta intrăm în Canionul Tamina. După ce am parcurs
defileul, traseul nostru urcă destul de tare, trece pe sub muntele „Gălbeaza", apoi pe versantul vestic al
muntelui „Coada Pietrei Mari" şi ajungem pe vîrful Piatra Mare. De aici putem urma marcajul „bandă
roşie", care coboară la cabana Piatra Mare.

Traseul nr. 6: Oraşul Predeal (Cioplea) — Poiana Stîna Pietricica - Vîrful Piatra Mare.
Marcaj: cruce roşie. Durata: 3½-4 ore.

Pornim de la cabana Cioplea pe traseul ce merge la cabana Susai. În apropierea cabanei Susai
poteca noastră se abate spre stînga. Continuăm pe o culme prin pădure, avînd în dreapta Valea Azugii,
iar în stînga Valea Timişului. De fapt noi sîntem pe cumpăna apelor. Apoi ajungem în poiana Stînei
Pietricica. Aici întîlnim marcajul „triunghi albastru" ce vine de la cabana Piatra Mare spre cabana
Renţea. Drumul nostru însă se continuă în urcuş tot în stînga. Tot în stînga întîlnim marcajul „punct
albastru" şi marcajul „bandă albastră" ce vine de la Tamina. Noi însă facem un traverseu spre dreapta
printr-o zonă stîncoasă pînă la o stîncă mai proeminentă, de unde ne abatem la stînga şi ne îndreptăm
spre vîrful Petrei Mari, urmînd pilonii de orientare. Din vîrful Pietrei Mari spre cabană ajungem în
maximum ¾ ore pe marcajul „bandă roşie".

Traseul nr. 7: Cabana Cioplea (Predeal) - Valea Timişul Sec - Vîrful Piatra Mare.
Marcaj: punct albastru pînă la Stîna Pietricica. Durata: 2½ -3½ ore.

De la cabana Cioplea o luăm pe traseul ce merge spre cabana Susai. După circa 20 minute
părăsim drumul şi ne îndreptăm spre stînga, iar după ce trecem de o poieniţă, începem să coborîm pînă
la firul văii Timişului Sec, pe care o traversam şi urcînd intrăm în pădure. De la plecare, după circa 2
ore ajungem aproape la Stîna din Pietricica. Aici este o bifurcaţie cu multe marcaje. Dar noi continuăm
pe marcajul „cruce roşie", fiindcă „punctul albastru" a venit numai pînă aici, şi începem urcuşul spre
vîrful Pietrei Mari.
De pe vîrf, urmînd marcajul „triunghi albastru" în circa 3/4 ore putem ajunge pe sub Piatra
Scrisă la Cabana Piatra Mare.

Traseul nr. 8: Cabana Piatra Mare — Poiana Stînii Pietricica - Cabana Renţea
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 3—3½ ore.

Plecînd de la cabana Piatra Mare, urcăm în faţă poiana „Şurii de Piatră", apoi trecem pe sub
Piatra Scrisă şi continuăm poteca printr-o mică coborîre în pădure, ajungînd în poiana „Stîna din
Pietricica". De aici urmăm curba de nivel, apucînd culmea din stînga pe cumpăna apelor, care urcă şi
coboară pînă încep să apară o mulţime de poieniţe. În curînd trecem peste vîrful lui Andrei şi ajungem
în gol. Din nou poteca intră în pădure, taie cîteva fire de apă pînă ajungem într-o şa larga. Aici întîlnim
pilonii de orientare, care ne ghidează în coborîre pe versanţii „Clăbucetului Mic" pînă la Cabana
Renţea.

Traseul nr. 9: Dîmbul Morii — Cabana Bolnoc.

Marcaj: triunghi albastru. Durata: 1¼ ore.

De la cabana Dîmbul Morii mergem pe drumul forestier pînă la un pod. Trecem valea şi apoi
lăsînd în dreapta marcajele ce urcă spre Piatra Mare, ne angajăm pe un drum carosabil, care în
serpentine ne scoate exact la cabană.

Traseul nr. 10: Cascada „Tamina" (alt. 1826 m) — Vîrful Piatra Mare (alt. 1844 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 2½ ore.

Acest traseu porneşte de la pilonul — cascada „Tamina" -şi începe să urce pe muchie, lăsînd
pe stînga o serie de tăieturi pînă ajunge într-o poiană cu o stînă părăsită. De aici continuă să urce în gol,
ajungînd pe vîrful Piatra Mare prin sudvest.
 Traseul nr. 11: Canionul „Şapte Scări" (alt. 948 m) - Prăpastia Urşilor (alt. 1251 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 1 oră.

După ce am urcat scările şi am trecut ultimul parapet, găsim pe un brad săgeţi indicatoare,
care ne orientezaă pe partea stîngă în sus. După ce urcăm cîteva serpentine, ajungem în şa. De aici
poteca traversează panta pînă în pîrîu. Părăsim pîrîul, urcînd pe o muchie de brădet, după care iar
intrăm în albia lui, pe care o mai urmăm circa 1/4 de oră (360 paşi), ca apoi să ieşim la cota 1251 m. De
aici, dacă o luăm puţin la stînga, după circa 100 m avem o privelişte frumoasă spre Piatra Mare şi
Prăpastia Urşilor. Precizăm că din acest punct putem să ieşim în drumul principal, ce duce la Piatra
Mare sau jos la Dîmbul Morii.

Traseul nr. 12: Dîmbul Morii - Drumul Ţiganilor - Peştera de Gheaţă - Cabana Bolnoc -
Cabana Piatra Mare.
Marcaje: punct roşu şi bandă albastră. Durata: 3½-4 ore.

De la cabana Dîmbul Morii mergem pe drumul forestier pînă ia podeţ. De aici începem să
urcăm după marcaj pe o culme pînă intrăm în pădure, de unde încep serpentine. După un timp întîlnim
un drum forestier, pe care îl continuăm pînă într-o şa, ca apoi de aici să o luăm la dreapta. Mergînd tot
înainte pe potecă, ajungem la o strungă, unde marcajul nostru se termină şi de aici intrăm în drumul
marcat cu „bandă albastră", care ne duce spre cabana „Piatra Mare". Tot din acest punct spre stînga
putem trece pe la Peştera de Gheaţă, iar de acolo urcăm la cabana Piatra Mare sau coborîm la cabana
Bolnoc.

Traseul nr. 13: Cartierul Turcheş (oraşul Săcele) - Cabana Renţea.

Marcaj: bandă albastră.

(Vezi la muntele Renţea descrierea la traseul nr. 3).

Traseul nr. 14: Cabana Bolnoc — Cabana Renţea

Marcaj: triunghi roşu.

(Vezi la muntele Renţea descrierea la traseul nr. 4).

Traseul nr. 15: Oraşul Săcele (Baciu) — Cabana Bolnoc.

Marcaj: banda albastră. Durata: 1½ -2 ore.

Traversăm Valea Timişului şi plecînd pe lîngă un şir de case din cartierul Baciu, urmăm firul
apei cu acelaşi nume. De aici începe poteca, care trece pe lîngă un izvor şi apoi intră în pădure, ca după
un scurt timp să ieşim în locuri despădurite, pe care le traversăm şi ajungem în spatele cabanei Bolnoc.

Traseul nr. 16: Camping Dîrste — Cabana Bolnoc.

Marcaj: triunghi galben. Durata: 1 oră.

Acest traseu pleacă de la Campingul Dîrste, pe lîngă un pîrîu mic, care se varsă în Timiş, şi
după scurt timp, trecînd peste un drum carosabil, urmăm marcajul, urcînd printr-o pădure de fag, şi
ajungem la cabana Bolnoc.

b) TRASEE ALPINE

În Piatra Mare avem peste 40 trasee alpine. Din acestea pasionaţii alpinişti braşoveni au
determinat şi urcat în premieră peste 15 trasee între gradele de dificultate 2A pînă la 5B. Precizăm că
majoritatea au fost urcate în premieră de maestrul emerit al sportului prof. Floricioiu Alexandru. Astfel
unele trasee sînt: Voinţa - extrema stîngă - gradul 2B dificultate, Voinţa — extrema dreaptă — gradul
2A, apoi traseu! „Victor Măciucă", Muchia SE, traseul „Alveolelor" din peretele vestic, traseul
„Rîndunelelor" din peretele vestic, toate de gradul 4B dificultate. Mai avem traseul „Ostaşului", traseul
„Şoimilor" de gradul 4A dificultate şi în final traseul „Central" de gradul 5B dificultate.

MUNTELE RENŢEA ŞI VAIDA

Aceşti munţi aparţin aşezărilor omeneşti de la poalele oraşului Săcele, care s-a format prin
contopirea unui grup compact de sate şi anume: Baciu, Turcheş, Cernatu şi Satulung şi comuna
Tărlungeni, formată din satele: Târlungeni, Zizin şi Purcăreni. Cîndva aceste şapte sate toate laolaltă se
numeau „Săcelele".
Istoria ne spune că aceste aşezări s-au închegat foarte de mult timp, înainte de a fi pomenite
într-un document al anului 1366, fiind aşezate în lungime neîntreruptă de 8 km şi o lăţime abia de un
km.
Săcelenii erau foarte vestiţi oieri, făceau şindrilă şi cărbuni din lemn, de aici şi denumirea
„pădurea cărbunarilor". Vestiţi păstori, ajungeau iarna cu oile pînă departe în Delta Dunării, iar vara le
păşteau în poienile frumoase de sub Renţea şi Vaida. Ei mai erau cunoscuţi sub denumirea de mocani -
cuvînt ce vine de la „moacă", ceea ce înseamnă bîtă - ciomag. Aceşti locuitori au trăit în deplină
înţelegere cu ceangăii, din cele mai vechi timpuri. Azi oraşul Săcele se poate mîndri cu o industrie
prosperă, ca cea electronică de mare tehnicitate, cu muncitori şi tehnicieni născuţi şi crescuţi pe aceste
meleaguri, cît şi cu agricultură mecanizată, în special cu un sector zootehnist, la care lucrează harnicii
gospodari cooperatori.
Muntele Renţea este situat între Valea Gîrcinului şi Valea Doftăniţei, iar muntele Vaida între
Valea Doftăniţei şi Valea Tărlungului. Aceşti munţi au păşuni foarte frumoase cu specific suba'pin,
fiind în acelaşi timp acoperiţi cu păduri de fag şi brad. O flora foarte bogată cu tot felul de plante
încîntă ochiul mai ales în lunile mai-iunie. Nu lipsesc genţiana, ciuboţica cucului, margaretele şi în
unele locuri chiar sîngele voinicului. De asemenea, există o varietate foarte mare de ciuperci
comestibile şi ... unele otrăvitoare.
Fauna este bogată începînd cu vînatul mare: cerb, urs, mistreţ. Apoi are şi cîteva familii de
cocoşi de munte mai spre vîrf (Paltin, Totpal, Clăbucetul Mare).
Mai ales în jurul cabanei Renţea sînt foarte frumoase terenurile pentru practicarea schiului.
Facem precizarea că iarna pînă la cabana Renţea şi în continuare pînă la oraşul Săcele se poate veni pe
schiuri chiar de la cabana Piatra Mare, pe marcajul „triunghi albastru".
Atragem atenţia turiştilor că, atît pe muntele Renţea, cît şi Vaida, nu este bine să înnoptăm pe
traseele turistice, fiindcă sînt foarte multe stîne cu oi, însoţite de cîini, care ne pot produce neplăceri.

a) TRASEE TURISTICE

Traseul nr. 1 : Oraşul Săcele (alt. 697 m) - Vîrful Ţilfa (Ciuclon, alt. 1267 m) - Cabana
Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 3½ ore.

Pornim de la staţia de autobuze a oraşului Săcele şi continuăm să mergem pe şoseaua

asfaltată, ce duce spre Babarunca. După un sfert de ora trecem podul peste rîul Gîrcin şi imediat lîngă o
fîntînă, întîlnim un pilon cu săgeţi indicatoare, care arată poteca, ce începe să urce pe o muchie în
partea dreaptă. Continuăm să înaintăm pe un drum de căruţă pînă la izvorul de sub vîrful Ţilfa. (Vîrful
poartă denumirea luată de la forma triunghiulară, care este ca o glugă, iar în limba ceangăilor din
Săcele „Csuklya", înseamnă glugă.) Din acest loc, după un mic popas pornim pe curba de nivel pînă la
al doilea pilon, unde drumul se lărgeşte, fiindcă din dreapta, respectiv din vale, urcă un drum carosabil,
care ne conduce pînă la cabană.
Ajunşi la cabana Renţea, găsim o hartă-panou cu drumuri trustice din zonă, care le descrie
astfel: Vîrful Totpal, 2½ - 3 ore, Valea Doftăniţei spre Valea Gîrcinului — o oră, Valea Gîrcinului pe
drum forestier pînă la oraşul Săcele, 7½ km, Piatra Mare Cabană — 4½ — 5 ore, spre oraşul Predeal 3
V2 ore, spre oraşul Predeal pe lîngă lacul Găvan şi muntele Re-tevoiu 4½ — 5 ore.

Traseul nr. 2: Oraşul Săcele (alt. 697 m) — Valea Gîrcinului - Cabana Renţea (alt. 1243
m).
Marcaj: bandă galbenă. Durata: 4 ore.

De la ieşirea din oraşul Săcele spre Babarunca părăsim şoseaua asfaltată şi o luăm imediat la
dreapta pe un drum carosabil, apoi trecem pe lîngă un gater şi mergînd tot înainte, întîlnim pe dreapta
un canton silvic.
De la Săcele pînă la acest punct, care se numeşte „Toncheş" sînt 7 km („Tonkos" înseamnă în
limba ceangăilor buşteni).
Din acest punct pe partea stîngă urcă spre cabana Renţea un alt drum carosabil. Dar noi nu ne
ducem pe acesta, ci — de aici - mai înaintăm circa 100 m şi dăm de un pilon cu săgeţi, pe care sînt
două marcaje: bandă galbenă şi triunghi roşu, care vine de la cabana Bolnoc. Cu aceste două marcaje
începe şi poteca noastră, care urcă de acum pînă la cabana Renţea.
 A doua variantă — mai scurtă — este marcată cu aceeaşi bandă galbenă şi porneşte tot din
apropierea staţiei de autobuze, de unde o ia spre dreapta, iar înaintea unui pod, unde este şi o hartă
turistică, se continuă pe marginea pădurii pînă ne scoate tot la cantonul silvic, respectiv punctul
Toancheş.

Traseul nr. 3: Oraşul Săcele, cartierul Turcheş (alt. 636 m) — Valea Gîrcinului — Valea
Doftăniţei.
Marcaj: bandă albastră. Durata: 4 ½ ore.

Plecăm din centrul oraşului Săcele şi de la primul pilon o luăm la dreapta în sus pe drumul
vacilor. În stînga noastră avem o pădure de pini. În curînd trecem Şaua Turcheşului şi coborîm în Valea
Gîrcinului, unde găsim un pilon indicator, care ne arată că trebuie să trecem pîrîul şi să urcăm spre
Ţilfa. Pînă la Ţilfa dăm de uri izvor, iar mai sus trecem pe lîngă un loc unde societatea turistică din
Braşov ENCIAN a avut un refugiu, începînd de la Ţilfa, continuăm poteca pe dreapta, împreună cu
marcajul „bandă roşie", iar după o jumătate de oră, părăsim acest marcaj, care duce la cabana Renţea,
iar noi traversăm panta estică a vîrfului Renţea (alt. 1379 m) şi coborînd, ajungem !a confluenţa
pîraielor Tigăilor şi Doftăniţei exact lîngă un pod. De aici avem două posibilităţi: să urmăm drumul
forestier circa 3,5 km şi ajungem la punctul „Şanţuri", respectiv pe şoseaua asfaltată ce vine de la
Babarunca—Săcele, sau urcăm pe marcajul „bandă albastră" şi ajungem la punctul Babarunca.

Traseul nr. 4: Cabana Bolnoc (alt. 1000 m)— Valea lui Muşat - Valea Gîrcinului -
Cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 4-4½ ore.

Pornim de la cabana Bolnoc, iar de unde începe urcuşul, urmăm direcţia pilonilor de orientare,
trecînd pe lîngă vîrful Bolnoc (alt. 1184 m), de unde părăsind păşunea intrăm în pădure. După puţin
timp începem să coborîm, întîlnind pe dreapta „Stînca Poienii", sub care găsim un izvor. De aici în
Valea Muşatului mergem tot pe lîngă apă. Din Valea Muşatului dăm în Valea Gîrcinului, care
împreună cu marcajul „bandă galbenă" ne conduce la cabana Renţea.

Traseul nr. 5: Cabana Piatra Mare (alt. 1630 m) — Stîna Pietricica (alt. 1417 m) -
Cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: triunghi albastru.

(Acest traseu este descris la muntele Piatra-Mare — Bolnoc, sub nr. 8).

Traseul nr. 6: Cabana Susai (alt. 1350 m) — Valea Azugăi (pînă la limita judeţului
Prahova).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 3—3½ ore.

(Vezi descrierea acestui traseu la capitolul Munţii Predealului, respectiv traseul nr. 3 din
Munţii Gîrbova-Clăbucet-Susai).

Traseul nr. 7: Cabana Susai (alt. 1350 m) — Lacul Găvan (alt. 1450 m) - Valea Azugâi -
Cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 4½ ore.

(Acest traseu este descris la capitolul Munţii Predealului, respectiv traseul nr. 2 din Munţii
Gîrbova-Clăbucet-Susai).

Traseul nr. 8: Cabana Renţea (alt. 1243 m) — Valea Doftăniţei.

Marcaj: bandă galbenă. Durata: 2 ore.

De la Cabana Renţea mergînd circa 200 de paşi lîngă liziera pădurii, marcajul ne conduce sub
Clăbucetul Mic, apoi poteca coboară printr-o pădure de brazi pe partea stîngă şi intră în Valea Tigăilor,
ca după o jumătate de oră să ajungem în şoseaua carosabilă din Valea Doftăniţei. De aici în circa o ora
putem ajunge la punctul „Şanţuri" pe şoseaua asfaltată Babarunca — oraşul Săcele — Braşov.

Traseul nr. 9: Cabana Babarunca (alt. 872 m) — Vîrful Vaida (alt. 1529 m) - Valea
Doftăniţei.
 Marcaj: bandă albastră. Durata: 4 ore.

Plecăm puţin mai jos de bufetul Babarunca pînă la primul pod pe stînga, trecem podul şi ne
angajăm pe o şosea forestieră circa o jumătate de oră. Aici întîlnim pe dreapta un pilon, care ne
ghidează pe o potecă, ce intră într-o tăietură. Urcuşul se continuă pînă ajungem la un izvor, de unde
mergînd tot în sus, trecem printr-o pădure de fag şi apoi ieşim în golul alpin lîngă o stînă amplasată pe
partea dreaptă. Din şoseaua Babarunca şi pînă la stînă am făcut o oră şi jumătate (1½). Mai sus de stînă
întîlnim un pilon cu săgeţi, care ne ghidează prin Vîrful Vaida în Valea Doftăniţei sau pe timp
nefavorabil, traversăm partea nordică a vîrfului Vaida, coborînd printr-o zonă neîmpădurită pînă în
Valea Doftăniţei. Tot de la pilonul cu săgeţi, dacă timpul ne permite, putem urca pe vîrful Vaida (alt.
1529 m). Aici există un pilon cu o tablă indicatoare, pe care sînt trecuţi următorii timpi: pînă la Cabana
Babarunca: 2½ ore, pînă la Cabana Renţea: 3½ ore, stînd cu faţa spre tabla indicatoare, avem spre
răsărit Masivul Ciucaş, pe partea dreaptă Vîrful „Prişcul" (alt. 1590 m), iar în spate Vîrful „Paltinul".
Din Vîrful Vaida putem coborî în circa jumătate de oră şi dăm de un pilon cu două săgeţi, care ne arată
că la marginea pădurii pe dreapta avem un izvor. De aici coborîm în Valea Doftăniţei pe un teren
despădurit.

Traseul nr. 10: Cabana Renţea (alt. 1243 m) - Vîrful Totpal (alt. 1702 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 2½-3 ore.

De la cabana Renţea urmăm marcajele pe pilon de orientare, trecînd printr-o zonă golaşă, apoi
traversînd Clăbucetul Mic şi Mare - ajungem lîngă o stînă. De aici intrăm în pădure, unde dăm de un
pilon, cu o tabla indicatoare. Continuam drumul pe partea stîngă în sus prin pădurea de fag, apoi avem
de urcat o creastă de gol alpin şi am ajuns la vîrful Totpâl.

MUNŢII PREDEALULUI

Aşa-numiţii Munţii Predealului sînt, de fapt, cei care din frumoasa staţiune climaterică Predeal
pot fi accesibili turiştilor din orice categorie de vîrstă, fie urcînd pe jos din centrul staţiunii, cu o durată
de o oră şi maximum trei ore, sau folosind, în unele zone, mijloacele de transport pe cablu.
Aceşti munţi sînt toţi situaţi în jurul Predealului şi anume: Morarul şi Fetifoiul, apoi Gîrbova,
Clăbucet şi Susai.
Predealul este oraşul din ţară situat la cea mai mare altitudine: 1100 m. Aşezat între Masivul
Bucegi şi Munţii Baiului, este pe Pasul Predeal, respectiv la cumpăna apelor din Valea Prahovei şi
Timişului.
Împrejurimile, de o mare frumuseţe, pe care le are, face din acest oraş una din cele mai
solicitate staţiuni montane româneşti. Dar Predealul este şi una din cele mai frecventate staţiuni pentru
sporturile de iarnă — schi — cît şi pentru odihnă activă în tot timpul anului.
Staţiunea dispune de hoteluri şi restaurante elegante, cum sînt: „Orizont", care are şi o piscină,
„Cioplea", „Trei Brazi", „Rozmarin", „Bulevard", „Clăbucet Sosire" şi „Clăbucet Plecare" şi altele.
De asemenea, Oficiul judeţean de turism, cu sediul în oraşul Predeal, gospodăreşte cu multă
competenţă vile primitoare şi pensiuni pentru toţi oamenii muncii, ce vin aici să-şi petreacă concediul
de odihnă. Staţiunea climaterică Predeal exercită asupra organismului celor veniţi aici efecte
binefăcătoare din punct de vedere terapeutic şi anume: în afecţiuni cronice ale căilor respiratorii
superioare, astm bronşic, anemii, nevroze funcţionale, stări alergice, convalescenţă după boli acute sau
cronice. Toate acestea însă, numai pentru cei care au o stare generală bună.
Turiştii veniţi la odihnă au mari posibilităţi de agrement luînd parte la acţiuni cu caracter
cultural, au la dispoziţie în marile hoteluri piscine acoperite, săli de gimnastică — masaje — închirieri
de materiale sportive, săli cu jocuri mecanice, iar în sezonul de iarnă, şcoli speciale de schi.
Predealul are excelente pîrtii de schi, unde zăpada ţine de timpuriu şi pleacă destul de tîrziu.
Deci, avem un sezon bogat în practicarea schiului, mai ales pe pîrtiile: Clăbucet Plecare, apoi pîrtia
Clăbucet iluminată, două pîrtii sub telescaune, mai avem o pîrtie în amonte de cabana Gîrbova, iar pe
Valea Poliştoaca, se poate folosi schiul de fond pentru plimbări. La cele mai multe din aceste pîrtii,
accesul este asigurat cu ajutorul mijloacelor de transport pe cablu ca: cele două teiescaune şi trei
teleschiuri, care deservesc zona Clăbucetului.
Munţii Predealului au şi o mulţime de cabane foarte cochete şi ospitaliere, amplasate în zone
deosebit de pitoreşti, cum sînt: Piatra Mare, Pîrîul Rece, Poiana Secuilor, Susai, Timiş, Trei Brazi,
Dîmbul Morii, Clăbucet Sosire şi Clăbucet Plecare şi Cioplea, împreună cu Bolnoc.
Dar vara şi toamna pînă tîrziu se poate face drumeţie, mergînd pe potecile turistice, care
conduc — fără riscuri — pe toţi munţii din jurul Predealului.
 a) TRASEE TURISTICE

a) MUNŢII MORARULUI ŞI FETIFOIUL

Traseul nr. 1: Oraşul Predeal (alt. 1038 m) — Sanatoriul (alt. 1050 m).
Marcaj: bandă albastră. Durata: 1-1½ ore.

Pornind din centrul oraşului, şi în apropiere de piaţă, urmăm marcajul pe dreapta şoselei
naţionale, angajîndu-ne pe Valea Joiţei, ca apoi nu după mult timp să începem să urcăm pe stînga un
deal denumit „Gîlma", iar de aici coborîm la sanatoriul de nevroză. Bineînţeles, putem să ajungem la
acest sanatoriu şi pe şoseaua ce duce spre Pîrîul Rece, sau luăm autobuzul de la gara Predeal, pînă în
faţa sanatoriului.

Traseul nr. 2: Predeal (alt. 1038 m) — Cabana Trei Brazi (alt. 1123 m).
Marcaj: bandă galbenă. Durata: 1½ ore

De fapt, acum, la cabana Trei Brazi, se ajunge pe un drum asfaltat de circa 6 kilometri, care
porneşte din oraşul Predeal. Se poate folosi şi autobuzul, cu plecare de la gara.
Cine doreşte să parcurgă acest drum pe jos, poate folosi parţial fosta potecă, unde mai există
marcaje pe arbori, şi care încep de la sera oraşului şi în felul acesta se mai scurtează din drum.
Precizăm că în zona respectivă, ca bază turistică avem un hotel-restaurant şi vechea cabană Trei Brazi.

Traseul nr. 3: Oraşul Predeal (alt. 1038 m) - Cabana Poiana Secuilor (alt. 1070).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 1¾ -2½ ore.

Acest traseu porneşte de la marginea oraşului Predeal, din partea nordică, aproape de hotelul-
restaurant „Rozmarin", unde găsim un stîlp indicator cu săgeată. De aici începem să coborîm prin
pădure şi ajungem la şoseaua asfaltată înainte cu 150 m de cabana Timiş. Din spatele cabanei Timiş
începe o potecă turistică cu marcajul „triunghi galben", lasă în dreapta hotelul nou din Timiş, apoi
traversăm un drum forestier şi începem să urcăm.
Din acest loc poteca ne conduce tot prin pădure, iar numai în apropiere de cabană ieşim din
nou pe drumul forestier.

Traseul nr. 4: Şipote (alt. 1075 m) — Cabana Trei Brazi (alt. 1128 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 1½-2 ore.

Traseul porneşte de la Şipote (Crăcănel). Acest punct se află pe şoseaua Predeal - Pîrîul Rece.
Aici găsim un pilon indicator cu tablă, şi marcajul ne conduce peste Vîrful Fetifoiul şi apoi în coborîre
pînă la cabana Trei Brazi. Iar dacă dorim să coborîm în oraşul Predeal, tot de pe Vîrful Fetifoiu!, pe
dreapta, vom urma acelaşi marcaj „cruce albastră".

Traseul nr. 5.

Acest traseu este varianta între traseele Nr. 2 şi Nr. 4 (Creasta Fetifoiului), are marcajul „cruce
albastră" şi durata de coborîre este de 45 minute.

Traseul nr. 6: Cabana Pîrîul Rece (alt. 960 m) — Cabana Trei Brazi (alt. 1128 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 1-1¼ ore.

Acest traseu porneşte de la cabana Pîrîul Rece, coboară în vale, şi ajuns la un pîrîu cu pietriş,
îl traversăm şi apoi începem să urcăm pieptiş. Lăsăm în partea stîngă o clădire — tip cabană - şi nu
peste mult timp sîntem în faţa hotelului Trei Brazi.

Traseul nr. 7: Cabana Trei Brazi (alt. 1128 m) — Cheile Rîşnoavei (alt. 738 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 1-1½ ore.

Acest traseu porneşte spre răsărit ds la hotelul Trei Brazi şi începe să coboare spre stînga sub
Vîrful Morarului. Apoi coborîm în Valea Rîşnoavei, încă vreo 300 m, unde ajungem pe drumul
forestier, ce ne scoate în Cheile Rîşnoavei. După ce am trecut cheile, după circa un sfert de oră, apare
un pilon indicator, care ne ghidează: spre stînga cu marcajul „triunghi roşu" spre cabana Cheia —
Rîşnov, iar spre dreapta „triunghi albastru", spre oraşul Rîşnov sau comuna Cristian, prin Piscu! Lung.

Traseul nr. 8: Cabana Secuilor (alt. 1070 m) — Cheile Rîşnoavei (alt. 738 m).
Marcaj: triunghi galben. Durata: 1¼ ore.

Pornim din spatele cabanei Secuilor, la început pe un drum de care, apoi, peste o jumătate de
oră începem să coborîm şi ajungem în Valea Groapa Românească, pe un drum forestier. De aici
continuăm mersul pînă la intrarea în chei. Din acest punct putem să folosim şi variantele arătate la
traseul nr. 7.

Traseul nr. 9: Cabana Secuilor (alt. 1070 m) — Cabana Cristianul Mare (alt. 1704 m).
Marcaj: bandă roşie. Durata: 3-3½ ore.

Pornim din faţa cabanei Secuilor, o cotim la stînga, şi după ce trecem în timp de o oră printr-o
pădure, ajungem în Şaua Calului, întîlnim un pilon cu tablă indicatoare. De aici am părăsit marcajul
„triunghi roşu", care vine de la Timişul de Sus — Gară - spre Rîşnov, şi urmînd marcajul „bandă
galbenă", începem să urcăm pe Spinarea Calului (alt. 1.216 m). Urcuşul devine tot mai anevoios, pînă
cînd ajungem în Poiana Trei Fetiţe (alt. 1.720 m). Aici găsim un pilon cu o tabla indicatoare, care ne
ghidează fie spre cabana Cristianul Mare - pe „bandă galbenă" - fie spre cabana Postăvarul - „bandă
albastră".
Dar, după un scurt timp, părăsim marcajul „bandă albastră" (care duce la cabana Postăvarul) şi
începem să urcăm pe dreapta direct spre cabana Cristianul Mare, circa un sfert de oră.

Traseul nr. 10: Timişul de Sus (alt. 805 m) — Oraşul Rîşnov (cit. 676 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 5 ore.

Acest traseu pleacă de la halta Timişul de Sus, traversează calea ferată, puţin mai jos de staţie,
apoi intră în Greap;a Calului (drum forestier). După circa 20 de minute părăsim acest drum în dreptul
unei barăci a I.F.E.T.-ului, unde este şi un pilon indicator cu săgeţi. Începînd de aici, lăsam drumul
forestier şi poteca începe să urce printr-o văgăună, ca după o jumătate de oră să ieşim în Şaua Calului,
lîngă un pilon cu doua table indicatoare. Din acest loc începem să coborîm spre Cheia Rîşnoavei şi în
continuare, pe drumul forestier, la cabana Cheia, oraşul Rîşnov (De la cabana Cheia, putem lua
autobuzul pînă la oraşul Rîşnov).

b) MUNŢII GÎRBOVA - CLĂBUCET - SUSAI

Traseul nr. 1: Cabana Gîrbova (alt. 1350 m) — Oraşul Azuga (alt. 960 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 1-1¼ ore.

Se pleacă de la cabana Gîrbova, urcînd panta pe partea stîngă pînă la punctul trigonometric.
Apoi, facem o traversare de circa 200 m pe marginea pădurii, ca imediat poteca să înceapă să coboare
cu ieşire în apropierea staţiei CF. Azuga.

Traseul nr. 2: Cabana Susai (alt. 1350 m) — Cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: triunghi roşu. Durata: 4-4½ ore.

Plecînd de la cabana Susai, traversăm poiana din faţă şi după un scurt timp marcajul ne
ghidează spre stînga, unde poteca coboară drept în jos pînă în Valea Azugăi, unde găsim un pilon
indicator cu săgeţi. După ce am traversat drumul forestier, urmăm poteca pe dreapta în sus. Trecem
prin Poiana Retivoiu, lăsînd vîrful pe stînga. Poteca, în continuare, trece pe lîngă o casă de vînătoare —
cu un izvor — ajungem lîngă lacul Găvan (care este o baltă înconjurată de nişte brazi), unde un pilon
indicator ne arată direcţia — în coborîre - din nou în Valea Azugăi. De la lacul Găvan pînă în vale
facem un sfert de oră.
Aici găsim din nou un pilon cu o tablă indicatoare, de unde începe urcuşul sub panta Vîrfului
Totpâl, după care traversăm două vîlcele cu apă, ajungem în muchie, unde este limita de hotar dintre
judeţul Braşov şi Prahova. De aici începînd, poteca merge drept înainte, lăsînd în stînga pădurea, iar în
dreapta golul aipin. Acum, poteca coboară din nou printr-o pădure de fag la poalele Clăbucetului Mare
şi mergînd drept înainte, trecem pe lîngă o stînă, apoi coborîm şi ajungem într-o şa, unde se găseşte
cabana Renţea. (Cabana Renţea este aşezată între Vîrful Clăbucetul Mic şi Vîrful Renţea). Precizăm că
această cabană aparţine M.A.N. -Vînătorilor de Munte -, în situaţii deosebite turiştii pot primi adăpost.

Traseul nr. 3.
Marcaj: cruce albastră. Durata: 3 ore.

Varianta din traseul nr. 6 şi traseul nr. 8, respectiv cel mai scurt drum spre cabana Renţea
pentru cei care vin de la cabana Susai.
Această variantă scuteşte pe turişti ca să mai urce pînă la stîna Pietricica. Traseul porneşte din
marcajul „cruce roşie" drum ce vine din Cioplea (oraşul Predeal), spre Piatra Mare şi coboară în Valea
Azugăi. Se recomandă ca pe timp ploios să urmăm linia stîlpilor de telefon circa 20 minute, după care
trecem un podeţ şi ieşim pe şosea, lăsînd în partea stîngă Uzina de apă din Valea Azugăi. Acum, după
alte 20 minute întîlnim o săgeată, bătută pe un brad, apoi trecem peste pîrîu şi urcînd circa 400 de paşi
intrăm în poteca cu marcajul „triunghi albastru", care vine de la cabana Piatra Mare.

Traseul nr. 4: Cobana Clăbucet Plecare (alt. 1456 m) — Cabana Susai (alt. 1353 m).
Marcaj: cruce albastră. Durata: 2 ore.

Acest traseu pleacă din spatele cabanei Clăbucet Plecare, lasă staţia de teîescaune în stînga şi
intră pe un drum de pădure pe muchia Susaiului. Urmează această muchie pînă cînd întîlneşte traseul
cu marcajul „cruce roşie" ce vine de la Cioplea (oraşul Predeal), spre cabana Susai, apoi, împreună cu
acest marcaj începem să urcăm şi în arca½ oră am ajuns la cabana Susai.

Traseul nr. 5: Oraşul Predeal (alt. 1038 m) — Cabana Clăbucet Plecare (alt 1456 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 2 ore.

Acest traseu, în mod obişnuit, se face de majoritatea turiştilor, folosind mijloacele de transport
pe cablu - telescaunele. Dar, cei care doresc să-l facă pe jos, pot folosi încă semnele turistice, cu
condiţia ca iarna (cînd este zăpadă) să urce fie pe dreapta, fie pe stînga pîrtiei de schi, pentru a nu
provoca accidente.

Traseul nr. 6: Oraşul Predeal (alt. 1036 m) — Piatra Mare (alt. 1844 m).
Marcaj: cruce roşie. Durata: 5 ore.
Acest traseu este descris la capitolul „Masivul Piatra Mare — Bolnoc", sub nr. 6.

Traseul nr. 7: Oraşul Predeal (Cioplea) — Stîna din Pietricica (alt. 1417 m).
Marcaj: punct albastru. Durata: 2½ ore.

Pornim de la cabana Cioplea pe traseul ce duce spre cabana Susai împreună cu marcajul
„cruce roşie". După un sfert de oră părăsim marcajul „cruce roşie" şi o luăm la stînga. De aici începem
să coborîm cu ieşire la tunelul de cale ferată -cel mare. Ajunşi în vale, de la cantonul I.F.E.T. Începem
un urcuş pieptiş, cu ieşire pînă deasupra stînei din Pietricica. De aici începe marcajul “cruce roşie" spre
Vîrful Piatra Mare, iar marcajul „triunghi albastru" spre cabana Piatra Mare.

Traseul nr. 8: Cabana Piatra Mare (alt. 1630 m) — Cabana Renţea (alt. 1243 m).
Marcaj: triunghi albastru. Durata: 4½-5 ore

Plecînd de la cabana Piatra Mare, trecem pe sub Piatra Scrisă şi după un mic ocoliş, urmăm
curba de nivel, ca apoi poteca să treacă prin pădure, pînă întîlnim un pilon, care ne arată marcajul
„cruce roşie" spre vîrful Pietrei Mari. Noi însă continuăm drumul pînă la al doilea pilon indicator, unde
poteca începe să coboare la stînga şi trecînd pe lîngă un izvor ajungem la stîna din Pietricica. În
poieniţa Pietricica întîlnim un pilon, care ne ghidează spre răsărit, ca după un scurt timp poteca să
înceapă să urce spre Vîrful lui Andrei.
Pentru iarnă, acesta este singurul traseu accesibil spre Renţea — oraşul Săcele.
Acum coborîm de la Vîrful lui Andrei, unde în şa găsim un alt pilon, care ne ghidează să
continuăm poteca pe partea stîngă, apoi să lăsăm muchia şi să intrăm în pădure. Tot de aici se poate
coborî pe marcajul „cruce albastră în Valea Azugăi şi apoi urca spre cabana Susai.
Noi însă, după ce am ieşit din pădure, vedem că ne apare în faţă Clăbucetul Mare, tar un pilon
cu tablă indicatoare ne orientează spre cabana Renţea în maximum 3/4 ore.

Traseul nr. 9: Podul Gîrcinului (alt. 636 m) — Cabana Renţea (alt. 1243 m).
 Marcajul: bandă roşie. Durata: 3—4 ore.

Acest traseu este descris la Muntele Renţea — Vaida, sub numerele 1 şi 10.
N.B. Precizăm că în zona Munţilor Predealului s-au amenajat unele poteci şi marcat trasee
turistice de către organizaţiile locale de pionieri, care încă nu au fost omologate de Comisia judeţeană
„Salvamont", şi anume:
— Predeal (Cioplea) — Munţii Baiului (Creastă) — Pasul Bratocei. Marcaj: bandă roşie.
— Predeal (Cioplea) — Lacul Găvan — Vîrful Paltin - Pasul Predetuş — Ciovica — Bobul
Mic - Pasul Bratocea. Marcaj: bandă roşie. Traseul lung de 46 km; durata: 16 ore.

MUNŢII PERŞANI

Munţii Perşani sînt de fapt nişte culmi împădurite, pînă la 1.200 m altitudine, deşi ei ca
vechime urmează imediat după Munţii Măcinului, din Dobrogea. Culmile lor coboară spre localităţile:
Măieruş, Comana de Sus, Veneţia de Sus, Grial, Lupşa, Dopca, Mateiaş, Hoghiz şi Bogata-Olt. Ei sînt
cuprinşi între drumurile naţionale Braşov — Feldioara - Măieruş - Hoghiz, pe de o parte, apoi Hoghiz -
Şercaia - Braşov, pe de altă parte. Locul unde se vede structura petrografică şi se poate constata
morfologia lor geologică sînt cheile stîncoase din satul Bogata-Olt şi pădurea din Valea Bogăţii. În
general, ele au o rocă alcătuită dintr-un amestec de roci eruptive, sedimentare şi metamorfice,
conglomerate, calcare şi chiar bazalte.
Aceşti munţi sînt străbătuţi de o splendidă şosea asfaltată, aceea care pleacă din Braşov —
Hoghiz — Rupea şi ajunge la Sighişoara. Punctul unde se întretaie şoseaua cu Munţii Perşani este pe
distanţa comuna Măieruş, comuna Hoghiz, cînd trece prin păduri foarte frumoase de fag, pe alocuri
chiar urcă în serpentine (Fîntîna Albă), şi continuă pe Valea Bogăţii pe o distanţă de peste 20 km. Apoi,
pe restul vîlcelelor s-ou amenajat drumuri forestiere şi anume pe văile: Veneţia de Sus, Comana,
Purcaru, Tigăi, Plăieţi, Fîntîna, Cuciulata, Măloasa. De asemenea, în Valea Biroului, Dopca şi Lupşa.
Apoi, în pădurea Bogăţii pe văile: Trestiei, Rădăcinii, Remetea, Valea cu Stejari. În zona comunei
Crizbav: Valea Mare a Crizbavului, Pîrîul Ţiganului. Iar în zona Codlea — Vlădeni, văile: Eleşteu,
Tinoasa, Valea Lată, Geamăna, Păstrăva, Cerboaia, Ursoaica, Popilnica şi altele.
Aceste reţele de drumuri forestiere permit accesul spre cele mai îndepărtate păduri, pentru
recoltarea produselor accesorii, ca fructele de pădure, ciupercile comestibile, cît şi executarea lucrărilor
de exploatarea pădurilor, refacerea şi întreţinerea lor. Munţii Perşani oferă totuşi o succesiune de
peisaje extrem de variate în care vegetaţia şi pădurile în special, joacă un rol însemnat. Astfel, pe lîngă
valoarea lor economică, vegetaţia dă posibilitatea ca în viitor să aibă şi o funcţie socială, fiindcă ea
constituie un adevărat tezaur educativ, recreativ şi terapeutic.
Deocamdată, Munţii Perşani nu fac obiectul unui interes turistic, ei continuînd a fi o rezervaţie
naturală, cu o vegetaţie şi floră mai puţin specifică, dar cu o faună foarte bogată.
În acest biotop, putem întîlni: urşi, cerbi, mistreţi, căpriori, rîşi, pisici sălbatice şi alte animale
mai mici, ca jderi, veveriţe. Apoi, în pîraiele ce străbat aceşti munţi abundă păstrăvii. Precizăm că
această zona, din punct de vedere cinegetic este o gospodărie vînătorească a Ocoalelor silvice, care
depun un interes susţinut şi fac studii prin organele lor de specialitate pentru exploatarea, refacerea şi
menţinerea vegetaţiei apoi selecţia şi cultura acestor specii de vînat.
De aceea, precizăm că accesul pe drumurile forestiere în această zonă este permis în
exclusivitate pentru personalul silvic şi mijloacelor de transport ale întreprinderilor forestiere, iar
pentru turişti şi celelalte autovehicule, staţionarea - parcarea se poate face numai în locurile special
amenajate (Valea Bogaţii).
Totuşi, pentru valorificarea unor puncte de interes turistic, în Munţii Perşani, organizaţiile
locale de pionieri au amenajat unele poteci şi executat marcaje, dar acestea nu au fost încă omologate
de comisia judeţeană „Salvamont". Deocamdată, ele vizează mai mult accesul la unele ruine ale unor
cetăţi din secolul al XIII-lea, şi anume:
- Comuna Dumbrăviţa — Ştrand Codlea — Vîrful Măgura -(alt. 1.294 m). Marcaj „cruce
albastră". Aici se ajunge pînă la Complexul turistic al tineretului - Ştrand Codlea - care are un bazin
alimentar cu apă din izvoare calde. Sînt condiţii de cazare în mai multe vile şi se poate servi masa la
restaurant. În apropiere este amenajat un lac — eleşteu — pentru agrement. De aici, poteca conduce
pînă la vestigiile unei foste cetăţi, construite în secolul al XIII-lea (Cetatea Neagră, alt. 980 m).
- Comuna Comana — Vîrful Comanei — Vîrful Cetăţii — marcaj „cruce albastră". De
asemenea, şi acest traseu este de interes turistic pur local.
- Comuna Crizbav - Vîrful Crizbav (alt. 1.104 m) - Vîrful Cetăţii (alt. 1.002 m) — marcaj
„cruce roşie". Şi această potecă duce pînă la ruinele unei cetăţi din secolul al XIII-lea.
În societatea noastră modernă, cu cerinţele sale multiple, pădurea are de îndeplinit din ce în ce
mai multe funcţiuni, de aceea concepţia de gospodărire este diferenţiată, avînd în vedere atît crearea
unui sistem ecologic, cît şi reconsiderarea pădurii sub aspectul său impresionant, al peisajului forestier,
ca element al mediului ambiant. Această reconsiderare este o problemă de actualitate, impusă de nevoia
de recreere a omului, de programele naţionale pentru sistematizarea teritoriului, de ocrotirea, în general
a naturii.
Munţii Perşani, într-un viitor apropiat, ţinînd cont ca în jurul lor s-au dezvoltat mari centre
populate cu puternice întreprinderi industriale, precum şi existenţa unor reţele de cai de comunicaţie şi
mijloace de transport, vor defini caracterul poli-funcţional al pădurilor. Jn acest context, Munţii Perşani
— în viitor — vor juca un rol important ca factor recreativ în raport cu aşezarea lor geografică şi
solicitările din partea societăţii noastre.
 II. ORIENTARE ŞI PREGĂTIRE.
SEMNE TURISTICE DE ORIENTARE
Semnele indicatoare turistice au un rol important în practicarea turismului şi asigurarea
securităţii celor care circulă pe potecile din munţi. Mergînd în excursii fără a cunoaşte descifrarea
semnelor şi indicatoarelor, neţinînd cont ce arată ele, riscăm să ne rătăcim şi să ne expunem
accidentelor.
Aceste însemne turistice marchează itinerare care prezintă interes din punct de vedere turistic
şi fac legătura cu punctele de popas din preajma unor izvoare, care să fie accesibile atît vara cît şi iarna,
ocolind versantele sau crestele expuse la viscole şi curenţi puternici, de asemenea zonele de declanşare
a avalanşelor şi lavinelor.
Marcajul evită şi locurile care implică construirea unor podeţe, sau traversarea unor
grohotişuri sau mlaştini. În funcţie de felul cum sînt trasate pe teren potecile turistice, se pot deosebi
moi multe sisteme de marcaje. Astfel, unele pornesc de la piciorul pantei cu o singură culoare, altele
pornesc în grup de mai multe feluri (bandă, cruce, punct, triunghi), şi apoi se ramifică succesiv pe
diferite trasee. De obicei pe traseele de creastă avem marcaje cu bandă, pe traseele secundare marcaje
cu cruce, pe traseele colaterale se foloseşte triunghiul, iar pe traseele spre peşteri, punctul. Exemplu, în
Piatra Craiului se foloseşte punctul albastru, la fel în zona Pietrei Mici, iar pe creasta Pietrei Craiului
Mare se foloseşte punctul roşu.
Toate semnele turistice amintite mai sus au fondu! alb, pe care se aplică celelalte culori pe o
formă - stas - şi anume: pentru marcajul bandă, culoarea este roşie pe vertical; pentru marcajul cruce cu
braţe egale culoarea este roşu, albastru sau galben; pentru triunghiul echilateral culoarea este roşie sau
albastră, iar punctul poate să fie roşu, albastru sau galben încadrat în alb. Un alt semn ajutător pentru
turism este săgeata care arată direcţia traseului şi timpul de parcurs între două cabane, refugii sau case
de adăpost.
Timpii menţionaţi pe săgeată indică durata de parcurs cu un mers obişnuit, fără opriri mai
mari de 10 minute pentru fiecare două ore de mers. Decalajul între primul timp şi al doilea este
diferenţa — în timp — dintre mersul unui turist antrenat faţă de unul mai puţin antrenat. De asemenea,
această diferenţă poate fi între un mers în condiţii atmosferice normale, sau cînd traseul se îngreuiază
din cauza ploii, viscolului, ceţii sau zăpezii.
Mai întîlnim pe traseele turistice table indicatoare metalice, ce semnalează un punct turistic
important: cabană, refugiu etc. Sub denumirea punctului turistic se menţionează, în paranteză: „Potecă
periculoasă iarna" sau „Potecă dificilă", arătîndu-se şi durata în ore de parcurgere a traseului. Tot pe
acest indicator se arată şi ramificaţiile. Asemenea table indicatoare sînt montate la cabane şi chiar la
bifurcaţiile de trasee.
Pe traseu, în special prin poieni, zone defrişate sau gol alpin, unde nu avem posibilitatea de a
aplica marcajul pe arbori sau pietre avem jalonat traseul cu stîlpi de orientare (pilon metalic cu paletă).
În locurile expuse avalanşelor şi lavinetor sînt plantaţi stîlpi indicatori cu avertizoare: „Atenţie, pericol
avalanşe".
Despre însemnele turistice în general trebuie să ştim următoarele:
— semnele ce se aplică pe copaci, stînci, au dimensiunea de 20 cm şi marcarea lor se face cu
ajutorul şabloanelor nu înainte ca scoarţa copacilor să se cureţe în prealabil cu peria de sîrmă. Ele
trebuie să fie în aşa fel marcate, încît să fie vizibile din faţă, de la semn la semn, cu uşurinţă. Dacă pe
un traseu — principal — sînt mai multe însemne acestea se vor aplica pe copaci sau pietre în totalitatea
lor şi nu alternativ;
- stîlpii cu lopată - paletă - sau pilonii, cum se mai numesc, se plantează la o adîncime de 70—
80 cm fixaţi în beton în aşa fel încît afară să rămînă 2-2.50 m, iar lopata din vîrful lor să fie cu faţa
orientată pe direcţia traseului. Circumferinţa acestor piloni este de 30—40 cm sau 1,5 ţoli. Ei sînt
vopsiţi cu benzi de 30 cm alb-negru alternativ, numai de la 1 m de la sol în sus. Partea de jos va fi
vopsită numai în negru;
— la fiecare cabană este bine să existe un panou-bornă cu schiţa tuturor traseelor turistice din
zonă;
— pe trasee mai întîlnim şi tablele de avertizare a turiştilor atunci cînd trec printr-o rezervaţie
faunistică, deci să respecte liniştea, sau prin rezervaţii floristice să protejeze flora ocrotită.
— de asemenea la unele cabane de creastă avem aşa-zisele sirene de alarmă care sînt tuburi
metalice ce la acţiunea vîntului produc un zgomot puternic şi specific ajutînd în felul acesta pe turiştii
care eventual s-au rătăcit în cursul nopţii să se orienteze spre cabană. La fel, în ajutorul turiştilor pe
timp de ceaţă, noaptea mai intervin şi felinarele aprinse în preajma cabanelor.
Un adevărat turist trebuie să mai cunoască însă şi alte cîteva lucruri. Printre acestea şi
necesitatea folosirii potecilor de vară numai vara, ştiut fiind că iarna şi primăvara acestea devin
impracticabile din cauza zăpezii şi a pericolului de declanşare a avalanşelor şi lavinelor. Drumurile de
iarnă se desfăşoară spre căldările alpine numai pe feţele unde este vegetaţie (arini, jnepeni, ienuperi),
care reţin zăpezile şi opresc declanşarea avalanşelor. Aceste drumuri sînt marcate cu piloni de orientare
prevăzuţi cu palete. Iarna şi primăvara drumurile alpine de vară care sînt trasate pe feţele însorite ale
munţilor nu se pot folosi sub nici o formă din cauza jgheaburilor îngheţate care produc alunecări de
zăpadă. Precizăm că avalanşele se produc în lunile noiembrie, decembrie, apoi în ianuarie, februarie,
iar lavinele în lunile martie, aprilie şi chiar în mai.
De asemenea, nici un turist nu trebuie să subaprecieze dificultăţile pe care le prezintă munţii
noştri. Aceştia trebuie trataţi şi cuceriţi cu seriozitate pentru a nu deveni victimele lor. Odată plecaţi la
drum folosiţi cu încredere semnele turistice fiindcă ele vă ajută să ajungeţi la obiectivul vizat.
Indiferent de „calificarea" ca o aveţi în turism şi alpinism, ascultaţi de sfaturile cabanierilor şi nu vă
aventuraţi pe orice vreme pe traseele de creastă.
Precizăm că nu este voie să confundăm marcajele turistice cu unele fără fond, formate numai
printr-o linie roşie verticală fiindcă aceste semne aparţin topometriştilor şi de obicei duc pe muchiile
dintre văile muntoase.
Nu tăiaţi serpentinele de pe potecile turistice prin coborîre directă, fiindcă surparea marginilor
formează pe timp de ploaie şuvoaie de apa care distrug complet potecile, dînd ocazie pietrelor să se
rostogolească şi să provoace accidente. De aceea turiştii adevăraţi trebuie să ia atitudine faţă de cei care
deteriorează semnele turistice sau care nesocotesc indicaţiile acestora.
În legătură cu mersul pe traseele turistice, ne permitem să recomandăm unde măsuri de luat,
înainte de plecare în tură, în timpul mersului şi după terminarea excursiei.
Pornim de la condiţiile de bază şi anume că sîntem bine echipaţi, avem hrana necesară şi
corespunzătoare efortului şi traseului pe care l-am ales, ne-am sculat de dimineaţă, ne-am informat de
la cabanier de dificultăţile traseului, starea semnelor de orientare, şi în final ne-am înscris în registrul
Salvamont de la cabană arătînd itinerarul ce-l vom urma şi ora plecării.
Pentru un traseu mai lung de 4—6 ore este bine să nu fim singuri, iar unul din noi să fie un
turist experimentat care a mai parcurs această rută. Mai verificăm o dată în raniţă existenţa trusei cu
medicamente, apoi putem să pornim la drum.
Mersul pe munte trebuie să fie cît mai economic posibil, fapt care se realizează prin evitarea
eforturilor inutile şi utilizarea raţională a terenului şi anume:
— la pornire se va merge într-un tempo mai lent, ajungînd treptat la viteza normală de mers.
— în drumeţie e bine să ştiţi că pe teren neted se înaintează în medie aproximativ 4 km într-o
oră, pe drumurile accidentate sau în condiţii meteorologice dificile viteza orară descreşte, ea atingînd
limitele de 3,5-2 km. Pe munte calculul are altă bază - diferenţa de nivel: un drumeţ adult urcă într-o
oră în medie 300 m şi coboară 500 m ca diferenţă de nivel.
Pe traseu tot timpul ochii cercetează terenul, căutînd locurile unde vom păşi, ţinînd cont că în
urcare se calcă pe toată talpa, în mers genunchii vor fi uşor îndoiţi, în plan transversal distanţa dintre
paşi să fie la lăţimea bazinului, iar la coborîre se calcă de asemenea pe toată talpa, dar cu genunchii mai
mult împinşi înainte şi bustul aplecat.
Lungimea pasului să fie proporţională cu talia şi raportată la înclinaţia pantei, respiraţia să fie
liniştită şi adaptată la viteza de deplasare iar ritmul să fie variabil în funcţie de înclinaţia terenului.
Pe pantele cu iarbă, puţin înclinate (pînă la 25°) urcarea se face în serpentine, călcînd pe
aceste înclinaţii cu toată talpa. In urcarea directă, vîrfurile bocancilor vor fi uşor depărtate, iar sprijinul
se realizează pe marginea anterioară a tălpii, folosind toate denivelările terenului.
In traversări, se calcă pe toată talpa, cu vîrfurile bocancilor orientate spre vale, şi nu se calcă
niciodată pe marginea laterală a tălpii bocancului !
Pe grohotişuri urcarea se face pe bolovanii mari iar coborîrea pe grohotişuri mărunte; în
terenul accidentat, foarte înclinat, se vor utiliza şi mîinile pentru păstrarea echilibrului, prizele de mînă
se apasă perpendicular pe suprafaţa de sprijin.
Ordinea de mers va ft în coloană cîte unul, la intervale egale, nu prea aproape unul de altul,
pentru a nu incomoda sau a fi incomodat în mers. Cei mai puţin iniţiaţi vor fi încadraţi în coloană,
imediat după conducătorul grupului.
Atît la urcare cît şi la coborîre se va avea grijă a nu periclita grupul prin dislocări de pietre,
desprinderi de glii, rostogolirea arborilor căzuţi.
După primele 20 minute de mers se va crea un moment de relaxare. Prima pauză mal mare de
20-30 minute se va face după 2 ore de mers, iar apă este bine să se bea numai la finele pauzelor înainte
de a porni din nou la drum, evitînd deshidratarea.
 Fumatul în timpul mersului este total contraindicat, la fel consumarea băuturilor alcoolice. Cel
mai indicat este ce în pauzele mai mari să se consume dulciuri: zahăr, glucoza, miere. Alimentaţia
poate să fie deasă, dar raţională. Ciocolata însă nu este indicată a fi consumată în timpul efortului.
Iarna pe vreme rea (viscol, ceaţă, ger), deplasarea se va face în grup compact, dar numai dacă
zona nu prezintă pericol de avalanşe.
Pauzele lungi, în special pe vînt puternic, trebuie evitate; se recomandă etapele lungi, într-un
tempo moderat, cu pauze scurte şi puţine. Opririle de 5—10 minute sînt cele mai indicate şi se vor face
în locuri ferite de vînt, fie lîngă obstacole naturale, fie improvizînd mijloace de protecţie. Dacă nu sînt
absolut necesare, opririle pot fi evitate.
În timpul pauzelor este necesară o îmbrăcăminte mai călduroasă decît cea din timpul mersului.
Dacă pauza este mai mare se schimbă îmbrăcămintea transpirată şi se vor consume băuturi calde —
excluzîndu-se alcoolul.
In timpul mersului pe viscol sau zăpadă adîncă, capul coloanei va fi schimbat cît mai des,
folosind urmele existente.
Observarea reciprocă este cel mai bun remediu împotriva degeraturilor, rămînerea în urmă faţă
de grup nu trebuie admisă sub nici un motiv, dar nu forţaţi pînă la epuizare.
Cînd dificultăţile cresc, mai înainte de toate, trebuie să se păstreze buna dispoziţie, ior dacă
este cazul mai bine să ne întoarcem decît să ne rătăcim.
Adeseori accidentele survin după depăşirea unor dificultăţi, datorită faptului că „răsuflăm
uşuraţi" şi atenţia începe să scadă.
La altitudine, orice alunecare ne poate costa viaţa, de aceea în timpul deplasării pe munte,
centrul de greutate al turistului trebuie să descrie, pe cît posibil, o linie dreaptă.
La trecerea peste pietre şi mici denivelări este de preferat să se ocolească sau să se păşească
peste obstacole. Dacă aceasta nu este posibil, se va călca inegal cu piciorul îndoit.
La traversarea pîraielor repezi de munte unde sînt podeţe, vom trece numai cîte unul, călcînd
pe cît este posibil pe bîrnele de susţinere (longeroane). Aceasta mai ales cînd traversele sînt acoperite
cu zăpadă, şi pot fi rupte.
In caz de accident nu părăsiţi niciodată pe tovarăşul dv. de drum înainte de a vă convinge că
poate supravieţui pînă vine Salvamontul.
Învăţaţi codul semnalelor de alarmă în munţi pentru solicitare de ajutor, care constau din: 6
semnale acustice sau luminoase pe minut (adică un semnal la interval de 10 secunde), după care
urmează 1 minut pauză. Apoi se repetă. Semnalul de răspuns constă din 3 semnale acustice sau
luminoase pe minut, apoi un minut pauză.
După terminarea traseului, ajunşi la o cabană, ne vom comporta în mod civilizat, respectînd
regulamentul afişat. Dacă ne oprim să înnoptăm într-un refugiu, trebuie să ştim despre acesta că este o
construcţie turistică amplasată sub crestele principale ale masivilor stîncoşi sau în preajma unor lacuri
alpine.
Amplasarea lor nu respectă întotdeauna rigid perimetrul administrativ al judeţului, refugiul
putînd fi construit pe versantul nordic sau sudic al masivului, ţinîndu-se doar cont de intensitatea mai
scăzută a vîntului şi expoziţia mai ferită de acţiunile distructive ale avalanşelor sau lavinelor.
Aceste construcţii din metal sau masă plastică armată cu fibră de sticlă sînt în general
izoterme, dar este bine să avem cu noi totuşi sacul de dormit, fiindcă în ele rvu este permis a se face
foc. Trebuie de asemenea să ţinem cont că aceste refugii sînt amplasate pentru a oferi turiştilor
surprinşi pe creastă de furtună, viscol, ploi torenţiale, ceaţă, ninsoare, un adăpost numai de o noapte,
pînă la trecerea intemperiilor, şi nu sînt o modalitate de odihnă mai lungă.
Turiştii trebuie să ştie că la unele cabane sînt amplasate şi puncte de acordare a primului ajutor
(cum este cel de la cabana Plaiul Foii din Piatra Craiului), scopul lor fiind de a acorda asistenţă sanitară
turiştilor reîntorşi la cabană din traseele de creastă unde au suferit mici accidente şi au nevoie de
medicamente pentru a-şi rezolva anumite traumatisme.
Pentru folosirea construcţiilor montane trebuie să amintim unele norme de conduită —
nescrise — care în general ţin de educaţie şi respectul reciproc între turişti.
Toate aceste construcţii sînt bunuri de folos obştesc, care trebuie întreţinute cu un înalt simţ
civic, dacă ţinem cont că eie asigură securitatea turiştilor, acordîndu-ie adăpost, popas şi uneori
posibilitatea unică de supravieţuire. Normele educaţiei socialiste impun ca fiecare turist să respecte
curăţenia în incintă cît şi evitarea poluării mediului înconjurător cu resturi menajere, cutii de conserve
goale, ambalaje de sticlă şi hîrtie. Acestea se vor depozita în locuri anume destinate sau în lipsă sub
pietre. În casele de adăpost se va face foc cu atenţie pentru a nu suprasolicita sobe!e fiindcă construcţia
este din lemn şi se pot declanşa incendii. La plecare ne vom asigura că focul şi lampa de petrol sînt
stinse. Apoi vom reaproviziona incinta cu lemnele consumate.
În refugiile alpine, care de fapt nu au sobe, este cu desăvîrşire interzis a se face foc. La plecare
spre casă, dacă v-au rămas alimente nealterabile, !ăsaţi-le pe poliţe, îngrijit ambalate. Ele vor fi
binevenite pentru unii turişti reîntorşi din tură, care şi-au epuizat proviziile şi din cauza timpului
nefavorabil sînt nevoiţi să mai stea o noapte în casa de adăpost sau refugiu.
Reamintim că în casele de adăpost şi refugii nu este voie a se consuma băuturi alcoolice, care
vc antrenează la cîntec, vociferări şi deranjarea celorlalţi turişti. De asemenea, nu este voie să se
folosească tranzistoarele dacă nu aveţi un cablu auditiv.
La plecare din casele de adăpost şi refugii vom avea grijă ca după aerisire să închidem
ferestrele şi uşa. De asemenea, ne vom înscrie în registrul de evidenţă datele personale şi traseul pe care
urmează să-l parcurgem, pentru ca în caz de accident sa uşurăm munca de căutare a formaţiei
„Salvamont", care să ne poată acorda la timp primul ajutor.
Cînd mai reveniţi la casele de adăpost şi refugii, nu uitaţi să aduceţi în dar o sticlă cu petrol,
cîteva lumînări şi chibrituri, întotdeauna foarte utile aici, în munte.
La punctele de acordare a primului ajutor, nu au voie să fie cazaţi decît membrii „Salvamont"
care sînt în acţiunea de prevenire a accidentelor turistice sau de salvare, pe bază de delegaţie.
Consideraţi toate construcţiile alpine o gazdă primitoare pentru o noapte sau un popas scurt,
lăsînd locul dv. liber şi curat, pentru alţi turişti care vor veni.
Salvamontiştii şi alpiniştii sînt primii chemaţi, care prin exemplul lor personal vor insufla şi
celorlalţi turişti felul de comportare atît în natură cît şi în construcţiile montane.

ECHIPAMENT

Nu pornim într-o excursie cu o durată mai mare de 3 ore, dacă nu avem un echipament
adecvat condiţiilor atmosferice de vară sau iarnă. Mai ales în munţii înalţi, vremea se poate schimba de
la o oră la alta, dînd diferenţe de temperatură care surprind în mod foarte neplăcut pe cel nedotat cu
mijloace de a-şi păstra la un grad constant termicitatea corporală.
În general, între echipamentul de vară şi cel din sezonul rece, nu este o mare diferenţă; doar
pentru iarnă — primăvară mai avem nevoie de unele accesorii în plus. Voi aminti obiectele care fac
parte din echipament, subliniind pentru unele importanţa lor deosebită.
Raniţa — din material uşor, impermeabil, de o culoare aprinsă (roşu, galben), cu cadru din
metal uşor şi spătare din curele căptuşite cu pîslă sau din chingă. Interiorul raniţei va fi despărţit în
două; partea din spate pentru a păstra îmbrăcămintea de corp pentru schimb (cămaşă, chiloţi, ciorapi
ş.a.), iar cealaltă parte pentru alt echipament de rezervă şi cutiile cu alimente.
În exteriorul raniţei vor fi două buzunare laterale, unul pentru termos şi altul pentru trusa de
medicamente, iar între ele, la mijloc, un buzunar pentru pelerina de ploaie. Sub capacul de deasupra
raniţei, va mai fi un buzunar pentru păstrarea hărţilor, jurnalului de drum cu notiţe şi binocluJui. Evitaţi
ca buzunarele exterioare ale raniţei să se închidă cu fermoare, care se strică la prima ploaie sau zăpadă
şi riscaţi să vă pierdeţi lucrurile. Capacele buzunarelor care se închid cu curele şi catarame sînt cele mai
bune.
Îmbrăcămintea noastră pentru drum trebuie să fie formată dintr-un hanorac, canadiană sau
pufoaică cu glugă, pantaloni din material supraelastic, apoi pulover, cămaşă de lînă, mănuşi, ciorapi,
căciuliţă, toate din lînă, de asemenea, ciorapi subţiri din fibră sintetică. Din experienţă am încălţat
întotdeauna direct pe picior un ciorap subţire sintetic iar peste el un ciorap gros, de lînă. M-am ferit să
folosesc ciorapi de bumbac, fie subţiri, fie groşi, fiindcă la drum lung transpirăm şi acest fel de ciorap
produce răni la picioare. Prefer cămaşa de lînă, care absoarbe transpiraţia şi cînd ne oprim — la
popasuri — corpul nu se răceşte aşa de repede ca atunci cînd purtăm o cămaşă din alt material, fără ca
cel puţin sub ea să avem un maiou de bumbac.
Niciodată să nu plecăm la drum lung cu o pereche de bocanci noi. Mai înainte de a-i încălţa,
trebuie să-i ungem bine, mai ales la cusăturile ramei de la talpă, apoi, în mod treptat, îi vom purta în
mai multe excursii scurte şi numai la urmă, cînd piciorul va sta în ei ca într-o mănuşă, îi putem încălţa
pentru o excursie de durată.
Din raniţă nu este voie să lipsească echipamentul de rezervă, şi anume: o pereche de ciorapi
subţiri şi una groasă, un indispensabil flanelat, o cămaşă din lînă, fular şi pelerina de ploaie,
supramănuşi din foaie de cort sau căptuşite (cu un deget). De mare folos este o cordelină de 10-15 mm,
o pereche de colţari uşori, jambiere ca să nu ne intre în bocanci pietricele, pămînt, zăpadă şi apa ce se
prelinge de pe pelerina de ploaie. Tot acest echipament de rezervă este bine să fie împreună, într-o
pungă de pînză sau de nailon.
Mai avem nevoie de o trusă sau săculeţ cu obiectele de uz personal pentru toaletă, din care să
nu lipsească o oglindă necesară şi pentru cazurile cînd ne-au intrat impurităţi în ochi sau o putem folosi
— în caz de accident — cînd pe o zi cu soare, putem emite semnale prin reflexe pentru solicitare de
ajutor. Tot aici, se vor găsi ochelarii de soare, aţă, ac, lanterna cu două baterii şi două becuri de rezervă,
verificate înainte de plecare. Cînd schimbăm bateriile uzate, vom folosi becuri de 3,5 V, iar după 1-2
ore, becurile de 3 sau 2,5 V. Altfel riscăm să le ardem. Tot aici vor fi chibriturile şi 1-2 lumînări de
spermanţet, pentru orice eventualitate.
Trusa medicală cu unele medicamente şi materiale sanitare de primă urgenţă nu trebuie să
lipsească din raniţă nici unui turist adevărat. Ea trebuie să conţină: algocalmin 5 tablete, antinevralgic 5
tablete, aminofenazon 5 tablete, cloramfenicol 12 drageuri, penicilină V 10 tablete, vitamina C200 10
tablete, cărbune animal 5 tablete, lizadon — tablete, codamin 10 tablete, nicetamid 1 flacon, unguent
cu tetraciclină 1 tub, metosept 1 flacon, carmol sau frecţie galenica 1 flacon, alcool rectificat 100 g,
pulbere sulfamidă 10 g, tub respiraţie gură la gură, fese diferite 2-3 bucăţi, comprese sterile 1-2
pachete, vata 50 g, leucoplast 1 rolă, pansaplast 1-2 plicuri, triunghi de pînză 1 buc, garou cauciuc 1
buc, ace siguranţă 5 buc, aţă şi ac, foarfecă 1 buc, pensă
1 buc, pastile burow (plumb aceticum).
În cazul cînd pe traseul nostru dorim să înnoptăm în refugiile alpine, de raniţă va fi legat şi
sacul de dormit, băgat într-o husă impermeabilă. Aceasta fiindcă în refugii nu se face foc. Cînd ne
culcăm, este bine să ne dezbrăcăm, iar echipamentul, ca: ciorapi, cămaşă, pantaloni, pulover ş.a. să le
introducem în sacul de dormit, chiar şi bocancii într-o pungă de nailon, pentru ca dimineaţa, cînd ne
îmbrăcăm, să fie calde.
Ajunşi la cabană, refugiu sau chiar acasă, primul lucru pe care-l facem este să ne îngrijim
echipamentul. Bocancii se spală cu apă călduţă, apoi se usucă atîrnîndu-i undeva sus, dar în nici un caz
lîngă foc. Se vor unge numai dimineaţa.
Dacă echipamentul s-a pătat de iarbă sau de frunze — în special la ţesături - se curăţă astfel: la
petele proaspete, se utilizează separat sau în amestec alcool, eter sau cloroform. Petele vechi se şterg cu
perborat de sodiu sau cu apă oxigenată amoniacală. Indiferent de substanţa folosită, le veţi clăti cu
multă apă.
Dacă pe un traseu de iarnă — în golul alpin — folosim schiuri, acestea vor fi scurte de 120-
140 cm şi ceva mai late, prevăzute cu un sistem de asigurare la picior, pentru că dacă se desface
legătura, să nu le pierdem prin alunecare la vale. În excursii de iarnă, pe poteci de pădure, putem folosi
şi schiuri cu dimensiuni de 140-160 cm.

HRANĂ

Constituie sursa motrice necesară pentru a începe şi a termina o excursie cu bine, în condiţii
de efort continuu şi fără a solicita organismului un consum suplimentar de energie din rezerva corpului,
lucru care poate duce în final la epuizare.
Un turist care efectuează în zona alpină — la peste 1.800 m — un travaliu de 6—8 ore pe zi,
are nevoie să consume alimente cu valori nutritive care să dezvolte cca 4.500—5.500 calorii, defalcate
pentru 3 mese servite: înainte de ascensiune, în timpul mersului (la popasuri) şi seara, la terminare.
Aceste alimente trebuie să conţină grăsimi animale (unt, untură, carne grasă) şi vegetale
(untdelemn de măsline, uleiuri de floarea-soarelui, rapiţă, porumb, nuci, migdale), de asemenea,
proteine (lapte, carne, cartofi, grîu, fasole şi mazăre), glucide, hidrocarbonate (zahăr, glucoza, dextroză,
levuloză, miere, lactoză şi maltoză) şi vitamine, cum ar fi: A (care este antiinfecţioasă şi se găseşte în
ficat, lapte, brînză, ou şi unt), apoi B 1 (care ne fereşte de beri-beri şi se găseşte în carnea de viţă,
berbec, porc, găină precum şi în pîine, nuci, alune şi mere), vitamina B2 (care ne fereşte de pelagră şi
se găseşte în lapte, carne de viţă ş.a.), vitamina C (care este antiscorbut şi se găseşte în carne, brînză,
cartofi, ridichi, prune, fructe de pădure, struguri, smochine), vitamina D (care se găseşte în gălbenuş de
ou, sardele ş.a.).
Toate alimentele enumerate mai sus trebuie să satisfacă doua cerinţe principale: greutate şi
volum mic, în schimb valori nutritive mari. Redăm mai jos un tabel ce reprezintă unul din meniurile ce
se pot alcătui pentru o zi de excursie.
Greutatea Val. cal. Total
Felul alimentelor .
în grame 100 g. calorii
I. Înainte de ascensiune
- Brînză 100 321 321
- Ceai cu zahăr 30 450 135
- Slănină 100 688 688
- Lămîie 30 23 7
- Unt 50 800 400
- Pîine 150 240 360
TOTAL 460 1911
 II. In ascensiune
- Biscuiţi 150 400 600
- Miere de albine 50 290 145
- Salam uscat 150 518 777
- Nuci 50 632 316
- Ciocolată 30 478 143
- Cacao 20 470 94
TOTAL 450 2075

III. După efort — seara

- Conservă porc 250 380 950

- Brînză 100 321 321
- Ceapă 30 24 7
- Mere 200 58 116
- Rom 50 - -
- Ouă, 3 buc. 60 170 102
- Usturoi 30 135 40
TOTAL 720 1536

RECAPITULARE
- înainte de ascensiune 460 grame 1911 calorii
- în ascensiune 450 grame 2075 calorii
- După efort 720 grame 1536 calorii
TOTAL 1630 grame 5522 calorii

Mai recomandăm unele amănunte ce ţin de o alimentaţie raţională şi anume: dimineaţa la

plecarea într-o excursie, stomacul nu trebuie îngreuiat printr-o alimentaţie excesivă, fiind bine să
servim un ceai cu unt sau marmeladă, miere, ouă moi sau biscuiţi. La micile popasuri de 10 minute se
vor consuma cantităţi reduse de alimente, cît mai variate, punîndu-se un accent deosebit pe dulciuri,
care se pot mînca şi în timpul mersului, cum ar fi: bucăţi de zahăr, glucoza, bomboane, evitîndu-se însă
grăsimile şi conservele.
Precizăm că mierea de albine are o acţiune dezinfectantă asupra florei intestinale, datorită
acidului formic pe care îl conţine. De asemenea, acest aliment se asimilează direct, fără a comporta un
proces de transformare în organism. De-abia după 4-5 ore de mers, se pot consuma alimente mai
consistente, cum ar fi: carne, brînzeturi, grăsimi, prăjituri, ţinînd cont că drumul se poate continua
numai după o jumătate de oră în ritmul iniţial, aceasta pentru a da stomacului timpul necesar începerii
digestiei.
Să nu uităm că în timpul mersului pe un traseu variat, cu diferenţe mari de nivel, mai ales
iarna, organismul pierde o cantitate mare de apă, care poate duce la o deshidratare. De aceea, vom
consuma lichide în cantităţi mici dar foarte des, pentru a înlocui apa pierdută prin transpiraţie. În felul
acesta vă asiguraţi un randament optim în cursul etapelor, cruţînd aparatul cardiovascular, intens
solicitat de eforturile pe care le implică mersul pe jos.
Este foarte bine dacă în bidonul cu apă sau în termos avem sirop de fructe sau consumăm —
vara — roşii proaspete cu multă sare. Dacă avem fructe, să nu le spălăm în mod prelungit, fiindcă
aceasta duce la mari pierderi de vitamina C şi alte substanţe nutritive solubile în apă, cum ar fi: săruri
minerale, zaharuri, unii amino-acizi ş.a.
Ca să păstrăm untul proaspăt şi fără să se topească, i! introducem într-un ardei gras sau
gogoşar. Nu este bine să mîn-căm — din mers — ciocolată, fiindcă aceasta produce aerofagie -
balonare.
Sub nici o formă, în timpul excursiilor, nu avem voie să consumăm băuturi spirtoase - alcool.
Aceste băuturi diminuează sensibil capacitatea de efort a organismului şi, în ciuda calităţilor euforice,
conduc din plin la apariţia întregului cortegiu al simpto-melor de oboseală.
În concluzie, orice abuz în alimentaţie pe timpul excursiilor în munţi conduce la dereglarea
procesului arderilor în organism (metabolism). De asemenea, un popas mai lung după un efort
prelungit nu este bun, fiindcă dă posibilitatea fixării acidului tactic în articulaţii, accelerînd starea de
oboseală.
TEHNICA DEPLASĂRII PE ZĂPADĂ
Din activul nostru de alpinişti şi salvamontişti avem foarte buni tehnicieni în materie, cu mare
experienţă, a căror metodică face obiectul predării ca lecţii practice elementelor mai tinere de la Şcolile
Naţionale de Alpinism-Salvamont, atît în etapele de vară cît şi de iarna.
Astfel în situaţia deplasării pe zăpadă este bine să ţinem seamă de recomandările maestrului
emerit al sportului (alpinism) prof. Alex. Floricioiu şi anume:
În zăpada pufoasă, suprafaţa zăpezii se calcă de sus, în aşa fel încît urma să fie tăiată ca o
treaptă. Cel care merge primul trebuie să caice în aşa fel încît între urme să rămînă suficientă zăpadă
netăiată pentru ca cei care-l urmează să nu strice treapta prin tasarea sau surparea porţiunii dintre urme.
În zăpadă moale şi adîncă, la realizarea corectă a treptelor este necesară intervenţia gambei şi a
genunchiului. În acest fel. fie în urcare, fie în coborîre, se formează o potecă de trepte.
În zăpada tare şi în fim se bat sau se calea urme cu marginea tălpii sau vîrful bocancului, în
aşa fel încît treptele să fie înclinate spre interiorul pantei şi să constituie un punct de sprijin pentru toată
talpa. Pentru evitarea oboselii unilaterale (a unui singur picior) urcarea se face în serpentine.
Urcarea directă pe linia pantei se practica pe porţiuni scurte, înclinate şi în locurile pe unde se
va coborî. Treptele se bat cu vîrful bocancului în aşa fel încît sprijinul să poată fi realizat pe cel puţin
jumătatea tălpii bocancului. Distanţa dintre
148
acestea, în plan transversal va fi egala cu lăţimea bazinului (şoldurilor). Poziţia corpului - cît
mai dreapta, evitîndu-se înclinarea spre pantă.
În coborîre, poziţia corpului depinde de înclinaţia pantei. Pe o pantă înclinată, coborîrea se
face cu spatele spre vale, folosind treptele superioare ca puncte de sprijin pentru mîini. Pe pantele
medii se coboara cu faţa spre vale, genunchii îndoiţi şi bustul înclinat înainte. Cînd se coboară pe urme,
pentru a nu strica treptele, paşii nu se fac prea mari. Pe pantă fără urme, treptele se fac prin înfigerea
călcîielor, menţinînd ridicate vîrfurile bocancilor. În acest fel se realizează o priză orizontală.
Coborîrea prin alunecare, cu sau fără ajutorul pioletului (acesta avînd doar rolul de a contribui
la păstrarea echilibrului) este admisă numai pe pante cu zăpadă uniformă şi tare, de-a lungul cărora
vizibilitatea este perfectă, şi care se sfîrşesc lin. Poziţia picioarelor în coborîrea prin alunecare este
următoarea: în plan transversal depărtarea picioarelor este egală cu lăţimea bazinului, iar în sensul
alunecării un decalaj de o jumătate de pas. Pioletul se ţine pe partea piciorului rămas în urmă. Viteza
alunecării se reglează prin apăsarea călcîielor. Nu se coboara sezînd pentru a evita accidentarea prin
contactul cu pietrele căzute pe zăpadă.
Sînt situaţii cînd o clipă de neatenţie, un pas greşit, o ezitare, o rafală de vînt, pot provoca
pierderea echilibrului, urmata de o alunecare (scăpare pe pantă), care neoprită la timp poate avea
urmări neplăcute. În acest scop este necesar să fie bine însuşit prin repetări procedeul cel mai eficace de
oprire prin alunecare (scăpare pe pantă). Indiferent de felul în care se alunecă pe pantă, corpul trebuie
dirijat în poziţia din care se poate frînă cel mai bine. Această poziţie este culcat înainte, cu capul spre
deal şi cu picioarele depărtate. Frînarea se execută cu vîrful bocancilor, cu braţele şi cu pioletul în
poziţia de salvare. În fim se frînează numai cu sapa pioletului.
Mersul cu colţarii
Colţarii şi pioletul reprezintă cel mai important cuplu de materiale utilizat în deplasarea pe
zăpadă.
Dacă pentru alpinistul avansat mersul cu colţarii pare un
lucru firesc, nu trebuie să uităm că i-au trebuit multe ore de
149
exersare, în care au avut de suferit bocancii, jambierele, pantalonii şi chiar omul.
Potrivirea colţarilor are o importanţă primordială, fiindcă o bună fixare a colţarilor pe bocanc
reprezintă condiţia esenţială a mersului sigur. Colţii verticali trebuie să fie situaţi în dreptul marginii
labei piciorului, ceea ce nu este întotdeauna identic cu marginea bocancului. De acest fapt se va ţine
seamă mai ales la bocancii cu ramă lată. Lungimea (numărul) colţarilor este de asemenea foarte
importantă. Colţarii prea lungi obosesc muşchii gambei (cînd se folosesc colţii frontali) ceea ce duce la
nesiguranţă. La colţarii prea scurţi, vîrful bocancului împiedică înfige-rea suficientă a colţilor. În cazul
colţarilor mai laţi decît talpa, deplasarea stînga-dreapta a bocancului între marginile colţarilor creează
nesiguranţă. Pentru fixarea colţarilor, curelele de piele sînt cele mai indicate. Se poate folosi şi chinga
de perlon, în nici un caz chinga de cînepă, deoarece aceasta la umezeală strînge piciorul, stînjenind
circulaţia sîngelui şi provoacă degeraturi nesesizate din timp. La alegerea colţarilor primează cei
stanţaţi sau forjaţi din oţeluri aliate.
Din punct de vedere al formei colţarilor (secţiunea colţilor) cei stanţaţi sînt indicaţi pentru firn
datorită lăţimii colţilor; cei forjaţi (cu secţiunea pătrată a colţilor) sînt mai buni pentru gheaţă.
Mersul cu colţarii pe o suprafaţă orizontală (pe plat) se aseamănă cu mersul normal completat
cu: depărtarea picioarelor în plan transversal la lăţimea bazinului pentru a evita agăţarea, iar păşirea, cu
ridicarea suficientă a picioarelor pentru a nu provoca împiedicări sau tîrîrea colţarilor. Pe zăpadă foarte
tare nu se va păşi rulat, pentru a realiza o apăsare uniformă a tuturor colţilor (siguranţă şi economie de
efort).
Faţă de înclinaţia pantei, această păşire necesită o anumită ritmicitate, care trebuie exersată.
Pentru evitarea deprinderilor greşite, nu se începe cu o urcare.
învăţarea începe cu poziţia fundamentală (cu faţa spre vale) din care se trece la exersarea
mersului în doi timpi cu deplasare în cerc şi în cruce (se execută o pendulare exagerată a trupului
pentru a accentua apăsarea pe piciorul de sprijin).
Poziţia fundamentală:
- privită din faţă: poziţia picioarelor (bocancilor) este în „V" deschis (cu vîrfurile depărtate, iar
distanţa dintre călcîie un lat de talpă).
150
- privită din profil: trunchiul drept, genunchii îndoiţi (împingerea înainte a genunchilor
permite în acelaşi timp înfigerea tuturor colţurilor şi o apăsare uniformă pe întreaga suprafaţa de
sprijin).
Greşeli frecvente:
- poziţia în „V" a picioarelor prea deschisă şi câlcîiele apropiate (nu permite împingerea
genunchilor înainte).
- poziţia în „V" a picioarelor prea deschisă, chiar dacă distanţa călcîielor e bună, influenţează
negativ echilibrul pe plan vertical.
Deplasarea în cerc şi în cruce este un exerciţiu necesar învăţării corecte a mersului. Constă în
deplasări cu paşi adăugaţi (stînga, dreapta, înainte, înapoi şi în cerc), păstrînd tot timpul poziţia în „V"
deschis a picioarelor, cu vîrfurile spre vale.
Exersarea începe pe loc plat şi se ajunge pînă la pante foarte înclinate, putîndu-se constata
astfel şi limita individuala de menţinere a echilibrului în mers. Exerciţiile executate la această limită
duc la cîştigarea unei siguranţe mai mari în mersul cu colţarii.
În continuare se trece la exersarea deplasării în diagonală:
- în funcţie de înclinaţia pantei, poziţia în „V" deschis a picioarelor poate fi:
- cu vîrfurile oblic pe pantă (pînă la o înclinaţie de 25°);
- lateral sau în jos pe pante mai mari de 25°;
- unghiul dintre gambă şi laba piciorului (la gleznă) să fie suficient pentru a permite apăsarea
uniformă pe toţi colţii. La aceasta apăsare contribuie şi poziţia dreaptă (verticală) a trunchiului, cu
genunchii împinşi înainte, care asigură proiecţia centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin.
- înaintarea se face în 2 timpi, prin trecerea piciorului din vale peste cel din deal (fără
utilizarea pioletului ca punct de sprijin pentru menţinerea echilibrului);
- lungimea pasului să permită o trecere relaxată şi neagitată a greutăţii corpului de pe un picior
pe celălalt (împingerea cu piciorul de sprijin duce la un mers repezit şi nesigur).
Greşeli frecvente:
- împingerea genunchilor spre pantă, cu trunchiul înclinat spre vale provoacă ruperea prizei
urmată de alunecare (din cauza sprijinului — agăţării, numai cu colţii din deal).
În lecţiile următoare de exersare a mersului se va folosi ca punct de sprijin ajutător şi pioletul.
151
Pe pantele cu înclinaţie medie, pioletul va fi purtat ca un baston. Mersul cu priza piolet-baston
se execută în trei timpi:
— înfigerea pioletului spre deal;
— ducerea piciorului din vale înainte şi peste piciorul de sprijin (în cruce);
— aducerea piciorului de sprijin din timpul doi în poziţia iniţială.
Greşeli frecvente: sprijin pe piolet spre vale şi poziţia greşită a picioarelor.
Pe pante cu înclinaţie mare pioletul are un dublu rol: punct de sprijin şi în acelaşi timp mijloc
de asigurare. Priza pioletului în această situaţie va fi: mîna din vale prinde capul pioletului cu ciocul
acestuia orientat înainte; mîna din deal se sprijină pe coada pioletului la nivelul zăpezii. Vîrful metalic
al cozii sta înfipt în zăpada. În acest fel la un pas greşit sprijinul pe coada pioletului substituie punctul
de sprijin pierdut şi facilitează reechilibrarea.
Mersul cu priza piolet-sprijin se execută în trei timpi:
— înfigerea pioletului;
— piciorul din vale se duce înainte şi deasupra piciorului de sprijin (în cruce);
— se revine în poziţia iniţială prin aducerea celuilalt picior. Greşeli frecvente: poziţia greşită a
picioarelor şi sprijin pe
coada pioletului (cu mîna din deal) prea departe de nivelul zăpezii.
În coborîre bustul şi poziţia în „V" a picioarelor sînt orientate spre vale. Referitor la poziţia
trunchiului şi a genunchiului rămîne valabil tot ce s-a spus la poziţia fundamentală. La înclinaţie mică,
pioletul se utilizează în priza piolet-baston. Pe panta mare se foloseşte priza piolet-sprijin cu trunchiul
cît se poate de înclinat frontal (spre vale). După un număr suficient de repetări cu acest procedeu se pot
coborî pante cu înclinaţie pînă la 50°.
înaintarea în primul caz (înclinaţie mică) se face în trei timpi:
— pioletul se înfige înainte şi în jos;
— păşeşte piciorul din partea pioletului;
— se aduce piciorul opus.
În coborîrea pe pantele mari (priza piolet-sprijin) înaintarea se face tot în trei timpi, primul
fiind înfigerea şi sprijinul pe piolet; în următorii doi timpi se deplasează picioarele în aceeaşi ordine.
La urcarea pantelor scurte cu o înclinaţie mai mare de 45°, se utilizează priza piolet-ancoră, în
colaborare cu folosirea colţilor frontali.
Priza piolet-ancoră constă în apucarea capului pioletului cu una din mîini, la nivelul superior
al pieptului, ciocul pioletului fiind înfipt în zăpadă. Cealaltă mînă prinde extremitatea inferioară a cozii
pioletului. Picioarele se găsesc într-o uşoară poziţie de spraiţ, cu colţii frontali înfipţi în zăpadă.
Câlcîiele sînt împinse în jos pentru ca şi prima pereche de colţi verticali să prindă în zăpadă. În acest
fel, la o solicitare pe verticală (cu poziţia trunchiului pe direcţia împingerii) aceşti colţi vor oferi un
sprijin în plus.
înaintarea se face în trei timpi:
— se înfige pioletul (cît permite lungimea braţului care ţine capul pioletului);
— se deplasează piciorul aflat pe partea sprijinului în ciocul pioletului;
— se aduce piciorul opus.
La coborîre, dacă înclinaţia pantei nu permite deplasarea cu faţa spre vale, se foloseşte acest
procedeu. Deplasarea se face tot în trei timpi, în aceeaşi ordine ca mai sus, cu deosebire că înfigerea
pioletului se face la nivelul pieptului.
152
I. SALVAMONT
PERICOLE îN MUNŢI
Avalanşele
Unele din cele mai frecvente pericole pentru turişti iarna şi primăvara, cînd se găsesc pe
traseele alpine, sînt avalanşele şi lavinele. Personal, am făcut întotdeauna distincţie intre noţiunea de
avalanşă şi lavină, fiindcă experienţa şi supravieţuirea în contact direct cu acestea mi-au dovedit că nu
este unul şi acelaşi fenomen nici ca formare, declanşare şi în final efect.
Dacă avalanşele poartă zăpada la vale, în general iarna, prin rostogolire pe jgheaburi, hornuri
şi vîlcele foarte înguste cu un mare grad de înclinaţie (declinivitate), lavinele pornesc în aval prin
alunecare, expresia - în scînduri — de obicei primăvara pe pante mai puţin înclinate, dar cu o suprafaţă
mai mare, înierbată şi sub forma unui con răsturnat.
Declanşarea avalanşelor este condiţionată de factori externi şi are loc aproape sigur după
ninsori abundente, cu creştere rapidă a straturilor proaspete de zăpadă. Acestea avînd coeziunea scăzută
- între cristaluri — dezechilibrează tensiunea, determinînd o mişcare a masei de zăpadă prin
rostogolire.
Un alt factor important care favorizează aceasta este vîntul, ce poate acţiona atît în timpul, cît
şi după ninsoare, transportînd zăpadă din porţiunile expuse vîntului, în porţiuni ferite de vînt, dar fără
adeziune.
Avalanşele se mai pot declanşa şi la acţiunea topirii zăpezii în fisurile stîncilor — de pe creste
— ca apoi, din cauza frigului — noaptea - apa îngheaţă, îşi măreşte volumul şi dislocă părţi din stîncă,
care se prăvălesc numai în ziua următoare, cînd priza de
154
gheaţă care le-a ţinut pe loc s-a topit — dacă a fost soare - şi astfel, zăpada mărindu-şi
greutatea, împreună cu bucăţile de stînca, se rostogolesc prin jgheaburi, hornuri, stricînd echilibrul
zăpezii şi antrenînd-o la vale.
Pericolul avalanşelor constă în faptul că ele surprind fulgerător pe turistul care este pe un
traseu alpin şi traversează un jgheab, o vîlcea sau escaladează un horn. Aceasta, fiindcă viteza de
deplasare a zăpezii pe suprafaţă este de 13-14 m/sec, iar praful de avalanşe — cristale — de 15-18
m/sec. Greutatea ninsorilor îngheţate - pulbere - pînă la minus 10 grade, formează avalanşe cu o
greutate între 10-15 kg/mc, iar zăpezile ce cad cu fulgi mari, liniştiţi, au o greutate între 50—100
kg/mc. Antrenat în aval de o asemenea avalanşă, turistul riscă în primul rînd să sucombe, ingerînd pe
căile respiratorii cristalele de zăpadă, respectiv praful de avalanşă, care în două minute poate aduce
moartea prin sufocare. Apoi, viteza excesivă de lunecare, î! proiectează pe stîncile laterale aie vîlcelului
sau cele ieşite din sinuozităţile lui.
Cum putem să înlăturăm asemenea accidente? în primul rînd fiindcă locurile de declanşare a
avalanşelor aşa-zise uscate de iarnă sînt cunoscute, vom evita traseele turistice care traversează aceste
zone. De fapt, iarna ele sînt închise prin însemne amplasate de Salvamont la începutul lor, cu o
placardă de formă dreptunghiulară cu pătrăţele în şah de culoare negru-galben, cu inscripţia „Atenţie,
pericol avalanşe!". Este vorba de potecile de acces spre creastă pentru sezonul de vară ce se derulează
de obicei în amonte pe versantele sudice şi sud-vestice, unde zăpada este expusă mai mult acţiunii
razelor calorice: roşii şi infra-roşii. De aceea vom folosi numai potecile aşa-zise de iarnă de pe
versantele nordice ale văilor.
Apoi, nu vom porni la drum dacă a nins abundent toată noaptea şi continuă să cadă zăpadă şi
ziua, decît numai după
cîteva zile.
Dacă totuşi sîntem în munte pe o potecă de iarnă spre golul alpin, vom lua unele măsuri
preventive, şi anume: la traversarea zonelor cu vîlcele, jgheaburi şi hornuri pe pante repezi, înclinate,
ne vom acoperi căile respiratorii cu un tifon, iar la mijloc, de o gaică sau de cureaua pantalonului ne
vom lega un şnur de avalanşe, lung de cca 10-15 m, de culoare roşie, verde sau galbenă. Aceasta pentru
ca în caz de declanşare a avalanşei să nu inge-răm particulele de cristale - praf, iar în caz de rostogolire
şi acoperire cu zăpadă, să rămînă afară o bucată de şnur, pentru a ajuta pe salvatori să ne găsească şi
dezgroape.
155
Vom traversa aceste zone periculoase numai cîte unul, niciodată în grup. Dacă totuşi
evenimentul s-a produs, vom îndepărta cît mai mult membrele, ţinînd capul în sus, pentru a avea o
suprafaţă cît mai mare şi vom executa mişcări repezi ca la înotul bras, pentru a ne menţine deasupra
zăpezii.
Acoperiţi de avalanşe vom căuta să determinăm — în măsura în care este posibil - poziţia
corpului, fiindcă în zăpadă ne găsim în stare de imponderabilitate. Aceasta o putem face dacă reuşim să
lăsăm să cadă din mînă o mănuşă, o monedă, sau un briceag care pe principiul gravităţii ne va ghida în
ce sens vom căuta să ne autosalvăm prin mişcare, pentru a ieşi la Suprafaţa, ţinînd cont că zăpada
uscată este afînată şi nu opune c rezistenţă prea mare.
Lcvinele, spre deosebire de.avalanşe, se declanşează ds obicei primăvara şi ele pornesc prin
alunecare — în „scîndu'i" — ca urmare a fenomenului de dilatare a straturilor suprapusă de zăpadă cu
densităţi diferite aşezate pe suprafeţe întinse şi înierbate a!e văilor din zona alpină şi pe feţele laterale
ale căldărilor de sub creste, ca urmare a acţiunilor razelor calorice ale soarelui. Intervalul între ninsori,
precum şi celelalte condiţii, acţionează asupra calităţii stratificării şi a factorilor mecanici şi fizici ai
zăpezii.
Proprietatea mecanică a diferitelor straturi de zăpadă favorizează producerea lavinelor. În
cazul cînd tensiunea depăşeşte forţele adezive, structura zăpezii se prăbuşeşte şi frecarea statică se
transformă în frecare cinetică. Tensiunea cea mai ridicată rezidă în straturile cu o plasticitate mai mică,
care produce tulburări dinamice, cu un rol preponderent pentru declanşarea lavinelor, contribuind, în
acelaşi timp, şi influenţa condiţiilor meteorologice (ceaţă, fon) şi forma topografică a terenului (relief,
structură petrografică, vegetaţie, altitudine, înclinaţie a pantei şi în fina!, iradierea căldurii din pămînt).
Toţi aceşti factori acţionează asupra producerii schimburilor în forma masei de zăpadă umedă,
şi dau o viteză de alunecare redusă, dar cu o presiune distructivă deosebită. Lavinele antrenează în
general spre vale toată zăpada de pe panta afectată, stricînd total echilibrul şi infrastructura straturilor
suprapuse. Astfel, greutatea specifică a straturilor de zăpadă de primăvară este diferenţiată, şi anume:
— zăpada stratului superior are o greutate de 200-300 kg/mc;
156
— zăpadă denumită firn, care se formează din stratul superior pe care a plouat, are o greutate
de 500-600 kg/mc;
— zăpada veche, umedă, formată din straturile care s-au interferat şi compactat prin
întrepătrunderea razelor calorice, şi structura s-a omogenizat prin tasare din cauza topirii şi eliminării
straturilor şi consistenţei diferite au o greutate între 600-800 kg/mc.
Aceste lavine odată declanşate au la baza conuiui de oprire în vale între 15—30 m înălţime —
grosime.
Foarte periculoase sînt desprinderile de cornişe din partea superioară a hornurilor şi din
muchiile de creastă din fundul căldărilor alpine, care fiind din zăpadă îngheţată şi presată de vînturi, au
o greutate de 900-1000 kg/mc. De aceea, turiştii nu se vor apropia de marginea cornişei mai mult de 5
m, fiindcă sensul crestei este escamotat, cornişa ducîndu-ne în eroare şi riscînd să
se rupă cu noi.
Surprinşi de lavină vom căuta pe cît posibil să scăpăm spre lateral, ferindu-ne de axa ei unde
presiunea este maximă. Spre deosebire de avalanşe, lavina nu este însoţită de praful de cristale, dar în
schimb este cu mult mai dură, provocînd traumatisme foarte grave prin ruperi de membre şi presarea
teribilă a corpului de către zăpada umedă în proces progresiv de tasare.
Dacă totuşi sîntem acoperiţi de lavină şi nu avem traumatisme prea grave, vom căuta să ne
facem cît de cît un loc în zăpadă determinînd într-un fel sau altul suprafaţa zăpezii fiindcă în
majoritatea cazurilor venim cu capul în jos.
Cochilia formată de mişcările corpului ne va permite să respirăm rezerva de aer, şi dacă între
timp nu am reuşit să fim salvaţi de cei din grup şi apar simptome de sufocare, vom încerca să facem cu
mîna cîteva orificii în cochilie care ne vor completa rezerva de aer. Din cauza respiraţiei şi căldurii pe
care o pierde corpul, pe pereţii cochiliei zăpada începe să se înmoaie şi îşi formează o pojghiţa subţire
de gheaţă, nemaipermiţînd să folosim aerul mult sau puţin din lavină. Totul ţine de calm şi voinţa de
supravieţuire.
Ca să evităm pericolul avalanşelor şi lavinelor este necesar să respectăm cu stricteţe
următoarele reguli:
- nu vom alege iarna şi primăvara pentru excursii traseele special închise de către
„Salvamont", care au indicatoare cu însemnul „Atenţie, pericol avalanşe!";
157
— chiar pe alte trasee de iarnă mai puţin periculoase, cînd traversăm o pantă cu zăpadă
îngheţată fără colţari sau pe care a căzut zăpadă proaspătă, ne vom asigura la coardă sau cordelină
păstrînd o distanţă de 5—10 m unul de altul, aşteptînd pînă ce primul a trecut zona periculoasă şi numai
după aceea îi va urma al doilea.
- foarte periculoase sînt primăvara traseele alpine atunci cînd noaptea sau chiar ziua a bătut un
vînt cald din sud-vest sau sud-est — fon — care înmoaie zăpada şi îi strică structura, de-zechilibrînd
sudura între straturi şi punîndu-le în mişcare. În asemena condiţii atmosferice nu vom pleca la drum.
În zilele frumoase cu soare, primăvara vom circula pe traseele alpine care traversează pante
repezi sau trec pe curba de nivel a căldărilor alpine numai pînă la ora 9 şi după orele 17, altfel riscăm să
fim surprinşi de lavine.
În munţii judeţului Braşov avalanşele şi lavineie sînt cartate şi cunoscute de alpiniştii şi turiştii
experimentaţi, majoritatea din ele devenind clasice, tocmai prin acei „turişti" care în cursul timpurilor,
nesocotind regulile generale de prevenire a accidentelor în munţi au căzut victime.
Astfel noi insistăm să afirmăm că iarna pe toate potecile turistice care conduc de la cabanele
din zona muntoasă spre golul alpin şi traversează jgheaburi, vîlcele şi hornuri, este posibil să pornească
avalanşe mai ales cînd este zăpadă muită şi cad ninsori proaspete şi nefixate, care numai după 3-4 zile
se aşază. Ne referim în special la traseele ce conduc de la cabanele Curmătura, Plaiul Foii şi de la
casele de adăpost Şpirlei, Diana şi Grind, spre creasta masivului Piatra Craiului.
În masivul Bucegi curg avalanşe pe poteca care pleacă de la cabanele Poiana Izvoarelor şi
Diham prin Pichetul roşu — Prepeleag către traseul Tache Ionescu spre cabana Mălăieşti. Chiar şi
poteca care pleacă din punctul Glăjerie-Rîşnov spre cabana Mălăieşti, este traversată în cîteva locuri de
avalanşe şi anume: „La bliduri" spre cabană. De asemenea, de la Cabana în amonte pe dreapta sub
Padina Crucii. Iar la plecare de la cabană la locul unde se iese din pădure.
In Munţii Făgăraş se declanşează avalanşe pe poteca din Valea Sîmbetei înainte cu 400 m de a
ajunge la stîna veche, după care urmează cabana. Această avalanşă porneşte din dreapta — în amonte
— rostogolindu-se pe vîlcelul din muchia Drăguşului. Apoi începînd de la cabana Valea Sîmbetei pînă
la stîna din
158
fundul văii - pe dreapta şi stînga - pe toate vîlcelele curg avalanşe, atît din muchia Drăguşului,
cît şi a Cuţaveiului.
De asemenea, pe Valea Viştea Mare începînd de la stînă şi pînă în fundul văii la refugiu.
Lavineie clasice care se declanşează primăvara, cele mai cunoscute în masivul Piatra Craiului
sînt pe traseele care duc la refugiul Vîrful Ascuţit, apoi în Padina lui Călineţ, Brîul Caprelor, Padina
Hotarelor pe versantul nordic şi nord-vest, iar pe versantul dinspre cabana Curmătura, alunecă pe toate
vîlcelele.
În masivul Bucegi alunecă lavine, începînd de la hornurile Mălăieştilor şi pînă la „Şaua
Bisericuţei", pe poteca de vară care duce la vîrful Omul. De asemenea, primăvara pornesc lavine şi din
zona potecii „Brîna Caprelor" de pe abruptul Bucşoiului.
În Munţii Făgăraş, lavine'e pornesc din fundul văii Sîmbăta în amonte, stînga între vîrful
Mogoşului şi vîrful Bălăceni. Tot din acest punct, în amonte dreapta, pornesc şi din Fereastra Mică. La
fel în valea Pojortei, în amonte stînga, la punctul denumit la izvoare sau pripon, sub vîrful Lângă. Altă
lavină porneşte în fundul văii Urlea de sub creastă în faţa lacului Urlea pe poteca ce trece prin Cheile
Bîndei.
Dorim să accentuăm faptul că un turist adevărat trebuie să nu uite că literatura în legătură cu
avalanşele şi lavineie nu este o teorie; muntele a făcut zeci şi sute de victime pînă s-au tras şi stabilit
concluzii certe. Acest pericol din munţii noştri nu trebuie bravat cu exces de curaj, ci din contră evitat
ca urmare a cunoştinţelor noastre în materie.
La toate accidentele unde am luat parte cu echipele de salvare, cauza a fost aceeaşi: ignorarea
şi încălcarea de către victime a regulilor elementare referitoare la circulaţia în zonele expuse
avalanşelor şi lavinelor.
Muşcătura de viperă. Într-adevăr muşcătura de viperă este de temut şi poate provoca mari
neplăceri turistului.
In munţii judeţului nostru deosebim două feluri de vipere din cele 5 cîte sînt în ţara noastră.
Cea din poienile stîncoase şi păduri denumită vipera berus şi cea din golul alpin al munţilor Bucegi şi
Făgăraş, denumită vipera ursini.
Vipera berus — comună — din zona colinelor şi păduri, are în general o culoare cafenie iar pe
spate o linie negricioasă în zigzag, solzii foarte mici, capul triunghiular, coada scurtă şi boantă, Pe cînd
vipera ursini macrops este scurtă de maximum
159
20—30 cm, subţire ca degetul mic, de culoare neagră cu solzi catifelaţi, ochii mici ca un bob
de linte înconjuraţi de o membrană roşie-purpurie.
Ambele feluri de vipere au în gură doi colţi conici pe maxilarul inferior, plantaţi pe cîte o
pungă cu venin. Cînd muşcă, muşchii faciali apasă pe pungi şi proiectează în rană un jet de venin —
prin orificiul din dinţi — ca o seringă.
. Viperele nu atacă omul dacă nu sînt provocate. Să nu uităm insă că veninul de viperă este
foarte toxic. Chiar pus pe piele - fără să avem o rană - provoacă băşici dureroase. Omul muşcat de o
viperă poate muri în 5 ore fiindcă veninul combinat cu hemoglobina din sînge formează un corp stabil
şi astfel duce la sufocare.
Muşcaţi de o viperă trebuie să sugem imediat rana, dacă ajungem la ea. Nu trebuie să avem
leziuni pe cavitatea bucală, apoi scuipăm. Totodată vom strînge cu ceva mîna sau piciorul, în partea de
sus a muşcăturii. Nu avem voie să alergăm pentru a nu accelera circuitul sanguin şi pentru a nu răspîndi
în tot corpul veninul. Dar cel mai prudent este dacă avem în raniţă o fiolă de ser antiviperin şi o
seringă.
Ce trebuie să reţinem pentru a ne feri de asemenea „accidente" ?!
În general în zona pădurilor viperele preferă să iasă numai în zilele frumoase de vară şi
toamnă cînd soarele încălzeşte potecile şi pietrele de pe ele. Totul este să nu călcăm pe viperă şi să nu o
lovim cu pietre sau beţe. Ea, la zgomotul paşilor se retrage tîrîndu-se.
Cu totul altceva este cu vipera neagră, care în golul alpin stă pe pereţii de stînci cu expoziţie
sudică şi se soreşte fie pe o stîncă plată sau pe braţul gros al unui jneapăn sau chiar într-o fisură. De
aceea la căţărare, pe traseele alpine trebuie să fim foarte atenţi cînd apucăm o priză în stîncă. Iar cînd
escaladăm un jgheab însorit invadat de jnepeni şi arini, este bine să folosim mânuşile şi să ne uităm
foarte atent cînd apucăm o creangă de arin ca priză de siguranţă. Vipera neagră nu se tîrăşte - ea sare
prin extindere, ca un arc. Toate viperele, dacă ne-au simţit, emit un semnal de avertizare ce aduce cu un
sîsîit. Trebuie să reţinem că viperele — ca şi şerpii ceilalţi — au temperatura corpului în funcţie de cea
înconjurătoare din atmosferă. Acest lucru este foarte important de ştiut, fiindcă atunci cînd este o zi
călduroasă
160
sînt foarte active şi trebuie să fim mai atenţi decît în alte zile mai reci cînd ele nu apar în mod
obişnuit pe poteci sau în alte părţi.
Alunecările în lacurile din căldările alpine. Lacurile alpine au tentat întotdeauna pe turişti să le
vadă, să-şi răcorească în ele faţa, să facă fotografii artistice cu crestele ca le înconjoară care se reflectă
în oglinda apei lor, sau să prindă pe peliculă salbele scînteietoare de argint ce se nasc din cutele
răscolite de boarea dimineţilor de Vara, pe faţa zbîrcită a lacului. Iar dacă, stînd liniştit pe malul
lacului, ai fericirea să vezi săgetînd din mijlocul lui un păstrăv după o gîză colorată, atunci oglinda
lacului se transformă în mii şi mii de cercuri concentrice ce se fugăresc între ele ca apoi să le înghită
malurile una cîte una pînă ce faţa lacului devine din nou un tablou cu munţi înalţi, nori pufoşi sau soare
răsare.
Dar aceste lacuri pot să fie adevărate capcane pentru turişti, dacă primăvara tîrziu şi la
începutul verii cînd le traversăm malurile, care mai au zăpadă, sau ne apropiem de ele fără atenţie,
putem aluneca şi cădea în apa lor rece. Mai ales în zilele foarte calde, cînd sîntem pe o potecă alpină ce
trece pe lîngă lacuri şi traversează o limbă de zăpadă trebuie neapărat să ne asigurăm cel puţin cu o
cordelină, trecînd numai cîte o persoană.
De asemenea, dacă lacul are malurile îngheţate mai mult de 3-4 m şi se continuă spre
suprafaţa lacului, nu este voie să ne aventurăm ca să atingem luciul apei. Avertizăm că o alunecare în
lacurile alpine în orice situaţie, mai ales cînd organismul a fost suprasolicitat de efort şi cu un
metabolism ridicat, înseamnă stop cardiac — moarte sigură. La fel este interzis să plonjăm în lacurile
alpine chiar dacă este vară foarte cald şi sîntem foarte buni înotători. Apele lacurilor alnine de cele mai
multe ori, chiar vara, nu au o temperatură mai ridicată de plus 4 grade.
Lacurile alpine pe malurile cărora se traversează, folosind poteci turistice, şi unde există limbi
de zăpadă chiar în lunile mai-iunie, uneori şi la începutul lui iulie şi prezintă pericol de lunecare sînt:
Urlea, Bîlea, Iezer, Lacul Triunghiular şi alte lacuri din Munţii Făgăraşului.
Clinii de la stînele de oi. În special bordeiele de mioare şi sterpe în lunile iunie-septembrie sînt
amplasate în golul alpin. Turmele de oi sînt însoţite de cîini ciobăneşti în general supra-numerar în
raport cu numărul oilor şi de obicei nu poartă nici jujaie la gît aşa cum prevăd normativele în actul de
învoire la păşunat. De aceea aceşti cîini sînt foarte mobili pentru a păzi
11 - Munţi! judeţulul Braşov
161
mai bine turmele de răpitori (urs, rîs şi cîteodată lupi) şi foarte agresivi faţă de om — turişti.
Este periculos să circulăm în special noaptea pe poteci ce trec în preajma stînelor, riscînd nu numai să
fim muşcaţi de cîini, dar chiar răniţi foarte grav. Chiar şi ziua, în golul alpin, cînd oile sînt în mişcare,
primii care ne întîmpină pe potecile de creastă sînt cîinii.
Cum trebuie să procedăm ca să nu avem neplăceri ? ! în primul rînd fiecare din noi trebuie să
aibă un băţ obişnuit de alun luat înainte de a părăsi pădurea sau un băţ de schi adus de acasă. Dacă
cîinii încep să vina spre noi, nu vom întoarce spatele să fugim, fiindcă orice ezitare sau semn de
slăbiciune din partea noastră le amplifică curajul şi devin foarte agresivi.
Vom înainta pînă la cca 40—50 m de ei. Apoi dacă sîntem singuri ne oprim, cu spatele la o
stîncă sau copac, iar dacă sîntem în grup ne aşezăm spate la spate punîndu-ne raniţele în faţa noastră, la
cîţiva metri, şi căutăm să chemăm ciobanii, singurii care pot linişti aceş,ti cîini duşmănoşi. Nu vom
căuta să aruncăm în ei cu pietre, lucru ce-i irită şi mai rău. Întotdeauna cîinii se domolesc cînd ciobanii
strigă la ei, iar noi sub ocrotirea lor ne vedem liniştiţi de drum. Este necugetat să folosim metode
colportate şi auzite de la aşa-zişii „turişti cu experienţă" şi anume: să ne aşezăm jos în patru labe cu
pălăria în gură?! La asemenea demonstraţii cîinii ciobăneşti nu sînt receptivi şi procedează cum ştiu ei.
Poate cineva ar dori să ştie cum procedează autorul acestor sfaturi. După ce am pierdut
încrederea în acest fel de cîini şi chiar am fost muşcat (din nefericire era chiar cîinele unui cabanier),
mi-am luat măsuri de prevedere, dar nu din cele mai violente, pentru a nu veni în conflict direct cu
ciobanii. Eu folosesc o praştie obişnuită iar ca proiectile am în buzunar alice de 8 mm. Pentru mine - ca
vînător — această metodă a dat rezultate, dar nu o recomand la alţii care nu au antrenament la acest gen
de tir.
Aş dori să atrag atenţia că muşcăturile provocate de cîinii ciobăneşti trebuie considerate foarte
periculoase, fiindcă aceşti cîini în peregrinările lor prin toate hăţişurile şi vîlce'ele muntelui pot veni în
contact cu tot felul de hoituri rămase în teren în urma morţii unor animale sălbatice cauzate de diferite
boli — epizootii, sau au contact direct şi cu animale sălbatice turbate (vulpi, nevăstuici, jderi sau chiar
lupi), deci pot avea în cavitatea bucală virusul turbării. De aceea, în mod obligatoriu, muşcaţi de cîine
ciobănesc şi ajunşi acasă trebuie să urmăm tratamentul antirabic, care ştim cu toţii că nu este foarte
plăcut.
162
•
Vulpea turbată este un animal agresiv şi nu se fereşte de om. Atacă în orice împrejurare. În
momentul cînd ne-am întîlnit cu ea şi nu caută să ne evite ci din contră se apropie de noi, atunci acest
animal este turbat. Ea va veni spre noi în zigzag, cu gura deschisă şi din toată comportarea ei se vede
evident intenţia de a ne muşca.
În cele mai multe cazuri turbarea la animale, dacă este într-un stadiu mai avansat - atacă
sistemul nervos şi vederea, de aceea animalul îşi pierde echilibrul şi nevăzînd bine, va folosi pentru
depistarea victimei simţul mirosului. În acest caz ne putem feri ocolindu-l şi venind sub vînt pentru ca
vulpea să ne piardă urma.
In asemenea situaţii, avem obligaţia cetăţenească ca înapoiaţi din excursie să anunţăm imediat
serviciul veterinar local, unde am întîlnit animalul turbat, pentru a se lua măsurile de rigoare, înlăturînd
astfel posibilitatea ca o vulpe turbată să muşte animale domestice provocînd o epizootie în lanţ.
Roiurile de viespi. În cele mai multe cazuri viespile sînt roiuri de albine sălbatice care au ajuns
în păduri şi s-au instalat fie în scorburile unor copaci sau în malurile şi sub rădăcinile care sînt pe lîngă
potecile turistice, fie în păduri sau chiar în golul alpin. Aici, în timpul verii îşi construiesc faguri
superficiali şi depozitează mierea transformată din nectarul cules de pe florile melifere din zona alpină.
De cele mai multe ori aceste viespare sînt depistate de urşi care le răscolesc pentru a mînca fagurii şi
astfel irită tot roiul care barează trecerea pe potecă periclitînd securitatea turiştilor neatenţi sau curioşi
să cerceteze ce a mai rămas în viespar. Nu trebuie să uităm ca mai mult de 10 înţepături de albine - mai
ales pe căile respiratorii (nas, gură) — sau mai grav pe pleoape ne pune în situaţia să compromitem
excursia şi chiar să ne imobilizeze. De aceea trebuie să fim foarte atenţi cînd în drumul nostru auzim în
văzduh bîzîit de viespe şi vedem roiul agitat.
Este de preferat să facem un ocol suficient de mare, dimineaţa sub ele, fiindcă curenţii trag în
sus iar după masă le ocolim pe deasupra, fiindcă curenţii trag în jos. Nu avem voie să aruncăm în
viespar cu pietre sau să le scormonim cu beţe, fiindcă viespile devin foarte irascibile şi ne atacă
urmărindu-ne chiar dacă ne îndepărtăm fugind.
În cazul că am fost înţepaţi, vom căuta să îndepărtăm acul — care de obicei rămîne în rană, -
şi vom aplica imediat o compresă rece atenuînd în felul acesta durerea şi tumefierea.
li» 163
Muşcătura de nevăstuica. Ea este un animal mic între 16-21 cm, foarte vioi şi plin de
curiozitate. Poate face salturi de aproape un metru. Îl găsim atît în pădure cît şi în golul alpin mai ales
lîngă mărăcinişuri, grămezi de lemne uscate sau crengi (martoane) sau în golul alpin la marginea
grohotişurilor. Are blana pe spate de culoare maro vara, iar iarna de culoare albă cu vîrful cozii în
negru.
Animalul acesta are o muşcătură foarte dureroasă şi poate provoca mari neplăceri prin
inflamarea-umflarea imediată a locului afectat. Este foarte irascibil şi nu e bine să-l urmărim căutînd
să-l scoatem din ascunzătoarea unde s-a retfgs. Se poate repezi la noi fulgerător şi ne muşcă. Deci
atenţie la locurile amintite mai sus fiindcă acest mic animal circulă în tot timpul anului.
Atacul corbului. Corbul este o pasăre ce trăieşte peste 100 de ani, şi pendulează între zona de
cîmpie şi cea alpină. Are o foarte mare experienţă în detectarea pe teren a cadavrelor animalelor
sălbatice şi chiar a celor rănite. Este supranumit „sanitarul munţilor". Nu se sfieşte să se apropie chiar
de un om rănit şi cu croncănitul lui specific alertează şi ceilalţi corbi, dar şi celelalte animale răpitoare
cum sînt: urs, lup, vulpe. Chiar dacă ei fac această avertizare în zbor, rotindu-se în cercuri concentrice
deasupra victimei nu peste mult timp coboară foarte aproape dacă animalul vizat este rănit. În
asemenea situaţii corbul cu ciocul lui foarte puternic atacă prima dată la ochi, aceasta s-a întîmplat şi la
oameni.
De aceea e bine să reţinem că ori de cîte ori vedem în golul alpin rotind şi croncănind corbii,
înseamnă că în zona aceea se află un animal sau chiar un om rănit. E bine să ne oprim şi cel puţin 15
minute să urmărim cu vederea sau cu binoclul dacă corbii coboara. Este un indiciu că acolo este ceva,
poate fi un turist rănit care are nevoie de ajutor. Cu toate acestea corbul este o pasăre ocrotită prin lege.
Jnepenişurile în ceaţă. În timp urît, pe ceaţă trebuie neapărat evitaţi, fiindcă prinşi odată în
mrejele lor sînt un real pericol. Nu ne mai putem orienta şi dacă totuşi am ieşit din ei sîntem total
epuizaţi.
În situaţia că am intrat într-o postată de jnepeni - în ideea de a scurta coborîrea, atunci cînd
avem vizibilitate, vom folosi acea parte din teren unde există o adîncitură mai mare, sau un jgheab,
fiindcă aici jneapănul este mai rar şi are ramurile mai groase putîndu-ne să ne ţinem de ele. În orice caz
tra-
164
versarea jnepenilor se face în aval şi niciodată liniar pe curba de nivel.
Escaladarea unei suprafeţe cu jnepeni o oră echivalează cu 3 ore urcuş cu diferenţă de nivel
între 500—1000 m. Aceasta înseamnă o energie consumată zadarnic ce ne expune la fenomenul de
epuizare şi nu mai putem continua itinerarul care l-am avut în program.
De multe ori primăvara şi toamna din stolurile păsărilor migratoare se desprind unele
exemplare obosite sau rănite care coboară pe sol — în păduri — în locurile mai mlăştinoase, smîrcuri,
poieniţe ş.a. Mă refer în special la berzele albe şi negre, bîtlani, cocori. Dacă din întîmplare dăm peste
aceste păsări — cu gîtul lung — şi sînt aripate (rănite) să fim foarte atenţi cum ne apropiem de ele,
fiindcă pentru a se apăra stau pitite cu gîtul adunat între aripi, ca apoi să-l lanseze ca o „torpilă" lovind
cu ciocul. Se cunosc multe cazuri cînd oamenii care s-au aplecat să ridice asemenea păsări au rămas cu
un singur ochi. Este bine să evităm întîlnirea cu ele, fiindcă - dacă sînt rănite — şi aşa nu le putem da
nici un ajutor.
ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR ŞI TRANSPORTUL ACCIDENTATULUI
În alpinismul aplicat corect, în echipă de 2—3, care lucrează cu coardă simplă sau dublă,
accidentele sînt foarte rare. Noi am avut numai într-un singur caz ocazia de a trata un astfel de
accidentat, care fiind cap de coardă a suferit o fractură de peroneu şi de omoplat, în urma unei căderi de
la 20 m datorită faptului că secundul, interpretînd greşit comanda, în loc să întindă coarda a slăbit-o.
În schimb, este foarte periculoasă escalada „da sollo", chiar pe trasee de dificultate mijlocie.
Această formă de alpinism dă accidente mortale, fapt pentru care este cu totul contraindicată.
Căderile în alpinism nu dau leziuni traumatice specifice. Mai specifice sînt leziunile cronice,
datorită frecării corzii peste umăr, şi în palmă, în rapel. Ruptura tendonului rotulian, datorită efortului
maxim de extensie a genunchiului şi conjunctivitele, datorită iritaţiei razelor ultraviolete, de altitudine.
PREVENIREA. Antrenamentul sistematic şi făcut în cele mai bune condiţii tehnice constituie
şi în această activitate sportivă mijlocul principal de a se preveni accidentele. Prin acest an-
165
trenament sportivul se aclimatizează, se obişnuieşte cu înălţimile şi se adaptează la
echipamentul alpin. Dotarea cu un echipament de bună calitate este de asemenea indispensabilă pentru
prevenirea accidentelor. Viaţa sportivului depinde deseori nu numai de tehnica lui, ci şi de calitatea
pitoanelor, carabinierelor, corzilor şi celorlalte materiale necesare practicării alpinismului, materiale
care trebuie controlate înaintea fiecărei ascensiuni.
In caz de accident în primul rînd este necesar să ştim ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Dacă
persoana care acordă primul ajutor nu are aceste cunoştinţe se poate întîmpla ca, în loc să ajute,
dimpotrivă, să accentueze suferinţa, putînd chiar provoca apariţia unor complicaţii care să întîrzie
vindecarea. Dar nu numai atît, un ajutor incorect acordat poate duce la pierderea definitivă, parţială şi
chiar totală a capacităţii de muncă a accidentatului.
Persoana care acordă primul ajutor trebuie să dea dovadă de calm şi stăpînire de sine. Este
necesar să fie îndepărtate persoanele care stîrnesc panică şi împiedică astfel aplicarea rapidă a
măsurilor adecvate de prim ajutor. Dacă cel care acordă ajutor nu a fost de faţă în momentul
accidentului el trebuie să se orienteze asupra naturii acestuia, cerînd informaţii fie de la persoanele din
jur, fie, în măsura în care este posibil, chiar de la cel accidentat. Această informare este deosebit de
importantă, deoarece indică măsurile rapide care trebuie să se adreseze simptomelor principale
prezentate de accidentat.
În acordarea primului ajutor este recomandabil să limităm pe cît este posibil orice manevră
care accentuează suferinţa accidentatului sau a bolnavului, mişcările strict necesare trebuie să fie
blînde, precise şi simple. De exemplu, transportul unui accidentat trebuie organizat cu prudenţă şi
îndemînare, astfel încît să nu zdruncine, să nu agraveze suferinţa. În caz de traumatism (lovitură
violentă, cădere), este absolut necesar să nu se mobilizeze regiunea traumatizată, să nu se efectueze
tracţiuni sau alte manevre asupra ei. Nu sînt indicate nici încercările de a pune osul la poziţia normală
în caz de fracturi. Acestea sînt manevre dificile care necesită o pregătire specială. Dar asupra greşelilor
care trebuie evitate, vom mai reveni.
166
TRAUMATISME
Prin traumatism se înţelege acţiunea bruscă a unui agent extern, denumit agent traumatic, care
provoacă leziuni de diverse tipuri. Agenţii traumatici pot fi: mecanici, termici, electrici, chimici,
radiaţii ş.a.
Traumatismele pot fi sub formă de:
a) Fracturi — cînd agentul traumatizant depăşeşte o anumită intensitate se produce ruperea
osului - fractura. După modul de producere deosebim fracturi directe şi indirecte. Primele se produc la
locul unde a acţionat agentul traumatizant, în timp ce fracturile indirecte apar la distanţă. Traumatismul
poate determina fractura unuia sau mai multor case odată; se poate de asemenea întîmpla ca acelaşi os
să fie fracturat în mai multe
locuri.
Fracturile sînt de două feluri: închise, în care pielea şi ţesuturile ce învelesc osul rămîn
nemodificate, şi fracturi deschise, care se însoţesc de rănirea acestora. Bineînţeles că fracturile deschise
sînt mai grave şi necesită măsuri de prim ajutor mai complexe. Cînd ruperea osului interesează întreaga
lui grosime, fractura este completă. În fractura incompletă, ruptura cuprinde osul numai parţial. Cînd
osul este fracturat în mai multe fragmente fractura se numeşte cominutivă. Fragmentele osoase
rezultate din fracturi suferă de cele mai multe ori deplasări sub acţiunea contracţiilor musculare.
Semnele fracturilor: — durerea (care apare odată cu traumatismul, este localizată şi se
accentuează la orice mişcare a regiunii lovite), impotenţa funcţională (adică imposibilitatea mişcării,
este un semn important în fracturi) — deformarea regiunii (constituie un element preţios în stabilirea
existenţei unei fracturi), — scurtarea membrului (exprimă încălecarea fragmentelor osoase). Apariţia
de vînătăi la locul traumatizat pledează de asemenea pentru existenţa unei fracturi.
Primul ajutor în caz de fractură închisă - elementul fundamental este imobilizarea. Aceasta
constă în menţinerea în repaus perfect, prin diferite mijloace, a osului fracturat. În felul acesta se
atenuează suferinţa bolnavului şi se evită pe cît posibil complicaţiile. Imobilizarea făcută incorect poate
duce la deplasarea fragmentelor osoase şi astfel la îngreuierea tratamentului ulterior, eventual la
intervenţii chirurgicale. Imobilizarea unei fracturi se face cu ajutorul atelelor. Atelele sînt nişte plăci
din scîndură, tablă sau reţea ţesută din sîrmă, de diferite forme şi dimensiuni, corespunzătoare regiunii
de imobilizat.
167
 Cum de cele mai multe ori nu avem la îndemînă atelele gata confecţionate, acestea vor fi
improvizate din scînduri sau crengi. Pentru a obţine o imobilizare corectă, este necesară cuprinderea
atît a focarului de fractură cît şi imobilizarea articulaţiilor vecine focarului de fractură. Aplicarea
atelelor nu se face direct pe piele, ci prin intermediul unui material moale: vata, faşă, pînză. Menţinerea
scîndurelelor se face cu fese şi sfori, fără a strînge prea tare, pentru a nu provoca durerea şi a nu
împiedica circulaţia sîngelui. Totuşi trebuie strîns atît cît este necesar, pentru a nu permite mişcarea
fragmentelor osoase.
Primul ajutor în fracturi are anumite particularităţi în raport cu osul fracturat. Iată cîteva
aspecte:
1. FRACTURA OASELOR UMĂRULUI Fractura de umăr
Simptome. Umărul este deformat şi tumefiat, cu echimoze, şi şanţul delto-pectoral se şterge.
Bolnavul are o atitudine caracteristică, cu umărul coborît şi nu poate mişca braţul. Dacă fractura este cu
deplasare, mişcările imprimate extremităţii distale a umărului nu se transmit la extremitatea superioară.
Durerea în punct fix şi mişcarea anormală a fragmentelor sînt şi ele prezente. Cînd fractura este
angrenată, semnele sînt mai şterse, şi mişcările sînt uneori posibile, dar foarte dureroase.
Primul ajutor constă dintr-o imobilizare provizorie.
Fractura omoplatului
Este vorba de obicei de o lovitură directă asupra regiunii omoplatului printr-un corp
contondent, sau de o cădere pe spate, în care membrul superior respectiv fiind proiectat înainte,
omoplatul ia contact direct cu so!ul. Excepţional de rar, se mai poate fractura prin contractura bruscă a
muşchilor ce se insera, pe el şi anume: contractura muşchilor merele dorsal şi rotundul mare, care pot
rupe vîrful omoplatului.
Simptome: subiectiv, bolnavul se plînge de dureri mari la nivelul omoplatului şi de o
impotenţă funcţională totală a umărului şi membrului superior corespunzător.
Dacă accidentul este mai vechi, obiectiv se constată o tume-facţie mare, o echimoză pînă spre
axilă, iar la palpare se constată o tensiune mare la nivelul regiunii omoplatului, tensiune
168
dată de hematomul local produs de fractură, care se îngrămădeşte în spaţiul inextensibi! dintre
aponevrozele muşchilor scapulari.
Deformarea regiunii este diferită, după sediul fracturii. Cînd este fracturat vîrful, deformarea
regiunii seamănă cu cea produsă de lovitura unei securi, dată la acest nivel. Cînd fractura interesează
masivul articular la nivelul gîtului chirurgical, umărul apare căzut, aspectul fiind ca în luxaţia scapulo-
humerală. Examenul radiografie de faţă şi de profil va pune diagnosticul de precizie.
În cazul fracturilor cu deplasare se procedează la readucerea fragmentelor şi la menţinerea lor
fie printr-un procedeu ortopedic — aparat ghipsat - fie printr-un procedeu chirurgical.
Fractura sternului
Este una din cele mai rare fracturi şi se poate produce în urma unor presiuni mari, directe,
asupra toracelui, asociată cu fractura de coaste şi vertebre.
Cînd se fracturează porţiunea superioară, ea se deplasează posterior şi poate produce
fenomene de compresiune asupra organelor şi tulburări respiratorii. Diagnosticul se pune mai greu
clinic, radiografia fiind indispensabilă.
Fractura claviculei
Se produce prin lovire directă şi atunci poate fi deschisă, prin tăierea concomitentă a
tegumentelor de către corpul contondent. Mecanismul cel mai frecvent rămîne cel indirect, prin căderea
pe umăr, cot sau mînă.
Sediul fracturii poate fi pe toată lungimea ei, acolo unde se găseşte unirea celor două curburi
contrare, traiectul fiind mai ales oblic, cominutiv, şi mai rar, transvers. La copii, fractura se poate
produce subperiostal, fără deplasarea fragmentelor, ci numai unghiularea lor, ducînd la aşa-numita
fractură „ca o creangă verde".
În fracturile clasice, fragmentele se deplasează: cel extern este tras în jos şi înăuntru de
greutatea braţului, acţiunea deltoidului şi muşchiului subclavicular, în timp ce fragmentul intern este
tras în sus şi înapoi de muşchiul sterno-cleidomastoidian şi de multe ori poate perfora chiar
tegumentele, ajungîndu-se la o fractură deschisă, dinăuntru în afară. Distanţa dintre fragmente
169
poate fi foarte mare, de 4-6 cm şi cu interpunere de ţesutul muscular sau de eschile osoase,
foarte periculoase prin complicaţiile vasculo-nervoase ce le pot da.
Fracturile cu deplasare pot foarte uşor simula luxaţiile sterno-claviculare. Complicaţiile pot fi
foarte grave, putîndu-se produce înţepări şi rupturi ale vaselor axilare sau ale nervilor care formează
plexul cervical superficial sau plexul branhial.
Subiectiv, bolnavul acuză dureri la nivelul focarului de fractură şi uşoară impotenţă
funcţională, prin limitarea mişcărilor. Obiectiv, regiunea se deformează prin apariţia sub tegumente a
unui fragment, de obicei cel intern. Atitudinea bolnavului este caracteristică, cu umărul lăsat în jos şi
braţul pe lîngă torace, iar antebraţul — îndoit în unghi drept - este ţinut de celălalt membru superior sub
cot, cu mîna. Prin palpare se constată durere mare la presiune, în punct fix, diformitatea dată de unul
din fragmentele de fractură, care proemină sub tegumente, mobilitate anormală la acest nivel.
Clavicula fracturată devine mai scurtă decît cea sănătoasă, şi aceasta se poate uşor constata şi
vizual şi prin măsurarea distanţei dintre umăr şi stern.
Cînd există şi complicaţii, ele se traduc prin prezenţa în plus a tulburărilor circulatorii.
Primul ajutor în fracturile omoplatului şi claviculei se realizează prin imobilizarea umărului
accidentat cu o basma, eşarfă, care va solidariza braţul cu antebraţul îndoit în unghi drept de
hemitoracele respectiv. Membrul superior respectiv trebuie suspendat pe sub cot şi antebraţ de regiunea
cervicală cu o eşarfă.
2. FRACTURILE TORACELUI
Sînt grave, fapt care impune transportarea rapidă la spital. Imobilizarea totală nu se poate
realiza, deoarece s-ar stînjeni mişcările respiratorii, mişcări ce pot fi reduse prin aplicarea unui bandaj
făcut din fese dintr-un cearşaf care să cuprindă întregul torace.
3. FRACTURILE DE BAZIN
În acest caz accidentatul va fi culcat pe un plan tare şi va fi transportat de urgenţă la cel mai
apropiat spital.
I
4. FRACTURILE MEMBRULUI SUPERIOR
In caz de fractură a claviculei, a omoplatului şi a braţului în apropierea articulaţiei umărului,
este necesară fixarea membrului respectiv pe torace printr-un bandaj. În fracturile de braţ şi antebraţ,
vor trebui imobilizate articulaţiile vecine, umăr la cot, şi respectiv cot şi umăr. Articulaţia cotului va fi
îndoită în unghi aproape drept şi se va fixa cu o faşă pe torace.
Fractura cubitusului
În fractura simplă a cubitusului se constată uşoara deformare a regiunii cu durere la nivelul
leziunii. Mişcările sînt limitate şi dureroase.
Bolnavul nu mai poate face flexia-extensia cotului şi nici pronaţia-supinaţia antebraţului.
Frecvent pot apărea, de asemenea, complicaţii de ordin nervos, ca pareze sau parestezii în
zona nervului radial, Care este comprimat de capul luxat.
Primul ajutor constă în reducerea precoce a capului radial şi imobilizarea cotului la unghi
drept.
Fractura diafizei cubitale
Semnele sînt cele mai obişnuite unei fracturi, adăugîndu-se denivelarea, ctire poate fi mai
mare sau mai mică, după cum este deplasarea fragmentelor.
Primul ajutor constă în imobilizarea cu cotul în 90° flexie, cu uşoară pronaţie a antebraţului.
Fractura metatarsieniior
Fracturile metatarsienelor se întîlnesc frecvent ca accidente de sport. De obicei ele se produc
spontan pe metatarsianul II sau III, în urma unui efort îndelungat de mers, la cei neantrenaţi, şi în aceste
cazuri capătă numele de „picior forţat". Pot apărea, de asemenea, la schiori.
Regiunea se tumefiază şi se constată o durere mare la presiune într-un punct fix, reprezentat
de linia de fractură. Totuşi, sportivul poate continua să facă efort. Examenul radiografie trebuie făcut
cu multă atenţie şi într-o poziţie specială, cu placa pe faţa 3orsală a piciorului, pentru a se putea pune
uneori în evidenţă fracturile mai fine.
În fracturile fără deplasare se recomandă o imobilizare.
170
171
Fracturile oaselor degetelor
Sînt fracturi frecvente şi mecanismul direct de producere este acela prin lovire de corpuri
contondente.
Degetele se tumefiază şi sînt foarte dureroase la presiune. După cîtva timp apar flictene şi
echimoze întinse.
În fractura degetelor mari este necesară o imobilizare în atelă. Pentru celelalte, este suficientă
o imobilizare protectoare cu leucoplast; vor fi însă imobilizate şi degetele laterale, pentru a sluji drept
atelă de imobilizare.
5. FRACTURILE DE COLOANĂ VERTEBRALĂ
Situaţie în care accidentatul va fi întins pe un plan tare, cu faţa în jos. Nu va fi culcat pe spate,
deoarece se accentuează îndoirea şi se pot produce compresiuni pe trunchiurile nervoase. Fracturile de
coloană vertebrală prezintă o gravitate deosebită şi necesită atenţie mare la transportarea accidentatului.
 6. FRACTURILE MEMBRULUI INFERIOR
În fracturile de şold, culcăm bolnavul pe spate şi îl transportăm la spital. Fracturile de coapsă
şi de gambă se imobilizează cu aţele, după principiile arătate mai sus.
În cazul fracturilor deschise, pe lîngă asigurarea imobilizării, vor trebui luate măsuri care se
adresează rănii. Dacă există o hemoragie, se încearcă oprirea ei şi apoi se face pansamentul rănii, după
care se execută imobilizarea.
Transportul unui accidentat cu fractură - o primă condiţie este să se asigure menţinerea
imobilizării. Cel mai bine este să se folosească targa. Aşezarea şi coborîrea accidentatului de pe targa
se face cu blîndeţe. Dacă nu avem targa la îndemînă, aceasta poate fi improvizată din două beţe şi o
haină, sau din doi saci şi doua beţe.
Fractura bimcieolarâ
Fractura bimaleolară se produce prin pronaţia sau supinaţia piciorului, gamba fiind fixată, sau
prin torsiune, cînd picioru! este fixat şi gamba se torsionează, ca la schi. Deosebim fracturile fără
deplasare şi cu deplasare. Cele fără deplasare sînt rare, iar cele cu deplasare mai dese, deoarece în
momentul fracturii, sportivul sau cei din jur încearcă diferite manevre de repunere prin trac-
172
ţiune sau masaj. Deseori, accidentatul este chiar încurajat să meargă, şi astfel, a'upă 2-3 paşi,
piciorul fuge complet în spate sau în afară şi nu se mai poate merge pe el. În felul acesta, fragmentele
fracturii se deplasează, ceea ce agravează situaţia şi pro-nosticui.
În fractura fără deplasare, tumefacţia, echimoza, impotenţa funcţională şi durerea la punct fix
sînt date clinice suficiente pentru a ne da seama de existenţa fracturii.
În fracturile cu deplasare, atitudinea anormală a piciorului, care e deviat în afară, şi deplasat
înapoi, marginea anterioară a tibiei ajungînd să se bombeze anterior sub tegumente, atrag imediat
atenţia.
Cînd este fracturată numai maleola externă şi ligamentul intern, atunci piciorul se deplasează
în afară şi găsim o bombare atît deasupra maleolei peroniere, cît şi sub maleola internă, pe care o
palpăm intactă, însă cu o depresiune pe regiunea ei externă.
Primul ajutor constă în imobilizarea imediată, în situaţia existentă, pe atelă de scînduri sau
sîrmă, cu piciorul la unghi drept şi trimiterea de urgenţă la primul post spitalicesc. Nu se va acţiona în
nici un fel asupra piciorului, în sensul presupunerii unei entorse (masaj, mobilizare).
Fractura calcaneului
Fracturile de calcaneu se produc fie prin lovituri directe asupra călcîiului, fie - aşa cum se
întîmplă cel mai frecvent - prin căderi de la o înălţime oarecare, pe călcîi. Motivul pentru care fracturile
de calcaneu se întîlnesc mai rar la sportivi este acela că sportivii au o bună coordonare în cădere şi evită
aterizarea brutală pe călcîi, atingînd solul cu antepiciorul şi amortizînd astfel căderea, prin acţiunea
tonică a tricepsului sural. În aterizările greşite pe călcîi, prima porţiune a piciorului care ia contact cu
solul este partea posterioară a calcaneului, care se dizlocă şi se deplasează în sus. Acesta este
mecanismul aşa-numitelor fracturi cu înfundare.
După traiectele de fractură produse, se pot descrie mai multe tipuri de fracturi de calcaneu. În
primul rînd, vom aminti fracturile marii tuberozităţi, care determină uneori aspectul de fractură „în cioc
de raţă" şi se datoresc tracţiunii puternice pe care tendonul achilean o exercită asupra părţii superioare a
tu-berozităţii; de asemenea, fracturile corpului calcaneului, numite
173
şi fracturi talamice, care pot avea traiecte multiple paralele sau în forma de Y sau de V.
Deoarece corpul osului este foarte spongios şi deci puţin rezistent, înfundarea fragmentelor
este de regulă întîlnită în acest tip de fracturi şi această înfundare se poate măsura după anumite grade.
Regiunea calcaneană se tumefiază şi prezintă echimoze. Bolnavul acuză dureri foarte mari la
presiunea asupra osului, fie că aceasta se exercită de către mîna celui care palpează, fie că însuşi
bolnavul încearcă să pună piciorul pe sol pentru a merge, ceea ce determină şi o impotenţă funcţională
totală. Mişcările de abducţie şi de adducţie, care după cum se ştie se execută în primul rînd în
articulaţia subastragaliană, nu mai sînt posibile nici activ, nici pasiv.
Dar, numai radiografia ne poate preciza care este tipul de fractură şi gradul de înfundare.
Dacă se bănuieşte existenţa unei fracturi de calcaneu, sportivul nu va mai fi lăsat să calce pe
picior, pentru a nu se produce înfundări şi mai mari. Se va aplica o compresă cu apă rece şi va fi trimis
de urgenţă la un examen radiografie.
7. LUXAŢIILE
În luxaţii se produce deplasarea anormală a extremităţilor osoase dintr-o articulaţie. Luxaţiile
pot fi complete sau incomplete, după gradul de deplasare a capetelor osoase. Ele pot fi determinate de
traumatisme sau mişcări exagerate şi bruşte. Luxaţia primeşte denumirea regiunii în care s-a produs:
luxaţie de şold, de umăr etc. Accidentatul acuză o durere violentă în regiunea respectivă, unde se
constată, de obicei, o deformare însoţită de poziţia anormală a membrului. Luxaţia determină impotenţa
funcţională a membrului respectiv. În cqz de luxaţie, nu este bine să încercăm să readucem oasele în
poziţia lor normală, deoarece nu reuşim decît să aducem dureri inutile bolnavului. Se face imobilizarea
provizorie şi se va transporta la spital de urgenţă.
Luxaţiile de tendon
În unele cazuri, tendoanele părăsesc canalele osteo-fibroa-se prin care alunecă, şi în aceste
cazuri se produc aşa-numitele luxaţii de tendon.
174
În urma unui efort brutal, formaţia fibroasă care completează canalul osos se rupe şi tendonul
îşi părăseşte lăcaşul prin care alunecă. Cele mai frecvente luxaţii de tendoane se întîlnesc la muşchii
peronieri laterali şi la şold, dar semitendinosui şi bicepsul femural pot prezenta şi ei această afecţiune.
Luxaţia tendoanelor peronieriicr se produce prin ieşirea acestora din canalul osteo-fibros şi
deplasarea lor înainte, peste maleola inferioară a peroneului. Deplasarea se poate produce numai o dată,
dar şi recidivele sînt frecvente. Picioru! se găseşte în flexiune dorsală, iar tendoanele peronieriior se
simt pe faţa externă a maleolei, în loc să se simtă înapoia ei.
La şold, unul din fasciculele tendino-musculare se poate de asemenea luxa şi poate aluneca,
dînd aşa-numitul „şold în resort". În acest caz, luxaţiile se pot produce voluntar la fiecare mişcare de
flexie-extensie, se însoţesc de un zgomot caracteristic şi sînt nedureroase. În mişcările pasive, luxaţia
nu se produce.
„Degetul în resort" apare, printr-un mecanism asemănător, la police sau celelalte degete ale
mîinii. Din cauza luxaţiei ten-donului flexor sau extensor, degetul se blochează brusc, într-o anumită
poziţie de flexie sau extensie, şi mişcarea nu mai poate fi continuată decît cu mari eforturi sau cu
ajutorul celeilalte mîini. În afară de întreruperea mişcării, afecţiunea se manifestă prin dureri.
Luxaţia umărului
Luxaţia umărului se produce de obicei prin căderea pe umăr cu braţul înapoi. Această situaţie
survine mai des la schiori, cînd în coborîre, rondela bastonului de schi se agaţă de o ramură sau
rădăcină şi, trăgînd braţul îndărăt, determină căderea pe
umăr.
In luxaţia scapulo-humerală anterioară, se acuză o durere vie la umăr, cu imposibilitatea de a
mai face vreo mişcaje. Accidentatul îşi sprijină braţul cu membrul superior opus. În comparaţie cu
umărul sănătos, constatăm la nivelul umărului luxat o infundare în partea externă, în locul proeminenţei
normale. Pal-pînd regiunea, vom simţi o proeminenţă sub marginea anterioară a extremităţii externe a
claviculei în dreptul apofizei coracoide. Aceste semne se observă uşor în luxaţia recentă. Dacă însă
luxaţia persistă de mai mult timp, din cauza tumefierii regiunii prin hemoragie şi edem, diagnosticul
diferenţial de o fractură este mai greu de făcut şi sîntem obligaţi a recurge la examenul radiografie.
175
Primul ajutor constă în reducerea luxaţiei umărului şi trebuie făcută cît mai urgent,
recurgîndu-se la una din tehnicile cunoscute. Ea poate fi făcută fără anestezie sau numai cu o injecţie
de morfină, cum am redus adesea astfel de luxaţii la schi. Dacă reducerea se face ceva mai tîrziu de la
producerea accidentului, după ce contractura musculară reflexă s-a instalat, este nevoie de o scurtă
anestezie generală cu chelen. Manevra de reducere mai constă în tracţiune asupra membrului superior
în axul corpului, în timp ce contraextensia se face cu ajutorul călcîiului în axila accidentatului, culcat.
O altă tehnică constă din 4 timpi. Timpul I - aducţia braţului la torace; timpul II - rotaţia
externă a braţului; timpul III — aducţia cotului spre linia mediană şi timpul IV - rotaţia internă a
braţului, prin aşezarea mîinii pe umărul opus. Manevra se face cu cotul în flexie de 90°, pacientul fiind
în poziţie culcată sau şezîndă.
O altă manevră constă în aşezarea pacientului culcat, cu faţa în sus, cu braţul atîrnînd. Se
execută în această poziţie o tracţiune în jos asupra cotului îndoit în unghi drept.
În momentul reducerii se produce un clic ce se simte bine şi uneori chiar se aude. Îndată după
reducere, durerile cedează aproape total şi sînt posibile mişcări în articulaţia umărului.
După reducere, cu toată dispariţia durerilor, umărul trebuie imobilizat cu braţul alipit de
torace. Nerespectarea acestui timp de imobilizare supune sportivul riscului recidivei luxaţiei. Luxaţia
recidivantă constituie pentru sportiv o afecţiune incompatibilă cu practicarea anumitor sporturi. Luxaţia
recidivantă, după un număr de recidive se produce din ce în ce mai uşor şi în momentele de relaxare
musculară.
Luxaţia cotului
După luxaţia umărului, ca frecvenţă urmează luxaţia cotului, care se produce de obicei prin
căderea cu cotul în hiperextensie. Se produce astfel o luxaţie posterioară şi externă a oaselor
antebraţului, faţă de humerus.
Luxaţia de cot se caracterizează prin durere, impotenţă funcţională şi diformarea cotului. Dacă
luxaţia persistă mai mult timp, se produce tumefierea cotului.
Primul ajutor. O luxaţie recentă se repune uşor chiar fără anestezie, dacă utilizăm manevră de
repunere corectă. Aceasta constă în fixarea braţului de un ajutor, antebraţul rămînînd în poziţia în care
se găseşte, în timp ce operatorul trage de ante-
176
braţ în jos şi înainte, astfel ca apofiza coronoidă a cubitusului să treacă înaintea apofizei
humerale. După reducere, mişcările de flexie-extensie şi pronaţie-supinaţie sînt posibile, şi durerile
cedează mult. Cotul se imobilizează apoi în flexie de 90°, cu o atelă ghipsată.
Luxaţia piciorului
Luxaţia se produce prin aterizarea din săritură pe marginea externă a piciorului. În cazul unui
turist, un factor favorizant a fost o gheată prea mare, în care piciorul avea loc.
Primul ajutor. Reducerea luxaţiei se face trăgînd de picior, aşa cum se face cînd se scoate
cizma. Genunchiul trebuie să fie în flexie, pentru a se relaxa tendonul lui Achile. Urmează o
imobilizare.
8. ENTORSELE
Sau scrîntiturile — constau în ruperea ligamentelor într-o articulaţie, fără deplasarea
extremităţilor osoase. Se manifestă prin durere, umflături, în regiunea respectivă şi impotenţă
funcţională. Întrucît entorsa se poate asocia cu fractură, se va face o imobilizare provizorie, apoi
accidentatul se va transporta la o unitate sanitară.
Eniorsa genunchiului
Poate să constea în leziuni ale ligamentelor sau să se asocieze şi cu leziuni ale meniscurilor.
Entorsele de genunchi cu leziune ligamentară pot fi împărţite în trei grade: entorse uşoare cu distensie
ligamentară, entorse de gravitate mijlocie, cu rupere parţială a ligamentelor, şi entorse grave cu ruptură
totală a ligamentelor sau smulgerea inserţiei cu fragment osos.
!n entorsele genunchiului, elementele care suferă sînt: capsula articulară, ligamentul lateral
intern, ligamentul lateral extern şi ligamentele încrucişate. Cea mai frecventă este leziunea ligamentului
lateral intern şi se întîlneşte mai des în accidentele de schi.
Mecanismele de producere a rupturii ligamentului lateral intern cele mai des întîlnite în
traumatologia sportivă sînt: cel al forţării genunchiului în extensie, traumatismul asupra feţei externe a
genunchiului, sau căderea pe genunchiul în flexie cu gamba în abducţie (schi). Ruptura ligamentului
lateral extern se produce
12 - Munţii judeţului B.-aşov
177
în situaţii inverse, adică sau prin acţiunea unui traumatism asupra părţii interne a genunchiului
în extensie, sau printr-o cădere pe genunchiul flectat cu gamba în aducţie.
Pentru ruperea ligamentului încrucişat anterior este necesar un traumatism puternic asupra
feţei anterioare a genunchiului în extensie, sau asupra feţei posterioare a gambei cu genunchiul fiectat
la 90°.
Simptome. Entorsa uşoară, cu distensie ligamentară prezintă o durere la punct fix, de obicei
inserţia femurală a ligamentului lateral intern. Durerea este spontană şi se accentuează ia pai-pare.
Mişcare de lateralitate nu există la încercarea de abducţie cu genunchiul în extensie, dar durerea din
punctul fix se exagerează. In entorsa cu leziunea ligamentului lateral extern, punctul dureros poate fi la
inserţia femurală, în partea sa mijlocie, sau mai frecvent la inserţia lui inferioară, pe capul peroneului.
Entorsa gleznei
Entorsele gleznei survin foarte des în căderile la schi, articulaţia tibio-tarsiană fiind a doua ca
frecvenţă, care este interesată în practica sporturilor.
Ca şi la entorsa de genunchi şi la entorsa de gleznă cunoaştem diferite grade de leziune, după
cum ligamentele au fost numai întinse, rupte parţial sau total. Forma cea mai obişnuită a entorsei tibio-
tarsiene se produce prin răsucirea piciorului, ceea ce atrage o leziune a fasciculului peroneo-astragalian
al ligamentului colateral extern. Entorsa prin răsucirea piciorului în afară, este mult mai rară.
Simptome. Entorsa uşoară se manifestă printr-o durere vie şi de scurtă durată, în momentul
producerii. Sportivul poate continua însă activitatea sportivă. Durerile reapar cu intensitate mai mare şi
mersul devine dificil, abia după un repaus oarecare. La palpare, durerea este vie pe linia articulară, la
nivelul inserţiei ligamentelor şi în special la inserţia peronieră a ligamentului lateral extern.
În entorsa gravă, durerea în momentul producerii este mult mai mare şi obligă sportivul să-şi
întrerupă activitatea. La palpare, sportivul acuză dureri pe o zonă mult mai întinsă, ce depăşeşte linia
articulară, atît pe partea externă, cît şi pe cea internă a gleznei. Mişcările active şi pasive sînt foarte
dureroase şi sportivul nu mai poate merge decît cu mare dificultate.
În entorsa de gravitate mijlocie, simptomele îmbracă un aspect intermediar, între cele ale
entorsei uşoare şi grave.
 171
ALTE ACCIDENTE
Răcirea organismului constă în: micşorarea numărului de pulsaţii cardiace, cu mărirea
amplitudinii respiratorii, contracţia vaselor sanguine periferice şi contracţia pereţilor musculari ai
organelor abdominale (intestine, vezică etc). Efectele tardive de reacţie constau din tahicardie,
vasodilataţie periferică şi creşterea producţiei de căldură. Fenomenul de vasoconstricţie, la primul
contact cu apa rece, împiedicînd circulaţia sîngelui, provoacă o anemie periferică musculară
generalizată. Această anemie este mai violentă cu cît apa este mai rece şi are drept urmare o micşorare
a energiei lucrului muscular. Uneori se pot întîlni chiar cazuri de „pseudoparalizii" provocate de frig.
Vasoconstricţia periferică determină, de asemenea, un aflux de sînge înspre organele interne,
care poate provoca o ruptură momentană în echilibrul tensiunilor vasculare, la nivelul intestinului,
permiţîndu-i astfel absorbţia albuminelor incomplet digerate în primele ore ale digestiei. Ajunse în
sînge, albuminele incomplet digerate provoacă un „şoc coloidal", manifestat printr-o sincopă. Astfel s-
ar explica moartea subită a turiştilor căzuţi în lacurile alpine.
Vasodilataţia de reacţie, prin afluxul pe care îl provoacă ia periferie, poate duce şi ea la o
sincopă, de astă dată prin anemie centrală.
Oamenii nu reacţionează însă toţi la fel la frig. Unele persoane sînt foarte sensibile, şi după o
baie rece prezintă o roşeaţă generală a pielii. Aceştia vor fi sfătuiţi să iasă imediat din apa, deoarece pot
suferi chiar o sincopă. Alţii nu prezintă nici o tulburare cînd fac baie rece, ceea ce a determinat să se
afirme că: „baia nu înseamnă nimica, reacţia organică este totul".
Frisonul reprezintă o reacţie musculară, care are drept urmare o încălzire rapidă a corpului,
prin sporirea schimburilor respiratorii. Frisonul atinge mai ales muşchii inspiratori. La început, fiind
intermitent, el apare în inspiraţie şi dispare în expiraţie. La om, cei dintîi muşchi care intervin, sînt
muşchii masticatori.
În afară de frison, în lupta lui cu apa rece, organismul mai apelează la o serie de reacţii.
Amintim, pe lîngă acţiunea vaso-motoare, de care am pomenit la efectele imediate şi consecutive, şi
modificările concentraţiei sanguine.
in apa rece, concentraţia sîngelui se măreşte. Aceasta înseamnă că numărul de globule creşte
prin plasmexodie. Apa pierdută de sînge se fixează la nivelul pielii răcite şi al grăsimii
12*
179
de sub ea şi în muşchi, pentru a izola organele profunde de mediul ambiant printr-un strat de
lichid.
S-a constatat că reacţia vasomotorie la frig este mai intensă la oamenii primitivi şi mai leneşă
la oamenii civilizaţi, a căror piele şi-a pierdut într-o oarecare măsură obişnuinţa de a reacţiona la frig.
Se afirmă astfel că „pielea civilizatului are faţă de frig o frică din ce în ce mai mare, cu cît planeta
noastră îmbătrîneşte".
Am avut asemenea accidente mortale în lacurile alpine din munţii Făgăraş.
îngheţul (congelaţia)
Pâraie corpului expuse mult timp la frig pot suferi leziuni de diferite feluri şi grade, care se
numesc congelaţii. Cele mai expuse părţi ale corpului sînt extremităţile membrelor, nasul, urechile şi
faţa.
Din cauza frigului, vasele de sînge se strîng şi partea respectivă de corp nu mai primeşte sînge,
iar ţesăturile încep să se asfixieze. După durata acţiunii frigului şi intensitatea lui, leziunile vor fi mai
uşoare sau mai grave.
într-o congelaţie foarte uşoară, pielea este palidă şi rece, din cauza lipsei de sînge proaspăt.
Dacă se încălzeşte, pielea se roşeşte, se umflă, iar durerea apare ca nişte arsuri.
într-o congelaţie uşoară, pielea se colorează violent din cauza asfixierii şi accidentatului suferă
la acel nivel o senzaţie de mîncărime. După cîtva timp, el simte nişte înţepături dureroase, însoţite
uneori şi de o întărire a muşchilor învecinaţi.
într-o congelaţie mijlocie, pielea este de asemenea violacee, uşor umflată, rece şi insensibilă.
Ea prezintă în plus o serie de başicuţe de mărimi diferite, de o culoare negricioasă, care conţin sînge
asfixiat.
Congelaţiile grave nu se pot observa de obicei, decît după 3-4 zile de la accident, pînă atunci
prezentîndu-se sub forma unor congelaţii uşoare sau mijlocii. Cînd sîngele reîncepe să circule, se
observă însă că anumite părţi din piele rămîn tot al-bastre-negricioase, reci şi insensibile, şi apoi se
usucă şi cad, lăsînd urme mai mult sau mai puţin adînci, care se infectează mai totdeauna, complicind
evoluţia leziunilor.
Primul ajutor. Chiar pe locul accidentului se caută un refugiu fără vînt, se desfac părţile
îngheţate din îmbrăcămintea care poate fi udă sau poate împiedica circulaţia sîngelui şi se masează cu
zăpadă sau apă rece. Masajul va consta numai dintr-o serie de alunecări, cu palmele deschise larg pe
regiu-
180
I
nea respectivă, în sensul circulaţiei venoase (adică de la extremităţi spre inimă) şi se va face
uşor, fără a se apăsa puternic, deoarece regiunea îngheţată este foarte fragilă. Cînd se observă că pielea
s-a roşit, se usucă bine cu prosoape şi flanele, se pudrează cu talc şi se înveleşte regiunea în obiecte de
îmbrăcăminte uscate, de lînă, fără a le strînge puternic, pentru a nu împiedica circulaţia. Dacă au apărut
băşicuţele negricioase, le spargem cu o pensă sterilă cu dinţi şi le tăiem cu o foarfecă sterilă, ungînd
apoi regiunea cu o alifie antiseptică (vaselină rivanolată 1 % sau vaselină sulfamidată Ti/30), pentru a
evita infecţia.
Căutăm apoi să transportăm bolnavul într-o poziţie în care să poată sta cu membrul îngheţat
ridicat în poziţie verticală şi susţinut astfel în aţele, pentru a favoriza scurgerea sîngelui venos.
Ajunşi în locul de adăpost, nu ducem dintr-o dată accidentatul într-o cameră caldă, ci facem
aceasta treptat, ţinîn-du-l întîi într-o cameră rece, unde vom repeta, la nevoie, masajul cu zăpadă. O
trecere bruscă de la frig la căldură poate fi mortală pentru un îngheţat, căci provoacă paralizia inimii.
La început îi dăm sa bea numai băuturi reci alcoolice, apoi treptat le vom înlocui cu băuturi
calde.
Cînd îl trecem într-o cameră mai caldă îi observăm cu atenţie faţa. Dacă se schimbă la faţă ca
şi cum s-ar asfixia, îl ducem din nou în camera rece sau afară şi reluăm masajul cu zăpadă, încercînd
apoi din nou să-l readucem în camera mai caldă, pînă cînd reuşim să facem acest lucru fără ca faţa lui
să se albăstrească.
Cîrcelul sau crampa musculară
Constituie unul dintre cele mai frecvente accidente. I se recunosc doi factori: pe de o parte apa
sau mediul rece, şi pe de alta acumularea exagerată de toxine, rezultate din travaliul muscular.
Nici unul dintre aceşti factori nu este indispensabil. Şi unul ş,i celălalt ca factor independent,
putînd produce un cîrcel, cele mai multe ori, însă, cei doi factori conlucrează la producerea cîrcelului,
mecanismul reflex declanşîndu-se mai uşor pe un teren obosit. Uneori, cîrcelul se instalează printr-o
mişcare bruscă în gol a piciorului.
181
Cîrcelul în care a intervenit şi factorul intern, adică acumularea toxinelor rezultate din efort,
cedează mai greu şi numai prin menţinerea cît mai îndelungată a grupei musculare respect1 tive într-o
poziţie cît mai odihnitoare, de relaxare.
Insolaţia
Practica drumeţiei este legată deseori de expunerea la soare. Găsim deci că este util să
prezentăm pe scurt şi accidentele provocate de băile de soare.
Expunerea capului descoperit, şi în special a cefii, la soare puternic, provoacă o insolaţie.
Acest accident se produce mal ales la indivizii neantrenaţi.
Individul se plînge de oboseală, ameţeli şi dureri de cap. Faţa îi este congestionată. Apoi îşi
pierde puterile şi cade fără cunoştinţă, avînd un puls rar.
Primul ajutor. La apariţia primelor semne, sportivul va trebui să-şi descheie hainele şi sa bea
încet apă. Băuturile alcoolice vor fi complet interzise, fiind congestionante. Cînd sportivul şi-a pierdut
conştiinţa, va fi dus la umbră, culcat cu capul puţin ridicat, stropit cu apă rece pe faţă şi pe piept, şi i se
vor pune comprese reci pe cap şi pe inimă. Dacă respiraţia a dispărut, i se va face şi respiraţie
artificială. Analepticele cardiovasculare nu sînt de cele mai multe ori necesare.
Este bine ca expunerile la raze ultraviolete să se facă în tot cursul anului şi să nu se lase pauze
prea mari între expuneri.
Persoanelor care nu-şi cunosc bine organismul, se recomandă să consulte medicul asupra
utilităţii şi lipsei de pericol a razelor ultraviolete.
Expunerile din timpul verii trebuie sa înceapă în doze mici şi să treacă treptat la expuneri mai
îndelungate.
Contuziile
Contuzia este leziunea provocată de lovirea ţesuturilor moi de către un corp contondent
oarecare, fără ca tegumentele să pară în mod evident interesate.
În toate ramurile de sport, contuziile se întîlnesc într-un procentaj important. După statisticile
noastre, 50-62 % din totalul accidentelor de sport sînt contuzii.
Mod de producere. Contuziile pot fi determinate prin lovirea de sol. Gravitatea ei este în
funcţie de tăria corpului contondent, de forţa cu care acţionează acesta şi de regiunea anatomică asupra
căreia s-a produs lovitura, efectele acesteia pu-
182
 tîndu-se manifesta în raport cu diversele condiţii amintite, sub forma celor mai neînsemnate
tulburări funcţionale, pînă la distrugerea Sau chiar necrozarea ţesuturilor.
În contuziile uşoare şi de suprafaţă, regiunea traumatizată se tumefiază sau se înroşeşte uşor şi
se încălzeşte, sau devine albă şi se răceşte. Tegumentele sînt dureroase la apăsare. Vasele de sînge
rupte atrag uneori şi apariţia vînătăilor (echino-zelor). În contuziile profunde, simptomele dominante
devin ccelea ale organelor lezate (hematoame, zdrobiri ale musculaturii, fracturi etc).
Primul ajutor. Sportivul cu o contuzie uşoară poate continua efortul, dar cel cu o contuzie m;ai
gravă va fi pus la repaus, i se va face un pansament cît mai curat, pentru a se evita infectarea secundară,
iar peste acesta se va pune o pungă cu gheaţă sau o sticlă cu apă rece, pentru a se opri vărsăturile de
sînge, deoarece frigul determină o strîngere a vaselor. În cazurile mai grave va fi transportat de urgenţă
la spital.
Rosăturile
Leziunea de suprafaţă şi aparent minoră, rosătura constituie o adevărată calamitate pentru
sportivul la care a avut ne- • şansa să apară.
Rosăturile se întîlnesc într-un procentaj şi mai mare decît * contuziile şi ele se datoresc de
obicei unei încălţăminte ne-adaptate la picior, cutelor ciorapilor sau unei rele îngrijiri '* igienice a
picioarelor sau mîinilor. La schi, din cauza legături- . lor şi frecării continue a bocancilor de picioare,
ele sînt în special frecvente, la fel în drumeţie.
Rosăturile apar de obicei în locurile unde tegumentele sînt direct aplicate pe proeminenţe
osoase. Astfel, la picioare apar la nivelul tuberozităţii posterioare a calcaneului, pe faţa plantară, la
nivelul capului primului metatarsian, iar la mîini, pe faţa palmară, la nivelul capetelor metacarpienelor
sau pe faţa internă a capului primei falange a policelui. Din cauza frecării continue, tegumentele iritate
reacţionează printr-o subţiere a epidermului şi o decolare a lui faţă de derm, între ele apărînd un spaţiu
gol, care de obicei se umple cu un lichid la început sero-sanguinolent, apoi serocitrin şi mai tîrziu, dacă
se infectează, sero-purulent. Aspectul de flictenă pe care îl îmbracă rosătura la început nu durează însă
mult, deoarece epidermul decolat se rupe la cel mai mic efort nou de frecare, şi astfel ro-
183
sătura se transformă într-o plaga superficială. Dacă factorii care au determinat apariţia ei
continuă să acţioneze, dermul începe să se ulcereze şi el şi se poate ajunge, din cauza neglijenţei, la
plăgi mai profunde.
Hemoragia
Hemoragia sau pierderea de sînge se produce în urma rupturii unor vase profunde sau
superficiale. Cînd vasele se rup cu ocazia unei plăgi, hemoragia se numeşte externă, deoarece sîngele
se scurge în afară, iar cînd vasele se rup în interiorul corpului (în cavitatea abdominală, toracică sau în
cutia craniană) se numeşte internă.
Hemoragiile externe sînt evidente. Sîngele se scurge prin plagă şi după felul cum se scurge ne
putem da imediat seama dacă au fost rupte arterele, venele sau şi unele şi altele. În ruptura arterelor,
sîngele se scurge prin ţîşnituri intermitente şi este de culoare roşie deschisă. In ruptura venelor, sîngele
se scurge continuu şi este de culoare roşie închisă.
Cu cît pierde mai mult sînge, cu atît accidentatul devine mai palid, începe să transpire, devine
mai agitat sau cade într-o stare de torpoare. Pulsul devine din ce în ce mai rapid şi bate mai slab. Un om
de 65 kg are aproximativ 5 litri de sînge. Cînd el ajunge, în urma unei hemoragii, să piardă 1600-1700
g sînge, este în pericol de moarte. De unde necesitatea de a se opri cît mai rapid hemoragia.
Dacă acest lucru este relativ uşor în hemoragiile externe, el este mult mai dificil în
hemoragiile interne.
Primul ajutor. Manevra prin care se încearcă să se oprească scurgerea de sînge se numeşte
hemostază. Hemostaza se poate realiza prin trei mijloace, care trebuie toate folosite. In primul rînd se
va întrerupe hemoragia prin comprimarea arterelor, pe planul osos, undeva deasupra plăgii. Această
manevră ia numele de hemostază la distanţă şi se realizează prin palparea arterei principale a
segmentului de deasupra leziunii, şi apăsarea cu mîna sau prin aplicarea pe acest loc a unui rulou de
faşe şi stingerea acestuia pe segment, cu un tub de cauciuc, sau în lipsă cu orice alt material. Garoul
este eficace atunci cînd nu se mai scurge sînge din plagă. Odată garoul aplicat, se va trece imediat la
pansarea rănii, după cum s-a descris la tratamentul plăgilor, iar apoi să fie transportat de urgenţă la cel
mai apropiat spital. Hemostaza la distanţă prin garou nu poate fi menţinută mai mult de 3/4 de oră.
Dacă transportul pînă la spital pretinde un timp mai îndelungat, se va
134
scoate garoul pentru cîteva secunde, pentru ca segmentele de sub el să primească totuşi o
oarecare cantitate de sînge proaspăt, şi apoi se va aplica iarăşi. Dacă nu se respectă această conduită
elementară, segmentele de sub garou, private un timp prea îndelungat de sînge, pot ajunge la gangrena.
Accidente cauzate de trăsnet şi tratamentul lor
 Descărcările electrice din atmosferă, denumite fulgere, iar efectele lor, trăsnete sînt
imprevizibile şi foarte capricioase, dar într-o oarecare măsură ne putem feri de ele, iar în caz de
accident ajutorul medical este posibil şi el trebuie cunoscut de toţi alpiniştii.
Fulgerul nu este altceva decît o descărcare electrică de curent continuu cu o tensiune pînă la
100 milioane de volţi şi o intensitate cuprinsă între 100—400 000 amperi.
Trăsnetul poate avea o acţiune directă asupra organismului: atunci cînd alpinistul se află pe cel
mai înalt punct sau în apropierea lui, putînd fi lovit direct de trăsnet, sau o acţiune indirectă, cînd
alpinistul se află doar în apropierea locului lovit de trăsnet, deci în cîmpul electric care poate fi la rîndul
său nociv. Chiar şi alpinistul aflat în locuri practic ferite de trăsnet poate fi electrocutat datorită
scurgerii curentului în pămînt. Aceste scurgeri de curent continuu pot fi simţite şi pot fi periculoase
chiar la cîteva sute de metri de locul trăsnetului. De aceea este recomandabil ca alpinistul să nu stea cu
picioarele mult depărtate, sau să atingă stînca în acelaşi timp cu mîna şi picioarele.
Leziunile pot fi: primare, datorită acţiuni directe a trăsnetului sau secundare datorită căderii şi
lovirii de corpuri dure.
Leziunile primare apar în momentul în care organismul este luat drept conducător în reţeaua
electrică om—pămînt, curentul urmărind drumul cel mai scurt, lipsit de rezistenţă, care de obicei nu
este altceva decît: hainele ude, pielea transpirată, în direcţia pămînt. Părul ars, arsuri ale pielii, haine
arse şi rupte, toate aceste elemente ne arată drumul parcurs de trăsnet.
Organele vitale au cel mai mult de suferit de pe urma trăsnetului. Lezarea sistemului nervos
duce la lipotimie. amnezie retrogradă, paralizii şi alte afecţiuni.
După dr. E. Roas trăsnetul poate provoca stop cardiac.
Încă nu s-a lămurit dacă moartea survenită după trăsnet se datorează stopului cardiac sau
lezării centrilor vitali din creier.
185
^r
Simptom* imediate:
— Cord: stop cardiac, tulburări de ritm cardiac;
— Sistem nervos: inconştienţă, paralizii respiratorii şi articulare, stare de şoc neurovegetativ;
— Tegumente: arsuri de diferite grade.
Cum ne apărăm de trăsnet
Dacă este posibil ne vom refugia în cabane sau refugii. Refugiile trebuie însă izolate sau să fie
dotate cu paratrăsnet.
Dacă ne aflăm în locuri descoperite vom căuta să aplicam următoarele reguli:
— Evită creste, muchii, vîrfuri, surplombe şi alte locuri expuse;
— Fereşte-te de ancore de metal, cascade de apă, stîlpi metalici indicatori ş.a.;
— Refugiul în grote este indicat numai atunci cînd distanţa dintre tine şi pereţi depăşeşte 1—2
metri;
— Ideal este să stai la cîţiva metri depărtare de baza sau piciorul unui obiect înalt.
— Aşază-te cu picioarele încrucişate sub tine pe un suport izolat (rucsac, coardă, haine) fără a
atinge stînca cu corpul;
— Dacă eşti în perete, asigură-te în cît mai multe pitoane bătute perpendicular pe linia de
scurgere a curentului;
— Dacă sînteţi în pădure adăpostiţi-vă sub coroana unui copac, dar cel puţin la o distanţă de
4-6 metri de la trunchiul lui. Altfel riscaţi să fiţi electrocutaţi.
Primul ajutor în caz de accidentare prin trăsnet:
Ajutorul medical este pe cît de simplu pe atît de important, de aceea este bine ca fiecare din
noi să-l cunoaştem:
— Eliberarea accidentatului din poziţii vicioase;
— Asigurarea celui accidentat;
— Aşezarea accidentatului într-un loc ferit;
— Dacă este nevoie executăm fără a pierde timp, acţiuni de reanimare, masaje cardiace
exterioare, respiraţie artificială tratament împotriva şocului şi a plăgilor;
— Transportul de urgenţă la un spital.
În problema transportului accidentaţilor în munţi şi chiar pe pîrtiile de schi nu putem să nu
ţinem seama de experienţa deosebită dobîndită de majoritatea membrilor grupelor salvamont din
judeţul nostru. Aceştia au bune cunoştinţe asupra determinării traumatismelor specifice în accidentele
montane, practică cu mult succes acordarea primului ajutor şi folosesc cele mai bune metode — în
funcţie de felul accidentului — pentru transportul acestuia. De aceea dorim ca majoritatea turiştilor
care merg în grup şi neprevăzutul le-a ocazionat un accident, sa reţină cîteva recomandări ale
maeştrilor sportului din Salvamontul braşovean şi anume Naghiu Mircea şi Opriş Mircea, care cu multă
dragoste împărtăşesc la toţi turiştii din cunoştinţele lor practice.
În condiţiile practicării crescînde a sporturilor pe munte accidentul a devenit un fapt inerent,
căruia trebuie să-i dăm o atenţie din ce în ce mai sporită.
Pentru ca intervenţia să fie promptă şi să putem acorda un prim ajutor de calitate, atît alpiniştii
cît şi membrii echipelor salvamont trebuie să cunoască următoarele măsuri în legătura cu declanşarea şi
desfăşurarea acţiunii de intervenţie:
Anunţarea unui accident trebuie să cuprindă:
— locul, posibilităţi de acces, condiţii meteo;
— ora la care s-a petrecut accidentul;
— numărul accidentaţilor;
— diagnostic prezumtiv;
— dacă pînă la ora anunţării i-a fost acordat prim ajutor;
— datele celui care anunţă accidentul (numele şi prenumele. adresă, locul de la care face
comunicarea).
Aceste date se vor cere neapărat celui care declanşează acţiunea pentru ca echipa să-şi poată
lua toate măsurile necesare de intervenţie.
Datele vor fi notate citeţ de cel care primeşte mesajul, no-tîndu-se şi ora la care s-a primit
înştiinţarea referitoare la producerea accidentului.
Deplasarea echipei se va face cu minim de efort, maxim de randament şi într-un timp cît mai
scurt. Din această cauză este absolut necesar ca membrii echipelor salvamont să aibă o pregătire fizică
desăvîrşită.
Pentru transportul tărgilor şi a materialelor de intervenţie la locul acidentului se vor folosi
echipierii mai slab pregătiţi din punct de vedere fizic lăsîndu-se sarcina grea a transportului
accidentatului în seama celor bine pregătiţi:
186
187
— O condiţie esenţială a succesului este ca să ajungem cît mai odihniţi la locul accidentului.
În funcţie de loc, deosebim:
— accidente întîmplate la cabană;
— accidente pe un drum uşor accesibil;
— accidente pe pîrtii de schi;
— accidente pe drum greu accesibil a căror intervenţii cade în seama alpiniştilor din grupele
Salvamont.
— accidente în abrupturi.
În toate aceste cazuri echipa de intervenţie trebuie să asigure următoarele:
— maximum de confort pentru accidentat;
— siguranţă totală;
— deplasare rapidă.
Confortul oferit accidentatului se face în funcţie de accidentul pe care l-a suferit, în funcţie de
poziţia optimă de transport.
Dacă vara, echipa nu are de întîmpinat situaţii prea dificile, accidentele de iarnă pun probleme
grele în ceea ce priveşte transportul şi acordarea primului ajutor.
Ajunşi la locul accidentatului în cazul că avem de-a face cu un grup de accidentaţi, ordinea
urgenţei acordării primului ajutor este următoarea:
1. Cazurile de asfixie;
2. Hemoragiile;
3. Politraumatisme, fracturi;
4. Urgenţe medico-chirurgicale (otrăviri, abdomen acut). Nu se va acţiona preferenţial în
funcţie de sex, vîrstă etc,
este absolut necesar să se respecte această ordine de urgenţă.
În timpul transportului se vor administra calmante, în cazul în care bolnavul reclamă dureri şi
se va avea în vedere o bună izolare termica, care se poate realiza introducînd sticle cu lichid fierbinte în
sacul de dormit, vom căuta să ferim accidentatul de zdruncinături şi şocuri în timpul transportului. Se
va avea în vedere calmarea psihică a bolnavului (discuţii relaxante pe un ton cît mai vesel, odihnitor).
Un membru al echipei se va ocupa în permanenţă de asigurarea tărgii în locurile în care
aceasta este necesară.
Avînd în vedere că în majoritatea cazurilor accidentul ne surprinde pe munte şi acţionăm fără
să avem asupra noastră materialele tehnice de transport, este absolut necesar să cunoaştem cîteva din
mijloacele improvizate folosite la transportul accidentatului.
188
 Aceste mijloace improvizate pot fi confecţionate din:
- o coardă care se va folosi pentru transportul în spate al accidentatului;
- confecţionarea din coardă sau cordelină împletită sau înnodată a unei tărgi;
- confecţionarea unei tărgi dintr-un hanorac prin care s-au introdus beţe de schi (schiuri);
- o raniţă căreia s-au făcut 2 găuri pentru transportul în spate al accidentatului;
- beţe de schi, crengi de copaci, pioletul, coada de la ciocan pot fi utilizate foarte bine pentru
imobilizarea diferitelor fracturi;
- schiurile pot fi folosite pentru confecţionarea unei tărgi;
- o cracă solidă poate fi folosită pentru transport prin tîrîre;
- o scară, o uşă sau alt plan dur pot fi folosite pentru transportul fracturilor de coloană;
- cadrul metalic al unui rucsac poate folosi prin simple amenajări de transport (în cazul în care
posedăm un cadru solid).
Toate aceste mijloace oferă o posibilitate rapidă de transport, dar nu în toate cazurile oferă şi
confortul pe care ni-l pot da mijloacele specializate din care amintim:
- prăjina (BARNAUD) este un dispozitiv în formă de prăjină, de unde-i vine şi numele, pe
care se leagă accidentatul în» făşurat într-o foaie de cort sau sac de dormit. La capete prăjina este
prevăzută cu două mînere care folosesc la transport şi asigurare, este uşoară şi foarte portabilă, poate fi
deservită de 2 persoane;
- targa (Brauncordo) poate fi purtată de 2-4 persoane, în funcţie de terenul pe care ne
deplasăm, oferă confort sporit accidentatului;
- sania Mariner — poartă numele constructorului, care a reuşit să creeze acest dispozitiv
universal, folosit atît la acţiunile în perete cît şi la transport pe poteci în cazul în care i se adaptează o
roată pe care se face transportul. Permite reglaj al curburii şi reglaj al mînuirilor. Permite transportarea
cu troliu şi pe funiculare, deservire 2-4 persoane, greutate 8 kg;
- troliu Poma (Graminger) construit în anul 1962 de către Pomagalski - permite ridicarea în
perete cu o viteză de 120 m/h, este compus dintr-un schelet metalic pe care sînt montate rolele de
antrenare a cablului, acest dispozitiv dă o siguranţa totală în transport;
189
— Akia - denumire preluată de la popoarele nordice, este o sanie în formă de barcă care
serveşte la transportul accidentaţilor pe zăpadă, poate fi deservită de 2 schiori micşorînd astfel timpul
de deplasare. În ultimul timp alpiniştii braşoveni au construit barca de tip OPMI, care fiind foarte
uşoară şi demon-tabilă oferă maximum de randament, în deplasările dificile poate fi adaptată la sisteme
de funiculare, deservire 2—4 persoane;
— Targa TARS — construcţie românească a echipei salvamont Piteşti este compusă din 2
cadre folosite pentru transportul bagajelor, care formează un dispozitiv rigid uşor şi sigur;
— Targa mobilă construită de echipa salvamont Zărneşti, este un dispozitiv de transport
prevăzut cu o roată în plan median şi cu posibilităţi de frînare autonomă, la miner, este uşor portabilă şi
oferă un confort maxim.
Toate aceste dispozitive trebuiesc să îndeplinească următoarele condiţii:
— să aibă greutate redusă;
— să ofere o manipulare simplă;
— să ofere rigiditate în transport;
— să poată fi deservită de un număr cît mai mic de persoane.
În timpul transportului este indicat ca bolnavul să stea în plan orizontal (cu excepta cazurilor
impuse de felul traumatismului) pentru aceasta posturile în echipă se vor repartiza în funcţie de talia
fiecărui echipier. Cei înalţi vor ocupa poziţia aval iar cei mici de statură poziţia amonte.
Pentru transportul accidentatului cu akia se pot folosi la urcare tracţiunile directe sau prin
scripete, dar;
Tracţiunile directe pe lîngă faptul că nu oferă o siguranţă mare în deplasare, se fac cu un
consum mare de energie, din care cauză se folosesc doar la deplasări pe distanţă foarte scurtă şi pante
uşor înclinate.
Tracţiunile prin scripete oferă o siguranţă maximă deplasării şi reducere substanţială a
efortului. Se alege un punct de asigurare foarte rezistent deasupra akiei la o distanţă egală cu lungimea
corzii, de acest punct prin intermediul unei bucle şi a unei carabiniere se introduce coarda a cărui cap
este legat la akie tracţionînd de capătul liber al corzii în jos, realizăm deplasarea akiei cu maxim de
siguranţă şi un consum minim de energie. Ceilalţi doi echipieri vor căuta alt punct de asigurare şi vor
executa aceeaşi manevră cu cea de a doua coardă legată la akie folosind încărcarea alternativă a celor
două corzi, deplasa-
190
rea se va face foarte rapid. Sistemul poate fi folosit şi la coborîrea akiei procedîndu-se în sens
invers.
La intervenţiile în perete sau în locurile foarte expuse:
— se va stabili sensul de scoatere;
— se va stabili cel mai sigur şi rapid drum de acces;
— se vor lua toate măsurile de siguranţă a salvatorului;
— este indicată folosirea căilor laterale pentru a nu se declanşa pietre în timpul acţiunii;
— coeficientul de siguranţă la rezistenţa net 1 x 10;
— scoaterea din perete prin tracţiune poate fi realizată cu:
— metode clasice, tracţiunea directă, folosirea corzilor, a scripeţilor confecţionaţi din
carabiniere şi noduri prusice, tracţiunea prin călcare;
— metode moderne, tracţiunea cu ajutorul cablurilor, a tro-liilor, cleştilor de cabluri.
Transportul accidentaţilor prin traverse se realizează pe balustradă sau funiculare. Se vor
folosi corzi (cabluri) rigide, astfel încît tensiunea creată prin întinderea corzii+greutatea dispozitivului
de transport să nu depăşească 1/5 din rezistenţa corzii (sau a cablului).
Coborîrea accidentatului se face folosind diferite sisteme de frînare. Coborîrea se poate face
prin rapel, salvatorul avînd accidentatul în spate şi el realizînd frînarea prin intermediul unui coborîtor,
opt de rapel, 3 carabiniere, ş.a.
Sau prin lansarea — dispozitivul de frînare fiind montat într-un punct fix, pe care se face
frînarea de către o a 3-a persoană, acest procedeu permite siguranţă maximă, coborîrea făcîndu-se
asigurat, rolul salvatorului fiind de a depărta accidentatul de perete. Dintre dispozitivele de frînare
amintim:
— optul de rapel;
— şaibă de frînare;
— şaiba şticht;
— coborîtorul Rogatka;
— sistemul 3 carabiniere;
— sistemul 2 carabiniere;
— 1 carabinier+ciocan.
În toate cazurile de intervenţie raniţa salvamont trebuie să cuprindă în afară de materialele
tehnice alpine următoarele materiale necesare în intervenţie:
— sac dormit, lanternă, băuturi calde şi îndulcite, haine de rezervă, binoclu, busolă, mijloace
de comunicare, trusa sanitara, pelerină de salvare. Iarna, sonde pentru avalanşe, alimente concentrate.
191
însumînd aceste materiale cu materialele tehnice alpine constatăm că volumul de transport
este foarte mare, din aceasta cauză se cere tuturor membrilor salvamont o bună pregătire fizică pentru a
putea face faţă condiţiilor grele de lucru în cazul unei intervenţii salvamont.
SUPRAVIEŢUIREA (SURVIVAL)
O explicaţie pe înţelesul tuturor, a noţiunii de „survivaT s-ar putea formula astfel: „Arta,
folosită voluntar, sau impusă de împrejurări deosebit de grele, pentru a supravieţui în natura sălbatică".
În ambele situaţii se folosesc aceleaşi cunoştinţe, doar metodele sînt diferite.
Cine iubeşte libertatea în sălbăticia munţilor se bucură de natură pură, netulburată de nimeni,
dar cînd aceasta se răscoleşte şi-şi arată colţii, fiecare din noi caută să-şi apere viaţa. In cele mai multe
cazuri, puţini mai rămîn în mijlocul ei fiindcă majoritatea nu ştiu cum să găsească soluţia cea mai
rapidă. Pentru alpinistul şi vînătorul pasionat, natura sălbatică este un bun prieten, dar pentru cine nu-i
cunoaşte capriciile şi manifestarea lor, o socoteşte cel mai crunt duşman.
Fiecare din noi poate avea neplăceri în natură, dacă nu este pregătit să le întîmpine. Astfel, o
pereche de turişti făceau o plimbare în afara oraşului, într-o pădure, pe o potecă turistică. La un
moment dat descoperă o potecă îngustă nemarcată ce conducea în inima pădurii. De fapt era o potecă
de vînătoare pentru dib, care la un moment dat se înfunda. Speriindu-se că se lasă amurgul, au făcut
calea întoarsă, dar întunericul i-a surprins şi poteca a devenit de necunoscut. La un moment dat au
văzut nişte lumini în vale şi au luat-o direct în jos. Bărbatul a alunecat pe o lespede şi a rămas pironit
locului, cu coloana vertebrală ruptă. Soţia sa, vrînd să-l ajute, a alunecat pe aceaşi stîncă rânindu-se.
După trei zile au fost găsiţi: soţul mai trăia dar femeia murise de frică. Amîndoi au fost victimele
propriei lor panici, cauza fiind teama de a rămîne o noapte în pădure, pînă cînd, a doua zi, pe lumină ei
se puteau descurca.
Aceasta este un exemplu cit de străină a devenit natura pentru majoritatea oamenilor. Unii se
sperie şi de ceaţă. Îndeletnicirile omului primitiv au fost uitate de mult şi în fiecare an se înregistrează
zeci şi zeci de victime. Puţini sînt aceia care cunosc bine muntele şi primejdiile lui, ce sosesc
fulgerător, cu schimbarea vremii şi care ştiu ce să facă de la caz la caz. Sînt
192
 mulţi care, într-o zi cu soare şi cu vînt liniştit, pornesc spre creste echipaţi uşor. Ajunşi sus,
dau de ceaţă începe ploaia. Surprinşi, vor să se înapoieze de unde au plecat, dar totul pe ei este ud şi la
acţiunea vîntului încep să îngheţe. Chiar şi mîinile îngheţate nu mai pot face prize sigure şi coborîrea
devine un pericol de moarte. În curînd picioarele alunecă, iar pînă la urmă echipele de salvare găsesc şi
poartă în saci spre vale, doar corpuri fără viaţă. Cine se pierde cu firea, nu mai are timp a se gîndi, şi
odată cu panica ce la cuprins este un om fără voinţă şi posibilitate de a raţiona şi a ieşi din impas. In
general, omul este o fiinţă care poate răbda şi suporta mult mai mult decît este şi se crede capabil. Totul
depinde însă de voinţă, care se poate educa şi deveni mai tare decît o armă.
Pentru unii oameni voinţa de a supravieţui este o ştiinţă, cîştigată printr-un antrenament şi o
competiţie foarte dură cu natura. Astfel puţini ştiu că scoarţa anumitor copaci este comestibilă. Chiar
unele plante mai înainte considerate otrăvitoare, s-au dovedit că în cazuri de nevoie au fost salvatoare,
fiind folosite ca hrană în situaţii extreme. În viaţa unui alpinist, anumite metode de a supravieţui mai
multe zile în locuri fără adăposturi şi expus capriciilor naturii, sînt îndeletniciri obişnuite, legate de
sportul pe care îl practică spre deosebire de un turist, care le aplică - dacă le cunoaşte - spre a-şi salva
viaţa.
De multe ori un rutinat, dacă i se recomandă cu bunăvoinţă metode moderne spre a le folosi în
cazuri extreme, pentru a supravieţui, el rămîne conservator şi fidel numai mijloacelor experimentate de
el. Pentru a găsi cele mai practice uzanţe de a supravieţui, s-au făcut cercetări la diverse popoare
primitive, pentru a cunoaşte cum pot găsi apă în stepă şi în pustiu, sau cu ce se pot hrăni în stepa
tropicală. Fiecare din aceste popoare, pe care noi le considerăm primitive, pe nedrept, şi-au descoperit
metodele lor proprii pentru a contracara neajunsurile provocate de natură. Ceea ce unii nu înţelegeau
ştiau ceilalţi de mult. De exemplu, numai vechii australieni foloseau bumerangul, numai eschimoşii
ştiau cum se construieşte un iglu, puţine popoare aveau ţeava de suflat ca armă, iar bărcile din piele de
bizon erau folosite numai pe lacul Tschad sau în nordul Perului. Care era arma cea mai buna? Cine a
crezut că se poate face foc chiar cu ajutorul gheţii?
Dar din păcate multe din aceste metode au fost uitate chiar şi de popoarele care le-au folosit,
sau au fost abandonate, adoptîndu-se civilizaţiei la contactul cu albii. Acest lucru a început cu primul
cuţit cu lama de oţel pe care l-a adus schimbul în natură. Toporul şi oala de fiert au adus o ruptură în
viaţa obişnuită a unor popoare, care încă nu fuseseră alterate de civilizaţie. Iar cînd au ajuns acolo
plumbul şi praful de puşcă s-a terminat cu cursele şi plasele de prins vînat. Ultimele tradiţii s-au topit.
De aceea istoricii şi etnologii au mai rămas singurii care mai amintesc de felul de viaţă al unor popoare,
dar aceste lucrări documentare, însoţite cîteodată de schiţe, se găsesc doar în rafturile bibliotecilor.
Unele metode de supravieţuire descrise mai jos nu au fost „inventate" de mine, dar le-am
preluat şi verificat în cele mai multe cazuri din curiozitate şi mai rar în situaţii impuse. Consider însă,
că un turist pasionat trebuie să cunoască cît mai mult din relaţia om — natură, de aceea am căutat să
selectez numai unele din metodele de supravieţuire.

FOCUL. Cum putem face foc fără chibrite sau brichetă ...
Mulţi dintre noi nu mai ştiu ce înseamnă iască şi amnar; însă acest gen de material putea fi
găsit acum 150 ani în orice gospodărie într-o cutiuţă specială şi fără el nu se putea face foc.
În ziua de azi acest material il găsiţi în natură şi în cantităţi suficiente, dar trebuie să te pricepi
să-l cauţi şi anume:
Sub coaja exterioară a fiecărui mesteacăn se găsesc straturi foarte subţiri a e unei alte coji
extrem de fine. Ele se desprind uşor şi se înfăşoară în jurul degetului ca o foiţă de hîrtie. Şi pe vremea
cea mai rea şi pe vîntul cel mai amarnic, această pieliţă lemnoasă rămîne complet uscată. „Prietenul"
meu culegea această foiţă o freacă între degete pînă o transformă în fulgi minusculi pe care îi strecoară
în buzunar. Apoi, acelaşi lucru îl face şi cu cojiţa de la larice sau cedru pe care o găseşte la toate
răşinoasele. Dar, foiţele de mesteacăn sînt cu mult mai bune. Mai caută muşchi îngălbenit, uscat de
vînt, lichieni uscaţi de pe un molid bătrîn, precum şi fire subţiri şi uscate de iarbă. Se mai poate adăuga
puf de mîţişor de salcie uscat, praful de la ciuperci bătrîne şi vîrfurile cele mai îndepărtate ale crengilor
moarte. Toate acestea prietenul meu le bagă în buzunar, unde cu mîna stîngă le mărunţeşte şi amestecă
în continuu. „Se mai pot folosi" spune el, şi puful de la cuiburile de păsări, excrementele uscate ale
păsărilor, ale iepurilor şi liliecilor. Insă, tot acest material trebuie foarte bine făcut mărunt. La nevoie
poţi scoate şi fire de lînă din propria îmbrăcăminte, sau fire din căptuşeala de mătase a hainelor. Şi mai
sînt încă multe posibilităţi - practic, cine le cunoaşte nu va avea niciodată greutăţi la procurarea lor.
Acum vom căuta beţigaşul de frecat şi lemnul care va folosi ca suport.
La o larice bătrînă lovită de trăsnet, prietenul verifică cu unghia aşchiile de lemn ce sînt pe
cale de a se desprinde din trunchi, hotărîndu-se pentru una groasă de vreo trei centimetri, lungă de o
jumătate de metru şi cam tot atît de lată.
„Asta va merge fiindcă nu e nici prea moale nici prea tare şi stă bine pe jos, fiind stabilă, ori
ce lemn de răşinoare este bun, dar şi de salcie, ulm, plop sau tei pe care însă de multe ori în munte nu le
găseşti".
Acum mai lipseşte beţigaşul pentru frecat. Prietenul ocoleşte mai multe beţe, aparent potrivite,
dar care de fapt sînt umede toate. El caută în mod special un lemn uscat de vînt dar nu de soare, fiindcă
vîntul usucă mai bine. Continuă să caute băţul, dar nu în desiş, fiindcă acolo nu pătrunde vîntul, ci în
locuri mai deschise. După ce găseşte un lemn uscat, de mult doborît, rupe un beţigaş gros cît degetul
mare, îl cojeşte şi îi taie jos toate rămurele pînă rămîne lung cam de 60 cm. Capătul care va fi frecat, îl
rotunjeşte semisferic.
Trebuie să fie un băţ solid şi uscat ca osul, şi ales un lemn care să nu fie nici prea tare, nici
prea moale. Nu trebuie ca tot copacul să fie uscat, ci doar o creangă moartă care nu mai are suc-
măduvă. Altfel poţi să freci ceasuri întregi şi nu sare nici o scînteie. La o creangă mare căzută în multe
crengi libere, neatinse de pămînt, poţi găsi un lemn bun.
Acum se pune scîndură pe pămînt, şi cu un cuţit se face la un capăt o gaură cu o lăţime de 2
cm la o distanţă de margine de cca 3 cm. În această gaură trebuie să putem introduce degetul mare pînă
la articulaţie, dar nu este voie să străpungem scîndură. De la acest orificiu pînă la margine facem un
şănţuleţ, care începe prin a fi foarte îngust, continuîndu-se apoi ca o pîlnie mică.
Din buzunar, acum scoatem combustibilul pe care l-am mărunţit şi îl turnăm în şănţuleţ,
înainte de ieşirea acestuia la margine. Facem o grămăjoară mare cît pumnul, pe care o protejăm de
curent printr-o mică fortificaţie de pămînt. Apoi, facem o grămăjoară de lemne frumos clădită, cu un
spaţiu gol la mijloc pe care îl umplem cu crenguţe subţiri şi uscate şi cu ierburi uscate. Această
grămăjoară din mijloc se numeşte „cuibul focului". Apoi clădim şi o protecţie contra vîntului. Acum
luăm beţigaşul de frecat şi introducem capătul semisferic al acestuia în orificiul scîndurii, începînd să
invîrtim beţigaşul intre palmele bine întinse, mai întîi încet şi cu grija şi apoi tot mai repede. În orificiu
începe să trosnească. În general, nu ajunge numai să învîrteşti, trebuie să exerciţi şi o presiune
îndreptată de sus în jos, pentru ca frecarea să fie mai mare. Totul este o problemă de exerciţiu, fiindcă
la început va merge mai greu. Dar nici nu trebuie să apăsam prea tare fiindcă în felul acesta beţigaşul se
învîrteşte prea încet. În timp ce invîrtim, palmele vor cobori pînă aproape de bază apoi iute ca fulgerul
vor reveni la poziţia iniţială.
Acum putem să frecăm tot mai repede, fiindcă deja praful de lemn s-a format în orificiu şi a
devenit extrem de fierbinte, emanînd deja miros de fum şi apar şi puncte mici care strălucesc.
Acum se văd mai clar puncte luminoase care seamănă cu o rîmă roşie ce se strecoară spre
praful fierbinte de lemn prin şănţuleţ, ajungînd la marginea scîndurii. Deja putem să aruncăm beţişorul,
ne aplecăm cu mare grija peste punctele roşii şi suflăm. Imediat acestea vor străluci mai tare şi luate de
răsuflarea noastră vor cădea în grămăjoara de combustibil fin, de alături. Acum, suflînd ceva mai tare
în grămăjoară se zbat deja cîteva flăcări. Ele cuprind cu iuţeală toată grămăjoara şi în final mica
instalaţie.
Acum putem împinge încetişor vatra pe o bucată de coajă şi o introducem cu grijă în mijlocul
grămezii de lemne clădită. Dacă suflăm cu grijă înăuntru, peste cîteva clipe vom auzi troz-nete vioaie şi
primele flăcări au apărut fără să fi trecut mai mult de un sfert de ceas.
in momentul cînd iau din foc o crenguţă să-mi aprind ţigara „prietenul" îmi întinde chibriturile
şi îmi spune...; Totul a fost o glumă, ca să vezi cîte poate face omul cînd vrea".
Metoda prietenului meu poate fi îmbunătăţită şi uşurată cînd beţişorul pentru frecat este
răsucit cu ajutorul unui arc. Dacă nu avem coardă, punem în loc o fîşie de piele. Această coardă se
înfăşoară în jurul beţişorului şi arcul se trage într-o mişcare de du-te-vino cu mîna dreaptă aşa cum
procedăm cînd tăiem cu un fierăstrău. Arcul are avantajul că lasă liberă mîna stîngă, pentru a apăsa pe
beţişor.
Dacă ai la îndemînă un şiret tare şi foarte aspru mai există un mijloc de a face focul. O
creangă groasă de 3—4 cm se aşază cu vîrful pe o piatră sau o buturugă aproximativ la 20-30 cm
deasupra pămîntului. Celălalt capăt stă pe pămînt. Cam la o treime la capătul de sus al crengii se face o
crestătură lată de un deget. Cel care face focul pune un picior pe creangă pentru a o fixa, trage şiretul
prin crestătură şi apoi repetă mişcarea repede pe de o parte şi alta. Şi aici se va forma praful de lemn
fierbinte care se amestecă şi cu fibrele şiretului. Acest praf va cădea pe grămăjoara de combustibil aflat
chiar sub locul frecării şi nu după mult timp va ieşi fum şi în final, foc.
Cine are o armă şi gloanţe, poate să-şi „împuşte focul". În acest caz se scoate proiectilul
propriu-zis din tub. La cartuşe cu alice este mai simplu, se taie capătul din faţă şi se lasă alicele să se
rostogolească afară. Proiectilul dintr-un cartuş cu glonţ se eliberează prin baterea cu dosul cuţitului sau
cu o piatră pe circumferinţa tubului. Apoi se scoate uşor prin deşurubare. Cam o jumătate din praful de
puşcă se lasă în tub, iar restul se presară peste grămăjoara de combustibil. Considerăm că avem gata
clădită şi grămada de lemne. Acum se rupe o fîşie de stofă din cămaşă sau buzunarul pantalonului dacă
nu avem nimic altceva la îndemînă şi aceasta o răsucim şi o punem ca dop peste praful de puşcă din
tub. Apoi îndreptăm arma în sus şi apăsăm pe trăgaci. Fîşia de stofă (sau alt material din tub) va dogorî
şi străluci în aer ca un licurici apoi va cădea încet pe pămînt, iar noi trebuie să o luăm repede şi să o
punem în grămăjoara pe care am format-o mai înainte.
Dacă sîntem automobilişti şi avem o pană care ne obligă să stăm mult pe loc şi nu avem foc, îl
putem face foarte uşor, chiar dacă nu avem la bord o brichetă de aprins ţigări. Vom prelungi polii
bateriei apoi apropiem capetele pînă cînd fac scîntei. O grămăjoară din combustibilul făcut de noi se
aprinde rapid la aceste scîntei.
Dacă soarele este sus pe cer, cu orice lentilă putem aprinde focul. De aceea e bine să avem la
noi oricînd o lupă cît de mică. La treaba asta ne poate servi chiar şi o lentilă pe care o deşurubăm de la
un binoclu sau o lunetă. In cazuri deosebite şi lentilele de ochelari sînt bune cînd se scot ambele şi se
suprapun părţile convexe spre în afară, iar la mijloc punem puţină apă.
Precizăm că etanşarea pe margine se poate face cu o bandă leucoplast. La fel, putem folosi şi
capacele de sticlă ale ceasului sau busolei.
Nu este de mirare ca în extremis, să facem foc chiar din cioburi de gheaţă. Se ia o bucată de
gheaţă în care să nu fie bule de aer. Cu cuţitul o sculptăm pînă rezultă din ea o bilă de mărimea unei
mingi de tenis. Apoi începem să lucrăm cu mîinile la lustruirea ei dar numai din două părţi, pînă cînd
obţinem o lentilă de gheaţă cu două părţi concave. Această lentilă de gheaţă captează într-adevăr razele
solare şi le poate concentra într-un singur punct pe combustibilul pe care l-am pregătit dinainte, şi astfel
avem focul gata.
Cine foloseşte sistemele de mai sus şi doreşte ca la plecare să ia focul cu el, după ce l-a făcut
cu atîta trudă o poate face fără mare dificultate. Luăm o cutie de tablă pe care o găurim la ambele
capete. In cutie se pune o grămăjoară de jar, deasupra lemn putred sau muşchi uşor umezit. Această
combinaţie va mai arde mocnit chiar mai mult de două ore. Dacă nu avem la îndemînă o cutie de tablă
ne putem mulţumi cu un lemn găunos. Pentru ca acest „recipient" din lemn să nu se carbonizeze prea
repede, se bagă în el nişte pietricele sau nisip, şi numai după aceea se pune jarul.
Desigur că la făcutul focului şi în general în zonă de pădure este necesară cea mai mare
prevedere şi grije. Cu nici un preţ nu trebuie să apară primejdia declanşării unui incendiu. Un loc foarte
sigur de făcut focul sînt bancurile de nisip de lîngă rîuri, lacuri şi locuri stîncoase. Dacă nu avem
asemenea posibilităţi vom curăţa scoarţa de iarbă şi muşchi pînă dăm de pămînt, apoi în jurul acestei
vetre facem un brîu de pietre care să menţină jarul într-un singur loc şi să-l apere contra vîntului. Nu
avem voie să lăsăm focul nesupravegheat. Deoarece orice turist sau vînător de obicei campează lîngă o
apă, cel mai bine este să stingă focul cu apă.
Să nu uităm că şi sticlele goale şi cioburile lăsate la întîmplare în pădure, pot deveni „lentile"
ce vor putea aprinde orice frunză uscată dacă se întîmplă ca soarele să bată exact dintr-o direcţie
„nenorocită". Toate acestea trebuiesc adunate şi îngropate înainte de a porni la drum.
Adevăratul om de munte nu-şi ia niciodată pietre de lîngă rîu sau din albia rîului pentru a-şi
proteja cu ele focul. Aceasta din motivul, ca aceste pietre rotunde supraîncălzite pot exploda cînd ne
simţim mai bine şi ne pot răni grav. „De ce?" Fiindcă ele sînt încărcate cu apă, iar dacă noi le expunem
căldurii focului, lichidul din interiorul lor vrînd să se evapore, le dilată, iar presiunea aburului face să
explodeze piatra.

APA. Dacă ne găsim pe un platou fără apă, din cauza pîraielor secate, asta înseamnă că trebuie
să începem să săpăm. Aceasta este o treabă anevoioasă pentru un om însetat, deoarece pereţii unui pîrîu
secat sînt instabili şi mereu se surpă. Şi se poate întîmpla pînă la urmă să nu găsim apă ci numai nisip
ud. În asemenea situaţii ne putem folosi de o cutie de metal a cărei jumătate se găureşte cu un cui sau
vîrful cuţitului. Ea se înşurubează în nisip pînă la margine şi din nisipul ud o să înceapă să curgă prin
deschizătură picături de apă.
Cercetătorii asupra mişcării vaporilor de apă au descoperit o metodă surpinzator de simplă. Nu
e necesar decît să avem o bucată de material plastic rezistent la rupere şi din care facem un pătrat cu
laturile de 1½ m. Cu o lopată sau cu mîna facem o groapă de 1 metru în a cărei mijloc se pune un vas şi
apoi se întinde uşor bucata de material plastic peste groapă, pe margine se pun pietre sau nisip ca să o
fixeze ca să nu alunece. Acum punem o piatră peste această bucată de material plastic, care este
complect impermeabilă, în aşa fel ca să fie exact deasupra vasului de colectare. Aburul — respectiv
vaporii de apă — care se formează din nisipul umed din cauza soarelui fierbinte nu se mai pot răspîndi
în atmosferă, ci rămîn atîrnaţi de folia de plastic, apoi se scurg pe ea către mijloc în jos pînă ajung în
vas. Lichidul astfel adunat ajunge pentru ca să facă pe un om să supravieţuiască. În multe peşteri sînt
bălţi de apă sau cel puţin pereţii sînt umezi, destul pentru ca folosind o bucată de pînză cu care îi
ştergem şi apoi storcîndu-o să obţinem apă.
În general urmele sălbătăciunilor în zile foarte călduroase, duc totdeauna spre locuri unde este
apă. Şi asta vom observa dacă ele se îndesesc şi duc spre vale.
 S-ar părea că n-ar exista apă dulce pe malul mărilor. Este o mare greşeală. De cele mai multe
ori se găseşte pe ţărmul mării suficientă apă pentru a se adăpa mulţi oameni. Se aşteaptă pînă cînd
refluxul ajunge la punctul cel mai culminant şi apoi aproape de margine se sapă o groapă rotundă, nu
prea adîncă. Curînd ajungem la o apă al cărui strat superior este dulce. Aceasta fiindcă apa sărată fiind
mai grea se lasă la fund.
Majoritatea părinţilor interzic copiilor să mănînce zăpadă. Dar zăpada este un mijloc absolut
nevinovat pentru a ne potoli setea. Bineînţeles să nu o înghiţim sub formă de gheaţă ci porţii foarte mici
care să se lase să se topească în gură. Dacă călătorim putem să ne băgăm o cantitate de gheaţă într-o
pungă de plastic pe care o purtăm între pulovăr şi haină. Nu după mult timp din cauza căldurii corpului
în punga de nylon zăpada se va transforma în apă.
Nu este plăcut şi este şi periculos să se bea apă din mlaştini, din gropi noroioase sau ape
stătute. Apa colectată din astfel de surse este neapărat nevoie să fie fiartă înainte de a se bea.
Toţi peştii conţin apă, şi mai ales peştii din mare au un lichid hrănitor pentru om. Peştele se
taie în bucăţele mici, se bagă într-o pînză şi se stoarce puternic şi putem colecta din el într-un vas.
Adevărat că nu are un gust bun dar ne fereşte de însetare. Deci nimeni nu mai poate muri de sete pe
mare, atîta vreme cît poate prinde destui peşti. Meduzele şi peştii fără oase sînt periculoşi pentru a se
scoate apă din ei.
Apa proaspătă de ploaie este cea mai bună de băut, chiar dacă are un gust fad. Cu o pînza
curată impermeabilă se poate colecta cel mai bine. Sau cu o folie de masă plastică. Numai apa de ploaie
proaspătă are garanţia perfectei purităţi. În astfel de condiţii nu este cazul unei analize chimice. Cu cît o
apă curge mai leneş păstrează mai bine substanţele dăunătoare omului. Cele mai nocive ape sînt cele
care străbat localităţile cu o mare densitate de populaţie, fiindcă apele reziduale le-au poluat.
Chiar şi departe de aşezările omeneşti există ape din care nu trebuie băut nici o picătură şi
anume: bălţi sărate, lacuri cu otrăvuri naturale şi alte ape care se găsesc în regiuni vulcanice, mlaştini
etc. La populaţia locală s-a format cu vremea o anumită imunitate, în sensul că pot consuma unele ape,
dar, aceasta nu este valabilă pentru toţi oamenii.
Bacteriile sînt nimicite în modul cel mai simplu prin fierbere timp de 5 minute a apei. Apa
pierde astfel acidul carbonic, capătă un gust fad, dar este băubilă, dacă adăugăm puţină sare de
bucătărie. Există o mulţime de tablete şi prafuri, care curăţă apa, o dezinfectează şi nu mai este nevoie
să o fierbem. Mai ales se recomandă tabletele de Halazon, 2 buc. Ta un sfert litru apă. Pentru apă
tulbure şi nămoloasă se pune dublu. Dacă se dizolvă pulbere de clor (o lingură) în 2 litri apă, cu aceasta
se pot purifica o sută litri apă. Dar să se aştepte o jumătate de oră şi numai după aceea se poate bea.
Clorul folosit pentru dezinfectarea apei trebuie păstrat bine închis într-un loc întunecos şi rece fiindcă
la căldură calităţile dezinfectante scad. Dacă avem tablete pe bază de iod, cu patru astfel de tablete se
purifică un litru de apă. O picătură de iod purifică un sfert de litru de apă, cînd amestecul este bine
scuturat şi se lasă să stea cel puţin o jumătate de oră. Există şi filtre de la cel mai simplu la cele mai
complicate, respectiv unele care transformă mocirla cea mai mizerabilă în apa limpede de băut.
Cu cît ai mai puţină apă ia dispoziţie cu atît corpul trebuie să consume mai raţional. Cea mai
mare parte de apă se consumă transpirînd pe vreme însorită fierbinte şi la eforturi.
De aceea e bine să stăm la umbră şi să umblam puţin dacă lipseşte apa. In general să umblăm
numai noaptea şi cu paşi mici. Dacă trebuie să efecutăm un lucru se va face foarte încet, iar rezerva de
apă se va bea la intervale mari numai cîte o înghiţitura. O pietricică sau un nasture mic ţinut în gură şi
răsucit pe limbă mai atenuează senzaţia de sete.
Odată cu sudoarea pierdută prin pori, corpul pierde o mulţime de sare, care nu poate fi imediat
înlocuită. Un sfert de linguriţă de sare, într-un pahar cu apă, este suficient pentru a acoperi pierderea.
În timp ce se interzice însetaţilor să bea apă de mare, aceasta se recomandă în cazul în care
corpul a pierdut prea multă transpiraţie. Un amestec 2/5 apă de mare şi 2/5 apă dulce este suportabil şi
necesar. Unii naufragiaţi şi-ar fi depăşit nenorocirea, dacă ar fi ştiut că îşi poate mări rezerva de apă cu
40%. Dar aceasta este posibil şi necesar numai cînd s-a pierdut multă apă prin transpiraţie.
Hainele micşorează transpiraţia, cu toate că majoritatea oamenilor sînt convinşi de contrariu,
fiindcă pe pielea goală nu simţim picăturile de sudoare aşa de pregnant. Ele se evaporă repede din piele
cînd omul este fierbinte şi uscat, dar hainele şi le menţin. Această umezeală face bine pielii.
În cazul unei traversări în barcă se recomanda să se înmoaie periodic hainele în apă. Apoi se
storc şi se îmbracă din nou. Nu e bine cînd însetatul se culcă pe nisip fierbinte. Nisipul uscat îţi ia mai
multă umiditate decît se poate bănui. Se va face o groapă chiar şi cu mîinile goale. Nisipul în felul
acesta devine tot mai răcoros pe măsură ce se sapă. Întotdeauna este bine să orientăm groapa de la nord
la sud, fiindcă numai spre amiază soarele va pătrunde înăuntru.
Toată viaţa omul duce cu el o rezervă de apă, şi anume în stomacul său. El se umple mult
peste nevoile setei atunci cînd ştim că înaintea noastră avem un drum foarte lung. Dacă după acest
drum se ajunge din nou la apă se va bea încet şi cu înghiţituri mici. Băuturile răcoroase sau reci băute
repede sînt curate nebunii. Mulţi care s-au crezut salvaţi cînd au dat de apă şi au băut cu lăcomie au
murit.
Cînd vremea este foarte caldă, băuturile calde sînt cele care alungă mai bine setea decît cele
reci. Şi acesta este un adevăr care nu se repetă niciodată prea des.
Stomacului nu-i prieşte absolut de loc să fie supus la dificultăţi, la diferenţe mari de
temperatură. Se recomandă ceai neîncălzit, în nici un caz alcool, care în corpul încălzit va fi supus unei
arderi care usucă organismul şi mai tare.
Există puţine morţi mai chinuitoare decît moartea prin în-setare, şi cu atît mai mare trebuie să
fie efortul de a rezista acestei primejdii. Există mijloace la îndemînă, cunoştinţele fiind uşor de intuit.
În clima noastră temperată nu există, decît cu mici excepţii, ţinuturi fără apă, pe o suprafaţă
mare. În pădurile noastre peste tot este uşor de găsit apă potabilă. Cine totuşi suferă de sete, de fapt, el
însuşi este de vină.
Ce facem dacă nu avem mîncare. Acolo unde cresc mesteceni tineri „spaghetele" sînt la
dispoziţia dv. Se îndepărtează coaja exterioară de pe trunchi şi se cojeşte apoi cojiţa subţire interioară
numită cambiu. Este aceeaşi cojiţă despre care vorbeam la găsirea combustibilului pentru făcutul
focului. Se taie fîşii lungi şi înguste, se introduce într-o oală cu apă fierbinte, se fierbe puţin şi în final
se obţine o mîncare cu gust de spaghete.
Gustul este dulceag, dar plăcut, valoarea nutritivă este relativ mare. Aceste spaghete se pot
mînca şi în stare crudă sau în supă sau în loc de garnitură la alte mîncăruri.
Cojile subţiri de sub coaja exterioară a plopilor, sălciilor, molizilor şi brazilor nu sînt
comestibile numai în stare crudă, fiartă sau uscată ci ele se pot şi pulveriza şi utiliza ca făină. Toate
aceste coji conţin vitamina „C". Coaja exterioară nu este indicată de a fi folosită, fiindcă conţine tanin
care are un gust amar. Dacă eşti forţat să mănînci lemn, acesta trebuie în prealabil să fie măcinat foarte
fin, fiert puternic, prima apă să se arunce şi apoi să se mai fiarbă odată. Valoarea nutritivă a lemnului
este însă foarte mică de aceea nu merită să fie preparat.
Majoritatea lichenilor sînt comestibili şi conţin diferite vitamine iar pe lîngă aceasta au un gust
bun. În munţii noştri se găsesc asemenea lichieni. Plantele care se caţără direct pe stînci au în
majoritate culoarea pielii închise şi au forma unei frunze boţite de podbal. La nevoie se poate mînca şi
crud, dar mai bine este dacă consumăm lichienii fierţi ca o legumă. Aşa numitul „muşchi al cerbului"
este o plantă hrănitoare şi la îndemînă, în stare crudă are un gust amar, respingător, de aceea trebuie
fiartă şi apoi înmuiată în apă proaspătă. După ce se va usca se pulberizează şi apoi băgată în apă fiartă
ne dă un fel de terci, foarte hrănitor şi care se poate păstra mai multă vreme. Aproape fără excepţie
toate felurile de iarbă de mare proaspete sînt comestibile. Ele se pot consuma crude, iar fierte dau o
supă cu un gust excelent. De asemenea se poate usca şi lua ca provizie pe distanţe lungi. Iarba de mare
este un mijloc bun împotriva scorbutului, fiindcă în afară de iod mai conţine minerale şi vitamine.
Dacă se termină zahărul nu trebuie să renunţăm la dulciuri. În coaja mestecenilor tineri sau
paltinilor se taie drept de sus în jos o crestătură adîncă de 1 cm şi lungă de un picior. Acolo unde se
termină, se atîrnă de trunchi un vas mic. Chiar a doua zi dar mai bine după 2-3 zile, vasul este plin cu
un lichid vîscos, lipicios şi gălbui, care dacă se fierbe obţinem zahăr.
Copacii tăiaţi îşi vor cicatriza rana, dar nu este voie să le facem decît o singură tăietură.
Se pare că leguma cea mai bună şi mai la îndemînă este urzica, care se poate fierbe sau opări
şi apoi servi ca o salată. Se recomandă însă şi ceaiul de urzici care se face din frunzele de urzică uscată.
Acest ceai în afară de faptul că este bun, dar e şi hrănitor.
Un înlocuitor de cafea se prepară din rădăcinile de păpădie, care se usucă, se prăjesc într-o
cratiţă şi apoi se pisează, şi dau o cafea foarte bună. Frunzele trandafirului sălbatic (măceşi) şi mai ales
fructele uscate pot fi folosite pentru făcut un ceai foarte aromat, care conţine foarte multă vitamină A.
Nici mai mult nici mai puţin de 16.000 de ciuperci sînt comestibile, dar există cîteva sute de
ciuperci otrăvitoare, de aceea ca să te foloseşti de ciuperci pentru hrană trebuie să fie foarte bun
cunoscător.
Toate nucile sînt în general comestibile, dar cele necunoscute, în prealabil, trebuie prăjite pe
cărbuni încinşi. Printre fructele foarte hrănitoare se numără şi jirul care are un sîmbure alb şi dulce cu
mult conţinut de ulei. Ghindele nu sînt bune de mîncat din pricina conţinutului prea mult de tanin. La
nevoie însă fierte în două ape, apoi uscate şi pisate dau o făină, care cu apă fiartă ne dă o pastă
hrănitoare. Castanele se pot mînca verzi, coapte sau prăjite, bineînţeles după ce s-a înlăturat coaja şi în
fina! s-a zdrobit interiorul în formă de pireu.
Alunele nu numai că au gust bun, dar au şi o înaltă valoare nutritivă. Chiar şi bulbii rădăcinii
de crin sînt buni, atît cruzi cît şi fierţi. Şi cozile vechi de ferigă pot fi folosite la nevoie ca mîncare dacă
se prăjesc şi se pulverizează.
În situaţii deosebite rimele, gîndacii şi moliile la fel păianjenii, furnicile şi omizile sînt
comestibile şi conţin substanţe nutritive concentrate. Cele mai multe insecte şi larvele lor conţin o mare
cantitate de grăsimi şi vitamine. Cu excepţia însă a şerpilor de mare, toţi ceilalţi şerpi sînt comestibili,
chiar şi viperele. Ouăle de păsări în orice stare, şi cu pui pe jumătate gata din ele sînt hrănitoare. Oase,
coarne şi copite măcinate, aduc calciul necesar organismului. Dacă e posibil făina de oase se va fierbe
întîi şi se va amesteca cu alte mîncăruri comestibile. Niciodată să nu mîncăm un peşte pe care nu îl
cunoaştem. La fel nu vom mînca o scoică dacă în momentul culegerii şi desfacerii cochiliei nu mişcă.
Sub nici o formă nu vom mînca broaşte, fiindcă carnea lor este otrăvitoare. Numai pulpele unui anumit
fel de broaşte se pot mînca fripte. Din toate animalele ce se pot vîna. cele mai răspîndite în unele
situaţii sînt iepurii. Dar nu mai puţini oameni ştiu că nu se poate trăi numai din carnea lor. Ei au numai
carne slabă, aproape nici o urmă de grăsime nu se află în ea. Cine vrea să existe numai din această
carne, acela va muri mai curînd decît de foame, pentru că digerarea cărnii slabe costă corpul calorii
preţioase.
Apa goală menţine un înfometat mai mult în viaţă decît, dacă ar mînca carne de iepure şi ar
bea apă. Dar dacă se mai adaugă şi alte alimente, grăsimi în primul rînd, desigur situaţia se schimbă.
La fel se întîmplă şi cu anumite păsări. Nici cu păsări nu poate rezista un om înfometat prea
multă vreme. Putem să afirmăm că, cîteva zile fără mîncare — flămînde — nu strică organismului ci
din contră sînt deosebit de bine venite.
Dacă omul n-are destulă hrană şi începe senzaţia de foame, singurul este stomacul care
„mîrîie" dar capul se hrăneşte în continuu din surplusul său şi anume întîi cu hidraţii de carbon şi apoi
cu grăsimile.
Dacă totuşi există o senzaţie neplăcută în stomac, înseamnă că aceasta a început să-şi
contracte pereţii.
Dar corpul nu-şi pierde încă puterea. Dacă apare senzaţia de moliciune, de incapacitate de
efort, este o închipuire gen psihologică. De fapt toate funcţiunile corpului îşi continuă activitatea,
schimbul de energie este numai puţin micşorat mai concret în 7 zile pierdem numai 20% din energie.
În această situaţie hrana nu mai trece prin corp, ci se consumă substanţa întregului corp. În
acest caz corpul se eliberează de un balast şi astfel pentru o anumită perioadă puterea sa este chiar mai
mare ca înainte.
Cine cunoaşte toate acestea, nu trebuie să se cruţe în primele zile de foame, ci din contră să le
folosească pentru ca să-şi îmbunătăţească situaţia. Se recomandă ca în această perioadă să bea foarte
mult lichid, pentru a elimina corpul de otrăvuri (toxine).
Abia după 30 de zile corpul pierde 20% din greutatea sa şi poate să ajungă la o pierdere de
50% din greutatea corpului înainte ca viaţa să i se stingă.

SOLICITAREA FORMAŢIILOR „SALVAMONT"

Formaţiile „Salvamont" fac parte — ca organizare — din cadrul consiliilor populare care au în
perimetrul lor administrativ zone muntoase străbătute de poteci turistice şi marcaje.

1. Zona Poiana Braşov: masivele Cristianul Mare - Postăvarul şi Timişul de Sus este deservită
de punctele de acordarea primului ajutor de la cabanele: Cristianul Mare, Postăvarul, Cheia-Rîşnov,
Poiana Secuilor şi dispensarul medical din Poiana Braşov.
Solicitarea echipelor Salvamont, care fac parte din grupa „Braşov", se face prin Consiliul
popular municipal Braşov.

2. Zona Predeal — Clăbucet: Gîrbova, Diham, Susai, Cioplea, Piatra Mare şi Munţii
Morarului, este deservită de punctele de acordarea primului ajutor de la cabanele: Clăbucet, Gîrbova,
Diham, Susai, Piatra Mare şi Trei Brazi.
Solictarea grupei Salvamont „Clăbucet" — Predeal se face prin Consiliul popular al oraşului
Predeal.

3. Zona Ciucaş, Piatra Mare, Bolnoc, Renţea este deservită de punctele de acordarea primului
ajutor de la cabanele: Piatra Mare, Renţea, Bolnoc, Babarunca şi dispensarul medical Vama
Buzăului.
Solicitarea grupei Salvamont „Ciucaş" se face prin Consiliul popular al oraşului Săcele.

4. Zona Munţilor Făgăraş este deservită de punctele de acordarea primului ajutor de la

cabanele: Sîmbăta Vale, Urlea şi serviciul medical sanitar al oraşului Victoria.
Solicitarea grupei Salvamont „Făgăraş" se face prin Consiliul popular al oraşului Victoria.

5. Zona Munţilor Bucegi, Runcu, Măgurile Branului este deservită de punctele de acordarea
primului ajutor de la cabanele: Mălăieşti, Cheia, Diham şi Spitalul din Bran.
Solicitarea grupei Salvamont „Bucegi" se face prin Consiliul popular al comunei Bran.

6. Zona Masivului Piatra Craiului este deservită de punctele de acordarea primului ajutor de la
cabanele: Curmătura, Gura Rîului, Plaiul Foii şi punctul sanitar din satul Şirnea-Fundata.
Solicitarea grupei Salvamont „Piatra Craiului" se face prin Consiliul popular al oraşului
Zărneşti.

Nu vă hazardaţi pe trasee turistice nemarcate, îndepărtate de cabane, case de adăpost şi refugii,

bazindu-vă pe faptul că în caz de accident veţi putea fi recuperat de elicopter. Elicopterul nu poate
zbura pe orice vreme şi nici ateriza oriunde, mai ales pe un teren accidentat.
Dacă accidentatul a fost transportat cu alte mijloace decît a formaţiilor Salvamont, pînă la un
drum forestier sau accesibil unor mijloace de transport speciale, telefonaţi pentru obţinerea maşinii de
Salvare la Staţiile de salvare. (De exemplu: Staţia Salvare Braşov are telefon 061 sau 1 12 34).

F. F. IMPORTANT, pentru cazuri deosebite, catastrofe în munţi cu accidentări în grup cauzate

de avalanşe, lavine, torenţi, din cauza ruperilor de nori sau electrocutări din cauza descărcărilor
electrice veţi solicita şi sprijinul comisiei Salvamont a judeţului Braşov prin ofiţerul de serviciu al
Consiliului popular judeţean Braşov.

IV. OCROTIREA NATURII

— Monumente ale naturii —

Este o datorie a noastră, a fiecărui cetăţean al ţării, este o problemă de conştiinţă şi înaltă etică
să contribuim la ocrotirea naturii.
O floare ruptă, un strigăt inutil în munţi, scrijelirea copacilor, spargerea stalactitelor, focuri
aprinse la întîmplare şi nesupravegheate, duc la degradarea patrimoniului natural al ţării.
Un alt mod de poluare a mediului înconjurător sînt şi faptele reprobabile ale unor „turişti",
care trecînd prin zona lacurilor alpine, aruncă în ele sau lasă pe potecile turistice cutii goale de
conserve, hîrtii, resturi menajere... Ori în aceste lacuri nu de mult au fost deversaţi puieţi de păstrăvi,
aduşi cu foarte mari cheltuieli pe linie aeriană, iar în asemenea condiţii e clar că nu vor putea
supravieţui.
De asemenea, pe multe din cărările munţilor noştri se întîlnesc diferite flori rare — rupte şi
abandonate —. De ce oare ? ! Nu erau mai frumoase pe marginea stîncilor ?
Şi, totuşi natura poate fi ajutată de om astfel ca generaţiile viitoare să aibă posibilitatea să-şi
refacă forţele în mijlocul unei ambianţe nepoluate şi cu toate elementele native neştirbite.
Educaţia socialistă se cade să-şi găsească expresia şi în formarea gîndirii ecologice, chiar de la
vîrsta cea mai fragedă.
Dacă pe scoarţa sănătoasă şi netedă a unui copac, un necugetat şi-a scrijelat în mod brutal cu
briceagul numele, natura are mijloace să se apere vindecîndu-şi rana cu propria ei sevă. Mai greu se
poate înlocui o plantă smulsă cu rădăcină cu tot, sau o stalactită luată ca „amintire" dintr-o peşteră.
[..]
Să nu uităm că unele specii de vînat sînt restul din natură, pe care omul nu a „reuşit" încă, să o
modifice pentru nevoile sale, pentru propriile capricii, de multe ori ca urmare a ignoranţei şi lăcomiei.
În multe cazuri echilibrul în natură este rupt prin voinţa omului şi, sigur va veni în curînd timpul cînd
vor supravieţui numai speciile pe care le va proteja — tot omul — pentru consensul său. Mai este cazul
să vorbim de masacrul animalelor sălbatice în Africa, unde o mulţime de specii trebuie să trăiască acum
în rezervaţii şi parcuri.
În general, turiştii care păşesc pe potecile din zona muntoasă şi chiar gol alpin vin mai rar în
contact cu animalele sălbatice fiindcă, aceştia nu dispun de cunoştinţe - chiar elementare -pentru a
contrapara simţurile ascuţite ale acestora şi astfel să le poată vedea. Animalele sălbatice percep prin
mirosul şi auzul lor fin orice iz sau fascicul de zgomot de la sute de metri, şi dispar fără ca turistul
măcar să fi bănuit că în faţa lui a avut un urs, lup, rîs, mistreţ, cerb sau vulpe. Şi totuşi, fără să avem
cunoştinţele unui vînător, ca turişti sîntem şi noi dornici să ne cunoaştem fauna patriei şi dacă aceasta
se realizează uneori din întîmplare, noi care umblăm pe toate etajele zonei forestiere putem să ne
întîlnim cu multe specii din vînatul nostru, dacă respectăm doar unele din regulile ce se impun.
În primul rînd trebuie să ştim că majoritatea animalelor sălbatice circulă după hrană noaptea şi
se retrag spre ziuă în locurile cele mai ferite din pădure pentru a se odihni. Cu cît înaintăm de la
piciorul pantei spre inima pădurii, cu atît animalele sălbatice se retrag mai tîrziu. Ca urmare a
condiţiilor de linişte şi prezenţa mai pregnantă sau mai rară a omului. Singura excepţie din animalele
faunei noastre o face capra neagră, care ziuă se hrăneşte şi noaptea doarme. Deci şansele noastre pentru
a observa fauna specifică locului depind de:
— să plecăm foarte devreme la drum;
— să nu facem zgomot şi să înaintăm atent fără să vorbim şi să călccm pe crengi uscate sau să
rostogolim pietre;
— apoi, să nu avem vîntul din faţă.
Mai trebuie să ştim că dimineaţa pînă la răsăritul soarelui curenţii de aer trag în josul văilor,
iar ziua în sus, ca apoi de la apusul soarelui să tragă din nou în jos.
Mai frecvent vom întîlni animalele la trecerile de pe curbele de nivel dintre şeile a două văi şi
în poieniţele interioare din păduri. Timpul cel mai potrivit pentru a surprinde animalele sălbatice este
dimineaţa cînd se luminează şi spre seară cînd începe amurgul.
Ca regulă generală trebuie să reţinem că nici un animal sălbatic din ţara noastră nu atacă omul
dacă nu este provocat, rănit sau turbat. Mai trebuie să ştim că noaptea orice animal sălbatic şi mai ales
cele răpitoare, care au foarte mult fosfor în retină, sînt foarte sensibile la lumina artificială - lanternă,
lampă - ele oprindu-se brusc şi căutînd apoi să se retragă cît mai repede spre lateral.
O să încerc să definesc situaţiile care pot apare între unele animale sălbatice şi turişti, dacă
aceştia se întîlnesc cu ele în diferite împrejurări.
Ursul este cel mai mare mamifer răpitor al pădurilor noastre. Din întîmplare mulţi turişti, au
avut ocazia să-l întîlnească, în toamnele tîrzii, prin tăieturile unde s-au oprit să culeagă puţină zmeură,
sau l-au văzut, dijmuind în linişte — în golul alpin — bobiţele suculente de afinar şi coacăze. Ursul
este un animal inofensiv şi această caracteristică nu suferă nici o modificare indiferent dacă este
„carnivor" sau „ierbivor" cum fac deosebirea unii laici. El este un animal omnivor şi se nutreşte cu ce
găseşte: hoituri, carne proaspătă din oile şi vitele răpuse, larvele de sub coaja buturugilor în putrefacţie
sau furnicile din muşuroaie cu larve cu tot, fructe de pădure cu crenguţe cu tot, urzici şi brusturi,
primăvara, care cresc pe lîngă tîrlitura bordeielor de mioare, şi chiar iarbă şi stoină din jurul stînelor.
Preferinţa culinară cea mai dorită de urs este fără îndoială carnea de măgar.
Ca vînător cînd m-am întîlnit cu un urs, niciodată nu i-am întors spatele chiar dacă nu am avut
arma cu mine. Am stat pe loc ca şi el, ş.i l-am lăsat să se manifeste. Dacă nu a primit vînt de la noi,
curiozitatea îl face să se apropie, chiar pînă la 15-20 paşi, apoi se ridică în picioarele din spate, se
zburleşte, mîrîie şi la urmă se sperie şi sare în cerc pentru a primi miros, ca apoi în salturi foarte mari să
se îndepărteze. Dacă ne-a mirosit şi nu sîntem foarte aproape de el ca să ne vadă, atunci pufăie puternic
pe nări şi se îndepărtează oprindu-se din cînd în cînd şi uitîndu-se înapoi. Deci ca să scăpăm de urs, nu
este nevoie să ţipăm, ci numai să stăm pe loc şi să mişcăm ca să ne vadă. În nici un caz să nu fugim.
Într-o singură situaţie ursul ne poate ataca, dacă, în zona unde sîntem este organizată o vînătoare şi s-a
rănit un urs. Acesta va ataca primul om care îl întîlneşte. De aceea, dacă auzim bătăiaşii — gonacii —
Strigînd şi puşcături, ne oprim în spatele unui copac mai gros şi stăm liniştiţi pînă cînd se va auzi
goarna de încetare a goanei şi va apare primul vînător. Nu este bine să continuăm mersul pe potecă şi
pentru faptul că ne poate nimeri un glonţ rătăcit. Prin excepţie ursul ne mai poate ataca dacă l-am
surprins cînd îş.i păzeşte victima (o oaie, o vită sau un hoit), dar acest lucru este mai puţin probabil
fiindcă niciodată ursul nu-şi îngroapă hoiturile lîngă poteca turistică. Deci nu părăsiţi potecile turistice.
Dacă din întîmplare ne întîlnim însă cu pui de urs, atunci neapărat trebuie să ne retragem şi să-
i ocolim, fiindcă este foarte periculos să rămînem pe loc, riscînd să ne interpunem între ei şi ursoaică.
În asemenea situaţii, ursoaica care îşi iubeşte foarte mult progeniturile, ne poate ataca. De aceea după
ce ne-am îndepărtat, facem puţin zgomot şi aşteptăm un timp pînă cînd ursoaica şi-a luat puiul sau puii
şi a plecat mîrîind şi pufăind supărată în legătură cu ursul aş vrea să precizez că nu hibernează cum
greşit am învăţat cîndva în manualele şcolare. Într-adevăr ursul „intră" în bîrlog, cînd gerul este foarte
mare şi solul a îngheţat tun prinzînd totul sub carapace de gheaţă. La fel şi ursoaica are bîrlogul ei în
care îşi fată progenitura în luna ianuarie. Dar aceasta nu înseamnă hibernare ci o amorţire, cînd
respiraţia este de 3 ori mai mică şi se consumă numai grăsimile depozitate în ţesuturi. Deranjat din
bîrlog ursul, sare ca ars şi fuge indiferent cît este de ger şi de mare zăpada.
Ursul face parte din homeotherme, avînd ca aparat termoregulator blana (mai deasă iarna) care
preîntîmpina scăderea temperaturii din atmosferă. Totodată în perioada foarte rece pentru a-şi păstra
temperatura internă ursul îş.i reduce mişcările la minimum posibil.
Sînt însă animale, care hibernează şi cad într-un somn adînc suprimîndu-şi termoregulaţiunea,
acestea fiind: ariciul, liliecii, hîrciogul sau popîndăul, pîrşul cenuşiu şf marmota alpină. Dar acestea
păstrează o autonomie a sistemului nervos central deoarece deranjate se trezesc, fiindcă circulaţia
sîngelui nu este oprită. În timpul hibernării animalele nu se hrănesc, iar aparatul digestiv are reduceri
histologice şi fiziologice, iar secreţiile tuturor glandelor sînt oprite.
Lupul face parte din categoria carnasierelor şi se consideră după alt răpitor, rîsul, cel mai
feroce animal din Carpaţii româneşti. Şi totuşi, acest animal crud acţionează cu foarte mare grad de
prudenţă, ceea ce de fapt îi asigură perpetuarea speciei.
Foarte rar turiştii se întîlnesc cu acest animal fiindcă el circulă în general noaptea, iar ziua
dacă ne găsim în zona unde din întîmplare se găseşte, dispare înainte de a-l vedea, fiindcă este dotat cu
un miros şi auz deosebit de dezvoltat. De obicei lupul, mai ales iarna, cercetează terenul în haită
dispusă în formă de evantai. Dacă întîlnesc omul se opresc la o distanţă tampon şi-l ţine sub observaţie,
dar niciodată nu vor ataca omul. Mi s-a întîmplat odată, iarna, să trebuiască să dorm noaptea, într-un
sac de dormit, lîngă un mistreţ împuşcat, pe care nu l-am putut aduce singur în sat şi nici părăsi pentru
a anunţa paznicul, de frică să nu-l devoreze lupii. Cînd m-am trezit dimineaţa în jurul meu la cca 15 m
era pe zăpadă un cerc bătătorit ca la un manej. Cel puţin 3 lupi mari îmi dăduseră tîrcoale timp
îndelungat. Desigur mistreţul i-a tentat foarte mult, dar mirosul de om i-a determinat să nu se apropie.
În literatura de specialitate şi din experienţa multor vînători renumiţi şi a mea proprie, nu
cunosc ca omul să fi făcut vreodată obiectul de atac al lupului. Există totuşi o excepţie, cînd lupul este
turbat şi atunci atacă orice, inclusiv omul. Turbarea la lup poate surveni în timpul rutului (ianuarie—
februarie) cînd în lupta pentru femele se pot răni şi astfel îşi injectează virusul turbării pe care de fapt îl
colporta în cavitatea bucală, ca fiind un animal care se hrăneşte cu tot felul de hoituri. Dealtfel în
perioada rutului un lup care are o rană sîngerîndă poate deveni victima celorlalţi care-l devorează. În
acest caz se declanşează şi la lupi canibalismul.
Aş dori să arăt că tot ce se vorbeşte de oamenii obişnuiţi în legătură cu relaţia om—lup este de
domeniul fanteziei, şi dacă se analizează riguros, ştiinţific, împrejurările acestea, nu se mai pot lua în
seamă. Sînt unele situaţii care le putem întîlni şi care se pot explica, folosind o gîndire logică. Astfel, în
ierni foarte geroase „lupii urlă la lună". Aceasta se întîmplă din cauza acidului gastric din stomacul gol
al lupului, care-i provoacă dureri acute. De cele mai multe ori în asemenea situaţii lupul caută
muşuroaie de pămînt şi le mănîncă calmîndu-şi durerile. Dar, dacă muşuroaiele sînt îngheţate ? Atunci
nu are ce face şi urlă. De aceea vom întîlni pe poteci excremente care conţin un fel de pămînt macerat
de acidul gastric din stomacul lupului, care îi dă culoarei alb-gri.
Putem deci asigura pe turişti că o întîlnire cu lupi este foarte rară şi dacă totuşi avem această
ocazie nu putem decît să ne bucurăm că am putut să vedem un animal frumos în libertate, dar care
niciodată nu atacă omul.
Rîsul este cel mai reprezentativ animal al felinelor din pădurile noastre şi chiar golul alpin, pe
care trebuie să-l considerăm ca o podoabă deosebită a faunei noastre. Nu este prea răspîndit dar nici
prea „cuminte" fiindcă are o mulţime de victime care le face printre vînatul util şi anume: Cocoşul de
munte, în timpul rotitului, căprioare, capre negre ş.i uneori chiar ciuta de cerb cînd sînt răpuse de colţii
şi ghearele lui puternice şi apoi abandonate. De ce ? Fiindcă gusturile rafinate pe care le are, îl fac să
aleagă din pradă mai mult măruntaiele şi organele care de fapt conţin cele mai multe valori nutritive.
Este un animal foarte inteligent şi grijului pentru blana lui scumpă, de aceea se poate întîlni de
turişti numai dimineaţa şi spre seară pe potecile alpine, dar nu pe orice vreme. Mai ales el iese după
ploaie cînd ierburile şi jnepenii nu mai sînt uzi fiindcă el se fereşte să nu-şi ude blana. II mai putem
întîlni toamna tîrziu cînd se soreşte pe o stîncă din preajma trecătorilor de capre negre pe care le
pîndeşte şi cînd reuşeşte să treacă pe sub el nu alege dacă este ţap, capră sau ied. Acest animal este
foarte sensibil la apropierea omului şi surprins fuge în salturi mari, dar din cînd în cînd se opreşte
curios, dar apoi pleacă speriat. În lunile ianuarie, februarie are perioada de împerechere şi atunci în
păduri, mai ales în locurile mai stîncoase se pot auzi chemările de dragoste un fel de miorlăit ascuţit
foarte strident. Rîsul evită omul în orice situaţie s-ar găsi.
Cerbul, un animal maiestuos, splendid echilibrat de natură din punct de vedere al constituţiei
fizice, a simţurilor şi reflexelor. „Locuitor" al văilor, feţelor şi muchiilor largi din pădurile noastre de
foioase şi brazi, pendulează între tăieturile provenite din exploatări şi defrişări de 2-3 ani la limita
masei lemnoase şi chiar pînă în golul alpin. Mai ales în Munţii Făgăraşului — în ultimii ani -, apoi
Ciucaş, Piatra Mare şi Piatra Craiului (Zănoaga). Masculul se numeşte taur de cerb şi poartă coarne,
care după vîrsta de 2 ani încep să cadă în lunile februarie—martie ca imediat să crească altele în aşa fel
încît la sfîrşitul lunii iulie să fie gata formate. Această creştere este foarte rapidă, cam un centimetru pe
zi. Un rol foarte important o are glanda hipofiză. La început coarnele sînt îmbrăcate într-o membrană
de piele vascularizată, care pe măsura creşterii coarnelor începe să se usuce apoi crapă şi se desface în
fîşii care cad.
Femela cerbului se numeşte ciută, tocmai fiindcă nu poartă coarne sau vacă de cerb şi uneori
cerboaică. Puiul cerboaicei se numeşte viţel de cerb.
Ceea ce trebuie să ştie turiştii dacă vor să întîlnească pe traseele din zona muntoasă acest
deosebit de frumos animal din Carpaţii româneşti, este faptul că cerbul dispune de nişte simţuri
extraordinar de dezvoltate care-l feresc de privirile omului. Şi anume dacă cîinele poate intercepta un
miros caracteristic de om sau altceva purtat de o simplă adiere de vînt pînă la 100 m, lupul pînă la 300
m, apoi cerbul prinde în nările lui fine orice urmă de iz pînă la peste 500 m şi se face nevăzut, fără ca
omul să-i sesizeze prezenţa. De aceea dacă avem vîntul din spate, niciodată nu ne vom întîlni cu un
cerb, chiar dacă acea zonă este specifică ca biotop al acestei specii.
Dar şansele noastre cresc considerabil în dimineţile de toamnă, septembrie-octombrie cînd
curenţii trag de pe văi în amonte, spre deal. In acest interval cerbii au perioada rutului — împerechere.
Masculii îşi formează un pîlc de ciute şi devin foarte bătăioşi faţă de alţi cerbi mai tineri pentru a le
menţine. Dimineaţa în zori, noaptea, şi cînd vîrful rutului este în toi, chiar toată ziua, cerbii mugesc,
„boncănesc" şi îşi aruncă răgete unul altuia. Mulţi turişti fiind în această perioadă în munţi, unde se
găsesc cerbi, au impresia că aceste mugete sînt răcnetele unui urs şi procedează ca atare: părăsesc
poteca, se rătăcesc sau o iau la fugă şi se accidentează.
Mugetul cel mai intens este între 20 septembrie — 5 octombrie şi dacă este o zi foarte rece cu
multă brumă căzută, cerbii sînt în mişcare toată ziuă şi boncănesc în pădurile din masivele Piatra Mare,
Cristianul Mare, Ciucaş şi chiar în Munţii Făgăraş, şi mai tîrziu.
Cagra neagră este un animal al zonelor alpine din Munţii Făgăraş, Piatra Craiului şi Bucegi. El
este un vînat de zi, care poate fi văzut foarte des de turişti dacă nu facem gălăgie şi nu avem vînt din
spate. În perioada împerecherii octombrie-noiembrie, dacă nu purtăm echipament cu culori vii şi avem
un hanorac de culoare neagră, ţapul negru de multe ori se apropie de noi crezînd că sîntem o „capra"
putînd să fie fotografiat dacă avem un astfel de aparat la noi. După ce s-a uitat la noi şi a stat la pozat
îşi dă seama că nu este ceea ce căută, se scutură, îşi zburleşte coama de pe spate, căreia vînătorii îi zic
„barbă", şi cînd ne mai apropiem puţin de el dispare în salturi scoţînd un şuierat puternic pe nări.
Mai sînt situaţii, mai rare, cînd capra neagră nu fuge de noi, dacă am întîlnit-o, şi ne priveşte
apatic. Înseamnă că este bolnavă de căpiere (un virus care s-a fixat pe creier), care i-a dezechilibrat
simţurile. In asemenea situaţii cînd coborîm de pe munte trebuie să anunţăm ocolul silvic pentru a se
proceda ca atare.
Mistreţul este unul din cei mai vechi locuitori ai pădurilor noastre pe care îl putem întîlni chiar
pînă la limita superioară a zonei lemnoase. Prezenţa lui pe teren se cunoaşte prin rîmăturile şi brazdele
de vegetaţie răsturnate ca de un plug în poieniţele din păduri unde caută rădăcini şi larve suculente, sau
toamna tîrziu şi iarna observăm pătura de frunze şi zăpadă răscolită sub copacii bătrîni de stejar şi fag
unde caută hrana lui preferată, ghindă şi jir.
Acest animal pare hidos ca înfăţişare, fiindcă natura l-a înzestrat aşa, cu bot lung, armat cu
colţi puternici, ca să poată rima în orice teren, apoi pârul aspru, crescut pe o piele groasă ca o platoşă,
care să-i permită trecerea „ca un tanc" printre tufele dese de spini ale pădurilor.
Dar acest vînat circulă numai noaptea şi în apropierea omului fuge speriat pufăind, suflînd pe
nări. Astfel se întîmplă ca în lunile martie, aprilie cînd scroafele îşi fata progeniturile, de obicei direct
pe un patul de crengi rupte aşezate sub un copac căzut sau în interiorul unei tufe sa dăm din întîmplare
peste acest culcuş scroafa se repede la noi clămpănind din dinţi, grohăind şi cu coama ridicată pregătită
de atac. În asemenea situaţie nu avem voie să fugim. Ne oprim, scoatem raniţa, o punem în faţa noastră
şi aşteptăm. În cîteva clipe scroafa se va calma şi se îndepărtează. Ca să evităm asemenea surprize este
bine ca în pădure atunci cînd vedem rîmături prin frunze sau zăpadă să începem să vorbim ceva mai
tare pentru a atrage atenţia mistreţilor, ca să nu fie surprinşi de noi.

V. FRUMUSEŢEA MUNŢILOR
N-AŢI FOST ÎN MUNŢI?

N-aţi fost în munţii cei mai frumoşi ?

Nu le-aţi mîngîiat frunţile aspre încreţite de vreme,
N-aţi ascultat cîntecele pietrelor şoptite nopţii,
Nu aţi sorbit apa rece a izvoarelor
Şi lacurilor bătrîne,
N-aţi mîngîiat jnepenii şi iarba mătăsoasă din golul alpin,
N-aţi ascultat suspinul cavalului în ecouri reverberate,
N-aţi măsurat cu pasul frumuseţea mioritică a potecilor şerpuitoare,
Nu v-aţi suit pînă la epuizare prin păduri cu brazi semeţi, cu fagi albi strălucind de puritate,
Îngrăşînd pămîntul cu sudorile voastre?
N-aţi stat de vorbă cu pădurile vii murmurîndu-şi măreţia,
Nu aţi cules bujorul de munte care nu creşte decît la peste 2.000 m înălţime, această floare rară
simbolul măreţiei, frumuseţii, curajului şi temerităţii celor ce-i pot soarbe nectarul ?
N-aţi oferit iubitei o floare de bujor de munte, cu parfumul lui inegalabil,
 N-aţi văzut supleţea caprelor negre, aceste comori vii ale munţilor,
Nu v-aţi întîlnit pe creste să daţi bună ziua drumeţilor,
N-aţi simţit ce firească e solidaritatea şi dragostea de semenul nostru la aceste înălţimi, în
aceste poteci pline de riscuri, de primejdii şi de sublim ?
Nu v-a mîngîiat soarele cald de octombrie, n-aţi admirat măreţia vîrfului abrupt Bucşoiu,
Omul sau Moldoveanul,
N-aţi trecut pe la „Trei paşi de moarte", coardă a nervilor şi rezistenţei,
N-aţi coborît prin strunga Dracului ori a Ciobanului,
Ce fiori v-au cuprins atunci ?
N-aţi mîngîiat „Acele Cleopatrei",
N-aţi luat gustarea lîngă lacul Călţun şi n-aţi escaladat Lăieţelul,
N-aţi admirat văile glaciare de pe colţul Viştei Mari,
Nu aţi făcut drumul de la Arpaş la Podragul, potecă fără sfîrşit, Golgota a munţilor ?
N-aţi suit Paltinul urmărind capre negre,
Nu v-aţi oprit de la Suru spre Bărcaciul-Negoiul la lacul Avrig?
Ce splendoare ascunde cabana şi lacul Urlea ? Parcă atingi cerul cu mîna.
N-aţi trecut de la Bîlea pe divina Vale a Doamnei spre Bîlea cascadă,
N-aţi escaladat Făgăraşii prin ferestrele Sîmbetei ?
Aţi hoinărit prin Bucegi pe poteci dulci şi blînde cu cabane apropiate ?

Munţii frumoşi vă cheamă, vă aşteaptă să trăiţi toate stările posibile ce împreună alcătuiesc
trăsăturile de om al naturii, temerar, cutezător, rezistent, iubitor de măreţie şi sublim. Numai muntele
cu flora şi fauna lui, cu cerul larg deschis de splendori mai este un remediu, ca o necesitate a întoarcerii
la natură ce şi-a perpetuat podoabele în secole şi pe care din iubire şi respect trebuie să o ajutăm să
rămînă, o rază de sublim, în acest secol şi în cel care vine, în care să ne regăsim ca oameni — rodul
suprem al acestei naturi. Nu ţipaţi, nu urlaţi în munte, lui îi place liniştea, pietrele se dislocă de urlete,
apele seacă, păsările mor, zarea se astenizează. Fiţi blînzi cu natura, înţelegeţi-o, cum şi ea ne înţelege.
Ce linişte profundă, milenară, este acumulată în fiecare piatră. Munţii sînt numai liniştea lor şi freamăt,
sînt lumini pietrificate, sînt podoabele unei ţări.

SCHIUL DE PRIMĂVARĂ
DAN MILEA

Dacă schiul în general este pentru mulţi cel mai iubit sport de iarnă, practicat mai ales pe
pîrtiile de schi special amenajate şi devenind piste de lunecare, deservite de o multitudine de mijloace
de transport pe cablu, există şi o categorie de schiori-alpinişti, care mai schiază încă în continuare, în
timp ce pe aceste pîrtii din Predeal — Poiana Braşov şi Cristianul Mare a crescut iarba.
Aceşti schiori-alpinişti ştiu însă că în Munţii Făgăraş, pe văile Sîmbăta, Viştişoara sau Viştea
Mare se poate schia chiar pînă tîrziu la sfîrşitul lunii mai.
Aş dori numai în cîteva cuvinte să descriu o partidă de schi. de primăvară în Munţii Făgăraş,
alegînd una din cele mai splendide văi, „Viştişoara".
Primăvara, plecăm din Braşov cîte un grup de prieteni, la sfîrşit de săptămînă, cu două sau trei
maşini şi după maximum o oră şi jumătate am ajuns la Complexul Sîmbăta. Ne aranjăm problema
cazării şi fiindcă este o seară splendidă de 20 mai, vizităm mănăstirea Sîmbăta, a cărei ctitor a fost
Constantin Brîncoveanu şi apoi ne aşezăm pe o bancă de lîngă lacul străjuit de un pîlc de mesteceni a
căror siluetă, razele lunii o reflectă şi o prelungesc pe luciul argintiu al lacului.
Aici, ne facem planul pentru mîine. Cu o săptămînă mai înainte unii din noi făcuserăm o mică
excursie cu maşina, tot de la Complexul Sîmbăta pînă la punctul terminus al drumului forestier
Viştişoara. Era accesibil. De pe drum se îndepărtaseră de către harnicii muncitori forestieri resturile de
stînci şi crengi, iar acum se putea circula cu grijă şi în siguranţă.
Ei au urcat în continuare pe poteca de picior pînă la stîna din Viştişoara, şi o privire de
ansamblu confirma că de pe feţele laterale ale văilor se rostogoliseră şi alunecaseră toate avalanşele şi
lavinele, iar crestele din fundul văii erau complet degajate de cornişe. Toate aceste cantităţi enorme de
zăpadă ce porniseră în jos au format un pod pe firul văii, începînd de la lacul Viştişoara (alt. 2.100 m)
şi pînă la stînă (alt. 1.450 m). În aceste condiţii ieşirea noastră de mîine, nu prezenta riscuri.
Ne-am sculat foarte de dimineaţă, puţin alarmaţi, fiindcă noaptea între orele 2 şi 4, tunete,
trăznete şi averse puternice de ploaie, venite din sud măturaseră toate crestele munţilor Făgăraş. Dar
acum, la ora 6 era un senin lacrimă ş,i foarte rece, ceea ce ne dădea garanţia unei zile frumoase, stabile.
De la complexul Sîmbăta ne angajăm cu maşinile pe drumul ce trece prin spatele mănăstirii şi
merge spre Oraşul Victoria. După cca 3 km o cotim la stînga pe Valea Viştişoarei unde continuăm pe
drumul forestier încă 6 km, pînă la capătul lui. De la plecare s-a scurs aproape½ oră. Lăsăm maşinile pe
dreapta drumului, ne luăm raniţa, în care în afară de cîteva sandwich-uri, bocanci de schi (clăparii),
aparatele de fiert ceai şi o cămaşă de lînă de rezervă nu mai avem nevoie de cărat de cît schiurile scurte
(140-160 cm şi late 10-12 cm).
Începem să urcăm pe poteca bine înscrisă pe malul din stînga al văii cu apa tumultoasă a
Viştişoarei. Cînd ne uităm la ceas este ora 8. A trecut o oră de cînd urcăm. Am ajuns la stînă. În jurul ei
au invadat brusturii şi un miros de proaspăt ne învăluieşte. Nu întîmplător ursul deja şi-a lăsat cartea de
vizită pe ici pe colo, pe unde a păscut cu nesaţ prospăturile.
În cîteva minute ne-am schimbat cămaşa udă cu una uscată, am băut o cană sau două de ceai şi
monom, începem să urcăm pe versantul din dreapta spre căldarea superioară, după ce am traversat
limba de zăpadă ce acoperă firul văii.
Soarele a scăpătat de pe creste şi parcă zăpezile din fundul văii au luat foc. Nuanţe între
nuanţe poleiesc pereţii muchiilor, descătuşate de zăpezile iernii, şi falduri de linişte plutesc în văzduh.
Tăcuţi ş.i însetaţi de atîta frumos simţim cum sîntem chemaţi de forţe necunoscute sus, tot mai sus.
Am părăsit flancul drept al văii şi acum ne croim serpentine din ce în ce mai scurte pe zăpada
care acoperă complet ultima parte a feţei frontale a căldării alpine, unde în partea de sus, ca într-un
căuş alb se ascunde sub pereţii liniei de creastă lacul Viştişoara.
Am ajuns la 2.100 m alt. şi o lumină orbitoare se reflectă de pe suprafaţa zăpezii pe obrajii
noştri plini cu broboane de sudoare. Ploaia de azi-noapte a macerat un strat, din cele multe, ale zăpezii,
iar după ce a încetat, răcoarea dimineţii a transformat-o în solzi argintii. Pînă aici am făcut de la stînă
aproape 2 ore. Ne relaxăm puţin în timp ce schimbăm bocancii şi acum sîntem pregătiţi pentru dansul
lebedelor albe, pe o simfonie de Ceaikovski.
Alunecăm, prinzînd aripi, pe schiuri, ca pe gîndul unui vis frumos. Ne întîlnim în mers vijelios
şi ne despărţim în foşnetul cristalelor de zăpadă răscolite pe aceeaşi hlamidă albă, scînteietoare,
suspendată parcă între cerul albastru şi verdele din vale care se conturează departe în zări peste pădurile
de brazi ca nişte pătrăţele de şah.
Şi n-au trecut nici 15 minute de cînd ne-am desprins de lîngă lac şi iată-ne iar lîngă stînă. Şi în
timp ce sorbim cu lăcomie ceaiul, care abureşte spre feţele noastre bronzate, ne uităm unul la altul şi
fără să ne întrebăm, schimbăm din nou bocancii şi şirul indian porneşte tăcut pe lîngă limba de zăpadă,
să urce în paralel cu umbrele noastre lungi şi deş.uchiate din cauza soarelui, care a coborît şi el mai
mult spre noi.
Sîntem iarăşi sus, dar acum căldarea nu mai este luminoasă, ci a împrumutat ceva din
albăstruiul metalic al stîncilor. În schimb întorşi cu faţa de unde am venit, vedem cum o mare de
lumină se prelinge spre vale, alunecînd din fiecare genună şi umăr de stîncă umbrele ascunse, ca în
final să le destrame în aceleaşi nuanţe albăstrii — eterice — pe care le ajungem şi noi din fuga
schiurilor pe ultima coborîre. Apoi şi umbrele se confundă cu pădurea, cu liniştite născute odată cu
primăverile fiecărui an.

ALPINIŞTII BRAŞOVENI PE MARILE VÎRFURI ALE LUMII

Mulţi dintre alpiniştii braşoveni au făcut ascensiuni pe munţii înalţi din afara ţării. Dorim să
amintim mai jos numai unele din aceste ieşiri.
_ Vîrful „Deant du Geant" - Alpi - altitudine 4.012 m, escaladat de către A. IRIMIA şi G.
CRĂCIUN. în anul 1965.
- Vîrful „Breithorn" - Alpi _ altitudine 4.135 m, escaladat de către D. CHIVU şi M. OPRIŞ, în
anul 1969.
- Vîrful Lenin - Pamir - altitudine 7.134 m, escaladat de către IONEL COMAN şi M.
MIHAILESCU, în anul 1969.
- Vîrful Erciyes — Asia Mică — altitudine 3.916 m, escaladat de ANCA COMAN,
ARISTIDE STAVROS, BUŢI GARNER, BOŢEA VLADIMIR şi IONEL COMAN. În anul 1970.
- Vîrful Demavand - Alberts - altitudine 5.671 m, escaladat de IONEL COMAN, ROLAND
WELKENS şi A. DEMETER, în anul 1972.
- Vîrful Panoramîi - Pamir - altitudine 5.200 m, escaladat de A. FLORICIOIU. A. TĂNASE,
M. OPRIŞ, I. BULMEZ şi P. FAZEKAŞ, în anul 1972.
- Vîrful Comunismului — Pamir — altitudine 7.495 m, escaladat de A- FLORICIOIU şi A.
TĂNASE, în anul 1972.
- Vîrful Mont Blanc - Alpi - altitudine 4.012 m, escaladat de MATEI SCHEN şi D. CHIVU.
În anul 1973.
- Vîrful Deant du Geant - Alpi - altitudine 4.012 m, escaladat de MATEI SCHEN şi D.
CHIVU, în anul 1973.
 - Vîrful Kicik-Alai — altitudine 4.576 m - escaladat de D. CHIVU, N. NAGHI şi C. MANEA,
în anul 1974.
- Vîrful Karagoi-Basi - altitudnie 4.234 m - escaladat de D. CHIVU, N. NAGHI şi C.
MANEA, în anul 1974.
- Vîrful Kohe-Bandalca - Hindukuşi — altitudine 6.843 m, escaladat de IONEL COMAN,
VALENTIN GARNER. Z. KOVACS şi A. DEMETER, în anul 1975.

VI. GLOSAR
Doresc să fac cîteva precizări în legătură cu toponomia legată de cotele şi punctele muchiilor
nordice a munţilor Făgăraş, fiindcă unele denumiri se repetă şi e bine să nu facă obiectul unor confuzii.
Astfel numirea - comandă - este legată de unele pichete de graniţă, care au existat pe vremuri,
ocupate de formaţiuni de - plăieşi - pînă la sfîrşitul anului 1850. Acestea erau amplasate în partea
superioară a muchiilor dintre văile nordice a munţilor Făgăraş, în general în poieniţele care aveau o
belvedere, şi în şaua cărora se întîlnesc mai multe poteci de acces sau de coborît din munte. Asemenea
posturi - comandă - erau de două feluri; aşa-zisele de vară şi cele de iarnă, amplasate puţin mai jos.
De asemenea denumirea de „Vîrtop" sau „Hîrtop" este de fapt acelaşi cuvînt însă, cu două
forme şi înseamnă mici adîncituri în teren — căldări — de formă rotundă. Este interesant să remarcăm
că aceste căldări din partea de vest a Tărîţei, apar mereu iub denumirea de vîrtop iar exact pe versantul
celălalt — corespondent - în est, al Tărîţei se numesc hîrtop.
Multe denumiri cu acelaşi înţeles sînt: căldăruşe — căldare, — găvănel — găvan, ambele
noţiuni întîlnite pe muchea Langa (partea superioară a muntelui Pojorta — Budiu din Făgăraş).
De asemenea deosebim două fe!uri de căldări alpine: unele în amontele văilor etajate pe terase
şi uneori despărţite de morene frontale şi altele - tot căldări - întîlnite pe feţele laterale în partea
superioară a văilor, care au partea inferioară teşită pentru a se scurge apa.
La fel expresia folosită unanim de turişti „ieşire la creastă" în vocabularul localnicilor de sub
munţii Făgăraşului se traduce „ieşire la dungă".
Alţi termeni uzuali folosiţi de către turişti şi înscrise în ghiduri şi lucrări în legătură cu
turismul şi natura sînt următorii:
Alpin = Zona cea mai înaltă a unui munte, începînd de la cca 1 900 m altitudine.
Abrupt = Perete stîncos, accidentat, foarte înclinat sau vertical: termenul se foloseşte şi pentru
pantele puternic înclinate, dar accesibile.
Alpinism = Exerciţiu fizic derivat din pasiunea pentru ascensiunile în zonele cele mai dificile
ale unui munte.
Amonte = Sensul „spre izvor", pe cursul unei ape sau văi, totdeauna în sus.
Arcadă = Element de relief în formă de arc, întîlnit, în general, în zonele calcaroase şi
rezultînd din acţiunea dizolvantă a apelor meteorice.
Aval = Sensul „spre vărsare", pe cursul unei ape sau văi, totdeauna în jos.
Avalanşa = Masă de zăpadă desprinsă de pe o pantă înclinată a unui munte şi care se
rostogoleşte la vale.
Aven = Puţ natural, în general vertical, întîlnit în zonele calcaroase a unui masiv (de exemplu
în Piatra Craiului).
Bazin = Regiunea din care îşi adună apele un rîu hidrografic
Brîna sau brîu = Porţiunea de o lăţime varabilă, dar în general redusă, care încinge ca un
„brîu" versantul unul munte: în general brînele sînt ierboase şi practicabile. Se mai numesc şi poliţe.
Bunget = Pădure deasă foarte greu de străbătut.
Coastă = Versant, pantă a unui deal sau munte. Se mai numeşte clin.
Clin = Versant uşor înclinat.
Carst = Termen care defineşte un complex de fenomene naturale întîlnite în zonele calcaroase:
peşteri, doline (avene), chei, defileuri ş.a.
Chei = Despicătură adîncă, avînd pereţii înalţi şi stîncoşi,
practicată în trupul unui munte, în lungul unei văi.
Colţ = Vîrf stîncos făcînd parte din trupul unui munte.
Concreţiuni— Formele diverse de depunere a carbonatului de calciu (lapte de piatră) pe pereţii
unei peşteri, ca urmare a dizolvării calcarului de către apele de infiltraţie (stalactite, stalagmite,
coloane, pînze, baldachine, bazinete, ghirlande, cristale ş.a.).
Creastă = Linia de intersecţie a planurilor celor 2 versanţi oponenţi ai spinării unui masiv
muntos.
Curmătura = Locul unde coama sau creasta unui munte coboară apreciabil sub nivelul general
al acestuia, îngăduind trecerea de pe un versant pe celălalt. Se mai numeşte şa.
Defileu = Vale îngustă şi adîncă rezultată din procesul de eroziune a unui curs de apă într-o
zonă montană.
Dolină = Adîncitură în formă de pîlnie, de dimensiuni variabile, întîlnită în zonele carstice, ca
urmare a dizolvării calcarului din subsol, de către ape.
Dos = Versant de munte cu expunere către nord, umbrit.
Endemism = Specie de plantă sau animal trăind numai într-o anumită zonă sau arie.
Escaladă = Ascensiune într-un perete de munte, în căţărătură liberă sau cu ajutorul mijloacelor
tehnice (corzi, pitoane, carabiniere etc).
Exurgenţă = Sinonim cu izbuc sau izvor vaucluzian.
Faţă = Versant de munte cu expunere către sud, în general însorit.
Fir = Linia principală de despăturare a cursului unei văi afluent secundar al acesteia.
Fisură = Crăpătură îngustă practicată într-un perete stîncos ca urmare a acţiunii apelor
meteorice asupra acestuia.
Gîlma sau = Denumire locală dată unui vîrf de munte de înălţime modestă.
Grohotiş = Masă compactă de bolovănişuri provenită din dezagregarea rocilor unui versant de
munte, în general aşezat în pantă.
Grotă = Sinonim cu peşteră.
Hăţaş = Cărare îngustă, rămasă în general de pe urma
trecerii frecvente a animalelor, sau a turmelor de oi.
Hăţiş = Pădure tînără, deasă, încîlcită.
Hidrografie= Reţeaua generală de văi şi ape care străbate o anumită zonă.
Horn = Spărtură îngustă, în general putînd permite ascensiunea unui grup de alpinişti,
practicată în peretele unui munte.
Izbuc — Locul de ieşire de obicei virulentă (exurgenţă) a unui curs de apă subteran: ieşirea
apei se poate face permanent sau cu intermitenţe, la intervale de timp foarte precise.
Izvor = Locul unde apa unei pînze freatice iese la suprafaţă.
Jgheab = Scobitură mai largă decît un horn, practicată pe versantul unui munte.
Măgură = Formă de relief sub-montană, reprezentată printr-o culme în general împădurită.
Muchie = Linia de culme a unui munte sau a unei creste de munte.
Muncel = Denumirea dată unui munte de o înălţime modestă, în general făcînd parte dintr-un
grup.
Orografie = Sistemul formelor de relief care caracterizează o zonă montană de mai mare
întindere.
Padină = Porţiunea inferioară a unei văi de abrupt, mai largă, cu vegetaţie şi, în general
umedă.
Pas = Punctul de trecere de pe un versant pe altul al unui grup de munţi, folosind invariabil o
curmătură sau o şa.
Peştera — Sinonim cu grotă. Scobitură adîncă, în general desfăşurată pe mai multe galerii,
determinată în zonele carstice de acţiune dizolvantă a apelor asupra calcarelor.
Podiş — întindere plana sau uşor vălurită, situată într-o zonă înaltă de munte şi acoperită în
mod obişnuit cu pajişti alpine.
Picior de = Partea inferioară, în general împădurită, a unei munte spinări de munte, ramificată
dintr-un vîrf de pe culmea principală.
Plai = Picior de munte, uşor înclinat, acoperit cu păşuni şi străbătut de un drum pastoral sau o
potecă.
Platou = Una din formele de relief, sub care se poate în carstic făţişa o zonă calcaroasă.
Pod = Sinonim cu platou. Suprafaţă înaltă, aproape plană sau uşor vălurită, situată în zonă de
maximă altitudine a unui masiv muntos.
Poliţă = Sinonim cu brînă.
Portal = Gură de intrare (monumentală) a unei peşteri de mari dimensiuni.
Relief = Forme specifice de relief acumulate în limitele carstic unei zone montane calcaroase
(vezi Carst).
Seninări — Zone de stînci golaşe şi foarte înclinate, din abruptul unui masiv muntos.
Spălătura = Stîncă golaşă, dar de o înclinaţie mai redusă decît cea a semnărilor, în general
lustruită de acţiunea apelor meteorice.
Spinare — Partea cea mai înaltă a unui munte, al cărei re-iief se prezintă cu doi versanţi
oponenţi. Această expresie este sinonimă cu coamă sau creastă.
Strungă — O despicătură îngustă pe linia unei creste. Expresie sinonimă cu portiţă.
Şişturi = Roci metaforice, care se prezintă în general sub formă de foi sau lame.
 Şiştoacă = Vîlcel stîncos, îngust de înclinaţie variabilă, care brăzdează panta unui munte. Este
acelaşi lucru cu expresia şurloi sau jgheab.
Smirdar = Bujor de munte: rododendron.
Şa = Este acelaşi lucru cu strungă sau curmătură.
Ţanc = Vîrf stîncos pe linia de culme a unui munte sau pe versanţii acestuia.
Versanţi = Feţele unui masiv muntos, oponente în cazul unei culmi, creste sau spinări,
divergente în cazul unui bloc montan.
Versanţi = Malurile cu înclinaţie variabilă ale unei văi de munte; versant drept sau versant
stîng, sînt denumiri date malurilor unei văi, după cum sînt aşezate pe dreapta sau pe stînga sensului de
scurgere al apei respective (sensul geografic).
Vîlcel = Ramificaţie a unei văi de munte, situată la originea sau pe cursul acesteia.

VII. BIBLIOGRAFIE
— BĂLĂCEANU V., CICOTTI M„ CRISTEA EMILIAN „Munţii Făgăraşului" — editura Sport-
Turism, 1975.
— COMAN IONEL „Alpinism odinioară şi azi" — editura C.N.E.F.S. 1969.
— Dr. DOBOŞIU C, Dr. BACIU CL, Dr. TOMESCU „Traumatologie sportivă" editura Tineretului
C.N.E.F.S. 1958.
— GH. EPURAN „Ţara Bîrsei" — editura C.N.E.F.S., 1962.
— FLORICIOIU ALEXANDRU „Postăvarul şi Piatra Mare" — editura C.N.E.F.S. 196?.
— IONESCU DUNĂREANU „Piatra Craiului' — edtiura Sport-Turism, 1975.
— LUDU VIRGIL „Cartea Munţilor" — editura C.N.E.F.S., 1967.
— Dr. LUDOVIC GYORFFY „Salvare în munţi" — editat de Direcţia sanitară a judeţului Baia Mare,
1977.
— MEISSNER HANS-OTTO „Die uberlistete Wildnis" — editat R.F.G., 1967.
— NICULESCU MARIA-RODICA „Masivul Ciucaş" — editura Sport-Turism, 1976.
— KARGEL WALTER „Trasee alpine" — editura Sport-Turism, 1976,
— STAVROS ARISTIDE „Acţiunea de ocrotire şi înmulţire a caprelor negre în Bucegi, Piatra
Craiului şi versantul nordic al Munţilor Făgăraş" — editura Academia R.S.R., Bul. nr. 7/1963.
— STAVROS ARISTIDE „Un contributo alia cunoscenza della vita dell'orso dei Carpazi" — Rev.
Notizario di Caccia e pesca no. 975/1965, Italia.
— STAVROS ARISTIDE, „Le loup" — Le Saint Hubert, anul 1965, Franţa.
— STAVROS ARISTIDE „Con gli schi a caccia di Cinghiali" — Rev. Diana, 1967, Florenţa — Italia.
— STAVROS ARISTIDE „Momente de vînătoare" — editată de Consiliul popular judeţean Braşov,
1967.
— STAVROS ARISTIDE „Un Geant des Carpates Romaines" — Rev. i_ Saint Hubert, 1973, Paris —
Franţa.
— STAVROS ARISTIDE „Bărenjagdertahrungen" — Rev. Wild und Hund, 1974, Hamburg —
R.F.G.
— STAVROS ARISTIDE „Ce nu povestesc vînătorii" — editura C.N.E.F.S. 1975.
— STAVROS ARISTIDE şi LUDU VIRGIL „Prevenirea accidentelor turistice In munţi" — editată
de Consiliul popular al judeţului Braşov, 1977.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui Ion Rogozea.