Cartea aceasta este rodul unor îndelungate şi repetate convorbiri cu pionieri ai turismului

din România. Ele au prilejuit, de fiecare dată, rememorări de fapte şi evenimente din care s-au ţesut,
cu migală şi pasiune, peste şapte decenii din istoria turismului nostru. Academicieni, profesori
universitari, doctori în ştiinţă sau scriitori evocă, împreună cu autorii lucrării, anii lor de drumeţie pe
meleagurile ţării şi dincolo de fruntariile ei; evocă chipuri de oameni, peisaje şi întîmplări, fac
propuneri, emit idei pe care generaţiile de azi şi de mîine vor şti, desigur, să le preţuiască, deoarece
informaţiile şi mărturiile lor au valoarea aurului pur. Cartea s-a scris cu emoţie şi respect.
Autorii au întrebat şi au imprimat cu grija cuvîntul rostit, au trimis şi au primit scrisori. Şi
aşa, încet-încet, s-a închegat volumul de faţă. Îl prezentăm cititorilor sub forma unei suite de
dialoguri. Formula ni se pare cea mai potrivită pentru ţelul pe care ni l-am propus: să realizăm o
veritabilă prolegomene, de un fel deosebit, a istoriei turismului în România.
Interviurile — realizate între anii 1973—1976 — sînt prezentate în lucrare, pe cît a fost
posibil, în ordinea cronologică a evenimentelor despre care se relatează. Desigur, aici nu sînt
cuprinse decît o parte a datelor care se pot înscrie în istoria turismului românesc. Autorii îşi exprimă
regretul că nu au avut răgazul să stea de vorbă decît cu o parte dintre pionierii acestei activităţi, într-o
zi, fără îndoială, paginile care lipsesc acum vor fi scrise.

Autorii
SCURT ISTORIC1

Mişcarea turistică organizată a început să se înfiripeze în România în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Pînă atunci, la fel ca în toate ţările lumii, se practica un turism neorganizat, sub
forma călătoriilor singulare sau colective de plăcere în mijlocul naturii.
O formă a turismului colectiv, de masă, trebuie considerate şi acţiunile prilejuite de deplasarea
în grup — în tot cursul evului mediu românesc şi pînă în zilele noastre — pentru a participa la
manifestările marcate de evenimente şi date tradiţionale: sărbători folclorice, tîrguri, hramuri,
aniversări cu caracter local sau naţional. Memoria poporului nostru păstrează vie amintirea unor
asemenea manifestări din trecut, iar în prezent ele sînt stimulate şi încurajate. E suficient să menţionăm,
în acest sens, numai cîteva din datele calendarului sărbătorilor folclorice: Sărbătoarea liliacului, în
comuna Ponoare, judeţul Mehedinţi, în prima duminică a lunii mai; Sîmbra oilor, în Huţa — Certeze
— Oaş, judeţul Satu Mare, în prima duminică a lunii mai; Tînjaua, în comuna Hoteni, judeţul
Maramureş, tot în prima duminică din mai; Sărbătoarea narciselor, în Zerveşti, judeţul Caraş-Severin,
şi Tîrgul fetelor, în Gurghiu, judeţul Mureş, în a doua duminică din mai; Tîrgul de pe muntele Găina,
judeţul Alba, în luna iulie; Sărbătoarea muntelui, în comuna Durău, judeţul Neamţ, în a doua duminică
a lunii august.
Pămînturile româneşti de la Dunăre şi Carpaţi au fost străbătute în secolele trecute de călători
străini, care le-au cercetat geografia, istoria şi obiceiurile, făcînd despre ele însemnări ce constituie
adevărate te-zaure documentare. Şi românii, desigur, au trecut adesea hotarele ţării lor.
Nicolae Iorga, într-un ciclu de lecţii cu tema ,,Românii în străinătate de-a lungul timpurilor",
dezvăluie aventura unor peregrini români pe meridianele lumii. Ei sînt, într-un fel, precursori ai
turismului contemporan. Amintim, într-o succintă enumerare cronologică, numele cîtorva:
/ Mitropolitul Grigore Ţamblac a participat, ca reprezentant al bisericii ortodoxe a marelui cnezat al
Lituaniei şi al marii biserici a Moldovlahiei. la lucrările Conciliului de la Constantza (1414—1418).
Din suita prelatului român a făcut parte, ca observator al lui Mircea cel Bătrîn, boierul muntean
Dragomir; aceeaşi misiune a avut-o, din însărcinarea lui Alexandru cel Bun, şi boierul moldovean
Gheorghe din Sămurseni.
/ Vlad Dracul, înainte de a se urca pe tron, a călătorit, între 1436—1442, în apusul Europei.
/ Radu cel Mare. domn al Tării Româneşti între anii 1495—1508, a călătorit la Paris şi Londra.
/ Ştefan Tomşa (1563—1564) a cutreierat meleagurile Franţei.
/ Petru Cercel (domn al Ţării Româneşti. 1583—1585) a călătorit în Franţa, Italia şi Turcia.
/ Anton din Bistriţa a fost trimis în 1501, ca sol al lui Ştefan cel Mare, la dogele Veneţiei. Tot la
Veneţia putea fi întîlnit, din porunca aceluiaşi domnitor, Toader Postelnicu, în 1503.
/ În 1505 au călătorit în Italia Ieremia Postelnicul şi stolnicul Gheorghe, ca soli ai lui Bodgan cel Orb.
/ Nicolae Olahus (1493—1568), originar din Ţara Românească, a peregrinat ani îndelungaţi în apusul
euronean. ajungînd pînă în Ţările de Jos şi apoi în Spania. El a stabilit legături cu umaniştii germani,
italieni, spanioli, olandezi, belgieni, bucurîndu-se şi de prietenia lui Erasmus din Rotterdam.
/ În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea călătoresc Nicolae Milescu. stolnicul Constantin Cantacuzino,

1
Întocmit de Valentin Borda.
Dimitrie Cantemir, reprezentanţii Şcolii ardelene, aooi Samuilă Damian şi sibienii. Andrei Pinxer,
aiuns tocmai în Indiile Orientale, şi Georg Schuller, călător prin regiunea Capului Bunei Speranţe.
/ Secolele al XIX-lea şi al XX-lea pot fi caracterizate ca perioade în care călătoria turistică — susţinută
şi de interese personale, studii în străinătate, explorarea spatiilor necunoscute ale continentelor —
devine un obicei. Trebuie amintite cîteva nume intrate în istorie: Dinicu Golescu, Ion Codru
Drăguşanu, Vasile Alecsandri. Nicolae Filimonm, Ilarie Mitrea, Ion Arseniuc, Iuliu Popper, Dimitrie
Ghica şi Nicolae Ghica Comăneşti, Bazil G. Assan, Sever Pleniceanu, Gregoriu Ştefănescu, Emil
Racoviţă, Mihai Tican Rumano, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu, Grigore Antipa, Ion
Borcea, Alexandru Borza.
/ În ţară, călătoria turistică — la mănăstiri, locuri istorice, prin munţi — a devenit modă în perioada
romantismului în literatura noastră: mijlocul secolului al XIX-lea şi în special, sfertul de veac de după
înfiinţarea Societăţii române de geografie (1875) se remarcă prin numeroase excursii geografice,
arheologice sau de plăcere în cuprinsul tuturor teritoriilor locuite de români.
Mişcarea turistică organizată românească a înregistrat pînă în 1971, cînd s-a înfiinţat
Ministerul Turismului, următoarele etape mai importante legate de înfiinţarea unor organizaţii:
/ 1895 — Societatea carpatină din Sinaia. Din grupul întemeietorilor menţionăm pe arhimandritul Ni-
fon, fostul stareţ al mănăstirii Sinaia, pe Tache Ionescu şi Bucura Dumbravă. Această societate
turistică, în timpul celor 15 ani de activitate remarcabilă, a realizat amenajarea peşterii Ialomiţa, a
construit potecă în Bucegi, a ridicat primele case de adăpost la Caraiman şi Omu.
/ 1902 — Societatea de gimnastică sport şi muzică din Iaşi. A organizat excursii în special pe Ceahlău
şi a construit cabana Dochia. A tipărit cea dintîi călăuză turistică a Ceahlăului, în 1932.
/ 1903 — Societatea turiştilor români (S.T.R.). A desfăşurat, între anii 1903—1916, o activitate
laborioasă în Bucegi şi Piatra Craiului: excursii, popularizarea frumuseţilor montane, deschiderea unor
poteci, construirea celei mai vechi cabane de pe versantul estic al Pietrei Craiului — cabana Grindu,
între 1904—1915 a tipărit consecvent „Anuarul S.T.R.", în paginile căruia au publicat cei mai iluştri
reprezentanţi ai primei generaţii de drumeţi români grupaţi într-o asociaţie turistică: Nicolae Bogdan,
Alceu Urechia, Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Tache Ionescu, Emanoil Bucuţa, Mihai Haret.
/ 1919 — Asociaţia muncitorească „Prietenii naturii". Avea peste 15 filiale în diferite colţuri ale ţării,
cu un număr de peste 4500 membri. Asociaţia şi-a propus, încă de la înfiinţare, să armonizeze cele
două acţiuni principale asupra cărora se concentra: răspîndirea drumeţiei în rîndurile muncitorimii şi
educaţia politică a membrilor săi. Dizolvată în 1924, activitatea turistică a acestei asociaţii a fost
continuată în cadrul sindicatelor unitare de către Asociaţia sportivă „Stăruinţa".
/ 1921 — Hanul drumeţilor. Fondatorii asociaţiei — Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa, Ion Bianu şi
Mihai Haret — pledau pentru „turismul pe jos" sau „drumeţia", forma de turism cea mai potrivită să
ofere contactul cu natura. În spiritul acestei concepţii a şi scris Bucura Dumbravă „Cartea munţilor",
lucrare ce s-a bucurat de un deosebit succes, după cea semnată de Mihai Haret în 1910 şi intitulată „În
munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului".
/ 1921 — Frăţia munteană. A fost întemeiată la Cluj, din iniţiativa savantului Emil Racoviţă, cu scopul
de a cunoaşte Munţii Apuseni şi a organiza turismul de munte. În 1933 a fuzionat cu T.C.R.
/ 1925 — Turing-Clubul României (T.C.R.), asociaţie de turism şi pentru protecţia naturii. A avut, oa
iniţiatori, tot pe Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa şi Mihai Haret. T.C.R. a desfăşurat o activitate
prodigioasă, construind şi marcînd drumuri, clădind cîteva case de adăpost bine amenajate şi editînd
hărţi şi alte publicaţii de un deosebit interes, dintre care cităm „Calendarul turistic" ,, „Enciclopedia
turistică" — publicaţii ce apăreau sub îngrijirea lui Mihai Haret, preşedintele T.C.R. şi a lui Valeriu
Puşcariu, vicepreşedintele T.C.R.
Turing Clubul României a fost, pînă în 1947, cea mai puternică şi mai bine organizată
asociaţie de turism din România.
/ 1929 — Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României (A.D.M.I.R.) A fost creată la Bucureşti,
avînd ca întemeietori cîţiva tineri entuziaşti şi viitori animatori ai turismului românesc: Ion Udrişte-Olt,
Emilian Iliescu, Nicolae Dimitriu şi alţii. Dintre realizările asociaţiei amintim construirea cabanelor
Voina-Iezer (1935), Babele (1937), Cumpăna-Argeş (1937), Radu Negru (1937), refugiul Iezer (1937)
şi revista „Buletinul alpin", publicaţie trimestrială de turism şi alpinism (1938—1940). A.D.M.I.R. a
activat în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezer-Păpuşa. Avea patru secţiuni zonale: la Ploieşti,
Cîmpulung-Muscel, Piteşti, Făgăraş.
/ 1930 — Asociaţia turistică „România pitorească" (A.T.R.P.). Membrii săi au marcat poteci în munţii
Ciucaş şi Penteleu, au organizat excursii, au editat un buletin turistic lunar, au construit o casă de
adăpost pe muntele Ciucaş. Animatorul acestei asociaţii a fost profesorul Nicolae Ioan şi avocatul Iosif
Salter.
/ 1930. Şi-au început activitatea sau şi-au amplificat-o şi alte asociaţii turistice: Clubul carpatin român
(a construit cabanele Caraiman şi Plaiul Mircii, în Bucegi); Munţii noştri (a construit cabana Obîrşia
Lotrului în Parîng); Asociaţia sportivă a salariaţilor B.N.R. (a construit cabanele Podragul, în Făgăraş,
şi Poiana Izvoarelor, pe Diham); Clubul turistic bănăţean; Oficiul de camping şi turism, care a fost
promotorul turismului balneo-maritim din ţara noastră. În activitatea desfăşurată de O.C.T. rolul
principal l-a avut iniţiatorul Oficiului, Val Tebeica (senior).
/ 1933 — Clubul alpin român. S-a format prin desprinderea din cadrul asociaţiei A.D.M.LR. a unui
grup de tineri alpinişti în frunte cu Nicolae Dimitriu, susţinătorul alpinismului tehnic. Dintre realizările
C.A.R. menţionăm: construirea refugiului alpin Coştila, în Bucegi (1938), a Căminului alpin din
Buşteni (1939). şi editarea a două publicaţii de prestigiu: „Buletinul alpin" (1933—1937) şi ,,Buletinul
C.A.R." (1938—1940).
/ 1934. Se creează Federaţia societăţilor de turism din România (F.S.T.R.), care a îndeplinit rolul de
factor coordonator al asociaţiilor turistice din ţară. Înfiinţarea ei a fost o necesitate, datorită faptului că,
între anii 1930—1940, au apărut, în diferite colţuri din ţară, noi asociaţii turistice: Hai la drum şi Dor
de ducă (în Bucureşti), Amicii Predealului, Clubul turistic al Olteniei, Plaiuri româneşti, Minerul-
Lupeni, Brădetul-Sibiu etc.
/ 1936 — Oficiul Naţional de Turism. O.N.T. a fost înfiinţat, de fapt, în 1926, dar abia în 1936 a
devenit organizaţie cu un statut bine definit. Dintre realizările sale pînă la izbucnirea celui de al doilea
război mondial trebuie amintite: clasificarea staţiunilor balneoclimaterice, construirea unor hoteluri
turistice la Mamaia, Turnu Severin şi Sarmizegetusa, sprijinirea iniţiativei particulare privind
construirea de cabane în munţi, editarea unor publicaţii de turism, editarea unor hărţi turistice.
Anii celui de-al doilea război mondial au dezorganizat, ca pretutindeni, mişcarea turistică. În
1948, întregul patrimoniu al vechilor asociaţii turistice a fost preluat de stat, punîndu-se bazele
asociaţiei Turismul popular, care a activat între 1948—1950.
Acestei prime forme de organizare a mişcării turistice de după război i-au urmat înfiinţarea
unor secţii de turism şi alpinism în cadrul asociaţiilor polisportive pe ramuri de producţie, coordonate
de C.N.E.F.S., prin Federaţia de turism-alpinism. La rîndul său, vechiul O.N.T. şi-a trecut atribuţiile
Direcţiei de turism şi excursii din cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. În 1955 ia fiinţă O Jidul
Naţional de Turism. În 1971 se înfiinţează Ministerul Turismului. O.N.T. „Carpaţi" — Bucureşti,
O.N.T. „Litoral" şi O.N.T. „Carpaţi'' — Braşov îşi desfăşoară activitatea fiind în subordonarea
nemijlocită a Ministerului Turismului. Cele 39 de O.J.T.-uri (oficii judeţene de turism) au o dublă
coordonare — Ministerul Turismului şi consiliile populare judeţene. Ministerul Turismului are, ca
obiect principal al activităţii sale, desfăşurarea şi promovarea mişcării turistice româneşti, atît pe plan
intern cît şi în ce priveşte relaţiile turistice ale României cu ţările străine.
 ALEXANDRU BALACI
Profesor universitar. Scriitor. Călător pe drumurile ţării şi ale lumii. Pasionat alpinist.

O URIAŞA POARTA SPRE LUMEA DESCHISA A CUNOAŞTERII

O discuţie despre turism cu profesorul universitar Alexandru Balaci, chiar dacă şi-a propus
să circumscrie tema în aria experienţei personale, nu putea să nu abordeze şi chestiuni ce ţin de
istoria călătoriei. Am evocat, mai întîi, cîteva nume de călători ai antichităţii.
...Herodot, ca să-şi scrie „Istoriile'', a străbătut ţinuturile Orientului Apropiat, ale Egiptului,
Libiei, ale sudului Italiei şi ale Pontului Euxin. Cicero, atras de arta arhitecturii greceşti, a cunoscut-o
la ea acasă. Germanicus, după ce i-a învins pe germanii comandaţi de Arminius, a găsit răgaz să vadă
monumentele Egiptului şi ale Greciei; Adrian a vizitat, într-o perioadă de pace, Atena, Troia şi
piramidele...
Am ajuns apoi, traversînd în grabă secolele, la formularea primei întrebări al cărei răspuns
doream să-l reţinem cuvînt cu cuvînt. Era o întrebare privind dezvoltarea turismului şi implicaţiile sale
în prezent şi în viitor.
— Ridicarea nivelului de trai material şi spiritual, creşterea timpului liber, evoluţia tehnică a
mijloacelor de transport, noile condiţii politice universale favorizează dezvoltarea prezentă şi viitoare a
turismului mondial, practicat nu numai de tineri, ci şi de reprezentanţii ,,vîrstei a treia", a celor care nu
mai sînt activi în producţie, ci au trecut în cadrul odihnei binemeritate, dar care nu îi exclude de la
dorinţa de a călători spre a cunoaşte. Pentru că turismul este mijloc şi de odihnă dar şi de educaţie
permanentă.
Turismul este în prezent, şi va fi, desigur, mult mai mult în viitor, o problemă de masă. De pe
acum, se află în mişcare anual 200 de milioane de ,,nomazi" care îşi satisfac dorinţa de a şti şi de a se
bucura de frumuseţea şi armonia lumii. Este înnăscută în om dorinţa de a se mişca şi de a afla pînă în
ultima clipă a existenţei sale biologice. Se aspiră către alte zone, către alte ceruri, se doreşte în
permanenţă afirmarea însăşi a libertăţii de a putea călători şi experimenta.
Uriaşa dezvoltare demografică a omenirii în anul 2000 (se consideră că populaţia Planetei va
ajunge la circa 6,4 miliarde locuitori) va duce, implicit, şi spre o dezvoltare sincronă a mişcării
călătorilor. Vor creşte nivelul de viaţă, timpul liber, sănătatea, longevitatea, tot atîţia factori care vor
influenţa hotărîtor creşterea impetuoasă a turismului de masă. Vor creşte vertiginos vitezele mijloacelor
de deplasare, care vor permite atingerea, doar în cîteva ore, a celor mai îndepărtate zone ale Pămîntului.
Raporturile între state se vor fi îmbunătăţit progresiv, pacea şi cooperarea internaţională fiind condiţia
fundamentală a umanităţii acestui început de mileniu.
Expansiunea turismului va duce la dezvoltarea unor industrii specifice, care vor fi o altă
caracteristică a civilizaţiei umane a acestor ani. Se vor fi cristalizat şi mai mult manifestările
patrimoniului spiritual al naţiunilor. Turismul favorizează la maximum dezvoltarea spiritului de
înţelegere între indivizi şi popoare.
— În contextul conturat mai sus, cum vedeţi relaţia turism-cultură ?
— Am mai vorbit şi altădată despre hora de frumuseţe a ţării noastre care nu-şi poate afla alţi
termeni de comparaţie decît într-o geografie a Esteticii, fiind una dintre cele mai armonioase ţări ale
Planetei. Aici, în magica ei incintă, a crescut poporul român, cu rădăcinile înfipte adînc în vastele
straturi geologice, ridicat spre luminile cerurilor incandescente, îndrăgostit de ritm şi de cunoaştere.
Aici strălucesc albele ziduri ale mănăstirilor, scapără albastrul mirific de Voroneţ, se înaltă, ca un
definitiv simbol, coloana fără de sfîrşit a lui Brancuşi, legînd pămîntul de cerul românesc.
În decursul milenarei sale istorii, poporul român, în acest armonios spaţiu geografic, a creat un
impresionant tezaur de valori culturale, care i-au exprimat particularităţile psihice dobîndite în cursul
experienţei sale de viaţă şi i-au reflectat necontenitele frămîntări şi lupte. De la basmele şi poeziile
populare în care este prezent sentimentul libertăţii şi demnităţii umane, la paginile cronicarilor pătrunse
de un fierbinte patriotism, literatura română se urcă spre meditaţiile incandescente ale lui Eminescu,
nestematele argheziene, proza profundei umanităţi a lui Sadoveanu. De la splendidele armonii de culori
şi motive răsfrîngînd elementele naturii pe iile şi covoarele ţărăneşti, trecînd prin frescele unice în lume
ale mănăstirilor Moldovei, arta plastică românească culminează în tablourile unor Grigorescu,
Andreescu, Luchian, Pătraşcu, Pallady sau în sculptura primordială a lui Brancuşi. De la nostalgia
doinelor păstorilor în spaţiul ondulatoriu mioritic, la ritmurile vii ale horelor, geniul muzical al
poporului român se va desăvîrşi în opera lui George Enescu. Iar scriitorii şi artiştii de astăzi care au
moştenit o asemenea nobilă tradiţie transfigurată de o viziune nouă, bazată pe o concepţie filozofică
înaintată, creează noi opere, generate de înţelegerea profundă a sensului dezvoltării sociale, purtînd în
ele sîmburele iradiant al viitorului, al optimismului determinat de încrederea în mersul ascendent al
societăţii româneşti.
 Acestea sînt tot atîtea mesaje şi apeluri adresate tuturor călătorilor, din ţară sau de oriunde din
lume, de către cultura românească, parte integrantă a patrimoniului spiritualităţii universale.
Pentru că aceşti călători neobosiţi, care sînt turiştii, sînt însufleţiţi de o extraordinară dorinţă
de a cunoaşte, prin atingerea directă, marile monumente care sintetizează viaţa şi istoria poporului,
nestematele culturii sale. Spaţiindu-şi cunoaşterea geografică, turistul contemporan vrea să
însufleţească aceste imense zone vizitate, cu întreaga construcţie a vieţii intelectuale a popoarelor
locuitoare. El nu mai este satisfăcut doar de vederea „fizică", el vrea să pătrundă spre miezul fierbinte
al lucrurilor şi faptelor de cultură şi civilizaţie. În felul acesta el devine mai conştient de realele
dimensiuni ale lumii şi spiritualităţii contemporane.
Ar fi o imensă eroare ca turismul să fie considerat doar prin caracteristica sa economică.
Dimpotrivă, este mai importantă latura culturală a activităţii sale, care favorizează la maximum
schimbul de valori, cunoaşterea reciprocă a structurilor spirituale, împărtăşirea din patrimoniul creat de
fiecare popor cu specificul său naţional. Turismul cultural este o uriaşă poartă deschisă spre
cunoaşterea lumii.
— După acest excurs teoretic, pe care îl considerăm o caldă pledoarie în favoarea unei idei
admisă şi recunoscută astăzi aproape unanim, dar neînţeleasă, încă, în toată complexitatea ei, va
rugăm să povestiţi, pentru noi şi cititorii cărţii, o întîmplare din experienţa dumneavoastră de drumeţ
şi alpinist.
— Au fost multe — de la traversarea (student fiind cu mulţi ani în urmă), la Chamonix, a
frumosului gheţar Mer de Glace, în pantofi, la căderea pe Hornul îngheţat Mălăeşti, la rătăcirea în
zăpezile din 1954, o zi şi o noapte. Dar aici vreau să amintesc una singură povestită şi în „Jurnal
italian". Eram la Taormina (făceam parte din juriul care acordă importantul premiu literar internaţional
de poezie Etna-Taormina) şi, rămas într-o după amiază singur, am „atacat", în amintirea escaladelor
alpine din trecut, stînca de aproape cinci sute de metri înălţime, denumită Castel Mola. Ascensiunea a
avut unele „treceri" dificile provocate de mari rafale care se precipitau de la creastă. Eram mulţumit
sus, zîmbind vederii fără de nici un obstacol. Taormina este o nestemată a Pămîntului, un punct nodal
al frumuseţii sale, în ale cărei dimensiuni de vis planetar se înscrie armonia Teatrului greco-roman,
dominat de masa marmoreană a Etnei. Mari păsări albe planau în zbor deasupra Naxosului. Atunci am
avut una dintre cele mai mari surprize din viaţă, ascultînd în apropiere o voce de bariton care intona,
într-o românească perfectă, „Pe uliţa armenească". Aşa l-am cunoscut pe marele scriitor Gregor von
Rezzus, născut şi trăit în adolescenţă în Bucovina, şi care ajunsese acolo, sus, cu maşina, pe un drum pe
care alpinistul român nu l-ar fi putut bănui. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să evoce cu mai
mult farmec şi nostalgie zonele de vis ale „veselei" grădini Bucovina, pe care o cîntaseră Vasile
Alecsandri şi Mihai Eminescu. Dealtfel, în călătoriile mele nimic nu m-a impresionat mai mult decît
ochii împăienjeniţi de lacrimi ai celor care evocau cerurile naşterii lor şi care nu puteau să se
înrădăcineze în alte pămînturi.
— În cartea noastră, tovarăşe profesor, intenţionăm să evocăm, cu ajutorul partenerilor de
discuţie, chipuri de mari îndrăgostiţi ai drumeţiei pe meleagurile ţării. Dintre cei pe care l-aţi
cunoscut îndeaproape, despre cine aţi dori să ne vorbiţi ?
— Aş vrea să amintesc aici numai doi dintre îndrăgostiţii de munte lîngă care am fost ani de
zile. Unul este marele savant, de reputaţie mondială în aria severă a lingvisticii, academicianul
Alexandru Rosetti, care a împlinit de curînd 80 de ani, dar nu încetează călătoriile în ţară sau peste
hotare, şi mai ales în munţi, către care se îndreaptă la fiecare sfîrşit de săptămînă. Am rătăcit odată
alături de el mai mult de 16 ore în zăpezi şi mi-am dat şi atunci seama că muntele este într-adevăr o
piatră de încercare severă a prieteniei, a loialităţii şi a curajului. Lui i se datoresc unele din cele mai
realizate rînduri despre munţi, despre concordanţa dintre gîndirea creatoare şi ascensiune.
„Vorbeşte muntele, din cuprinsul poienilor luminate, al căilor adînci şi prăpăstioase, din
întinsul clinurilor culcate peste dealuri. Un domeniu atît de necunoscut, în care călătorul pătrunde cu
inima îndoită, urcînd cu răbdare pantele repezi şi coborînd cu grijă văile umbroase. Pasul, măsura
putinţei noastre de mii de ori repetate, se acordă cu ritmul gîndirii; el o provoacă, o ajută să se
formuleze, o susţine. Gîndirii îi sînt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui,
ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor; verdeaţa perenă e ca un simbol al longevităţii, la care rîvneşte
fiinţa noastră plăpîndă..."
Al doilea mare prieten al meu şi al muntelui a fost Aurel Irimia, învingătorul Fisurii Albastre,
alături de maestrul Emilian Cristea. Pe el l-am văzut în ascensiuni de dificultate extremă, despre el am
mai scris că era atît de elegant şi de elastic, de aerian, încît după atingerea crestei, nu m-aş fi mirat dacă
l-aş fi văzut, înşurubîndu-se în azur. De la el am primit o mare lecţie despre iubirea munţilor şi despre
devotamentul, unul faţă de altul, al oamenilor care caută să cucerească înălţimile, aspirînd spre puritate.
De la el am primit pregătirea pentru apropierea de munte pe calea cea mai elegantă de ajuns la creste şi
care este verticala. Niciodată nu voi putea uita lupta aspră care se dă şi cu puterile trupului, dar şi cu
forţele sufletului în escaladarea pereţilor deasupra prăpăstiilor. Mistuitoarea pasiune a apropierii de
munte vibrează pînă la sfîrşitul vieţii în aceia care au fost „răpiţi" de aceste înalte prelungiri ale
pămîntului spre soare.
— Am dori să încheiem convorbirea cu dumnenvoastră ascultîndu-vă punctul de vedere
privind literatura turistică...
— Pentru mine literatura turistică este echivalentă cu descrierea mai ales a itinerarelor şi
excursiilor din munţi. Ca şi marea, muntele a stimulat puternic maşinaţia umană şi a fost totdeauna o
mare temă literară — începînd cu Virgiliu şi cu ai săi Alpi aerieni (Aerias Aloes), cu Francesco
Petrarca, prim alpinist pe muntele Ventoux şi primul scriitor care a notat cu o rară sensibilitate
profundele impresii date de înălţimi, la Dante Alighieri, căţărător ilustru de pe mai înalt munte din
lume, nu Everestul sau K.2. ci Purgatoriul ridicat de înalta lui fantezie artistică: la scriitori alpinişti ca
Emilio Camici, Guido Rev, Walter Bonatti, Herzog, reprezentanţi vestiţi ai celui mai aerian alpinism.
Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de munte, Eduărd Whvmper, autorul magnificei cuceriri a
Cervinului, în urmă cu mai mult de o sută de ani, afirma undeva că cei mai de seamă scriitori vor eşua
totdeauna, atunci cînd vor încerca, în operele lor, să descrie întreaga măreţie a munţilor. Pentru a
descrie aceste ,,oase ale pămîntului", cum denumea Ruskin munţii înalţi, au fost folosite toate
adjectivele. Evadarea în munţi, întoarcerea la natură a secolului al XVIII-lea, au orientat întreaga artă
spre strînsă comuniune cu planeta Terra, au invitat la solitudinea creatoare, care dezvoltă gîndirea.
Despre munţi au scris şi clasici ai literaturii noastre. De la paginile lui Dimitrie Cantemir pînă
la simfonia gravă a lui Calistrat Hogaş, trecînd prin cununa montană a României pitoreşti a lui
Alexandru Vlahuţă, scriitorii au invitat pe oameni în ţinutul grandios al munţilor, au vorbit despre
flotele violete ale înălţimilor împlîntate în azur, au invitat la îndelunga navigare printre cele mai
luminoase şi mai apropiate astre.
Muntele a putut să fie cîntat de atîţia artişti ai cuvîntului, ai muzicii, ai paletei, fascinînd;
Excelsior a fost dintotdeauna deviza omului care a aspirat spre înălţimi şi cunoaştere. Şi muntele este
acea parte a planetei noastre, „acoperişul lumii", care se învecinează cel mai mult cu cerul. Pe creste ne
simţim parte integrantă din Univers. Poate că nici o altă pagină a vieţii noastre nu va fi răsfoită mai des
şi mai recitită, decît aceea a unei ascensiuni, a cărei trăire ne-a umplut sufletul de o înaltă şi bărbătească
mîndrie.
În ceea ce mă priveşte, am scris unele pagini a căror finalitate s-ar putea echivala cu o invitaţie
în munţi. Cartea mea, ,,Jurnal italian", poate să fie considerată o sumă a însemnărilor despre o ţară în
care am concentrat transfigurarea peisajului în spiritualitatea oamenilor. Am căutat să arăt că Italia, ca
dealtfel orice ţară a lumii, este un uriaş cristal poliedric, în care fiecare călător se poate oglindi în orice
posibilă ipostază. Sînt tot atîtea Italii cîţi călători. Mi-am încheiat ,,Jurnalul italian" gîndind intens la
violetul crestei Bucegilor şi nu am părăsit gîndul de a scrie, într-o zi, o carte despre munţii României.

VALERIU PUŞCARIU
Speolog. Membru fondator şi vicepreşedinte (1938—1947) al Turing Clubului României.
Membru al Comisiei monumentelor naturii, începînd din 1944. Membru al Uniunii
internaţionale pentru conservarea naturii şi a resurselor sale, din anul 1960. Autor a
numeroase lucrări de turism. Unul din cei mai activi şi perseverenţi apărători ai conservării
naturii.

ÎN ROMÂNIA TURISMUL ARE O VECHE TRADIŢIE

— După cîte ştim, dumneavoastră, Valeriu Puşcariu, cunoaşteţi cele mai multe şi mai
interesante evenimente legate de dezvoltarea turismului modern românesc. Aţi participat nemijlocit la
făurirea istoriei lui, ducînd mai departe acţiunea unor înainte-mergători ca Ioan Turcu, Alexandru
Vlahuţă, Mihai Haret, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia. Aţi colaborat, într-un fel sau altul, cu atîţia
din conducătorii vechilor asociaţii, cu membrii acestora, mulţi dintre ei fiind, la vremea lor, sau
continuînd sa fie încă personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre: Emil Racoviţă, George Vîlsan, Ion
Simionescu, Emanoil Bucuţa, Simion Mehedinţi, Constantin Motaş, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica.
Astăzi, pe bună dreptate, între confraţii dumneavoastră de aceeaşi vîrstă sau mai tineri, sîn-teţi
recunoscut ca un adevărat şef de şcoală. Prestigiul de care va bucuraţi constituie, fără îndoială,
consecinţa unui travaliu imens, desfăşurat pe o perioadă ce depăşeşte, practic, o jumătate de secol;
răstimp suficient pentru a deveni, acum, cel mai autorizat martor al unor întîmplări revolute, dar şi un
cronicar în memoria căruia s-au adunat, rînd pe rînd, faptele ce pledează pentru glorioasa tradiţie a
turismului din România.
Am dori să vorbim despre toate acestea pe îndelete, sa le evocăm, dacă e posibil în
succesiunea lor cronologică, aşa încît să realizăm o imagine cît mai clară a evoluţiei, în timp şi spaţiu,
a acestei activităţi dinamice şi complexe, care este turismul, şi care tinde să devină o ramură a
economiei naţionale. Considerăm însă că cea mai potrivită intrare „în subiect" ar fi o trecere în
revistă a paşilor făcuţi de turismul nostru şi, în context, urmărirea modului cum a progresat însăşi
ideea de drumeţie la români...
— Drumeţia pe pămîntul de la Dunăre la Carpaţi se practică din timpuri imemorabile. Din
păcate, nu dispunem de documente scrise despre acest lucru, dar folclorul nostru e bogat în informaţii.
Apoi sînt descoperirile arheologice care atestă şi ele, tradiţia călătoriei. Eu aş aminti aici numai
fenomenul transhumanţei. despre care Ovid Densuşianu, Nicolae Drăganu şi alţii au scris studii
competente. Se ştie însă cu precizie că, în evul mediu, în 1514, au plecat din Ţările Române, ca să
participe la Conciliul din Constanza, trei reprezentaţi: mitropolitul Grigore Ţamblac, boierul Dragomir
şi Gheorghe din Sămurşeni (Moldova). Ceva mai tîrziu, înainte de secolul al XIX-lea, au făcut călătorii
lungi în lume stolnicul Constantin Cantacuzino (în Italia). Dimitrie Cantemir (în Turcia, Persia şi
Rusia), tipograful Mihail Ştefan, mesagerul lui Constantin Brîncoveanu, în Gruzia, Milescu Spătarul în
apusul Europei, în Rusia şi chiar în China. Să nu-l uităm, de asemenea, pe Nicolae Olahus, prieten bun
cu Erasmus din Rotterdam, sau pe domnitorul pribeag Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu Vodă şi fratele
vitreg al lui Mihai Viteazul.
— Nicolae Iorga, în „Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi asupra ţărilor
noastre" (1899), în „Istoria românilor prin călători" (1922), ca şi alţi cercetători, evocă numeroase
momente care au ca eroi drumeţi străini pe meleagurile româneşti. Cîteva nume am vrea să amintim,
ca o completare la cele relatate de dumneavoastră. Despre Publius Ovidius Naso se spune că ar fi
primul „turist" la Pontus Euxin. După el, mult mai tîrziu, au trecut pe la noi Peter Sparnau, Ulrich von
Teunstadt, ieromonahul rus Zosima, francezul Fourquevaux. Francezul acesta a rămas foarte
impresionat de graţia femeilor. „Femeile — scria el — erau atît de sprintene ca dănţuitoarele din
Spania, care saltă aşa de uşor încît o foaie de trandafir pusă în papucul lor nu se ofileşte". Au umblat
prin Ţările Române Pierre Lescalopier, Giovanni Botero, Paul de Alen şi Charles de Joppecourt.,
Cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbelşugate, udate de izvoare frumoase şi de rîuri care le fac roditoare",
observa acesta din urmă, impresionat de peisajul întîlnit. Dar am vrea să ne apropiem cu evocarea de
zilele noastre...
— Am să mă refer la mişcarea turistică organizată din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Vă
previn însă că nu voi intra, aici, în detalii. Dacă aş face-o, aş divulga ,,secretele" pe care le deţin pentru
“Istoria turismului din România". Şi-apoi sînt convins că lucruri deosebite, unele chiar necunoscute
mie, vă vor spune toţi interlocutorii pe care, rînd pe rînd, îi veţi aborda pentru această carte. Voi încerca
să fiu concis în exprimare, cu toate că nu văd cum aş reuşi să limitez, practic, spaţiul evocării.
— Atunci nu-l limitaţi, dar nici nu ocoliţi, din dorinţa de a le păstra pentru cartea
dumneavoastră, date şi informaţii interesante...
— Mişcarea turistică organizată pe pămînt românesc s-a conturat în a doua jumătate a
secolului trecut. Aceasta e o axiomă. Călătoriile românilor, în interiorul ţării, sau ale străinilor pe
drumurile ei erau numeroase. Cantemir, de pildă, în ,,Descriptio Moldaviae", prezintă obiceiuri,
peisaje, fapte, oameni. El le-a cunoscut pe acestea la ele acasă. Deci a călătorit. A privit Ceahlăul din
apropiere, deşi nu l-a urcat. De demult îl urcaseră însă dacii, ciobanii români şi schimnicii.
Prin Ţările Române, de-a lungul şi de-a latul lor, continuau, cum am spus, să umble şi străini.
Cîteva nume e bine să fie citate: Del Chiaro, în vremea lui Brîncoveanu şi a lui Constantin
Cantacuzino, Poster şi Boscovich, Spallanzeni — naturalist care descrie Valea Prahovei şi Carpaţii —
Ludovic von Sturmer, Wilkinson... Ceva mai tîrziu vin alţii să ne viziteze şi să scrie despre noi: Ulvsse
de Marsillac, în 1877, redactează un ghid al Bucureştilor; englezul John Paget şi germanul Johann
Michael Salzer străbat o parte din Bucegi şi urcă Ceahlăul în 1860; Bouquet remarcă personalitatea
arhitecturii româneşti, frumuseţea peisajului, a portului nostru. Mai amintesc pe geograful Emmanuel
de Martonne, Charles Diehl, Henri Focillon.
Dar, ca să nu ne lungim prea mult, am să mă limitez la perioada primelor preocupări de turism
organizat. Fac însă, mai întîi, afirmaţia că turismul s-a dezvoltat, în bună măsură, în jurul mănăstirilor,
în zilele sărbătorilor folclorice şi în staţiunile balneoclimaterice.
Drumeţia de munte — cea organizată — îşi are începuturile în Transilvania.
— Ioan Turcu, în „Excursiuni pe Munţii Terei Bârsei şi ai Făgăraşului din punctul la Om de
pe Buceciu pînă dincolo de Negoiul" (Braşov, Tipografia A. Mureşeanu, 1896) pomeneşte de avocatul
Iosif Puşcariu din Braşov, pe care l-a întîlnit la Omu ! Tot atunci s-a întîlnit, sus pe munte, şi cu nişte
„domni din Sinaia"...
— Da, pentru că Bucegii erau cutreieraţi deja de multă vreme de excursionişti veniţi din
ambele versante — al Prahovei şi al Branului.
— Să revenim însă la expunerea dumneavoastră de consemnare a principalelor momente
privind turismul organizat.
— Faptul că primele asociaţii turistice au fost înfiinţate în Transilvania este explicabil prin
situaţia economică şi politică mai deosebită a acestei provincii româneşti. Trebuie semnalat însă că, în
lucrările de popularizare a mişcării turistice redactate de saşi, ca şi în lucrările ştiinţifice premergătoare
străine, se păstra toponimia românească atunci cînd se dădeau denumiri de locuri geografice.
Menţionăm astfel denumirea Lacu Roşu (Veres to), care au dat-o primii cercetători ai regiunii Karl
Benke (1853V E. Bielz (1857). Fr. Herbich (1866), în loc de Gvlkos-to, numire adoptată ulterior, cum
am arătat într-o broşură la împlinirea centenarului formării acestui lac (1937). Naturalistul Spallanzani
aminteste în memoriile sale cu mult înainte (sec. al XVIII-lea) de Culmea lui Făt din Munţii
Făgăraşului, iar geograful Adolf Schmidl în ,,Das Bihargebirge" (1863) foloseşte numai toponimia
românească a locurilor — din păcate multe dispărute astăzi — printre care şi indicaţii asupra celor trei
Pietre Grăitoare din Munţii Apuseni.
Un mare rol în stabilirea toponimelor reale, iniţiale, l-a avut Ion Simionescu. El a redat
denumirile româneşti ale multor munţi, văi şi lacuri. A făcut-o deoarece şi-a dat seama că în
publicaţiile săseşti şi ungureşti, ca şi în hărţile apărute în aceste limbi, toponimele româneşti erau
denaturate.
— Să continuăm însă cu evocarea asociaţiilor turistice...
— În România ia fiinţă în 1895 Societatea carpatină din Sinaia. Avea, ca întemeietor, pe
Tache Ionescu. Dintre realizările societăţii menţionez: desfundarea şi amenajarea Peşterii Ialomiţei,
deschiderea drumurilor de munte, construirea primelor case pe Caraiman şi Omu, organizarea de
excursii colective.
Intre 1903—1916. funcţionează Societatea turiştilor români, care cuprindea printre membrii
săi figuri de distinşi intelectuali ai vremii: Ludovic Mrazec, Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu Murgoci,
Grigore Antipa. Societatea a construit casa Grindu din Piatra Craiului, a publicat un anuar şi a cultivat
dragostea pentru munte, pentru drumeţie în sufletele unor entuziaşti ca Bucura Dumbravă, Nicolae
Bogdan, Dr. Alceu Urechia, Mihai Haret. Unii dintre aceştia au devenit apoi ctitorii viitoarei asociaţii
turistice Hanul drumeţilor, înfiinţată în primăvara lui 1921, care îşi propunea să încurajeze “turismul pe
jos" sau drumeţia, singura în măsură să fie practicată de categorii cît mai largi de oameni. De remarcat
că la sfîrşitul aceluiaşi an, ia fiinţă la Cluj, din imboldul profesorului Emil Racoviţă, societatea de
turism Frăţia munteană cu scopul ,,de a strînge într-un mănunchi puterile celor care iubesc munţii". În
1925 grupul întemeietorilor Hanului drumeţilor transformă această organizaţie în Turing Clubul
României (T.C.R.), asociaţie de turism pentru protecţia naturii. În jurul anului 1930 Turing-Clubul
României avea următoarele secţii: Bucegi, cu sediul la Sinaia, Braşov, Munţii Apuseni, cu sediul la
Cluj. Bucovina, cu sediul la Cîmpulung Moldovenesc.
Propaganda şi realizările Secţiei Munţii Apuseni din Cluj, unde ia fiinţă secretariatul tehnic al
T.C.R., contribuie în scurt timp la înfiinţarea de noi secţiuni în Transilvania: Retezat (Deva, 1933),
Maramureş (Sighet, 1934), Arad (1935), Satu Mare (1936), Banat (Timişoara, 1937), numărul
membrilor secţiei din Transilvania şi Banat ajungînd în 1937 la aproape 1600.
Din 1937 pînă în 1947 mai iau fiinţă în cadrul T.C.R. secţiile: Sibiu, Prahova (Ploieşti),
Tîrnavele (Blaj) şi Vrancea (Focşani), numărul membrilor T.C.R. fiind de peste 6000, din care aproape
1/3 înscrişi în Centrala din Bucureşti.
Trebuie precizat că preocupările principale ale centralei T.C.R. sau ale secţiilor convergeau
spre următoarele direcţii: excursii colective, conferinţe de propagandă, cursuri şi concursuri de schi,
construirea şi marcajul drumurilor şi potecilor turistice, hărţi, monograiii turistice, case de adăpost,
educaţia turistică a membrilor.
— Cunoaştem din “Enciclopedia turistică", publicaţie anuală, pe care aţi condus-o - între
anii 1941—1947, rolul însemnat pe care l-aţi avut, atît pe plan organizatoric cît şi ca propagandist,
pentru cauza turismului. Aţi avut însă un rol deosebit şi în promovarea publicisticii de turism. Ne-aţi
putea indica principalele dumneavoastră realizări în această direcţie ?
— Opera turistică de lămurire şi propagandă s-a desfăşurat, iniţial, din motivele pe care le-am
arătat la începutul convorbirii noastre, mai ales în Transilvania.
În cadrul secţiilor Turing-Clubului României, al „Extensiunii universitare" şi al „Astrei" am
ţinut sute de conferinţe în diferite oraşe, am organizat excursii în diferite regiuni de munte, în Delta
Dunării, Maramureş, Bucovina...
Am contribuit la organizarea balurilor pentru strîngerea fondurilor necesare construcţiei casei
Muntele Băişoara.
În anii 1937—1939, cînd programele de radio erau întocmite de subtilul poet V. Voiculescu,
am prezentat frumuseţile şi pitorescul regiunilor turistice. Un ecou impresionant l-a avut expoziţia
itinerantă: „Oameni şi locuri din Ardealul de nord", organizată după odiosul dictat de la Vieana, în
1940—1941, întîi la Bucureşti şi apoi în oraşele: Timişoara, Arad, Alba Iulia, Turda, Braşov şi Sibiu.
În ce priveşte activitatea publicistică pe tărîm turistic, ea este cuprinsă în diferite ziare şi
publicaţii ce existau în perioada cît am locuit la Cluj. Articolele mele au apărut în revistele: „Societatea
de mîine", „Boabe de grîu", „Gînd românesc", „Transilvania", în „Revue de Transylvanie", condusă de
inimosul academician Silviu Dragomir.
— Aţi putea să ne spuneţi la care din lucrările pe care le-aţi scris ţineţi mai mult, avînd în
vedere, desigur, contribuţia pe care au adus-o la dezvoltarea turismului şi ocrotirea naturii ?
— E foarte greu de spus, Totuşi, voi încerca o schiţare cronologică, referindu-mă la cele
principale.
Găsesc că pot menţiona pe primul loc „România balneară şi turistică" (1932), scrisă în
colaborare cu Emil Ţeposu, premiată de Academia Română, considerată de scriitorii Emanoil Bucuţa şi
Cezar Petrescu, drept primul ghid al ţării noastre. „Enciclopedia turistică", al cărei redactor-şef am fost,
era recomandată de prestigioasa revistă ştiinţifică „N. Adamachi" din Iaşi în 1942 „ca un minunat
îndemn la drum, care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a nici unui intelectual român", iar
scriitorul Emanoil Bucuţa (1943) găsea că „toată ţara cu frumuseţile şi cu durerile ei se desprind din
aceste foi".
Ţin, fără îndoială, la studiul „Turismul în România", publicat în Enciclopedia României
(1943), care a atras atenţia geografilor noştri şi, fireşte, la “Ocrotirea naturii" — devenită de curînd
“Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător" şi intrată în al 20-lea an de apariţie — în paginile căreia
mă străduiesc, în calitate de prim-redactor, să imprim, între altele, şi necesitatea unei concilieri între
ceea ce se numeşte eficienţa economică a turismului şi primatul ocrotirii naturii.
Continuînd ideea abordată la început, menţionez că în anul 1947 Turing Clubul României
poseda 19 case de adăpost, situate în Carpaţi. Precizez, de asemenea, ca T.C.R. a funcţionat pînă în
anul 1947.
— Pînă în anul 1947, cînd a început acţiunea de reorganizare a mişcării turistice pe baze noi,
au existat în ţara noastră, în afară de T.C.R., şi alte asociaţii turistice. O enumerare a lor ar fi
deosebit de instructivă, mai ales că, despre ele, nu mai vorbeşte nimeni în ultima vreme...
— Am să menţionez, mai întîi, pe cele înfiinţate din iniţiativa particulară, căci, de la jumătatea
deceniului al IV-lea al secolului nostru, statul român îşi asumă, parţial, patronarea şi organizarea
oficială a turismului.
În 1902, la Iaşi, se constituie Societatea de gimnastică, sport şi muzică, cu activitate turistică
în muntele Ceahlău. O bună activitate turistică a desfăşurat Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai
României (A.D.M.I.R.—1929) în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezăr-Păpuşa. Asociaţia turistică
România pitorească (A.T.R.P.) marchează poteci în munţii Ciucaş şi Penteleu, construieşte o casă de
adăpost pe muntele Ciucaş, organizează excursii şi editează un buletin lunar. Clubul alpin român
(C.A.R.) efectuează ascensiuni grele în munţi, marchează şi el o serie de poteci pe versantul nordic al
Bucegilor, editează un foarte preţuit buletin alpin. În masivele Bucegi şi Piatra Craiului activa, de
asemenea, Clubul carpatin român (C.C.R.). În munţii Lotrului, Cibinului şi Sebeşului îşi făcea simţită
prezenţa asociaţia Munţii noştri. Alături de aceste organizaţii funcţionau şi altele despre care astăzi îşi
aduc aminte prea puţini. Iată numele lor: Dor de ducă, în Bucureşti; Amicii Predealului; Clubul turistic
din Oltenia; Clubul turistic bănăţean din Caransebeş; Brădetul din Sibiu; Hai la drum, în Bucureşti ş.a.
— Am aflat, în perioada documentării pentru discuţia cu dumneavoastră, că în 1919 s-au pus
bazele unei asociaţii turistice muncitoreşti. Se numea Prietenii naturii şi avea cincisprezece filiale
răspîndite pe tot cuprinsul ţării. După 1921, anul creării Partidului Comunist Român, asociaţia a fost
folosită de către partid ca un cadru propice şi eficace pentru îmbinarea activităţii turistice propriu-
zise cu munca de educaţie politică şi patriotică.
— Această asociaţie era, într-adevăr, destul de dinamică. Trebuie precizat însă că şi din
celelalte asociaţii făceau parte, ca membri titulari, muncitori sau cetăţeni cu o condiţie socială şi
materială mai modestă. Statutele tuturor asociaţilor pe care le-am citat nu prevedeau, ca o condiţie a
intrării în rîndurile lor, vreo clauză care să se refere la profesie, naţionalitate sau origine socială.
— Aţi amintit, ceva mai înainte, principalele asociaţii care promovau turismul de munte. Se
practicau, totuşi, în anii la care va referiţi, şi alte forme de turism — turismul automobilistic,
ciclismul, campingul, turismul fluviatil şi maritim...
— Existau organizaţii ce patronau şi sprijineau aceste forme de turism. Cea mai importantă a
fost Automobil-Club regal român, în Bucureşti. Avea filiale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Timişoara, Sibiu. În
jurul anului 1930, au funcţionat şi cîteva întreprinderi comerciale — sau asociaţii de propagandă —
care se ocupau de organizarea unor excursii mai lungi, în grupuri, în ţară şi în străinătate. Existau un
oficiu de călătorie al C.F.R. şi un serviciu de turism C.F.R. Existau, de asemenea, Societatea
academică de turism şi Federaţia societăţilor de turism din România. Precizez, la sfîrşitul acestei
sumare incursiuni în istorie, că în 1926 s-a constituit Oficiul Naţional de Turism, pe criteriile de
organizare formulate de Emil Racoviţă şi că, în 1936, se legiferează funcţionarea lui, desfăşurîndu-şi
activitatea pe lîngă Ministerul de Interne. Aş vrea să reţineţi, în fine, că în anii celui de al doilea război
mondial, pînă prin 1948, preocupările pentru turism au fost, evident, diminuate din cauza condiţiilor
speciale din acea vreme, Nu pot afirma însă că drumeţii pasionaţi nu au găsit, chiar în astfel de condiţii,
o oră de răgaz pentru o excursie. Unii făceau ascensiuni în munţi, în armată fiind, duminica sau în
zilele lor de permisie. Adaug chiar că în perioada dintre 1940—1947 tineretul de la Universitatea din
Cluj, refugiat la Sibiu, ca şi Secţia de tineret a T.C.R., formată îndeosebi din studenţi de la Politehnica
din Bucureşti, au desfăşurat o vie activitate, nu numai ca organizatori de excursii, dar şi de marcaje în
diferite masive muntoase, ca Bucegi sau Retezat.
— Mult timp, tovarăşe profesor, activitatea şi călătoriile dumneavoastră s-au îndreptat mai
ales spre cunoaşterea problemelor legate de ocrotirea naturii. Aţi pledat în favoarea lor, încă din
1921, odată cu întemeierea Hanului drumeţilor. Cînd s-a înfiinţat prima Comisie a monumentelor
naturii aţi devenit secretarul ei pentru Transilvania, iar din 1944 membru al Comisiei monumentelor
naturii pentru întreaga ţară. Din 1950, cînd comisia a trecut sub auspiciile celui mai înalt for ştiinţific
— Academia R. S. România — aţi reprezentat ţara la diverse conferinţe, simpozioane şi colocvii în
Franţa, Olanda, Elveţia, R. D. Germană, R. F. Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Luxemburg, Uniunea Sovietică, Iran, Zair... Aţi prezentat, în cadrul unor asemenea întîlniri
internaţionale, comunicări axate pe raportul ce trebuie să existe între turism şi natură. Aţi susţinut
ideile şi recomandările comisiei de experţi de la Arieş.
— Este adevărat că am făcut parte, ca invitat al dr. Luc Hoffmann, iniţiatorul acestui
simpozion şi actual vicepreşedinte la Fondul mondial pentru natură, din comisia de experţi, dar aş vrea
să adaug că un simpozion despre relaţiile dintre turism şi ocrotirea naturii al ţărilor socialiste a fost
organizat sub auspiciile Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii la Cluj în septembrie 1968,
hotărîrile şi propunerile sale fiind publicate în revista ,,Ocrotirea naturii" (tomul 13, nr. l, 1969). S-a
arătat atunci că printr-o planificare coordonată — care admite necesitatea de a limita numărul
vizitatorilor în parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale, de a ocroti flora, fauna şi alte obiective
naturale (martori geologici, zăcăminte fosilifere, peşteri) şi în general toate componentele peisajului —
se poate ajunge la o colaborare eficientă.
Fără îndoială, sînt extrem de instructive recomandările Comisiei de experţi de la Arieş. Eu mi-
am însuşit organic spiritul lor şi le folosesc adesea ca argument atunci cînd sînt pus în situaţia de a
„explica" relaţia adevărată dintre turism şi ocrotirea naturii. Dar, pentru că le am la îndemînă, va rog şi
pe dumneavoastră să notaţi măcar cîteva propoziţii din ele. Iată, bunăoară, ce se scrie aici: „Este
necesar ca parcurile naţionale să fie deschise publicului în limitele capacităţii lor de primire; dar
recreaţia şi celelalte valori social-economice nu trebuie să piardă din vedere primatul ocrotirii sau al
restaurării naturii bazate pe cercetări ecologice". Mai departe, în acelaşi document se afirmă: „Este de
dorit ca importanţa turismului în natură, atît pe plan educativ, cît şi economic, să fie luată în
considerare la cel mai înalt nivel, să i se acorde toate înlesnirile de către ministerele interesate, la
acelaşi nivel cu celelalte activităţi sportive şi culturale".
— În acest context al grijii faţă de mediul înconjurător, de natură, v-am ruga să vă exprimaţi
părerea despre viitorul muntelui, în raport, desigur, cu tema pe care o abordăm noi în această carte:
turismul.
— Din punct de vedere turistic, muntele românesc are perspective deosebite, fiind mult mai
înzestrat decît munţii din alte părţi ale lumii. Dar nu numai muntele e interesant pentru turism. Întreaga
ţară oferă faţete inedite pentru călătorul îndrăgostit de frumos. Şi asta spre deosebire de ţări cu veche
tradiţie turistică. În Italia, de pildă, poţi vedea oraşele, poţi vedea monumentele civilizaţiei antice sau
medievale, nenumărate muzee de artă, dar un sat specific ca Ortisei din Dolomiţi, foarte vizitat, este o
raritate. La noi, pretutindeni întîlneşti lucruri deosebite. Satele noastre din Maramureş sînt uimitoare,
nu suportă comparaţie cu localităţile rurale din alte state. Iar în organizarea diferitelor muzee, sîntem la
loc de frunte în Europa. Avem zone turistice complexe, minunate din toate punctele de vedere, cum ar
fi Ţara Haţegului şi Retezatul. Aici găsim „de toate": biserici vechi, ctitorii ale cnejilor români cu o
arhitectură originală, oameni îmbrăcaţi încă în portul strămoşesc, un folclor variat şi opulent, obiceiuri
cum sînt nedeile, păstrate din vechime.
— Consideraţi că patrimoniul nostru turistic este valorificat în mod eficient şi raţional ?
— Nu voi face o comparaţie cu trecutul. Baza turistică românească contemporană, realizările
complexe şi în acest domeniu, în ultimii ani, nu pot fi comparate cu ceea ce exista înainte de al doilea
război mondial. Astăzi turismul e dirijat de stat, se dezvoltă planificat şi aduce mari beneficii. De
binefacerile lui se bucură întregul popor. În plus, vin atîţia străini să-şi petreacă concediile estivale pe
litoral sau în Munţii Carpaţi, în Delta Dunării ori drumeţind de-a lungul şi de-a latul ţării. E un semn de
civilizaţie acest „puls" al turismului, cu nimic mai prejos — desigur, păstrînd anumite proporţii —
decît turismul în alte state europene. Totuşi, eu cred că uneori s-au luat măsuri pripite, mai ales în ce
priveşte legătura firească între turism şi natură, despre care am vorbit şi mai înainte. S-a greşit cînd, în
Bucureşti, de pildă, din raţiuni determinate de sistematizare, s-au sacrificat foarte mulţi arbori. Prea
tîrziu s-a concretizat decizia primăriei municipiului, dispoziţiile acesteia prin care se interzice să mai
fie tăiaţi arborii oraşului. Pentru tăierea fără o justificare absolută a unui arbore în Capitală, vinovaţii
sînt acum pedepsiţi. Eu consider că nici secarea lacului Greaca, cu ani în urmă, nu a dat agriculturii
ceea ce se spera că va da. Dar sînt şi alte exemple de acest fel.
A doua parte a convorbirii cu profesorul Valeriu Puşcariu s-a derulat în cîteva seri prelungi,
acasă la domnia sa, pe strada Stupinei din Bucureşti, începeam cu întrebări obişnuite, mai ales despre
activitatea privind redactarea şi editarea revistei „Ocrotirea naturii". Avea mari dificultăţi cu ea într-
o vreme. Ne întreba şi domnia sa ce mai facem, preciza că ne-a întîlnit numele în vreo revistă ori că
ne-a auzit vocea difuzată la radio şi se bucura sincer de micile noastre succese, încet, încet, discuţia se
închega solid, căci profesorul, stîrnit de noi, evoca momente trăite aievea în ţară sau peste hotare. Iar
atunci cînd, în cursul evocării, îşi cita propriul nume, ne ruga să fim atenţi la redactarea finală a
convorbirii.
Ne interesa, între altele, să aflăm cum s-a înfiripat dragostea pentru natură şi turism a
profesorului.
— O dată precisă n-aş putea să va indic. Este cert însă că dragostea pentru natură o am de la
tatăl meu. Era din Sohodolul Branului şi el m-a dus prima oară prin păduri şi munţi. În copilărie am
cunoscut pădurea şi viile de la Niculiţel, împrejurimile mănăstirii Cocoş, apoi Ozana lui Creangă şi
ruinele Cetăţii Neamţului, unde, în clasa I primară, am luat premiul I cu cunună, la împlinirea a 400 de
ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Apoi, îmi amintesc de o întîmplare şugubeaţă, cînd eram elev în
clasa a treia de liceu. Tatăl meu a hotărît în vară să plece cu „maestrul" Iftiţă la Dorna, spre a cumpăra
cai frumoşi. A refuzat să mă ia dar, în înţelegere cu vizitiul, m-am ascuns — pentru două pachete de
tutun — în fînul din spatele căruţii, unde am călătorit pînă la popasul de la Pătru Vodă. Acolo m-a
descoperit tata. Deşi era un om aspru, surprinderea a fost atît de mare, că nu m-a dojenit. I-am spus că
voiam sa văd şi eu locurile minunate de pe Valea Bistriţei şi m-a înţeles. A fost prima mea ,,excursie"
mai lungă. În liceul internat din Iaşi, l-am avut profesor, nu numai pe Hogaş, ci şi pe Teodor Bădăran.
Hogaş, la literatură, ne punea să facem toamna, obligatoriu, cîte o compunere cu tema ,,Cum am
petrecut vacanţa".
— Aţi drumeţit împreună ?
— Cu Hogaş n-am călătorit, dar l-am întîlnit în munţi, la schitul Durău. Era foarte simpatic,
dar rustic.
Îmi vine în minte o altă excursie, de astădată iniţiată de mine în vara anului 1914. Eram elev
în clasa a VI-a a liceului internat din Iaşi. L-am avut drept conducător pe cunoscutul profesor de ştiinţe
naturale şi în acelasi timp director al liceului — Teodor Bădărău. Am fost atunci pentru întîia oară în
Bucovina, fiind foarte bine primiţi de mitropolitul Vladimir de Hepta. Am vizitat sate cu mănăstiri,
trecînd frontiera vitregă chiar în ziua declarării războiului din 1914. Relatarea acestei excursii am
publicat-o în cîteva numere din toamna anului 1914 în ,,Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor". În continuare,
grupul de elevi excursionişti a coborît pe plute Valea Bistriţei pînă la Răpciuni şi a urcat Ceahlăul.
Tot la Iaşi am luat parte la excursiile din anii studenţiei. La Facultatea de ştiinţe am avut
profesori pe Ion Borcea, Alexandru Popovici, Ion Simionescu.
Cu ei şi cu şefii de lucrări Mihai David şi Constantin Motaş am cunoscut bălţile de o
neasemuită bogăţie — pe atunci — ale Jijiei, frumuseţile pădurii Bîrnova şi ale Dealului Repedea,
monument al naturii, de unde se desfăşoară impresionanta privelişte a oraşului Iaşi. sau am cutreierat
pajiştile de sub muntele Rarău în căutarea florilor rare.
Deşi îndeosebi mă atrăgea muntele, tot în aceşti ani am vizitat într-o vară litoralul. Am
cutreierat pe jos. ori călărind pe un măgăruş, coasta Mării Negre de la Capul Tuzla la Constanţa.
— De la Iaşi, după război, aţi plecat la Cluj ca asistent al lui Emil Racoviţă. L-aţi cunoscut,
aşadar bine şi îndeaproape pe marele nostru biospeolog, cel care, cu ani în urmă, vizitase regiunile
polare sudice. Ce amintiri păstraţi despre el ?
— Emil Racoviţă este întemeietorul societăţii turistice Frăţia munteană. Societatea a luat fiinţă
În toamna anului 192 1 la Cluj, şi acţiunea trebuie explicată, în primul rînd, prin dorinţa lui Racoviţă şi
a intelectualilor clujeni de a determina, imediat după război, şi în domeniul turismului, o amplă mişcare
românească. Asta cu atît mai mult cu cît în Transilvania existau pînă atunci două societăţi turistice
dinamice: Societatea carpatină ardeleană din Sibiu şi Societatea carpatină ardeleană din Cluj. Una
dintre cele mai de seamă reuşite ale Frăţiei muntene a fost, fără îndoială, introducerea, în cadrul
diferitelor legi ce se elaborau atunci, a noţiunii de turism. În acest sens, un rol deosebit l-a avut
generalul Nicolae Vicol, fostul preşedinte al „Societăţii de hidrologie medicală", înfiinţată în 1922.
— Sub îndrumarea lui Emil Racoviţă aţi lucrat mulţi ani, din 1922 pînă în 1940, cînd eraţi
asistent la Institutul de speologie a Universităţii din Cluj. Am vrea să ştim dacă aţi călătorit
împreună...
— Da, de mai multe ori. Dar a fost suficient ca o singură dată să-mi atragă atenţia asupra
necesităţii ocrotirii naturii pentru ca datorită respectului pe care i-l purtam şi influenţei pe care o avea
asupra mea, aşa cum spuneam, aceasta să devină lege pentru mine.
— Vă mai amintiţi acea împrejurare ?
— Sînt în viaţă anumite momente pe care nu le uiţi niciodată. Iar întîmplarea la care mă voi
referi a fost una dintre acestea. Era prin 1922. cînd am făcut prima explorare de peşteri împreună cu
marele savant...
Eu, prin tradiţie, ca descendent dintr-o familie de... puşcaşi, care l-a dat, între alţii, pe Ion şi
Sextil Puşcariu, eram un bun ţintaş. Îmi plăcea vînatul la păsăret mic. Mă aflam cu Racoviţă la Gîrda de
Sus, la marginea unei păduri. În ziua aceea multe au fost păsările ce au căzut victimele faimei mele de
trăgător. Racoviţă m-a văzut şi mi-a spus: „Măi, Puşcariule, şi natura trebuie ocrotită". Eu, înţelegînd
aluzia, nu m-am dat bătut şi am replicat: „Bine, dar dumneavoastră aţi vînat foci şi alte animale mari.
Eu ? împuşc doar nişte păsărele..." „Am ucis animalele fiindcă am fost nevoit să supravieţuiesc, cînd
mă aflam în imensităţile gheţurilor antarctice. Tu însă trebuie să ştii că toată fauna acestui pămînt
trebuie ocrotită. Chiar şi fauna subterană..." De atunci am devenit un perseverent ocrotitor al naturii...
— Spre sfîrşitul deceniului al treilea, în calitatea dumneavoastră de secretar general tehnic
al Turing Clubului României, aţi luat iniţiativa creării secţiunilor zonale ale asociaţiei. Curînd aţi
reuşit să imprimaţi acestora o muncă eficientă. Ne-aţi declarat că văzînd, văzînd Racoviţă că
activitatea dumneavoastră era mult mai dinamică decît cea a asociaţiei pe care o conducea, v-a
felicitat şi v-a spus: „Acum este momentul să vă dau vouă zestrea noastră". Aţi preluat deci şi
activitatea Frăţiei muntene. Asta se întîmpla în 1933, odată cu autodizolvarea Frăţiei muntene. De ce
s-au petrecut aşa lucrurile ? Era cumva obosit Emil Racoviţă ?
— Puţină oboseală se putea observa desigur şi la Racoviţă. Dar Frăţia munteană nu a fost
dizolvată, nici autodizolvată, cum ştiţi dumneavoastră. E vorba numai de contopirea ei în Turing
Clubul României. Fuziunea a fost determinată de nevoia unirii asociaţiilor turistice româneşti, adică de
cuprinderea lor în cadrul T.C.R., cea mai puternică asociaţie turistică din ţară. Se realiza astfel în
Transilvania o forţă egală cu aceea a Societăţii Carpatine ardelene din Sibiu. Şi-apoi mai e ceva care
trebuie precizat, pentru a respecta adevărul: Frăţia munteană a fost prima asociaţie românească ce a
cerut fuziunea cu T.C.R. Celelalte manifestau tendinţe divergente.
— Sperăm să avem prilejul de a consemna, în viitoarele convorbiri, aspecte amănunţite
despre activitatea unora din asociaţiile turistice româneşti din Transilvania. Am angajat deja discuţii,
în acest sens, cu doctorul Caius Lepa, cu profesorul Aurel Piţu şi cu Francisc Nistor. Poate ne vor
spune ceva şi despre societatea turistică Şoimii din Sibiu, condusă de Romul Popescu, şi despre
Aurora, condusă de I. Buşiţia, la Beiuş. Pe dumneavoastră v-am ruga, acum, să faceţi o enumerare a
principalelor călătorii peste hotare. Cu ce scop au fost ele efectuate şi cu ce aţi rămas după
consumarea lor ?
— Un scriitor francez scria: „Partir c'est mourir un peu". Eu nu sînt de aceeaşi părere. Aş
spune, dimpotrivă, că orice călătorie îţi măreşte pofta de viaţă. Te îmbogăţeşte din toate punctele de
vedere. Aşa mi s-a întîmplat şi cred că toţi marii pasionaţi peregrini gîndesc la fel.
— Ce locuri din lume aţi cunoscut ? Ce ţări străine aţi vizitat ?
— Cunosc bine Munţii Tatra, o parte din Balcani, Rila şi Rodopi, Triglavul iugoslav, o parte
din Alpii Austriei, Elveţiei şi Italiei. În Alpii Dolomitici, care m-au atras îndeosebi, m-am întîlnit, în
1934, la un refugiu, cu Albert I, regele Belgiei în jurul căruia se aflau cîţiva ghizi bărboşi. În acelaşi an
regele Albert I a fost victima unui accident pe stînca Marches les Dames din ţara sa.
Am fost membru al Turing Clubului Italiei şi al Clubului alpin francez. În comisia
„Androsace" a Clubului alpin francez am fost propus de profesorul Rene Jeannel, fost subdirector al
Institutului de speologie din Cluj şi apoi director al Muzeului de istorie naturală din Paris.
În 1926 vizitam peşterile din Vraţa Balkan şi dormeam sub cerul liber în Rodopi la sfîrşitul
lunii septembrie, la frontiera bulgaro-greacă. Am cercetat apoi multe peşteri din Cehoslovacia, Austria,
Ungaria, Italia, Iugoslavia. Cunosc complexele carstice Macocha şi Demenova, măreaţa gheţărie
Eisriesenwelt din Austria, vestita Postojna din Iugoslavia, ţara lui Linne etc.
Ca asistent la Institutul de speologie din Cluj am ţinut să cunosc pe unii din distinşii
colaboratori ai profesorului Emil Racoviţă, cum a fost Abbe Breuil, unul din cei mai de seamă
preistoricieni, dar şi speolog amator, pe care l-am condus la complexul carstic Ponorici-Cioclovina, pe
cel mai de seamă explorator al peşterilor din Bosnia şi Herţegovina, Karel Absolon, căruia i-am făcut o
vizită pe cînd se afla la Brno, sau pe savantul profesor Wesenberg Lund din Copenhaga. Rezumînd,
trebuie să spun că am explorat peste 800 de peşteri, în calitate de simplu cercetător sau de conducător al
celor două colective speologice, din Bucureşti şi Cluj, care activau sub auspiciile Comitetului geologic
(1952—1958).
— În afara observaţiilor legate de specialitatea dumneavoastră, aţi urmărit, în aceste,
călătorii, şi alte obiective ?
— Am frecventat marile muzee de istorie naturală (Paris, Viena. Monaco), numeroase grădini
zoologice din Europa. În peregrinările mele dinaintea celui de-al doilea război mondial am vizitat
marile muzee de artă din Europa (Viena, Praga, Paris. Roma, Dresda, Munchen, Madrid, Copenhaga).
Reţin proaspătă în memorie o călătorie prin Spania în anul 1929. Ţara aceasta m-a atras prin
originalitatea ei, prin creaţia artistică şi deosebita amabilitate a oamenilor. Am văzut atunci Barcelona,
Zaragoza, Cordoba, Toledo, cu minunata pînză a lui El Greco, ,,Inmormîntarea contelui d'Orgaz",
uriaşul palat al Escurialului, cu mormintele regilor Spaniei; am vizitat Sevilla, unde mi-am dat seama
— cu prilejul expoziţiei universale din acel an — de însemnătatea culturii aztece. Muzeul Prado din
Madrid, cu pînzele lui Gova şi Velasquez, măreţia artei maure de la Granada, palatele Alhambrei şi
grădinile Generalife, cu tot ce am întîlnit în ele m-au impresionat într-un mod deosebit.
— Aveţi de făcut vreo recomandare pentru turismul românesc ?
— Eu am mai făcut recomandări, pe baza unor constatări, a unor concluzii îndelung gîndite.
N-aş putea zice că vocea mea a fost vocea profetului din pustiu. În orice caz, pe baza propriei mele
experienţe, a învăţăturii pe care am acumulat-o ca turist şi ocrotitor al naturii, afirm că e nevoie de
respectarea strictă a măsurilor luate de statul nostru privind protecţia naturii şi a mediului ambiant. E
păcat că aceste măsuri nu se respectă, de fiecare dată şi pretutindeni, în spiritul şi litera lor. Nu de alta,
dar pierderile în natură sînt irecuperabile. Eu aş insista asupra nevoii unei şi mai ample munci de
educaţie a tuturor cetăţenilor şi, în special, a tineretului. Dacă nu vom face azi acest lucru, mîine va fi
prea tîrziu.
— În primăvara anului 1973 presa noastră a înregistrat o însemnată distincţie care v-a fost
acordată de A.S.R. principele Bernhard al Olandei.
— În adevăr, în mai 1973 mi-a fost decernat la Palatul Soesdik de către preşedintele Fondului
mondial pentru natură (World Wildlife Fund), A.S.R. principele Bernhard al Olandei, ordinul “Golden
Ark" pentru servicii aduse cauzei conservării naturii. Cu această distincţie au fost onoraţi, în această
primă decernare, prietenul meu Kai Curry-Lindhal, distins ecolog, care lucrează în cadrul Programului
biologic O.N.U. de la Nairoby, şi încă 11 personalităţi din domeniul conservării naturii (E. M.
Nicholson şi lordul Hurcomb — Anglia; Lawrence, Spelman, Rockefeller — Statele Unite ale
Americii, dr. D. L. Serventy — Australia).
Menţionez că între membrii ordinului „Golden Ark" se află şi preşedintele Republicii Zair,
Mobutu Seke Seko, iar de curînd Şahul Iranului.

RADU ŢIŢEICA
Profesor universitar, inginer doctor în ştiinţe. A urcat, printre primii, abruptul prahovean al
Bucegilor. Membru al Turing Clubului României şi al Clubului alpin român. A făcut parte din
comitetele de conducere ale acestor asociaţii.

PĂRINŢII MI-AU CĂLĂUZIT PAŞII ÎN BUCEGI

— Într-un articol intitulat „Etapele explorării Bucegilor", publicat într-un buletin de
informare editat la institutul unde aţi activat ca profesor, scriaţi: „Turismul de munte organizat, în
România, îşi are leagănul tot în Bucegi..." Rosteaţi acolo un adevăr la conturarea căruia aţi contribuit
încă din vara anului 1913, cînd aţi urcat prima dată pe munte, pe Valea Jepilor, la casa din Caraiman
şi, apoi, la Babe, cum mărturiseaţi în altă parte.
— După data primului meu urcuş pe Bucegi, cînd mi-am însoţit părinţii, se poate constata că
fac parte dintr-o generaţie care a străbătut munţii înainte de primul război mondial, între cele două mari
conflicte şi, ani în şir, ce se prelungesc pînă azi — după cel de al doilea război.
— Bucegii, deşi sînt munţii noştri cei mai umblaţi, au o istorie mai puţin veche decît
Ceahlăul, de pildă, şi este curios că printre primii drumeţi pe potecile lor au fost şi străinii: J. A.
Vaillant, care, între 27 şi 29 iulie 1839, ajunge pe Omu, John Paget, în 1840, germanul Schur, la
1854, Yohann Michael Salzer din Mediaş, autorul cărţii „Reisebilder aus Siebenburgen" — publicată
la Sibiu în 1860 — britanicii Leslie Stephen şi Bryce...
— Este adevărat ce spuneţi, dar aţi omis să faceţi o precizare esenţială: profesorul francez de
la Sfîntu Sava — Vaillant — a fost însoţit de slugerul Angelescu, în Bucegi, iar în ascensiunea lui pe
Ceahlău s-a folosit de ghidul lui Asachi, apărut la Iaşi, în 1840. Şi chiar dacă cel mai vechi nume pe
care l-am descoperit pe stînca de la Omu este P. Duck, 1844, să nu uităm că ciobanii şi vînătorii români
au străbătut munţii, în lung şi în lat, din cele mai vechi timpuri. Ei nu şi-au scris numele pe stînci sau
trunchiul copacilor, dar au aşezat pe podurile Bucegilor stîni şi bordeie, care au fost legate, prin locurile
mai accesibile, de satele risipite în Valea Prahovei. Au luat naştere, astfel, hăţaşele ciobăneşti, care cu
timpul au devenit adevărate poteci...
—...şi care erau folosite, cu siguranţă, şi pe vremea cînd aţi început dumneavoastră
activitatea turistică.
— Pe vremea aceea, adică acum mai bine de şaizeci de ani, numărul celor ce parcurgeau
Bucegii era mic. Ei porneau, aproape toţi, fie din Sinaia, fie din Buşteni. De alpinism, în sensul actual
al termenului, nu era vorba; totuşi, cei mai întreprinzători se abăteau, din cînd în cînd, din potecă, pe
unele trasee de abrupt mai uşoare. Legătura dintre localităţile de pe Valea Prahovei şi platoul Bucegilor
era asigurată de cîteva poteci bune, care înlocuiau vechile poteci ciobăneşti. Astfel, drumul, şi azi
folosit, din lungul fostului funicular al fabricii de hîrtie din Buşteni, a înlocuit un vechi hăţaş, ale cărui
urme se mai văd încă, pe alocuri. Un alt drum, vechi, de legătură între Buşteni şi platou, urca prin
pădurea de la poalele Caraimanului prin poiana numită azi „Poiana Calinderu", spre poiana de la
capătul de sus al pădurii, căreia i se spune „Poiana Tîrlelor", „Poiana Lungă" sau „Poiana a doua"; se
strecura prin pante ierboase şi peste creste şi vîlcele, pînă la şaua de sub „Stînca berbecilor", de unde
continua pe „Brîul Portiţei", pînă în „Valea Jepilor", prin care suia la culme, înainte de primul război,
porţiunea acestui drum, cuprinsă între Buşteni şi „Poiana tîrlelor", era o potecă excelentă, perfect
lucrată, şi care, din loc în loc, avea chiar bănci de odihnă.
Locul acestui traseu, pe care umblau primii turişti ai Bucegilor, a fost luat, prin 1898 sau
1899, de poteca de pe Valea Jepilor, excelentă pînă prin 1918; ea urca de la carierele de piatră din
Buşteni pînă în Şeaua Mică a Caraimanului. Un drum destul de umblat şi el era cel făcut de grăniceri
prin Valea Cerbului. Poteca grănicerilor venea din Predeal peste Diham, la Pichetul roşu, prin pădurea
de la poalele Morarului pînă la Valea Cerbului prin care urca pînă la Omu, iar apoi, pe culmea
Doamnelor, ieşea la Strunga şi se îndrepta, mai departe, spre Giuvala. Deşi, personal, înainte de primul
război nu le-am folosit, ştiu că existau potecile ce duceau de la Sinaia la Vîrful cu Dor, cea de pe Piatra
Arsă, poteca de la Omu spre Rîşnov prin Valea Mălăeşti şi poteca, zisă a lui Take Ionescu, ducînd de la
Casa Mălăeşti la Pichetul roşu.
— Aceste poteci erau marcate ? De-a lungul lor existau, cumva, case de adăpost sau
refugii ?...
— Acţiunea de marcare a Bucegilor începuse încă la sfîrşitul secolului trecut, din iniţiativa
Societăţii carpatine din Sinaia. Ştiu că existau marcaje pe Valea Jepilor, la Babe şi apoi la Peştera
Ialomiţei, de la Babe la Omu şi pe Valea Cerbului. O parte din aceste marcaje erau opera profesorului
Traian Lalescu. Problema adăposturilor era mai puţin bine rezolvată atunci, dar pretenţiile turiştilor
erau mult mai mici, în vremea aceea, decît ale celor din zilele noastre. Afară de chiliile de la schitul de
lîngă Peştera, la dispoziţia drumeţilor se afla o casă de adăpost primitivă, în şeaua mică a Caraimanului,
acolo unde se termina urcuşul potecii de pe Valea Jepilor şi unde se găseşte azi Casa Caraiman. O altă
casă de adăpost se găsea pe Valea Mălăeşti, ceva mai jos de locul casei actuale, într-o poiană fără
perspectivă spre Omu. Casa de la Omu arsese în 1913 şi eu nu am cunoscut-o.
— Turiştii care se avîntau, la începutul secolului, către platoul Bucegilor pe drumurile
numite de dumneavoastră erau însoţiţi de călăuze ? Exista, pe atunci, o asemenea îndeletnicire ?
— Călăuze propriu-zise nu erau. Turiştii care plecau din Sinaia foloseau adeseori cai pentru
transportul bagajelor, iar însoţitorii cailor, proprietarii acestora, erau şi călăuze. Unii dintre ei
cunoşteau, pe lîngă itinerarele de urcuş, pe cele de platou şi cîteva trasee de abrupt (Valea Albă, Valea
Mălinului). Pe aceste văi insă se abăteau rar numai cei întreprinzători. Pe drumurile mai grele îi
conduceau pe turişti buştenarii Niculae Butmăloiu şi Niculae Gelepeanu, vînători de capre negre şi
excelenţi cunoscători ai abruptului Bucegilor. În cartea sa, „În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului",
publicată în 1910, Mihai Haret indică şi numele cîtorva ţărani care puteau fi folosiţi drept călăuze în
Bucegi, în Piatra Craiului, sau pe masivul Iezer-Păpuşa: David Turcu şi Gheorghe Ion Marin Văsîi din
Secăria, Gheorghe Ion Călin din cătunul Dîmbovicioara, comuna Rucăr, Nicolae Voinescu din Poarta,
comuna Bran, Moise Moiceanu, şi el din Rucăr. Pe Butmăloiu şi Gelepeanu i-am cunoscut foarte bine,
pe ceilalţi nu.
— O să ne rezervăm plăcerea să vă ascultăm vorbind despre aceştia, ca şi despre alţi pionieri ai
turismului bucegist, ceva mai tîrziu, tovarăşe profesor. Pînă atunci, v-am ruga să continuaţi evocarea
privind explorarea personală a Bucegilor, munţi pe care îi îndrăgiţi atît de mult.
— Între 1915—1921 am lipsit din Buşteni. Cînd am revenit, ardeam de dorinţa de a reface
cunoştinţa cu muntele. O cunoştinţă care, curînd, nu se va mai mulţumi să fie satisfăcută de excursiile
prin locurile „clasice", ci una adîncă, de amănunt, ce se va amplifica an de an şi nu va da înapoi decît în
faţa unor greutăţi nu uşor de învins cu tehnica noastră primitivă. Chiar cu ocazia primului drum, de
„dezmorţire" sau de „antrenament", cum l-am numit noi, adică fratele meu şi cu mine, am depăşit
poienile Calinderu şi a Tîrlelor şi m-am avîntat în lumea locurilor fără drum lucrat şi fără marcaje, pe
micul hăţiş spre Poiana Verde şi mai departe. Frumuseţea acestor locuri, călcate doar de vînătorii de
capre, a lăsat asupra noastră o impresie uluitoare şi am luat hotărîrea de a explora Bucegii în lung şi în
larg şi în amănunt ! Fiecare drum, efectuat după aceea, ne deschidea noi orizonturi şi punea în faţa
noastră probleme pe care doream să le rezolvăm. Prima problemă a fost găsirea Portiţei Caraimanului.
Ne-au trebuit două veri ca s-o găsim, dar căutînd-o am descifrat geografia zonei Caraiman, de la Poiana
Tîrlelor spre Stînca Berbecilor, prin brîul Portiţei spre Valea Jepilor.
 E drept, în acţiunea de explorare a abruptului prahovean al Bucegilor ne-am folosit de
informaţiile obţinute de la unii din cunoscătorii regiunii, în special de la Gelepeanu şi Butmăloiu. Am
folosit şi „bibliografia", puţină, pe care o aveam la îndemînă. Cel care a contribuit însă, în mod
hotărîtor, la lărgirea orizontului şi a dorinţei de a cerceta această regiune a fost inginerul Nestor
Ureche. Îi citisem cărţile „În Bucegi" şi „Robinsonii Bucegilor", dar influenţa lui asupra mea a crescut
după ce, în vara anului 1922, făcuse o vizită la Buşteni tatălui meu. Nestor Ureche, om cu suflet
desăvîrşit, era pe atunci cel mai bun cunoscător „neprofesionist" al abruptului Bucegilor, pentru care
avea un adevărat cult. Cu prilejul vizitei în casa tatălui meu, adusese manuscrisul unei noi lucrări,
„Vraja Bucegilor", în care sînt descrise multe itinerare de abrupt. Lucrarea lui, citită în manuscris, a
constituit pentru mine şi pentru fratele meu, academicianul de azi Şerban Ţiţeica, ultimul imbold, dacă
mai era nevoie, în dorinţa noastră de a pătrunde toate tainele acelei zone. Imboldul lui Nestor Ureche
nu a încetat niciodată, ca dealtfel nici pasiunea pentru explorarea abruptului Bucegilor. Pe măsură ce
treceau anii şi pe măsură ce ni se dezvăluiau tot mai multe amănunte, creşteau şi ambiţiile noastre să
atacăm itinerare mai grele.
— Numirea lor ar fi, după părerea noastră, deosebit de utilă pentru cel care doreşte să scrie
„Istoria turismului din România"...
— Dacă ar fi să semnalez toate excursiile din abrupt, pe care le-am făcut sau de care se leagă
cîte un fapt deosebit, aş lungi prea mult firul amintirilor. Aş vrea să spun însă că, cu tot farmecul pe
care îl aveau pe vremuri plaiurile înalte ale masivului, mai ales într-o zi liniştită de toamnă cînd lumina
pare filtrată şi vîntul de abia dacă reuşeşte să scuture firele de iarbă, atracţia regiunii stîncoase era de
neîntrecut. Eu nu aş putea preciza de ce prefer abruptul podurilor de sus. Poate pentru că peisajul e mai
măreţ şi mai variat, poate pentru bucuria efortului fizic şi nesiguranţa reuşitei sau, poate, pentru
plăcerea explorării şi descoperirii văilor şi brînelor, a crestelor şi vîrfurilor... În orice caz, pot afirma că
ansamblul acestor cauze m-au făcut să îndrăgesc fără margini regiunea de abrupt. Aici mă simt ca
acasă.
— Tocmai de aceea ar fi păcat să nu vorbiţi măcar despre unele din drumurile
dumneavoastră prin abrupt. Noi sîntem gata să notăm tot ce ne veţi spune...
— Nu pot să uit, de pildă, vara anului 1924 cînd, ieşind din Poiana Coştilei pe mica creastă de
deasupra Văii Mălinului, am văzut, puţin mai sus de confluenţa acesteia cu Valea Colţilor, pentru
prima dată, capre negre: era un grup de cinci animale splendide, care-şi făceau jocul alergînd pe o
limbă de zăpadă întărită. Cu doi ani mai înainte, în vara lui 1922, am ajuns, cu tata şi cu fratele meu, în
poiana numită azi „la verdeaţă", şi am dat, prima oară în timp de vară, peste o limbă de zăpadă pe
Valea Albă. Ea acoperea valea pînă sub bolovanul mare de la jumătatea înălţimii. Atunci s-a lăsat ceaţa
de sus şi n-am putut să ieşim, pe vale, pînă la platou. De aceea, prima excursie din vara următoare a
fost, din nou, pe Valea Albă. De cîte ori n-am străbătut-o apoi, fie Ia urcuş, fie la coborîş. O singură
dată, într-o iarnă, nu-mi amintesc exact anul, a trebuit să dăm înapoi, înainte de a ajunge pe poduri,
după ce am suit pe traseul nostru obişnuit (adică pe firul văii pînă la bolovanul cel mare şi apoi pe
coastele Caraimanului) spre locul unde se găseşte azi crucea eroilor. Brîul care conduce spre cruce era
acoperit de lespezi de gheaţă, atît spre Şaua Mare, cît şi spre firul Văii Albe, iar noi, un grup de cinci
persoane, nu aveam nici colţari, nici măcar o frînghie de asigurare...
Polei şi gheaţă pe stîncă am întîlnit şi în toamna lui 1926, cînd am efectuat prima ascensiune a
văii Rîpa Zăpezii din Moraru. Din Poiana Urzicilor pînă la brîul mare al Morarului lucrurile au mers
destul de bine, deşi era vînt şi frig. O mică strungă, chiar sub acel brîu şi vîrful de lîngă ea, au primit,
atunci numele de Strunga Vîntului şi Colţul Vîntului. Mai sus, poleiul a făcut nu numai ca siguranţa
prizelor de picior să fie foarte precară, dar să ne îngheţe complet degetele, aşa încît nici pe prizele de
mînă nu eram prea siguri. Am urcat, totuşi, deşi eu, la un moment dat, am scăpat, o bună bucată, în
dreptul parapetului de nord al Arcului Mare. De atunci păstrez, ca preţ al necunoaşterii materialului
tehnic nenecesar în astfel de ascensiuni, o mică cicatrice sub ochiul stîng...
În vara anului 1929 am atins pentru prima dată Creasta Picăturii, ieşind de „la verdeaţă" pe un
clin cu lespezi şi cu puţină iarbă pînă la un brîu care, urmat pe stînga, ne-a scos pe mica creastă de sub
hornuri, la cota 2 014 m, adică la nivelul brîului Portiţei, pe care îl vedem dincolo de Valea Seacă a
Caraimanului.
— Ce sentimente aţi încercat în timpul acestei premiere alpine ?
— Mi-e greu să vorbesc acum despre ele. Priveliştea acestor locuri era însă cu totul nouă
pentru ochii noştri. Ansamblul de fire finale, Vîlcelul Mortului, firul propriu-zis al văii Şeii, văzută din
faţă, m-au impresionat profund, toate părînd, practic, verticale. O fotografie luată atunci şi publicată
ceva mai tîrziu de un prieten, în nu mai ştiu ce revistă, a stîrnit vîlvă printre puţinii turişti care
începuseră să cutreiere abruptul şi care, aproape cinci ani după aceea, au căutat zadarnic locul de unde
a fost luată.
— Dumneavoastră şi cercul dumneavoastră aţi luat parte la acţiunile Grupului alpin
constituit după 1930 ?
— Cercul nostru era destul de restrîns. Nucleul său îl forma tatăl meu, fratele meu şi cu mine.
În jurul nostru s-au strîns cîţiva prieteni care ne-au însoţit mai des în excursiile pe munte: Ion P.
Cantuniari, cel mai fidel tovarăş al nostru, doctor în chimie, ing. Nicolae Nicolescu, în ultima vreme
profesor la Institutul de construcţii, profesorul chimist Costin Neniţescu. Ceva mai tîrziu am iniţiat în
plăcerile căţăratului pe stînci, desigur la nivelul pe care îl practicasem noi, şi pe alţi cunoscuţi, dintre
care amintesc pe avocatul Nicolae Dimitriu. Acesta, la rîndul său, cu talentul de animator recunoscut,
începuse să organizeze activitatea Grupării alpine, din care s-a născut Clubul alpin român.
Noi am reuşit, încetul cu încetul, să descifrăm, înaintea celor de la Clubul alpin român,
structura abruptului Bucegilor, să ne punem problema unor ascensiuni de detaliu şi să lărgim sfera
zonei explorate. Am pătruns în Bucşoiu pe versantul dinspre Valea Mălăeşti şi am descoperit, astfel, un
frumos domeniu de escaladă. Ne puneam, de asemenea, probleme de felul următor: găsirea celui mai
direct traseu de la cabana Mălăeşti la vîrful Bucşoiului; găsirea celui mai scurt traseu de la Claia Jepilor
spre platou; descoperirea unui drum la nivelul brîului Portiţei, din Valea Seacă în Valea Albă;
explorarea în amănunt a crestei Picăturii. Pînă prin 1934, activitatea grupului nostru se afla în fruntea
mişcării alpine din ţara noastră şi iniţia pe alţii în escaladări mai grele. După 1934—1935, a trebuit să
cedăm iniţiativa celor de la Clubul alpin român, care, specializîndu-se în Şcolile de alpinism din Italia
şi Germania şi folosind materiale tehnice adecvate — frînghii, pitoane, carabiniere — s-au situat în
frunte.
Cîtva timp, din cauza unor neînţelegeri din cadrul Clubului alpin român, fratele meu şi cu
mine, împreună cu cei mai apropiaţi tovarăşi de munte, ne-am ţinut departe de grupările alpine care se
înjghebau succesiv. Această reţinere se explica şi prin aceea că noi depăşisem vîrsta cea mai bună, la
care poţi rezista efortului intens şi de durată, vîrstă pe care şi-o dovedeau prin acţiuni practice Nae
Dimitriu, apoi Nicolae Baticu, Toma Boerescu, Dan Popescu, Sorin Tulea, Constantin Conteş şi alţii.
Cu toate acestea, în 1937, la insistenţele bunului meu prieten Dimitriu, eu am devenit membru al
Clubului alpin român.
— Unde aţi avut, cum am constatat din consultarea buletinului Clubului alpin român, o
activitate practică şi teoretică de invidiat...
— E adevărat, nu am stat cu mîinile încrucişate, să privesc numai munca celorlalţi. Cu toate că
aş putea fi acuzat de lipsă de modestie, vreau să menţionez că cercetările care l-au dus pe Nicolae
Comănescu pentru prima dată pe Picătura au fost efectuate, în bună măsură, după indicaţiile mele şi ale
fratelui meu. Exemplele s-ar putea înmulţi...
— În parte le cunoaştem şi noi, dar n-am vrea să amintim aici decît contribuţia pe care aţi
avut-o în cadrul primei şcoli româneşti de alpinism. Nu vă solicităm, de asemenea, amănunte în
legătură cu acţiunile Clubului alpin român, cu activitatea şi istoria sa, pentru că, conform planului pe
care l-am elaborat cînd am pornit la alcătuirea suitei noastre de convorbiri, ne-am gîndit ca acest
lucru să-l facă altcineva. De aceea, pe dumneavoastră, v-am ruga să evocaţi, în continuare, aspecte şi
momente plasate, în timp, înainte de înfiinţarea Clubului alpin român. Bănuim că nu v-aţi mărginit
numai la explorarea abruptului prahovean al Bucegilor...
— Pînă în 1913, colindasem pădurile şi poienile de la poalele Bucegilor, pe care le cunoşteam
destul de bine. Apoi, paralel cu „escapadele" în abrupt, nu am neglijat parcurgerea drumurilor
„clasice", cele de potecă, cele care, încet-încet, au început să fie marcate. Nu am neglijat nici
pătrunderea în alte regiuni muntoase ale ţării. Am înnoptat la Casa Mălăeşti, la chiliile de la Peşteră, iar
mai tîrziu la prima casă Peştera, la casa Omu şi la altele.
— Ce condiţii ofereau turiştilor aceste adăposturi la începutul deceniului al treilea al
secolului nostru?
— Sînt convins că dacă unui turist din zilele noastre i s-ar oferi „confortul" pe care l-am
întîlnit în 1921 la chiliile Peşterii, sus, sau în 1922 la prima casă Mălăeşti ar strîmba din nas: priciuri de
lemn, cu paie sau fîn, fără pături şi, evident, fără rufărie de pat şi fără perne. Ce odihnitoare erau însă
nopţile din aceste adăposturi ! De aceea, mi-e imposibil să compar prima noapte petrecută la Mălăeşti,
în vara anului 1922, cu ultima noapte cînd am dormit, în 1965, la Casa de la Babe ! Liniştea pe care am
întîlnit-o în primii ani de munte, cînd nu existau radio-aparatele portative, şi cinele frugale simple, cu
alimente din sacul purtat în spate toată ziua, nu le-am mai regăsit în ultimii ani la cabanele ce oferă
mese copioase, stropite din belşug cu diferite băuturi alcoolice şi însoţite de muzica stridentă a acelor
radio-aparate. Ce să mai spun de faptul că, astăzi, datorită, e drept, dezvoltării masive a turismului,
acţiune inevitabilă, sus la Babe sau pe Caraiman se ajunge cu maşina ! Am întîlnit situaţii cînd noi, cei
care umblăm pe jos, constituim obiectul curiozităţii vizitatorilor „motorizaţi" ai platourilor Bucegilor.
De asemenea, fără alt comentariu, vreau să spun că, pe vremuri, cînd turistul era turist, cabanierul, el,
era cabanier; era un om de munte, cunoscător al locurilor, gata să dea sfaturi începătorilor şi de regulă,
prieten cu turiştii mai vechi...
 — Aţi cunoscut îndeaproape pe vechii cabanieri din Bucegi ?
— Am cunoscut destul de bine pe mulţi dintre ei. Am fost chiar prieten cu succesivii cabanieri
de la Peşteră: Butmăloiu. Grigore Pescaru, Moise Roşculeţ, Cristea Voiculescu; apoi cu Ion Stănilă de
la Omu, cu fratele lui de la Mălăeşti şi cu familiile lor. Nu rare au fost drumurile făcute numai de
dragul de a petrece o seară cu vreunul din ei, la gura focului, în cabana de care aveau grijă. Acum cîtva
timp, cînd am fost la cabana de la Peşteră (care, cum se ştie, a ars), am găsit sufrageria asemănătoare cu
un restaurant din Bucureşti. Serviciul era făcut de mai multe fete în uniformă, cu şorţuleţe şi bonetele
albe, de pe care lipsea numai inscripţia T.A.P.L. E treaba lor dacă alţii se simt bine într-o astfel de
cabană, dar eu nu mă simt acasă, nu-s în largul meu...
— Din spusele dumneavoastră se observă, tovarăşe profesor, nostalgia după liniştea şi pacea
muntelui de odinioară. E, firesc, nostalgia omului care şi-a făcut din drumeţie o pasiune şi care a
împărtăşit-o, ani în şir, şi altora. Ritmul dezvoltării rapide a turismului, tehnicizarea lui, nu mai
permit astăzi efectuarea unor excursii pe munte în condiţii care să amintească de vremurile pe care le-
aţi evocat...
— Totuşi, şi astăzi poţi găsi în Bucegi regiuni cu liniştea şi natura neatinse. Aproape toată
regiunea de abrupt cunoaşte numai un număr foarte mic de pasionaţi. Este adevărat însă că, şi aici, nu
eşti întotdeauna la adăpost de manifestările turiştilor de ocazie. Eu am avut chiar conflicte cu unii
dintre cei care, de la Crucea Caraimanului, rostogoleau bolovani în Valea Seacă, neţinînd seama că, pe
acolo, ar putea urca cineva.
— Aţi spus undeva, pe parcursul convorbirii noastre, că de-a lungul anilor de drumeţie aţi
străbătut şi alte regiuni ale ţării. V-am ruga să indicaţi măcar cîteva din ele. Noi am vrea sa
subliniem, astfel, că şi un bucegist de talia dumneavoastră poate descoperi peisaje şi locuri pline de
frumuseţe, nu numai în munţii cei mai apropiaţi de capitală.
— Eu sînt, cum bine aţi remarcat, un vechi şi statornic bucegist. Am parcurs însă şi alte
regiuni muntoase din ţară şi am umblat prin regiunile depărtate de munte: în balta Brăilei, în Deltă, în
Bărăgan, la mănăstirile din Bucovina...
Prima ieşire din Bucegi am făcut-o în 1927, pe Piatra Mare, şi am urmat un drum neobişnuit:
am pornit cu trenul de exploatare din Azuga, pe valea cu acelaşi nume, pînă la cantina de la Retivoi;
apoi, pe jos, pînă în circul de obîrşie, de unde, prin nişte poieni în pantă mare, am suit pe masiv.
Coborîşul a fost pe la Tamina, urmînd valea direct pînă la chei, unde am întîlnit o potecă pe care am
ajuns la Timiş. Pe Piatra Craiului am urcat prima dată în 1933, toamna tîrziu. Ţin minte că, de la Zăplaz
în sus, peretele de la Lanţuri era acoperit cu un strat gros de zăpadă şi, pe alocuri, de gheaţă. Peisajul
era feeric şi m-a impresionat, dar excursiile pe diferite trasee în Piatra Craiului, ca alpinist, nu mi-au
oferit elemente de adevărată noutate. În Munţii Făgăraşului am fost, de asemenea, de nenumărate ori,
pe diferite trasee clasice — spre Negoi, Bîlea, pe Valea Sîmbetei, pe la Urlea, pe coamă. Am întîlnit şi
aici priveliştile impunătoare de pe Negoi, de pe Vînătoarea, de pe Viştea, de pe culmea Albotei sau de
pe vîrful Văiugii. În Făgăraş mi-au plăcut îndeosebi abaterile de pe traseele clasice. Nu pot uita, de
exemplu, drumul de la Strunga Mică din Căldarea pietroasă a Văii Arpaşului, pe culmea Albotei şi
coborîşul în Valea Arpaşului. M-am convins atunci, odată mai mult, că Munţii Făgăraşului au fost
colindaţi şi cunoscuţi cu decenii în urmă mai în detaliu decît sînt astăzi. Variaţia traseelor era pe
vremuri mult mai mare. Drumeţul poate întîlni în aceşti munţi poteci largi pe oare, totuşi, azi nu se
abate decît rar, pentru că preferă traseele uşoare şi, îndeobşte, înnoptarea la cabană, îl tentează prea
puţin, sau deloc, o potecă excelentă cum e aceea de pe versantul apusean al culmei Albota care, pe o
curbă de nivel, urmează pe sub coamă o bună bucată de drum şi apoi, în serpentine largi, coboară spre
pădure. Dar asemenea poteci vechi care, cred eu, ar putea fi revalorificate de către organizatorii de
turism, se întîlnesc şi în alte locuri.
— Vă amintiţi, acum, vreo întîmplare mai deosebită legată de drumeţiile dumneavoastră în
Făgăraş?
— Îmi amintesc de liniştea desăvîrşită pe care am întîlnit-o la Urlea şi, mai ales, în cabana de
piatră de la Lacul Bîlea prin 1927. Aceasta era atunci singura cabană de la lac, iar noi, adică eu, fratele
meu şi Ion Cantuniari, ne adăpostisem în ea după ce, pornind spre Negoi prin culmea Mierii şi pe
creasta nordică a Laiţei, am fost nevoiţi să ne reîntoarcem şi să poposim aici din cauza unei ploi
răpăitoare, pe care am suportat-o timp de o oră şi jumătate. Ca să ni se usuce hainele, a trebuit să stăm
două zile şi două nopţi în cabana de piatră. Am stat de vorbă îndelung între noi, iar bătrînul cabanier
Mack s-a bucurat să ne aibă oaspeţi în singurătatea şi liniştea aceea. Ce să mai spun că, acasă la
Buşteni, am ajuns după un drum cu destule peripeţii, flămînzi şi fără nici un ban în buzunar... Nu pot să
uit nici noaptea petrecută la foc, sub cer deschis, într-un sfîrşit de octombrie din anul 1939, cînd am
poposit împreună cu o echipă a Turing Clubului în poiana „La stîna Tudorii" din Suru, unde venisem să
alegem locul viitoarei cabane. Cabana a fost ridicată tocmai acolo unde rămăsesem noi noaptea.
Aş putea să evoc şi alte întîmplări din excursiile mele în Făgăraş, sau în altă parte. Sînt însă
atît de multe încît n-aş mai termina niciodată. De aceea, am să menţionez numai momentul vizitării
peşterii de gheaţă de la Scărişoara, atît pentru impresia lăsată, cît şi pentru faptul că, atunci, s-a născut
ideea coborîrii în rapel prin crăpătura dintre gheaţă şi peretele grotei. Coborîre care avea să ducă la
descoperirea etajului inferior al peşterii. Menţionez, de asemenea, excursiile de pe malul stîng al
Prahovei, unde am străbătut un masiv aproape necunoscut, fiind copleşit de măreţia Bucegilor de peste
drum. Mi-aduc aminte de prima plimbare pe Valea lui Bogdan, la ieşirea din Sinaia, pe lîngă care trec
în grabă toţi automobiliştii. Nici unuia nu-i vine ideea să lase puţin maşina şi să urmeze firul apei spre
căldarea de obîrşie de sub Setul. Dacă ar face-o, ar găsi aici o floră minunată !
— Ce impresii v-au lăsat regiunile „de şes" ale ţării ?
— Balta Brăilei, azi dispărută, Delta sau Bărăganul mi-au dat senzaţia, străbătîndu-le, de
odihnă şi calm. Am parcurs în lotcă canalele Deltei, printre stuf şi sălcii, am colindat în lung şi în lat
pădurea de la Letea. Liniştea întîlnită era deplină. Bărăganul m-a impresionat prin imensitatea lui,
întreruptă uneori de perdelele de sălcii şi salcîmi. N-o să uit niciodată apusurile de soare din aceste
locuri, cînd un glob roşu se lăsa încet spre orizont.
— Am vrea să ne vorbiţi, din nou, despre unii din oamenii deosebiţi pe care l-aţi cunoscut de-
a-lungul drumeţiilor dumneavoastră. E o rugăminte pe care am adresat-o mai tuturor interlocutorilor
noştri, căci intenţionăm, în acest fel, sa relevăm măcar parţial, o atmosferă de demult, cîteva figuri de
entuziaşti şi pasionaţi ai turismului nostru.
— Am vorbit despre Nestor Ureche, cunoscător desăvîrşit al Bucegilor şi cel mai atrăgător
autor de literatură turistică din primele trei decenii ale secolului. Cărţile lui, începînd cu „Zînele din
Valea Cerbului" — 1904, şi terminînd cu „Vraja Bucegilor" — 1926, au încîntat şi au îndemnat la
excursii generaţii după generaţii. Păcat că nu i se reeditează cele mai bune cărţi, nu numai „Zînele din
Valea Cerbului".... Am vorbit, de asemenea, despre Butmăloiu, Gelepeanu, despre cabanierii pe care i-
am ştiut mai îndeaproape. Spre regretul meu, am cunoscut-o prea puţin pe Bucura Dumbravă, decedată
prematur, în Egipt, în 1926. Am lucrat, în schimb, cu Mihai Haret şi cu Valeriu Puşcariu, am cunoscut
membrii secţiei Frăţia munteană a Turing Clubului României, din Cluj-Napoca, pe profesorul
Moroşanu din Cîmpulung Moldovenesc şi pe atîţia alţii. Lucrările lui Mihai Haret, şi el cunoscător al
Bucegilor, ne-au folosit, la început, ca îndrumător schematic. Articolele lui Valeriu Puşcariu din
calendarele Turingului şi apoi din „Enciclopedia turistică" au îndeplinit acelasi rol pentru Transilvania,
iar convorbirile cu profesorul Moroşanu ne-au servit excursiilor pe Rarău. Am mers des pe munte cu
membrii Clubului alpin — cu avocatul Nae Dimitriu, cu inginerul Alexandru Beldie, cu Nicolae Baticu
sau cu doctorul Barbu Nestorescu. Nu pot uita nici pe unii bustenari — Costache Păduraru, Niculae
Lica, Vasile Teodorescu, primii paznici de vînătoare, celălalt tipograf. Nu voi uita însă niciodată că
părinţii mei au fost aceia care mi-au dezvăluit frumuseţea naturii, călăuzindu-mi primii paşi în Bucegi.
Nu concep, azi, ce ar fi fost viaţa mea fără ascensiuni, fără luptă cu greul pe munte şi fără
visările, cu ochii închişi sau deschişi, pe o coamă, în seara după un sfîrşit de căţărare mai prea. De
aceea, acum, mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au insuflat dragostea pentru munte...

ALEXANDRU BELDIE
Inginer doctor docent. Botanist. Membru al Turing Clubului României şi fondator al Grupării
alpine. Propagandist al mişcării turistice. Autor al mai multor lucrări despre flora şi
vegetaţia munţilor noştri. Fervent ocrotitor al naturii.

AM FOST MARTORUL CRUCIALELOR TRANSFORMĂRI ALE TURISMULUI

NOSTRU DE MUNTE
— Prietenii dumneavoastră, tovarăşe Alexandru Beldie, spun că, între ei, sînteţi drumeţul
care aţi bătut munţii chiar înainte de şcoala primară. Şi o spun — să ştiţi asta ! — nu numai cu
admiraţie, ci şi cu o undă de invidie.
— Am început drumeţia la munte pe la 7 ani, cînd, într-o bună zi, mînat de curiozitatea
copilăriei, am pornit-o singur către culmile Bucegilor, al căror profil îmi apărea zilnic, obsedant, din
cerdacul vilei din marginea Sinaiei, unde îmi petreceam vara. Am pornit-o pe cărările pădurii şi am
răzbătut în poiana „La Sfîrşitul Luniii" (astăzi „Cota 1400"). Mi-am croit drum prin pajiştea cu
sumedenie de flori şi cu iarba deasă ce-mi ajungea pînă la piept şi, dintr-odată, privirea mi-a aşternut la
picioare miniatura Sinaiei şi panorama Văii Prahova, de care mă despărţisem pentru cîteva ceasuri cu
trupul şi sufletul. Pe drumul întoarcerii acasă, am avut simţămîntul că o părticică din mine a rămas
acolo sus, pe munte. De atunci am revenit mulţi ani de-a rîndul pe acel plai şi mai sus, pe clinele
Vîrfului cu Dor, unde ciobanul din legendă s-a prăpădit de dorul mioarelor lui. Am cutreierat apoi, în
fiecare vară, toate cărările Bucegilor, căutînd să le desluşesc. Multă vreme am avut drept tovarăşi de
drum un băţ şi o traistă cu merinde; de abia de prin 1928 m-au însoţit cîte unul sau doi colegi de liceu.
— Şi nu va era frică să colindaţi munţii, copil fiind, de unul singur ?
 — Nu, pentru că îmi plăcea singurătatea. Totuşi, întîlneam, din cînd în cînd, cîte un grup
restrîns de turişti. Erau oameni bine „echipaţi", adică încotoşmănaţi, chiar şi în miez de vară, cu
bocanci grei, ţintuiţi, şi jambiere de lînă, cu bastoane înalte (alpen-stock-uri sau alpiştoace, cum ziceau
călăuzele din Sinaia). Purtau saci de spate îndesaţi cu merinde, haine, pătură, lampă de spirt, cutii de
conserve şi altfel de cutii şi cutiuţe, căni şi ibrice şi toate cele trebuincioane dichisului drumeţului pe
munţi cu adăposturi rarissime. Căci, trebuie să va spun: în 1928 erau în Bucegi numai 4 cabane: la
Mălăeşti, pe vîrful Omu, la Peştera Ialomiţei şi la Bolboci; se mai înnopta şi pe priciurile de lemn,
aşternute cu cetină de brad, oferite de călugării de la schitul Peştera.
Pe vremea aceea, turismul se practica aproape exclusiv pe poteci, cele mai importante fiind
marcate prin grija Turing Clubului României. Exista însă şi o anumită competitivitate sportivă. Astfel,
cu cît sacul de spate era mai voluminos şi mai greu, cu atît turistul era mai „tare"; sacul mic, uşor, era
considerat „sac de fraier". Dacă ajungeai la cabană, pînă să-ţi tragi sufletul, erai asaltat de ceilalţi turişti
cu întrebări: „Pe unde ai urcat ?" „Cîte ore ai făcut ?" Şi dacă noul sosit declara, ca excursionist
„încercat", că a făcut numai 3 ore de la Sinaia la Peştera Ialomiţei se simţea dator, pentru completarea
performanţei, să adauge: „Şi cu ce greutate în spate !" „Pune şi dumneata, dom'le, mîna pe sac şi te
convinge !" Alţii, pregătiţi pentru mai multe zile, şi cu scopul cuceririi în final a vîrfului Omu, porneau
în adevărate expediţii, din echipament nelipsindu-le pistoalele, îi însoţeau călăuze localnice şi aveau cai
de munte închinaţi, încărcaţi cu toate bagajele şi, pe deasupra, călare, duceau şi câte un turist mai puţin
sportiv.
— Din afirmaţiile dumneavoastră, înţelegem că Bucegii, „bulevardul Carpaţilor", cum îi
numesc unii, erau cutreieraţi în deceniul al treilea al secolului. Dacă este aşa, înseamnă că va
contraziceţi colegii de generaţie.
— Dacă nu vă grăbiţi, o să auziţi şi de la mine că, prin anii 1928—1930 ne cunoşteam aproape
toţi drumeţii prin Bucegi. Eram, parcă, într-o familie, înfrăţiţi, tineri şi vîrstnici, în faţa frumuseţilor
necuvîntate ale muntelui. Chiar dacă ne vedeam pentru prima oară, tot ne înfrăţeam repede, bunăoară în
cabana veche, Casa Peştera, seara, cînd ne povesteam micile peripeţii ale drumurilor străbătute şi ne
împărtăşeam impresiile. Uneori chiar petreceam împreună cîntînd cîntece populare şi studenţeşti la un
pahar de vin negru, „Păcura de Peşteră" din viile lui Mihai Haret, fondator şi preşedinte al T.C.R.,
„nepotul statuii", cum îi ziceam noi, adică al marelui Spiru Haret. Toate acestea însă pînă la orele zece
seara, cînd apărea cabanierul — mai întîi moş Butmăloiu, apoi „nea" Grigore Pescaru — şi ne amintea
regulamentul. Atunci, cu toţii, disciplinaţi, ne duceam la culcare.
Amintindu-mi de acele vremuri, gîndul îmi zboară mai încoace, spre altă cabană de pe platoul
Bucegilor, unde, într-o zi de vară, pe la orele şase după-amiază, un turist cam subţirel îmbrăcat şi
surprins de vremuială pe crestele dinspre Omu, a pătruns ud pînă la piele şi dîrdîind. La vederea
rafturilor încărcate cu sticle multicolore, strălucind sub lumina tuburilor fluorescente, abia o reuşit să
articuleze: „Vă rog... un rom... un coniac... ceva". A fost prompt servit cu: „Dumneata nu vezi ce serie
acolo ? Bufetul se deschide la ora 19 !" Regulamentul care va să zică....
Şi iarăşi gîndul mă duce înapoi, spre vechea cabană Peştera, modestă, cu priciuri pentru
dormit şi lămpi cu petrol, dar deosebit de ospitalieră, în care, odată, într-o dimineaţă de Paşti, am fost
întîmpinaţi, cu urările cuvenite, de cabanierul Moise Roşculeţ, ţăran din Secăria Doftanei: el, împreună
cu nevasta şi cei şase băieţi, îmbrăcaţi în straie naţionale de săfbătoare, aşezaţi ciotcă, ca la fotograf, în
uşa bucătăriei, ne poftea pe cei vreo 30 drumeţi, cîţi eram acolo, să-i cinstim o masă lungă, aşternută
din belşug cu cele de trebuinţă. De abia după această „cinste la casa omului" am devenit clienţi ai
cabanierului.
În această casă de la poalele codrilor Cocorei am avut prilejul să cunosc pe cîţiva din înaintaşii
turismului nostru, făuritori ai Hanului drumeţilor: pe Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, Gheorghe Morţun,
Ion Colman şi alţii, de care, cu sfiala celor 15 ani ai mei, nu prea îndrăzneam să mă apropii. Am mai
cunoscut pe unul dintre cei mai activi organizatori şi conducători de excursii ai Turing Clubului
României, Dem. Stoenescu, „taica", de pe urma căruia aveau să rămînă atîtea imagini din munţii noştri,
prinsă cu deosebită măiestrie pe pelicula fotografică. Tot aici am cunoscut cîţiva pasionaţi drumeţi,
iubitori ai Bucegilor, care aveau să-mi fie mai tîrziu cei mai buni tovarăşi de drum. Dintre ei, vreau să
pomenesc numele surorilor Dina şi Tranquilla Colotti, stabilite din copilărie în Sinaia, însă născute şi
crescute în dragostea pentru culmi şi flori tocmai pe munţii din ţinutul Friulului din Italia de Nord.
Împreună, ne depanăm azi amintirile din tinereţea noastră închinată munţilor, cu satisfacţia împlinirilor
de atunci şi regretul renunţărilor prezente.
— Aţi cunoscut şi pe alţi „oameni ai muntelui'' ? V-am ruga să ne vorbiţi despre ei, pentru că
noi vrem, prin cartea noastră, să evocăm şi numele şi chipul acelor pionieri ai turismului românesc,
care s-au dus dintre noi sau care, azi, trăiesc retraşi, încărcaţi de amintiri şi nostalgii. Aţi rostit aici
numele surorilor Coletti. Una din ele, Dina Coletti, astăzi Podeanu, mai urcă încă pe munţi. Gheorghe
Morţun, fostul vicepreşedinte al Turing Clubului României, decedat în 1976, în vîrstă de peste 91 de
ani, mai făcea încă scurte excursii citadine, cînd sănătatea i le îngăduia.
— Mi-e greu să vorbesc despre toţi oamenii muntelui, pe care i-am cunoscut. Pentru asta mi-ar
trebui timp, ca amintirile să nu denatureze cu nimic memoria, chipul şi sufletul lor. Sper că în cursul
convorbirii să-i pot aminti pe cît mai mulţi. La întrebarea pe care mi-aţi pus-o, voi răspunde referin-du-
mă la cîţiva cabanieri. Unii sînt şi astăzi în exerciţiul funcţiuni, sînt căliţi în treaba aceasta şi buni
cunoscători ai locurilor şi nevoilor turiştilor. Constantin Moiceanu lucrează la Piatra Arsă, Ion Vila la
Padina, Gheorghe Rîşnoveanu la Cota l 500, Gheorghe Bordea la Babele, Gheorghe Stănilă la Poiana
Izvoarelor... Acesta din urmă descinde dintr-un neam de vrednici rîşnoveni, toţi, din tată în fiu,
cabanieri sau cu îndeletniciri legate de munţi, ca păstori, vînători de ursi şi capre negre. Din cei care nu
mai sînt printre noi, trebuie să va vorbesc de Englitera Niţoiu, sinăiancă, născută În cabană, firavă şi
puţintică la trup, că te minunai de unde are atîta putere să care — cum am văzut-o de atîtea ori — cu
spinarea sau căruciorul, cele trebuincioase cabanei. Era o perfectă gospodină şi mamă, ţinea cabana
curată „lună". Din păcate, a fost smulsă vieţii prea devreme, din cauza efortului şi extenuării fizice.
Moise Roşculeţ, de care am mai pomenit înainte, era exemplu de ospitalitate românească. El a fost
surprins şi ucis de o avalanşă de zăpadă sub Colţii Guţanului, pe cînd se afla în fruntea unei caravane
ce transporta alimente la cabana Peştera.
— Poate va referiţi şi la prietenii dumneavoastră, la colaboratorii apropiaţi, am anii cînd, ca
alpinist, aţi participat la deschiderea unor noi trasee şi la iniţierea, în tainele acestui sport al
curajului, a unora din actualii aşi ai escaladărilor pe stînci...
— Cum am spus, pînă prin anii 1927—1928, în Bucegi se practica aproape exclusiv turism de
potecă. Zonele abrupte, cu pereţi stîncoşi, ameţitori, cleanţurile, brînele şi văgâunele lor reprezentau
pentru mulţi încă un mister. Auzisem că pe acele feţe aspre de munte călcaseră, totuşi, cu mulţi ani în
urmă şi rareori, Rosetti-Solescu, Bucura Dumbravă, Mihai Haret şi, mai ales, cîţiva localnici din
Buşteni, ca Tunaru, Jilipeanu, Butmăioiu, la care se adaugă Stănilă din Rîşnov. Ei erau vînători de
capre negre, fără gînduri de performanţe alpine. Li se mai păstrează numele în toponimia de detaliu a
Bucegilor: ,,Drumul lui Butmăioiu", „Brîna lui Stănilă", „Hornul lui Jilipeanu".
— Desigur, nu bănuiaţi, pe atunci, că va fi cîndva şi „Hornul lui Beldie" din Claia Jepilor...
— Sincer să fiu, nu bănuiam. Dar să continuăm. Mai auzisem de cîteva îndrăzneţe pătrunderi
în abrupt ale lui Radu Ţiţeica, prin 1927, care aveau să marcheze începuturile cercetării sistematice a
acestor ţinuturi.
Într-o zi din toamna anului 1932, la cabana de pe vîrful Omu, atenţia mi-a fost atrasă de doi
turişti mai vîrstnici decît mine, neobişnuiţi ca port şi vorbire. Aveau saci mici, piolete şi o frînghie, şi
tot vorbeau despre ascensiunea făcută. Am surprins termeni prea puţin familiari mie: săritoare...
surplombă... horn... prize... ramonaj... Am înţeles pînă la urmă că escaladaseră Valea Coştilei din
abruptul prahovean. M-am apropiat de ei şi am intrat în vorbă. Aşa l-am cunoscut pe răposatul Nae
Dimitriu, entuziast şi intrepid pionier al alpinismului tehnic la noi, din neam de munteni albanezi de
prin ţinutul Pindului, om de o remarcabilă vioiciune spirituală şi trupească, căruia aveam să-i fiu, încă
din anul următor, cel mai apropiat cirac în căţărătura pe stînci; tovarăşul său de drum din ziua aceea era
Eugen Stoian, maestru al sporturilor atletice.
— A urmat apoi pătrunderea dumneavoastră în misteriosul dar fascinantul abrupt al
Bucegilor...
— Pe acea vreme, singurele jaloane în zonele greu accesibile din Bucegi erau puse de fraţii
Radu şi Şerban Ţiţeica, astăzi oameni de ştiinţă consacraţi, fii ai marelui matematician Gheorghe
Ţiţeica, şi care investigaseră, pentru prima oară în mod ştiinţific, abruptul prahovean al Bucegilor, dînd
la iveală întîia schiţă geografică de detaliu a zonei.
Am îndrăgit apoi mult căţărătura pe stînci, îndeletnicire care pune la încercare trupul şi
mintea, deopotrivă, şi cere curaj, stăpînire de sine, prudenţă, fiind, totodată, cea mai bună şcoală a
disciplinei şi camaraderiei perfecte în grup; o luptă cu stînca dar şi cu tine însuţi.
Am început cu un echipament improvizat, cu frînghia de rufe luată de la mama de acasă.
Curînd însă, mi-am procurat coardă franţuzească specială, piolet şi colţari elveţieni care costau bani
grei pe atunci, cîştigaţi de mine cu... trompeta, ca muzician semi-profesionist în formaţii de jazz, pe la
matineuri şi serate dansante; şi asta împotriva preferinţelor mele muzicale, căci, de fapt, deţineam
funcţia de prim trompetist în orchestra simfonică „Muzica"...
— Împreună cu Nae Dimitriu, Ion Şincan, Alexandru Steopoe, Gheorghe Frim, Petre
Bălăceanu şi alţii aţi format „Gruparea alpină" din asociaţia turistică A.DM.I.R. Gruparea
dumneavoastră a constituit nucleul fondatorilor Clubului alpin român...
— Cu toţii, dar mai ales cîte doi din cei de mai sus, cîteodată şi eu de unul singur, cutreieram
abruptul Bucegilor, pe văi, brîne şi creste. Ni se alăturau, treptat, din ce în ce mai mulţi tineri dornici să
înfrunte stînca şi să cunoască farmecul acestor ţinuturi. Pe mine mă pasiona cercetarea geografică de
detaliu: făceam schiţe, fotografii şi foloseam permanent busola „Bezard" şi altimetrul, notînd, totodată,
cu grijă, modul de atacare, escaladare sau evitare a obstacolelor. De mare folos s-au dovedit toate
acestea mai tîrziu, cînd mi-a fost dat să conduc numeroase grupuri de neofiţi în ale căţărării. Numai în
perioada 1929—1933, din cele 150 drumuri pe Bucegi, 80 de zile reprezentau ascensiuni în abrupt,
aproape toate în Bucegi, cîteva în Piatra Craiului şi în Munţii Făgăraşului.
— Spuneţi-ne, aceste 80 de zile au fost întotdeauna senine pentru căţărătorul Alexandru
Beldie ?
— Un poet seria undeva: „Acel ce cutezător se urcă pe-al muntelui suiş / Prăpastia-l aşteaptă
în adîncu-i prăvăliş..." M-a aşteptat şi pe mine de atîtea ori. La 11 august 1933 era cît pe-aci să mă
primească, cînd m-am prăvălit de pe Colţii Morarului sub ochii bunului meu tovarăş de drum, Ion
Manof. Am aterizat, după un zbor de vreo 8 metri, ca prin minune, pe buza hăului de vreo 700 m de
desubt şi m-am ales doar cu cîteva oase de la un picior cam „deranjate", necesitînd spital, ghips etc....
Întîmplarea nu „m-a învăţat minte", cum credeau unii... Chiar din anul următor, după „reparaţie", am
pornit, alături de Leova Stolear, la cucerirea, pentru prima dată, a Colţului Gălbinelelor din Coştila, pe
versantul nordic. Un prieten al casei noastre îi spunea tatei: „Nu-l mai lăsa să se caţăre pe munţi, e
riscant !" „Ce să-i faci ?... i-a răspuns tata. Riscurile meseriei. Băiatul meu e alpinist şi riscă să-şi rupă
picioarele, iar dumneata, ca funcţionar sedentar de birou, rişti să te îmbolnăveşti de... trînji".
— Vă rugăm sa continuaţi evocarea faptelor dumneavoastră şi a tovarăşilor de munte. Dacă
nu va este dificil, am dori sa marcaţi, chiar cronologic, evenimentele pe care le-aţi determinat şi al
căror erou, alături de alţii, aţi fost.
— În 1933 a apărut primă publicaţie de alpinism de la noi, „Buletinul alpin". Era revistă
trimestrială şi se tipărea, la început, sub egida asociaţiei A.D.M.I.R. În paginile ei am semnat, singur
sau în colaborare cu Nae Dimitriu şi alţii, în anii 1933— 1935, 16 articole în care descriam amănunţit
diferite trasee din abruptul Jepilor, Coştilei, Morarului, precum şi a „premierelor" mele: Claia Jepilor,
pe faţa estică, Colţul Strungii Gălbinelelor, Colţul Gălbinelelor (pe versantul nordic).
Epoca cuceririlor în „premieră" a vîrfurilor şi pereţilor stîncoşi, cu aplicarea tehnicii frînghiei
şi pitoanelor a fost deschisă în Bucegi de Nicolae Comănescu, cu Turnul Seciului de lîngă Peştera
Ialomiţei. Tot el, însoţit de Ion Şincan, înscrie în premieră şi vîrful Picătura din Caraiman şi, împreună
cu Gheorghe Frim, Colţul Mălinului din Coştila. Comănescu şi-a sfîrşit zilele pe Bucegi, odată cu doi
însoţitori din grup, tîrît de o avalanşă de zăpadă pe Valea Coştilei pe care dorea să o cucerească pentru
prima dată în timp de iarnă. Seria premierelor a continuat cu „liderii" Nae Dimitriu, Alexandru
Steopoe, Gheorghe Frim şi alţii, apoi, mai tîrziu, pe trasee cu un grad de dificultate mai ridicat, cu
Emilian Cristea, Nicolae Baticu, Vasile Conteş, Ionel Coman, Valeriu Enescu.
Seria unor numeroase performanţe alpine din ultimele trei decenii a fost iniţiată şi organizată
de Emilian Cristea, „patronul", dascăl al unei întregi pleiade de tineri alpinişti, el însuşi cuceritor în cap
de coardă. Cristea este, printre altele, cuceritorul marelui perete al Coştilei din Valea Albă, prin „Fisura
Albastră", studiată, ţesută şi împînzită cu frînghii şi pitoane timp de 7 ani, pînă la asaltul final victorios.
E un exemplu de perseverenţă. Cine îşi închipuia că băiatul tăcut şi cuviincios, îmbrăcat jumătate turist,
jumătate militar în termen, care aştepta, într-o dimineaţă de duminică din vara anului 1935, pe peronul
gării Buşteni, vroind să participe la o ascensiune colectivă, condusă de mine în abruptul Coştilei, şi care
se lăsa docil legat şi asigurat în frînghie, dar care se căţăra surprinzător de bine avea să devină după
cîţiva ani maestrul Emilian Cristea ?... Tot atît de priceput şi tenace era Ionel Coman, azi în fruntea
alpiniştilor braşoveni.
...În activitatea de pionierat, la care mi-a fost dat să particip, se înscriu, începînd din 1931 şi
primele ascensiuni de iarnă în zonele abrupte ale Bucegilor, din Coştila, Moraru, Bucşoiu. Pe vremea
aceea nu existau cabanele de pe creastă (Piatra Arsă şi Babele). Întru-cît coborîşul, noaptea pe abrupt,
era exclus, trebuia să traversăm întreg platoul Bucegilor şi să coborîm tocmai în Valea Ialomiţei la
cabana Peştera, îmi amintesc că, într-o zi de decembrie de acum mai bine de 40 de ani, împreună cu doi
colegi de facultate, am izbutit să escaladăm, iarna, abruptul nordic al Coştilei prin Valea Ţapului. După
o luptă de zece ceasuri cu gheaţa şi stînca, în clipa victorioasă a atingerii marginii „podului" Coştilei, s-
a lăsat noaptea şi negurile şi, pe deasupra s-a pornit pe viscolit. Retrăiesc, parcă, şi acum momentele
acelea de înfrigurare, cînd, pe sub hainele îngheţate şi la razele slabe ale unei lămpi electrice de
buzunar, răsfoiam carnetul cu însemnări, unghiuri de marş, repere, luate cu grijă de cu vară, şi priveam
încordat acel ac de oţel tremurător care a îndreptat pe atîţia corăbieri la liman şi care ne-a îndreptat şi
pe noi, în acea noapte de neuitat, pînă la uşa cabanei calde şi primitoare.
— Busola şi cunoaşterea pînă la cele mai mici detalii a traseelor pe abrupturi şi a punctelor
obligate, sînt, aşadar, condiţii indispensabile pentru un căţărător, mai ales iarna...
— Nu numai iarna, dar şi vara. Şi am să va povestesc o întîmplare ca să vedeţi ce însemnătăte
au...
...În vara anului 1935 conduceam, pe Colţii Mălinului, o ascensiune colectivă întrunind nu mai
puţin de 22 participanţi. Ne-a apucat noaptea pe Brîna Mare a Coştilei şi întreg grupul dispuneam doar
de două lanterne electrice. Cunoscînd detaliile terenului, am reuşit, totuşi, cu grupul înşirat strict în
monom, să coborîm în poteca Văii Cerbului, pe încîlcitul traseu de pe coastele Văii Priponului, pe care
chiar în plină zi senină, foarte uşor poţi eşua; au păţit-o cîţiva colegi de-ai mei, necunoscători ai unor
amănunte şi „artificii" şi, ca urmare, “ţuţuiţi" cîte o noapte întreagă — unul din ei chiar la numai cîţiva
zeci de metri deasupra potecii. A fost scos de acolo, a doua zi, cu o mînă ruptă, legat cu “beţe" de către
ciobanii căţăraţi pînă la el pe prepeleacul de brad răzimat de săritoare.
— Ceea ce spuneţi, chiar cu evocarea întîmplării triste de mai sus, sprijină, într-un fel,
părerea noastră. susţinută şi în faţa altor interlocutori şi cu alte prilejuri, că alpinismul nu este numai
o activitate destinată unui grup restrîns de performeri. Credem că el poate să antreneze — pe trasee
mai uşoare, bineînţeles ! — şi grupuri mai mari, să devină, adică o preocupare ce ar putea fi inclusă,
deliberat, în programele organizatorilor de turism.
— Ascensiunile colective, în zonele abrupte ale Bucegilor, au fost organizate iniţial de
A.D.M.I.R., apoi de Clubul alpin român şi Clubul carpatin român. Ele au constituit cea mai de seamă
activitate propagandistică pentru turismul alpin, desfăşurată cu deosebire în perioada anilor 1933—
1940 şi, totodată, un important capitol al activităţii mele turistice. Nu mai păstrez decât răbojul
ascensiunilor din cadrul Clubului carpatin român, după care, între 1935 şi 1938, am condus 24 de
„colective", cu un total de 210 participanţi, în timp ce altele erau conduse mai ales de colegii Leova
Stolear şi Vaso Costovici. Numărul participanţilor la o ascensiune varia între 5 şi 20. La fiecare
obstacol al traseului (săritori, hornuri, feţe stîncoase puternic înclinate etc...) a cărui trecere, adesea
riscantă, necesita oarecare iscusinţă în căţărătură şi cunoaşterea locurilor, conducătorul escalada
primul, singur, apoi, odată ajuns deasupra obstacolului, asigura cu frânghia pe fiecare participant în
parte, uneori chiar „ajutînd" prin tracţiune pe cei mai puţin îndemînatici în folosirea „prizelor". Urma
tracţiunea sacilor, de asemenea pe rînd. Am trecut şi prin clipe grele, aş putea spune chiar dramatice,
prilejuite de vreo bruscă schimbare a vremii, ploi torenţiale, care transformau hornurile înguste în
adevărate cascade, ceaţă deasă, prăvăliri de bolovani sau alunecarea vreunui membru al grupului pe
stîncă, rămânînd suspendat în frîngh'e, Odată, în Colţul Mălinului, la o ingrată traversare pe stînca
golaşă, verticală, un coechipier asigurat de mine în frînghie şi-a pierdut pentru o secundă cumpătul şi
reazimul. N-am reuşit să împiedic alunecarea bruscă, neaşteptată, decît după ce frînghia mi-a alunecat
şi ea dintre degete vreo 20 de centimetri, ieşind înroşită de sânge din strînsoarea mîinii...
Conducînd grupurile fără şovăire, pe trasee bine studiate, şi căutînd a impune o disciplină,
cam rnilitărească dar indispensabilă şi consimţită pînă la urmă de toţi, neîngăduind nici cea mai mică
abatere, dar neînregistrînd nici cel mai mic accident, participanţii la aceste ascensiuni colective mi-au
acordat încredere, fiind bucuroşi că în acea şcoală elementară de alpinism mai învaţă cîte ceva şi despre
folosirea raţională a forţelor muntelui, despre etica comportării la munte, despre florile şi ierburile
muntelui.
— Recunoştinţa şi încrederea celor pe care i-aţi condus de atîtea ori pe munte în escalade
îndrăzneţe a fost deseori exprimată în registrul de impresii şi sugestii al Clubului carpatin român, de
exemplu, la 23 august 1936, după ascensiunea colectivă pe Coltul Gălbinelelor, unul din membrii
grupului, semnînd G. Pfeiler, semna: „Beldie s-a dovedit din nou un conducător înzestrat, documentat
şi prevăzător, dublat de un neîntrecut camarad, oricînd la dispoziţia tuturor, cu însufleţire şi
sinceritate impresionante". M. Stroescu, la 1 septembrie 1935, după valea Rîpa Zăpezii, din abruptul
nordic al Morarului, nota mai lapidar: „Cu Dumnezeu şi... Beldie !"
— Da, îmi amintesc şi eu de aceste însemnări... Cît despre opinia dumneavoăstră despre
alpinism, cred că nu este eronată. Trebuie însă studiată pe toate feţele. Eu am să mai meditez la ea.
— Deocamdată ne bucurăm ca nu o respingeţi. Iar pînă se va cristaliza, sîntem pregătiţi să
auzim relatarea altor evenimente din epoca eroică a dezvoltării turismului în Bucegi. Desigur, acelea
în care aţi fost implicat direct...
— Am asistat şi chiar am participat la acţiunile privind construcţia de cabane, de drumuri şi
executarea de marcaje turistice. În 1937 se desăvîrşea construirea a două cabane „cheie". Babele şi
Caraiman, aşezate la însemnate răscruci de poteci, ambele ridicate cu mari greutăţi şi sacrificii, în lipsa
drumurilor potrivite pentru transportul materialelor, cărate cu ţîrîita, cu funicularul fabricii de hîrtie din
Buşteni, cu cai şi căruţe şi sub criza de muncitori, care, nu rareori, se lăsau păgubaşi, abandonînd
şantierul, fiind izgoniţi de vitregiile climatului alpin.
„Cetatea de piatră" a cabanei de la Babele a fost durată de asociaţia A.D.M.I.R. Construcţia a
fost, iniţial, finanţată printr-o donaţie substanţială a doctorului Gheorghe Gh. Dumitrescu, preşedinte de
onoare al asociaţiei; apoi, într-o bună măsură, de Uzinele comunale Bucureşti, prin strădania şi relaţiile
entuziastului preşedinte activ al asociaţiei, pasionat drumeţ de munte, I. Udrişte-Olt, săvârşit din viaţă
acum cîţiva ani.
Şi mai greu s-a ridicat modesta dar cocheta cabană Caraiman, împlinindu-se, astfel, visul unui
grup de băieţi îndrăgostiţi de munte, de pe vremea cînd erau colegi la liceul „Mihai Viteazul". E vorba
de „Grupul alpin brav", care avea să devină Clubul carpatin român, în frunte cu inimosul şi energicul
lui fondator şi preşedinte, Dumitru Gherassy.
Puţini din cei care astăzi poposesc la cabana Caraiman cunosc eforturile prin care s-a înălţat,
cu cotizaţiile şi donaţiile membrilor clubului, cu fonduri obţinute prin organizarea de serate dansante,
uneori deficitare, şi cu zgîrcita finanţare din partea Oficiului Naţional de Turism, finanţare obţinută cu
greu, doar după „captarea" directorului, printr-o masă la restaurantul „Modern", oferită acestuia de
asociaţie (în realitate plătită din buzunarele noastre nevoiaşe). Cu acel prilej i-am pus în faţă, spre
aprobare, cererea de subvenţie...
Şi apoi cîte greutăţi cu transportul materialelor şi cu munc'torii ! Noroc cu antreprenorul
construcţiei, regretatul sinăian Petre Pascu, bun meşter şi om de suflet, devotat ideii construcţiei de
cabane în Bucegi, frate cu Costică, Teofil (Filică) şi Victor Pascu (astăzi numai ultimul în viaţă). Toţi
buni cunoscători şi iubitori ai Bucegilor, oameni de nădejde care s-au înscris la loc de cinste în istoria
turismului în aceşti munţi, prin construcţia de diferite amenajări turistice, prin executarea primelor
marcaje ale Turing Clubului României, organizarea tehnică a concursurilor de schi, precum şi ca
neîntrecute călăuze. Costică era nelipsit din grupurile noastre de turişti bucureşteni şi de la întîlnirile
noastre de la Casa Peştera. El ne uimea cu măiestria interpretării sîrbelor din muzicuţa de gură şi ne-a
destăinuit cîteva cotloane ale Bucegilor. Filică a fost pînă de curînd, la cei peste 77 de ani ai săi,
„consilier" la trasarea pîrtiilor pentru concursurile de schi, iar mezinul, Victor, astăzi bunic, mi-a fost
multă vreme, şi continuă să-mi fie, tovarăş de esenţial ajutor în strădania mea ca ocrotitor al naturii în
Bucegi.
În toamna anului 1937, cabana Caraiman era aproape gata. Toţi ardeam de nerăbdare să o
inaugurăm de Anul nou. Numai că vistieria asociaţiei era golită şi funicularul de la Buşteni nu
funcţiona. Aşa că am pornit la căratul cu spinarea a paturilor şi diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie
şi menaj, în parte luate de pe acasă şi donate: pături, crătiţi, oale şi, pe deasupra, un ceas cu cuc !
Organizaţi în caravane de cîte 15—20 băieţi şi fete, membri ai asociaţiei, în frunte cu comitetul, am
pornit în zilele lui octombrie, pe vreme de burniţă, negură şi vînt rece cu spic de zăpadă, să înzestrăm
cu cele necesare interiorul ei. Nimeni dintre noi nu gîndea atunci că scriam o filă de neuitat din cărtea
istoriei turismului românesc.
În preajma Noului an am pornit-o iarăşi în caravană, urmînd să inaugurăm cabana noastră. De
data aceasta, mie, ca student la silvicultură, mi-a revenit sarcina să car în spinare un brad de vreo două
staturi de om, ales şi tăiat din pădurile Sinaiei. Nu va mai spun cum m-am descurcat, cînd am ajuns pe
înălţimile platoului şi cînd s-a pornit o viforniţă ameţitoare...
— Ştim ! Vîntul se umfla în „cetina tot verde" a bradului şi vă tot învîrteaţi, cu el cu tot, şi cu
sacul de merinde, pe deasupra, printre nămeţi. Era cît pe aci să abandonaţi bradul stihiilor şi să le
faceţi surpriza tovarăşilor de a petrece un Revelion fără tradiţionalul pom de iarnă...
— Dar de unde ştiţi asta ?
— De ce va miraţi ? Unii din acel grup ne-au povestit-o, dar nu cu răutate, ci din contră, ca
pe un moment amuzant. Tot de la ei am aflat că eraţi foarte priceput în marcaje. Apoi aţi devenit un
pasionat botanist.
— Eram, pentru că îmi plăcea să mă gîndesc şi la alţii. Am participat, cu bidonul de vopsea şi
cu pensula, la executarea marcajului „triunghiul roşu" de la Buşteni, la Pichetul roşu, apoi la marcarea
intrării în văile Coştilei şi Gălbinelelor. Acţiunea era iniţiată de Clubul alpin român.
Zilele anului 1934 au fost decisive pentru viaţa mea profesională de mai tîrziu. Atunci m-am
aplecat pentru prima oară asupra florilor şi ierburilor de munte, cu gîndul cunoaşterii numelui şi vieţii
lor. Astfel, încă din primul an de studenţie la silvicultură, pe vechea mea pasiune, a drumeţiei, s-a
grefat şi pasiunea cunoaşterii tainelor lumii plantelor. Străbătînd aceleaşi povîrnişuri, creste şi brîne ale
Bucegilor, de astă dată cu ochii cercetătorului acestei lumi, colecţionînd toate soiurile de plante şi
însemnînd particularităţile condiţiilor lor de viaţă, s-ar putea spune că am încetat de a fi turist.
— Profesia dumneavoastră, aceea de inginer silvic, este dublată de un titlu ştiinţific: sînteţi
doctor în ştiinţele botanice. Aţi trecut doctoratul în anul 1948 cu o lucrare despre făgetele montane.
Totuşi, de aproximativ patru decenii, mărturisiţi o devoţiune ieşită din comun pentru flora munţilor. I-
aţi dedicat acesteia cîteva cărţi — „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi", „Flori din munţii noştri",
„Plantele din Bucegi" — în timp ce, ca drumeţ-autor, v-aţi remarcat printr-o singură carte — „80 de
trasee turistice în Munţii Bucegi", publicată în 1968...
— Intuiesc întrebarea, aşa că daţi-mi voie să vă răspund, înainte ca dumneavoastră să o
formulaţi.
Învăţătura muntelui, cîştigată timp de 15 ani, ca drumeţ, mi-a fost de nepreţuit folos în
cercetările botanice; mi-a prilejuit investigarea sistematică floristică, pentru prima oară, a zonelor
abrupte, greu accesibile; m-a favorizat să descopăr numeroase aspecte de vegetaţie, necunoscute pînă
atunci, să îmbogăţesc inventarul floristic al Bucegilor cu 170 de specii de plante nesemnalate anterior,
în mare parte rarităţi de valoare ştiinţifică şi să descriu 20 noi asociaţii vegetale, unele unice în Europa,
înmănunchind rezultatele botaniştilor înaintaşi şi adăugînd la acestea noutăţile mele, am scris în 1967
„Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi". Cartea cuprinde şi numeroase noi cunoştinţe asupra ecologiei
plantelor alpine. „Flori din munţii noştri" este o broşură de popularizare, cu planşe în culori. A apărut,
în 1959, în primă ediţie şi a fost reeditată în 1969. „Plantele din Bucegi" este un manual de determinare
şi a apărut în 1972.
Între timp am organizat şi condus în Bucegi multe excursii de studii; am participat la
consfătuiri, congrese cu oameni de ştiinţă de la noi şi de peste hotare; mi-a fost hărăzită cinstea de a
prezenta valorile ştiinţifice şi podoabele din lumea plantelor acestor munţi unor somităţi mondiale, ca
prof. acad. Schwartz de la Jena, prof. Meusel de la Halle, prof. Ellenberg de la Gottingen, veniţi în
Bucegi cu asistenţii şi studenţii lor.
Sînt convins că parcul naţional „Bucegi" va constitui muzeul viu al tuturor rarităţilor floristice
şi elementelor peisagistice ale masivului, adevărate mm-drii ale patriei noastre. El ne pune această
bogăţie la adăpost de degradări şi pierzanie, sub scutul recentei legi pentru protecţia mediului,
realizîndu-se, astfel, cel puţin în parte, un vis al lui Mihai Haret şi încununînd strădaniile de ani de-a
rîndul ale multora şi ale mele...
— Dacă facem o socoteală simplă, reţinem că, practic, drumurile dumneavoastră pe munte se
întind pe o distanţă de cincizeci de ani. O jumătate de secol, timp în care aţi fost martorul unei evoluţii
nebănuite în vremea de început a turismului nostru. Din această perspectivă, ce gînduri, ce amintiri şi
impresii doriţi să ne împărtăşiţi ?
— Într-adevăr, în cei 50 de ani de drumeţie pe Bucegi mi-a fost dat să fiu martor al unor
cruciale transformări ale turismului de munte, determinate de marile evenimente istorico-sociale şi de
impetuosul progres al tehnicii.
Am asistat la apariţia primului motociclist pe vîrful Omu, prin 1931, şi a primului automobil
„Citroen" ajuns la crucea de pe Caraiman, cam tot pe atunci, şi coborît în vale sub formă de piese
detaşate. După mai bine de 40 de ani de la asemenea performanţe izolate, astăzi, în zilele de afluenţă
turistică, parcă s-ar simţi nevoia prezenţei unor agenţi de circulaţie pe drumurile modernizate, ajunse
pînă pe crestele Babelor şi Coştilei, de pe care, drumeţii „clasici", cu sac pe spate şi bocanci ţintuiţi,
cînd sînt priviţi prin geamurile vreunei „Dacia 1300" rulînd cu 60 km pe oră apar ca imagini de-a
dreptul desuete.
Arn asistat la prima pîlpîire a.flăcării gazului metan în vatra cabanei Piatra Arsă; aveam
lacrimi în ochi de emoţie şi bucurie, văzînd în acea flacără semnul încetării despuierii Bucegilor de
podoaba jnepenişurilor — singura sursă de combustibil, pînă atunci pentru cabanele de pe culmi.
Am fost martor la instalarea primei linii telefonice ce leagă cabanele de Sinaia şi a liniei
electrice de înaltă tensiune care avea să aducă în cabane strălucirea tuburilor fluorescente de astăzi;
amîndouă liniile sînt primele din ţară care urcă, pe sub pămînt, la peste 2 000 m altitudine.
În fine, odată cu toate aceste înlesniri, la care se adaugă recentul teleferic din Sinaia, am
asistat la rapida şi de nebănuit impetuoasa creştere a circulaţiei turistice şi, ca urmare, la urbanizarea tot
mai accentuată a culmilor domoale ale platoului Bucegilor, lipsite acum de farmecul şi liniştea
odihnitoare de odinioară.
De aceea, cabanele sînt supuse la grea încercare în zilele de vară; ele sînt asaltate de mulţimea
celor dornici să cunoască frumuseţea munţilor, să se odihnească în mijlocul lor. La grea încercare sînt
supuşi şi cabanierii, care cu greu pot prididi să-i mulţumească pe toţi în perioadele de afluenţă turistică.
Noroc că la cabane se găsesc şi oameni ca aceia despre care am pomenit mai înainte.
A fost şi o vreme cînd s-au perindat, în posturi de cabanieri, oameni care au văzut pentru
prima oară în viaţă munţi doar în ziuă cînd li s-a încredinţat funcţia de către întreprinderea respectivă.
Într-o zi neguroasă, unul din aceştia pornind din Sinaia pe traseul clasic, marcat, spre cabana „lui", de
la Vîrful cu Dor, a pierdut... marcajul, nu i-a mai dat drumului de rost şi, făcînd calea întoarsă, a eşuat
la „Cota l 500"...
Şi mai e un aspect la care aş vrea să mă refer. Mijloacele de transport auto şi telefericul duc pe
culmi mulţime de oameni de tot felul. Afişele te îmbie: „Vizitaţi cabana... care va oferă...". N-am văzut
încă nici o pancartă care să avertizeze că pe munţi, în afară de cabane, mai există şi prăpăstii şi neguri
ce ascund marcajele, pospaiurile de zăpadă în miez de vară, care ascund potecile, şi vijelii stîrnite din
senin.
Eu o spun răspicat: asemenea pancarte de avertizare sînt absolut necunoscute, pentru că
telefericul îi depune la 2 000 metri altitudine pe foarte mulţi amatori îmbrăcaţi în costumaţie potrivită
bulevardului din Sinaia şi avînd, adesea, ca „echipament", un tranzistor. Unii dintre aceştia, ca urmare a
unei confruntări cu stihiile muntelui, şi mai ales dacă au fost buni clienţi la barul cabanei, îşi încheie
plimbarea ca clienţi ai... SALVAMONT-ului !
Aşadar, trebuie să ne ferim de a deveni victime ale muntelui, care are legile lui implacabile,
aspre. Umblînd prin munţi trebuie să cunoaştem aceste legi şi să căutăm a ne adapta „obiceiurilor"
specifice lui. Asta, repet, cu atît mai mult cu cît, În viitorul apropiat, explozia turistică în muntele
românesc se va dovedi de nestăvilit.

NECULAI MACAROVICI
Profesor universitar. Membru corespondent al Academiei R.S. România. Specialist în
geologie-paleontologie. Animator al Turing Clubului României la Iaşi, începînd din anul
1933,

ÎN MOLDOVA IDEEA DE DRUMEŢIE A APĂRUT MAI ÎNTÎI LA IAŞI

O istorie a turismului în România va trebui să consemneze, neapărat, cîteva nume de
precursori moldoveni. Şi nu doar pe cele ale unor dispăruţi relativ recent dintre noi, cum ar fi Ion
Simionescu, Alexandru Popovici, Ion Borcea, ci şi numele unor iluştri reprezentanţi ai culturii
româneşti din secolul trecut: Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, care au fost, la
vremea lor, pasionaţi călători prin Carpaţii de Răsărit, pe la mănăstirile şi pe drumurile Moldovei de
odinioară. Asachi, de pildă, trebuie considerat întemeietorul literaturii româneşti de turism prin
lucrarea sa întitulată „Dochia şi Traian după zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui
Pionul", publicată În 1840. El vizitase Ceahlăul înainte de francezul Vaillant. Dar, mai înainte de el,
muntele sfînt al moldovenilor fusese urcat, în 1808, de mitropolitul Veniamin Costache, iar în 1835 de
principele Sturdza. Drumeţiile lor se explicau prin dragostea de natură şi constituiau o dovadă că
aveau într-adevăr ce vedea călătorind. Alecsandri, în „O preumblare la munţi", scria apologetic la
adresa peisajului moldovean: „Multe soiuri de peisagiuri am văzut prin deosebitele ţări, dar rareori
am întîlnit acea frumuseţă măreaţă şi sălbatecă, prin care se deosebesc munţii Moldovei". Tot în
Moldova, pînă pe la 1850, a circulat o literatură semnată de Costache Conachi, Costache Negruzzi,
Daniil Scavinschi — literatură ce a rezultat în urma unor călătorii turistice la mănăstiri, la Slănic, sau
dincolo de Carpaţi, la Borsec. Logofătul Conachi a compus patru poezii intitulate „Slănicul" în 1819,
1845, 1846, 1847. În ele se aduc elogii staţiunii şi binefacerilor apelor sale. O altă poezie, scrisă de
acelaşi autor, „Borsecul din Transilvania", populariza în rîndurile cititorilor cunoscuta localitate
balneoclimaterică. În „Păcatele tinereţei", în scrisoarea „Plimbare", Negruzzi descrie cu destul de
multe amănunte felul cum se călătorea prin Moldova în jurul anului 1837 şi prezintă oameni şi
locurile întîlnite. Poetul bucovinean Daniil Scavinschi compune şi el un poem: „Călătoria la Borsec".
E inspirat dintr-o excursie cu trăsura şi sînt povestite, prin intermediul versului, adesea stîngaci, e
drept, peripeţiile al căror erou a fost autorul însuşi: acesta se rătăceşte de „butca cuconului Vasilică",
o caută înfrigurat, o găseşte, dar o confundă cu o... ursoaică /... La Borsec îi trece însă repede
supărarea şi spaimă: „Şi-ajungînd în şase ceasuri la apele minerale l Am scăpat de astă lungă şi
obositoare cale. / La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare / Se uitase mai cu totul a drumului
supărare". Petrecerea în staţiune şi plecarea de aici sînt relatate realist, poetul reuşind sa sugereze o
imagine interesantă, din punct de vedere documentar, despre atmosfera din staţiune: „Adeseori făcea
baluri nobilimea ungurească / Şi le părea mai plăcută clima aceea chiar ursească. / Făceau şi
plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie, / Ba încă şi peste un munte pînă la acea viziune !... / Săvîrşind
deci toată cură În cinci săptămîni de zile, / Trimiţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile / La tîrgul
Pietrei pe plute ajungînd cu norocire / Cucoanele-au mers îndată la domneasca mănăstire, /
Mulţămind Treimei Sfinte c-o inimă umilită / C-au sosit fără primejdie la Moldavia dorită".
Cum prea bine se poate observa, călătoriile moldovenilor de la începutul secolului trecut
erau călătorii de plăcere sau „pentru cură", făcute de boieri şi cărturari. Ei drumeţeau singuri, însoţiţi
de membrii familiilor lor, ori de prieteni. Nu poate fi vorba, aşadar, de un turism de masă, organizat
de o asociaţie care să-şi fi propus antrenarea la acţiunile sale a cît mai multor oameni. O asociaţie
turistică în Moldova a fost înfiinţată mai tîrziu, pe la începutul secolului nostru. Despre această
asociaţie ne-a vorbit profesorul universitar Neculai Macarovici.
— În Moldova ideea de drumeţie sau, cum zicem azi, de turism, s-a dezvoltat masiv plecînd,
în special, din Iaşi, din jurul Societăţii de gimnastică, sport şi muzică. Societatea, fondată în noiembrie
I y 02, din iniţiativa profesorilor Paul Bujor, Vasile Teodoreanu, Constantin Meissner (fost junimist),
pictorul Emil Bardasare, fraţii Ion şi Constantin Praja, Theodor Berescu şi alţii, a promovat şi susţinut
organizarea excursiilor şcolare, în fiecare an, în jurul Iaşilor. Se vizita, în primul rînd, Dealul Repedea
(astăzi rezervaţie naturală geologică) şi masivul păduros de la Bîrnova, Asemenea obiective erau puţine
la număr şi erau repede cunoscute. În afară de aceasta, excursiile în împrejurimile Iaşului nu satisfăceau
în întregime dorinţele de drumeţie ale celor mari, ale cetăţenilor care vroiau şi ei să petreacă o zi sau
două în mijlocul naturii. De aceea, comitetul de conducere al Societăţii a hotărît să se organizeze
excursii, în fiecare vară, pe Ceahlău. Ele se efectuau, de obicei, la 6 august, de „Ziua muntelui" — o
tradiţie pe care şi astăzi locuitorii satelor din împrejurimi o păstrează, continuînd să se adune în această
zi pe vîrful masivului, sărbătorindu-l. Este o acţiune asemănătoare cu cea care se face în fiecare vară,
tot în august, pe Rarău; asemănătoare şi cu cea din luna iunie a fiecărui an de pe Muntele Găina din
Apuseni (Tîrgul de fete).
— La noi în ţară există o veche tradiţie a turismului universitar. Noi spunem turism şi ne
gîndim, evident, la excursiile studenţilor, acţiuni subordonate nevoii de completare a cunoştinţelor, de
documentare. La Iaşi, ce preocupări au fost în acest sens ?
— Destul de multe. Pînă prin 1925, profesorul Alexandru Popovici, de la catedra de.botanică,
şi Ion Borcea, de la zoologie, organizau excursii în pădurile de la Repedea şi Bîrnova (Alexandru
Popovici), pe şesul Bahluiului şi în jurul bălţilor de la Cristeşti (Ion Borcea). Profesorul Mihai David
trebuie considerat iniţiatorul excursiilor lungi, prin ţară, cu studenţii geografi.
— Ca student, aţi participat, desigur, la excursiile de acest fel. Ar fi interesant dacă aţi evoca
una dintre ele...
— Îmi amintesc cu emoţie de o excursie botanică, pentru herborizări, de la sfîrşitul primului
meu an de studii universitare, în 1920. Era întîia excursie cu o durată mai lungă din viaţa mea. Am
mers cu trenul pînă la Vatra Dornei şi eram numai ochi şi urechi la explicaţiile profesorului Alexandru
Popovici, conducătorul grupului, şi la frumuseţea locurilor. Vedeam pentru prima oară muntele. La
Vatra Dornei ne aştepta o plută, pe Bistriţa, construită special pentru noi, cei treizeci de drumeţi. Pe
plută fusese amenajată o platformă de scînduri cu bănci şi mese. Parcă ne aflam într-o ambarcaţiune.
Atunci am văzut cum dălcăuşul, omul ce purta cîrma de la coada plutei, a desprins gînjul din pociumb
şi a sărit sprinten pe plută. Am pornit pe Bistriţa la vale şi aud parcă şi acum pe cîrmaciul din faţa
plutei, un om mai în vîrstă, strigînd dălcăuşului: „La pădure !" sau „La cîmp !" Prima expresie îi
semnaliza dălcăuşului că trebuie să aibă, la cotituri, pluta spre dreapta; cealaltă îi atrăgea atenţia că
trebuie să îndrepte „ambarcaţiunea" spre stînga ! Ţin minte că, în timp ce colegii mei cîntau ori făceau
glume, eu stăteam retras, numai ochi şi urechi la frumuseţea peisajului şi la răspunsurile cîrmaciului,
venite după întrebările mele... Călătoria aceea, pe Bistriţa, pentru urcuşul pe Ceahlău, mi-a cucerit
dragostea pentru munte. Atunci, după ce am trecut de Gura Arinului, am zărit, ieşind din neguri,
Rarăul, cu Pietrele Doamnei; după ce am trecut de cascada Gura Sunătorii, am ajuns la picioarele
Pietrosului Bistriţei. Avînd mereu acest masiv, pe dreapta, în direcţia noastră de mers, am trecut de
cascada Moara Dracului, de locul numit, „La Cruce" şi de Toance. Ne-am oprit, după-amiază, la
Broşteni. A doua zi am continuat călătoria pînă la Răpciuni, avînd în faţa noastră profilul măreţ al
Ceahlăului, ieşind din ceţuri. Ne-am oprit, ca să urcăm pe munte; dar muntele, în acea zi, nu ne-a dorit.
Am ajuns abia la Fîntîna Măcărescului. După încetarea ploii torenţiale, de durată, am revenit la
Răpciuni şi ne-am continuat drumul după odihna cuvenită, tot cu pluta, pînă la Piatra Neamţ...
— Prin întîmplări de felul acesta, s-a trezit şi a crescut sentimentul de dragoste pentru munte
al multor ieşeni. Totuşi, ei nu puteau să profite de excursii mai îndelungate sau mai grele, pentru că în
masiv lipseau amenajările, adăposturile atît de necesare într-un munte capricios, cum e Ceahlăul. Aşa
se explică, fără îndoială, faptul că, încă de la organizarea celor dintîi acţiuni ale membrilor Societăţii
de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi, pe baza unui aliniat din statutele Societăţii, s-a luat iniţiativa
construirii unui adăpost turistic pe Ceahlău.
— Iniţiativa aceasta nu s-a luat dintr-o dată. Au trebuit să treacă un număr de ani spre a fi
acceptată de cei ce au pus-o apoi în aplicare. Ziaristul Gheorghe Panu (fost junimist) care venea în
fiecare vară la schitul Durău, unde avea o casă de locuit, rămasă apoi în posesia mănăstirii pentru
găzduirea oaspeţilor a făcut o primă încercare, pe la 1906. El şi-a clădit o colibă pe Ceahlău, la Fîntîna
Rece. Din nefericire, coliba s-a dărîmat curînd în iarna ce a urmat. Tot pe atunci, bătrînul Măcărescu
din Piatra Neamţ a construit un mic adăpost din lemn deasupra izvorului ce-i poartă şi azi numele.
„Fîntîna Măcărescului" se găseşte pe Priporul Fîntînelelor. Adăpostul, destinat refugiului pe timp de
ploaie, a rezistat timp de peste 20 de ani, însă nu se putea face decît un scurt popas sub el şi numai în
treacăt, fie în drum spre Ceahlău, fie la coborîrea de pe acest munte, spre Durău. De aceea, în 1910,
profesorii Dimitrie Cădere şi Ion V. Praja, din Iaşi, au clădit, pe locul unde se găseşte actuala cabană
Dochia, un adăpost din pietre lipite între ele cu lut, care s-a dărîmat şi el după cîteva luni. Între timp
însă, Gheorghe Panu a încercat să clădească un adăpost din lemn, la Piatra Sură, pe versantul sud-vestic
al Ocolişului. Intemperiile l-au distrus foarte repede; a fost luat de vînturi şi aruncat pe coasta muntelui,
în abrupturile dinspre Bistra.
După încercările amintite, s-a ajuns la concluzia că numai un adăpost zidit din beton-armat ar
putea rezista intemperiilor pe acest munte. În consecinţă, în anul 1912 secţia de turism a Societăţii de
gimnastică, sport şi muzică din Iaşi a decis înfiinţarea unui comitet alcătuit din profesorii Dimitrie
Cădere şi Ion V. Praja, dr. I. Costinescu, ing. Balş, ing. Niculcscu-Dacu şi generalul-medic N. Vicol,
urmînd să se ocupe îndeaproape de construirea cabanei Dochia. Comitetul a dat delegaţie profesorului
Dimitrie Cădere din Iaşi şi inginerului Niculescu-Dacu din Piatra Neamţ să supravegheze construirea
cabanei, după planurile făcute de ing. Balş. Lucrările au început în 1913, angajat fiind pentru
executarea lor antreprenorul italian Carlo Zane care locuia la Piatra Neamţ şi care era un om foarte
destoinic şi priceput. La început, pentru executarea cabanei de pe Ceahălău, Carlo Zane,a angajat un
număr de lucrători zidari. Ei s-au speriat de vremea foarte capricioasă din timpul verii de pe Ceahlău —
uneori cu viscole şi ploi, cu furtuni năprasnice — şi au părăsit lucrarea. Carlo Zane a trebuit să caute
alţi lucrători mai curajoşi. A găsit, printre italienii, emigraţi în România, pe unii ce fuseseră soldaţi în
trupele italiene alpine, oameni căliţi la clima aspră din Alpi şi Apenini. Faptul acesta a întîrziat însă
lucrarea, încît abia în toamna anului 1913 a fost terminată „la roşu". Cabana a fost finisată şi apoi
inaugurată în primăvara anului 1914.
— Construcţia unor cabane în munţi a constituit, pentru vremea la care va referiţi, o muncă
uriaşa, a cerut dăruire de sine şi entuziasm din partea iniţiatorilor. E valabilă această afirmaţie pentru
toate zonele muntoase unde pionierii turismului nostru au înălţat adăposturi, cabane sau refugii. Aşa
s-au petrecut lucrurile în Apuseni, în Bucegi, în Făgăraş, în Călimani... Presa timpului a consemnat
desfăşurarea unor asemenea acţiuni, relevînd faptul că, nu o dată, constructorii cărau ei înşişi, cu
spatele, importante cantităţi de materiale de construcţie. Sîntem siguri că nici Ceahlăul nu s-a lăsat
mai uşor cucerit din acest punct de vedere, că şi aici s-a dat dovadă de un adevărat eroism pentru
ridicarea unor adăposturi care să stea la dispoziţia turiştilor de mai tîrziu.
— Pentru executarea lucrării de care am amintit, de exemplu, s-au întîmpinat foarte multe
greutăţi cu transportul materialelor, în afară de piatră, care se găsea din belşug pe munte. În special
cimentul, dar şi alte materiale au fost duse pe samare puse pe spinarea cailor mărunţi din partea locului.
Cele mai multe greutăţi au fost întîmpinate la transportul uşilor şi ferestrelor cabanei, care erau din fier
forjat. Pe atunci era prea puţin cunoscută, la noi, utilizarea flăcării autogene, care astăzi simplifică
foarte mult lipirea bucăţilor de metal între ele, gata tăiate, operaţie ce se poate face chiar pe şantierele
de construcţie spre a evita marile greutăţi de transport. Pentru transportul celor cîteva uşi şi ferestre ale
cabanei, gata lucrate la Piatra Neamţ, s-a recurs la un procedeu destul de ingenios: s-au folosit cabluri
legate de nişte cărucioare cu roţi groase, pe care au fost aşezate materialele. Caii ce au tras aceste
cărucioare au fost puşi în monom, iar cablurile au fost legate, de la un cal la altul, de samarul fiecărui
cal în parte. Desigur, a fost un procedeu greoi, dar numai astfel s-a reuşit să se rezolve transportul unor
materiale voluminoase şi grele.
— Cum s-au acoperit cheltuielile de construcţie ale cabanei Dochia ?
— Întrebarea dumneavoastră nu mi se pare lipsită de interes, deoarece răspunsul la ea aruncă o
lumină frumoasă asupra pasiunii pentru munte a pionierilor turismului românesc. Construcţia cabanei
Dochia, trebuie sa va spun că a costat o sumă importantă de bani. Suma aceasta s-a acoperit prin
subscripţiile Societăţii (care a devenit, astfel, proprietara cabanei) şi prin unele subvenţii obţinute din
partea unor ministere impulsionate mai ales de Dr. Costinescu, devenit mai tîrziu ministru al Sănătăţii.
— Ştim că în timpul războiului din 1916—1918, cabana Dochia a avut mult de suferit, fiind
devastată, ceea ce a impus Societăţii cheltuieli suplimentare pentru refacere. Reparată, ea a fost
reinaugurată la 6 august 1922, de Ziua Muntelui, în prezenţa a foarte multor locuitori ai satelor din
împrejurimi, şi, totodată, a multor turişti veniţi de la Iaşi şi Piatra Neamţ. Spre seară însă, după o zi
frumoasă şi însorită, s-a dezlănţuit o vreme rea, cu lapoviţă şi viscol, aşa cum numai pe Ceahlău se
întîmplă în timpul verii. Cei care sperau să plece mai tîrziu, către amurg, au făcut noapte mare,
înghesuiţi în cabană şi fiind cu mult mai mulţi decît putea aceasta găzdui...
— Da, întîmplarea aceasta este adevărată. Ea a rămas bine întipărită în memoria celor care au
participat la ea. A fost o noapte grea pentru unii, mai ales că nu toţi cîţi au rămas pe munte au fost
pregătiţi pentru vremea rea. Îmbrăcămintea multora era subţire, nu ştiau că la munte, chiar cînd e
frumos, trebuie să fii pregătit pentru schimbarea timpului... Vreau să spun însă că la cîţiva ani după
inaugurarea din 6 august 1922, prin stăruinţa pe lîngă „Cercul de turism" din Piatra Neamţ a avocatului
Măcărescu, s-a clădit din bîrne de brad un adăpost cu două camere de găzduire. Avea 10—12 paturi
fiecare şi se află lîngă „Fîntîna Măcărescului". Construcţia aceasta e în picioare şi azi, însă e folosită ca
magazie pentru cabana 7 Noiembrie din apropiere. Vechiul adăpost, de deasupra izvorului, s-a ruinat
complet.
— O chestiune de care depinde reuşita sau nereuşita oricărei acţiuni turistice în munţi este,
cum prea bine se ştie, acea a marcajelor, a semnelor orientative; la noi, primele marcaje în Făgăraş
au fost făcute încă prin 1880 de către S.K.V. A venit apoi rîndul Bucegilor, unde, după primele semne
ale vînătorilor de capre, s-a iniţiat, în acest sens, o acţiune pe Valea Jepilor, începînd cu 1895, de
către Societatea carpatină din Sinaia. Marcajele unitare au fost stabilite însă abia în 1934. H.C.M. Nr.
140 din 1969 şi Instrucţiunile 545/1969 stabilesc norme unitare privind marcajele în munţii României.
Azi, de problema marcajelor se ocupă oficiile judeţene de turism. Dată fiind importanţa marcajelor în
munţi, v-am ruga să vă amintiţi dacă în Moldova au existat asemenea preocupări şi în ce perioadă au
fost ele iniţiate.
— După refacerea cabanei Dochia, în 1922, secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport
şi muzică din Iaşi a avut o activitate din ce în ce mai intensă, care a crescut an de an, organizînd două-
trei excursii pe Ceahlău în fiecare vară. În 1930 s-a pus şi problema marcajului cărărilor Ceahlăului,
după ce se contractase, în 1929, cu Gheorghe Baciu, concesionarea îngrijirii cabanei Dochia. Acest
marcaj l-am executat personal pe teren, după un plan bine stabilit, împreună cu ing. Al. Chelărescu, în
vara anului 1931. De atunci au fost încurajate şi excursiile individuale pe Ceahlău, pe lîngă cele
organizate de diferitele şcoli din oraşele Moldovei.
— De la apariţia cărţii lui Asachi, dedicată Ceahlăului, pînă în anii la care va referiţi, s-a
alcătuit cumva vreun ghid al muntelui ?
— Pentru creşterea şi încurajarea turismului din Moldova, şi în special pe Ceahlău, s-a pus, tot
de către secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi, problema editării unei
călăuze pentru acest masiv muntos. Lucrarea, apărută de sub tipar în 1932 şi intitulată „Călăuza
Ceahlăului", am scris-o eu, avîndu-l colaborator pe ing. Al. Chelărescu. Ea a fost publicată datorită
fondurilor puse la dispoziţie de Societate care a suportat, dealtfel, şi cheltuielile necesitate de munca de
marcare a cărărilor turistice pe Ceahlău. Această „Călăuză a Ceahlăului" este, putem spune, primul
ghid turistic pus la dispoziţia turiştilor pentru Carpaţii Orientali din ţara noastră. E adevărat însă că
relatarea unor excursii pe Ceahlău, a unor impresii de drumeţie se mai făcuse chiar înainte de 1912. În
anuarul ,,Societăţii turiştilor din România" (1903—1916), şi în „România pitorească" a lui Vlahuţă. Ca
urmare a apariţiei „Călăuzei Ceahlăului", s-a trecut la întocmirea hărţii turistice a masivului. Acţiunea
s-a efectuat sub egida Turing Clubului României, iar harta, avînd ca autori pe I. Protopopescu şi pe
subsemnatul, a fost imprimată în 1936 la Institutul cartografic „Unirea" din Braşov. În cuprinsul hărţii
am însemnat toate drumurile turistice marcate în 1931.
— Răsfoind „Amintirile de la Junimea" ale lui Gheorghe Panu am aflat că mulţi ieşeni, şi mai
ales intelectualitatea, descoperiseră tihna ceasurilor petrecute în umbrarele mănăstirilor din ţinutul
Neamţului. Mai mult chiar, în afară de liniştea şi pitorescul locurilor, tot mai mulţi oameni doreau să
profite de frumuseţea mănăstirilor, să le cunoască comorile artistice..
— Pe vremea cînd Gheorghe Panu călătorea, în fiecare vară, la schitul Durău de la poalele
Ceahlăului, unde, probabil, a scris acele evocatoare „Amintiri de la Junimea", începuse la Iaşi obiceiul
ca unele familii, destul de multe la număr, să meargă la mănăstirile Văratec, Agapia, Secu sau la
mănăstirea Neamţului, în jurul cărora se organizau zilnic, mai ales de către tineri, mici excursii. La
Văratec poposeau vara şi unii dintre scriitorii ieşeni: Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Ionel
Teodoreanu sau compozitorul Alexandru Zirra; la Agapia, obişnuiţii oaspeţi ai verii erau Gheorghe
Topîrceanu, Otilia Cazimir. Gala Galaction, iar la mănăstirea Neamţului, Mihail Sadoveanu. Toţi
făceau parte din cenaclul literar al revistei „Viaţa Românească". Probabil că în liniştea de la Văratec a
conceput Ibrăileanu romanul său „Adela". Trebuie să precizez că, între aceste mănăstiri era vara un
permanent du-te-vino; de la Văratec se pleca pe cărările din pădure la Agapia Vale, apoi la Agapia
Deal, Sîhla, Sihăstrie, Secu şi mănăstirea Neamţului; tot de la Văratec se organizau excursii pe muntele
Ciungi. Deci şi mănăstirile, folosite vara ca „staţiuni de odihnă", cum zicem astăzi, au avut un rol la
dezvoltarea turismului din Moldova, cu toate că plecările din Iaşi erau făcute cu trenul personal pînă la
Paşcani; de aici se mergea cu landoul pînă la Tîrgu Neamţ şi mai departe cu trăsura, pe drumuri pline
de colb, pînă la mănăstirile amintite.
— Şi Iaşul ? Cum a început el să fie popularizat ca „oraş turistic" ? Ştim că, din 1930 aţi
devenit membru delegat al Turing Clubului pentru Iaşi. În această calitate, ce activitate concretă aţi
desfăşurat?
— Înainte cu vreo doi ani de la apariţia primului volum din „Calendarul săptămînal" (1934).
editat de Turing Clubul României, am intrat în corespondentă, fără să-l cunosc personal, cu Mihai
Haret, preşedintele acestei asociaţii turistice. La îndemnul său am scris apoi în paginile acestei
publicaţii „Iaşul turistic", în vol. III — 1936, şi „Iaşul şi împrejurimile", în vol. VI — 1939. Între timp,
am devenit “membru delegat T.C.R.", cum aţi reţinut dumneavoastră exact, pentru Iaşi. Cu ocazia
deschiderii expoziţiei „Luna Iaşilor", în septembrie 1935, am redactat un ghid „Iaşii, 1935". Lucrarea
avea format de buzunar şi era tipărită de primăria oraşului. În acest ghid, ilustrat cu 31 vederi din Iaşi,
se face mai întîi o prezentare istorică a oraşului — 6 pagini — după care urmează capitolul părţii
turistice, intitulat „Ce se poate vedea în cîteva zile la Iaşi !" — 14 pagini.
Atît la expoziţia de la Copou, din septembrie-octombrie 1935, cît şi la cea intitulată, “Luna
Moldovei", din septembrie-octombrie 1936, a funcţionat un „pavilion turistic". Sarcina organizării
acestui pavilion mi-a revenit mie, El a fost „înzestrat" cu foarte multe materiale fotografice, donate,
prin Mihai Haret, de Turing Clubul României. Din surse locale, am procurat însă şi multe vederi din
Iaşi. Aşa încît oraşului nostru i se făcea, atunci, o bună propagandă turistică. Succesul pavilionului a
fost consemnat, de către cei ce l-au văzut, în registrul de vizitare. Din păcate, această condică, cît şi
materialul expus, s-au pierdut în timpul războiului din 1941—1945. Repet, cred că prin organizarea
acestui pavilion s-a făcut o foarte bună propagandă turistică. Pentru această propagandă s-au emis şi
nişte timbre colorate — gratuite — puse pe scrisori de către oficiile poştale din Iaşi. Pe timbre era
scris:. “Vizitaţi Iaşii !". Probabil că şi timbrele au contribuit la afluxul mare de vizitatori al celor două
expoziţii, cea din 1935 şi cea din 1936. A fost un început bun pentru turismul din Moldova, care a
crescut mereu, pînă la cel actual.
— Dealtfel, dumneavoastră, tovarăşe profesor, între 1934 şi 1943 aţi desfăşurat la Iaşi o
propagandă destul de bine susţinută şi prin articolele asupra Ceahlăului, Rarăului, Stînişoarei şi altor
munţi şi locuri din Moldova. Eraţi prezent cu semnătura, chiar foarte des, în ziarele locale: „Opinia",
„Prutul", „Brazda" şi în revistele „Buletinul Automobil Clubului Moldovenesc", „Iaşul literar",
„Meseceul", „Lumea turistică", între 1942—1943 aţi ţinut vreo zece conferinţe cu subiect turistic la
Radio-Iaşi. Note şi articole aţi publicat în fiecare an între 1936 şi 1943 în „Calendarul săptămînal" şi
în “Enciclopedia turistică românească" de la Bucureşti. Aţi ţinut apoi cîteva conferinţe cu subiect
turistic pentru studenţi, între 1955 şi 1957, la Facultatea de biologie de la Universitatea „Al. L Cuza".
Această susţinută activitate în favoarea turismului va situează pe unul din locurile de onoare din
galeria pionierilor turismului din Moldova, mişcare ce a avut ca centru de iradiere oraşul Iaşi. Dar în
afara Iaşului existau, desigur, în provincie, şi alte centre cu activitate turistică intensă...
— În Moldova a mai avut, după 1920. o activitate turistică importantă şi ,,Organizaţia
turistică" din Cîmpulung Moldovenesc. Sub îngrijirea ei a fost construită cabana de pe Rarău. Nu
cunosc însă activitatea concretă a acestei organizaţii între 1920 şi 1944, aşa încît nu-mi pot permite să
vorbesc despre ea.
— Dar despre mişcarea turistică din Moldova de după 1944 doriţi să ne vorbiţi ?
— Numai despre Ceahlău am să va spun cîteva lucruri, şi anume că propaganda turistică
desfăşurată înainte de război şi-a dat roadele ei adevărate abia după 1948. Cabana Dochia a fost mult
mărită, prin noua construcţie din 1958—1959, făcută de Oficiul de turism din Piatra Neamţ. Vechea
cabană, construită în 1913—1914, a fost înglobată în noua cabană. Capacitatea ei de găzduire, de la 30
—40 locuri, a crescut la 120—130 locuri. Pe la 1955 s-a construit la „Fîntîna Măcărescului", lîngă
vechea cabană, una nouă, cabana 7 Noiembrie, cu cca 40 de locuri de găzduire. Totodată, s-a dat în
folosinţă pentru turişti vechea cabană silvică, mărită şi ea, de pe Izvorul Muntelui. Buna primire la
cabanele de pe Ceahlău şi mai ales la cabana Dochia a fost totdeauna recunoscută şi păstrată cu mult
calm şi omenie de fostul cabanier, Gheorghe Baciu, care a lucrat la cabană timp de 30 de ani. Această
tradiţie de bună primire şi de ospitalitate este păstrată şi astăzi de oamenii puşi acolo, cu datoria să
administreze cele trei cabane de pe Ceahlău.
— Nu numai la începutul secolului, dar chiar în zilele noastre, unele zone turistice deosebit
de interesante din Moldova au rămas insuficient străbătute şi cercetate de turişti. Noi credem că se
face încă o propagandă insuficientă şi de aceea sînt încă puţin cunoscute.
— Într-adevăr, în Moldova există şi asemenea locuri: munţii Vrancei, apoi Măgura Odobeş-
tilor, Munţii Oituzului, apoi frumoasa staţiune Soveja, văile Şuşiţei, Tişiţei sau a Siretului, dealurile
Panciului cu podgoriile sale, oraşele din această parte a ţării încărcate de istorie; „locurile unde nu s-a
întîmplat nimic" în anii lui Sadoveanu, dar în care în anii noştri s-au întîmplat atîtea şi atîtea lucruri
minunate, încît le recunoşti cu greu: Fălticeni, Buhuşi, Bîrlad, Hîrlău, care au nenumărate monumente
istorice şi de artă ce trezesc atîtea amintiri despre trecutul neamului. Dar nici-unul dintre oraşele
Moldovei, şi chiar din întreaga ţară, nu închide între zidurile sale un număr atît de mare de amintiri ca
bătrînul Iaşi. La Copou — teiul lui Eminescu. La Biblioteca Centrală Universitară — semnătura lui
Dimitrie Cantemir. La Muzeul Unirii — cele două urne în care s-a votat primul act al Unirii. Apoi
ceasul şi alte obiecte ale lui Cuza, o scrisoare a lui Moş Ion Roată. Mai sînt dealul şi mănăstirea Călata,
Palatul Culturii, celelalte monumente de arhitectură şi istorice, străzile pe care şi-au purtat paşii atîţia
oameni celebri — printre care şi marele Mihai Eminescu. La Trei Ierarhi, această biserică atît de
originală, vizitatorii pot vedea mormintele celor trei mari domnitori născuţi pe pămîntul Moldovei:
Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza. Dar la Iaşi există atîtea edificii contemporane
demne de atenţia călătorilor ! În apropiere de oraş poate fi vizitat Ciricul, o adevărată oază de linişte şi
răcoare. Şi n-am vorbit deloc de bojdeuca din Ţicău, de casele în care au locuit Eminescu, Maiorescu,
Topîrceanu, Sadoveanu …
Poate că eu sînt un sentimental, dar aş vrea să spun că oraşul acesta mă leagă de el prin
atmosfera lui specifică, prin amintirile lui. Îl iubesc mult ! Tot aşa de mult iubesc întreaga Moldovă pe
care o colind şi astăzi cu bucurie în suflet, mîndru de ceea ce văd, ca semn şi mărturii ale zilelor noastre
atît de efervescente.

ALEXANDRU ROSETTI
Academician, Savant de renume mondial, Filolog şi editor, Memorialist: „Note din Grecia,
Diverse, Cartea albă".
 AM FOST UN TURIST SOLITAR
„Şi va trimit o păpuşă/ Ca să va bată la uşă/ Şi un greiere de vară/ Ca să vă cheme afară".
Aşa vi se adresa în august 1933, într-una din scrisorile sale, Tudor Arghezi, cînd va despărţea vacanţa
de vară, îndemnîndu-vă să abandonaţi un moment treburile ce vă reţineau la masa de lucru, pentru a
vă reîntîlni; iar aceste plăcute întrevederi deveneau prilejuri de conversaţii literare şi de peregrinări
spre Cernica, mănăstirea unde poetul se călugărise, cu ani în urmă, sau spre Văcăreşti, unde
petrecuse cîteva luni de prevenţie în 1918, ca urmare a unui delict de presă.
V-aţi plimbat prin Bucureşti şi prin împrejurimile sale şi la braţul altor figuri ilustre ale
literaturii, ale culturii noastre. Aţi colindat, de asemenea, ţara în tovărăşia lui George Călinescu,
Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu... Aţi mers pe urmele lui Eliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau ale
lui Constantin Brancuşi. Aţi călătorit în repetate rînduri În Grecia, Franţa, Italia, în India, în Israel, în
S.U.A., unde aţi vizitat locuri şi monumente istorice, arhitectonice, sau instituţii de artă celebre. V-am
ruga să ne spuneţi ce anume, a constituit îndemn în îndelungata şi statornica dumneavoastră dragoste
pentru turism ?
— Setea de cunoaştere, înainte de toate. Eu cred că turismul este o activitate care pune în
mişcare atît corpul cît şi gîndurile, căci îţi oferă posibilitatea de a-ţi bucura sufletul admirînd un peisaj,
o operă de artă, un monument istoric, arhitectonic sau de orice natură ar fi el.
— Este o pledoarie frumoasă pentru turism...
— Umbletul acompaniază cugetarea. Dacă nu o provoacă întotdeauna, o întovărăşeşte cu
siguranţă permanent. Nu te distrage de la muncă; aş putea spune că dimpotrivă. Eu întotdeauna, la
drum, am lucrat. Spre exemplu, cînd plecam în Grecia, luam cu mine anumite categorii de note şi, în
cabină, pe vapor, la hotel sau după aceea, umblînd, îmi aminteam diverse lucruri, îmi formulam
întrebări şi răspunsuri la ele, îmi dezvoltam teoriile, punctele de vedere. Adică, vreau să spun că
gîndurile mele erau tot timpul concentrate asupra problemelor care mă preocupau; aşa încît, în nici un
fel, turismul nu m-a împiedicat să-mi continui munca. Ba, chiar a provocat, a sugerat, a scos la lumină
şi a limpezit ideile care se învălmăşeau în creierul meu.
— E drept că turismul acompaniază şi stimulează cugetarea, dar este totodată un act de
cunoaştere nemijlocită, contribuind în permanenţă la augumentarea depozitului informaţional al
omului.
— Sigur că da ! Fiind un act de cunoaştere, nu numai a ceea ce este în faţa ochilor, dar şi a
ceea ce se află în spatele celor văzute este şi un act de cultură care vine să completeze educaţia. Pentru
că nu este vorba numai de turism în zone deja cunoscute, ci şi de turism în regiuni necunoscute, din ţară
sau din străinătate, sau în acele locuri pe care n-am reuşit să le cunoaştem îndeajuns prima sau a doua
oară şi la care, reîntorcîndu-ne, descoperim aspecte noi care se încheagă, se aprofundează şi dau o
imagine mai clară, sau determină ele însele naşterea unui act de cultură, a unei opere de artă său de
literatură...
— Ca în cazul lui Bogza.
— Ca în cazul lui, dacă-i alegem ca exemplu.
— L-am preferat pentru că a fost un mare turist şi pentru că dumneavoastră l-aţi cunoscut
mai îndeaproape.
— L-am cunoscut de mult, pe vremea cînd eram directorul Fundaţiei pentru literatură şi artă.
Îmi aduc aminte că a venit la mine şi m-a rugat să-i acord un fond, o sumă de bani, ca să poată pleca în
ţară cu bicicleta, să vadă şi să serie. După aceea a scris „Cartea Oltului".
Un alt tip de călător era George Călinescu, cu care am legat o strînsă prietenie. Foarte
pasionat, dar nu atît pentru peisaj cît pentru faptul literar. Eu am călătorit de cîteva ori cu el prin ţară în
acest scop şi-mi îngădui să-i fac o caracterizare din acest punct de vedere.
— El întreprindea călătorii cu membrii colectivului pe care-l conducea, cu cercetătorii de la
Institutul de istoric literară şi folclor, adică...
— Foarte des, şi aceste călătorii erau făcute în locurile în care trăise un scriitor. Acolo căuta
Călinescu să mai găsească unele documente, diverse înscrisuri, scrisori, să culeagă amintiri despre
scriitor şi familia acestuia, despre prieteni şi cunoştinţe, să vadă locurile şi să se pătrundă de atmosfera
în care a trăit şi a creat scriitorul respectiv, pentru ca, astfel, să-l înţeleagă, să-l interpreteze şi să-l
prezinte mai bine. Nu îl pasiona turismul propriu-zis, ci persoana şi personalitatea aceluia de care se
ocupa. Organiza excursii, ieşiri pe teren în diverse regiuni ale ţării şi pentru informarea tinerilor
cercetători de la Institut.
— Aţi participat şi dumneavoastră la ele ?
— La una singură, la Curtea de Argeş, Piteşti şi Goleşti. Maestrul era de o veselie
comunicativă în timpul acestor călătorii. Şezînd în preajma lui, în autobuzul ce ne transporta, puteam
participa la conversaţii şi la buna dispoziţie generală. Dealtfel trebuie să spun că George Călinescu,
deşi lucra deseori zile în şir, de dimineaţă pînă seara, fără nici o întrerupere, ieşea din cînd în cînd în
tovărăşia cîinelui său, Grifon, şi atunci se îndrepta spre terenurile vaste ce se întindeau spre marginile
oraşului, în spatele casei sale din Floreasca. Cred că şi atunci medita.
— Se asemăna în această privinţă cu Tudor Arghezi ?
— Într-adevăr şi el medita mai tot timpul şi iubea locurile din jurul capitalei. Iubea şi Arghezi
natura, ca mai toţi scriitorii. Dar, spre deosebire de alţii — ca Mihail Sadoveanu, Alexandru Brătescu-
Voineşti, Alexandru Cazaban — el nu căuta cu precădere locuri îndepărtate de oraşul de reşedinţă. Am
vizitat multe locuri minunate împreună. Există o mulţime de parcuri, grădini, păduri, rîuri, lacuri care,
cunoscute mai îndeaproape, îi pot crea vizitatorului adevărate emoţii estetice.
— Bucureştenii cunosc destul de bine cîteva din lacurile şi pădurile la care vă referiţi. Vara,
ei se îndreaptă spre zonele de agrement din preajma oraşului, cum ar fi Snagovul, Mogoşoaia,
Pustnicul, Cernica, Buda-Mihăileşti. Din păcate, prea puţini sînt cei care, aflaţi în aceste locuri în
zilele lor de week-end, se interesează şi de comorile de artă ce pot fi întîlnite aici. Cîţi vizitatori ai
Cernicăi ştiu că în cimitirul mănăstirii şi-au găsit loc de odihnă veşnică, între alţii, cronicarul Naum
Rîmniceanul, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Ţuculescu ? Cîţi ştiu că la Pustnicul şi-a trăit
ultimele luni ale vieţii sculptorul Gheorghe Anghel, sau că de Snagov se leagă cele mai enigmatice
momente ale istoriei lui Vlad Ţepeş şi ale urmaşilor lui ?
— Nu aţi amintit în enumerarea dumneavoastră de Căldăruşani — mănăstire veche de pe
vremea lui Matei Basarab, unde şi-a făcut ucenicia de iconar Nicolae Grigorescu — cu obiecte de artă
de o valoare inestimabilă, nici de Băneasa.
— La Băneasa v-am văzut chiar de cîteva ori...
— Da, mai ales în ultimul timp preferam Băneasa pentru plimbările mele solitare. Aveam
acolo în pădure un drum îndrăgit. L-am găsit, din păcate, stricat de tractoare, plin de gropi şi noroi,
încît nu se mai putea merge pe el. Văzînd starea în care a ajuns, am făcut o scrisoare către Consiliul
popular al municipiului Bucureşti. Scrisoarea am însoţit-o de o schiţă întocmită de un tînăr geograf.
Ceream repararea drumului. Nu pentru mine ca persoană particulară, ci pentru sutele de bucureşteni
care gustau aici plăcerea unei după amieze tihnite.
După supărarea pricinuită de constatarea de la Băneasa şi după scrisoarea adresată primăriei
am întîlnit, în octombrie 1973, la Predeal, o situaţie plăcută: vechiul drum care înconjoară ca un brîu
staţiunea, l-am găsit refăcut, îndreptat şi asfaltat. Mai mult: el a fost interzis accesului autovehiculelor.
Acum drumul acela vechi, plin de amintiri scumpe călătorilor pe Valea Prahovei, este o adevărată
încîntare. Străbătîndu-l într-o plimbare de o oră, o oră şi ceva, prin pădurea de brazi, cu aerul tare şi
ozonat, te simţi parcă în altă lume ! Dacă vrei, poţi să mergi şi mai sus, spre Susai. Eu însă n-am urcat
pînă acolo, pentru că atunci cînd am fost ultima oară drumul era tare stricat. În orice caz, cred că ar
trebui să existe o şi mai serioasă preocupare pentru drumurile de munte. Ar fi în favoarea turismului.
— Se vede că mergeţi des în Bucegi. Este cumva muntele dumneavoastră preferat ?
— Pot spune că da. Sînt legat de anumite regiuni ale acestor munţi. Am văzut aici peisaje pe
care nu le cunoşteam, care mi-au rămas în inimă şi unde am revenit deseori. Bucegii, după părerea mea,
sînt foarte plăcuţi, blînzi, în comparaţie cu Munţii Făgăraşului. Aceştia din urmă sînt munţi cu rupturi,
cu stîncării, cu pietre negre, colţuroase, aspre. Bucegii, dimpotrivă, au pante mai line, cu verdeaţă, sînt
odihnitori şi primitori. De aceea m-am legat mai mult de ei.
Îmi plac şi peisajele din zona Muscel-Cîmpulung, cu coline blînde, încărcate de verdeaţă, care
urcă domol spre înălţimi. Trebuie să mai spun că există un munte unic în toată ţară: Piatra Craiului.
Este extraordinar ! Este unul dintre cei mai măreţi munţi ai României. El are detalii şi peisaje ce nu pot
fi văzute dintr-o dată, ci revenind ani de zile. Totuşi, de Bucegi mă leagă mai multe amintiri şi
întîmplări.
— Plăcute ?
— Aproape toate. Una însă era să-mi fie fatală, şi nu numai mie.
— V-am ruga să o povestiţi...
— Să încerc să mi-o amintesc mai bine...
A trecut foarte mult timp de atunci. Eram mai tînăr, nu mai reţin anul în care s-a petrecut
întîmplarea, dar nu are nici o importanţă. Coboram de la Predeal în toiul iernii, prin februarie, pe un
drum marcat, ca să ajungem la Buşteni. Eram împreună cu o fată şi cu un prieten cam imprudent.
Pentru că ne grăbeam, prietenul meu a avut ideea să o luăm prin altă parte, ca să ajungem mai repede.
Zis şi făcut! Dar am greşit drumul şi ne-a prins noaptea înotînd prin zăpada pînă la brîu. Rătăceam pe
undeva prin munte. Atunci ne-am hotărît să ne înapoiem pe urmele noastre. Cu ajutorul unei lămpi de
buzunar, pe la trei noaptea am regăsit un drum marcat. Urmîndu-l, am ajuns, spre surpriza noastră, la o
cabană, sus pe Susai. În timp ce ne încălzeam acolo am observat că bocancii mei aveau înăuntru o
pojghiţă de gheaţă, iar picioarele îmi erau vinete. Am aflat că afară erau —22°C. A doua zi am plecat la
Bucureşti. M-a vindecat de degerătura aceea cumplită doctorul Ţurai, un chirurg vestit.
— De munte însă nu v-aţi vindecat, deşi, o vreme, aţi preferat marea. Acesteia i-aţi şi
închiriat, dealtfel, acel distins capitol din “Cartea Albă": „Et în Arcadia, ego". Aţi cunoscut Eforia şi
v-aţi îndrăgostit de ea — la începutul gloriei sale, cînd trenul se oprea pe faleza, în faţa unei gări
minuscule, iar cele cîteva vile existente erau departe de mare. Scaieţi şi ciulini constituiau singura
vegetaţie a locului, în timp ce dunele se întindeau la nesfîrşit. Aici se afla după cum mărturisiţi tot
dumneavoastră ,,,Arcadia lui Camil Petrescu”… sub focul soarelui sau în plimbările spre Agigea, pe
marginea falezei, şi-a gîndit şi şi-a scris el capitole întregi din „Bălcescu". V-a chemat acolo
amintirea acestui prieten drag. Aţi mai revăzut locurile în anii din urmă ?
— Da ! Acum Însă e altceva. Peisajul de ieri al Eforiei, ca şi al celorlalte staţiuni de De litoral,
s-a schimbat. Mîna omului a făurit o altă lume. A realizat clădiri magnifice, hoteluri, restaurante,
magazine, fel de fel de alte construcţii moderne şi confortabile. Vegetaţia abundentă şi peisajul de flori
au transformat radical pustiurile de nisip, cu ciulini şi scaieţi. În locul stepei grădini rîzătoare. La
Eforie, plopii sădiţi mai ieri au acoperit faţadele vilelor. De sus, de pe faleză, marea domesticită de
multiplele diguri pare că şi-a schimbat coloritul. E mai albastră.
— Revenind la Camil Petrescu, am observat că peisajele care l-au impresionat pe el le-aţi
îndrăgit şi dumneavoastră. Nu e vorba numai de Eforie, ci şi de Cîmpulung-Muscel, de Rucăr, Bran,
sau de oraşul Tîrgu Jiu cu monumentele brâncuşiene, despre care aţi scris frumoase evocări. Nu
cunoaştem ceva tipărit sub semnătura dumneavoastră despre alte zone turistice din ţară, despre alte
monumente istorice şi de artă. Greu îşi poate închipui cineva că nu aţi văzut, de pildă, mănăstirile din
nordul Moldovei...
— Sigur că le-am văzut. Am fost la mănăstirile din Bucovina de două ori. Prima dată cu mulţi
ani în urmă, cu regretatul profesor Vasile Gherghel. Era o excursie cu premianţii din toată ţara, în urma
examenului de capacitate. Excursia aceea şi mănăstirile mi-au rămas în memorie ca ceva extraordinar,
dar n-am putut gusta frumuseţea lor ca acum doi-trei ani.
— Cu ce prilej le-aţi vizitat ?
— Cu ocazia ,,Zilelor Călinescu", ce au avut loc în tînărul şi frumosul oraş de pe Valea
Trotuşului.
— Vedem că l-aţi şi găsit două epitete oraşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. V-a plăcut ?
— Foarte mult. Este o aşezare extraordinară, cu oameni care au realizat ceva deosebit într-un
timp atît de scurt. Au ridicat o cetate modernă cu o industrie puternică. Au dat, totodată, dovadă de
mult simţ estetic cînd au proiectat şi şi-au construit noua localitate. Iar faptul că aici, la Oneşti, cum i se
spunea înainte, se organizează în fiecare an Zilele Călinescu, fiind un oraş simpatizat de acest mare om
de cultură, are o semnificaţie deosebită.
O impresie plăcută mi-au lăsat şi celelalte oraşe vechi moldovene: Bacău, Suceava. Vechi, e
un fel de a spune, pentru că şi acestea sînt acum noi, moderne.
— Cînd le-aţi văzut ultima oară ?
— Tot atunci. Am plecat din Oneşti cu o maşină şi am trecut prin Bacău şi Suceava. Dar m-am
oprit mai mult la mănăstiri, care m-au uimit prin frumuseţea lor. Mi-am dat seama, privindu-le, că au
dreptate criticii de artă cînd afirmă că, în cazul acesta, avem de-a face cu o pictură bizantină
românească. Exista o şcoală românească de pictură în această parte a ţării, care este proprie Bucovinei;
deci, o creaţie românească. Pornind de la canoanele bizantine, a apărut ceva nou, unic. Am fost adînc
impresionat de ceea ce am văzut acolo. Voroneţul este o minune. După mine, însă, cel mai mişcător
monument este Arbora. Pictura de La Arbora este extraordinară, iar mănăstirea însăşi este încadrată
într-o arhitectură naturală cu o personalitate proprie: acele dealuri domoale, blînde, bogate în vegetaţie,
care au influenţat pe constructorii celebrului monument, încadrarea armonioasă în peisaj a Arborei e
semnul unei mari ştiinţe a construcţiei. Dar observaţia aceasta este valabilă şi pentru celelalte mănăstiri
din ţinut, fie că mă gîndesc la Suceviţa, Moldoviţa, Humor sau Voroneţ, fie că este vorba de Putna sau
Dragomirna.
— În multele dumneavoastră călătorii prin lume aţi văzut atîtea şi atîtea monumente şi opere
de artă care, de secole, şi-au cîştigat notorietatea. În Grecia aţi cunoscut relicvele arhitecturii din
vechea Eladă, în India, enigmaticele temple străvechi, în Israel, Albania, Franţa sau Italia, ca şi în
alte ţări, paşii v-au purtat pe urmele creatorilor de odinioară şi de astăzi. Din această perspectivă, a
savantului călător, aţi găsit, cumva, vreo asemănare sau vreo altă raportare la mănăstirile din nordul
Moldovei ?
— Unele dintre frumuseţile mănăstirilor şi picturilor noastre murale nu pot fi comparate, nu
atît ca desen, ci ca aspect, decît cu pictura primitivilor italieni. Cu pictura lui Giotto, de exemplu. Asta
pentru că, după părerea mea, cea mai pură pictură din lume este pictura primitivilor italieni. Şi este aşa,
fiindcă ei — primitivii italieni — credeau în ceva. După aceea a venit manierismul, rococo-ul, barocul
etc. Chiar Rafael nu e de comparat cu aceştia. Aşa că mănăstirile din nordul Moldovei, ca puritate de
inspiraţie, ca naivitate de redare a inspiraţiei, numai cu primitivii italieni pot fi comparate şi, în special,
cu cei din Florenţa.
 — Comparaţia dumneavoastră subliniază valoarea acestor opere arhitectonice şi plastice
rămase din epoca de aur a vieţii spirituale a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi confirmată recent prin
acordarea de către FIJET a premiului „Pomme d'Or 1975" zonei turistice Bucovina.
— Da, da... Eu însumi mi-am dat seama, mai ales acum la cea de-a doua vizită la mănăstiri, că
toată regiunea aceea este ţara lui Ştefan cel Mare, că tot ce s-a făcut acolo porneşte de la acest geniu,
care, pe de altă parte, era un om aspru, format de societatea medievală, dar care era şi iubit. Amintirea
lui dăinuie şi va dăinui peste veacuri.
— Ascultîndu-vă vorbind despre Ştefan voievod şi despre ctitoriile sale, ne vine în minte o
legendă ce mai circulă încă prin aceste locuri. S-a păstrat la oamenii din preajma Voroneţului
credinţa sau, mai bine zis, impresia că, seara, odată cu tînguirea bătrînelor clopote de aramă, poţi
distinge — rostit de ele — un nume: „Ştefan-Vodă/Ştefan-Vodă". Credinţa e veche şi, probabil, va
dura cît mănăstirea. Un călugăr ne spunea că, înainte vreme, clopotarii pătrunşi de atmosfera locului
puteau să obţină, trăgînd clopotele, aceste performanţe sonore uluitoare: „Ştefan — Vodă/Ştefan —
Vodă/Ştefan — Vodă m-a făcut..."
— Am auzit şi eu povestea aceasta şi ea se explică prin faptul că amintirea unui geniu nu se
stinge uşor. Or, Ştefan cel Mare a fost un geniu, cum v-am mai spus. Am avut cîteva genii, printre care
se numără şi acest voievod.
— Afirmaţia dumneavoastră ne trimite cu gîndul la Eminescu, care l-a imaginat pe Ştefan
între zidurile mănăstirii Putna: „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele
lui cele mai frumoase; şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu sîntem decît reflexul său". Dumneavoastră
aţi scris undeva despre genialitatea lui Ştefan cel Mare ?
— N-am scris. Volumele mele n-au putut cuprinde aceste păreri, pentru că ele s-au cristalizat
mai tîrziu, după tipărirea cărţilor. Poate voi scrie cu altă ocazie.
— Ideea va preocupă ?
— Da ! Eu cred că Ştefan cel Mare a fost întîiul geniu cunoscut pe acest pămînt. I-au urmat
Mihai Viteazul, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi alţii. Nu mai vorbesc de Eminescu, care a creat o
limbă literară.
— Aţi fost la Ipoteşti, i-aţi văzut casa memorială ?
— Desigur ! S-au făcut, dealtfel, numeroase case memoriale. Pentru fraţii Golescu, pentru
Alecsandri, Bălcescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Sadoveanu ş.a. M-aş bucura să se realizeze ceva şi
pentru Bolintineanu sau pentru Ion Ghica. Şi unul şi celălalt ar merita să aibă cîte un lăcaş în care
vizitatorul să-şi aducă aminte de ei. Pentru Bolintineanu s-ar putea deschide o casă memorială la
Bolintin Vale, la doi paşi de Bucureşti, iar pentru Ion Ghica în conacul său de la Ghergani. Mă bucur că
s-au deschis casele memoriale „Gib Mihăescu" la Drăgăşani, ca şi „Nicolae Labiş" la Mălini.
— Iată că, din vorbă în vorbă, am ajuns din nou pe meleagurile Moldovei, pe care le-aţi
străbătut des pentru farmecul tovărăşiei lui Mihail Sadoveanu. Aţi călătorit cu el şi m altă parte ?
— Am făcut cu el şi o excursie în Delta Dunării, prin 1946, dacă-mi aduc bine aminte.
Sadoveanu ne-a oferit o călătorie prin Deltă. Erau mai mulţi scriitori: Zaharia Stancu, Alexandru
Chiriţescu... vreo cincizeci. Aşa am vizitat şi eu Delta; nu toată, dar o bună parte: Razelmul, canalele,
cîteva aşezări pescăreşti. Pot spune că am văzut ceva, dar cel mai mult m-am bucurat de prezenţa atît
de plăcută a lui Sadoveanu. Cine a avut prilejul să-l asculte pe maestru depănîndu-şi amintirile şi-a dat
seama ce bogată experienţă stă la baza scrierilor sale. Cine poate rămîne indiferent la lectura unei
pagini din Sadoveanu care este, prin excelenţă, un exponent al sensibilităţii româneşti ?
Îmi amintesc că l-am vizitat în 1956. Locuia pe un deal, situat la o mică depărtare de
mănăstirea Neamţ, lîngă schitul Vovideniei. Aici îşi petrecea lunile de vară, într-o casă aşezată în
parcul natural ce urcă spre pădurea de brad. Din balconul casei, puteai admira întreaga privelişte a văii,
cu vegetaţia ei bogată. Cînd îl ascultam vorbind şi-i admiram energia neobişnuită, neştirbita sa putere
creatoare, mă gîndeam şi-mi imaginam de ce întreaga patrie se adună, parcă, sub pana lui. Era un mare
cunoscător al naturii. În timpul numeroaselor sale peregrinări în tot cuprinsul ţării, a cules felurite
informaţii şi a putut să-şi formeze o convingere proprie despre realităţile din ţară. Cunoaşterea
oamenilor, a naturii, a faunei şi a treburilor de la ţară — viaţa agricolă şi păstorească — le găsim
deopotrivă în opera lui Sadoveanu. Povestirile sale vînătoreşti sînt fundate pe o observaţie nemijlocită
şi amănunţită a locurilor.
— Mihail Sadoveanu poate fi considerat un creator de literatură turistică, un scriitor de
turism ?
— Da. Cred că aceasta este partea care rămîne din opera sa. Adică de descriere a naturii. El a
fost poet. Din opera sa enormă se pot desprinde descrieri de natură, care sînt admirabile şi care rămîn.
— Aceste pagini ar putea fi, desigur, adunate într-o carte...
— Da, într-o antologie, bine făcută, de literatură turistică. Ea ar pune în valoare excelente
pagini din opera lui Sadoveanu. Dealtfel, există la noi o foarte bogată literatură de acest gen. Încă în
secolul trecut, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu,
Nicolae Filimon, Ion Ghica au scris foarte bune pagini de literatură turistică. Mai aproape de noi,
Vlahuţă, Hogaş, Iorga ne-au lăsat şi ei — în genul descrierilor de călătorie — pagini memorabile.
— Credeţi că aceste scrieri, cărora le atribuiţi calificativul de scrieri de călătorie sau, cu un
termen mai des folosit în ultima vreme, scrieri de turism, ar putea determina ele însele iniţiativa
instituirii unei colecţii cu acest specific ?
— Din ele s-ar putea face, nu o simplă colecţie, ci o întreagă bibliotecă. Astăzi se scriu multe
cărţi de turism, dar ar trebui să culegem şi ce s-a scris în trecut.
— Într-o asemenea colecţie ar putea intra atîtea alte nume: Dimitrie Cantemir, poate chiar
pagini din cronicari, Milescu Spătarul, I. Codru-Drăguşanu, Dinicu Golescu şi Radu D. Rosetti, Mihai
Tican-Rumano, Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Ion Simionescu...
— Aceştia, în primul rînd. Dar şi cei mai buni scriitori-reporteri de datorie contemporani.
— Atribuiţi vreun anume rol acestei literaturi în dezvoltarea turismului, a apetitului pentru
drumeţie şi cunoaşterea unor locuri sau comunităţi umane ?
— O asemenea literatură poate avea un rol foarte mare, atît în ceea ce priveşte trezirea
pasiunii, cît şi pregătirea necesară unui om care călătoreşte pentru a înţelege şi gusta ceea ce vede. Mai
ales atunci cînd deplasarea se face în regiuni necunoscute, trebuie pregătită dinainte cu lecturi.
— Lectura a fost şi pentru dumneavoastră un stimulent în călătoriile pe care le-aţi făcut ?
— Aşa aş spune, pentru că la mine pasiunea aceasta s-a trezit foarte tîrziu: în jurul vîrstei de
treizeci de ani. Bineînţeles, şi înainte făceam excursii, însă nu le gustam.
— Dragostea pentru drumeţie şi gustul atît de statornic pentru frumuseţea ei aţi putea-o
explica prin influenţa pe care a avut-o asupra dumneavoastră vreun prieten ? Sau trebuie înţeleasă ca
o tradiţie, pe care n-aţi putut-o abandona, existentă în familia dumneavoastră ?
— Numai mie mi se datorează. Nu am făcut parte din nici o asociaţie turistică. Am fost un
turist solitar. Îmi plăcea să umblu mai mult singur sau, în cel mai bun caz, mă întovărăşeam cu vreun
prieten. Cu Alexandru Balaci sau cu Geo Bogza. Balaci era pasionat mai mult de ascensiuni cu coarda,
pe cînd cu Bogza colindam prin Bucureşti. Ne plăcea partea veche a oraşului. Cu el am cercetat mai
mult centrul vechi din jurul Pieţii Sfîntul Gheorghe. Itinerarul nostru trecea prin Sfîntul Georghe —
Bucur — Mitropolie şi Antim. Am vizitat şi Hanul Manuc, Curtea Veche...
— Oraşele, dealtfel, v-au pasionat întotdeauna.
— Da. Sînt oraşe în care mă întorc tot timpul, cum ar fi Cîmpulung, Piatra Neamţ. De dincolo
de hotare, Parisul. Realizarea frumosului, la Paris, în toate domeniile, miră pe călătorul străin. Acesta
se convinge aici că nici un alt oraş nu poate rivaliza cu el. Eleganţa, stilul oraşului sînt inimitabile.
Sena, podurile Notre-Dame, Louvrul, Place de la Concorde, Domul Invalizilor, Champs-Elysees — sînt
unice. Gustul rafinat, perfecţiunea apar în toate realizările franceze, în virtutea unei vechi tradiţii a
finisajului la uvrierul manual. Toate fasciculele de lumină sînt proiectate pe cel mai însemnat amănunt
şi nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Geniul economic, al cumpătării şi, la nevoie, al abstinenţei,
domină această societate cu rădăcini străvechi. E o disciplină rigidă, a gîndirii, a educaţiei.
— V-au plăcut, cu siguranţă, şi alte oraşe vizitate...
— Un oraş unic în lume este Florenţa. Este un fenomen care s-a întîmplat o dată şi nu s-a mai
repetat. Este o bijuterie, o raritate, un izvor de bucurii. Totul este de bun gust la Florenţa, şi impresia de
mare arată culeasă în muzee nu e dezminţită de viaţa zilnică a oraşului. Florenţa este singurul oraş din
lume în care pelerinul e stăpînit de o aură artistică efectivă în prezenţa capodoperelor în aer liber. Rod
al unei acumulări artistice neîntrerupte de-a lungul veacurilor, oraşul, cu toate monumentele sale de
artă, constituie un giuvaer de o perfecţiune unică şi nerepetabilă. Aici, între colinele acestei cetăţi fără
pereche în toată lumea, călătorul e cuprins, în tot timpul şederii sale, de o reală beatitudine artistică.
Sînt legat şi de alte locuri, de alte oraşe şi ţări — de Grecia, de India. Dar cel mai mult sînt
legat de anumite locuri din patrie. Astăzi sînt atent la tot ce mă înconjoară şi descopăr o serie de lucruri
alături de care trăiesc de un lung şir de ani.
— Muntele însă, ni se pare nouă, va furnizează şi acum, la vîrsta frumoasă pe care o aveţi,
vibraţii şi stări sufleteşti deosebite. Muntelui românesc i-aţi dedicat, dealtfel, pagini de o rară
sensibilitate.
— La munte, cum am mai spus cîndva, eşti împresurat de un joc fermecat de culori, de
zvonuri misterioase, de apeluri abia formulate pe aripa vînturilor. Muntele este un domeniu necunoscut,
în care călătorul pătrunde cu inima îndoită, urcînd cu răbdare pantele repezi şi coborînd cu grijă în văile
umbroase. El provoacă gîndirea, o ajută să se formuleze, o susţine. Dealtfel, repet, gîndirii îi sînt
necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor,
verdeaţa lor perenă. Muntele e un mare privilegiu, un tezaur de nepreţuit şi un izvor sigur de viaţă.

ION IONESCU-DUNĂREANU
 Secretar general al A.D.M.I.R. şi membru al Clubului alpin român. Explorator al Pietrei
Craiului, autorul primei monografii a masivului (1943). A scris numeroase cărţi de turism.

DRUMEŢIA, ŞI MAI ALES CEA DE MUNTE, TREBUIE PRIVITĂ CA O STARE DE

SPIRIT
Ion Ionescu-Dunăreanu face parte din a doua generaţie de drumeţi, după Bucura Dumbravă
şi Nestor Urechia, generaţie căreia trebuie să-i atribuim merite în ce priveşte promovarea turismului,
pe măsura înaintaşilor, a pionierilor drumeţiei româneşti.
Acest bărbat mărunţel şi de o neobişnuită agerime, care peregrinează prin ţară încă din anii
adolescenţei, a rămas şi astăzi, la peste 70 de ani, acelaşi îndrăgostit de drumeţie, pe care o consideră
îndeletnicire spirituală şi poezie, nu numai un anumit gen de exerciţiu fizic.
Împins de acest resort sufletesc, colindă şi astăzi pe drumuri şi poteci de munte, ca în tinereţe,
şi lucrează cu aceeaşi vigoare ca altădată. L-am întrebat, de aceea, cînd îşi găseşte tihna un turist
înveterat.
— Niciodată ! Un drumeţ adevărat se odihneşte numai între două drumuri, dar aceasta nu se
numeşte odihnă, ci popas. Este o pasiune care devine o „patimă" ce-l copleşeşte pe om, îl transformă şi-
i determină conduita întregii vieţi, se naşte în cel care a gustat plăcerile călătoriei, nu o ,,sete de
repaos", cum spunea Eminescu, ci o „sete de mişcare", de acţiune, de activitate, impusă din interior, dar
determinată din exterior de toate acele frumuseţi pe care le întîlneşti prin locurile pe unde ai mai umblat
sau prin locurile pe care le calci întîia oară. Aş spune că această activitate îţi creează un ritm, o nevoie
de mişcare permanentă, fizică şi spirituală. De asemenea, pune ordine în acţiunile individului, îi
formează o disciplină fermă de muncă.
— De fapt, scrupulozitatea, punctualitatea, corectitudinea au devenit, în ce va priveşte, bine
cunoscute în cercurile pe care le frecventaţi. Ştiind acest lucru, la prima vizită pe care v-am făcut-o pe
strada Duzilor, unde locuiţi, am luat toate măsurile de prevedere, aşa încît să nu depăşim nicidecum
ora fixată. Ce s-ar fi întîmplat dacă am fi întîrziat ?
— Nimic deosebit ! Aş fi aşteptat, dar nu mi-aş fi făcut o părere tocmai bună, pentru că m-am
obişnuit să judec oamenii şi prin prisma punctualităţii. Consider punctualitatea ca o necesitate organică,
înainte de a fi o obligaţie socială, un agent coordonator al relaţiilor dintre oameni. Ea nu trebuie privită
ca un gest de snobism, ca o pedanterie, ci ca un mod de disciplinare a reflexelor umane, totdeauna
dispuse să se opună oricărei încorsetări sau obligaţii sociale.
— Credinţa aceasta v-aţi format-o în activitatea turistică sau altele sînt, poate, motivele ce au
determinat-o ?
— N-aş putea spune exact, dar, oricum, e rezultatul unei autoeducaţii, al unui sever şi
permanent autocontrol, care m-a ajutat de multe ori în viaţă, şi mai ales în împrejurări grele de
drumeţie. Dar eu nu sînt un caz particular !
— Într-adevăr, mulţi „pionieri ai turismului" au opinii identice. Emilian Iliescu, de pildă, ca
să aducem în discuţie numele unui vechi prieten...
— Da, aşa este, pentru că, în acest domeniu, disciplina şi punctualitatea trebuie respectate ca o
caracteristică a fiecărui turist. Să vă dau un exemplu. Cu ani în urmă hotărîsem, împreună cu Emilian
Iliescu, să facem un drum prin Munţii Făgăraşului şi fixasem întîlnirea la cabana Bîlea-Cascadă, la o
dată şi oră precisă. Eu intrasem în munţi printr-o parte a Carpaţilor, iar el prin alta. El prin Retezat, eu
prin Piatra Craiului. Mă apropiam cu oarecare neîncredere de locul întîlnirii, calculînd cum să ajung la
ora stabilită. Eram încredinţat că, din cauza greutăţilor drumului şi a situaţiilor neprevizibile, nu va fi
posibilă aceeaşi punctualitate şi din partea amicului, căruia eram hotărît să-i acord un oarecare rabat.
Nu mică mi-a fost mirarea cînd, apropiindu-mă de cabană, l-am zărit stînd la o masă şi citind tacticos.
Mi-a mărturisit apoi că şi el a nutrit cam aceleaşi gînduri despre punctualitatea mea. Vedeţi, dar, ce
importanţă acordam noi acestui lucru.
— Nu numai dumneavoastră, cei din a doua generaţie de drumeţi, aţi privit disciplina
excursiilor şi drumeţiilor la modul cel mai serios, ci şi înaintaşii dumneavoastră. Se spune chiar că
doctorul Alceu Urechia, pe care Bucura Dumbravă îl numea „Marele Urs", era un inamic înverşunat
al indisciplinei în acţiunile turistice.
— Într-adevăr, nu putea suferi pe indisciplinaţi şi nu admitea abateri, ştiind cîte consecinţe
nefaste pot avea. Era sever cu muntele însuşi. Dar aceasta nu înseamnă că era iubit mai puţin. Din
contră. Cine a avut vreodată de-a face cu el într-o asemenea ocazie era lecuit definitiv şi subit
îndrăgostit de el. Atît era de drept. De la oameni ca el am învăţat noi să iubim şi să respectăm muntele
şi podoabele lui rare, încet, încet, aceasta a devenit pentru noi o a doua natură şi am căutat, pe cît am
putut, ca acest respect pentru natură să-l transmitem şi altora, odată cu pasiunea drumeţiei şi disciplinei
excursiilor. Acum constat un alt tip de turist, pe care, iertat să-mi fie, l-aş denumi „turistus turbulens".
Atunci cînd apare, acest turist turbulent, zgomotos, strică tot farmecul locurilor, odihna adevăraţilor
drumeţi şi chiar a tovarăşilor săi; te împiedică să guşti marile frumuseţi ale naturii.
— Am întîlnit şi noi, nu o dată, asemenea manifestări reprobabile şi cu toate că sîntem mai
tineri ca dumneavoastră, trebuie să recunoaştem că ele sînt proprii mai ales tineretului. Nu este o
caracteristică generală, departe de noi sa susţinem aşa ceva, dar recunoaştem că în rîndul acestor
grupuri se ivesc şi elementele turbulente.
— Şi eu am fost tînăr, dar în drumeţie am fost educat altfel. Astăzi, cred, se impune a fi
intensificată munca de educaţie a tinerilor mai ales în ce priveşte regulile drumeţiei, scopurile ei, modul
de desfăşurare a unei excursii. Uneori ghizii înşişi nu-şi cunosc îndatoririle, sau nu şi le îndeplinesc
conştiincios; îşi văd liniştiţi de treburile lor, în timp ce grupul pe care îl au în grijă face larmă.
— Să înţelegem că pledaţi împotriva turismului individual ?
— N-aş putea spune asta. Eu nu am fost niciodată un individualist în drumeţie. Pledez însă
pentru o educaţie prealabilă, făcută sub diferite forme şi cu mijloace diferite şi, îndeosebi, prin munca
de la om la om, prin exemplul personal al fiecăruia, folosindu-se experienţa celor ,,mai bătrîni", adică,
între alţii, a noastră, a foştilor conducători de grupări turistice.
Mulţi dintre vechii şi cunoscuţii animatori ai drumeţiei noastre contemporane ar fi bucuroşi să
contribuie şi mai activ la educaţia turistică a tinerilor.
Disciplina individuală şi colectivă, comportarea civilizată erau puncte incluse în mod explicit
în statutele tuturor asociaţiilor turistice din trecut care, oricît de multe păcate au avut (şi unele dintre ele
au avut destule), acest element obligatoriu nu l-au nesocotit. Regulile de comportare, normele de
disciplină erau respectate cu stricteţe, iar cazurile de abateri grave sau repetate erau sancţionate
necondiţionat, mergînd pînă la excludere.
— Aţi reuşit să realizaţi disciplina dorită. Care este secretul ?
— Secretul era exemplul nostru personal, cum am mai spus, factorul cu cea mai mare pondere.
Noi aveam o conduită exemplară din momentul facerii rucsacului şi pînă la cel al desfacerii lui; cu asta
vreau să spun, în treacăt, că noi, cei vechi, nu ne-am gîndit niciodată să punem în rucsacuri, alături de
alimentele necesare, şi băuturi alcoolice.
— Observăm că sînteţi tare stăpînit de nostalgia după o vreme cu turişti puţini şi pătimaşi.
Dar pe atunci numărul acestora nu se ridica la cîteva milioane pe an, ca în prezent. Or, este firesc ca
pătrunderea în mase a turismului, antrenarea în această activitate a milioane de oameni, atît de
feluriţi, sa determine şi unele dificultăţi, într-un fel, avem de-a face acum cu un nou început care,
desigur, ar trebui ferit de lipsuri ce afectează scopul turismului. S-ar putea face asta preluînd
experienţa din trecut.
— Să ştiţi că nu doar trecutul, ci şi prezentul ne oferă destule exemple pozitive. Eu cunosc
cazuri în care s-a interzis vînzarea şi consumul de băuturi alcoolice, s-a interzis zgomotul în cabane şi
intrarea cu bocanci în picioare. Pe de altă parte, s-a asigurat o abundenţă de băuturi răcoritoare, fructe,
legume proaspete, lapte şi produse lactate, dulciuri etc. Aşa drumeţie mai zic şi eu ! Drumeţii noştri s-
au simţit foarte bine în această atmosferă odihnitoare.
— Ştim că în cabanele noastre acţiunea e în curs de desfăşurare.
— E foarte bine.
— Am dori, tovarăşe Dunăreanu, sa vorbim, în continuare, despre trecut. De acord ?
— De acord !
— Spuneţi-ne, A.D.M.I.R.-ul, asociaţia al cărei secretar general eraţi între anii 1936—1940,
ce preconiza, concret, în domeniul activităţilor de turism ?
— Întrebîndu-mă despre A.D.M.I.R. (Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României) îmi
readuceţi în memorie întîmplări dintr-o perioadă a drumeţiei noastre, pe care aş putea să o numesc
eroică, dat fiind faptul că totul se petrecea în primii 10—15 ani de la încheierea unui război mondial
care lăsase în urma lui numai dezastre. Eu am venit la această asociaţie în anul 1936, dar ea dăinuia
încă din 1929; eram atras de dinamismul conducătorului ei de atunci şi de mai tîrziu, regretatul Ion
Udrişte-Olt. Activitatea asociaţiei A.D.M.I.R. era axată, în principal, pe concretizarea unor deziderate
majore ale drumeţiei din acea perioadă şi anume: cabane, marcaje, practicarea organizată a drumeţiei şi
mai puţin pe o acţiune de culturalizare.
— Înainte de 1937 aţi fost membru al Clubului alpin. Ce aţi făcut după ce aţi demisionat ?
— Am preluat sarcina de secretar general al A.D.M.I.R.-ului din momentul aderării la această
asociaţie, reuşind ca, împreună cu conducătorul ei, să imprimăm activităţii un ritm viguros. Numai în
cîţiva ani, pînă în preajma celui de-al doilea război mondial, s-au putut construi 4 cabane şi un refugiu
(cabana Voina şi refugiul Iezer, din munţii Iezerului, cabana nouă Radu Negru de la Grind-Piatra
Craiului, cabana nouă Babele din Bucegi, cabana Vlad Ţepeş de la Cumpănă—Argeş), o revistă
trimestrială de turism şi alpinism ( ,,Buletinul alpin"), preluată de la Clubul alpin român şi al cărei
secretar de redacţie am fost între anii 1938—1940, zeci de kilometri de marcaje în zone alpine lipsite
de o astfel de reţea (Piatra Craiului pe teritoriul fostului judeţ Muscel, Iezer-Păpuşa în întregime,
versantul sudic al Făgăraşului, în zona Cumpănă—Argeş), sute de ascensiuni colective organizate
potrivit unui plan judicios întocmit.
La unele din aceste realizări am participat nemijlocit ca responsabil (cabana din Piatra
Craiului, refugiul Iezer, revista), la celelalte am muncit alături de preşedinte şi de membrii cei mai
dinamici din conducerea centrală sau a filialelor. Din păcate, acest elan de pe urma căruia nimeni nu
realiza nici un avantaj material (cu multă greutate am reuşit să-i convingem pe activişti să primească
transportul şi cazarea gratuit) s-a frînt odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial.
— Dar pînă atunci, după cîte ştim, A.D.M.I.R.-ul s-a afirmat printre celelalte asociaţii
turistice din ţara noastră.
— La ceea ce am spus deja despre A.D.M.I.R., aş adăuga că aceasta se deosebea oarecum de
celelalte asociaţii de turism considerate ,,mari": T.C.R., S.K.V., atît ca patrimoniu şi efectiv de membri,
cît şi printr-o masivă doză de energie, de entuziasm, de stăruinţă şi spirit practic, care îi caracterizau pe
preşedintele ei şi pe unii membrii din conducere.
— Cine au fost membrii fondatori ai A.D.M.I.R.-u-lui?
— Fondatorii A.D.M.I.R.-ului nu au fost personalităţi de mîna întîi, aşa ca fondatorii Turing
Clubului, de pildă. Cei care au întemeiat şi au condus A.D.M.I.R.-ul au fost animaţi însă de o
nemărginită dragoste faţă de muntele românesc, ca şi de o nestăvilită dorinţă de a insufla şi altora
această pasiune: drumeţia de munte. Eu am cunoscut numai pe cîţiva dintre fondatori, dar figura cea
mai luminoasă a rămas aceea a doctorului Gheorghe Dumitrescu, un bărbat voinic, cu vorba tacticoasă,
arborînd o impunătoare barbă albă; el a fost multă vreme „patronul" necontestat al nostru, al tuturor. În
laboratorul său de analize medicale, pe o stradă astăzi dispărută, aflată pe undeva printre blocurile din
faţa Sălii Palatului (str. Cîmpineanu. exact vizavi de casa în care locuia Eugen Lovinescu), s-au ţinut
ani de-a rîndul şedinţele noastre de comitet, în prezenţa lui, pînă cînd asociaţia şi-a luat avînt şi, prin
1938, am reuşit să „închidem" un sediu propriu ce se afla în fostul Pasaj Român, dispărut şi el odată cu
ridicarea blocului de pe Calea Victoriei unde este astăzi magazinul „Muzica".
— V-am ruga să ne vorbiţi şi despre alte asociaţii turistice existente în România între anii
1930—1940...
— Ca să vorbesc despre celelalte asociaţii turistice contemporane cu A.D.M.I.R-ul, ar însemna
să evoc o întreagă istorie a drumeţiei româneşti, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Ar fi o
treabă foarte delicată, poate că nu aş reuşi să evit unele aprecieri subiective, mai puţin favorabile unor
oameni sau asociaţii. Dar ceea ce aş vrea să precizez (şi dacă nu aş face-o nu mi-aş putea-o ierta !) este
faptul că absolut toate aceste asociaţii, mai mari sau mai mici, au activat cu abnegaţie, fiecare în felul ei
şi cu mijloacele de care dispunea, pentru ca drumeţia românească să se dezvolte, dînd naştere unui
extraordinar avînt mai ales în rîndurile tineretului.
Aceste asociaţii (şi erau la un moment dat vreo 15 afiliate la Federaţie) şi-au încetat activitatea
în cursul anului 1948, prin preluarea activului şi patrimoniului lor de către noua organizaţie turistică de
mase, Turismul popular, în cadrul C.G.M., dar care nu a trăit decît doi ani (1948—1950).
— Este incontestabil că vechile asociaţii au avut o contribuţie mare la dezvoltarea turismului
românesc. Experienţa lor şi a dumneavoastră, în cazul de faţă, trebuie valorificată în prezent. În ce
măsură o faceţi ?
— Activez cu mu ltă plăcere în cadrul Universităţii Populare Bucureşti (la Clubul „Terra
2000"), precum şi în cadrul Federaţiei române de turism-alpinism. şi în cadrul Consiliului Naţional al
Pionierilor, deoarece îmi dau seama că acolo se lucrează în adevăr cu abnegaţie, fără a se căuta
avantaje materiale.
— Există, deci, o continuitate în activitatea dumneavoastră, căreia turismul modern din ţara
noastră îi datorează mult. Ce vi se pare mai important din tot ce aţi făcut pînă azi ?
— Din toată această activitate ce se întinde pe circa 40 de ani (socotind anul 1936 ca anul în
care am ieşit în lume cu o carte, cîteva articole de revistă şi un loc în conducerea unei asociaţii de
turism, şi nu anul 1924 cînd am pus piciorul pe o potecă de munte), cu nimic nu mă mîndresc mai mult
decît cu „descoperirea" Pietrei Craiului (1935—1942) şi cu cărţile publicate pînă azi. Am avut prilejul
şi posibilitatea de a colinda prin aproape toate zonele de altitudine din Carpaţi, dar nici una nu mi-a
rămas atît de dragă ca Piatra Craiului, pe care am prospectat-o cu propriile mele mijloace şi a cărei
„descoperire" mi-a adus cele mai mari satisfacţii. În multe din masivele carpatice am călcat pe urmele
unor mari înaintaşi ca: Emm. de Martonne, în Retezat şi Parîng; Mihai Haret, în Retezat şi Bucegi: dr.
Szallay în Făgăraş. Numai în Piatra Craiului am umblat pe propriile mele urme, am deschis drumuri
noi, am descoperit noi peisaje, am contribuit la dezvoltarea alpinismului (care se limita pînă atunci
numai la Bucegi), bineînţeles că nu de unul singur, ci ajutat de prieteni devotaţi. În această perioadă de
40 de ani, contribuţia mea la literatura turistică — dacă va interesează cifrele — s-a soldat cu tipărirea
mai multor titluri, difuzate în 120 000 exemplare, ceea ce presupune cel puţin tot atîţia cititori.
— Sîntem convinşi că vi s-au dat şi dovezi concrete de dragoste şi respect pentru munca
dumneavoastră.
— Cu toată modestia, nu pot răspunde decît DA ! Şi am să vă povestesc o întîmplare de-a
dreptul emoţionantă. Nu mai fusesem de mulţi ani în Piatra Craiului, avînd de umblat prin celelalte
zone carpatice, pe litoralul Mării Negre, în Oltenia subcarpatică etc. Ajunsesem să cred că nu voi mai
avea vreodată prilejul să mă mai caţăr pe stîncăria albă pe care am îndrăgit-o atît de mult şi să mă
delectez cu poezia unică a peisajului Pietrei Craiului. Şi totuşi, în cursul anului 1973, o obligaţie
contractuală faţă de Editura pentru turism, în legătură cu întocmirea unei noi hărţi turistice a acestui
masiv, m-a pus din nou în situaţia nesperată de a colinda, pentru unele verificări, prin Piatra Craiului.
Aflîndu-mă, aşadar, la cabana Plaiul Foii, am trăit un moment deosebit de emoţionant, care m-
a întărit şi mai mult în convingerea că nu tot ceea ce facem se duce pe „apa Sîmbetei". M-am văzut, la
un moment dat, înconjurat de un grup de turişti şi alpinişti, bărbaţi şi femei în toată firea, de profesii
diferite, care şi-au mărturisit emoţia lor de a se găsi în compania celui care le descoperise masivul
îndrăgit. S-au rostit toasturi, s-a desfundat chiar şi o sticlă de şampanie. Am fost emoţionat.
În aceeaşi vară, 1973, cutreierînd de unul singur pe potecile Pietrei Craiului, am încrucişat
drumurile mele cu ale unor persoane, de asemenea mature, care nu şi-au ascuns plăcerea şi emoţia de a
mă fi întîlnit în postura de drumeţ, după ce citiseră şi umblaseră orientaţi de cărţile mele despre Piatra
Craiului. Ce altă satisfacţie îşi mai poate dori cineva ?
— Aceste simţăminte v-au animat şi în munca de elaborare a ultimului dumneavoastră volum
„Cartea drumeţiei", apărut în Editura Sport-Turism, în 1975. Mărturiseaţi în prologul acestei cărţi că
aţi fi fericit dacă cititorii ar privi-o ca pe o călduroasă pledoarie pentru drumeţie, ca pe o invitaţie la
acea formă de drumeţie de munte care ţine mai puţin de distracţie şi mai mult de pasiune. Aţi încercat
să faceţi din paginile acestei cărţi o pledoarie pentru drumeţia de munte, În speranţa că veţi contribui
la întemeierea unei optici potrivit căreia muntele nu trebuie să reprezinte un scop În sine, ci un prilej
de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu o
veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor creste ale
munţilor. Este o idee a maturităţii sau o convingere încă din tinereţe ?
— Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le
părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, şi mai ales cea de munte, trebuie privită ca o stare de spirit,
ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia, împinşi de resorturile intime ale fiinţei noastre,
vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţisor tăinuit, contemplarea unei privelişti
echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii. Socotesc că,
după multe decenii de literatură turistică formată aproape exclusiv din ghiduri, a sosit vremea să
încercăm să devenim din nou entuziaşti iubitori şi cîntăreţi ai naturii.
— Ceea ce ne-aţi evocat ne întăreşte convingerea că o literatură de specialitate, bine făcută,
joacă un mare rol în promovarea turismului.
— Fără discuţie, un turist modern nu se mai poate dispensa de o cultură turistică adecvată, nu
mai poate face abstracţie de acest factor, fie că este producătorul, fie că este consumatorul fenomenului
turistic general. Turismul, sub toate formele lui de manifestare, deci şi drumeţia, nu se mai poate lipsi
de contribuţia unor discioline ştiinţifice ajutătoare ca: geografia, geologia, istoria, etnografia, istoria
artelor etc. Prin însăşi acest fapt. turismul complex, cum l-aş denumi eu, devine un factor social de
cultură şi educaţie.
— Permiteţi-ne să observăm că, la rîndul dumneavoastră, puteţi fi mîndru că aţi contribuit la
dezvoltarea acestei laturi prin cele 17 cărţi pe care le-ati scris pînă acum. De asemenea, aţi întocmit
peste 20 de hărţi turistice, aţi redactat zeci de articole, aţi ţinut conferinţe publice, comunicări etc.,
toate acestea în paralel cu o intensa muncă organizatorică pe care aţi depus-o. Credem că sînteţi unul
dintre cei mm productivi animatori ai turismului românesc modern. Dumneavoastră însă ce socotiţi că
datoraţi înaintaşilor ?
— Mult! Şi în primul rînd pasiunea drumeţiei, de aceea le sînt recunoscător. La vremea mea n-
am avut posibilitatea de a-mi arată gratitudinea faţă de ei. Bucura Dumbravă dispărea în anii cînd eu
făceam primii paşi pe cărările Bucegilor: Mihai Haret, fată de care am avut un respect şi o stimă
deosebită, era practic inabordabil pentru cei ce nu erau membri ai Turing-Clubului, prins cu o mulţime
de treburi. Numai cu Emanoil Bucuţa am putut avea relaţii mai strînse, delimitate totuşi de diferenţa de
rang social care ne despărţea şi care la vremea aceea, determina raporturile dintre oameni, în societatea
burgheză. El este cel care m-a „lansat" în literatura turistică, publicîndu-mi la Casa Şcoalelor în 1943,
prima mea carte despre Piatra Craiului. Tipărisem mai înainte, în 1936, un mic „ghid" („Bucegii şi
Piatra Craiului"), cu sprijinul dezinteresat al unui vechi prieten, Emilian Iliescu, care conducea o
întreprindere poligrafică. Era însă o lucrare de începător. De Iliescu am fost legat prin statornice
sentimente şi vechi amintiri, pe care le răscoleam adesea cu mare plăcere. Iar cînd privesc în urmă, din
perspectiva anilor, mă cuprinde nostalgia. Sînt fericit însă că am cunoscut atîţia oameni minunaţi, care
mi-au deschis ochii spre atîtea frumuseţi, ce m-au făcut să trăiesc atîtea bucurii. Şi tare mi-ar plăcea s-o
iau de la început...

EMILIAN ILIESCU
Primul preşedinte al asociaţiei turistice Hai la drum ! Director al Bibliotecii turistice şi
întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F.A.R.)

MERSUL PE JOS NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL

Biografia drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant, surprins dealtfel şi în
biografia altor mari călători, între care am aminti pe academicianul Alexandru Rosetti — devenit
destul de tîrziu un pasionat al muntelui. Asta se întîmpla abia prin 1934, la vîrsta de 29 de ani, vîrstă
pînă la care alte figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest domeniu, o
activitate relativ prodigioasă. Ne gîndim la Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Şerban şi Radu
Ţiţeica... Cum se explică dragostea atît de tardivă pentru peisajul „extra muros" ?
— Cu peisajul ,,extra muros" am făcut cunoştinţă cu mult înainte de anul pe care îl menţionaţi.
Spun acest lucru adăugînd, însă, că prin acest gen de călătorii nu înţeleg doar pe acelea de dincolo de
zidurile cetăţii bucureştene. Includ în această categorie, în primul rînd, excursiile din anii tinereţii mele.
E drept, multe din ele aveau un caracter adesea ocazional, dar erau călătorii, mai lungi sau mai scurte,
ce depăşeau hotarele localităţilor în care mă stabilisem, fie că era vorba de comuna Zătreni — Vîlcea,
unde se stabiliseră părinţii mei, ca învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea Dealului, unde
am frecventat, pe rînd, clasele liceului. În orice caz, copil fiind, împreună cu mama, apoi cu profesorii
şi colegii de şcoală, făceam excursii mai ales în perioada vacanţelor, în împrejurimile localităţilor
amintite.
— Aţi vizitat, cu siguranţă, mănăstirile Olteniei...
— Am cunoscut, mai întîi, peisajele magnifice de pe Valea Olteţului, cu dealuri şi păduri care,
vara, te invitau să le admiri cromatica inedită, parcă, în fiecare an; iarna, aceleaşi peisaje erau
înveşmîntate într-un alb imaculat de nea, încît cu puţină imaginaţie puteai să ,,vezi" locurile, astăzi, sub
înfăţişarea pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu milenii în urmă. Mănăstirile le-am vizitat tot în
acea perioadă. Am fost la Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora, ridicată de Radu cel Mare, la
Hurez, zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la Surpatele, ctitoria lui Tudor şi Stanciu din Drăgăneşti
(1500—1522) şi la Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci, de mult, cînd aveam 15—16 ani,
mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu numai datorită valorii lor deosebite ca monumente
istorice şi de artă, ci şi prin aşezarea lor în peisaj, prin armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care
mi-au reconfirmat-o excursiile de mai tîrziu Din păcate, azi, călătoriile turistice la monumentele din
Oltenia subcarpatică sînt mult prea rare.
— Aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes turistic:
Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus şi de mijloc, Vrancea, văile
Ialomiţei şi Dîmboviţei. Să revenim, însă, la întrebarea cu care am începui convorbirea noastră...
— Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu mama, la mănăstiri şi în timpul
vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci devenise aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu
numai în ţară, ci şi în străinătate.
În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea Prahovei în diverse ocazii, apoi am
trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în Cehoslovacia, în Turcia şi în Austria. Deşi am trăit mult în
mijlocul naturii, totuşi, pînă în 1934 nu am făcut nici un urcuş pe munte. Primul a fost cel de pe
Gîrbova, al doilea a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost legat definitiv de dragostea
pentru creste. M-am înscris în asociaţia de drumeţie ADMIR. Aici am condus cîteva grupuri de
drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii, cea făcută la Voina, grupul era atît de numeros încît
se punea problema cum îi voi caza, cabana fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai
mare parte dintre ei au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe afară. A trebuie să-i scot
pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte dintre bărbaţii necăsătoriţi, împreună cu mine,
am găsit loc într-o fînărie. Toată lumea a fost mulţumită şi de atunci, de cîte ori se anunţa o excursie
condusă de mine, participanţii erau destul de numeroşi.
— Aşadar, cu timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile unui organizator şi v-au
solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar funcţia de secretar general al asociaţiei. Cine era
atunci preşedintele ?
— Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe Dumitrescu, om de suflet şi
mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie Udrişte-Olt, dr. Dumitrescu fiind preşedinte de
onoare. Pînă a închis ochii, şedinţele asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l avea în str.
Cîmpineanu.
— Atunci s-a clădit şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de inginer, aţi avut un
rol deosebit.
 — Gînd asociaţia a început să ridice cabana Babele din Bucegi, parte din membri am cărat
pietre cu targa şi lemne cu braţele. În timpul construcţiei, care a început în anul 1936 şi s-a terminat în
1937, am locuit cîtva timp într-un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam sus la Babele în
fiecare sîmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam duminică seara pentru ca luni să fiu la
serviciu. Toţi am muncit mult atunci, dar cu dragoste.
— Să recapitulăm. În 1934 aţi hotărît să aderaţi la statutul şi programul ADMIR-ului. În
1936 îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar prin 1938 făceaţi parte din Comitetul de
redacţie al „Buletinului alpin". În anii 1937—1938, eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a ADMIR-ului.
Apoi...
— În 1939, am fondat asociaţia turistică „Hai la drum". La început, am condus întreaga ei
activitate în calitate de preşedinte activ. Ulterior, am fost ales preşedinte de onoare al asociaţiei. Asta a
durat pînă în anul în care au fost desfiinţate toate asociaţiile turistice.
— Dar cu ADMIR ce relaţii aţi păstrat ?
— ADMIR — asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt, era organizată cu mai multe
secţii — la Bucureşti, Argeş, Cîmpulung, Braşov... Centrala nu se ocupa decît rareori de secţii. Or
acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei preşedinte eram, puneau în umbră activitatea centralei. În
aceste condiţii, era firesc să apară neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale. Apoi a
intervenit gestul preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu, secţia.
— Şi, astfel, aţi rămas pe drumuri, cum se spune...
- Într-un fel, da ! Numai că membrii secţiei nu au fost de acord cu decizia lui Udrişte-Olt. Mai
mult chiar, se saturaseră şi de propria lor inactivitate, şi de aceea s-a hotărît înfiinţarea unei noi asociaţii
turistice.
— De ce i-aţi spus Hai la drum ! ?
— Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau unor organizaţii juridice stîrneşte
uneori multe căutări din partea celor interesaţi. Noi am vrut să-i găsim o denumire care să corespundă
exact ţelurilor pe care şi le propunea. I-am zis Hai la drum ! pentru că noi înşine eram cu toţii drumeţi.
Atunci, după ce hotărîsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram şi noi... independenţi, ca
să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare, statut, ş.a.m.d. Ne-am întîlnit toţi într-o berărie pe
Şoseaua Iancului, „La Fierea". S-au făcut mai multe propuneri, dar a fost aprobată „Hai la drum".
„Naşul" ei a fost Georgeta Bucur, o apreciată excursionistă.
— Cîţi membri număra atunci noua asociaţie ?
— 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii, funcţionarii, dar aceasta nu
înseamnă că asociaţia avea un caracter închis pentru celelalte categorii sociale. Erau şi muncitori, dar
poate pentru că aceştia aveau prea puţin timp, numărul lor era mic.
— Vă amintiţi de vreunul ?
— Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului, alpinist binecunoscut, era
vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin Marinescu şi Ion Aldea, lucrau la Pirotehnie. Au
prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă expuneri despre frumuseţile turistice ale ţării, căutînd să-i
atragă în rîndurile noastre. Prin programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea turismului activ
în toate mediile sociale, în rîndurile unei mase cît mai mari de oameni şi consider că, în parte, ne-am
realizat ce ne-am propus.
— După cum reiese din materialul bibliografie consultat în vederea discuţiei cu
dumneavoastră, Hai la drum avea obiective asemănătoare altor organizaţii turistice, dar mult mai
variate.
— Exact. Şi aş menţiona în primul rînd varietatea zonelor geografice în care s-au organizat
excursii între anii 1939—1947. În al doilea rînd, disciplina pe care o presupunea calitatea de membru al
asociaţiei. De reţinut şi continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între l ianuarie 1941 —
l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante: Snagov, Predeal, Iezer-Păpuşa, mănăstirile
vîlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham...
— Şi totuşi, cu toată ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea excursiilor s-au
derulat în lanţul Bucegilor.
— Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la drum îşi organiza excursiile este valabilă
numai parţial. E drept, noi nu avem — cum avea România pitorească — Ciucaşul, numai o singură
regiune, o zonă, un munte, prin care să drumeţim. Dar tot atît de adevărat este însă şi faptul că noi,
drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de Bucegi. Asociaţia n-a iniţiat nici o
acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau în Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Maramureşul,
nici Delta, nici Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei.
— Explicaţiile — dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care şi-a desfăşurat
activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de munte ale membrilor ei, depărtarea de
Bucureşti a unora din aceste zone... Aveaţi însă un autocar...
 — Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane, dar avea un vis frumos, dragostea de
munte, şi dorea să-şi procure un mijloc de transport propriu. Ca să putem avea acest autocar, cea mai
mare parte dintre noi vărsăm aproape tot salariul la casieria asociaţiei; femeile au luat iniţiativa de a da
ceaiuri în diverse săli. La ceaiuri se serveau dulciuri, gustări, băuturi, aduse de fiecare membru în parte.
În felul acesta am putut aduna ceva bani. Cu ei am cumpărat saşiul de la un cunoscut al unui membru al
asociaţiei; banii i-am dat în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi caroseria şi scaunele căptuşite cu piele.
Comitetul asociaţiei nu mai avea odihnă, fiecare se ocupa de cîte ceva. Am încercat şi am obţinut chiar
unele subvenţii. Aşa am putut să punem pe roate autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare
alb-albastră şi a fost botezat „Rîndunica". Un şofer, Fănică Popescu, care lucra la Uzinele comunale, de
dragul lui şi a excursiilor, s-a tocmit şofer pe „Rîndunica'', bineînţeles în timpul lui liber şi cu o
remuneraţie minimă.
Deplasările cu „Rîndunica" erau organizate în felul acesta: pentru cei care voiau să meargă în
excursii şi contribuiseră cu sume pentru „Rîndunica", costul drumului se recupera din banii daţi ca
subscripţie. Cei ce nu contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele locurilor disponibile, dar cu banii
de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu „Rîndunica" puteau participa şi cei care nu erau membrii
asociaţiei.
— Vă amintiţi ce excursii aţi organizat în vremea aceea ?
— S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am făcut o excursie la Sîmbăta, cînd ne-
a prins cutremurul cel mare sus la cabană, şi în Ciucaş. A urmat apoi o excursie la Bran, de unde am
plecat la cabana de vînătoare „Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului, la Giuvala, urma să ne
aştepte autocarul. Mi-amintesc că, într-una din văile Pietrei Craiului, Ionescu-Dunăreanu a alunecat pe
gheaţă şi era cît pe ce să ne dea mult de furcă: fiind rănit, am ajuns cu chiu cu vai la cabana Plaiul Foii,
de unde am putut înştiinţa pe Fănică Popescu să vină cu „Rîndunica" pînă la Zărneşti, ca să ne
întoarcem repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în alte locuri de
agrement din preajma Bucureştiului.
— O clauză introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în mod expres,
obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această problemă de către Hai la drum ! ?
— Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre, încercam să imprimăm o disciplină de
fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta de măsuri organizatorice, sau de aplicarea unor sancţiuni. Nici
nu era posibil aşa ceva, de vreme ce asocierea oamenilor în organizaţie era liber consimţită. Cu toate
acestea, la început, faţă de cele cîteva încercări de abatere de la programul de punctualitate pe care ni-l
impusesem, a trebuit să acţionăm. Şi iată cum:
— dacă cineva întîrzia la o conferinţă, eu, în calitate de preşedinte al asociaţiei, întrerupeam pe
conferenţiar, adresîndu-mă acestuia şi auditoriului astfel: „Permiteţi, va rog, o mică întrerupere pentru
ca domnul (sau doamna)... care a întîrziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între noi";
— dacă cineva nu era la întîlnire la locul şi la ora fixată dinainte, grupul nu făcea nici o concesie
„întîrziatului", ci pleca fără să mai zăbovească un singur minut.
— Se întîmpla aşa chiar şi pe munte ?
— Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de împrejurările concrete specifice. Eu m-am
referit la punctualitate, la disciplina de la... şes !
— Vă mai amintiţi vreo întîmplare de acest gen ?
— Dacă-mi amintesc vreo întîmplare ?... Aş zice că mi le amintesc pe toate sau, mai bine zis,
că ni le amintim pe toate ! Şi asta din mai multe motive: în primul rînd pentru că viaţa mea şi cea a
soţiei mele, Ana Iliescu, turistă mai veche decît mine, pe care am cunoscut-o ca participantă la
şezătorile ADMIR-ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi vine o vîrstă cînd, deşi
mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din viaţă le trăieşti în dialoguri urmate de lungi
tăceri...
— Povestiţi-ne, totuşi, cîteva întîmplări l
— Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită în cadrul asociaţiei noastre, am să
va relatez două întîmplări legate de acest aspect.
...Pentru prima excursie cu „Rîndunica" locul de întîlnire şi de pornire din Bucureşti era fixat
în faţa Ministerului Agriculturii. Momentul plecării era stabilit pentru ora 15; într-o sîmbătă. La 15 fără
cinci minute, autocarul era gata de plecare, numai că, din păcate, cîteva locuri rămăseseră goale. Ce era
de făcut ?... Să-i aşteptăm pe întîrziaţi, ori să plecăm la ora stabilită ? Desigur, conform normelor
impuse în privinţa disciplinei, am hotărît plecarea la ora 15. La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam
cotul străzii pentru a ne îndrepta spre Arcul de Triumf, cei întîrziaţi ne făceau semne disperate cu mîna,
să-i aşteptăm. Zadarnic însă ! Totuşi, ei au participat la excursie. Atunci cînd autocarul ajunsese la
Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo, căci se aruncaseră în grabă în taxiuri. Altădată, eram tot cu
„Rîndunica" la Rîmnicu-Vîlcea, unde făcusem un popas pentru masă. Stabilisem împreună ora de
plecare şi oamenii s-au împrăştiat care încotro. Cînd a venit timpul de plecare, cine credeţi că lipsea ?
Tocmai soţia mea. Ce era să fac ? În mine s-a dat o luptă mare. Era soţia mea. dar în excursie era o
membră a grupului carp trebuia să respecte aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Dacă făceam o concesie,
trebuia să mai fac şi altele.
Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu şoferul Fănică Popescu şi i-am dat
ordinul de plecare. Fănică a pornit, fireşte, dar după cîteva sute de metri a simulat o pană la motor şi a
oprit maşina. A sosit în mare grabă şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel, salvată.
— Eraţi, cum se vede, un preşedinte sever şi drept.
— Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar fi însemnat să fac concesii
punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi la coborîrea ştachetei prestigiului asociaţiei.
— Severitatea dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din cîte ştim, în nici un fel buna
dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor.
— Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea ! Eu cred că era vorba, mai degrabă, de
corectitudine şi nu de severitate în înţelesul strict al cuvîntului. Dealtfel, e bine să spun că Hai la drum
îşi avea propriile ei cîntece, care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti.
— Exista chiar şi un imn al asociaţiei: „Cînd pleacă Hai la drum spre creste". Noi l-am
descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al „Buletinului Hai la drum".
— Exact ! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decît imnul, prin frumuseţea versurilor şi a
melodiei sale, a fost cîntecul intitulat ,,Căsuţa albă". Autorul lui, ca şi al imnului, era poetul Virgil
Costescu. Un poet necunoscut şi nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva în manuscris,
ar merita, poate, să fie valorificată.
— Motivul poetic al melodiei „Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la Bran ?
— Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo: ,,Căsuţa albă". Dar nu era vorba
de o cabană propriu-zisă, ci de o casă pusă la dispoziţia noastră de către tîmplarul din Bran, Gheorghe
Aldea, un prieten de-al nostru şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la „Căsuţa albă"
făceam excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici petreceam, după moda locului, sărbătorile de iarnă şi
de primăvară.
— „Căsuţa alba" era, aşadar, „sediul" asociaţiei „Hai la drum" în Bran. În Bucureşti aveaţi
un sediu permanent ?
— Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la restaurantul „Helveţia", iar mai tîrziu într-o
încăpere de la parterul hotelului „Excelssior", unde îşi avea sediul „Far-ul".
— Asociaţia fotografilor amatori români — F.A.R. cum i se spunea prescurtat — a fost, ni se
pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din România. Răsfoind revista pe care o edita între anii
1936—1941, „Fotografia", ne-am dat seama că materialele publicate în cuprinsul ei erau de foarte
bună calitate, că de fapt ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti.
— Noi, cei de la F.A.R., nu eram profesionişti. Cu toate acestea, realizam fotografii bune, mai
ales pe cele în alb-negru. Explicaţia trebuie căutată în pasiunea pe care o demonstrau, în acest sens, cei
care activau în cadrul asociaţiei. Era o pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil.
— Dintre autorii fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în mod deosebit ?
— Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate la vremea aceea, nu numai de cititorii
publicaţiei, ci şi de marele public, cu prilejul diferitelor expoziţii iniţiate de F.A.R. Dintre ei aş aminti
doar cîteva nume care îmi vin acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion Udrişte-Olt; unul
din foştii membri ai F.A.R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai tîrziu profesionist, iar Emilian Cristea
este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini — diapozitive — realizate cu o pricepere de
invidiat.
— Dumneavoastră, Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F.A.R.-ului. Preocupările asociaţiei,
din cîte am putut constata, nu erau canalizate numai în direcţia realizării fotografiilor menite să
popularizeze frumuseţile turistice ale ţării. Care au fost, însă, direcţiile activităţii desfăşurate de
„Biblioteca turistică" pe care aţi condus-o ?
— ,,Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să înţelegem însăşi numele ei, îşi propusese un scop
bine precizat: publicarea cărţilor turistice — ea fiind o editură. Era acesta un program al său de la care,
în calitate de fondator şi director, nu m-am abătut niciodată. N-am făcut-o, pentru că doream să lansăm
titluri de interes major, în măsură să facă o bună propagandă drumeţiei. Din păcate — cu toate că
editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936—1947, n-am putut tipări decît un număr extrem de mic de
titluri:
„Bucegii şi Piatra Craiului" de I. Ionescu-Dunăreanu, 1936;
„Opt zile în Retezat" de Emilian Iliescu, 1944;
„Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946;
„Pe Valea Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.
Menţionez că, editînd numărul l al acestei colecţii, am lansat în publicistica turistică pe I.
Ionescu-Dunăreanu.
 — Oricum, ideea înfiinţării unei edituri cu un profil atît de inedit în peisajul instituţiilor
similare a fost lansată. „Biblioteca turistică" trebuie considerată, din punct de vedere istoric,
precursoarea vechii secţii de turism din cadrul editurii Meridiane, urmată de crearea Editurii pentru
turism în 1971 şi mai apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoastră, în
cadrul „Bibliotecii", aţi publicat aşa de tîrziu o carte ?
— Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest domeniu al scrisului, îmi plăcea mai
mult postura de organizator de turism şi mă bucuram cînd reuşeam să pun pe picioare acţiuni care,
ulterior, s-au dezvoltat uneori remarcabil.
Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai tîrziu, într-o perioadă, în care făceam
excursii mai mult de unul singur, său numai cu soţia, mi-am notat impresiile de călătorie prin munţii
tării. Aşa s-au născut titlurile: „Opt zile în Retezat" (1944), „Pe Valea Cernei" (1947)...Munţii Retezat"
(1968), „Popas în Retezat" şi..Pe Argeş în Sus" (1971).
Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a colecţiei,.Munţii noştri" — editată de
O.N.T. Dintre acestea aş menţiona:..Munţii Retezat", „Ceahlăul". „Munţii dintre Olt şi Jiu"...Munţii
Rodnei", „Rarău şi Giumalău". Din păcate, cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E]e au
apărut fără numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am publicat recent în Editura
Sport-Turism ghidul despre Retezat, în colecţia..Munţii noştri".
— Observăm că aria de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră este destul de amplă:
Retezat, Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei, Ceahlău...
— Sînt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă de pe vremea cînd mai exista „Hai
la drum" ! Altele au fost vizitate de mine mai tîrziu, în timpul liber, sau în anii din urmă. ca pensionar.
Aş vrea să spun, în orice caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume loc înainte de a-l
cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii amănunţite pe teren.
— Aţi iubit drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia. Cum explicaţi acest
lucru ?
— În anul 1941, cînd ţara a intrat în război, autocarul nostru a fost rechiziţionat: m-am
deplasat personal la Tîrgu Ocna pentru a-l da în primire. Excursiile noastre au continuat şi în timpul
războiului, cînd s-a putut, şi pînă la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie.
În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie, transferîndu-i lui Ion Ionescu-Dunăreanu
această funcţie. Scarlat Antonescu şi Ion Tămăsescu erau vicepreşedinţi. Secretar era Octav Tuhai.
După desfiinţarea asociaţiilor de drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Preferam însă
excursiile în care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea mai mare parte din munţii noştri,
pe poteci marcate, şi prin foarte multe locuri nemarcate.
— În cadrul asociaţiilor de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de specialitate completate
cu sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu această categorie de drumeţi ?
— Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am fost pus în situaţii dificile, din cauza
unor grupuri, vîrstnici sau tineri, pe care nu am putut refuza să-i iau sub ocrotirea mea. Îmi aduc aminte
că, într-una din ieşirile noastre, în doi — eu şi soţia — în Piatra Craiului, un oarecare funcţionar de la
un minister conducea un grup de aproximativ 15—18 persoane, echipate, fiecare, cum s-a priceput;
majoritatea femeilor purtau pantofi de oraş, pardesie, aveau poşete; doar doi-trei bărbaţi erau echipaţi
pentru o călătorie pe munte. Se vedea că sînt nişte novici. De cum ne-am dat jos din tren, la Zărneşti,
conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să meargă cu noi. Zadarnic i-am explicat ca
intenţionam să facem un traseu dificil. Conducătorul grupului, inconştient, nu a vrut să înţeleagă,
afirmînd mereu ca, pe răspunderea lui, o să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele, doar, doar, o să
renunţe. Degeaba. Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune chiar că nu a lipsit mult ca totul să se
soldeze cu o catastrofă. Conducătorul acela a luat-o înainte, cînd tot grupul se odihnea într-un canion
abrupt, extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un pietroi, care se rostogolea cu furie spre noi. Cînd soţia
mea a strigat: „piatra".... eu abia am avut timp să spun: ,,la perete !"... Nenorocirea a fost evitată fiindcă
pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe bucăţi; doi din grup au fost atinşi uşor, iar una din
spărturi s-a lovit de bocancul meu, proptit în calea ei la timp, dar a izbit-o în spate pe soţia mea. Mare
parte dintre,cei care s-au ferit, lipindu-se de stîncă, s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să descriu
cum am urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre toţi participanţii de atunci, mă
îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cît de puţină dragoste de drumeţie...
Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni disciplinaţi şi să-i cunosc, cît de
cît, de multe ori mi s-a întîmplat să constat că unii au caractere inadaptabile la situaţiile dificile ivite pe
munte. Am avut însă şi satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am iniţiat cursuri de orientare
turistică şi am organizat şcoala de schi. Accidente grave nu s-au întîmplat în acţiunile turistice iniţiate
de mine, afară de cazul lui Dunăreanu şi asta din neatenţia lui !
— Să ţinem cont că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare, drumeţii adevăraţi
mai puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de către cei încercaţi.
 — E drept ! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947, prin decembrie, fiind invitaţi la
ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de apele lacului Bicaz, ne-am gîndit că putem da o raită prin
Ceahlău. Zis şi făcut ! Am plecat cu soţia într-o după-amiază, avînd o recomandare către un pădurar
care locuia la canton, azi cabana de la Izvorul Muntelui. Pădurarul urma să ne însoţească. Ziua era
senină. Zăpada mare, îngheţată, ne scîrţîia sub picioare. Am ajuns în creasta Secu cînd se îngîna ziua cu
noaptea. Ne-am oprit sub un brad unde zăpada era toată răscolită; am văzut cantonul şi am coborît
odată cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei. Cînd pădurarul ne-a văzut la acel ceas în uşa
cantonului, nu-i venea să creadă că sîntem într-adevăr teferi. Abia a îngăimat: „Acum nici un sfert de
oră au urlat lupii în creasta dealului. Cum de aţi ajuns aici ?..."
Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea şefului lui de-a ne însoţi pînă
la cabana Dochia, el a spus că nu merge şi nici pe noi nu ne sfătuieşte s-o facem. Zicea că, de cînd este
el pădurar pe meleagurile acelea, n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o
zăpadă atît de mare ! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărîrea noastră. Cînd am fost gata de drum,
pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a spus: „Cu oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi
apoi cum să va las singuri ?"
- Cum a fost drumul pe munte ?
— Drumul a fost destul de obositor. În rest, o încîntare. Cabana era închisă, aşa că am făcut
foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit pădurarul pe poteci de vis, aproape numai de el
ştiute. Pădurarul se tot minuna de curajul nostru.
După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului, multe din ele încă nemarcate. Mai tîrziu,
cînd satele din jurul lui au fost potopite de oglinda apelor lacului Bicaz, am trecut peste ape cu barca
sau vaporaşul.
— Aţi făcut excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi cărti sau aţi
publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici călătoria pe ape n-aţi neglijat-o, cu
vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi mai departe, prin Porţile de Fier.
— Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am lăsat la o parte vestigiile
descoperite în decursul anilor, muzeele în aer liber şi vechile aşezări din jurul Constantei. Drumeţia
noastră am extins-o şi pe malul bulgăresc. Plecînd de la Vama am vizitat Balcicul, Caliacra, am coborît
în văile îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stînci.
Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecînd cu vaporul la Tulcea; am ajuns la Denis-Tepe. De
dealurile Babadagului înalte numai de 240—260 m altitudine, dar bogat înveşmîntate cu păduri de
stejar şi tei; am trecut din lacul Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizitat vechea cetate
Heracleea, m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau numeroase cîrduri de păsăret.
Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am cunoscut munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri, cîmpuri
întinse, rîuri, lacuri, ape, am acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele.
— Într-un interviu la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Cîmpuşel, pe Valea Jiului. Aţi
vrut să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe vechiul dumneavoastră prieten,
Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atîtea ori, aşa aţi spus parcă ?!
— Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc. Cîmpuşelul este „o gură de rai" cuibărită
între cotloanele Iorgovanului şi Oslei, la răscrucea cărărilor care duc spre Vîlcan, Godeanul şi
Retezatul Mic, dar în mintea şi în inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără pădurarul şi
prietenul meu Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul acestui omuleţ, de o rară
agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi sinceră. Acest om pasionat de munca sa iubeşte deopotrivă
sălbăticiunile pădurii, oamenii, florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl cunoaşte. Ne-am
bucurat împreună de revedere, de drumuri, de peisaj.
De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de starea sănătăţii. Soţia mea însă nu
s-a lăsat pînă nu a călcat şi unele dintre potecile străbătute de noi altădată. A ajuns pînă la izvoarele
Cernei, a mai urcat pe Oslea şi pe Iorgovanu din Retezat, ajungînd pînă la Albele şi pe Drăgşanu, pe
drumul descris în călăuza mea „Pe Valea Cernei".
Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a scris, dar destul de multe ca să-mi rămîie
ferecate în suflet toate minunăţiile săpate în piatră de migala apelor ce îşi căutau cale slobodă spre
lumină.
— După o asemenea prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de peste 40 de ani,
bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti greu de măsurat.
— Aveţi dreptate ! În prezent, cînd starea sănătăţii mele mă împiedică să mai fac excursii pe
munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele sînt, cum aţi spus, nesecate comori. Asta nu înseamnă că nu
mai activez pe tărîmul turismului, ca să zic aşa ! Pînă nu demult am fost prezent, săptămînal, cu un
articol de turism în ziarul „Munca"; colaborez la diferite „Almanahuri" şi revăd din cînd în cînd notiţe
şi însemnări făcute cîndva. Mi-aş dori sănătate, ca să mai pot redacta.vreo carte, două...
— Din această ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi da generaţiei
tinere ?
— Cînd unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi ceară sfatul, le stau la dispoziţie cu
multă plăcere, dacă-mi cereţi dumneavoastră, acum, cîteva sfaturi pentru cei tineri, am să spun ceea ce
ar spune oricare din confraţii mei, marii iubitori ai drumeţiei:
* să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor alcoolice la munte; ospeţele cu alcool pot fi făcute şi
acasă;
• să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;
• să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără o bună călăuză; muntele e un imperiu frumos
al naturii, dar ascunde atîtea capcane pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este un eroism, ci o
imprudenţă să te iei, sus pe munte, de piept cu vremea;
• să lase locul curat; aşa procedam noi — ardeam hîrtiile într-un loc permis, iar cenuşa o aruncam să
îngraşe iarba şi florile muntelui.
— Nu putem, tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră fără a vă solicita
părerea despre turismul actual.
— Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest sens. Dacă m-aţi întrebat, am să va
spun că sînt realizări formidabile, uluitoare, mai ales pentru noi, vechii turişti. Litoralul Mării Negre
este un rai de frumuseţe. În Deltă s-au făcut pentru turism lucruri minunate. S-au restaurat cetăţi vechi
şi s-au pus în valoare obiective de tot soiul; se face, de asemenea, o bună propagandă. Toate generaţiile
pot beneficia de avantajele turismului modern, graţie mijloacelor mecanice de transport puse la
dispoziţia amatorilor.
Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sînt adeptul formulei lui Calistrat Hogaş, care
spunea: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine..."
Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rînd pentru munte. Mă întreb totuşi de ce
mulţi turişti preferă să se deplaseze în toate locurile numai şi numai cu mijloacele auto ?... Oare mersul
pe jos să-şi fi pierdut frumuseţea ? Hotărît, nu ! Dintre toate formele de turism doar drumeţia are cu
adevărat farmec, şi acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o anumită tendinţă
de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curînd, ea va predomina, în ciuda tuturor
modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmecul ei nu se va
pierde niciodată.
Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după acordarea interviului.

IONEL POP
Doctor în drept. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România. Redactor
al revistei „Carpaţi", Cluj, 1933—1948. Vînător devenit ocrotitor al naturii. A cercetat
psihologia animalelor şi a publicat multe lucrări despre viaţa acestora.

TURISM, VÎNĂTOARE, POEZIE...

— Între scriitorii noştri, dumneavoastră, Ionel Pop, aveţi o experienţă singulară: v-aţi
apropiat de intimitatea vieţii animalelor încercînd să descifraţi — dintr-o suită de întîmplări şi gesturi
observate „pe viu" — semnificaţii şi comportamente imposibil de sesizat de către ochiul privitorului
comun. Constatările şi concluziile formulate le-aţi prezentat cititorilor în cîteva lucrări pline de inedit:
„Instantanee din viaţa animalelor" — 1958; „Din fauna noastră" — 1959; „întîlniri cu animalele" —
1960 ş.a. Sînt cărţi care va aşază, pentru totdeauna, printre cercetătorii de seamă ai psihologiei
animale. Ca să le scrieţi a trebuit să colindaţi pămîntul românesc în lung şi în lat, aşa încît nu greşim
dacă va socotim printre marii turişti din ţara noastră, într-un fel, chiar mărturisiţi acest lucru în
prefaţa uneia din cărţile dumneavoastră. Dar nici acolo, nici în altă parte, nu va propuneţi să daţi un
răspuns privind relaţia ce poate fi stabilită între turism şi vînătoare. V-am ruga, de aceea, să o faceţi
acum...
— Răspunsul nu poate fi unul categoric. Despre ce turism e vorba ? Despre ce vînătoare e
vorba ? Face ,,turism" cel ce, în zilele lui de vacanţă, vede ţări străine, dus de automobil, de tren sau de
avion. Se cheamă ,,turism" şi excursia pe care o face orăşeanul duminica spre munţi, cînd de la poalele
lor se urcă în telefericul care îl avîntă pînă în uşa cabanei. Aici găseşte tot ceea ce face plăcut un hotel,
un restaurant, un bar din oraş — electricitate, încălzire, paturi moi, mîncăruri şi băuturi alese. Şi apoi,
de seara şi pînă tîrziu în noapte, muzică şi dans. Acelaşi teleferic, a doua sau a treia zi, îl coboară la
gară şi „turistul" se întoarce acasă. Este „turism" şi cel organizat de O.N.T., cu autocarele care duc o
întreagă societate de-a lungul şoselelor, cu escale în puncte de interes istoric sau de altă natură.
Şi, oare, despre ce ,,vînătoare" e vorba ? Desigur, vînătoare e cea aranjată cu programe, avînd
afişate, la sediu, amănuntele desfăşurării vînătoreşti. Se strîng în ziua, la ora, în locul fixat, zece,
douăzeci, mai mulţi vînători „programaţi" şi o zi întreagă fac goană după goană, respectîndu-se cu
stricteţe programul comunicat la timp. Fac vînătoare şi cei ce, în agitaţie ascuţită, hăituiesc mistreţii cu
cîini învăţaţi. Şi cei ce stau la pîndă, sau cei ce cutreieră tarlalele, atenţi la cîinii care pontează prepeliţe
şi apoi adună la brîu ciorchine de păsări. Vînător e şi cel ce pleacă de acasă şi are în suflet nesaţiul de a
împuşca, de a doborî cît mai mult vînat.
Aceste feluri de turism şi de vînătoare, şi altele asemenea, nu au o contingenţă cu turismul şi
vînătoarea în sensul iniţial, adevărat.
„Turist", în înţelesul vechi al cuvîntului, nealterat de formele moderne, e cel care, cu raniţa în
spate, cu toiagul în mînă, cutreieră pe picioarele lui regiuni ce îl ademenesc, fie şes întins, fie, mai ales,
înălţimi de munte. Acesta face turism, sau, cum cred că ar fi mai binc să se spună, drumeţie.
Acest turist îşi înviorează trupul, poate moleşit de sedentarism, prin mişcare şi efort; îşi
primeneşte gîndurile şi sentimentele, apropiindu-se de frumuseţile de o mie de feluri pe care i le oferă
natura; adeseori, renunţă la comodităţile pe care i le prilejuieşte viaţa din civilizaţia oraşului sau a
satului său şi coboară la un fel de viaţă şi mijloace simple, chiar primitive; mai e şi vraja măruntelor
aventuri pe care i le scoate în cale neprevăzutul. Toate se împletesc şi îi creează o euforie de ale cărei
elemente poate că nici nu-şi dă seama.
Sînt vînători (Mulţi ? Mi-e teamă că, azi, sînt cam puţini !) pe care nu-i copleşeşte nerăbdarea
de a-şi umple doldora tolba cu vînat, sau de a-şi împodobi pereţii casei cu cît mai multe trofee, mărturii
ale victoriilor lor. Sînt alţii care găsesc o dulceaţă nespusă, nu în bogăţia pradei, ci în faptul că, vînînd,
au senzaţia că se coboară pe scara mileniilor într-o lume şi o atmosferă cît de cît asemănătoare cu aceea
în care au trăit strămoşii îndepărtaţi. Şi acest vînător al zilelor noastre se integrează, într-o măsură mai
mare sau mai mică, în alcătuirea naturii, în legile ei, îi culege darurile şi îi înfruntă adversităţile. Ei sînt
asemenea orăşeanului ridicat de la sat, care, în vacanţă, se întoarce pentru o zi sau două la vatra
modestă a părinţilor, simţind o neînţeleasă mîngîiere printre lucrurile între care şi-a trăit îndepărtatele
zile ale copilăriei.
Între acel turist cu rucsacul în spate şi cu toiagul în dreapta şi acel vînător cu puşca zgîrcită şi
cu sufletul dornic şi receptiv la minunile naturii prin care hoinăreşte, desigur că există o mare
asemănare. Este o înfrăţire în căutarea şi găsirea unei primeniri trupeşti şi sufleteşti, cu putinţă de
realizat în împrejurările de viaţă din zilele noastre. Acest fel de turism şi acest fel de vînătoare sînt
înfrăţite.
— Din ceea ce declaraţi, înţelegem că distingeţi şi un antagonism, o zonă umbroasă între
turism şi vînătoare.
— Încă există una. Sperăm însă că, odată cu dezvoltarea educaţiei, ea va dispărea. Toate
vietăţile care trăiesc pe întinderile şi în înălţimile prin care calcă turistul au nevoie de pace, de linişte,
ca să-şi toarcă firul vieţii aşa cum le este dat. Vînătorii ocrotitori vor, pe drept cuvînt, ca în teren
vînatul să aibă pace, linişte, sa nu fie stîrnit, fugărit. Turiştii trebuie să se alăture acestei norme de
conduită. Ei trebuie să umble, pe cît se poate, numai pe potecile turistice desemnate. Dacă-şi vor alege
drumul pe altundeva, se vor abţine de la chiuituri şi zgomote stridente. Cînd vor vedea o pasăre, o
căprioară sau o altă vietate, se vor bucura pîndind o clipă scena din faţa lor, fără să o tulbure în nici un
chip. Sînt revoltătoare obiceiurile unor turişti nedisciplinaţi care, chiuind în stîncăriile caprelor negre,
slobozind pe coaste bolovani, le pornesc în fugă de moarte. Eu cred că asemenea fenomene negative
vor dispărea odată cu pasul civilizaţiei.
— Ştiţi cumva, în România, de existenţa unor locuri, bogate în faună cinegetică, dar încă
neinvestigate de turişti ?
— Am arătat că turismul nedisciplinat aruncă o umbră deasă între turism şi vînătoare. Deci,
dacă ar exista locuri bogate în vînat, încă necălcate de turişti, aş face un rău serviciu vînătoarei
descoperindu-le. Eu nu cunosc asemenea insule tainice. Cu excepţia caprelor negre, vînatul nostru
mamifer duce o viaţă nocturnă, întîlnirea turiştilor cu urşii, cerbii, căprioarele, e rară, întîmplătoare.
Totuşi, în două regiuni aceştia au prilej să vadă şi să admire, paşnic, animalele din sălbăticiune.
Drumeţii pe munţii stîncoşi descoperă cioporuri de capre negre. Rămînînd liniştiţi, ei le pot observa
îndelung, mai ales dacă n-au fost uitate acasă binoclurile. Observarea în linişte a caprelor negre e o
mare desfătare. Aş recomanda apoi, celor ce caută întinderile, să petreacă două, trei zile în Delta
Dunării în epocile de migraţie a păsărilor, adică primăvara şi toamna. Vor fi martorii unuia dintre
fenomenele cele mai impresionante pe care ni le poate oferi natura vie. Pe căile văzduhului, ziua,
noaptea, trece ca un fluviu mulţimea de milioane a păsărilor; milioane ca număr, sute şi sute ca specii,
de la lebede şi pelicani pînă la micile păsărele. O parte coboară pe ochiurile de apă, pe grinduri, ca să se
odihnească, să caute în grabă oleacă de hrană; altele trec şi trec, plutind, „scuturînd aripile", unele
trîmbiţînd, altele chemîndu-se, celelalte parcă sporovăind între ele. Omul rămîne copleşit de acest
spectacol grandios, îşi pune întrebări în legătură cu fenomenul migraţiei păsărilor, fenomen ale cărui
pagini încă nu le-au scris, poate, nici marii ornitologi.
— Pasiunea pentru vînătoare poale genera o mare pasiune pentru turism ? Un turist
îndrăgostit de activitatea aceasta, aleasă deliberat, poate deveni vînător ?
 — Vînătoarea şi turismul sînt preocupări — dacă vreţi „pasiuni" — diferite. Rar e vînător care
să fie în acelaşi timp şi turist — cu rucsacul şi cu toiagul — şi rar turist pasionat care să fie şi vînător.
Fiecare îşi află mulţumire şi plăcere în felul lui de a scăpa din chingile preocupărilor de toate zilele şi a
afla recreaţie în contact cu natura. Mi se pare că pe vînător îl mînă în aventura sa din munţi şi din
cîmpii o predispoziţie, o scînteie adusă din strămoşi. De obicei, vînătorii, încă pe cînd erau copii,
porneau, cu praştia şi cu plasa de prins fluturi, îndemnaţi de acea scînteie. Rar se trezeşte aceasta în
omul în vîrstă. Mai adeseori acesta devine „vînător" îndemnat de „modă" sau de obiceiurile cercurilor
în care a ajuns. Să faci propagandă pentru vînătoare, să îndemni pe cineva să devină vînător, cred că e
fără de rost. Dealtfel, la noi, presiunea vînătorilor asupra sălbăticiunilor-vînat e deja prea mare. Avem
prea mulţi purtători de arme de vînătoare. Problema mi se pare a fi reeducarea şi selecţionarea
vînătorilor, aşa încît unii dintre ei să prefere alte îndeletniciri în aer liber, între care şi pescuitul sportiv,
care suportă orice număr de amatori, pescuind corect cu undiţa. În schimb, o propagandă pentru
popularizarea turismului, a drumeţiei la noi e salutară, necesară.
În ce mă priveşte, sînt în cumpănă: oare făceam vînătoare sau turism, în multele zile petrecute,
de exemplu, în stîncăriile de la Sîmbăta Făgăraşului ? Însoţit de paznicul Oanea sau de fratele său
Galaction Boantă, din Viştişoara, cu arma în spate şi hotărît să nu trag nici un foc, urcam de la cabana
din vale pînă pe Culmea Drăguşului. De aici, tot pe culme în sus, pe sub Răcărele, pe sub cele două
“Ferestre", peste Valea lui Mogoş, pînă la Piatra Caprei. Seara coboram rupţi de oboseală la cabană. Cu
popasuri, cu observări, cu încîntări, fără gînd de a împuşca ceva.
— Spuneţi-ne, cînd şi cum s-a întîmplat să deveniţi vînător ? Şi, mai ales, un vînător deosebit,
un vînător-poet, dacă ne putem exprima astfel...
— Nu am devenit vînător luînd o asemenea hotărîre. Şi nici întîmplător, îndemnat de vreun
prieten şi gustînd, pe neaşteptate, din fructul dulce. Mi se pare că am adus „Scînteia" din strămoşii
ţărani din munţii de unde izvorăşte Someşul Mare, strămoşi care au înfruntat şi au biruit „fiara cea
fioroasă", zimbrul, iar mai aproape de vremile noastre, ursul mînios şi mistreţul colţos. Scînteia a fost
plăpîndă. După praştie şi plasa de fluturi a urmat flobertul: Scînteia a dat flacără cînd, “cu puşca cea
mare", am doborît primul iepure. S-a făcut bobotaie cînd cel în vîrstă a apropiat cerbul în muget şi
cocosul de munte care rotea în taina cetinilor. Apoi focul s-a îndulcit într-o văpaie potolită; văpaia a
trecut într-o lumină blîndă, asemenea aurului vechi care cuprinde larg munţii înspre apus, cînd focul a
coborît dincolo şi pare că s-a stins.
Rînd pe rînd s-a deschis tot mai mult sufletul copilului, al adolescentului, al bărbatului, al
celui ce încărunţea, spre frumuseţile pămîntului; pasiunea de vînător care ucide s-a îmblînzit şi i-a luat
locul — pînă la urmă copleşitor — o înclinare ce s-ar putea numi şi dragoste faţă de vietăţile care
împodobesc lumea. Apoi, prin sita anilor, s-a strecurat lamura amintirilor fără de sînge şi fără durere,
rămînînd tărîţe de reproşuri... „Vînător-poet" ? Nu-mi pot apropia acest calificativ. N-am fost tentat
nicicînd să făuresc versuri. Dacă aş fi încercat, cred că aş fi eşuat...
— Cînd v-am numit „vînător-poet" nu ne-am gîndit, neapărat, la stihuitorul care aţi putea fi.
Avem convingerea însă că în felul în care înţelegeţi relaţia vînătoare-vînător, după felul cum v-aţi
comportat în postura de vînător şi, mai ales, după lectura cărţilor pe care le-aţi scris despre animale,
avem convingerea, repetăm, că sînteţi, într-adevăr, un veritabil nostalgic, un poet...
— Mă rog, dacă dumneavoastră credeţi aşa...
— Aţi amintit, în treacăt, cîteva din locurile de vînătoare preferate, dar aţi lăsat să se
înţeleagă că mai sînt şi altele.
— Hoinărelile mele vînătoreşti, pescăreşti şi pseudocinegetice m-au purtat prin multe locuri
încîntătoare; am admirat peisajul Bărăganului, primăvara, cînd se înfoaie dropioii şi cînd, departe peste
verdele proaspăt al holdelor tinere, uneori mirajul vrăjeşte hotarele privirii. Valurile de coline
împădurite, cu vesele ochiuri de poieni, au fost adeseori bucuria ochilor. Apoi munţii în mantia sumbră
a brădetului. Apoi vîrfurile de cremene care se oglindesc în safirul iezerelor. Apoi lumea Deltei, în care
ţi se pare că te-ai adîncit într-un colţ neumblat al peisajului tropical.
Bogăţia în vînat a diferitelor regiuni pe care le-am călcat, isprăvile vînătoreşti, abia aveau
oarecare însemnătate pentru intensitatea plăcerii mele, după cum nici în amintirile omului bătrîn nu sînt
gradate, în dulceaţă, acele isprăvi.
Iată Bădăcinul din Sălaj, cu picioarele împădurite ale Măgurei, cu Dealul Ţarinei, cu Dealul
Varului, cu Ierdănelele şi Roşiile, cu mulţime de iepuri şi căprioare, cu aventurile tinereţii la ,,cetăţile"
viezurilor. Acolo se strecura în firea mea ceva din fiinţa strămoşilor care au călcat şi au nobilat aceste
locuri, ceva din aceea care mi-a dat viaţă şi mă îmbrăţişa cu drag cînd veneam din oraşul meu, cînd mă
întorceam de la Hărăşti, de pe la Cornet, cu pradă, fără pradă. Acolo erau şi morminte care îndemnau la
toarcerea mai departe a firului dragostei de neam şi de pămîntul ţării.
Iată cercul mare care cuprinde munţii Sovatei, ai Praidului, ai Josenilor, străjuit de Discul
Seacă şi cuprinzînd, de două părţi, misteriosul fost crater al Săcuieului. Acolo era vatra cerbilor. În
1920, cînd cîţiva prieteni — doar cît degetele mîinii — am arendat dreptul de vînătoare de acolo, eram
nespus de bucuroşi. Zece ani am vărsat bănet, am ars dragoste, am pus trudă, fără sa ne îngăduim un
foc de puşcă. Şi s-a născut un adevărat rai în care, prin-tr-o plimbare de cîteva ore, ziua. vedeai treizeci,
patruzeci de cerbi, de căprioare ieşite la lumină. Braconajul de după război a făcut totul tabula rasa.
Iată apoi căldarea enormă de la Valea Sîmbetei, împrejmuită de meterezele de piatră care
împung cerul. Acolo, vara, zîmbeau în flori roşii bujorii, acolo săltau iezii de capră neagră în jurul
cioporuri-lor, acolo, toamna tîrziu, în zăpezi, în polei şi în viscol, făceau suveică între pîlcurile de capre
ţapii negri ca dracii. Carabina doar o dată în an îşi grăia lătratul de moarte.
Era apoi Valea Frumoasei ! Imensul teritoriu de vînătoare, fag şi ocean de brădet, de jos de la
muntele Muncelul pînă sub Vîrful lui Pătru şi de la Su-rianu pînă în hotarul Novacilor din Gorj. Munte
înalt, însă cu privelişti prietenoase, blînde.
— Din cîte ştim, aţi clădit şi o căsuţa acolo...
— Da, am rupt din agoniseala mea şi am ridicat o casă din bîrne, ,,Casa de la Izvorul de
argint", cu gîndul să-mi adăpostească mie, rudeniilor mele, prietenilor, drumeţilor care s-ar potrivi,
zilele de destindere, de slăvire a Naturii, mamă bună şi darnică. Am tocmit meşteri din Ţara Moţilor să
înalţe acolo pe un grui, deasupra Izvorului de argint şi un paraclis împrumutat din Maramureş...
Amintirea pipăie cu emoţie parcă toată palma de loc de acolo, urcă în cerdacul din etaj şi se încîntă de
priveliştea spre munţii din jur; revede încăperile cu mobila rustică şi cu podoabele de pe pereţi, aude şi
cucul din ornic, vestind cum trec în goană ceasurile vieţii. Cît am hălăduit pe acolo, cerbii — şi erau
mulţi ! — n-au simţit glonţul meu. Într-un an, cîte un singur cocoş de munte plătea cu sînge darea
datorită de neamul lui. Cînd poruncea bucătăria, trebuia jertfit cîte un căprior. Păstrăvii fără număr
făceau bucuria pescarilor şi bogăţia meselor. Stîna de pe Slimoi dădea bunătăţile ei, muntele pe ale lui,
mănătărci burduhoase, zmeură bobată, afine, coacăze... „Fuit!"
Pline de bucurii erau vînătorile mărunte la păduricile din Cojocna de lîngă Cluj şi pe
întinderile arădane, unde iepurii săreau ca lăcustele, fazanii izbucneau în buchete, asemenea unor
rachete multicolore. Şi apoi rîurile şi pîraele, cu păstrăvi şi cu lipani în afara Frumoasei: Lăpuşna,
Valea Avrigului, a Arpaşului, Bîlea, Viştea Mare, Viştişoara, Lacu Roşu de sub ţuguiul Suhardului, cu
păstrăvii lui uriaşi...
— După cîte spuneţi, s-ar părea că nici n-aţi fost un adevărat vînător...
— S-ar părea. În realitate, îmi apasă conştiinţa multe victime, de la urs şi cerb, pînă la
potîrniche. Aventura vînătorească se împletea în cosiţa de aur cu darurile locurilor. Am mînuit cu
plăcere şi arma de vînător şi undiţa de pescar, şir lung de ani.
— Şi cine au fost cei mai buni prieteni ai dumneavoastră în acţiunile cinegetice...
— Să-i categorisesc nu pot... M-ar durea prea amar nedreptatea pe care aş face-o unora, mai
ales că aproape toţi camarazii — prieteni-vînători, s-au mutat de sub soare. Mi-au fost însă adevăraţi
Prieteni şi paznicii de vînătoare. Oameni de credinţa, ajutoare bune, care au fost alături de mine în
bucurii, în amărăciuni, sub cer senin, sub bici de ger şi de viscol, uneori în împrejurări de cumpănă
primejdioasă. Numele şi faptele unora dintre ei se găsesc şi în scrierile mele.
Iată-i şi pe cei mai apropiaţi: Moş Toma Orăşan, din Şugag, care a slujit îndelung la cabana
din Gotu; Rudi Cernota şi Lois Budin, aşchii din vechii carintieni pripăşiţi aici cînd a intrat săcurea în
trupul codrilor şi care s-au făcut „tot o apă şi-un pămînt" cu autohtonii români. Lois avea aşezarea la
Tău, Rudi la Prigoana şi apoi la Oaşa. Viţă de italian pietrar. Albert Pittini slujea, de asemenea, la
Oaşa. Lungăul Draşovean la Bistra, Ion Făţan la Căzile — toţi în munţii Sebeşului. În terenul Sovata —
Pamfil Dătăşan. Pamfil Croitoru. Vasile Maier, pe Bucin, la Joseni, bătrînul Ion Căta, venit acolo din
Şugag şi Ion Ducu, adus de noi tocmai din Novacii Gorjului. La Bădăcin, Aurel Pop păşind alăturea de
mine de ne cînd eram copilandri şi pînă ne-au căzut din mîini armele de vînătoare. La Valea Ierii ne
bucuram de tovărăşia lui Petrea Corcheş. aur de credinţă sub figura lui sălbatică... Vai ! să nu uit pe
fraţii Oanea şi Galaction Boantă, călăuze şi ajutoare de nepreţuit în ţancurile Făgăraşului. S-ar cuveni
să închin fiecăruia cîteva pagini, cu înfăţişările lor trupeşti, cu amintiri. Am s-o fac, poate, altădată...
— Dar dintre oamenii de cultură pe cine aţi cunoscut mai bine ? Unde aţi vînat şi pescuit cu
ei ?
— În scrierile mele am povestit multe momente petrecute cu Mihail Sadoveanu la pescuit de
păstrăvi ori la vînătoare. Zile multe şi bune am petrecut împreună, cu undiţele, pe malurile Frumoasei
din munţii Sebeşului, apoi pe Lăpuşna din Gurghiu, pe rîuleţele care coboară la şes din înălţimile
Făgăraşului, de la Rîul Avrigului pînă la al Sîmbetei. O vară plină de încîntări şi peripeţii ne-am războit
cu păstrăvii uriaşi din Lacu Roşu. În munţii Sebeşului, călăuzit de mine, şi-a împuşcat Sadoveanu cel
dintîi cocoş de munte, urmînd apoi, ani în şir, să urcăm la înălţimi în zodia rotitului acestei păsări. L-
am condus la Sovata la primul său cerb cel al cărui trofeu se găseşte la casa memorială de la mănăstirea
Neamţ. I-am admirat măiestria de trăgător cu glonţ, cînd a culcat un căprior de la o distantă
neverosimilă. Zile bune au fost cele din şesul Aradului, cu puzderie de iepuri şi de fazani. Am arătat în
alte locuri momente în care s-a vădit firea adevărată a maestrului, dezbrăcat de convenţiile vieţii de la
oraş. Aici doar atît: era un camarad bun, săritor, care nu se sfia să pună mîna la măruntele treburi ale
vieţii de cabană din singurătăţi, se bucura de „slobozenia" în care petrecea, ca un copil în vacanţă.
Cumpătat în bogăţia pradei, zîmbea la fiecare succes al lui. Şi la fiecare succes al păstrăvului scăpat sau
al iepurelui cu alicele alăturea. Era îndrăgostit de Valea Frumoasei. Camaraderia de vînătoare şi de
pescuit era aureolată de o caldă prietenie. A fost un statornic colaborator al revistei „Carpaţii", pe care
o scoteam la Cluj, între 1933—1948 şi în care a publicat o minunată nouă versiune a „Mioriţei".
Cu Ion Al, Brătescu-Voineşti am făcut numai două partide de pescuit, de cîteva zile, la Valea
Frumoasei, prin 1928/29. În sportul lui preferat, pescuitul cu undiţa, era maestrul maeştrilor.
Dispreţuind metodele „vulgare", a ajuns la un rafinament poate neatins nici de habotnicii undiţari
englezi. Uneltele cele mai fine, musculiţele artificiale selecţionate... ştiinţific, metode de lansare, de
înţepare... perfecţionate de o lungă experienţă şi lipsite cu totul de rîvna după un coş plin erau
„echipamentul" lui. Un pescar sportiv care îşi dubla plăcerea primitivă cu aceea a unui fel de
cavalerism, care mînuieşte numai floreta şi dă toate şansele adversarului.
Îmi vine în minte o întîmplare. Era în mijlocul lui iulie. Pescuiam în luncile de sub muntele
Oaşa de la Frumoasa. Era o zi de vară cu cerul senin, cu soare strălucitor, cînd. deodată, a început... să
ningă. Cu fulgi mari, ca fluturii albi. N-a durat mai mult de zece minute minunea, care mi-a lăsat o
întrebare fără răspuns, şi o nouă dovadă a nenumăratelor surprize care învrîstează zilele de destindere
petrecute în largul naturii. Cu prilejul unor şedinţe plicticoase ale parlamentului de pe atunci, venea
adeseori Brătescu-Voineşti, secretar general al Camerei (eu eram deputat) să se aşeze în bancă lîngă
mine şi să „dezbatem", în şoaptă, la ureche, serioase probleme, ridicate de pescuitul la păstrăvi...
Ion Agîrbiceanu n-a fost vînător. Cinul lui preoţesc îl oprea să poarte puşca şi sa verse sînge.
Şi totuşi ardea în el pasiunea vînătoarei. A moştenit-o de la tatăl său, ţăran din Cenade, lîngă Blaj, care
a ajuns apoi administrator al moşiei Fundaţiunei de burse Suluţiu. Cred că şi talentul de scriitor l-a
moştenit de la acest părinte, pe care l-am cunoscut, şi îi citeam uneori rapoartele administrative, în care,
între cifre şi relatări, strecura cîte o observare, cîte un gînd cu frumuseţe literară. Ion Agîrbiceanu, în
scrierile lui, pomeneşte de vînătorile tatălui său, pe care îl însoţea uneori, pe cînd el, Ion, era copil. În
vacanţele de vară, pe care le petreceam la Băile Sovata, venea adeseori cu mine la munte, „chibiţînd"
foarte interesat la partidele mele cu puşca sau cu undiţa. În revista „Carpaţii" a scris o serie de articole
sub titlul, “File din cartea Naturii".
Cititorii şi admiratorii lui Lucian Blaga ar crede cu greu, poate, că marele artist-poet era un
pasionat şi mare maestru… prinzător de raci. Într-o vacanţă, tot la Sovata, m-a învăţat şi pe mine acest
meşteşug nelipsit de plăcere. Dintre cele trei rîuleţe care coboară din munţii Sovatei: Iuhod, Sebeş şi
Sovata, în partea de jos a acestuia din urmă era lumea racilor. Una-într-una, porneam peste deal şi ne
umpleam coşurile cu delicioşii crustacei. Blaga m-a învăţat să dispreţuiesc momelile obişnuite,
scîrboase — ficat, broască jupuită şi altele de acest fel — şi să leg de băţul înfipt în albie ceva cu totul
neaşteptat de curat şi de ademenitor: felie de salam de Sibiu. Era meşter să scoată la mincioc racul care
se încleşta încăpăţînat în bucătura bună şi se bucura, adeseori hohotind, la fiecare captură, mai ales
dacă racul era „cît palma", vorba lui.
Cu Demostene Botez am făcut două partide de vînătoare, de cîte trei zile în şir. Aveam dreptul
de vînătoare al hotarului comunei Bădăcin. Pe picioarele Măgurei, pe şesul care se întindea spre apus,
era belşug de vînat: iepuri, vulpi, potîrnichi. O dată pe an făceam acolo „vînătoare mare", cu prieteni şi
cu vînătorii din Şimleul Silvaniei. În două rînduri, Demostene Botez a venit din depărtările în care
trăia. S-a dovedit şi atunci un excelent trăgător şi vînător, cu gesturi de bun camarad. Apoi, la mesele
din conacul ospitalier de la Dealul Ţarinei, era un povestitor spiritual şi cu haz, care adăuga la
atmosfera senină şi fără povara unor gînduri serioase ce domnea sub lampa de petrol atîrnată în tavan.
Pentru puşca sa englezească nu l-am invidiat, dar l-am pismuit pentru minunata căciulă din blană de
vidră, mare, bogată, înspicată, după care îl cunoşteai de la o poştă. A scris adeseori pentru revista
„Carpaţii".
— A scris pentru această revistă şi generalul Constantin Rosetti-Bălănescu, nume de
autoritate printre scriitori cinegetici prin volumele „Expediţii şi peripeţii" şi „Din carnetul unui
vînător". L-aţi cunoscut mai îndeaproape ?
— Şi-a împletit viaţa cu a mea printr-o prietenie caldă de peste patru decenii. Personificare a
corectitudinii, a purtat fără prihană arma de vînătoare şi cu mult rafinament undiţa. Uneori cîteva zile,
uneori săptămîni întregi, ne-am într-aurit viaţa pescuind pe Frumoasa, mai ciocănind pe acolo cîte un
căprior, primăvara luîndu-ne cocoşul de munte. Alte expediţii vînătoreşti şi pescăreşti ne-au dus pe la
Lăpuşna, pe la Sovata, Lacu Roşu, adeseori împreună cu Mihail Sadoveanu, care aprecia mult
tovărăşia, prietenia „domnului colonel" de pe atunci. Acum, pensionari bătrîni, ne aducem aminte în
întîlnirile noastre aproape zilnice de momentele luminoase în viaţa din singurătăţile munţilor.
— Cît aţi trăit la Cluj aveaţi prieten de vînătoare şi pe Silviu Dragomir ?
 — Silviu Dragomir era profesor de istorie la Universitate, membru al Academiei Române.
Cînd lua în spate arma de vînătoare, se dezbrăca de mantia severă a profesorului şi a omului ele ştiinţă,
era camaradul vesel, senin, primind cu zîmbet, adesea cu hohot homeric, glumele, chiar dacă ele îi
atingeau puşca. Această puşcă a lui Silviu era o celebritate, poate unică în lume. Avea la pat o perinuţă
capitonată, pe care vînătorul, cînd trăgea, îşi culca moale obrazul. Perniţa putea să fie foarte plăcută
pentru trăgător, dar contribuia în bună măsură la focurile care adeseori mergeau alăturea, împrejurare
ce nu scădea buna dispoziţie a vînătorului, care, oricum, ducea acasă iepurele obligator. La Cojocna,
centrul terenului nostru, era un fel de crîşmă-restaurant, ţinută de „domnul Checicheş". Seara, după
vînătoare, acolo ne adunam la o masă bogată în toate cele bune. De la o vreme toţi începeam să ne
pregătim de plecare. Cine rezista era Silviu, tare bucuros de oleacă de petrecere. Sosiţi la Cluj, mai întîi
îl descărcăm din automobil pe el: totdeauna îl aştepta în fereastră Doamna Flora, îngrijorată pentru
întîrzierea lui „Miru".
— Dintre membrii breslei, din străinătate, pe cine aţi cunoscut ?
— Am cunoscut şi mi-au fost prieteni doi ,,străini". Yves Auger a onorat cu strălucire timp de
27 de ani catedra de literatură franceză a Universităţii din Cluj, asimilîndu-şi cu desăvîrşire şi
obiceiurile şi limba noastră... Acum îşi trăieşte amintirile, pensionar fiind, în Marennes—Franţa, dar
dorul de ţara noastră l-a chemat de cîteva ori să o revadă. Cu îndemînarea lui, făcea uneori tablouri atît
de frumoase, încît tatăl său, vînător şi el, în Franţa, se îndoia de autenticitatea fotografiilor pe care i le
trimitea fiul. A trebuit să-i dăm mărturia cîtorva dintre noi pentru a certifica imaginea. Yves, la picioare
cu patru iepuri, în mîini cu cîte o vulpe, în peisajul de iarnă de la pădurea Leghea din Cojocna.... şi
alături un trofeu de cerb de mare calitate cucerit la Sovata. Valea Ierii, cu păstrăvii ei, apoi cu paznicii
Corcheş şi Ghindă, i-au dat încîntările cele mai multe. Uneori zăbovea acolo şir de zile, găzduit de
brigadierul Burz, de sub muntele Dobrin. În bună prietenie şi tovărăşie pescărească era cu Mihail
Sadoveanu. A tradus ,,Hanul Ancuţei" apărut la Paris. A tradus şi pe Creangă.
— Nu v-a omis nici pe dumneavoastră...
— Într-adevăr, m-a surprins cu o minunată traducere a cărţii mele „Întîlniri cu animalele",
publicată în 1973, în Editura Delachaux-Niestle din Neuchatel, Elveţia.
— Şi celălalt „străin", ce fel de om era ?
— Pe cît era de mărunţel, sprinten în mişcări şi în vorbă Auger, pe atît de mătăhălos şi greoi
era celălalt nedespărţit camarad de vînătoare şi de pescuit, elveţianul Pierre Alfred Chappuis. Adus la
Cluj de Emil Racoviţă, Chappuis s-a aşezat aici cu soţia şi cei doi copii. A avut casă în strada
Grigorescu, a fost subdirectorul Institutului de speologie de pe lîngă Universitate. Lucrările lui
ştiinţifice l-au ridicat între marii savanţi ai ştiinţei speologiei, cunoscut în toată lumea şi socotit unul
dintre întemeietorii acelei ştiinţe, alături de Emil Racoviţă şi Rene Jeannel, alt profesor venit la Cluj din
Franţa, la catedra de biologie. În excursiile lui ştiinţifice, îndelungate, din Africa, a vînat elefanţi şi lei
şi alte lighioane de acolo, însă nu lipsea în nici o zi de vînătoare a noastră la „mărunţişul" nostru de
prin preajma Clujului şi nici de la partidele de pescuit pe Valea Ierii, atunci bogată în păstrăvi.
Taciturn, abia zîmbind cîteodată, avea totuşi o inimă caldă pentru toţi prietenii lui, fără a lăsa vreodată
camarazilor de puşcă şi de undiţă impresia că el ar fi un savant uscat. Mînuia cu aceeaşi pricepere
frigarea deasupra focului de tabără, ca şi microscopul din laboratorul său. Nu se sfia să fugă cu cofa
după apă la izvor şi nici să se vîre sub automobilul personal ca să repare acolo ceva. După eliberarea
Clujului, societatea noastră de vînătoare de acolo nu s-a mai înjghebat; curînd, Chappuis a plecat în
Franţa, la Toulouse, continuîndu-şi activitatea ştiinţifică. Cîţi mai eram în viaţă în 1969, am avut o
strîngere de inimă cînd am înţeles că Chappuis a trecut din viaţă.
— Am dori sa facem loc în evocarea dumneavoastră cîtorva precizări privind succesele
româneşti în cadrul expoziţiilor şi concursurilor internaţionale de vînătoare...
— Începînd de la Expoziţia internaţională de vînătoare din Leipzig — 1930 — România a
participat la toate expoziţiile europene, cu excepţia celei din Dusseldorf — 1954. În fruntea tuturor
ţărilor cu vînat identic s-a situat România, în ce priveşte trofeele de cerb, de capră neagră, de urs, mai
ales. S-a întîmplat uneori ca un trofeu din altă ţară să fi întrecut în punctaj trofeele româneşti expuse.
Dar, de obicei, era o excepţie între un şir de trofee modeste, sau — la cerbi — rezultatul unei hrăniri
artificiale, cu substanţe care dau impuls nenatural creşterii coarnelor. Dar iată o scurtă privire asupra
felului în care s-a prezentat România la expoziţiile cinegetice internaţionale: Leipzig — 1930 — record
mondial la cerb şi căprior; Berlin — 1937, România a dobîndit cele mai multe plachete (42) şi cele mai
multe premii I — (112); Florenţa 1964 — în spaţiul limitat pe care l-a avut, ţara noastră a cucerit 52
premii I-aur; Novi Sad — 1967 a decernat României 276 medalii de aur şi cele mai multe plachete (5);
Budapesta — 1971 — România nu a concurat decît cu trofee pentru premiul I-aur. A dobîndit 499
asemenea premii supreme; Torino — 1972 — cele mai multe plachete (5) şi medalii de aur (50);
Torino — 1973 — cele mai multe plachete (6) şi medalii de aur (65). Pretutindeni a făcut o impresie şi
a caracterizat exponatele româneşti scria de trofee de maximă valoare, frumuseţea şi vigoarea lor,
reflectînd calitatea neîntrecută a vînatului nostru mare.
— Noi, românii, am avut cîţiva mari vînători, care s-au întrecut cu străinii nu numai pe
continentul european, ci şi în Africa...
— Dintre vînătorii de la noi, numai cîţiva au făcut expediţii vînătoreşti în Africa: Dimitrie
Ghica Comăneşti (împreună cu fiul său) în 1895/6, colonelul August Spiess din Sibiu, prin 1933, şi
cunoscutul scriitor Mihai Tican-Rumano. Ar fi bine dacă toate scrierile acestora ar fi reeditate.
O lucrare de interes istoric ar fi, însă, dezgroparea din uitare şi a altor vînători români din
trecut. Cîţi ştiu, oare, că Vasile Alecsandri vîna împreună cu Costache Negri, pe moşia acestuia din
Mînjina ? Era un serdar, Cuciuc, care, vînînd în Bucovina, într-o zi din 1735, a fost atacat de un urs, iar
fiul său, voind să îl scape, l-a omorît cu o împuşcătură greşită. Nicolae Gane era mare vînător, cu
amintiri scrise în cartea „Zile trăite". Duiliu Zamfirescu purta cu plăcere arma de vînătoare: dealtfel a şi
scris „O vînătoare la vulpi". Sadoveanu aminteste, între vînătorii de odinioară, pe Grigore Condrea, pe
logofătul Nicolae Şuţu, pe Alecu Şuţu, pe un Alexandru Ghenciu.
De mare interes mi se pare că sînt unele figuri de vînători ţărani, vestiţi pentru îndemînarea şi
curajul lor în înfruntarea fiarelor. În lucrările pictorului ceh, Vincenţiu Melka, găsim de mai multe ori
pe Nichita Bloşu, din Urşua (munţii Gurghiului), vînător-vătaf al arhiducelui Rudolf al Austriei. În
cartea lui Al. Filipaşcu, „Sălbătăciuni din vremea strămoşilor noştri", găsim numele unor vînători de
zimbri, ţărani din munţii Rodnei: Gerasim Feldrihan din Poiana Ilvei (1782—1841), Ion Lupşai,
„căprar grănicer" din Ilva Mare (prin 1780), Ion Holban din Ilva Mare (prin 1808), Damian Andron şi
Anton Bigiu din Leşu (prin 1800—1840), Iftimie Ziub din Maramureş (a împuşcat un zimbru în 1808).;
Bud Mihai din Budeşti, poreclit „Zimbrul Mihoc".
În cartea lui Gh. Nedici, „Istoria vînătoarei", Bucureşti 1940, găsim pomeniţi pe vînătorii
români din Tohan, din Săcele (1538—1550), atestaţi în arhivele oraşului Braşov, şi pe vînătorii de
zimbri din comuna Ip-Sălăj; Vînătorul Ion Opriş, 1798, în Gura Văii Hodinuiui din muntele Ţibleş, a
fost sfîşiat de un urs. Vînători vestiţi de zimbri au fost Dumitru Veţianu, Ion Corja şi Alexe Crişan din
munţii Bîrgăului.
Nu putem şti dacă Petrea Dascălul a iui Nicolae Gane a trăit aievea sau e doar o închipuire a
nuvelistului, aşa cum fără îndoială numai închipuire poate fi aventura cu ursoaica împuşcată în bîrlog.
De asemenea, fără a se face o investigaţie, nu putem şti cine vor fi fost vînătorii-ţărani din povestirile
lui Sadoveanu: Ştefanache, Moş Anania, Moş Vîrlan, Moş Nechita de pe Siret, Moş Calistrat, care a
murit ia vînătoare pe Deleleu, Moş Antonie din Bogdăneşti, Chirică Ciuntu din Fălticeni.
Colonelul August Spiess, în cartea sa, „In Zauber der Karpathen" (1933), pomeneşte mai mulţi
vînători ţărani din regiunea aceea, cu care a vînat fiare mari. lată-i: Bucur Buhai din Răşinari, George
Piş-tea din Sibiel, Nicolae Dateş, George Budac şi fiul acestuia, Georgiţă, din munţii Făgăraşului. Apoi
pe bătrînul George Boantă din Viştişoara, cu ai cărui fii, şi ei mari vînători, Oanea şi Galaction, am
vînat şi eu la capre negre; profesorul Leonida Pop din Năsăud, mare vînător de urşi, aminteşte pe
vînătorul ţăran Chelement Pinti din Suplai, la Ţibleş, cînd acesta a închis ochii la vîrsta de 90 de ani.
Ion Lupu, un alt vînător de fiare mari, care trăieşte în Bucureşti, îşi aminteşte, din auzite mai ales, de
cîţiva vechi vînători vestiţi: Bulz... din Teici, Trifan al Lupului din Nepos, Bistriţa Năsăud, Cifi
Constantin din Lunca Bradului, Gheorghe Movilă din Răstoliţa de pe Mureşul superior, Pomohai
Grigore din Maieru, Iacob Cardea din Cîrlibaba...
— Ce perspective întrevedeţi pentru dezvoltarea vînătoarei în condiţiile amplorii pe care o va
lua turismul ?
— Azi vînătoarea se bucură de o deosebită atenţie, ceea ce dă speranţe bune pentru viitor.
Fondul cinegetic se va menţine, unele sectoare se vor îmbogăţi chiar prin colonizări.
Fluxul populaţiei spre oraşe, spre îndeletnicirile orăşăneşti, împuţinează mult numărul celor ce
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer liber, în mediul rural. Prin urmare, creşte numărul celor ce
au nevoie de relaxare prin recreaţii în afara oraşelor, în lărgimea naturii. Este un firesc îndemn spre
turism şi spre vînătoare, spre pescuitul sportiv. În ce priveşte terenul, posibilităţile de turism nu sînt
limitate. E de dorit să crească numărul turiştilor odată cu perfecţionarea continuă a activităţii de turism.
În ce priveşte vînătoarea, capacitatea cinegetică a ţării e limitată. O creştere exagerată a numărului
vînătorilor duce la indisciplină, la lipsă de camaraderie. E necesară o selecţionare riguroasă a lor... Sînt
alte pasionante îndeletniciri recreatoare în aer liber spre care se pot îndrepta doritorii. În afară de
pescuitul sportiv, avem, de exemplu, fotografierea peisagistică şi animalieră, observările ornitologice
de amatori, interesul pentru floră etc.
Eu cred că aceste două nobile pasiuni: vînătoarea şi turismul se vor apropia tot mai mult prin
ceea ce au comun la temelia lor: apropierea şi dragostea faţă de natură.
— Am vrea să adăugăm acestei plăcute convorbiri o întîmplare de vînătoare deosebită, o
amintire care se păstrează proaspătă şi intactă în memorie şi la care va gîndiţi cu plăcere. Ne povestiţi
ceva ?
 — Da, am o asemenea amintire, la care mă opresc adeseori cu plăcere. Este de pe vremea cînd
sălaşul nostru era în culmea şoselei care leagă Praidul de Joseni, culmea muntelui Bucin. În dreapta se
ridica, dintr-o adîncitură, un piept de munte înalt şi larg. Numele lui e Borzont. Pe atunci era tăietură
nouă, neplantată, năpădită de ierbărie, de zmeurişuri; ici — colo, cîte o biată salcie pitică de munte. În
stînga, tăietura cobora într-o vale din care începea un molidiş bătrîn. În acea pădure întinsă se ţinea
taurul de cerb, căruia mă străduiam să-i răpesc podoaba coarnelor.
Nu-l văzusem niciodată, totuşi îl cunoşteam. I-am găsit ziua, în tăietură, urmele mari, cît ale
unui juncan bun de învăţat în jug, apoi şir de nopţi i-am auzit buciumatul. În zadar îl aşteptam seara; el
cu ciutele nu ieşea la lărgimea tăieturii decît în noapte; în zadar am încercat înainte de zori; vicleanul se
retrăgea în scutul pădurii încă pe întuneric. M-am încăpăţînat, într-un an nu-mi îngăduiam să împuşc
decît un singur cerb, deşi terenul pe care umblam era bogat.
„Pe acesta, numai pe acesta, îl vreau" !
Într-o după-masă, mi-am luat iarăşi locul unde aşteptasem pînă atunci în zadar; aşteptam să se
ivească taurul şi să îl pot apropia la distanţa de glonţ. S-au lăsat umbrele serii cînd a pornit din taina
pădurii glasul de orgă adîncă. Nu se termina bine în răbufneală scurtă versul voinicesc de dragoste şi
începea altul. Ca şi în alte înserări, îi pîndeam, după glas, calea şi simţeam cum se apropia cu haremul
lui de ciute de marginea tăieturii cu hrană. Se apropia, ca de alte dăţi, şi — ca de alte dăţi — n-avea să
iasă decît atunci cînd ochiul meu şi luneta de pe carabină vor fi fără putere.
„Oare văd bine ?." În marginea pădurii — mişcare ! Iată o ciută, iată a doua. Au spionat
lărgimea cu boturile ridicate, cu urechile pîlnii înalte. Nu-i nici o primejdie. Iarba dulce din tăietură de
data aceasta parcă ademeneşte mai mult — se iveşte şi a treia şi a patra ciută şi, deodată, izbucneşte,
din taina pădurii deja acoperită de noapte, arătarea. Mare, îndesat în trup, negriu. Ţinut mîndru de
grumazul încomat, capul mişca încet, în dreapta, în stînga, pădurea de coarne. Şi ce coarne ! Lungi,
groase, înrămurite în mulţime de raze poleite alb. În vîrf, cupele coroanelor. Am rămas copleşit de
măreţia pe care o vedeam. Şi-a ridicat botul, coarnele coborîte aproape atingeau şalele şi, deodată, cu
sulul de răsuflare fierbinte a izbucnit, din pîlnia gurii, mugetul. Părea nehotărît dacă să vină pe urma
ciutelor care au înaintat binişor, aplecîndu-şi boturile în iarbă, sau sa aştepte noaptea. Un pas, încă unul,
scurţi şi socotiţi. Apoi a biruit puterea instinctului şi, în două sărituri, a fost în mijlocul pîlcului,
înaintînd, a ajuns atît de aproape de mine. Încît minunata mea carabină putea cu uşurinţă birui distanţa.
Mi-am dat răgaz să mă încînt şi de data aceasta de valurile frămîntate ale puterii dragostei dătătoare de
vieţi noi. Dar noaptea cernea cenuşe tot mai deasă, dacă mai întîrziam mult pierdeam acest prilej pe
care mi l-a dăruit atît de neaşteptat buna noastră zeiţă-patroană, Diana. Trupurile erau siluete de umbre
scrise pe umbrele serii. Totuşi, prin binoclu, prin luneta armei, se desprindea bine ceea ce căutam: spata
taurului. Iată, s-a întors şi a rămas stană, ascultînd mugetul unui rival. Siguranţa armei a fost luată,
acceleratorul a fost pus pe fin. carabina, răzimată pe buşteanul rămas de la exploatare la umăr, strînsă
ca în menghină. Ochiul se potriveşte la lunetă... caută... găseşte... crucea de fir de paianjăn din lunetă se
ridică încet în susul piciorului din faţă pînă la spată, apoi se mişcă de o palmă înspre înapoi, acolo unde
e ascunsă, în inimă, viata... Degetul atinge uşor trăgaciul... peng ! Glasul de moarte al carabinei loveşte
scurt şi ascuţit în zidul de tăcere.
,,Dar ce a fost aceasta ?" Cu arma coborîtă de la ochi îndată, văd prin speria înserării scena şi
rămîn nedumerit. Ciutele au sărit speriate şi în cîteva hopuri au fost în pădure... Aştentam ca taurul să
facă obişnuitele sărituri ale morţii, atunci cînd este lovit la inimă: săritură înaltă, pe picioarele dinapoi,
un salt sau două dezordonate, apoi prăbuşirea... A rămas nemişcat, cu capul sus, o clipă, două, cîteva,
apoi, încet, a plecat pe urma ciutelor. „Ce a fost aceasta ? îşi va fi zis şi el în mintea lui de cerb. Oare
trăsnet, oare copac care se frînge pocnind ?" încet, în paşi, a plecat pe urma ciutelor, s-a mistuit în
întunericul pădurii.
Amărăciune, revoltă chiar împotriva întîmplării de neînţeles. Şir de dimineţi rupte din noapte,
şir de înserări coborîte în noapte, toate străjuite în zadar. Iar cînd se întîmplă minunea eu trag alăturea !
Acolo, nemişcat, m-a prins întunericul, în mine numai venin şi fiere. Parcă nu-mi venea să urc la
cabană, să dau ochii cu paznicul Ion Ducii, să povestesc şi să mă ruşinez.
Deodată am tresărit, ca trezit din toropeală: Muget de cerb ! De aici, de aproape. Din pădurea
de dincolo de vale. Plin, sonor, unduind în valuri de dor şi de patimă. Nu se poate să nu-l recunosc. E
cerbul ,,meu", dintr-o sută i-aş recunoaşte buciumul, pîndit, auzit, ore şi ore, în şir de zile. „Am tras
alături ! Nu l-am rănit ! Trăieşte, trăieşte, trăieşte !" M-a încălzit un val de bucurie nespusă, care a
înlocuit într-o clipită pasiunea şi veninul vînătorului. Dacă glonţul meu ajungea acolo unde n-am
nimerit, acum, în marginea pădurii, zăcea un hoit, din care eu, păcătosul, voi fi alungat ceea ce e mai de
preţ, ceea ce e mai minunat din tot ceea ce e pe pămînt, ceva ce nu se poate înlocui: viaţa. Iată-1:
porunca mare a făcut să uite spaima de o clipă, viata clocoteşte în el fierbinte, porneşte alte vieţi, din
neam în neam. Mi se părea că din omorîtor am devenit dătător de viaţă. Mi se părea, în înşelăciunea
gîndului şi a conştiinţei, că s-a revărsat asupra mea bucuria şi căldura unei fapte de mare bunătate.
 Am rămas acolo pînă tîrziu în noapte, ascultînd cîntecul de orgă al cerbului ,,meu", într-o stare
de mulţumire, care, la cabană, m-a luluit în somn dulce, ca de copil în leagăn. Dimineaţa n-am putut
rezista: să mai văd locul întîmplării, să măsor în paşi distanta, să caut urme.
Păşind de-a lungul traiectoriei glonţului de aseară, pe la mijlocul distanţei, deodată m-am
oprit. M-am mirat, am înţeles, am zîmbit: precis în linia de tragere, un vrei de zmeură, gros cît un
creion, retezat, cu ruptura proaspătă... În amurgul închis de aseară nu l-am observat proiectat pe
surnegriul cerbului. Glonţul meu l-a tăiat şi şi-a continuat drumul nebuneşte, alăturea. Norocul
cerbului, norocul meu...
...Pereţii holului scărilor interne ale casei mele din Cluj, pe atunci strada Avram Iancu 23, erau
împodobiţi cu mulţime de trofee de vînătoare. Coarne de cerb, corniţe de căpriori şi de capre negre,
cranii de ursi, cocoşi împăiaţi... Între trofee, în loc de cinste, atîrnată de cui cu panglicuţa de mătase, era
o bucată de vrej de zmeur. Era semnul culorii celei mai frumoase din caleidoscopul aventurilor mele
vînătoreşti.
Viaţa cerbilor nu atinse şirul de ani cît s-au scurs de la acea întîmplare fără sînge din
Borzontul Josenilor. Taurul de cerb. scăpat de moartea glonţului meu, de mult se va fi stins din viată.
Totuşi, şi azi mi se pare că ar trăi, puternic, mîndru, maiestuos.
Înserarea poleieşte cu aur ceasurile de reverie în care se strecoară şi imaginea unei case din
Cluj, cu un hol plin de trofee, între care, cel mai drag, gătejul uscat al unui vrej de zmeur...
— Aţi evocat cu nostalgie şi frumuseţe în qlas atîtea momente emoţionante din viata
dumneavoastră de vînător şi, implicit, de turist. Nu ne îndoim că amintirile acestea calde vor fi înţelese
exact de confraţii dumneavoastră vînători, iar opiniile privind relaţia vînătoare-turism vor fi auzite de
cei preocupaţi de această problemă. N-am vrea să încheiem convorbirea noastră fără un ultim cuvînt
pe care am dori să-l adresaţi, deopotrivă, turiştilor şi vînătorilor...
— Turiştilor le urez „Drum bun" ! iar vînătorilor „Vînat bun !"

CAIUS LEPA
Profesor doctor. Membru al Turing Clubului României, preşedinte al Secţiei T.C.R. din Arad.
Propagandist de turism. Organizator de excursii şcolare.

MENTALITATEA TURISTICĂ NU SE FORMEAZĂ DE AZI PE MÎINE

— Generaţia veche a drumeţilor noştri, oameni trecuţi de şaizeci sau chiar şaptezeci de ani,
este tare nemulţumită de educaţia turistică a generaţiei tinere. Aceasta din urmă este acuzată, aproape
în unanimitate, de indisciplină şi de lipsă de înţelegere a naturii. Fireşte, noi nu împărtăşim, în
totalitate, opinia aceasta. Cum chestiunea e discutabilă, am dori sa cunoaştem şi punctul
dumneavoastră de vedere...
— Nu ştiu ce declaraţii v-au făcut congenerii mei. Bănuiesc însă că, la fel ca mine, tînjesc
după liniştea de odinioară a muntelui şi nu se împacă cu lipsa de respect faţă de natură a atîtor turişti de
azi. Dar trebuie făcută o precizare esenţială; lumea de azi nu mai e cea pe care am cunoscut-o şi am
iubit-o noi acum treizeci, patruzeci, sau chiar cincizeci de ani. În lumea de azi, poate că unii din
generaţia mea se simt izolaţi şi nu-şi găsesc locul în iureşul drăcesc pe care voi, mai tinerii, îl aţîţaţi
mereu.... Poate să nu fie cum spun eu, dar poate să fie şi aşa. Şi atunci, unele afirmaţii e necesar să fie
privite cu circumspecţie. Eu va spun un lucru: mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mîine.
Există încă mulţi turişti indisciplinaţi, cu o educaţie deficitară. Cu toate acestea, eu m-aş feri să acuz,
global, generaţia tînără de indisciplină şi de neînţelegere a naturii. Dacă aş face-o, nu mi-aş putea
explica afluxul ei către munte şi mare, în Deltă, la mănăstiri, în satele noastre, la tîrguri, la serbări
folclorice, dincolo de graniţă. Pentru curiozitatea ei şi pentru mulţimea celor care o reprezintă, sînt gata
să-i înţeleg exuberanţa şi să-i iert agitaţia, fie aceasta chiar zgomotoasă. Nu voi tolera însă niciodată o
anumită atitudine a unor tineri, manifestată prin chefuri la cabane, nopţi pierdute la baruri, murdărirea
locurilor de popas; insensibilitatea pentru iarba verde, pentru flori, brazi, pentru clipocitul izvoarelor,
pentru albastrul nemărginit al mării şi limpezimea cerului...
— Într-un cuvînt, pentru natura, care, sîntem convinşi, va cheamă şi acum, la peste şaptezeci
de ani, în mijlocul ei, şi pe care o iubiţi atît de mult.
— În mijlocul ei, da, pentru mişcare, pentru activitate fizică şi pentru excursii mai uşoare.
Aveam o bucăţică de vie la Păuliş, în Podgoria Aradului, căreia m-am consacrat cu trup şi suflet. Erau
anii grei de după război, cînd nu-ţi ardea de turism. De fapt, aveam domeniul turistic propriu, căci viaţa
mea era cocoţată sus, de unde domina un sistem de văi afluente Mureşului, meritîndu-şi denumirea de
„vie turistică". Posed o mică stupină, la margine de pădure, în comuna Cladova, în apropiere de
Lipova, care îmi dă mult de lucru şi în plus şi mai multe griji. La început, poate sub influenţa lui
Maeterlinck, mă îndrăgostisem de această lume de insecte în chip uluitor de organizată. Pasiunea mea
pentru albinărit a mai slăbit, căci timpul ce mi-l reclamă deplasările şi efortul pe care trebuie să-l depun
sînt în discordanţă cu puterile mele.
Acum mă pregătesc să plec într-o călătorie de două luni peste graniţă prin locuri unde am mai
umblat şi am studiat — Austria, Germania, Franţa — şi sînt îngrijorat de soarta zburătoarelor mele.
Sper însă, am fost totdeauna optimist, sa fie totul bine cînd mă voi întoarce, sa vă pot primi la Arad şi
sa vă tratez cu un pahar de vin, căruia i se spune „Gioconda", din care mai păstrez pentru zile mari
cîteva butelii.
— Vă dorim să umblaţi sănătos şi să vă întoarceţi sănătos !
— Vă mulţumim de urare !
— Iar noi vă rugăm să ne însoţiţi, astăzi, pe un drum al amintirilor şi al evocărilor, pe un
drum pe care l-aţi făurit „din nimic", acolo în oraşul de pe Mureş.
— N-aş zice că drumul acesta l-am făcut chiar din nimic. Pînă la venirea mea în Arad, în
1934, exista în oraş o mişcare turistică şi turişti singulari, profesori, avocaţi, ingineri, printre care: Zeno
Brătescu. Victor Poruţiu, regretatul Nicolae Stanoiev, mitraliat la sfîrşitul războiului, Octavian
Păcuraru... Gustul excursiilor se manifesta şi în descinderile, de la sfîrşit de săptămînă, la podgoriile
din împrejurimi. La activitatea asociaţiei turistice a concetăţenilor maghiari participau şi români. Rolul
meu a fost acela de a fi declanşat o mişcare turistică românească organizată într-un mare oraş de
frontieră ca Aradul. Mă gîndeam că noi. românii, trebuie să fim în frunte, că unii ce aveam tradiţii
seculare de autohtoni înfrăţiţi cu codrul.
— Concret, cum s-au petrecut lucrurile ?
— Din discuţiile ce au precedat această convorbire, ca şi din corespondenta noastră, am
înţeles că dumneavoastră vreţi să realizaţi o carte care să fie un soi de prolegomene la o istorie a
turismului în România. Deci, ca un transilvănean ce sînt, daţi-mi voie să mă explic metodic, aşa încît
lucrurile să fie clare, sa nu creeze dubii, nici în mintea cititorilor, nici în aceea a cercetătorului.
— O singură rugăminte dorim sa formulăm înainte de a va asculta: sa nu ocoliţi evocarea
activităţii personale, ca turist, chiar aceea nelegată direct de perioada arădană...
— Sînt bănăţean de origine. Copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o în Caransebeş, oraşul
cu perspectiva cupolei Muntelui Mic în zare, străjuită de maiestuosul trapez al masivului Ţarcu, care
pînă la mijlocul verii îşi păstrează gluga de zăpadă. E explicabil, aşadar, că de timpuriu am simţit
chemarea muntelui. Mai tîrziu, am întîlnit un om care m-a iniţiat în misterele peregrinărilor în munţi,
despre care îmi vorbea cu entuziasm, cu pasiunea omului iubitor de natură. Era frate cu un coleg de
liceu, Vasile Şiclovan. Îmi vorbea de itinerare, pe care le-am urmărit în gînd sau pe hartă, de locuri
aflate dincolo de Muntele Mic şi Ţarcu, de vîrfurile Bloju, Nevoia, Baicu, Piga, de luxurianta vegetaţie
din Valea Corciovei, de plaiul Borăscu neted ca masa. N-am apucat să-l însoţesc vreodată în drumurile
sale, fără destinaţie precisă, dar mi-a rămas în minte întreaga toponimie dintre Ţarcu şi Retezat evocată
de el. Dorul de ducă mi-l satisfăceam, deocamdată, prin hoinăreli în pădurile Corcanei. ce domină
oraşul, sau în zăvoaiele Timişului. S-a ivit apoi şi ocazia să fac cunoştinţă cu Muntele Mic: o comisie
de delimitare a păşunilor m-a acceptat, la stăruinţă tatălui meu, să o însoţesc. Motivul a fost de ordin
juridic — aplanarea unui litigiu între două sate.
— Primul dumneavoastră contact cu muntele, „botezul muntelui", nu a fost, aşadar, o
ascensiune, nu a reclamat un efort deosebit...
— E adevărat. S-a împlinit însă idealul unirii celei mari. Am părăsit Caransebeşul cu primul
tren care a trecut Carpaţii. Trenul îşi tîra cu extremă încordare mulţimea vagoanelor tixite pînă la refuz,
aşa că am putut să mă dedau reveriei în tihnă, contemplînd piscurile Bucegilor. Mi-am făgăduit atunci
că le voi revedea în curînd. Şi m-am ţinut de cuvînt. În cei treisprezece ani petrecuţi în Bucureşti, ca
student, ca funcţionar la Biblioteca Academiei Române sau profesor, rar am pierdut vreo ocazie ca să
nu dau o fugă în munţi, chiar şi pentru o singură zi. Plecam de sîmbătă seara. Trenul făcea o noapte
întreagă. Duceam însă lipsă de tovarăşi de drum. După sfatul Bucurei Dumbravă, nu mă întovărăşeam
cu orişicine...
— Vă aduceţi aminte de o întîmplare petrecută în timpul excursiilor dumneavoastră, ca
bucureştean ?
— Îmi aduc aminte de o excursie de pomină. Am propus un itinerar mai neobişnuit, cu
obiectiv final Ciucaşul, masiv puţin cercetat atunci. Am luat-o pe vechiul drum al Vălenilor de Munte,
pe Valea Teleajenului, trecînd prin sate mari, bine gospodărite, Am zăbovit la mănăstirea Suzana,
aşezată într-o poiană încîntătoare. Vremea începea să se întunece, nori grei ameninţau cînd am ajuns,
pe înserate, la mănăstirea Cheia. Dar întunecat şi îmbufnat era şi stareţul. A refuzat să ne găzduiască
peste noapte. Am plecat, decepţionaţi, pe o ploaie măruntă, să ne găsim în sat loc de odihnă. Dis-de-
dimineaţă, pe un cer mohorît, urcam cărarea spre munte. Pe măsură ce urcam, ne învăluia o ceaţă
groasă, încît abia vedeam la doi paşi. Într-un loc ne-am oprit pentru sfat: să renunţăm la Ciucaş şi să
coborîm în Ţara Bîrsei sau să ne înfundăm în întunecoasa cetate de stînci a Tigăilor ? Am ales ultima
variantă. Suişul a fost tot mai greu. Nu ştiu cît am tot mers prin burniţă şi ceaţă. Cînd cerul s-a mai
limpezit, era după-amiază tîrzie, înaintea noastră se desfăşurau plaiuri mioritice, căci luasem drumul
spre Munţii Vrancei! Ca o arătare miraculoasă, ni s-a ivit în cale un cioban. El ne-a îndrumat spre
întorsura Buzăului, ca să ajungem în Ţara Bîrsei; ne-a însoţit puţin, să ne arate drumul spre Zizin. La
ora aceea noi ar fi trebuit să fim în Braşov, ca să ajungem, noaptea, la Bucureşti. Pe înserate am ajuns
abia la un joagăr, unde am înnoptat. A doua zi, după ce am sosit la Zizin, am luat trenul local care ne-a
dus pînă în Braşov. La serviciu, la bibliotecă, ne-am prezentat în cea de a patra zi. Era un caz
nemaipomenit, căci instituţia avea puţini funcţionari, iar noi, prin absenţa noastră, dezorganizasem
serviciile. Directorul, Ion Bianu, ne-a primit cu tunete şi fulgere, cu ameninţări. Cu conştiinţa vinovată,
era inutil să ne justificăm. I-am strecurat însă, în dimineaţa următoare, sub uşa biroului, un memoriu
explicativ. Directorul se muiase. A venit între noi înseninat. Ne-a iertat, cu condiţia să nu mai facem
aşa ceva. Emoţionat, ne-a mărturisit că şi el făcuse parte din mănunchiul entuziast, alături de Bucura
Dumbravă şi alţii, care a pus temelia asociaţiei turistice Hanul drumeţilor...
— La Arad cînd v-aţi stabilit, tovarăşe Caius Lepa ?
— În 1934. Zona li se părea unora a nu fi potrivită pentru o activitate turistică intensă. O
părere eronată, pentru că, de fapt, chiar dacă nu avea teren pentru alpinism, vecinătatea de nici două ore
a dealurilor împădurite ale Podgoriei şi a munţilor Zarandului, cu Drocea şi Highişul, constituia un
argument în favoarea turismului. Aici se puteau organiza excursii mai scurte, pentru începători, dar şi
excursii mai lungi, de antrenament. Existau bune legături feroviare care apropiau zona de Munţii
Apuseni, de Retezat ori de Muntele Mic şi Ţarcu din Carpaţii Banatului. Acestor argumente li se
alătura altul, fundamental: Aradul rămăsese în urma altor oraşe din ţară, care aveau asociaţii turistice
puternice. Pe deasupra, s-a descoperit o hartă turistică a Podgoriei, de prin 1932, în cuprinsul căreia
toponimia românească era substituită de una străină, denaturîndu-se, astfel, realitatea.
Am consultat opinia cercurilor locale şi a conducătorilor din centrala T.C.R. şi am ajuns la
concluzia că înfiinţarea secţiei Arad a T.C.R. nu trebuia amînată. Nu dispuneam, în afară de baza
naturală pe care am amintit-o, de nici un fel de bază materială: fonduri, echipament, sediu etc... Aveam,
În schimb, entuziasm şi convingere nestrămutată în rolul pe care urma să-l joace secţia noastră.
Dealtfel, rezumînd, ne asumasem următoarele sarcini: desfăşurarea unei intense propagande turistice
prin conferinţe, reuniuni amicale, agape colegiale, baluri, serbări, excursii colective; restabilirea
toponimiei corecte, protecţia frumuseţilor şi monumentelor naturii.
Odată cu stabilirea liniei programatice se ridica, pentru înfiinţarea secţiei, o chestiune formală:
numărul aderenţilor era prea mic. Totuşi, la 20 noiembrie 1935, adunarea celor 40 de iniţiatori, reuniţi
în sală Palatului cultural, a hotărît înfiinţarea, la Arad, a unei secţii T.C.R.
— Dumneavoastră aţi fost ales, atunci, preşedintele secţiei...
— La reuniunea din 20 noiembrie s-a instituit o comisie care avea misiunea să îndeplinească
formele legale în vederea obţinerii aprobării, motivînd centrului necesitatea înfiinţării ei chiar fără
numărul de 200 de membri ceruţi. La demersurile făcute de comisie, comitetul de direcţie al T.C.R. din
Bucureşti a aprobat, în ziua de 27 decembrie 1935, înfiinţarea secţiei. Preşedinte am devenit, aşadar,
după această dată, în 15 ianuarie 1936, cînd adunarea constituantă şi-a putut alege comitetul. Cîteva
zile mai tîrziu, la l februarie 1936, consiliul central al administraţiei T.C.R.-ului ratifica aprobarea dată
de comitetul de direcţie, începînd de atunci, secţia noastră fiind înzestrată cu toate formele legale, a
devenit persoană juridică şi morală. Ca zonă de activitate i s-a atribuit întreg judeţul Arad, adică
regiunea din nordul Mureşului, cuprinzînd Munţii Zarandului şi Podgoria Aradului.
— Pentru obţinerea derogării de la clauzele statutului T.C.R. privind numărul de membri, v-a
sprijinit cineva în mod deosebit ?
— Cu Mihai Haret, preşedintele T.C.R., am purtat o fructuoasă şi instructivă corespondenţă. O
păstrez încă. El ne-a acordat un ajutor nepreţuit, nu numai pentru obţinerea derogării, ci şi pentru
îndrumarea şi conducerea efectivă a activităţii. Pentru competenţa, tactul şi înţelegerea lui, îi sînt şi mai
recunoscător; îi sînt recunoscător şi pentru că a intuit exact rostul nostru de atunci, la graniţă, şi
accentul pe care îl puneam, poate mai mult ca alte secţii, pe prestigiul turismului românesc.
— Vorbiţi-ne mai pe larg despre programul de lucru al Turing Clubului României, secţia
Arad...
— Preocuparea noastră, iniţială şi de căpetenie, după constituirea organizaţiei, a fost
propaganda pentru lămurirea opiniei publice asupra scopurilor noastre, cîştigarea acesteia pentru
acceptarea ideii şi practicarea tursimului. Era nevoie, la Arad, de mărirea numărului de membri, dar nu
puteam să ne mărginim la aceasta. Apartenenţa, ca membru al secţiei, şi plata cotizaţiei nu erau
suficiente pentru ceea ce urmăream. Am început, de aceea, ca un prim pas, publicarea în presă a
articolelor în care pledam pro domo. Sarcina ne-a fost uşurată prin concursul primit din partea ziarelor
locale şi centrale. Întîiul articol de popularizare a apărut în „Ecoul" din Arad. Se intitula „Despre
necesitatea şi utilitatea turismului". Ziarele „Ecoul" şi „Ştirea" au publicat anunţurile noastre comentate
despre excursiile săptămînale, iar ziarele centrale au privit întotdeauna cu simpatie mişcarea turistică
arădană. Ele au sublimat nu doar eforturile de îndrumare spre natură, ci au înţeles că întreprinderea
noastră tindea să se afirme şi în sfera social-culturală, prin conferinţe, baluri, agape camaradereşti.
O altă direcţie asupra căreia ne-am concentrat, încă din primul moment, a fost educaţia
turistică. Am atras în excursii pe începători. S-au organizat chiar şi acţiuni numai pentru ei. Aveam
convingerea că acela care va urca o singură dată pe munte, va fi legat toată viaţa de el.
— Dar aveaţi nevoie şi de o bază materială...
— Da. Însă din lipsă de fonduri, dar mai ales din pricina anilor întunecaţi ce se anunţau, anii
războiului, secţia noastră s-a preocupat puţin de amenajările turistice, de marcaje sau de construirea
caselor de adăpost. Totuşi, am lucrat şi în acest sens în regiunea Biharia-Găina, unde am executat
marcajul de 18 km lungime, îmi amintesc că, tocmai în primul an, în vederea „Tîrgului de Fete" de la
muntele Găina, am reparat baraca de acolo. Dealtfel, baraca aceea a şi intrat în patrimoniul secţiei
noastre, după dizolvarea asociaţiei turistice „La drum".
— Secţia din Arad a T.C.R. şi-a început activitatea cu un număr foarte mic de membri. A
trecut mult pînă cînd aţi devenit o organizaţie puternică ?
— Noi n-am avut niciodată un număr prea mare de membri. Celor 40 de fondatori li s-au
adăugat, pînă la sfîrşitul anului 1936, alţi 37, iar în februarie 1938 lista cuprindea 134. Asta şi din cauza
că nu urmăream achiziţionarea de membri cotizanţi, ca o acţiune în sine. Scopul nostru era subordonat,
în întregime, devizei înscrise la loc de frunte în programul T.C.R.: „Prin turism, la cunoaşterea şi
iubirea României", aşa că preocuparea de bază consta în atragerea celor care puteau să se pătrundă de
chemarea naturii şi de dorul de drumeţie.
— La acţiunile pe care le organizaţi, participau numai membrii cotizanţi ?
— În excursii eram însoţiţi, fireşte, şi de nemembri ai secţiei, pe care voiam să-i cîştigăm
pentru cauza noastră.
— Ne-aţi putea indica, în linii generale, cum arăta programul excursiilor anuale, iniţiate de
dumneavoastră ?
— Sigur că, în linii generale, aş putea-o face. Pentru exactitate, însă, ar trebui să revăd
documentele, dările de seamă, or, ele nu-mi stau la îndemînă. Am la mine însă „Anuarul Turing
Clubului României", secţia Arad, pe anul 1936, şi va pot dicta de aici, pentru a va face o părere,
programul excursiilor de primăvară. Notaţi !
— 27 martie — excursie la Podgorie
— 3 aprilie — excursie la Lipova — Lipoviţa
— 9—10 aprilie — excursie de două zile la „Căsoaia"
— 17 aprilie — Debela Gora
— 23—26 aprilie — excursie în Munţii Apuseni
— l mai — vizitarea mănăstirilor Beziu şi Bodrog
— 8—10 mai — Biharia şi Gruiul Dumii
— 14—15 mai — excursie în Podgorie
— 21—22 mai — Debela-Gora Drocea
— 29 mai — maial în Valea Cladovei
— 12—13 iunie — excursie la Parîng, Cîrja, Mîndra.
Bineînţeles că am organizat şi excursii mai mari, la Muntele Mic, la Ţarcu, atît vara cît şi
iarna, pe schiuri, la Cîrja.
E de prisos să amintesc că între timp au avut loc remarcabile realizări în Munţii Banatului,
Muntele Mic şi Semenic devenind staţiuni de altitudine cu confort modern. Cine jinduia după condiţiile
primare de odinioară, necontaminate de civilizaţie — căci odată cu civilizaţia a pătruns şi snobismul —
acela pornea mai departe, să cunoască desfătarea prin efort. Aveam membri care se hazardau în ture
lungi pe tot cuprinsul ţării, ca să nu pomenesc decît pe Zeno Brătescu, pe regretatul Nicolae Stanoiev,
pe Victor Poruţiu, însoţit peste tot de tovarăşa sa de viaţă Irina Poruţiu, Octavian Păcurarul, Zeno
Antonescu, Bica Miron şi mulţi alţii.
— Alături de dumneavoastră, cine erau acei care trebuiau sa facă faţă „bucuriilor şi
necazurilor obişnuite" ale secţiei ?
— Eu eram preşedinte. Mă ajuta întreg comitetul ales în 15 ianuarie 1936. Eram 15 în total.
Vicepreşedinte a fost desemnat Ştefan Leşanu, directorul Băncii Române din Arad. Secretar era
avocatul Gheorghe Crişan, iar printre cei mai activi din comitet menţionez pe Zeno Brătescu, Nicolae
Stanoiev, Gheorghe Irimie, acesta din urmă fiind casierul clubului, Victor Poruţiu şi Tiberiu Vuia.
— Activau şi femei în cadrul secţiei arădane a T.C.R. ?
— Fără îndoială. Erau cotizante şi sprijinitoare ale mişcării noastre. Participau îndeosebi la
excursii uşoare în Podgoria Aradului. Dar am avut şi membre care au avut la activ trasee de ,,cursă
lungă" — turiste în adevăratul sens al cuvîntului. Pomenesc, întîi de toate, pe Irina Poruţiu şi Lili
Poruţiu, Lucia Borlea, Paulette Roman, Lenuţa Talpâu, Lenuţa Pleşa şi sora mea Sempronia Isdrăilă,
care m-a însoţit la Semenic, la Muntele Găina şi chiar la Suru şi Ciortea. Nu pot uita pe tînăra
profesoară Preduţa Bungeţeanu, tovarăşă de drum agreabilă prin veselia ei contaminantă, care, ca
bucureşteană de baştină, era familiarizată cu Bucegii. Dar, vai, pasiunea ei pentru munţi a trebuit să o
plătească cu viaţa, care i s-a curmat în urma unui accident banal suferit în Bucegi.
— Ca director de şcoală, profesor de geografie şi preşedinte al unei secţii de turism, sîntem
siguri că aţi organizat destule excursii şcolare. Vă încadraţi şi dumneavoastră, de fapt, printre dascălii
români care, vara, după terminarea cursurilor, aveau ambiţia să-i instruiască pe elevi şi într-un alt
mod — prin excursii. Obiceiul e vechi şi pentru permanentizarea lui, acceptînd o idee a lui Jean
Jacques Rous-seau, au pledat mulţi pedagogi. La noi însă, la începutul secolului, Constantin
Calmuschi, profesor din Galaţi, remarca, în 1903: „Şcoala noastră în această privinţă a rămas pur
teoretică; am văzut absolvenţi de liceu care nu cunoşteau împrejurimile oraşului Lor, ba uneori nici
stabilimentele principale din acel oraş..."
— Constantin Calmuschi avea dreptate cînd se referea la şcoala din vremea lui. Dealtfel, din
dorinţa de a schimba o asemenea situaţie, profesorul gălăţean s-a consacrat şi publicisticii de
propagandă a ideii de turism prin şcoală. Cartea din prefaţa căreia citaţi se numeşte „În Munţii
Neamţului". Este relatarea călătoriei unui grup de 40 de elevi prin Moldova — Piatra Neamţ —
Văratec — Agapia — Durău — Ceahlău — Bicaz etc. Urmîndu-i exemplul, mulţi profesori de ştiinţe
naturale sau geografie au organizat, mai apoi, excursii în diferite zone ale ţării. Erau excursii de studiu
şi plăcere. Aveau, deci, un dublu scop. Acest dublu scop îl urmăream şi eu în lunga mea carieră
didactică.
Încă în perioada mea bucureşteană, ca tînăr profesor, am promovat cu hotărîre, teoretic şi practic,
turismul şcolar, îmi amintesc de prima excursie şcolară pe care am organizat-o. După o noapte de
odihnă în condiţii excelente în Timişul de Jos, învioraţi de aerul ozonat de munte, am dat asalt Pietrei
Mari.
Mai tîrziu, după stabilirea mea în Arad, dispunînd de un orizont mai larg şi de o experienţă
bogată din cele ce am văzut în ţări de înaltă cultură, unde drumeţia şi turismul de largă respiraţie
împlinesc rosturi adînci în formarea caracterului individual, mi-am dat seama de virtuţile educative ale
turismului de munte.
În concepţia mea, o excursie şcolară nu era o simplă călătorie cu trenul ci, convins de valorile
şi rolul educativ al turismului, am încercat îmbinarea necondiţionată a excursiilor şcolare cu turismul
de munte, sau cel puţin cu drumeţia, după preceptul că numai cine a călcat cu piciorul pămîntul îl
cunoaşte şi îl iubeşte cu adevărat.
Nu am fost un iniţiator într-o pedagogie practică, dar cred în turism ca mijloc de armonizare
dintre efortul fizic şi psihic, de fortificare a caracterului şi limpezire a minţii. Turismul e şi o şcoală
practică în natură, în care cartea este înlocuită cu observaţia directă a tot ce poate interesa pentru
cunoaştere sau numai ca pitoresc ce fascinează şi încîntă sufletul. Elevul turist, prin atenţia şi interesul
activ ce-l manifestă pentru tot ce-l înconjoară, îşi ascute spiritul de observaţie, iar prin pasiunea şi
satisfacţia pe care o găseşte încearcă sentimentul descoperitorului.
— Cînd consideraţi că începe şi se termină o excursie şcolară ?
— Începutul este marcat de momentul anunţării ei. Nu cred că are un sfîrşit, pentru că, în
timpul instrucţiei şcolare, şi mai tîrziu, acumulările, impresiile şi referirile la ea nu se sting niciodată.
Numai cei cu amnezie uită clipele frumoase trăite într-o excursie reuşită, de durată.
Părerea mea este că excursiile şcolare trebuie organizate în vacanţele mici, în cursul anului
şcolar, pentru ca vacanţa de vară să-i fie disponibilă elevului pentru iniţiative individuale, căci odată ce
tînărul a prins gustul pentru turism îl va practica cu pasiune mereu.
*
Terminasem de redactat convorbirea cu profesorul Caius Leva, pe baza stenogramei
înregistrată şi a schimbului de scrisori dintre noi. L-am rugat însă, printr-o ultimă epistolă expediată
la Arad în toamna anului 1975, să ne relateze o întîmplare cu caracter anecdotic din îndelungata-i
experienţă de drumeţ. După cîteva săptămîni ara primit un caiet întreg, din care extragem cele
povestite mai jos:
— Participasem la o excursie în Poiana Rusca, cu plecarea din Rusca Montană: am înnoptat în
pitorescul cătun împrăştiat pe culme, Vadul Dobrii, un adevărat muzeu viu în aer liber, de arhaică
cultură populară. Dar interesul etnografic se spălăcise În fata grandioasei panorame a Retezatului ce se
profila în zare. Hotărîrea a fost luată instantaneu. Am reuşit să conving pe unul dintre excursionişti să
ne întoarcem la Caransebeş ca să ne echipăm şi să pornim la Retezat. Las la o parte lungul şi obositorul
drum de-a lungul Rîului Mare. A doua noapte am petrecut-o într-o colibă de bouari pe Vîrful Slăvei.
De dormit nu era chip. Odată cu răsăritul soarelui eram în picioare. Scena de basm. În împărătescul ei
fast, ce ni se oferea vederii de pe Vîrful Zănoaga, aerul rarefiat ne-a reconfortat, dîndu-ne satisfacţia
frumosului natural pe care numai muntele o poate da.
 Angajîndu-ne pe o vale sălbatică, impracticabilă (să fi fost Coasta Padeşului ?!), acoperită eu
resturile de pe urma unei vechi tăieturi de păduri, ne-am tîrît o zi întreagă în încîlcitura de necrezut,
peste buşteni putrezi care cedau sub greutatea noastră, încît ne pomeneam în bulboacele liniştite în care
adormea, din loc în loc, cîte o cascadă zăpăcită, într-un rînd, am încercat să evadăm din acest iad de
piatră şi putregai. Ne-am căţărat sus pe mal. În dreapta şi în stînga torentului, pe urma vechii exploatări
silvice, crescuse un smeuriş des ca o junglă, prin care fiecare pas îl cuceream cu lovituri grele de
baston, hăulind din răsputeri de frica urşilor. Dar glasul nostru era înăbuşit de zgomotul cascadelor, iar
înaintarea ne era aproape insensibilă. La un moment dat, am dat de o potecă proaspăt călcată. Speranţa
noastră însă de a fi ieşit la liman s-a năruit. Poteca se lărgea într-un loc de tăvăleală. Evident că era
făcută de urs. Erau şi alte semne care confirmau aceasta. O asemenea întîlnire putea să ne fie fatală.
Aşadar, într-o mînă ţineam bastonul de alpinist ca să-mi croiesc drum prin desiş, iar în cealaltă
strîngeam browningul ! Din fericire, ursul s-a dat la o parte. Ne-am întors la torent şi ne-am continuat
calvarul, uzi pînă la piele. Abia spre înserate am ajuns la un rîu mai mare, căruia torentul nostru îi era
tributar. Se întunecase cînd am ajuns la Gura Zlatei. Noaptea am petrecut-o în cabana părăsită, unde,
drept pat, ne-a servit o masă, dealtfel singurul mobilier.
Ne aştepta drumul de-a lungul Rîului Mare. În cale ne-am întîlnit cu căruţe încărcate cu
oameni înarmaţi ca pentru vînătoare de urşi. Ce călăuze bune ar fi găsit în noi ! Dar abia ne tîram din
cauza oboselii şi a rosăturilor făcute de bocancii scorojiţi...
Din această păţanie am avut multe de învăţat. În primul rînd că nu trebuie să te hazardezi în
necunoscut, mai ales cînd eşti însoţit de un tovarăş neechipat, cicălitor şi cobind a rău.
Am urcat Negoiul singur. Era primul meu contact cu Negoiul.
Era o zi frumoasă şi m-am încrezut în marcaje. Totuşi, pentru mai multă siguranţă ţineam
evidenţa pîraielor: unul la dreapta, două la stînga ş.a.m.d. Cu bucuria singurătăţii şi a zărilor largi în
suflet, urcam agale, culegînd la fiecare pas răsplata victoriei pe care ţi-o conferă efortul, fără să ţin
seama că norii începeau să se adune ameninţător. Din nefericire, în haosul de stîncărie de la acul
Cleopatrei am găsit, parcă anume pus, pe un bloc, un trepied de la un aparat fotografic. A încolţit în
mine speranţa că şi purtătorul aparatului trebuia să fie în apropiere. Nu ştiu ce mă făcea să cred că
uituceala este un atribut al sexului frumos. Poate avea chiar nevoie de ajutor. Am plecat deci înainte,
deşi cerul se întunecase complet. La un moment dat m-am oprit ca să-mi adun gîndurile şi să iau o
hotărîre chibzuită, eliminînd factorul afectiv. Ca prin minune, s-a crăpat un nor, ca şi cînd o forţă
supranaturală a dat la o parte draperia grea şi a deschis străfunduri de cer albastru, oferind ochiului,
pînă la limitele orizontului, o uluitoare perspectivă spre sud. Am uitat de toate, am băgat trepiedul în
raniţă şi m-am supus irezistibilei chemări a muntelui.
Am întins merindele pe vîrful Negoiului şi m-am ospătat. Atenţia mi-a fost atrasă de un grup
de turişti care, în depărtare, sub mine, se grăbeau în şir indian spre un liman. Nici acest ultim
avertisment nu m-a smuls din starea mea de cufundare în uitare, de primenire sufletească în fata
frumosului pur. Doar detonaţia timpanelor cereşti m-a trezit din visare şi m-a pus pe fugă înainte de a
se deschide zăgazurile firii. Am stat ghemuit sub o scobitură de stîncă aproape o după-amiază întreagă,
numărînd ceasurile. De teamă să nu mă prindă bezna, am pornit la vale printr-o ploaie ce se cernea ca
prin sită, învăluit în negură. Degeaba am ţinut la suiş evidenţa pîraielor. Acum tot muntele era numai
pîraie ! Prin mulţimea de pîraie, nici azi nu-mi dau seama cum am nimerit spre miez de noapte la
cabană ! Aici am găsit mare fierbere. La lumina felinarelor, membrii unei echipe de salvare
improvizate erau pe cale să pornească cu barca în căutarea mea !
După trei zile, împrăştiindu-se negura, m-am întîlnit cu Gheorghe Cardaş sub Strunga
Dracului. Nu-l mai văzusem de mai bine de zece ani, de cînd cu escapada la Ciucaş. Ne-am întîlnit,
ziceam, ca Stanley şi Livingston în tenebrele Africii! Altă învăţătura am tras din această păţanie cu
trepiedul. Vă las pe dumneavoastră să o ghiciţi.
O altă întîmplare din cariera mea de turist matur cu experienţă. Am plecat din Arad în ajun de
Noul An, spre Muntele Mic, la schi. Ajuns în Caransebeş, nu intenţionam să plec imediat mai departe,
ci voiam să mă întîlnesc cu prietenii mei de acolo, în vederea unei ocazii de transport. În timp ce luam
masa la ,,Pomul Verde", s-a apropiat un tînăr bine făcut, pe care l-am văzut urcîndu-se în gara Lugoj.
M-a întrebat dacă nu aş fi dispus să plecăm imediat cu o căruţă de ocazie. Greu m-am lăsat înduplecat.
Pe drum m-am interesat dacă a mai fost la Muntele Mic. La răspunsul său negativ, l-am întrebat în cît
timp socoteşte că ajungem din Borlova la destinaţie. Mi-a răspuns prompt, aşa cum scrie în ghid, că în
trei ceasuri şi jumătate. I-am spus că vom fi fericiţi dacă vom ajunge în şase ore gîndindu-mă la
condiţiile atmosferice proprii muntelui în timp de iarnă. Ceea ce m-a izbit a fost accentul cu care
vorbea. Mi-a mărturisit că este italian şi că este profesor din misiunea italiană a liceului din Lugoj.
Ajunşi în Borlova ne-am luat schiurile şi raniţele în spinare şi am pornit la drum. Era amiază. Abia de
unde începe urcuşul s-a pus pe ninsoare. Cînd am ajuns la Fîntîna Voinei zăpada ne ajungea pînă la
glezne. Mi-am pus schiurile. Italianul trase cu putere de curea şi o rupse. Zăpada se aşternea pe măsură
ce înaintam în pădure. Cînd am ajuns pe golul de munte se făcuse ora şase seara. Vîntul se înteţea şi
biciuia în rafale, încît italianul abia putea înainta fără schiuri. La un moment dat s-a oprit susţinînd că
mergem în direcţie greşită. Degeaba am căutat să-l conving că sînt perfect orientat, nu mi-a dat crezare.
I-am arătat pe hartă, pe care viscolul mi-o smulgea din mînă, punctul unde ne găseam, totul a fost
zadarnic. Ca să-i dovedesc că am dreptate, i-am propus să virăm înspre stînga şi vom dă de liziera
pădurii şi de stîlpii de telefon care duc la Bellavista. Aşa s-a şi întîmplat. De-a lungul lizierei însă era
imposibil de înaintat, nici chiar pe schiuri, din cauza zăpezii care umplea vîlcelele şi care ne ajungea
pînă la brîu. Vizibilitatea, din cauza ceţii, nu depăşea doi metri. Italianul s-a aşezat sub un brăduţ şi a
refuzat să meargă mai departe. Voia cu orice preţ să înnopteze pe loc, deşi toate încercările sale de a
aprinde un foc au dat greş. Mă găseam într-o situaţie tragi-comică — pe de o parte, nu-l puteam părăsi,
pe de alta, găseam că e pueril să înnoptăm în viscol, atîta vreme cît eram perfect orientat şi puteam
ajunge repede la cabană. Ca să-l mai urnesc din loc, îl tîram de la un pîlc de brădet la altul, sub
pretextul de a căuta un loc mai potrivit pentru înnoptare. Aşa ne-au prins orele unsprezece din noapte.
Atunci m-am hotărît să-l părăsesc Pentru scurtă vreme, asigurîndu-l că voi reveni după ce voi explora
împrejurimile. Într-adevăr, presupunerile mele că ne găseam în apropiere de Bellavista s-au dovedit a fi
juste. Nici după o jumătate de oră de mers. am părăsit liziera pădurii. Atmosfera parcă se mai
limpezise. Erau farurile de la Bellavista care străpungeau ceaţa. Încă de la intrare am fost recunoscut,
cu toate că aveam înfăţişarea unui om de zăpadă. Primul lucru a fost să trimit o echipă ca să-l culeagă
pe nenorocosul meu tovarăş de drum.
Vă puteţi închipui primirea ce i s-a făcut. Era adunat ,,high life"-ul între două vîrste, schiori de
circumstanţă, care veniseră pe cai cu geamantane, cu tot dichisul, din care nu lipsea smochingul ca să
serbeze revelionul în chip monden la Bellavista. La cîteva minute după sosirea noastră s-au stins
luminile pentru moment şi detonaţiile buteliilor de şampanie vesteau intrarea în Noul An. Italianul meu
picotea de oboseală şi somn. Vroia să se culce. Din răzbunare însă l-am ţinut cu mine, treaz, pînă la
ziuă. Între a dormi în zăpadă şi a picoti în confortul Bellavistei, cred că e preferabilă ultima alternativă,
i-am zis. În zilele următoare, am descoperit sub altă înfăţişare, poate cea adevărată, însuşirile sportive
ale tovarăşului meu de drum. A fost un schior de clasă, situîndu-se la concursul organizat pe locul întîi.
Mi-a dat mult de gîndit faptul că îşi pierduse complet stăpînirea de sine şi încrederea în propriile sale
puteri, din momentul în care nu mai putea întrebuinţa schiurile. Mi-am dat seama de deosebirea dintre
turism şi sport. Turismul nu urmăreşte performanţe. Dîrzenia cu care luptă turistul pentru cucerirea
unei înălţimi îşi găseşte răsplata, de valoare intrinsecă, în însăşi satisfacţia morală pe care o resimte faţă
de înfăţişările infinite ale frumosului natural. Răsfrîngerea naturii asupra sufletului are un sens profund,
atît prin echilibrul reconfortant ce-l stabileşte între fizic şi psihic, cît şi prin faptul că îmbie la
reflexiune...

MARCIAN BLEAHU
Geolog, geograf, speolog. Explorator al peşterilor din Munţii Apuseni şi Oltenia. Autor de
ghiduri şi monografii turistice. Membru al Clubului alpin român.

PENTRU ACEST PĂMÎNT !

Ştiam că Marcian Bleahu este mereu extrem de ocupat. De aceea, cînd l-am vizitat, ne-am
bucurat auzindu-l spunînd că nu-l deranjăm. Apoi, pînă s-a legat discuţia, ne-a invitat să-i vedem
biblioteca. Noi ştiam că posedă o remarcabilă colecţie de cărţi de specialitate şi una din cele mai mari
din ţară de cărţi de călătorii, explorări şi turism, dar nu ştiam că are şi o atît de valoroasă colecţie de
icoane pe sticlă. Ne-am minunat de frumuseţea lor, apoi, în faţa cafelelor aburinde, care ne aşteptau
în birou, am intrat, cum se spune, direct în subiectul nostru cu o primă întrebare: „Mai aveţi timp să
faceţi şi turism ?"
— Nu, căci aproape tot timpul sînt pe munte şi nu mai am cînd !
— Gluma aceasta dezvăluie un mare adevăr...
—...Şi o mare seriozitate, fiindcă activitatea geologică de teren îţi impune o anumită
disciplină, o anumită rigurozitate a alegerii şi parcurgerii traseelor zilnice. Dar ce bucurie îţi procură
această perpetuă peregrinare, cînd te vezi pe cîmpurile cu milioane de flori, pe lîngă pîraiele ce susură
zglobiu, peste cascadele tumultuoase pe care le descoperi uimit în lungul cîte unui pîrîu anonim. Sînt
chei întunecate, pe care le străbaţi înfricoşat, pereţi vertiginoşi pe care trebuie să te caţări după cîte o
fosilă sau păduri grele de aurul toamnei. Obiectivele turistice notorii abundă, sînt presărate peste tot;
dar cîte altele nu am descoperit departe de drumurile pe care circulă toată lumea ?!
— Multe dintre acestea au devenit între timp cunoscute şi căutate tocmai datorită
dezvăluirilor dumneavoastră şi ale altor pionieri ai drumeţiei. Dumneavoastră şi colaboratorului
dumneavoastră Sever Bordea va datorăm monografia şi ghidurile turistice ale munţilor Bihor şi
Vlădeasa.
 — Cercetarea geologică a Munţilor Bihor a fost pentru mine o mare aventură. În decursul
anilor, mi-a fost hărăzit să fac importante lucrări în acest domeniu: prima hartă geologică a acestor
munţi, stabilizarea succesiunii formaţiunilor geologice, lămurirea structurii şi descoperirea unor noi
unităţi tectonice. Astfel, treptat, s-a realizat o sinteză de cunoaştere totală, de la roci la structură şi apoi
la formele de relief. Ajungînd să cunosc, aş putea spune, fără să exagerez, pas cu pas, aceşti munţi, mi
s-a impus tot mai mult convingerea că ei reprezintă pentru turismul românesc o valoare unică, că ei
aduc în peisajul nostru o notă cu totul originală şi că adăpostesc valori turistice de talie internaţională.
Trebuia doar ca ei să fie cunoscuţi. Am început, aşadar, o susţinută campanie de popularizare a lor.
Nenumărate conferinţe, însoţite totdeauna de diapozitive (cele din peşteri au constituit adevărate
senzaţii, căci au fost primele proiecţii în culori din peşteri care au fost văzute în ţară) prezentate la
universităţi populare, la cercuri culturale sindicale, la şcoli, unităţi militare, printre studenţi; apoi
articole în ziare şi reviste, inclusiv cele în limbi străine, conferinţe la radio, prezentări la televiziune, la
şcolile de ghizi, toate au avut darul să dezvăluie marelui public o lume minunată, plină de mistere şi
frumuseţi ignorate.
— Efectele acestei ample activităţi de popularizare nu au întîrziat să se facă simţite. Acolo
unde, în vara anului 1952, aţi văzut în total sase turişti, iar un an mai tîrziu vreo 16, cum mărturiseaţi
undeva, an de an numărul lor a crescut, ajungînd acum la cifre impresionante.
— Într-adevăr, Padişul a devenit un nume de notorietate, ca Bîlea sau Babele. Pe aici trec
trasee turistice O.N.T., au loc festivaluri pioniereşti. Din păcate, amenajarea turistică a zonei nu este la
înălţimea obiectivelor pe care le are de prezentat. Cabana a ars în iarna anului 1957, fără să mai fie
refăcută. De atunci s-a recurs numai la improvizaţii, s-a montat o căsuţă din prefabricate, s-au făcut
căsuţe de camping, s-a instalat o tabără a B.T.T. Padişul, şi cu el inima turistică a Munţilor Bihor, mai
duce lipsă de marea cabană civilizată, de marele centru turistic la care are dreptul. Nici cu amenajările
celelalte nu stă mai bine această zonă turistică.
— Aţi povestit într-o conferinţă că, într-o vreme, un inimos director al staţiunii Stîna de Vale
luase iniţiativa amenajării cu punţi, balcoane şi balustrade a peşterilor, cheilor şi punctelor mai
interesante; dar ele au putrezit între timp şi prea puţin s-a făcut în loc.
— Şi marcajele, atît de grijuliu executate acum zece ani, s-au deteriorat şi de abia acum, în
cadrul lăudabilei acţiuni pioniereşti „Chemarea munţilor", ele sînt refăcute. Dar între timp s-au
construit şosele pe care excursioniştii urcă cu maşina pînă în Padiş, în preajma Cetăţilor, la Gheţarul
Scărişoara sau la Casa de Piatră. Liniştea, patriarhala linişte a acestor munţi, minunata lor izolare şi
sălbăticie s-au dus şi civilizaţia, cu tot ce aduce ea — puhoi de oameni, zgomot şi gaze de eşapament
— a început să invadeze muntele.
— Credem că este momentul potrivit sa vorbim şi despre un alt aspect al turismului în Munţii
Bihor, acela al conservării naturii...
— Încă din anul 1952 am gîndit că toate monumentele naturii de aici, unele declarate ca atare,
altele nu, ar trebui cuprinse într-un mare parc naţional. Această idee, pe care o avusese şi Racoviţă
cîndva, a fost îmbrăţişată de Valeriu Puşcariu. De atunci au început demersurile la autorităţile locale, la
organele silvice, conferinţe publice, articole de presă, consfătuiri, şedinţe, proiecte.
— Pentru a împiedica degradarea peisajului, ce soluţii imediate aţi recomanda, tovarăşe
Marcian Bleahu ?
— Sugestii şi soluţii am recomandat în repetate rînduri. Şi nu sînt singurul care am făcut-o. Eu
aş vrea să spun acum altceva. Am trudit pentru aceşti munţi şi îi cunosc, cred, cît se poate de bine, am
supravegheat paşii drumeţilor spre frumuseţile lor ignorate vreme îndelungată. De aceea, poate, mă
simt responsabil că nu am putut stăvili răul şi că nu am putut determina mai mult bine. Nu voi
abandona însă, cu nici un preţ, lupta: atîta timp cît voi trăi, voi încerca să salvez, pentru această ţară şi
pentru generaţiile ei viitoare, acest colţ de vis unde, ca nicăieri, sînt concentrate pe o suprafaţă mică un
număr atît de considerabil de obiective turistice şi monumente ale naturii. Din fericire, în ultimul timp,
şi ca urmare a măsurilor luate pe plan naţional, am găsit înţelegerea necesară la conducerea judeţului
Bihor şi cred că visul meu de aproape un sfert de veac se va împlini curînd.
— Dubla dumneavoastră calitate de geolog şi geograf, grefată pe fondul pasiunii de drumeţ,
alpinist şi schior încercat, a avut darul sa va deschidă porţile spre explorarea şi înţelegerea minunatei
lumi a munţilor. Am vrea să ştim: care din aceste pasiuni s-a născut mai întîi ?
— Drumeţia, pentru că m-am născut drumeţ ! Casa în care am crescut, începînd de la vîrsta de
un an, era aşezată la poalele Tîmpei, pe un deal înalt. Noţiunea „a merge în oraş" echivala cu a coborî o
diferenţă de nivel ce nu era de neglijat, iar „a merge acasă" echivala cu urcarea acelei diferenţe de
nivel. La şcoala primară mergeam cu săniuţa, pe care mă urcam în faţa casei şi din care coboram în faţa
şcolii. Cu astfel de antecedente, preşcolare şi şcolare, nu este de mirare că, de timpuriu, mi s-a deschis
pofta de drumeţie, începînd de la 12 ani mă plimbam zilnic, singur, prin împrejurimile Braşovului, din
Ră-cădău şi Stejeriş pînă pe Tîmpa şi în Poiană. Apoi, mai departe, în fiecare duminică, pe Piatra Mare,
Postăvaru. Pe la 15 ani cutreieram Bucegii şi Piatra Craiului. Primul aparat fotografic, un Laica
dobîndit la 14 ani, schiurile şi coarda de alpinism au completat un profil care se contura precis încă de
la 16 ani; trebuia să-mi aleg o meserie care să mă ţină legat de munte, să-mi dea posibilitatea să trăiesc
cît mai mult pe înălţimi. Aşa m-am decis să mă fac geolog.
— În perioada studenţiei trebuie sa plasăm şi participarea dumneavoastră la activitatea
turistică organizată. Nu ?
— De atunci m-am apropiat de asociaţiile turistice şi am început să lucrez pentru ele: Turing-
Clubul României, Clubul alpin român, S.K.V., dar mai ales o mică asociaţie de care m-am legat mai
mult — A.D.M.I.R. Aceasta avea o cabană în Piatra Craiului, la Grind, pe care o administra tot mai
greu. Am înfiinţat deci, cu un grup de prieteni, o filială A.D.M.I.R. la Braşov şi am preluat grija
cabanei. Trebuia în primul rînd terminată construcţia, apoi realizată dotarea. Pentru a face rost de bani
am organizat baluri, serate şi şezători turistice. Şezătorile turistice au avut un deosebit succes. Cu
aceste ocazii am făcut primele proiecţii de diapozitive în Braşov, încă prin 1942. Apoi a început naveta
săptămînală în Piatra Craiului: am dus geamuri, clanţe, cuie, perne, vase de bucătărie etc... Sub ochiul
grijuliu al cabanierului nostru, Moş Burlacu, cabana creştea şi, odată cu ea, ne creştea şi inima. Tot ce
am făcut a fost din inimă, fără nici un ajutor, fără încurajări oficiale, ba chiar cu adversitate. Iar
şezătorile noastre turistice au avut darul să creeze un climat favorabil, un spirit de emulaţie ce a cîştigat
noi şi noi prieteni pentru munte, pentru turism.
— Am aflat ca, în cadrul facultăţii, aţi înfiinţat o asociaţie turistică, Plaiuri Româneşti. Cu
membrii ei aţi organizat multe excursii interesante şi conferinţe săptămînale cu proiecţii de
diapozitive, într-una din şedinţe aţi avut, ca invitat, pe un magistrat din Cluj, Dr. Maxim Pop. El a
vorbit atunci despre un lucru cu adevărat senzaţional: noile descoperiri din Gheţarul de la Scărişoara,
peştera cunoscută de sute de ani, dar în adîncurile căreia coborîse prima dată o expediţie bine;
organizată de invitatul dumneavoastră.
— La vremea aceea, mărturisesc că o explorare de peşteră nu m-a impresionat prea mult. Am
înregistrat Scărişoara ca un fapt divers, fără să ştiu ce-mi rezerva viitorul. Gîndul meu mergea prin
Himalaya şi spre marile vîrfuri ce nu fuseseră încă urcate. În vederea cuceririi visatelor piscuri
himalayene am început un antrenament serios pe zăpadă şi gheaţă. Am făcut tot felul de ture de
traversare cu schiurile şi de bivuacuri în zăpadă: traversarea Munţilor Călimani, a Masivului Parîng, a
Retezatului pe mai multe trasee, unele în premieră, a Masivului Iezer-Păpuşa, a Pietrii Craiului şi
porţiunii din creasta Făgăraşului.
— Şi, după ce v-aţi pregătit temeinic pentru a lucra în munţi, pentru a-i înţelege şi descifra,
aţi început meseria de geolog...
— La mare ! Doi ani am făcut sondaje în Dobrogea, am făcut proiecte. Jinduiam după munte,
după brazi, după înălţimi şi zări limpezi. Cînd am scăpat, după doi ani, doar pentru o săptămînă, nu m-
am oprit decît în Retezat, pe care m-am apucat să-l cutreier de unul singur, îmi amintesc că, din dorinţa
de a vedea cît mai mult, am mai mers şi pe unde nu trebuia şi, într-o zi, pe seară, coborînd pe un scoc al
Slăveiului, am alunecat pe un petic de gheaţă perenă şi... dus am fost, pînă într-o fundătură în care m-
am oprit, lovit, însîngerat şi cu un genunchi smuls din loc. Nemaiputînd merge, am fost nevoit să mă
tîrăsc. M-am tîrît aşa timp de trei zile şi două nopţi, parcurgînd, literalmente pe brînci, marile acumulări
de blocuri din căldările Retezatului. Acesta a fost un avertisment sever pentru mine, o întîmplare care
m-a obligat să formulez o concluzie: muntele trebuie să-l abordezi cu smerenie şi respect. Grelele clipe
petrecute singur, cu dureri atroce şi în pragul disperării, nu m-au descurajat totuşi, ci au avut darul să
mă îndîrjească şi să-mi întărească voinţa de a-mi lua o revanşă asupra muntelui. Am renunţat la
prelungita vilegituară dobrogeană şi m-am decis să-mi îndrept atenţia spre descifrarea geologică a unor
masive mai puţin cunoscute. După mai multe tatonări prin Retezat, Ţarcu, Ţibleş şi Banat, m-am fixat
la Munţii Maramureşului şi Munţii Bihor.
— Prin anii 1951—1955, cînd se petreceau aceste evenimente, Maramureşul era aproape
necunoscut din punct de vedere geologic.
— Într-adevăr. De atunci, după o campanie de teren în zona văilor Vişeu şi Iza, mi s-a
încredinţat sarcina, în cadrul lucrărilor de cartare pentru harta geologică a ţării, să studiez o zonă total
necunoscută geologic, munţii de la nord de Valea Vişeului, mai precis pe cei din bazinul Văii Repedea.
Am petrecut pe aceşti munţi cîteva veri, dormind sute de nopţi în cort, la stîne, sau sub cerul liber. M-
am întîlnit aproape zilnic cu ursi, uneori cu mistreţi şi, o dată, chiar cu un rîs agresiv. Am văzut
păstrăvii sărind vioi în apele ce nu au cunoscut undiţa pescarului, am cutreierat codrii ce Încă nu
cunoscuseră fierăstrăul şi securea. Dar mai presus de orice, am descifrat structura geologică a acestei
regiuni, care s-a dovedit deosebit de complicată şi plină de surprize. Tot ce am văzut şi am studiat era
ciudat, neaşteptat, şi a aruncat o lumină nouă şi plină de semnificaţii asupra marii unităţi geologice pe
care o constituie Carpaţii Orientali. În aceşti munţi sălbatici, în care am gustat marile singurătăţi şi am
intuit sufletul pămîntului, m-am simţit ca un adevărat pionier: călcam pămînt neatins de om şi lăsam în
urmă o potecă modestă pentru urmaşi.
— În Bihor cum aţi ajuns ?
— Întîmplător. Pe cînd eram în căutarea unei regiuni de lucru a venit la mine un vechi prieten
pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Era inginerul Mihai Şerban de la Institutul de speologie din
Cluj-Napoca, un discipol al marelui Racoviţă şi care, din pasiune, după ce făcuse politehnica, mai
urmase şi biologia. Era, la vremea aceea, un colaborator al Comitetului geologic, pentru care explora
peşteri în căutarea de zăcăminte de guano-fosfat. El mi-a vorbit de peşterile din Munţii Bihor: în
Scărişoara făcuse parte din echipa care explorase noile săli; alături de Gheţar, cu colegii săi,
descoperise una din cele mai frumoase peşteri din Carpaţi — Pojarul Poliţei; într-o peşteră imensă, de
care nu auzise nimeni dintre turiştii bucureşteni, pe nume Cetăţile Ponorului, pătrunsese pînă la un
mare lac ce nu putuse fi depăşit din lipsă de bărci de cauciuc; despre o altă peşteră, Coiba Mare,
povestea cum se tîrîse pe sub o boltă plină de ace de brad depuse de apa ultimei viituri, care în mod
vădit inundase complet acea galerie şi cum, în sfîrşit, coborîse într-un mare aven de 100 metri pe scara
de frînghie, asigurat de un moţ ciung ! Erau povesti senzaţionale care nu puteau decît să înfierbînte
dorinţa de necunoscut şi aventură a unui himalayst ratat. M-am decis, deci, şi am cerut şefilor mei să-
mi încredinţeze studiul geologic al Munţilor Bihor. Au fost de acord, am început treaba în 1951... şi o
continui şi astăzi !
— Ce impresie v-au lăsat aceşti munţi cînd i-aţi văzut, din mijlocul lor, prima oară ?
— Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Bihorul a fost de neuitat. Am urcat pe lîngă o apă
tumultuoasă preţ de cîţiva kilometri, am trecut printr-o cheie romantică, am urcat pe o potecă ce-mi
descoperea, treptat, locuri tot mai încîntătoare. Apoi, dintr-odată, în faţa ochilor s-a deschis o privelişte
uimitoare: înainte se aşternea o cîmpie plană, orizontală, ciuruită de sute de găuri circulare, presărată de
pîlcuri de molizi şi care era înconjurată de culmi mai înalte. „Acesta este Padişul !" mi-a spus ghidul ce
mă însoţea. Un nume necunoscut, nici măcar consemnat pe hartă ! Padişul era pustiu, nu avea decît un
canton silvic dărăpănat. M-am instalat aici, şi am început să fac geologie. Primul drum, pe o vale care,
după hartă, curgea drept către sud şi se vărsa într-alta, mai mare, un afluent al Arieşului. Am plecat pe
ea, numărînd paşii cu conştiinciozitate, înregistrînd fidel toate rocile întîlnite. La un moment dat, valea
a devenit abruptă, s-a adîncit în nişte chei cu pereţi tot mai vertiginos!, au început săritori şi pînă la
sfîrşit s-a curmat brusc în faţa unui perete vertical, ameţitor. De aici nu mai continua, în ciuda
indicaţiilor hărţii şi a „bunului simţ", care cere ca o vale să se verse în alta, aceea în alta şi aşa mai
departe. Aici, nimic ! Valea se termina. Cel mult puteam considera, ca o continuare, un mare portal, de
peste 50 m înălţime. Acesta spărgea baza peretelui pe sub care am mers pînă la marginea unei guri
negre din care răzbătea murmurul unei ape ce se rostogolea în întuneric. Locul era de o rară sălbăticie
şi măreţie, depăşind, ca grandoare, tot ce văzusem pînă atunci. Cum se numeşte ?... Cetăţile
Ponorului !. Încă o minune a naturii ignorată, încă un nume neconsemnat pe hartă.
— Şi, încet, încet, aţi început sa va ocupaţi de hidrografia carstică şi de relieful carstic.
— Da, curînd am constatat că harta topografică de care dispuneam nu corespundea deloc cu
realitatea şi că nu era chip să mă descurc cu geologia pînă nu mă lămuream cu relieful. Am fost nevoit
să încep să parcurg sistematic toate văile, să cercetez amănunţit toate fundăturile, să dezleg o primă
şaradă: cum este organizată reţeaua hidrografică, de unde vin toate apele acestea misterioase ce ţîşnesc
cu putere din cîte un izbuc, unde se duc ele cînd dispar într-un ponor sau o gură neagră de peşteră ? Mi-
am dat seama curînd că răspunsul corect nu puteam să-l găsesc decît pornind, acolo unde era posibil,
chiar pe urma apelor subterane, însoţind pe colegii şi prietenii mei de la Institutul de speologie din
Cluj-Napoca, am început să cercetez peşterile care, pe rînd, au trebuit să-şi ,,spună" secretele.
— Echipa din care făceaţi parte se pare că a fost foarte eficientă în această zonă.
— Da, în răstimp de numai doi ani am înscris la activ cîteva remarcabile piese: Peştera de la
Căput, de aproape un kilometru; Peştera de la Cuculeul de Fier, din Barsa, de 2 km; Coiba Mare, de l
km; reţeaua subterană din Lumea Pierdută, de circa 2 km, fără a mai pune la socoteală numeroase
peşteri mai mici, avene, ponoare etc. Cu toate că predecesorii noştri — echipa de eminenţi savanţi,
Emil Racoviţă, Rene Jeannel, P. A. Chappuis, Valeriu Puşcariu — au inventariat un număr mare de
peşteri, ei n-au cercetat, în amănunt, toate secretele lor.
— Tovarăşe Marcian Bleahu, v-am ruga să ne povestiţi ceva care să ne edifice şi pe noi, În
legătură cu ceea ce se pot numi secrete ale unei peşteri. Nu cunoaştem, de pildă, întîmplarea privind
peştera Lumea Pierdută; am auzit despre ea cîteva lucruri vagi numai.
— Cu Lumea Pierdută este o întreagă poveste care merită într-adevăr să fie povestită şi
repovestită. În cursul unui tra:eu geologic făcut într-o regiune de o mare sălbăticie, am zărit gura unui
aven imens, de peste 20 m diametru, al cărui fund nu se vedea, dar care, după zgomotul pietrelor
aruncate, trebuia să fie foarte jos. În ciuda eforturilor depuse timp de doi ani, nu am reuşit să-l regăsesc.
În schimb, un pădurar ne-a arătat un alt aven, atît de mare la gură şi tot atît de adînc, denumit
Gemănata. Ca să ajungem la el, trebuia să străbatem un platou acoperit de o pădure deasă ce nu avea
poteci şi în care, ca să ne orientăm, am făcut semne pe copaci. Era parcă sfîrşitul pămîntului. Inspiraţi
de straniul platou sud-american, născut din imaginaţia lui Conan Doyle, bîntuit de animale preistorice,
inaccesibil şi cufundat în sălbăticie, am denumit acest platou, suspendat între două văi carstice, Lumea
Pierdută. Explorarea avenului Gemănata, de 80 m adîncime, ne-a dus la un tumultuos rîu subteran, pe
care l-am explorat în amonte pînă la un lac inaccesibil, iar în aval pînă la o strîmtoare, la un sifon de
care nu am putut trece şi unde nu ne-a rămas altceva de făcut decît să înscrim cu flacăra lămpii de
carbid iniţialele şi să ne întoarcem. Trei ani mai tîrziu am redescoperit celălalt aven, pe care l-am
botezat Avenul Negru. Am coborît în el şi am descoperit că are o verticală de 108 m. Şi aci am dat
peste un rîu subteran, pe care a trebuit să-l explorăm stînd mai mult în opoziţie deasupra apei adînci;
apoi am dat de diferite ramificaţii, pînă ce apa s-a pierdut într-un sifon. Din fericire, am găsit o galerie
laterală, uscată, la un nivel superior, la capătul căreia am regăsit rîul, pe care l-am urmat în aval, pînă
ce am ajuns la un sifon. De aici nu se mai putea înainta, dar, surpriză !, deasupra sifonului am
descoperit semnăturile noastre făcute cu patru ani înainte. Cum ajunsesem aici — m-am întrebat uluit
— cînd în explorarea precedentă, între gura Gemănatei şi sifon nu era nici o galerie laterală ? Am luat-
o la fugă înapoi şi... ne-am trezit la baza marelui puţ al Gemănatei ! Cum nu mai ştiam pe unde
venisem, o clipă, am intrat în panică; am crezut că ne pierdusem. O cercetare atentă a lămurit misterul:
aveam de-a face cu o galerie laterală, a cărei gură era aşa de ascunsă încît ne scăpase, atît la prima
explorare cît şi de data aceasta. Pînă la urmă s-a dovedit că ambele puţuri fac parte dintr-un sistem
subteran unic.
— Dumneavoastră aţi explorat peşterile noastre ii iarna. Este adevărat că anotimpul acesta
convine cercetătorilor speologi ?
— Iarna este un anotimp mult mai favorabil, deoarece elimină pericolul averselor. Noi am
avut neşansa să fim surprinşi, odată, în cursul unei expediţii de iarnă, în Avenul din Şesuri, de o moină
care a inundat peştera. Ne-am trezit cu apă în corturile pe c-are le ridicasem într-o imensă sală, zicînd
că sîntem la adăpostul oricărei surprize. Sala întreagă era sub npă, iar pe numeroasele scări succesive
pe care co-borîsem se prăvăleau cascade furioase.
În Cetăţile Ponorului am avut mai mult noroc. Împreună cu alpiniştii de la Casa Centrală a
Armatei, conduşi de prietenul Emilian Cristea, am ajuns la capătul accesibil, trecînd peste 14 lacuri şi
explorînd cu de-amănuntul una din cele mai grandioase galerii subterane de la noi din ţară. Aici, în
1952, am avut o tabără subterană, în care am locuit timp de 10 zile, ceea ce, se pare, a constituit, la
vremea aceea, un record mondial de durată privind statul în peşteră. În altă iarnă am lucrat din greu
timp de două luni, în condiţii de mari privaţiuni, pentru a realiza un film documentar despre peşterile
Pojarul Poliţei şi Scărişoara, cu cineaştii de la Studioul Sahia.
— Desigur, aţi trăit şi alte întîmplări neprevăzute şi dramatice în perioada cînd aţi cercetat şi
explorat lumea subpămînteană a Bihorului...
— În timpul explorării din Coiba Mare, o surpare de pietre era să ne coste viaţa, într-una din
peşterile din Barsa ne-a surprins o viitură şi am stat în apa ce urca mereu, aşteptînd domolirea stihiilor;
odată, la ieşirea din Căput, un pui de moţ, lăsat să ne păzească scara din primul puţ, s-a speriat în
noaptea întunecată, a dezlegat scara şi a fugit. Am recurs atunci la n căţărare anevoioasă, inimaginabil
de dificilă, pentru a putea ieşi din închisoarea de piatră.
Dar am avut şi mari bucurii: am descoperit o nestemată a acestei lumi — Peştera Minunată de
la Casa de Piatră.
— Să precizăm, pentru cititori, că în viaţa dumneavoastră de cercetător al tainelor
pămîntului, Munţii Bihor nu au constituit decît un capitol.
— E adevărat ! După ei au urmat Munţii Codru-Moma, aproape necunoscuţi de marele public.
Şi aici am avut parte de mari bucurii ştiinţifice, căci parcurgerea lor, alături de credincioşii şi valoroşii
mei colaboratori, a prilejuit dobîndirea unei noi viziuni asupra alcătuirii lor geologice şi a devenirii lor
structurale. Aici am avut prilejul să cunosc un extraordinar carst de suprafaţă. Este Platoul Vaşcău, o
tipică regiune carstică, cu un relief haotic, cu sute de doline şi zeci de văi seci, cu o hidrografie
subterană nelămurită şi încă cu mistere nedezlegate. Este o lume pentru cercetătorii îndrăgostiţi de
necunoscut, dar este o lume şi pentru drumeţii ce îndrăgesc un peisaj paşnic, liniştit, în care civilizaţia
nu a pătruns încă şi unde mai poţi asculta marile voci ale naturii vorbin-du-ţi tainic. Dealtfel, împreună
cu prietenul şi colaboratorul meu Sever Bordea, sîntem pe cale să facem cadou drumeţilor şi un ghid
turistic al acestor munţi.
...Au urmat munţii Metaliferi. Şi ei constituie o întreagă lume turistică ignorată. Cîţi sînt
drumeţii care poposesc la cascada de la Vidra, care se caţără pe eşafodajul sofisticat al coloanelor de
bazalt de la Detunata, care cunosc taina iezerului Ighiel, sau farmecul jgheaburilor calcaroase ce
însoţesc Valea Ampoiului ? Sau cîţi sînt cei care s-au căţărat pe pereţii Vîlcanului, care au scrutat
întunecatele Chei ale Cibului sau Băcîi ?, cere au admirat floarea de colţ de la întregalde, sau au
străbătut acea uluitoare şosea de altitudine, poate cea mai frumoasă din ţară, care trece pe la Rîmeţi şi
Ponor ? Am petrecut veri întregi încercînd să descifrez şi aici enigme ale pămîntului, pasionante dar
greu de pătruns.
— Datorită necesităţilor geologice aţi ajuns sa va ocupaţi de relieful carstic şi de cercetarea
peşterilor din Munţii Apuseni. Odată pornită, pasiunea speologică nu s-a oprit aici. Aţi explorat
peşteri din Carpaţii Orientali, din Munţii Banatului şi din Maramureş. Din cîte ştim însă, succesele
cele mai mari le-aţi avut în Oltenia...
— Într-adevăr ! În această regiune am fost chemat de doi prieteni de la Institutul de speologie,
nou înfiinţat la Bucureşti, amîndoi biologi: soţii Vasile şi Anca Decu. Aşa am făcut cunoştinţă cu o
peşteră de peste l 000 m, în care nu exista posibilitatea să stai în picioare. Momentele de repaus ni le
ofereau numai sălile în care puteam să stăm în genunchi; în rest, trebuia să avansăm pe brînci. Această
interesantă peşteră, aflată lîngă Glosam, denumită Peştera Vacii, este, din păcate, astăzi inaccesibilă;
gurile i-au fost astupate cu ocazia construirii noului drum. În peştera Lazuri din Valea Motrului Sec am
avut norocul să prindem o vreme secetoasă care ne-a permis să pătrundem pe galeriile ce sînt,
îndeobşte, inundate şi să ajungem la galeria de bază, prin care curgea un pîrîiaş. Am parcurs apoi marea
peşteră de la Curecea (Crovul lui Răscraci), o splendidă galerie de apă de peste 2 000 m, cu frumoase
forme de eroziune, apoi peştera de la Sfodea, peştera de la Podul Natural, Peştera Gramei şi multe
altele. Două însă ne-au dat satisfacţii deosebite prin mărimea şi frumuseţea lor. Una este Peştera Bulba
de lîngă Baia de Aramă, în care am fost incontestabil primii oameni care au pătruns, intrarea fiind
străjuită de o suită de sifoane ce se închid la cea mai mică creştere a apei. Dincolo de aceste porţi
periculoase, am descoperit o succesiune de galerii şi săli pe mai multe nivele, unele greu de străbătut
necesitînd tîrîşuri obositoare, altele împodobite cu splendide văluri de calcit translucid. Această peşteră,
ce depăşeşte ca dezvoltare 3 000 m, va trebui cîndva amenajată şi dată circuitului turistic şi nu mă
îndoiesc că va constitui un extraordinar punct de atracţie.
A doua peşteră care mi-a rezervat mari satisfacţii a fost Topolniţa. Despre această minune a
naturii se pot scrie, şi chiar am scris, cărţi întregi. Ea este astăzi cea mai interesantă peşteră de la noi,
prin varietatea peisajelor pe care le oferă, prin complexitatea problemelor pe care le ridică şi prin faptul
că va putea constitui, din punct de vedere turistic, peştera nr. l a ţării noastre. Cînd am început, în anul
1961, cercetarea ei, nu ştiam toate acestea, dar, în faţa grandiosului portal prin care dispare întregul rîu
Topolniţa spre a se mistui în întuneric, am avut presimţirea unor lucruri mari. În ţară nu mai aveam
decît două intrări de peşteră atît de grandioase, de care să fie legate rîuri subterane: Cetăţile Ponorului
şi Şura Mare, amîndouă piese de mare anvergură ale patrimoniului nostru speologic. Dar, spre decepţia
noastră, aici marea galerie de apă nu a avut mai mult de 600 m, rîul ieşind tot atît de măreţ şi triumfal
pe cît a intrat. Lateral însă se deschidea o galerie care ne-a dus în etajele subfosile ale peşterii, prin
galerii cu forme uimitoare, într-un fel de volută prin care am urcat necontenit. În mai multe reprize am
împins tot mai departe cercetările noastre, pînă am ajuns în nişte săli gigantice din care se desfăceau
alte galerii. În acel an, Topolniţa ajunsese la 6 000 m dezvoltare, ocupînd locul întîi din ţară...
— Aţi continuat apoi cercetările în anul 1962, într-o susţinută campanie de explorări ale
galeriilor laterale. Atunci aţi descoperit Galeria Racoviţă, cea mai importantă descoperire a
dumneavoastră, se pare ?
— Da, am avut fericirea să fim primii oameni care au zărit extraordinarele peisagii subterane
pe care le prezintă acest impunător bulevard, în care am rămas uluiţi de înălţimea şi fragilitatea
pădurilor de lumînări, de limpezimea apei din colţul de vis pe care îl reprezintă Lacul de Cleştar, de
armonia barocă a acumulării de coloane şi bazine din Fundătura Roşie. Am străbătut prima dată Galeria
Racoviţă, într-o fugă nebună, ahtiat după frumuseţe, noutate şi necunoscut, după ce trudisem ore şi
kilometri prin peşteră, cu o oboseală crescîndă ce ajunsese aproape de epuizare. Şi tot am avansat
astfel, dorind ca chinul să se termine, dar cu speranţa nemărturisită că încă nu vom dă de capăt. Şi cînd
acesta a venit, după mai bine de 2 km de senzaţional şi nou, am simţit că aici se termină una din cele
mai frumoase întîmplări ale vieţii mele.
Dar nu ! În anul următor, o altă senzaţie, de aceeaşi talie, imensa Galerie Murgoci, apoi
dramatica Galerie Neagră, cu rîul ei subteran, cu strîmtorile inundate şi sifoanele prin care te strecori
greu. Am trăit apoi o întîmplare ieşită din comun, cînd am realizat joncţiunea cu intrarea din Sohodol,
iar apoi am explorat nenumărate puţuri şi galerii laterale, tot drumul fiind presărat de întîmplări ciudate
şi aventuri neobişnuite. Cînd am terminat explorarea, Topolniţa avea, după cartările noastre, 12 km;
astăzi, după descoperirea unor noi galerii, are circa 16 km. Ea ocupă locul al doilea ca mărime între
peşterile ţării, însă ca interes, ca varietate de aspecte, şi mai ales ca valoare turistică, se situează pe
primul loc. Ea va fi curînd amenajată turistic...
— Răsfoind cartea dumnevoastră, „Morfologia carstică", am văzut multe fotografii personale
din carsturile diferitelor ţări ale Europei. Aţi vizitat multe zone carstice şi peşteri în străinătate. Ce
impresii turistice aţi cules din aceste călătorii ?
— Am studiat şi vizitat peşteri din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Italia, Franţa şi
Elveţia. O primă impresie este aceea că peşterile sînt apreciate ca obiective turistice de primă mînă,
care exercită o atracţie extraordinară asupra publicului şi că ori ce investiţie este justificată şi devine
rentabilă. Concluzia aceasta se reflectă în variatele modalităţi de amenajare: şosele şi teleferice ce te
duc la gura peşterii, bărci de navigat, trenuri, ascensoare, restaurante, oficii poştale în subteran, lumină
neagră, explicaţii pe bandă magnetică emise prin difuzoare şi multe trucuri mărunte ce fac vizitarea
atractivă şi de neuitat. Mi-am dat seama că avem în ţară obiective turistice de aceeaşi valoare ca
spectaculozitate şi frumuseţe şi că se cuvine să facem investiţiile care să le pună în valoare.
— Ce peşteri v-au impresionat cel mai mult din cele văzute peste hotare ?
— Din punct de vedere al spectaculozităţii, complexul Skocjan din Iugoslavia, fără îndoială
formaţiunea carstică Nr. l din Europa, avenul şi rîul subteran Padirac şi avenul Armând din Franţa;
pentru bogăţia în formaţiuni cristaline, le Grand Roc şi La Clamouse, tot din Franţa, iar ca peşteră cu
gheaţă, uriaşa Eisriesenwelt din Austria. Pe primul loc aş pune însă peşterile ce adăpostesc operele de
artă ale oamenilor din paleolitic, acele uluitoare desene, gravuri şi picturi cu care a început arta acum
400 de secole şi care ne uimesc prin ,,modernismul" şi vitalitatea lor. Aşa sînt desenele din Niaux,
Rouffignac, gravurile din Les Combarelles, picturile din Fond-de-Gaume, Pech Merle şi Cougnac. Am
avut extraordinarul noroc să pot vizita cîteva peşteri închise pentru public, în care nu pătrund decît
puţini şi aleşi: peştera Lescaux, cu uluitoarele sale picturi policrome supradimensionate, ameninţate cu
distrugerea din cauza respiraţiei vizitatorilor, şi cele două peşteri — proprietatea contelui Begouen-Tuc
d'Audoubert, cu statuile în argilă a doi bizoni şi numeroase urme de paşi ale oamenilor primitivi
păstrate intacte 30 000 ani, şi Les Trois Freres, cu miile sale de incizii şi desene de mare fineţe şi
rafinament artistic. Contemplarea acestor uluitoare capodopere, adăpostite în fundul unor grote greu
accesibile, va rămîne pentru mine una din marile aventuri spirituale.
— Vă propunem să încercăm un bilanţ în care s-au împletit aspecte foarte variate, ale unei
singure realităţi, pămîntul acestei ţări. Un bilanţ pînă la momentul actual, pentru că dumneavoastră
sînteţi în plină activitate, şi în anii ce vor urma veţi acumula încă noi şi noi succese despre care va
trebui să vorbiţi la timpul respectiv.
— Pe lîngă circa 80 lucrări, note şi comunicări din diferite domenii ale ştiinţei, pe linie
geologică, menţionez o monografie a Munţilor Metaliferi, o carte de mari proporţii la care am avut
cinstea sa fiu coautor, şi o altă monografie, tot monumentală, a Munţilor Apuseni, pe care am încheiat-
o de curînd cu un colectiv de autori. Pe linie geografică, „Morfologia carstică", un tratat în care am
încercat să adun experienţa mea în cunoaşterea formelor atît de originale ale calcarelor, carte din care
am realizat primul volum. Pe linie speologică, o carte despre peşterile României, pe care am elaborat-o
cu colegii de la Institutul de speologie, prima lucrare mai amplă în care se va prezenta, în ansamblu,
patrimoniul speologic al ţării noastre; aceasta după ce am colaborat la o monografie asupra peşterilor
din Oltenia, carte care s-a tipărit în Franţa. Pe linie turistică, am realizat ghidurile munţilor Bihor,
Vlădeasa, Codru-Moma, Pădurea Craiului.
Şi, să zicem, pe linie beletristică, o carte despre recordurile în înălţime („Himalaya —
cucerirea giganţilor lumii") şi alta despre cele în adîncime („Cuceritorii întunericului").
Pot spune că am avut fericirea să văd multe şi am avut posibilitatea să comunic şi altora din
cele aflate şi învăţate. Cu aceasta, cum spuneaţi şi dumneavoastră, nu am terminat, căci dincolo de
bilanţuri, vin perspectivele. Şi, în cadrul lor, sper să pot rămîne credincios la ceea ce mi-am impus încă
din tinereţe: să slujesc această ţară, să încerc să o cunosc tot mai profund şi să împărtăşesc tuturora
cunoştinţele dobîndite. Mă gîndesc de pe acum cu bucurie la cercetările de teren viitoare prin Munţii
Apuseni, care îmi vor prilejui cunoaşterea unor noi colţuri neştiute de mine, la viitoarele explorări de
peşteri, la viitoarele cărţi pe care le voi scrie, din care desigur turiştii nu vor fi lăsaţi deoparte. Sper să
realizez ghidul Munţilor Metaliferi şi al Munţilor Maramureşului şi, astfel, să deschid noi orizonturi
drumeţiilor. Sper, tot pentru binele turiştilor, să se realizeze Parcul naţional al Munţilor Apuseni. Sper
să se amenajeze Topolniţa şi alte peşteri la a căror descoperire şi explorare am contribuit.
Cred, de fapt, într-o necontenită înflorire a acestei ţări, căreia i-am închinat viaţa şi întreaga
mea putere de muncă.

IONEL COMAN
Inginer. Alpinist. A participat la numeroase escalade alpine în munţii României. A făcut parte
din expediţia internaţională organizată în Pamir, în 1970, şi a condus expediţia românească
în Hindukuş, 1975. E autor al cîtorva cărţi de literatură turistică.

PENTRU MUNTE AM PĂRĂSIT BUCUREŞTIUL

Convorbirea cu Ionel Coman am început-o în 1973, la Braşov, cînd îl vizitasem cu treburi
legate de cea de a treia sa carte — „Excursie pe Acoperişul lumii" (Editura pentru turism, 1974). În
după-amiaza aceea a primei noastre întîlniri, ne-am dat repede seama de firea omului pe care aveam
să-l reîntîlnim apoi de nenumărate ori: amabil şi îndatoritor, dar preocupat continuu şi sever faţă de
munca în uzină, ca inginer, îndrăgostit de munte şi perseverent în realizarea visurilor sale, ca alpinist.
Proiecta, încă de atunci, o expediţie românească în Afganistan. În 1975, în mai, ca să se scuze pentru
un răspuns întîrziat la o rugăminte a noastră, ne scria: „Nu am avut putere să mă rup, măcar o oră, de
ceea ce mă frămîntă absolut zilnic: teribila «expediţie» în Afganistan. Ştiam de la început că va fi
greu, dar chiar aşa nu mi-am închipuit". În aceeaşi scrisoare continua: „Mă lupt să menţin echipa.
Oamenii se descurajează uşor. Din 9, la început, am rămas 7, acum 6, mîine, poate, 4".
Cunoscîndu-i astfel, misiunea noastră în discuţiile repetate pentru redactarea unuia din
capitolele cărţii cu şi despre pionierii turismului din România nu a fost întotdeauna comodă. Inginerul
din Braşov şi-a declarat, pînă la urmă, acordul cu publicarea formei de mai jos a materialului pe care
l-am scris şi rescris împreună.
— „Am îndrăgit munţii"', mărturiseaţi dumneavoastră chiar în titlul primei cărţi pe care aţi
încre-dinţat-o tiparului. Şi totuşi, aţi pătruns tîrziu în această lume nemăsurat de frumoasă, „în lumea
copilăriei celor mari", cum aţi denumit-o, pentru că primii ani ai copilăriei l-aţi petrecut pe malul
Dunării, de unde se zărea doar silueta estompată a dealurilor dobrogene. Apoi, peste aceste amintiri
s-a aşternut imaginea cartierelor bucureştene şi farmecul pădurilor de la Dăneasa, Ciurel şi Cernica.
Abia la 15—16 ani v-aţi apropiat de munte, şi, după cum arată însemnările dumneavoastră de atunci,
nu v-au făcut o impresie deosebită...
— Dar momentul acela a reprezentat o cotitură hotărîtoare în viaţa mea. Primul urcuş pe un
vîrf adevărat — îmi amintesc foarte bine — pe Postăvarul, într-o zi de vară cu ploaie şi ceaţă, în care n-
am văzut decît pădurea şi baliza de lemn, m-a determinat să revin. Şi, firesc, revenind, l-am îndrăgit.
— Cît de mult?
— Atît încît pentru munte am părăsit Bucureştiul şi m-am stabilit la Braşov. Deci, am devenit
muntean şi alpinist.
— Alpinismul, în concepţia dumneavoastră, este un sport rezervat doar unui grup de „aleşi",
sau poate fi considerat azi, şi în perspectiva timpului, ca o acţiune temerară, ca o disciplină la care va
avea acces o tot mai largă categorie de turişti ?
— Eu nu ţin să contrazic pe nimeni dacă afirm, din capul locului, că alpinismul nu trebuie
privit ca sport, în sensul strict, şi mai ales oficial, al termenului. Dar o dezbatere pe această temă nu va
împăca divergenţele de păreri, decît dacă am uita cum s-a născut şi care sînt resorturile sale spirituale.
Un lucru este cert: alpinismul, la fel ca oricare sport, poate fi practicat mai prost sau mai bine, din
snobism sau dintr-un sentiment irezistibil, ca un mod mai puţin obişnuit de petrecere a timpului, sau ca
o formă de eroism împins la limitele posibilităţilor omeneşti. Fiecare ne plasăm — între aceste extreme
— acolo unde ne este locul şi fiecare ne putem considera „aleşi". De la primele manifestări ale
alpinismului românesc, numărul alpiniştilor a continuat să crească şi cei mai mulţi au început prin a fi
mai întîi turişti. În ce mă priveşte, doresc şi m-ar bucura ca numărul lor să sporească an de an, dar nu
oricum şi nu cu orice preţ !
— Reticenţa dumneavoastră are, cu siguranţă, nişte cauze ce nu pot fi subiective...
— Fac afirmaţia aceasta, gîndindu-mă la cadrul alpin natural relativ restrîns, la protecţia
naturii, la problema accidentelor şi la atîtea alte aspecte; dar, mai ales, mă gîndesc că nu e bine să
crească numărul alpiniştilor de dragul statisticii: N colective, X competiţii, Y alpinişti clasificaţi, din
care atîtea femei...
Într-o vreme s-a pus mare preţ pe număr, dar pentru mulţi entuziaşti de moment pasiunea s-a
stins ca un foc de paie. De aceea, aş putea spune că alpinismul este mai mult decît un sport, este un
mod de viaţă care nu se limitează la cele cîteva ore sau zile petrecute pe munte, el continuă în afara
acestora, fără să cedeze anilor. În atest sens, la prima vedere, vag şi idealist, aş dori să crească numărul
alpiniştilor.
— Ni se pare ca dumneavoastră va gîndiţi tot timpul la alpiniştii „profesionişti". Noi înşine
nu ne imaginăm un alpinist romantic, fără frînghie, ciocan, pitoane, carabiniere, scăriţe, piolet,
colţari. E limpede că nu te poţi căţăra pe abruptul vertical al stîncii fără să ai la îndemînă elementele
de bază ale tehnicii alpiniste. Ne întrebăm, însă, dacă trebuie respectate absolut toate criteriile, toate
regulile cărora li se supune astăzi un alpinist, pentru ca, în viitor, programele excursiilor la munte să
includă şi „numere speciale ?" Care ar fi, în acest context, rolul Bucegilor ? Ar putea deveni ei, oare,
un teren de exerciţii alpinistice pentru neiniţiaţi ?
— Există o veche tradiţie în Bucegi, ca primii paşi de iniţiere să fie conduşi pe văile de abrupt
şi brîne. Termenul „numere speciale" îmi sugerează ceva în genul unor banale episoade aranjate, cu
caracter distractiv, de senzaţional oferit; presupun că va gîndiţi la posibilitatea alegerii unor trasee mai
complicate decît văile, care, pe ici pe colo, să pună participanţii în situaţia de a practica o formă
introductivă în „ale alpinismului", respectiv să se caţăre fără riscuri exagerate, eventual să folosească şi
frînghia pentru asigurarea unora mai slabi, să încerce impresii mai deosebite. În acest caz, aş
recomanda combinarea cu fantezie a cîtorva trasee:
/ Valea Jepilor — Portiţa Caraimanului, cu ieşire la Crucea Caraimanului pe trei variante (Vîlcelul
Mortului — hornul final al Văii Seci, sau traversarea pe sub Spălătura Văii Seci la Creasta Picătura);
/ Circurile Văii Albe — cu traversarea pe sub pintenul Văii Albe în Blidul Uriaşilor;
/ Refugiul Coştilei — urcuş sub Hornul Vulturilor şi ieşire pe brîna subţire la creasta Văii Albe;
/ Hornul Coamei, cu traversarea zonei superioare a peretelui Gălbinele şi ieşire la creasta Coştilei;
/ Valea Morarului — Brîna de Sus — creasta Arcului Mare şi coborîre la Valea Cerbului.
Cunosc numeroase trasee încîntătoare în Bucegi şi Piatra Craiului şi eu consider că este o
acţiune lăudabilă să înveţi pe oameni preţuirea frumosului (desigur, în concepţia ta !), să le procuri
aceleaşi clipe de neuitat pe care, la rîndul tău, le-ai trăit pe aceleaşi drumuri. Aceasta necesită însă
conducători-pe-dagogi şi o bună organizare. Altminteri, parcurgerea intensivă a unor asemenea trasee
va impieta asupra liniştii vieţuitoarelor, va dauna florei, va mări pericolele accidentelor prin căderi de
pietre ş.a.m.d. Personal, sînt pentru păstrarea unei linii de mijloc în privinţa „numerelor speciale".
— Asta înseamnă că e nevoie de o pregătire deosebită a participanţilor, dar că nu e vorba
numai de o pregătire tehnică...
— Se înţelege că la „numerele speciale" colectivul nu asistă, ci participă, aşa încît turiştii
trebuie să cunoască anticipat programul, să fie avertizaţi asupra dificultăţilor şi să posede echipamentul
necesar. Se poate recurge chiar la pregătirea lor prin cursuri de iniţiere.
Reuşita în colectiv a drumurilor ceva mai grele presupune însă existenţa unei atmosfere de
coeziune, de ajutorare reciprocă, disciplină liber consimţită, simţ al măsurii în relaţiile om-om şi om-
natură. Fiecare dintre noi a întîlnit grupuri a căror trecere înseamnă un mic cataclism: spaima
animalelor pe mari distanţe, strigăte fără rost, pietre prăvălite, flori rupte, iscălituri unde nu te aştepţi.
Salvamont cunoaşte destule cazuri de false alarme sau chiar accidente produse în sînul grupurilor care
se deslînează pe drum, se despart din diverse motive, sau îi abandonează pe cei mai slabi. În asemenea
condiţii creşte coeficientul de risc pe traseele turistice-alpine, şi, în acest sens, văd un foarte important
capitol al pregătirii „speciale" valabil, dealtminteri, pentru oricare drumeţ.
— Dumneavoastră aţi început să practicaţi alpinismul fiind mai întîi sportiv, ori v-a atras
către această disciplină aspră pasiunea pentru drumeţia de munte ?
— Cînd am început, la 19 ani, să practic alpinismul, aveam în urmă cîţiva ani de sport, ca
amator: înotam, patinam, alergam la distanţe mari, practicam canotajul (caiac) la clubul. „Dor de ducă",
pe Herăstrău, frecventam, de două ori pe săptămînă, sala de gimnastică TIR. Multă vreme am crezut că
aceste preocupări nu au avut nici o legătură cu alpinismul; în fond, ele erau manifestarea unei nevoi
intense de activităţi fizice, singurele posibile la Bucureşti; la munte ajungeam foarte rar şi numai în
vacanţe; costa prea mult !
— Distingem, în ultima propoziţie, aceeaşi suferinţă povestită şi trăită de mulţi dintre
pionierii turismului nostru montan. Dumneavoastră, în cartea „Am îndrăgit munţii”, evocaţi cîteva
întîmplări din vremea excursiilor de început în munţi. La 16 ani, abia, aţi urcat primul vîrf adevărat:
Postăvarul. (Lionel Terry, la 14 ani, face, ca alpinist, o ascensiune reuşită în Alpi, pe Grepon).
Reţinem, după citirea recentă a cărţii, că, în urma excursiei pe Postăvar, dumneavoastră şi cei doi
tovarăşi de drum, dispuneaţi în total de 56 lei, pe care l-aţi chibzuit astfel: 8 lei zahăr, 7 lei brînză, 2
mălai, 1 sare, 2 chibrituri, 2 lumînări, 18 pîine, 6 roşii, 7 prune, 2 lei cartofi, 1 rezervă pentru
necesităţi neprevăzute. La Dîrste, aţi fiert mămăliga, aţi mîncat cartofii copţi în jar, apoi aţi mărşăluit
în continuare, aţipind din mers, către Predeal, unde aţi ajuns cînd se iveau zorile. Acesta este, s-ar
putea spune, începutul dragostei dumneavoastră pentru înălţimi. În 1970, împreună cu Mircea
Mihăilescu, făceaţi parte din echipa internaţională a alpiniştilor ce urcau pe Vîrful Lenin — 7 134 m
— din Altai. Am vrea să ştim, însă, cînd şi în ce condiţii aţi simţit nevoia să deveniţi căţărător alpin ?
— La primul contact cu o pantă abruptă, ceea ce s-a petrecut... pe un deal la Curtea de Argeş !
Au urmat drumuri ca cel menţionat, pe Postăvar, apoi Piatra Mare, Piatra Arsă, Valea Albă... şi de
fiecare dată credeam că practic alpinismul ! Era multă naivitate, dar am răscumpărat-o.
— Devenind braşovean !
— Da ! Da ! Da ! În ochii mei nu există oraş mai frumos, care m-ar fi putut lega mai zdravăn.
Nu aş fi capabil să-l părăsesc. Pe oricare stradă m-aş afla, zăresc undeva, destul de aproape, un
fragment de munte, într-o zi de duminică ating oricare traseu din Bucegi. Piatra Craiului sau Ciucaş. În
după-amiezele de vară mă antrenez cu prietenii pe Tîmpa sau la Pietrele lui Solomon, iar schiul, iarna,
şi mult după ce calendaristic, aceasta şi-a împlinit sorocul, îl pot practica la doi paşi, în Poiană, la
Predeal, ori Sinaia, ori în atîtea locuri din preajma oraşului.
— Şi pînă a ajunge aici, cine v-au fost profesorii ?
— Profesorii mei au fost buletinele alpine editate de Clubul alpin român şi de asociaţia
A.D.M.I.R. În anii 1937—38. Ele au fost o revelaţie extraordinară. Apăreau articole semnate de dr. A.
Rudeanu, dr V. Steopoe, img. Radu Ţiţeica, Ion Ionescu-Dunăreanu, versurile lui Ion Udrişte-Olt,
fotografiile lui Sorin Tulea. Cu ajutorul lor am înţeles ce înseamnă alpinismul, fără să fi văzut pînă
atunci vreun alpinist „în carne şi oase". Prima coborîre pe frînghie am exersat-o pe zidul casei,
deducînd din fotografii cam cum ar trebui procedat ! Este nepreţuit rolul revistelor şi în general al
literaturii turistice de bun gust, scrisă cu pasiune, care nu se mulţumeşte să redea muntele doar în cifre,
gen ghid turistic, deşi ghidurile sînt indispensabile. Sub influenţa acestor buletine, în lipsa altor resurse
băneşti, mi-am vîndut la „taica Lazăr" prima şi unica pălărie pe care am purtat-o vreodată, primită
cadou în vederea bacalaureatului. Cu banii obţinuţi, fără ştirea părinţilor, mi-am cumpărat o frînghie
adevărată de alpinism şi 3 carabiniere. Pe vremea aceea exista un magazin cu articole sportive,
„Braida", unde găseai asemenea articole. Astăzi, poţi să tot cauţi...
— Aveţi dreptate! Astăzi există multe magazine profilate pe desfacerea materialelor sportive
şi turistice. În oraşele mai mari asemenea magazine sînt „secondate" de cele care închiriază materiale
sportive şi turistice, în funcţie de sezon. Din păcate, aprovizionarea lor e destul de deficitară şi se
întîmplă des ca atunci cînd cauţi în ele, de pildă, schiuri, să ţi se spună că schiuri există, dar că nu
există beţe... Dar să ascultăm evocarea pe care aţi început-o...
— Alpinist adevărat am întîlnit abia în vara anului 1939. Se numea Erwin Csalner şi domicilia
în Bucureşti. Era un mare „sufletist". L-am întîlnit în Piatra Craiului la adăpostul Diana (ars, dar
nerefăcut pînă în prezent !) şi, seara, în faţa focului, mi-a dat unele lămuriri asupra metodelor sale de
asigurare, pe care ulterior am încercat să le aplic. Peste cîteva zile am traversat munţii, din Rucăr la
Buşteni, auzind că s-a deschis o şcoală de alpinism. Primul meu instructor, conducătorul acestei şcoli,
era Nicolae Bat:cu, excelent pedagog, al cărui nume nu poate fi omis din istoria alpinismului românesc.
— De fapt, şcoala de care amintiţi se deschisese cu un an mai înainte, tot la Buşteni, şi din
iniţiativa aceleiaşi asociaţii turistice: Clubul alpin român. În vara anului 1939, cursul şcolii de
alpinism a fost împărţit în două serii: prima serie şi-a desfăşurat programul Între 6—13 august în
abruptul de apus al Pietrei Craiului, iar cea de-a doua, între 28 august— 3 septembrie, la Ţancul
Ascuţit din Bucegi. Dumneavoastră la care din aceste activităţi aţi participat ?
— Eu am participat la activitatea celei de a doua serii, bucurîndu-mă de indicaţiile particulare
ale instructorilor delegaţi de C.A.R. — Nicolae Baticu, Dan Popescu şi ing. Radu Ţiţeica. În afara
acestora, echipa care s-a prezentat la Refugiul Coştilei în ajunul începerii cursului se compunea din
încă alţi oameni: dr. Fr. Severin şi Liviu Ţopa din Cernăuţi, dr. Sidorovici, Giullio Goretti, Ervan
Sarafian, Constantin Culică, şi subsemnatul, toţi din Bucureşti, avocatul E. Pînzaru din Focşani,
Nicolae Creţii din Buşteni.
— Începuturile le-aţi făcut, cum se vede, într-o companie de entuziaşti, sub conducerea unor
instructori cu experienţă.
— Această acţiune de la Ţancul Ascuţit am făcut-o împreună cu cei amintiţi, pentru că, de
fapt, primele mele trasee, mai înainte de a mă întovărăşi cu cineva, au fost mici aventuri de singuratic,
fără îndrumători. Am cunoscut, astfel, Colţul Gălbinele, Vîrful Picătura, Creasta Picătura, Ţancul
Uriaşului, Creasta Coştilei şi Hornul din peretele Coştilei, Acul Mare din Morarul.
— Aţi renunţat de pe atunci la căţărările solitare ? Ştim că Federaţia de specialitate le-a
interzis.
— Nu recomand nimănui căţărarea solitară, dar nici nu văd de ce ar trebui pusă sub interdicţie,
dealtfel fără efect. Personal, în fiecare an, fac cel puţin o asemenea ascensiune, pe trasee modeste, e
drept, dar care îmi procură o enormă satisfacţie: Hornul Central din Mălin, Acul Mare din Morar,
Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ...
— Măsură trebuie să existe şi aici...
— Desigur, măsură trebuie să existe în orice, dar nu exagerare. Spun asta mai ales dacă mă
gîndesc că ceea ce s-a realizat peste hotare în căţărarea solitară depăşeşte orice imaginaţie a noastră.
Mă bucur că istoria alpinismului românesc a înregistrat în ultimii ani performanţe oarecum
comparabile, bunăoară traseul Fisurii Albastre din peretele Văii Albe. În toamna anului 1973, efectuînd
Furcile din peretele Gălbinele, am fost urmat la mică distanţă de un tînăr căţărător solitar, a cărui
maturitate de gîndire, prudenţă, calm, eleganţă în mişcări, a trebuit să o admir. Nu fac apologia căţărării
în asemenea situaţii de risc, înzecit agravată faţă de mersul în echipă; fenomenul îl socotesc însă mai
puţin important decît cauza.
— Pentru că v-aţi referit, în treacă, la performanţele căţărătorilor singulari de peste hotare,
am vrea sa ne folosim de un citat aparţinînd doctorului Vasile Steopoe, cel care a fost o vreme prim
redactor al buletinului C.A.R., succedîndu-l în această funcţie pe Nicolae Dimitriu. Citatul l-am găsit,
în perioada documentării noastre pentru convorbirea cu dumneavoastră, în „Enciclopedia turistică",
publicaţie ce apărea sub conducerea profesorului Valeriu Puşcariu. Sună astfel: „...Pentru cîţiva ani
mai sînt destule de realizat... Dar după această perioadă, urmînd exemplul evoluţiei cluburilor alpine
străine, activitatea numai în interiorul graniţelor naţionale nu mai este suficientă l Atît din punct de
vedere utilitar ,, pentru alpiniştii noştri, cît şi din punct de vedere moral, pentru naţiunea noastră,
românii vor trebui să se îndrepte spre alte masive muntoase din afara graniţelor..."
— Doriţi, probabil, să aflaţi părerea mea în legătură cu ceea ce spunea Steopoe !
— Exact !
— Mai întîi aş preciza că „Enciclopedia turistică" amintită de dumneavoastră era cel de-al
zecilea număr al unei publicaţii de prestigiu la vremea aceea. Ea a început să apară în 1934, sub
denumirea de „Calendarul turistic", apoi şi-a schimbat numele în „Enciclopedia turistică românească".
Era o publicaţie a Turing Clubului României şi semnau în ea nume ce s-au impus de mult în istoria
turismului nostru: Valeriu Puşcariu, Emanoil Bucuţa, Cornel Axente, Radu Ţiţeica şi alţii. În acest
număr se găseşte, într-adevăr, un articol semnat de Dr. Steopoe, privind perspectiva alpinismului
românesc. S-au scurs de atunci 30 de ani, dar cuvintele sale rămîn valabile. Acesta este adevărul şi, în
acelaşi timp, principala cauză pentru care unii dintre cei mai buni alpinişti ai noştri, a căror valoare a
devenit categoric superioară celor mai dificile trasee din Carpaţi, recurg la căţărarea solitară, ca mijloc
de afirmare sau din dorinţa de ceva nou.
— Se spune că, pentru un pasionat al muntelui, există drumuri care îi dau satisfacţii ori de
cîte ori le repetă...
— În oarecare măsură este adevărat, însă tot atît de adevărat este că setea de noutate şi de
orizonturi largi, că sensul unei explorări în necunoscut pe cele mai dificile drumuri au stat totdeauna la
baza alpinismului. În urmă cu 30, 20 ani sau chiar cu un deceniu au existat posibilităţi de noi trasee în
regiuni puţin umblate de turişti, spre anumite puncte greu accesibile. Căutarea şi atingerea lor provocau
adevărate întreceri, iar reuşitele stîrneau sentimente legitime de mîndrie. Unii dintre noi lăsam bileţele
în sticluţe sau în cutii metalice, aşa cum am procedat şi eu, bunăoară, pe Degetul lui Călineţ, pe Goliat
din Ciucaş, pe Dintele Babei din Guţan şi prin alte locuri.
— În unele ţări există pe vîrfuri cîte un carneţel în care se înscriu temerarii. Din păcate, nu s-
a format şi la noi o asemenea tradiţie. Dumneavoastră povesteaţi undeva că, odată, cu prilejul unei
ascensiuni în peretele nordic, al Malioviţei, aţi dat chiar de o ştampilă. Noi înşine păstrăm la dosarul
acestei cărţi fotografia unui petic de hîrtie, care aparţine istoriei alpinismului românesc. Ni l-aţi pus
cu amabilitate la dispoziţie. Iată textul: „Subsemnaţii componenţi ai echipei ADMIR, porniţi pentru
aflarea de drumuri noi în abruptul Pietrei Craiului, am escaladat pentru prima dată acest vîrf denumit
Locul Crăpăturii şi încă necălcat de picior omenesc".
Ascensiunea s-a petrecut la 25 iulie 1939... Asemenea mărturii se găsesc, bănuim, pe munte
din ce în ce mai rar...
— Există, în schimb, un alt obicei specific turismului montan dintr-o perioadă recentă: fixarea
unor tăbliţe cu inscripţii, fie pentru a comemora evenimente importante, fie pentru a marca trecerea
cutărei echipe din cutare asociaţie. Eu cred că dacă întîlneşti astfel de tăbliţe în creasta Pietrii Craiului,
pe la „Lanţuri", mai treacă-meargă ! Dar să le vezi fixate pe stîncile Babelor sau pe blocul vîrfului
Omu, considerate monumente ale naturii, socot că este o impietate.
— Aveţi dreptate! Situaţia aceasta dăinuie de multă vreme. Dacă se va continua aşa, vom
ajunge să vedem în loc de monumente ale naturii... tăbliţe peste tăbliţe. Să sperăm că pînă la urma
forurile în drept, şi mai cu seamă „Comisia monumentelor naturii" din cadrul Academiei, se vor
sesiza. Ne bucură totodată că cei mai tineri căţărători nu au luat acest obicei de a-şi „eterniza"
victoriile asupra munţilor. Este, după părerea noastră, şi o problemă de educaţie. Dumneavoastră aţi
avut ocazia sa va ocupaţi de iniţierea în tainele alpinismului a generaţiilor mai tinere ?
— Am avut numeroase prilejuri, într-un cadru prietenesc, neoficial, şi toate mi-au lăsat cele
mai plăcute amintiri. În anii 1946—1949, am reuşit ascensiunea Furcilor din peretele Gălbinele cu 14
însoţitori, elevi şi studenţi. Aveam pentru ei o singură coardă de 50 metri, din cînepă, şi este de mirare
cum de nu s-au produs accidente. În grupuri numeroase am urcat Creasta Coştilei, Hornurile din Colţul
Mălinului, Rîpa Zăpezii, Degetul lui Călineţ. Prima şcoală de alpinism din Braşov a funcţionat, tot pe
atunci, în curtea actualei şcoli de muzică „Gheorghe Dima", unde există un perete stîncos sub dealul
Cetăţuia. În anul 1950 am publicat primul nostru manual de alpinism în editura C.G.M. Copii de 15—
19 ani, care erau atunci elevi, astăzi au patruzeci şi ceva de ani; unii au devenit valoroşi alpinişti. În
anii 1970—1972 am avut ocazia să o ajut pe soţia mea, responsabilă cu cercul de turism al şcolii nr. 15
din Braşov. Copii de 12—13 ani au participat la antrenamente de alpinism pe stîncile dealului Tîmpa şi
la ascensiuni, pe măsura lor, în Bucegi şi Piatra Craiului. În vara anului 1972, au întreprins traversarea
munţilor dintre Olt şi Petroşani, în condiţii grele, aplicînd cele învăţate.
— Deci, este posibilă practicarea alpinismului chiar la o vîrstă fragedă...
— Da, la vîrsta de 12—13 ani se poate începe practicarea alpinismului, însă cu mari precauţii,
pe trasee scurte, foarte bine cunoscute de instructor.
— Fiul dumneavoastră, cînd a făcut prima lui expediţie de alpinist ?
— El a parcurs împreună cu mine, la 10 ani, creasta Coştilei, la 11 ani, Hornul Richiţii, la 12
ani Pietrele Doamnei şi Hornul Central din Mălin. Apoi au urmat trasee mai grele.
 — Bănuim că încă n-a avut vreme să meargă prin toate locurile descoperite de
dumneavoastră.
— Nu, încă nu !
— Dar care sînt, de fapt, aceste locuri?
— Eu, împreuna cu diferiţii mei tovarăşi de echipă, am realizat următoarele trasee mai
deosebite:
/ Traseul Central din peretele Văii Albe;
/ Traseul Central din peretele Gălbinele;
/ Creasta Uriaşului;
/ Turnul din Valea Mălăeşti;
/ 4 trasee noi în abruptul Guţanului;
/ 7 trasee noi în Padina lui Călineţ (Hornul Richiţii, Hornul Adînc, Cornul Caprei, Degetul lui Călineţ
etc.);
/ 2 trasee noi în abruptul sudic al Pietrei Craiului (peretele de la Ceardac, muchia lui Ivan);
/ 2 trasee noi în Făgăraş (Colţul Bolăceni şi Fierăstrăul Negoiului).
— Cîte premiere ar fi în total ?
— Am la activ 34 ascensiuni „premiere" în munţii noştri, în timpul cărora mi-am făcut prieteni
buni, dr. Oscar Schobesch din Bucureşti, Roland Welkens din Braşov. Dar pentru că în istorie se intră
greu şi numai după moarte, iar eu am alte socoteli, aş fi preferat ca aceste lucruri să nu fie spuse de
mine, ci să fi fost cunoscute la timpul potrivit pe cale normală, adică prin obişnuitele relatări în
publicaţiile turistice.
Vreau să spun, din capul locului, că, în ultimii ani, rezultatele măsurabile sînt, evident,
pozitive. Asta chiar dacă amintesc aici numai cîteva acţiuni în derularea cărora Federaţia de specialitate
şi-a avut rolul ei: organizarea alpiniadelor, realizarea marilor traversări de iarnă pe crestele Carpaţilor,
începerea efectuării căţărărilor de iarnă. Dar, din păcate, Federaţia se ocupă numai de vîrfurile sportive;
ea lasă în seama altora pe cei mai puţin în formă şi lasă complet deoparte marea masă a celor care nu
mai au timp şi posibilităţi să practice alpinism competiţional. Am vrea să facem constatarea că bilanţul
participării românilor la expediţii internaţionale, şi cu atît mai mult la excursii alpinistice româneşti în
marii munţi ai lumii, este slab. Fără a avea o statistică exactă, ştim că au fost cîţiva în Alpi cu ani în
urmă. Sorin Ciulii şi soţia sa au ajuns în Caucaz. În 1969 şi 1972 alpiniştii noştri au participat ca
invitaţi la expediţiile internaţionale pe Pik Lenin, Pik Comunismus. Şi... cam atît!
— Vă propunem să povestiţi pentru cititorii noştri, o întîmplare deosebită din cariera
dumneavoastră de alpinist. În acest mod am şi găsit o încheiere pentru reportajul pe care-l vom
pregăti pentru tipar. Promitem că povestirea o vom transcrie direct de pe banda de magnetofon.
Aparatul e gata şi noi aşteptăm.
— Doriţi, desigur, ceva senzaţional. Mi se pare că am găsit ceva în memorie. În general cine-i
alpinist, prin construcţia lui complexă este un om care poate îndura multe neplăceri şi privaţiuni, dacă
se încadrează în ceea ce ştie el despre munte. Prea puţin îi clatină şi de multe ori priveşte cu tărie
tragediile altora. Unii dintre noi am cărat pe mulţi, uneori răniţi, cu fracturi etc., dar de cele mai multe
ori morţi.
Un caz m-a zguduit însă în ultimii ani mai mult ca de obicei. Era într-o luni dimineaţa de
martie, în 1972, şi încă figuram în echipa Salvamont a Braşovului. Am fost anunţat că un tînăr, un
muncitor, dispăruse în Piatra Mare, duminică seara. Pe la ora 10 urcam deja cu echipa, în căutarea
dispărutului. Ne anunţase un prieten al său, care nu prea ştia să dea explicaţii. De la cabana Piatra
Mare, am urmat drumul turistic marcat, care coboară pe lîngă „peştera de gheaţă" către Săcele şi
Bunloc. Se vedea că mai trecuseră turişti în coborîre, duminică seara. Tînărul cu pricina, cred, băuse la
cabană, împreună cu colegul său. Tîrziu după-amiază s-au gîndit să coboare spre oraş, dar nu pe drumul
pe care urcaseră, ci pe drumul la care mă refer, lung, mai complicat, luîndu-se după un grup de tineri
braşoveni.
Le-am luat urmele paşilor şi am încercat să reconstituim întîmplarea. Colegul său spunea că se
făcuse seară. Grupul din faţă care cunoştea drumul mergea repede. El şi colegul său mai încet. Colegul
său (dispărutul) băuse mai mult, de aceea rămînea în urmă. A şi fost lăsat la un moment dat în urmă
cînd s-a întunecat. L-a părăsit prietenul care a apucat-o pe o vale prin pădure, şi în toiul nopţii a ajuns
în şoseaua Timişului. A anunţat miliţia a doua zi, luni.
Noi am aflat asta de la el. Mergeam pe urme neştiind cum şi unde să căutăm. Apoi am găsit,
pe un morman de zăpadă, scris cu degetul un cuvînt ADY. Era numele dispărutului. Mai departe
urmele unei rostogoliri din potecă. Era o pantă destul de înclinată prin pădurea de brad. Ne-am luat
după urme. Au apărut din zăpadă tiparele unei mâini omeneşti, degete înfipte, încercări de a regăsi
poteca, locul bătut de şederea sub un brad, apoi urme de paşi printre copaci afundate în zăpada grea tot
către vale. Peste 50 de metri l-am găsit pe tînăr. Era culcat cu capul în jos între tufe, cu cămaşa ridicată,
îngheţat. După părerea medicului, murise de frică, de zgomotele nopţii, de vedeniile unui om beat, de
închipuirile celui neobişnuit cu muntele iarna. Murise de frică, nu de ger.
— Tovarăşe Coman, relataţi-ne încă o întîmplare, ceva din vremea cînd făceaţi parte din
echipa Salvamont — Braşov.
— Iată, bunăoară, duminică 20 aprilie, am fost cu schiurile în Valea Albă (2 ore mai sus de
Buşteni, între Caraiman şi Peretele Văii Albe). Eram împreună cu camarazii din Fisura Albastră, cu
băiatul meu, cu nepoata mea, cu o altă fetiţă de 15 ani, total 6. Cam cu o sută cincizeci de metri înainte
să intrăm în firul văii la zăpadă, poteca traversează lung o coastă ierboasă, înclinată. Acolo mi s-a părut
că văd în vale, pe zpadă, cum stătea cineva aplecat şi părea că-şi pune schiurile. Ne-am oprit şi ne-am
întrebat cine să fi ajuns înaintea noastră, pentru că era o vreme cu nori, vînt, gata de ploaie. Peste cîteva
clipe silueta a început să se mişte însă tot aplecată cam ca în patru labe. Ne-am dat seama că era un urs.
Copiii s-au strîns după mine. Ce să facem ? Să ne întoarcem pe cărare, să mergem spre el ? Ne-am
hotărît să mergem spre el. Ursul a început să urce pe vale şi s-a oprit cam 100 de metri sub noi. Am
făcut foc, am mîncat, am aşteptat să plece ca să avem şi noi loc de schiat. El, nimic ! Ţopăia, se dădea
pe zăpadă alunecînd şi, mai interesant, umbla după cele cîteva cutii goale de conserve care cad din
platou, le scotocea şi le dădea de-a rostogolul cu laba. Le-a trecut la toţi teama şi aproape un ceas i-am
urmărit hîrjoneala. A fost apoi rîndul nostru să ne plictisim, căci venisem la schi, iar dumnealui ne
ocupase pîrtia. Am luat schiurile pe umăr şi ne-am hotărît să urcăm pe vale. Ursul se ţinea cu cel mult
100 m înaintea noastră. Apoi a părăsit valea şi numai ce l-am văzut după un sfert de oră sus, pe un
vâlcel foarte înclinat din Caraiman (pe o vale ce se numeşte Albişoară) căţărîndu-se uşor acolo unde se
face... alpinism la piolet !
Fără glumă. Nu sînt poveşti vînătoreşti. Mai am o întîmplare cu ursul în Valea Ţigăneşti de pe
urma căreia am ajuns însă acasă zgâriat şi murdar de noroi. Dar, n-aş vrea să spuneţi: „Fugi cu ursul".
Aşa că... am terminat...
*
Încheiasem într-adevăr atunci, în luna mai, şirul repetatelor noastre convorbiri, dar a trebuit
să le reluăm spre toamnă, cînd mult plănuita expediţie H-75, a reuşit să-şi atingă ţelul. La 26 august
1975, Ionel Coman, Valentin Garner, Anton Demeter şi Zoltan Kovacs au înfipt drapelul românesc pe
Kohe Bandaka, cel mai înalt vîrf al munţilor Hindukus din Afganistan; altitudinea 6 843 metri. Auzind
despre acest remarcabil succes al alpinismului românesc, ne-am şi prezentat la Braşov pentru a-l
felicita pe Ionel Coman şi, desigur, pentru a reînnoda vechea conversaţie.
— Tovarăşe Coman, În primăvară ne-am despărţit cu o glumă şi de aceea va cerem
permisiunea să păstrăm acelaşi ton pentru bucuria reciprocă de a va fi realizat visul şi pentru că „vi
s-au împlinit toate profeţiile".
— De acord, mai ales că am călcat chiar pe urmele profeţilor Budha şi Zarathustra şi ale lui
Alexandru Macedon, am mers pe vechiul „drum al mătăsii" care lega în antichitate China, India, Persia
şi cetăţile Asiei Mici.
— Şi v-a fost drumul de mătasă ?
— Din contră, aş putea spune. A fost o aventură aşa cum prooroceau unii. Dar totul e bine cînd
se termină cu bine. Trebuie socotit că mai mult de 250 de kilometri i-am parcurs cu bagajul în spate,
cam 30 de kilograme fiecare, pe drum virgin, în condiţii deosebite de climă. Am trecut prin patru ţări şi
prin 16 puncte de vamă. Nu va povestesc în amănunt. Am intrat prin Strâmtoarea Bosfor şi am urcat pe
înaltul platou al Asiei Mici pentru a traversa Turcia. De aici ne-au luat în primire ţinuturile secetoase,
care apoi ne-au însoţit pe tot parcursul călătoriei şi în special în Afganistan, unde, mai ales în jurul
poalelor Hindukuşului, peisajul este auster, cu stepe bîntuite de vînturi uscate, cu deserturi de piatră şi
de nisip şi unde arşiţa verii atinge uneori plus 50 de grade Celsius. Sus pe munte, în toiul verii, la
umbră şi la soare, temperatura oscila între plus 15 şi minus 15 grade.
— Unde aţi început ascensiunea propriu-zisă ?
— Pînă la 4 100 de metri altitudine, pe valea Sakhi, unde am instalat prima tabără, tabăra de
bază, a fost — ca să zic aşa — o ascensiune normală. De acolo însă, în şase zile de efort, datorită
alimentaţiei ştiinţifice cu fulgi de ovăz şi oxigen găsit la faţa locului, am reuşit să urcăm creasta vestică
şi să instalăm trei bivuacuri intermediare la 4 800, la 5 500 şi 6 000 de metri şi să depăşim un perete de
gheaţă care ne-a dat cel mai mult de furcă pînă a atinge creasta.
— Au fost, bănuim, zile grele...
— Foarte grele, dar cea mai grea a fost ultima.
— Povestiţi-ne !
— Asta era în ziua de 26 august, într-un bivuac la 6 000 de metri. Ninsese peste noapte, se
lăsase un frig puternic, astfel încît, chiar în interiorul cortului, totul era brumat. Avusesem insomnii
datorită aclimatizării noastre pripite. Pe doi dintre noi îi încerca voma. Aşa că am reluat ascensiunea cu
inima strînsă şi destul de slăbiţi fizic. Ca să avansăm repede pe creasta ascuţită a muntelui Koh-e
Bandaka, formată dintr-un şirag de cornişe albe, reci şi turnuri negre friabile, am luat cu noi doar
aparatele de fotografiat, sacii de dormit, colţarii şi pioleţii. După şapte ore, ne-a oprit abruptul unei feţe
de gheaţă pe care a trebuit s-o ocolim pe o crevasă subţire, deoarece pioletul nu pătrundea în stratul dur
al gheţii. Am urcat din ce în ce mai greoi, gîfîind, clătinîndu-ne, dar urcînd cu credinţa că nimic nu ne
poate opri.
Am plecat în zori şi abia la ora 14,30 de minute am ajuns pe vîrf, epuizaţi, dar fericiţi. După ce
am înfipt tricolorul pe cornişă, ne-am îmbrăţişat plîngând. Ne-am fotografiat. Deoarece norii
începuseră să se concentreze deasupra noastră şi apoi s-a lăsat ceaţa, am început coborîrea. Peste un
sfert de oră ningea. E greu de spus cum am ajuns teferi pînă la baza noastră de la 6 000 de metri, odată
cu noaptea. În a şaptea zi, slăbiţi, flămînzi, însetaţi, am coborât tabăra mai jos, la 4 100 de metri. Încă
două nopţi a nins. Dacă mai întîrziam, ascensiunea noastră era, fără îndoială, ratată. După cum am aflat
ulterior, la Kabul, din patru expediţii străine care au atacat în 1975 creasta marelui vîrf Koh-e Bandaka,
a noastră a fost singura care a reuşit. Şi era prima expediţie românească în Munţii Hindukuş !
— Pînă v-aţi întors acasă au trecut mai mult de două luni. Ce a însemnat pentru
dumneavoastră această expediţie ?
— Putem spune acum, fericiţi, că am călătorit 70 de zile pentru un minut de adevăr. Dar
tocmai acest minut l-am căutat şi nu ne pare rău. Sîntem gata s-o luăm de la capăt, dar... mai sus.

EMILIAN CRISTEA
Alpinist. Maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura Albastră din Bucegi.
Publicist şi autor al unor valoroase cărţi de turism. Primul instructor de căţărare modernă al
vînătorilor de munte.

MUNŢII SÎNT UN MIRAJ...

— Aproape cinci decenii aţi dedicat muntelui o dragoste pătimaşă, statornică şi răbdătoare,
ce v-a ţinut într-o continuă tensiune de luptă îndîrjită şi inegală. Curajul şi tenacitatea au învins pînă
la urmă şi, astfel, muntele a fost cucerit, dezvăluindu-şi marile lui taine şi frumuseţi. Toate acestea sînt
cunoscute, iar titlul de cinste, acela de maestru emerit al sportului care vi s-a conferit, este o răsplată
binemeritată. Noi am dori să aflăm şi cum s-a născut această pasiune.
— Prima excursie la munte am făcut-o cu şcoala. Era într-o sîmbătă. La apel, directorul
căminului unde eram internat, ne-a anunţat că vom pleca în Bucegi. Anunţul fu urmat de un instructaj
lung, vorbindu-ni-se şi de diferite grade de pedeapsă pentru nedisciplinaţi.
Pentru mine, cel care nu-i văzusem, munţii păreau relicvele unei vieţi îndepărtate, învăluite în
misterul fantasticelor închipuiri ale copilăriei. Mi-am imaginat excursia ca o aventură şi aşteptăm cu
nerăbdare înfăptuirea ei.
Îmi amintesc cu exactitate fiecare eveniment în legătură cu cele întîmplate. Sosirea la Sinaia,
înnoptarea undeva la marginea pădurii, burniţa de peste noapte şi munţii; munţii aceia, apăruţi printre
ceţurile dimineţii, mîngîiaţi de razele aurii ale răsăritului... De cum i-am văzut, le-am simţit atracţia şi
mi-am dorit să urc pe vîrfurile lor. Obsedat de acest gînd, pîndeam momentul prielnic pentru evadare
din grupul din care făceam parte. La Poiana Stînii, unde directorul hotărîse să dormim două ore pe
iarbă, mi-am părăsit colegii, furişîndu-mă prin desişul pădurii către poteca ce bănuiam că mă va
conduce pe culme. Eram foarte emoţionat. Simţeam cum se rup firele care mă ţineau legat de şcoală şi
de disciplina ei. Porneam spre cuprinsurile necunoscute ale Bucegilor şi trebuia să mă descurc singur.
Acolo, retras, întovărăşit de gîndurile mele, m-am simţit fericit. N-aveam cunoştinţă despre locuri, n-
aveam mîncare, iar bani nici atîţi cît mi-ar fi trebuit pentru înapoierea cu trenul la Bucureşti. Dar ce-mi
păsa ! Descoperisem aici comoara visurilor mele. Se deşteptase acel sentiment înnăscut la om şi apoi
cultivat de mame la copii, dar care la mine, orfanul, rămăsese ascuns pe undeva. Descoperisem iubirea.
Iubirea tinerească, năvalnică şi spontană, dăruită atunci naturii, muntelui.
Cînd umbrele înserării începură sa învăluie crestele, m-am gîndit la întoarcere. Inconştient de
necazul cauzat directorului, de alarma dată printre patrulele vînătorilor de munte, trăiam sentimentele
frumuseţilor văzute. Din Sinaia la Bucureşti, prin bunăvoinţa unui mecanic, am călătorit într-o
locomotivă. Ce aventură extraordinară ! într-o singură zi văzusem munţii cu piscurile lor semeţe,
călătorisem în locomotiva care ducea Orient-Expresul la Bucureşti şi cîştigasem admiraţia mecanicului
şi a fochistului pentru interesul arătat locomotivei, aparaturii ei.
Aproape că am zburat din gară la cămin, unde, înconjurat de colegii rămaşi „acasă",
povesteam cele văzute şi trăite. Cînd sosiră ceilalţi colegi din excursie, euforia a încetat. Curînd obrajii
şi urechile mele deveniră mai îmbujorate în urma unui masaj susţinut, administrat de director spre
uşurarea atîtor gînduri ce-l frămîntaseră de la dispariţia mea.
Pedeapsa, pe deplin meritată, a fost un accident minor. Pentru mine munţii, paradisul unei
lumi necunoscute, plină de mister, farmec şi încîntare, deveniră un miraj. Chemarea lor s-a amplificat,
înfierbîntîndu-mi imaginaţia, făcîndu-mă să-mi propun, cînd voi fi mare, să parcurg întregul lanţ al
Carpaţilor într-o singură excursie. Astăzi, cînd retrăiesc amintirile, mă bucur că am putut realiza
această primă dorinţă.
— Bucegii sînt, deci, prima dumneavoastră iubire. Ploieştean, stabilit din primii ani ai
copilăriei la Bucureşti, era firesc să fie aşa, deoarece acest masiv se află aproape. Eraţi pe atunci un
biet ucenic vulcanizator cu posibilităţi materiale mai mult decît modeste şi bănuim cu nu puteaţi avea
un echipament corespunzător. Între echipamentul dumneavoastră de excursionist şi cel al lui Hogaş,
de pildă, era desigur o deosebire...
— Ca drumeţ, am mers mai mult decît Hogaş, dar aceasta nu-mi dă dreptul să mă compar cu
el. Profesorul Hogaş, îndrăgostit de drumeţie şi peisaj, plin de umor şi voie bună, era mereu însoţit de
Pisicuţa lui, care-i ducea bagajele, scutindu-l de greutatea poverii şi a drumului. Eu nu am încălecat
niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să accept vreodată ajutorul
altora.
Am păcătuit la început, purtînd un echipament necorespunzător. Dar, după cum spune
proverbul, ,,păcatul mărturisit este pe jumătate iertat".
Trecuseră doi ani de cînd săvîrşisem năzdrăvănia din prima mea excursie. Dorinţa de a
revedea acele meleaguri, înfierbântată şi de „Cartea munţilor" a Bucurei Dumbravă, nu mi-o puteam
satisface după pofta inimii mele tinere. Echipamentul, banii de tren şi curajul de a înfăptui singur o
excursie deveniseră pentru mine, temerarul de altădată, bariere de netrecut. Mintea ucenicului, ieşit de
curînd din cămin, se maturizase, iar banii lui întotdeauna pe sponci, abia că-i ajungeau să înfrunte viaţa
unor timpuri grele. Şi atunci mi-am modificat singurele mele haine după fasonul celor văzute la turişti.
Pantalonilor le-am introdus în manşetă un elastic pentru a se numi, cînd îi ridicam sub genunchi,
„pantaloni de golf”. Salopetei, prevăzută cu şiret jos, i-am aplicat două bucăţi de piele pe umeri, ca să
aibă înfăţişarea vindiacului. Cu bocancii a fost mai greu. Pantofii mei, cărora le-am bătut ţinte pe talpă,
au refuzat cu încăpăţînare să se transforme în bocanci. Am încercat să-i port cu ghetre, dar văzînd că
oamenii întorc mereu capul după mine, le-am abandonat. Problema aceasta, atît de spinoasă, am
rezolvat-o împrumutînd ghetele de ring ale unui boxer, dar aveau talpa atît de subţire, că simţeam toate
pietrele pe care călcam. Pentru a le proteja, mi-am propus să le port în galoşi. Am strîns bani pentru
tren. Apoi a venit şi ziua plecării. Era început de iunie. Muntele mustea de umezeală şi galoşii mei
făceau minuni. Mă obligau însă pîrdalnicii să evit întîlnirea cu drumeţii. Cînd îi vedeam, mă
ascundeam prin desişul jnepenilor sau rămîneam pe loc, pînă ei treceau, avînd grijă însă să-mi pun
galoşii în rucsac. Ce strategie ! Cîtă mustrare de conştiinţă ! Cîtă ignoranţă faţă de cartea Bucurei
Dumbravă !
— Totuşi, care a fost prima regulă, din cele enunţate de Bucura Dumbravă, pe care aţi
respectat-o ?
— Politeţea. Am învăţat, aşa cum fac şi astăzi, să-i salut pe cei întîlniţi. După un salut şi o
rugăminte, un grup de cîmpineni şi ploieşteni m-au acceptat să particip, într-o dimineaţă de iulie a
anului 1935, la escalada Văii Mălinului din Bucegi. Nu-mi închipuiam că evenimentul acela, de o
tulburătoare fascinaţie, îmi va fixă, definitiv şi ireversibil, pasiunea pentru alpinism.
— Cu acest grup aţi escaladat, probabil, şi alte zone din abruptul Bucegilor.
— Nu. Duminica următoare aveam tovarăş pe bunul meu prieten Nicu Ştefan, ajuns mai tîrziu
motociclist celebru. Nu mai simţeam nevoia unui ghid. Dar ne-am găsit, la răscrucea unor poteci, cu cel
care avea să-mi fie, în nenumărate escalade, tovarăş de echipă — Toma Boerescu. Purta pe umăr o
frînghie, iar pe o buclă ciocanul şi cîteva carabiniere. Clinchetul sculelor alpine mi-a electrizat, parcă,
făptura. Le-am pipăit, memorîndu-le forma şi dimensiunile.
De Toma Boerescu — una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru — ne-am
despărţit jenaţi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub
pulover şi i-a spus: „Ilustre domn, în viitor lasă cravata acasă cînd vii să faci alpinism !"
Eu mă întreb şi acum: Ce ar fi fost dacă Toma descoperea în rucsacul meu frînghia de rufe
împrumutată de la proprietăreasă ?
— Ce putea să fie ? Exigentul Toma Boerescu şi-ar fi rîs puţin în barbă, dar alpinistul ar fi
trecut cu vederea sărăcia mijloacelor tehnice avute la îndemînă. Şi, cu siguranţa, v-ar fi dat sfaturi
pentru noile ascensiuni.
— Sfaturi am primit de la Toma Boerescu atunci sau pe urmă. Uneltele de alpinism ni le-am
confecţionat singuri. Lucrurile s-au petrecut, pe scurt, aşa...
Pasiunea pentru alpinism îl cuprinsese şi pe Nicu Ştefan, care era un priceput meseriaş,
împreună, am trecut de îndată la confecţionarea materialelor alpine văzute. Din vîrfuri de pile vechi,
găsite prin lăzile atelierului unde lucra Nicu Ştefan, am modelat cîteva pitoane. Le-am făcut pe furiş, în
orele cînd meşterul era la masă. Eu trăgeam la foale şi băteam la nicovală cu barosul, el le finisa din
ciocan şi la strung. Sîmbătă spre duminică, la trenul de 0,35, puteam fi văzuţi sosind cu pitoanele
atîrnate la cureaua rucsacului. Ele sunau, iar noi, blazaţi parcă, ne tîram ghetele pe peronul gării, făcînd
să iasă scîntei din tălpile ţintuite. Curînd a venit şi decepţia. Pitoanele noastre s-au dovedit
necorespunzătoare. Oţelul din care le-am făcut era atît de casant încît, la prima lovitură de ciocan, s-a
spart. Ne-am dat seama că singura soluţie era să ne apropiem de alpiniştii cu experienţă.,
Din fericire pentru noi, activau în acest domeniu; de cîţiva ani buni, inginerul Nicolae
Comănescu, animator al secţiei de alpinism de la Atelierele Griviţa, care a realizat numeroase premiere,
şi Gheorghe Frimu, primul preşedinte al Clubului alpin român, avocatul Nicolae Dimitriu, maestrul
meu în ale scrisului şi realizatorul celui mai bun ghid de turism-alpinism al Bucegilor, Alexandru
Beldie, eminent naturalist, alpinist şi cercetător, care, printre alte lucrări, ne-a dăruit şi cel mai complet
studiu al florei din Bucegi, Constantin Ionescu (Titi), membru al asociaţiei ADMIR, adept al
alpinismului acrobatic care. ani de-a rîndul, a lucrat cu Ion Ionescu-Dunăreanu. Lor li se alăturară alţii
mai tineri şi, laolaltă, îşi făcuseră bunul obicei de a conduce, săptămînal, colective pe traseele alpine
din abruptul prahovean al Bucegilor. Aceşti ghizi voluntari puteau fi văzuţi în zilele de sărbătoare, la
ora 5 dimineaţa, în faţa gării Buşteni.
Acolo lîngă statuia sergentului Muşat ghidul făcea un popas împreună cu grupul ce-l
conducea. Amatori de alpinism, cîteodată necunoscuţi, ştiind obiceiul, se prezentau ghidului, rugîndu-l
să-i primească în echipa condusă de el. Solicitantului i se examina echipamentul, era întrebat despre
traseele escaladate şi, în funcţie de ele, era admis sau îndrumat la altă echipă ce parcurgea un traseu
mai uşor.
E greu de exprimat în cuvinte cîtă înţelegere aveau aceşti oameni, de care mie multă vreme
mi-a fost ruşine să mă apropii, socotind că nu fac parte din lumea mea ! Dar cu cîtă bunătate m-au
primit şi m-au educat în marea lor familie ! Mă emoţionează şi azi, după atîteă decenii, cînd mă gîndesc
la avocatul Nicolae Dimitriu din contenciosul Băncii Naţionale, omul care mi s-a adresat pe cel mai
politicos ton: ,,Mă rog, cu cine am onoarea ?" Pentru mine, ucenicul vulcanizator de atunci,
cunoaşterea acestui, om şi a grupului ce-l însoţea a fost revelatorie. Ea a avut o influeaţă pozitivă şi
asupra colegilor mei din atelier.
— Aţi cunoscut şi aţi văzut la lucru, tovarăşe Emilian Cristea, „garnitura de aur" a drumeţiei
româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Radu şi Şerban Ţiţeica, Gheorghe Morţun, Ion
Udrişte-Olt, Ion Ionescu-Dunăreanu... Dintre ei, consideraţi pe vreunul ca profesor sau maestru al
dumneavoastră în ale drumeţiei ?
— Dintre cei menţionaţi de dumneavoastră numai cu Ion Ionescu-Dunăreanu am întreprins
escalade şi ascensiuni. L-am cunoscut pe marele montaniard în ziua de 21 august 1938. Făcea parte
dintr-o echipă de alpinişti condusă de Constantin Ionescu (Titi). La coarda lui Titi Ionescu aveam să
gust în ziua aceea sentimentul curajului şi bărbăţiei oferite de alpinism. Pe Hornul Central şi de-a
lungul porţiunii superioare a Văii Urzica am văzut la Titi, pentru prima dată în viaţă, cum se
întrebuinţează şi se asigură corect cu frînghia. Tot de la el am învăţat tehnica folosirii pitoanelor.
Constantin Ionescu (Titi), realizator a numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un mare
alpinist, dar a rămas anonim datorită modestiei ce l-a caracterizat.
O săptămînă mai tîrziu escaladam, în cap de coardă, Hornul Central, trecînd frînghia cu
carabiniera prin pitoanele traseului, fixate în perete de inginerul Nicolae Comănescu.
Cu Ion Ionescu-Dunăreanu, după ce l-am cunoscut, am călcat de nenumărate ori potecile
munţilor, am escaladat abrupturi şi am ajutat, după puterile noastre, la dezvoltarea nu numai a
alpinismului, ci a drumeţiei în general.
— Muntele v-a fost întotdeauna prieten ?
— Da, întotdeauna. Un mare prieten. Numai că primele succese, unele amintite aici, m-au
făcut să uit pericolele, respectul şi disciplina muntelui, înfumurat, aveam credinţa că el, pentru mine, nu
mai poate avea secrete. Cît de naiv eram, o pot spune abia acum cînd, după o viaţă plină de evenimente
şi peripeţii, muntele continuă să-mi facă destule surprize. În scaladele noastre pe stînci greşim adeseori
şi, dacă alpiniştii ar cădea de cîte ori greşesc, sigur că acest sport al curajului şi bărbăţiei n-ar mai avea
reprezentaţi. Noroc că muntele este îngăduitor.
— Dacă vorbiţi aşa, înseamnă că muntele v-a dat o lecţie serioasă...
— Într-adevăr, o lecţie pe care nu o voi uita niciodată. Era la sfîrşit de mai. Pentru noi
bucureştenii venise vara. Ne-am programat atunci o ascensiune, neştiind că în luna aceasta zăpada la
munte abia începuse să se topească. Echipaţi de vară, lipsiţi de colţan şi piolet, am pornit spre Bucegi,
îmi procurasem, prin intermediul unui vânzător de coloniale, o frînghie îmbălsămată puternic cu
mirosul roţilor de caşcaval grecesc, la al căror ambalaj servise.
Legaţi la capetele corzii noastre, am urcat pe feţele acoperite de gheaţă şi zăpadă, cuibărite pe
Valea Gălbinele şi pe jgheabul vertical al Hornului Coamei. Dintr-o dată, un pod de zăpadă s-a rupt şi
noi am căzut sub el. Fără ajutorul unor alpinişti aflaţi prin partea locului, greu am fi putut rezolva
necazul. A fost o lecţie serioasă, severă. Anotimpurile la munte au pericole specifice, de a căror
cunoaştere depinde uneori reuşita ascensiunii.
— În anul accidentului nu eraţi membru al Clubului alpin român. Participaţi, probabil, la
activitatea altei organizaţii turistice...
— Pe la sfîrşitul anului 1935 am aflat că asociaţiile de turism ţin, săptămînal, la sediul lor,
şedinţe deschise publicului. După pregătiri deosebite, am hotărît să iau şi eu parte la asemenea
reuniuni. Aveam emoţii, de aceea acordam mare grijă ţinutei mele: mă îmbrăcam curat, îmi aranjam
atent părul, de fiecare dată, iar ghetele ţintuite, pe care le purtam şi în ascensiuni, le lustruiam îndelung.
Fercheş şi cu inima gata să-mi sară din piept, am plecat spre Piaţa Amzei, unde îşi avea sediul asociaţia
turistică ADMIR.
Îmi aduc aminte că, la prima mea participare, prezida şedinţa un domn prezentabil, cu barba
albă. Mi s-a spus că era doctorul Gheorghe Dumitrescu, preşedintele de onoare, cel care a înfiinţat, în
1929, asociaţia. La şedinţa aceea, parcă aud şi acum, se vorbea de organizarea unui concert la Fundaţia
Dalles, în scopul strîngerii fondurilor pentru lucrările viitoarei cabane Babele. Alţii raportau despre
vrîstarea, cum se spunea atunci, adică realizarea, de-a lungul unor poteci de munte, a marcajelor
turistice. Către sfîrşit s-au anunţat itinerarele excursiilor, numele conducătorului fiecăruia, locul şi ora
plecării...
După cîţiva ani am venit şi la şedinţele asociaţiei „Hai la drum !" Eram invitatul lui Mircea
Gheorghiu, pe care, într-o toamnă viforoasă, îl cunoscusem la cabana Omu. Nici nu bănuiam atunci că
el va deveni mai tîrziu directorul Şcolii de alpinism organizate de C.G.M.
Conferinţele, proiecţiile de filme sau diapozitivele erau, de fiecare dată, un nou pas în lumea
necunoscută a frumuseţilor carpatine. Doream să fiu membru al acestor asociaţii. Dar, în ciuda faptului
că taxa de înscriere şi cotizaţia nu erau prea mari, modestele mele posibilităţi de cîştig nu-mi
permiteau. M-am mulţumit numai cu prezenţa la şedinţele lor. În plus, de la librăria Cartea
Românească, cumpăram, din cînd în cînd, „Buletinul Clubului alpin român" pe care-l citeam şi-l
reciteam. Se publicau în el titluri ca: „Impresii din masivul Piatra Craiului", „Noi cercetări în peştera
Polovragi", „Prima escaladă a Crestei Coştila", „Prima escaladă a feţei nordice a Acului Mare". Toate
erau pe atunci descoperiri, premiere, descrise cu lux de amănunte.
— Dar dumneavoastră aţi rămas în continuare un alpinist solitar, neîncadrat în vreo
organizaţie de turism.
— Spre marea mea părere de rău, da. Mai ales că abia începuse practicarea alpinismului
acrobatic, învăţat după tehnica modernă. Era o consecinţă a excelentelor învăţăminte primite de
membrii Clubului alpin român în toamna anului 1937 la şcoala de alpinism de la Valbruna — Italia. În
anul 1938 o altă echipă, recomandată special de club, a plecat în Germania. Aici, la cabana
Stribsenjoochaus din masivul Keisergebirge, s-a specializat în tehnica alpinismului modern. Instructor
al alpiniştilor noştri era Peter Aschenbrenner, supravieţuitorul expediţiei germane, organizată pentru
cucerirea optamiarului Nanga-Parbat din 1934, şeful expediţiei din 1953, cînd Hermann Buhl reuşeşte
să ajungă pe vîrful „ucigaş".
Tehnica alpină modernă, folosită foarte puţin pînă atunci în România, a fost aplicată cu mai
mult succes în anii următori. Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea faptul că marile performanţe ale
timpului — Furcile şi Surplomba Mare din Peretele Gălbinele — au fost escaladate de către alpinişti
neinstruiţi la şcolile străine. Primele rezultate (referindu-ne la elevi) le-a înregistrat Ionel Coman,
student în vremea aceea, care, după terminarea şcolii de la refugiul Coştila, atacă marile probleme de
escaladă alpină ale timpului, realizînd cîteva trasee unanim apreciate. Plin de iniţiativă, Ionel Coman se
numără printre aceia care au înfiinţat ,,Grupul alpin universitar — G.A.U.", unde activau studenţii din
facultăţile şi institutele bucureştene. Realizator a numeroase premiere din masivele Carpaţilor, animator
al alpinismului prin organizarea unor şcoli de tehnică alpină şi editarea a două manuale de alpinism,
Ionel Coman şi-a legat numele şi de oraşul unde s-a stabilit după studenţie — Braşovul. Prezenţa lui în
oraşul de sub Tîmpa a însemnat reactivarea, dacă nu chiar înfiinţarea mişcării alpine braşovene. El şi
elevii lui s-au afirmat, mai mult ca oricare alţii, traseele stabilite în Carpaţi şi peste hotare reprezentînd
recorduri do măiestrie, curaj şi altitudine pentru România.
— Cu Ionel Coman am purtat deja o convorbire deosebit de agreabilă. Asta s-a întîmplat cu
luni în urmă. Inginerul braşovean ne-a vorbit cu aceeaşi pasiune despre munţi. Domnia sa, la
insistenţele noastre, a enumerat cîteva din acţiunile mari pe care le-a iniţiat. Dumneavoastră
confirmaţi acum cele spuse şi, ni se pare, chiar îl completaţi. V-am ruga, în continuare, să ne vorbiţi
despre următoarele trepte în cucerirea muntelui. Am auzit că stagiul militar a avut, în ce vă priveşte,
un rol determinant. E adevărat ?
— Este adevărat că stagiul militar a fost pentru mine un nou prilej de cunoaştere a munţilor.
Am cerut să fiu repartizat la o unitate de aviaţie din Braşov, gîndind că de acolo munţii îmi vor fi mai
uşor accesibili. Aşa s-a şi întîmplat. Nu pot să exprim ceea ce am simţit la prima mea ascensiune în
Piatra Craiului ! Descopeream aici altceva... un necunoscut ademenitor, pentru cucerirea căruia trebuia
timp, înţelegere, tehnică şi, mai ales, tinereţe. Piatra Craiului este un munte al celor tineri. Această
tinereţe" nu se referă, desigur la vîrstă ci la posibilităţile fizice şi la entuziasmul celui ce se încumetă
să-l escaladeze. N-aş fi crezut atunci că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cel care
mi-a dezvăluit frumuseţile Pietrei Craiului, aveam să scriu o modestă monografie despre masiv.
Trebuie să adaug că, „prinşi" de ineditul munţilor, camarazii mei de arme au fost ei înşişi
cîştigaţi de ideea întru care eu perseverasem. Prin bunăvoinţa comandantului de escadrilă, care ne
învoia fără să ştie ce facem, am înfiripat un grup de alpinişti, căruia i s-au alipit curînd şi cîţiva maiştri
militari şi piloţi adjutanţi. Săptămînal, îmbrăcaţi în uniforma noastră gri-bleu, porneam prin munţi:
Hornul Central, Creasta Coştila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi ori peretele de vest din Piatra
Craiului erau trasee cunoscute. Oamenii escadrilei au devenit repede capi de coardă, drept pentru care
frînghiile pompierilor din unitate ne erau insuficiente pentru escaladele săptămînale.
Întîlnirea cu regretatul meu prieten Gheorghe Weintraub (Pincu), încă din anul 1936, mi-a
prilejuit mai tîrziu o suită de escalade dificile. El era omul care, săptămînal, conducea în abruptul
prahovean începători, recrutaţi dimineaţa din faţa statuii sergentului Muşat. Acest mare animator al
alpinismului nu făcea parte din nici o asociaţie. Cunoscîndu-mi posibilităţile, Pincu mi-a propus să
urcăm pe Traseul Furcilor şi apoi pe al Surplombei Mari din Peretele Gălbinele. Şi am reuşit. Eram
primii alpinişti care, în afara membrilor Clubului alpin român, escaladam traseele amintite, considerate
atunci ca cele mai dificile. Pincu avea să fie, după 23 August 1944, printre membrii fondatori ai
asociaţiei Turismul popular, iniţiator al secţiei de turism-alpinism de pe lîngă Organizaţia Sportului
Popular — O.S.P. şi mai apoi secretarul comisiei de schi şi alpinism din C.N.E.F.S.
Mai tîrziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte şi la şedinţele diferitelor
asociaţii de turism doar cînd aveam o permisie şi în concedii. Cu ocazia unui astfel de concediu, am
avut prilejul, în vara anului 1942, să particip, în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-
Dunăreanu, căruia noi, cei mici, îi spuneam, aşa cum îi spunem şi astăzi, „Nea Iancu". Sub îndrumarea
lui am realizat cîteva escalade în premieră. Cu Mircea Gheorghiu, secund, şi Nea Iancu, la mijloc, am
scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare, prin
amenajări, descriere şi marcare, acel ţinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra de pe Tămaş
au încoronat strădania noastră cu escalada Traseului Central din Peretele Piscului Rece. După o
tentativă nereuşită, la care a participat şi maestrul nostru, am atacat, în zorii zilei de 12 august, din nou,
peretele. Cu două sandvişuri, pregătite de Nea Iancu, din mămăligă cu marmeladă, înarmaţi cu pitoane,
frînghii şi ciocane, am reuşit, după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare
diferenţă de nivel din Piatra Craiului — 320 m. Performanţa noastră se datora îndrumărilor date de jos,
de acelasi Nea Iancu, bunul nostru sfătuitor şi prieten.
Din tabăra de la Tămaş ne-am întors cu mai multe trasee escaladate în premieră, printre care
Piscul Rece, astăzi de dificultatea gradului 5-A. Atunci, din modestie şi respect pentru membrii
Clubului alpin român, n-am îndrăznit să afirmăm că el era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din ţară —
Furcile Surplomba din Peretele Gălbinele avea gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere de inimă, mă
văd obligat, mai mult din dorinţa de a respecta o cronologie, să evidenţiez evenimentul.
...În cele 15 zile petrecute pe Tămaş am învăţat viaţa şi disciplina de tabără, am cunoscut o
regiune nouă, în care maestrul nostru a făcut ordine, ca dealtfel în întregul masiv: lucrarea lui de mai
tîrziu a fost revelatoare; în sfîrşit, participasem, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, la marcarea unor
trasee turistice din regiune. Mai mult decît oriunde, în tabăra de la Tămaş am început să simt plăcerea
escaladelor în premieră. Aşa a încolţit dorinţa de a pune în valoare, de-a lungul Carpaţilor, zonele
favorabile pentru practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii,
Făgăraşul, Rarăul, Munţii Rodnei, Cheile Vîrghişului, Munţii Gutin, Apusenii şi Munţii Banatului au
devenit, cu vremea, stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată
lucrînd efectiv, dar mai ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste
200 de premiere alpine. De aceste trasee s-au legat nume ca Aurel Irimia, Schern Matei, Garacsany
Ladislau, Chivu Dumitru, Nagy Nicolae şi alţii.
— Un efort şi o idee care, după cum ştim, v-au ţinut şi continuă sa va ţină sub magia lor.
— Punerea în aplicare a acestei idei o datoresc doctorului Mircea Sterescu. L-am cunoscut
prin pădurile Pietrei Mari. Era un îndrăgostit de frumuseţile naturii şi avea cunoştinţe de tehnică alpină,
dobîndite de la ghizii din Chamonix şi Zermatt. În multele noastre escalade şi ascensiuni. Mircea m-a
făcut să înţeleg mai bine plăcerea şi rostul alpinismului. Sub îndrumarea lui mi-am desăvîrşit metodele
tehnice de escaladă şi am adîncit prietenia, iubirea şi pasiunea mea pentru natură.
Toponimia de amănunt a Bucegilor şi identificarea unor trasee alpine, în vederea escaladării
lor în premieră, au devenit pentru noi o preocupare majoră. Roadele muncii entuziaste s-au concretizat
curînd: Fisura sudică din Colţul Mălinului, creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii, Colţul Brînei
şi altele. Ele ne-au înlesnit, dealtfel, şi intrarea — ca membri — în Clubul alpin român.
...într-o zi de toamnă tîrzie, cînd leneveam printre jnepenii crescuţi pe Colţul Gălbinele,
Sterescu mi-a arătat linia unui traseu posibil în Peretele Gălbinele. În legătură cu obstacolele lui,
Nicolae Dimitriu spunea: „Omul care-l va rezolva, trebuie să aibă nervii de oţel". Mărturisesc că, nu
ştiu de ce, aceste cuvinte mi-au plăcut, revenindu-mi în memorie, asemenea unui leitmotiv, de cîte ori
mă aflam în zona văii Gălbinele. Aşa că propunerea de a-l ataca, venită din partea bunului meu prieten,
mi-am însuşit-o imediat. La 5 august 1945 am pornit pe traseul imaginat de Mircea la escaladarea
Peretelui Gălbinele. După realizare, el avea să se numească „Traseul celor Trei Surplombe". Era
începutul unei noi etape în alpinismul românesc, căreia-i putem spune „Etapa gradului 5 B".
— A fost grea cucerirea traseului „omului cu nervii de oţel" ?
— Vara anului 1945 a fost destul de capricioasă. Ploile şi o ninsoare timpurie, abătută peste
munte în sezon de vîrf — august—septembrie — a stăvilit entuziasmul nostru, găsindu-ne la venirea
iernii, după cinci încercări, sub limita treimii inferioare a peretelui. Fizic, realizasem foarte puţin;
tehnic ceva mai mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecţionasem, pentru depăşirea lor, un
însemnat număr de pitoane tubulare, pe care, într-o temerară coborîre a întregului perete, le-am
transportat la baza de jos a celor trei surplombe. Am fost însoţit de schiorii şi alpiniştii de renume:
Gheorghe Roşculeţ din Buşteni, pe atunci pretendent la titlul de campion de schi, şi Toma Boerescu.
Isprava, începută în zorii zilei de 9 septembrie 1945 şi presărată cu peripeţii deosebite, avea să se
termine abia în dimineaţa următoare; în 10 septembrie, obosiţi şi lihniţi de foame aruncam pe patul
refugiului Coştila frînghiile care, blocîndu-se în perete, ne-au cauzat întîrzierea. Oricum, în ziua aceea
eram bucuroşi, nu ca în 8 septembrie cînd, în aceeaşi formaţie, o vreme mizerabilă, cu ploaie şi
lapoviţă, ne-a obligat să coborîm din peretele Văii Albe, unde atacasem Fisura Mare…
— Fisura Albastră, cum i-aţi spus. Descoperirea, pasiunea, opera dumneavoastră de
căpetenie, din cîte am auzit...
— Mi-au trebuit, mie şi tovarăşilor mei de escaladă, şase ani de încercări pentru a ieşi la
creastă pe acest traseu care, datorită culorii peretelui, avea să se numească Fisura Albastră.
— Povestiţi-ne cîte ceva din perioada lungului asediu al acestei redute.
— Cucerirea ei s-a petrecut în ziua de 6 august 1953. La 8 august, se împlineau 166 de ani de
cînd elveţianul Benedict de Saussure, Belmat şi Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcînd, astfel,
începutul alpinismului. Pînă în august 1952 întreaga noastră mişcare alpină a parcurs un şir de etape. În
1946, prin realizarea traseului celor Trei Surplombe, a fost depăşită limita gradului 5-A. Autorii
escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu,
care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului. La 4 august, acelaşi an,
Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă. Tot în anul 1946, la îndemnul
unor prieteni, am organizat o şcoală de alpinism în Piatra Craiului. Deşi lipseau alimentele şi condiţiile
de viaţă erau îngreuiate, s-au prezentat la şcoală 29 candidaţi. Dintre ei, 17 au terminat cursul reuşind
să-şi însuşească tehnica alpină şi să escaladeze mai multe trasee din regiune.
În iarna lui 1947 s-a deschis o şcoală de schi alpin la Vîrful cu Dor; vara s-a reluat activitatea
la şcoala de alpinism.
Între 7 şi 13 martie 1947, alături de redutabilul alpinist Dan Popescu, am parcurs în premieră
de iarnă creasta Făgăraşului pe distanţa Bîleă—Sîmbăta. Frecvenţa avalanşelor, cantitatea enormă a
stratului de zăpadă, prin care ne-am tăiat drum şi primele bivuacuri de lungă durată la cort, au
constituit, dimpreună cu tura încercată de mai multe ori şi de alte echipe, o premieră de răsunet. Cele
învăţate în această tură le-am aplicat cu succes în marile expediţii de iarnă, devenite pentru mine o
preocupare majoră. Ne-am întrerupt pentru o vreme escaladele, dirijîndu-ne preocupările în cadrul
Clubului alpin român către o activitate administrativă neobişnuită. Clubul a reuşit să plătească
împrumutul, făcut cu ani în urmă la o bancă de credit, pentru construirea Căminului alpin din Buşteni.
Cu restul de bani, strînşi din donaţii şi concesionarea căminului, s-a cumpărat, în Bd. Gheorghe
Gheorghiu-Dej de astăzi, o garsonieră în care s-a instalat sediul central al Clubului alpin român.
Aveam sediu pentru club, dar nu aveam mobilier. Preşedintele a început de îndată strîngerea
fondurilor, de la membrii clubului sau de la diferitele instituţii la care mai obişnuiam să mergem... ,,cu
pantacuza". Era greu însă. Cei din Grupul alpin universitar, studenţi, dornici să contribuie la donaţie, au
renunţat, în seara aceea, la cumpărarea biletelor de tramvai... Era puţin, era foarte puţin, şi atunci
Nicolae Dimitriu a recurs la o manevră ingenioasă. Ţin să povestesc întîmplarea, chiar dacă ocolesc
mult răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
— Vă ascultăm...
— Dimitriu era salariat la Banca Naţională, instituţie care-l avea, ca viceguvernator, pe Ion
Lapedatu, preşedintele de onoare al clubului nostru. Nicolae Dimitriu i-a propus acestuia vînzarea unor
uşi capitonate, rămase la Căminul alpin din timpul războiului, înţelegător, preşedintele de onoare al
clubului, viceguvernatorul Băncii Naţionale, nu putea să refuze oferta. Cu banii obţinuţi, s-au
achiziţionat masa de consiliu şi lampa de plafon. Scaunele, cumpărate din donaţiile membrilor, erau
obişnuite. Dimitriu şi-a zis într-o zi: ,,Ce-ar fi să le tapiţăm ?" Şi, ca urmare, în altă zi, s-a prezentat iar
în cabinetul viceguvernatorului, l-a rugat să cedeze Clubului alpin român două uşi vechi, reformate,
existente în pivniţele Băncii Naţionale. Domnul Lapedatu, fireşte, nu l-a putut refuza. Curînd, cu pielea
şi seegrasul uşilor capitonate, au fost tapiţate scaunele. Desigur, nu fără o nouă contribuţie a membrilor
clubului: plata tapiţerului. Dar povestea nu s-a sfîrşit aici. Uşile, despuiate de piele şi seegras, au fost,
din nou, vîndute Băncii, de data asta cu aprobarea viceguvernatorului, ca ele să nu mai fie date, sub nici
o formă, Clubului alpin. Asta se întîmpla, aşadar, în 1947.
Anul 1948 cunoaşte evenimente de mare însemnătate şi pentru drumeţia şi alpinismul
românesc. Prin sentinţa nr. 18/1948 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a, s-a acordat personalitate juridică
asociaţiei „Turismul popular". La început, cu greu completam numărul locurilor pentru un vagon
special ataşat la trenul de sîmbătă. Cu vremea, participarea la excursii era atît de numeroasă încît,
săptămînal, se organizau trenuri speciale şi coloane de autocare cu destinaţia cabanele din munţi.
Turismul devenise, sau tindea să devină, o activitate recreativă de masă. Prin intermediul lui
munca de educare revoluţionară era uşurată. Preşedintele asociaţiei, drumeţ pasionat, era pretutindeni,
îmi amintesc că l-am însoţit şi eu.
Conducerea partidului, conştientă de importanţa acestui fenomen, turismul de mase, a
intervenit la timp şi, la 9 martie 1949, prin Decretul Prezidenţial nr. 88, publicat în Buletinul Oficial nr.
5, s-a înfiinţat secţia de turism a Confederaţiei Generale a Muncii — C.G.M. — care a preluat de la
O.N.T. şi cabanele turistice.
Încadrată cu specialişti şi punîndu-i-se la dispoziţie fonduri suficiente, secţia de turism a
C.G.M. a trecut la adevărata organizare a turismului prin programarea săptămînală a excursiilor de
masă. Numai din Bucureşti plecau 8—10 trenuri săptămînal, iar în lunile de vîrf chiar mai multe.
Paralel cu excursiile, secţia de turism a înfiinţat şcoli pentru promovarea cadrelor de conducere. Mulţi
dintre absolvenţii acestor şcoli au devenit responsabili ai birourilor locale de turism, organizatori de
turism în întreprinderi, ghizi.
— Dumneavoastră aţi avut un rol important, alături de Mircea Gheorghiu, Petrescu George-
Bebe şi alţii în activizarea asociaţiei „Turismul popular" sau a secţiei de turism din Confederaţia
Generală a Muncii", iar în august 1949 aţi fost numit de către Secţia cultură fizică şi sport a C.G.M.
asistent la şcoala de organizatori de turism. De aceea, pentru că tot ne-am îndepărtat de... Fisura
Albastră, v-am ruga sa semnalaţi momentele principale ale activităţii turistice din jurul anilor '50...
— Asociaţia „Turismul popular" a fost desfiinţată în anul 1950. Revista, cu acelaşi nume, a
continuat să apară pînă la finele anului 1951, sub egida Secţiei de turism a C.G.M. Un memoriu, însoţit
de un album cu fotografii, a fost înaintat secţiei de turism a C.G.M. În el arătam importanţa
alpinismului şi necesitatea înfiinţării unor secţii pe lîngă asociaţiile sportive. O cerere semnată de nouă
alpinişti a fost înaintată conducerii asociaţiei sportive „Armata", devenită curînd Clubul sportiv al
Casei Centrale a Armatei, iar alta similară a fost depusă la Clubul Dinamo Bucureşti. Curînd am fost
chemat la Clubul Casei Centrale a Armatei unde, fără prea multe formalităţi, în cadrul unei şedinţe
prezidată de căpitanul Florescu, s-a constituit secţia de alpinism. Membrii voluntari aveau să primească
echipament şi fonduri pentru practicarea alpinismului. Evenimentul l-am sărbătorit prin escaladarea în
premieră a unor trasee alpine, popularizate apoi prin presă şi radio. Opt luni mai tîrziu, o parte din
membrii secţiei noastre au fost transferaţi la secţiile de alpinism ale C.G.M. şi ale Clubului Dinamo
Bucureşti. Condiţiile asigurate de cele trei departamente au schimbat complet optica alpiniştilor.
Materialele şi echipamentul pus la dispoziţie, condiţiile de antrenament şi mai ales deplasările au avut o
înrîurire pozitivă asupra noastră. Este semnificativ, de pildă, faptul că în escalade am abandonat
botoşeii cu talpă de anvelopă şi frînghiile indigene; cînd făceam bivuac, mu mai foloseam
impermeabilul, ci saci de dormit, umpluţi cu puf.
Eu, în aceşti ani, cum am spus, activam la Clubul Casei Centrale a Armatei. Aici, în 1951, am
realizat, în premieră, cîteva performanţe alpine de mare dificultate: traseul Santinela, Peretele
Priporului, traseul Soldat erou Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată. A urmat, în 1952, o temerară
ascensiune de iarnă: parcurgerea integrală a crestei Făgăraşului de la Olt pînă la Zărneşti. Aproape 70
km de creastă, o creastă bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feţe înclinate peste care alunecau în
trombe pustiitoare zeci de avalanşe. În această „escapadă" am fost însoţit de Irimia Aurel şi Radu
Constantin, primii alpinişti militari în termen la clubul C.C.A. Irimia a fost nevoit să renunţe, deoarece,
după cinci zile de mers, cînd am ajuns la Lacul Călţun, i-au degerat picioarele. Am continuat drumul în
doi. Puţin a mai trebuit ca tovarăşul meu să rămînă singur într-un ţinut pe care îl parcurgea pentru
prima oară în viaţă; o avalanşă neobişnuit de mare s-a desprins la un moment dat cu mine şi numai
printr-o întîmplare fericită am reuşit să scap de furia ei, tocmai cînd zăpada sărea peste un prag de
piatră...
— De atunci, Făgăraşul nu. mai avea, pentru alpinişti, secrete...
— Numai Fisura Albastră se încăpăţîna să cedeze. O atacasem încă în 1946. În 1948,
întîmplarea a făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de bani. Puteam să-mi cumpăr o casă. Am
preferat să merg la un magazin de materiale sportive, să-mi cumpăr o frînghie Fussner de 80 m. Am
botezat-o „Liza". Cu ea, am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre. Din păcate, într-o
sîmbătă, cînd am revenit la baza peretelui, am găsit frînghia roasă de şoarecii din grota unde obişnuiam
s-o las...
Încercările n-au încetat nici după această întîmplare nefericită. M-au secondat mulţi colegi de
asociaţie sau prieteni alpinişti, dar cei mai mulţi veneau o singură dată, apoi renunţau. Dădeau crezare,
probabil, vorbelor ce începuseră să circule printre alpinişti: ,,Fisura Albastră nu va fi cucerită fără jertfe
supreme..." Eu îmi alungam un asemenea gînd, mă obişnuisem cu regiunea şi persistam în ideea mea.
Eram convins, desigur, că Fisura Albastră se va apăra, că vom fi obligaţi să coborîm forţat, izgoniţi de
ploi sau de furtuni de zăpadă. Aşteptam însă răbdător şi speram să intervină ceva, care să ne determine
pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul.
...într-o zi am primit ordin să mă prezint în faţa şefului Casei Centrale a Armatei. Cînd am
ajuns, colonelul m-a primit în uşa biroului, cu mîna întinsă şi m-a întrebat: „Ascultă, tovarăşe Cristea,
ce gînd ai cu Fisura Albastră ?... Aştepţi să-ţi crească barbă albă ca s-o termini ?"
Nu va mai spun că, înainte de a-i explica şefului obstacolele traseului, de a-i vorbi despre
capriciile vremii şi de lipsa fondurilor, mi s-au îmbujorat obrajii de bucurie. După ce m-a ascultat, mi s-
a adresat: „Cît timp îţi trebuie ca s-o termini ?"
Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci el, văzîndu-mi ezitarea, a continuat: „începi, din nou,
escaladarea... Dacă nu o termini sau dacă nu-ţi ajunge suma pe care ţi-am aprobat-o pentru hrană şi
materiale te prezinţi iar la mine".
Am plecat din cabinetul colonelului ameţit de rezultatele întrevederii. Am zburat la club,
pentru a povesti colegilor cele întîmplate. Fisura Albastră avea, acum, încă un adversar: pe şeful Casei
Centrale a Armatei. Am plecat la Buşteni şi de aici în circurile Văii Albe unde am instalat bivuacul la
baza peretelui. Am aşteptat trei săptămîni, fără putinţa de a întreprinde ceva. Un potop de ploaie
transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste perete, vuiau, răgeau, rostogolind
bolovani peste hăurile Văii Albe. Am trimis băieţii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am încăpăţînat
şi am rămas singur sub uriaşul perete, scrutîndu-i cu privirea înseninările, cînd negurile se mai
împrăştiau. Am descoperit atunci linia traseului Soldat erou Eftimie Croitoru, a Lespezilor din Peretele
Văii Albe, a Muchiei Pintenului şi am imaginat linia traseului Fisura Roşie, pe care mi-o arătase un
prieten cu ani în urmă.
În anul acela, Irimia şi eu — Irimia fiind cap de coardă — am stabilit, în premieră, traseul
Soldat erou Eftimie Croitoru. În acest traseu am bivuacat, cu Irimia, pe o platformă extrem de mică.
Toată noaptea am vegheat pentru a nu ne prăbuşi, numărînd becurile aprinse în Azuga, Buşteni,
Zamora şi Poiana Ţapului.
Apoi a venit momentul cînd Fisura Albastră a cedat. Şase zile am stat în perete, lucrînd din
zori şi pînă seara tîrziu. Şase bivuacuri, unul mai năstruşnic ca altul. Am terminat traseul cu Irimia
Aurel şi Radu Constantin în ziua de 6 august 1952.
Cînd comandantul clubului m-a întrebat, după escaladă, ce-mi doresc, i-am solicitat trei zile
de
repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O uram, dar doream să fiu în apropierea ei...
— Anul 1952 a marcat şi ultima etapă ascensională a alpinismului pentru stabilirea unor
performanţe de maximă dificultate. Proporţia lor, şablon al posibilităţilor umane, a însemnat garanţia
şi îndemnul spre escalade de aceeaşi amploare şi duritate. Era gradului 6, limita de dificultate în
alpinism, începuse. În mai puţin de patru ani, alpinismul, prin noua organizare, reuşise să atingă
limita maximă a posibilităţilor lui în Carpaţi, ridicînd, în acelaşi timp, prin şcolile organizate de
C.G.M. numeroşi alpinişti fruntaşi, încadrarea lui ca sport printre disciplinele C.C.F.S.-ului,
campionatele ce dirijau, prin regulament şi spre escaladele în premieră, ascensiunile de iarnă etc. au
îmbogăţit patrimoniul traseelor alpine de la 47 în 1944, la peste 160 în 1952.
Ca preşedinte al comisiei de ture şi escalade şi apoi al colegiului de antrenori din Comisia
centrală de alpinism v-aţi adus şi dumneavoastră contribuţia, participînd fizic la stabilirea
performanţelor. Am dori să continuaţi relatarea succeselor şi evocarea momentelor principale la care
aţi participat direct.
— Gîndul de a parcurge, iarna, întregul lanţ al Carpaţilor m-a determinat, în vara anului 1953,
să întreprind o excursie de recunoaştere de-a lungul crestei lor principale. În excursie, care a durat două
luni, am recunoscut zonele de trecere periculoase pe timpul iernii, posibilităţile de aprovizionare,
adăposturile fixe, căile de retragere forţată etc. În afara ineditului, creasta Carpaţilor mi-a lărgit
orizontul posibilităţilor turistice şi alpine, adăugînd învăţăminte noi la cele culese în ascensiunile de
iarnă întreprinse anterior pe crestele munţilor Rodnei, Călimani, Sebeş etc.
Cu parcurgerea munţilor dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului şi ai celor dintre Jiu şi
Olt, în iarna anului 1954 încheiam ascensiunile de recunoaştere de-a lungul crestelor diferitelor masive,
considerînd că puteam trece la etape mai lungi. În a doua Lună a anului 1955, însoţit de Irimia Aurel şi
Caraciony Ladislau, un alt coleg de asociaţie, parcurgeam lanţul Carpaţilor Meridionali în premieră de
iarnă. Ulterior, parcurgerea acestora a fost inclusă ca normă obligatorie pentru obţinerea titlului de
maestru al sportului.
Anii 1961—1962 sînt consideraţi ani de vîrf. Escaladele contra cronometru au fost
suspendate. S-a iniţiat un regulament care stimula, în locul lor, escaladele în premieră, recrutarea,
legitimărea şi clasificarea sportivă de noi elemente, participarea la alpiniade cu un număr cît mai mare
de căţărători etc. Într-un singur an s-au escaladat 247 de trasee în premieră de vară.
După aceste succese au urmat, fireşte, altele. În acest context, vreau să amintesc neapărat de o
şedinţă de bilanţ, ţinută la Casa Centrală a Armatei. În cadrul adunării s-a insistat asupra laturii utile şi
aplicative a alpinismului, asupra importanţei lui pentru armată. S-a hotărît atunci ca tehnica
alpinismului să fie învăţată de vînătorii de munte.
Ideea enunţată a devenit pentru mine o sarcină. Am trecut la aplicarea ei. Acţiunea a devenit
activitate oficială. Dotarea cu materiale, cursurile de iniţiere cu cadrele, stabilirea unor haremuri,
participarea militarilor la ascensiuni gradate şi apoi la alpiniade, conferinţele tehnice şi altele au avut
un rezultat pozitiv; vînătorii noştri de munte practică astăzi un alpinism modern, introdus de alpiniştii
de performanţă din clubul C.C.A., instruiţi de zecile de ofiţeri-elevi, perfecţionaţi în şcolile noastre de
alpinism.
Adaug că din cele circa 750 de trasee alpine existente în Carpaţi, o treime le-au escaladat, în
premieră, alpiniştii din echipele armatei. Mii de ore le-au trebuit elevilor mei şi mie pentru a realiza
aceste performanţe, fără a socoti premierele hibernale şi explorarea peşterilor. Amintesc, pentru a le
cinsti memoria, pe acei care au plătit cu viaţa pasiunea şi dragostea lor pentru munte: Irimia Aurel,
Măciucă Victor, Ghiţescu Andrei, Szalma Mihai, Cristian Petre.
— Dintre alpiniştii noştri fruntaşi, pe cine aţi alătura numelui dumneavoastră, tovarăşe
Emilian Cristea ?
— Întrebarea nu-i bine formulată. Notaţi, înaintea numelui meu, pe cele ale alpiniştilor Schenn
Matei, Chivu Dumitru, Naghi Nicolae, Traian Flucuş, Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Alexandru
Floricioiu, Enache Gheorghe, Ion Opriş, Todor Hurban, Nicolae Jitaru, Gheorghe Rosculeţ, Ionel
Coman, Welkens Roland, Hiemensch Norbert, Mircea Mihăilescu, Tănase Adrian. Toţi sînt
desţelenitori de trasee, într-o zonă său altă a ţării, profesori şi exemple de urmat. Unii dintre ei, puţini la
număr încă: Ionel Coman şi Mircea Mihăilescu, Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, la care trebuie
adăugaţi Taina Duţescu, Sanda Paraschivescu, Emil Coliban, Ion Zimcenco, Dumitru Chivu, Matei
Schenn, Nagy Nicolau, Cezar Manea ş.ă. au escaladat chiar înălţimi mari din alte masive: Raimir,
Alasoa, Caucaz, Alpi...
— Ne apropiem de sfîrşit şi nu ne-aţi vorbit despre activitatea dumneavoastră de „speolog" şi
nici de aceea de scriitor de literatură turistică...
— Precizez că aceste două activităţi, faţă de care m-am ataşat, devenindu-le, pe măsura
posibilităţilor mele, credincios, le practic doar ca amator. Speologia m-a fascinat. Activitatea mea în
această direcţie a fost generată de prietenia cu unii cercetători clujeni şi bucuresteni. Ea nu a vizat
performanţa; am fost în explorări numai omul de ajutor. N-am descoperit niciodată ceva singur.
Respectînd învăţătură marelui Racoviţă, n-am făcut un pas fără omul de ştiinţă, chiar dacă a trebuit să-l
ajut în escaladele temerare sau să renunţ la plăcerea de a mă considera ajuns primul în anumite locuri.
În Banat, în Apuseni, prin Rarău, Bucegi, munţii Olteniei ori Poiana Ruscăi, am scotocit sute de peşteri
şi avene. Ca şi Fisura Albastră, ori Carpaţii Meridionali iarna, Cetăţile Ponorului s-au încăpăţînat să
reziste asalturilor noastre. De-a lungul celor 23 de ani, cît a durat explorarea, s-au organizat şase
expediţii, ultima terminată în vara anului 1973. Ea s-a încheiat cu dezlegarea definitivă a misterului.
Aici, în Cetăţile Ponorului — caz unic în analele speologiei româneşti — alpiniştii şi oamenii de ştiinţă
au escaladat în porţiunea finală a galeriei un perete de 120 m înălţime, folosind pitoane ou expansiune
şi escalada artificială peste pasaje de dificultatea gradului 5.
Cît priveşte activitatea mea de scriitor de turism, am considerat că opera începută de Ion
Ionescu-Dunăreanu, primul care în lucrările sale descria şi trasee alpine, trebuia continuată. Am început
cu ghidul Bucegilor. Credeam că pot realiza această muncă paralel cu celelalte activităţi obşteşti. M-am
înşelat, întocmirea unui ghid cere precizie în descrierea traseelor şi aceasta nu s-a putut face de la
birou; munca de teren, pentru strîngerea materialului, a durat şase ani — 1954—1960. Eă s-a
concretizat într-un prim volum intitulat „Bucegii. Turism-Alpinism", apărut în 1961. Lucrarea,
întocmită în colaborare cu Nicolae Dimitriu, cuprindea şi materialele puse la dispoziţie de neobositul
bu-cegist Alexandru Beldie, pentru turism, şi traseele descrise de mine, pentru capitolul alpinism. În
1964, lucrarea, completată şi adăugită, s-a reeditat; au urmat ghidul „Hăghimaşul şi Lacul Roşu" —
1969, pe care l-am întocmit singur, „Piatra Craiului" — 1971, lucrare scrisă în colaborare cu Eugen
Nedelcu şi „Făgăraşul" — 1974, la care am avut colaborarea lui Mihai Cicotti şi Bălăceanu.
 Activitatea publicistică, născută din dorinţa popularizării performanţelor alpine şi
alpinismului, m-a preocupat întotdeauna. Am găsit o largă înţelegere la redacţiile diferitelor ziare,
reviste şi almanahuri, aşa că mi-am permis relatări său descrieri de regiuni, îmbrăcînd povestirea, atît
cît mi-au permis puterile, cu haina ştiinţei popularizate, sau ilustrînd-o cu fotografii, unele inedite.
În activitatea de propagandă folosesc deseori colecţia de diapozitive. Realizarea unei excursii,
pe calea gîndului şi a imaginii, îmi permite să port spectatorul pe înaltele culmi ale munţilor. O fac
întotdeauna ou plăcere, satisfăcut că sportul fără spectatori, alpinismul, poate deveni cu spectatori
atunci cînd, din pasiune, cineva îşi însoţeşte povestirea cu imagini aflate în fototeca personală.

BARBU NESTORESCU
Doctor în medicină. S-a remarcat ca publicist de turism între anii 1933—1940. Membru al
Clubului alpin român. Secretar de redacţie al buletinului Clubului alpin român.

SÎNT UN ADEPT AL BICICLETEI

Există un „clan" al bicicliştilor ! Aşa cum şahiştii se aduna în Cişmigiu, filateliştii pe
bulevardul Magheru, amatorii de curse la Ploieşti, duminica, tot aşa bici-cliştii îşi dau întîlnire la
barierele oraşului. Aici se face conversaţie, se exprimă opiniile despre noile tipuri de biciclete, se fac
reparaţii şi se întocmesc planurile excursiilor. Apoi, cîte doi, cîte trei, cîteodată chiar mai mulţi, fac
cale întoarsă sau pornesc mai depărte spre Snagov, Cernica, la Buda-Argeş, spre alte locuri, numai de
ei ştiute. Aici prieteniile se încheagă uşor, ca şi conversaţiile, subiectul preferat fiind bicicleta.
Deşi pare paradoxal, cu doctorul Nestorescu am început să discutăm despre automobile,
trenuri şi avioane, nu ca o deviere de la tema principală, ci ca o continuare a unei veşnice controverse
despre vehiculul cel mai potrivit pentru turism.
— Azi, automobilul mănîncă timp, distanţe, bani şi, mai ales, muşcă necruţător din viaţa
omului. Lumea contemporană nu se vrea concepută fără automobil; am zice că nu poate respira fără
el, tot aşa cum s-ar sufoca, dacă, printr-o întîmplare, după o noapte de somn, s-ar trezi fără oxigen.
Pentru domeniul la care ne referim, pentru turism adică, automobilul, trenul, vaporul sînt mijloace
indispensabile. Totuşi, dumneavoastră, de cîteva decenii bune, preferaţi sa faceţi turism fără
automobil, avion sau vapor. De tren va folosiţi numai ca „intermediar", fiindcă, oricum, Bucureştiul
nu se sprijină pe munţi ca Piatra Neamţ, oraşul în care aţi copilărit.
— Daţi-mi voie să corectez puţin această impresie a dumneavoastră despre mine şi atitudinea
mea faţă de turism. Desigur, eu consider că turismul nu înseamnă doar o deplasare (pe cît posibil cu
mare viteză) de colo pînă colo, cu diferite mijloace de locomoţie; dar nici nu m-am gîndit să spun că
turismul s-ar putea lipsi de ele. Îmi place să folosesc toate aceste mijloace fie, cum spuneţi, ca
„intermediar", fie ca posibilitate de a străbate ţinuturi frumoase, de a mă bucura de perindarea
priveliştilor, oamenilor şi locurilor, ceea ce, de fapt, este chiar un scop al turismului. Este adevărat că
prefer drumeţia pe jos sau pe bicicletă, care dau posibilitatea unei adevărate apropieri de natură, răgaz
pentru contemplare şi po deasupra satisfacţia efortului fizic, a destinderii active, ceea ce, pentru mine
cel puţin, este şi o plăcere, şi o necesitate.
Aşa că, pe lîngă drumurile pe munte (pe care, din păcate, nu mi le pot îngădui atît de des pe cît
aş dori), practic tot timpul un „turism mic": plimbări în jurul oraşului ori, ceva mai lungi, pe bicicletă,
îmi pare curios însă cît de puţini oameni merg cu bicicleta în ţara noastră. Am impresia că e, pe de-o
parte, un fel de prejudecată învechită (bicicleta ar fi ceva neserios, un obiect în jocul şi preocupările
copiilor şi adolescenţilor); pe de altă parte cred că avem de-a face cu o supraestimare — cam primitivă
— a automobilului; pentru unii, „maşina" echivalează cu o patalama ce proclamă la vedere
superioritatea posesorului, mai ales faţă de umila bicicletă. În realitate, bicicleta este un mijloc de
turism deosebit de practic şi de plăcut, la orice vîrstă. De la o plimbare într-o dimineaţă de duminică,
pînă la o vacanţă pe două roţi, se pot întreprinde tot felul de drumuri. Nu cred să existe oraş în România
care să nu aibă În împrejurimi locuri frumoase, accesibile cu bicicleta. Să nu uităm: cu bicicleta se
merge foarte bine şi pe poteca de pădure, şi printre lanuri, şi pe marginea unor drumuri ce ar descuraja
pe automobilişti.
Cu siguranţă că la noi este încă prea intensă naiva fascinaţie a automobilului şi de aceea
turismul pe bicicletă rămîne doar pe seama adolescenţilor — nu prea mulţi — şi a cîtorva bătrîni ciclişti
înrăiţi, ca mine. Eu sînt un adept al bicicletei ! Este semnificativ, în acest sens, că în ţările în care
automobilul a ajuns să satureze drumurile şi să tiranizeze viaţa cotidiană, s-a produs deja un fel de
pornire spre eliberarea de sub această tiranie; în multe ţări folosirea bicicletei, mai ales în timpul liber,
a devenit din ce în ce mai răspîndită. Fără a mai vorbi de Olanda sau Belgia, cu veche tradiţie ciclistă,
în S.U.A., chiar în templul „zeului automobil", numărul bicicliştilor a crescut exploziv, şi numai în
ultimii 4—5 ani s-au construit peste cinci mii de kilometri de căi speciale destinate bicicletelor.
Asemenea căi pot fi amenajate pe lîngă şoselele existente sau pe trasee anume, de interes turistic. Nu
mai pun la socoteală (căci în această privinţă s-au şi scris broşuri întregi, cît se poate de ştiinţifice) că
exerciţiul fizic practicat prin mersul pe bicicletă este cel mai potrivit mijloc pentru menţinerea în bună
stare a organismului omului de la oraş, sedentar şi tensionat nervos.
— După această pledoarie pentru turismul cu pedale şi „turismul mic", cum îl numiţi,
intenţionăm să transferăm discuţia în domeniul amintirilor, la propria dumneavoastră activitate,
privită în contextul mişcării turistice din ţară. Ne interesează îndeosebi istoria Clubului alpin român.
Bineînţeles că ne vom nota şi opiniile pe care le veţi formula în legătură cu nivelul, organizarea şi
desfăşurarea activităţii turistice actuale. Sîntem convinşi că aveţi şi dumneavoastră ceva de spus în
această privinţă. Pînă atunci v-am ruga să evocaţi anii aceia de început...
— Eu mi-am început activitatea turistică simplu şi, pot să zic, spontan: am copilărit într-un
oraş de sub munte. În timpul liber mă împrăştiam cu alţi copii pe dealurile din jur, apoi în ocolişuri mai
largi şi, în fine, în excursii adevărate. Ţinutul Neamţului este admirabil pentru drumeţie. Are ceva
nespus de plăcut şi variat — de la dumbrăvile de stejari rotaţi cu aristocratice perspective de parc
englezesc, prin vesela pădure de fag picurată cu lumină, pînă la severitatea verticală, de catedrală
umbroasă, a brădetului. Printre păduri luminează fîneţele, poienile de o bogăţie florală policromă care-
ţi ia ochii. Din mijlocul acestei naturi bogate şi blînde se ridică un munte — Ceahlăul — cu totul
aparte. Nu e un munte mare, mai degrabă modest, dar se saltă aşa dintr-o dată, înconjurat de văi adînci
şi cu o semeţie de pereţi verticali, turnuri ogivale şi coloane neverosimile cu pălării în vîrf, aşa că pare
un neasemuit colos. Cantemir, care nu-l urcase dar îl admirase din mai multe părţi, îl aprecia atît de
hiperbolic încît afirma că vîrful lui este mai presus de nori şi, ca atare, pe el nu se depune zăpadă.
Aşa că, avînd ţinutul fermecător al Neamţului în jur şi fascinaţia Ceahlăului în faţă, pe la 12—
13 ani eram un drumeţ destul de încercat. Desigur, pe atunci nu prea existau organizări turistice,
drumuri marcate, cabane. Nu existau şi gata ! Mergeam, aşa cum scria bădia Hogaş, pe poteci
ciobăneşti sau fără potecă, cu tarhatul în spate (n-aveam Pisicuţa ca dumnealui), dormeam la foc sau la
stînă şi. dacă ne ploua, pînă la urmă tot ne uscam. Prin anii 20, pe Ceahlău se afla doar semiruina unei
cabane ridicată de mult, pe la începutul secolului, de o asociaţie din Iaşi. La Lacu Roşu, chiar unde se
află azi centrul staţiunii, ne adăposteam într-o fostă cazemată de beton, rămasă din timpul primului
război, după ce treceam, escaladînd bolovanii şi uneori prin apa repede, Cheile Bicazului.
Apoi am început să cunosc şi alţi munţi, am aflat de asociaţiile turistice. Primul carnet de
membru T.C.R. obţinut pe la 17 ani îmi dădea un sentiment de maturitate turistică. Odată cu studenţia,
la Bucureşti, muntele cel mai accesibil era, bineînţeles, pe Valea Prahovei, în Bucegi. Băteam
drumurile cunoscute, pe Piatra Arsă, la Peştera, la Omu, de-a lungul platoului Bucegilor, care, să spun
drept, cu înfăţişarea lui morocănoasă de stearpă uscăciune tibetană, nu mi-a plăcut niciodată.
Dealtminteri, aşa-i şi spuneam platoului: ,,Tibetul". Porecla a fost dată, cred, de fraţii Ţiţeica şi a prins.
Se şi stabilise un ritual autentic tibetan: cînd ieşeam din urcuş, sus în platou, ne salutam ceremonios
scoţînd limbile unii la alţii şi înciinîndu-ne profund. Mai tîrziu, m-am împrietenit temeinic cu
Făgăraşul, cu Retezatul, cu Rodna şi cu încă o bună parte din munţii noştri.
— Cu tot acest, să-i zicem, cvasiresentiment pentru Bucegi, studentul în medicină care aţi
fost, apoi medicul Barbu Nestorescu a devenit un mare drumeţ pe căile umblate sau puţin umblate ale
masivului. Excursiile pe cărările Bucegilor v-au consolidat prietenii mai vechi, v-au oferit
posibilitatea sa cunoaşteţi oameni noi. Aţi activat mult în cadrul Clubului alpin român, alături de alţii,
pomeniţi în colocviile noastre anterioare cu pionierii turismului românesc. Pe. dumneavoastră v-am
ruga să evocaţi, în continuarea ideii enunţate, momentele principale din istoria asociaţiei.
— Am descoperit curînd că partea frumoasă a Bucegilor este abruptul estic, ale cărui văi, brîne
şi creste dau nenumărate posibilităţi de drumuri şi privelişti impunătoare. Prin aceste locuri am
cunoscut un grup de tineri care practicau alpinismul. Grupul lor făcea parte dintr-o asociaţie turistică
mai mică, dar destul de activă — A.D.M.I.R. Deşi erau acolo destul de mulţi oameni care mă atrăgeau,
în ansamblu, atmosfera nu-mi era pe plac. Exista un fel de convenţionalism cam plat, de mic-burgheză
„excursie la cabană" (dealtfel şi titulatura asociaţiei suna bombastic: „Asociaţia Drumeţilor din Munţii
Iubiţi ai României", meşteşugită ca să iasă A.D.M.I.R. !). Nu ştiu cum, dar ceva mă deranja acolo, pe
mine şi pe alţi cîţiva, care doream poate altceva din satisfacţiile muntelui. Ceva care-şi găsise în bună
parte expresia în alpinism, legat organic cu drumeţia de munte — dar cu mai multă bogăţie, cu bucuria
înfruntării obstacolului, chiar cu fiorul riscului — ceea ce constituie în sine o împlinire psihologică.
Aşa s-a făcut că într-o bună zi ne-am găsit în sala cca mare a Tribunalului vreo 10—15
„membri fondatori" (cît era numărul minim legal), oarecum stînjeniţi şi nepricepuţi în cele legal-
birocratice. Noroc că aveam între noi un profesionist — avocatul Nae Dimitriu — care conducea
operaţiile cu acelasi dinamism pentru care era apreciat şi pe munte. După ce am semnat pe rînd în nu
ştiu ce registre şi formulare, ne-am regăsit în stradă într-o dispoziţie nouă, situaţi pe o poziţie de
importanţă, nu lipsită de un suficient orgoliu: dădusem fiinţă unei noi „persoane juridice": Clubul alpin
român !
 — Clubul alpin român, din cîte am reuşit să aflăm, era o grupare ceva mai aparte, cu oameni
destul de puţini — foarte puţini chiar faţă de miile de membri ai asociaţiilor turistice mari (T.C.R.,
S.K.V.) — dar care activau cu toţii într-un spirit de adevărată prietenie, nu numai de colegialitate de
club. Era interesantă diversitatea formaţiilor profesionale şi a ocupaţiilor membrilor clubului:
profesori, muncitori industriali, medici, funcţionari, studenţi, ingineri, farmacişti, artişti, scriitori,
chiar şi un preot. Toţi va regăseaţi strînşi laolaltă în jurul unei preocupări comune: bucuria munte'ui.
Majoritatea eraţi bucureşteni şi buştenari, dar nu lipseau braşovenii, sibienii şi alţii chiar din locuri
mai îndepărtate de munte. Dar care era atmosfera în cadrul asociaţiei ?
— Atmosfera clubului era deosebit de tonică şi prietenoasă. Oamenii se cunoşteau bine, se
asociau în grupe potrivite pentru diversele trasee plănuite, pe care cei mai înaintaţi în ale tehnicii le
conduceau, iniţiind şi pe novici. Nu se puneau probleme de ambiţii, de precedenţă sau de ierarhie
oficială; de la sine înţeles era respectul unanim faţă de preşedintele clubului, inspirat în mod natural de
personalitatea atît de simpatică şi impunătoare a doctorului Vasile Ste-opoe. În fond, alcătuisem
spontan o adevărată mică democraţie, ai cărei membri trăiau într-o armonie ,,frăţească" (după cum se
exprima într-un articol despre România un alpinist italian care făcuse ascensiuni în munţii noştri şi
cunoscuse Clubul alpin).
Îmi cereţi să va vorbesc de momentele principale din istoria asociaţiei. N-ar fi greu, dar pentru
exactitatea faptelor şi datelor e mai bine să consultaţi paginile buletinului Clubului alpin român.
Revista, cu numele de ,,Buletinul alpin", apoi..Buletinul Clubului alpin român", a apărut la
începutul anului 1934 şi avea ca prim-redactor pe Nae Dimitriu. El a condus publicaţia pînă în 1938,
dar priceperea şi entuziasmul lui nu au lipsit nici un moment, pînă cînd, odată cu războiul, revista nu a
mai putut apărea.
Asociaţia turistică Clubul alpin român a luat fiinţă tot în 1934, fiind de fapt continuatoarea
programului şi concepţiilor elaborate în cadrul ,,Grupării alpine", formată în sînul asociaţiei A.D.M.I.R.
prin 1932.
Realizările asociaţiei au fost multe; amintesc doar remarcabila realizare a Căminului alpin din
Buşteni, inaugurat la 6 august 1939. Apoi numeroasele trasee în premieră, şcoala de alpinism, traseele
colective de iniţiere, care au deschis drumul alpinismului românesc. Tot revista vi le poate arăta pe larg
şi ilustrat. Vreau să va spun însă că ceea ce mi-a rămas pentru toată viaţa din anii petrecuţi în această
asociaţie este amintirea acelui suflu de avînt şi voie bună, de frăţietate în plăcerea reunirii cu natura, cu
ce are ea mai frumos, într-un grup de oameni cu care mă simţeam totdeauna aproape şi în largul meu.
Desigur, alpinismul are şi o latură de competiţie: se aleg „aşi” care realizează isprăvi deosebite şi care
focalizează admiraţia tuturor. Dar solidaritatea aceea prietenească nu s-a dezminţit niciodată între
membrii clubului, iar rivalităţile sportive erau, într-adevăr, sportive. Dealtfel pura măiestrie tehnică nu
domina exclusivist preocupările clubului. Noi considerăm că alpinismul, oricît de tehnic ar fi, se îmbină
cu bucuriile drumeţiei, care ne rămîn şi mai tîrziu, cînd mijloacele fizice nu ne mai îngăduie severa
înfruntare cu stînca. Aşa se explică faptul că toţi cei din generaţia mea, şi mai vîrstnici chiar, au rămas
şi acum credincioşi muntelui. Unii, excepţionali, ce-i drept, ca Niculae Baticu sau Emilian Cristea (care
n-o să se supere că l-am pus în generaţia mea, măcar că-i mai tînăr ceva) abordează şi astăzi diricultăţi
alpinistice de nivel remarcabil.
Azi, serii noi şi mai numeroase de tineri practică un alpinism de mare calitate tehnică şi ţin să
cred că s-a păstrat şi acea atmosferă de bărbătească şi limpede tovărăşie alpină, fiindcă cei ce iubesc
muntele şi natura nu pot fi altfel.
— E drept şi frumos ceea ce spuneţi, tovarăşe doctor: „cei ce iubesc natura nu pot fi altfel".
Pornind de la această afirmaţie, dorim să va adresăm o nouă întrebare: Ce aveţi de spus, ca marc.
iubitor al naturii, despre poluare.
— Din păcate, natura se zbate pretutindeni din greu sub loviturile din ce în ce mai grave pe
care i le dă — uneori inevitabil, dar adesea fără necesitate şi discernămînt — tocmai dezvoltarea
civilizaţiei. La noi, interferenţa tehnicii şi industrializării lasă din fericire încă multă natură sănătoasă.
Ce este însă jalnic, este „poluarea umană". Desigur, este bine ca un număr mare de oameni să poată lua
contact cu natura, să se învioreze şi să-şi îmbogăţească viaţa cu bucuriile muntelui, mării şi drumurilor.
Dar, îmi pare mie, şi-au făcut loc unele concepţii eronate asupra a ceea ce se cheamă „turism" şi s-au
instaurat obiceiuri deplorabile, care tocmai împiedică turismul civilizat. Adăposturile destinate odihnei
celor ce au străbătut drumurile munţilor au degenerat uneori în localuri de petrecere pentru unii.
Recent am aflat cu mulţumire că s-a început cu scoaterea băuturilor alcoolice din cabanele de
munte. O asemenea măsură este binevenită, dar legile şi măsurile, oricît de bune, nu pot face totul. Este
o problemă de educaţie cetăţenească, de dezvoltare a omeniei, pentru care trebuie să contribuim toţi, pe
toate căile.
Ţin însă să subliniez că am avut adesea plăcerea să întîlnesc pe munte grupuri de tineri plini
de sănătate fizică şi morală, primind din plin tot ce le oferea natura, dornici să vadă, să afle şi să
înţeleagă. Am credinţa că nu sînt puţini aceştia. Lor trebuie să li se lase locul şi liniştea la care au
dreptul, să li se dea putinţa de a îndrăgi şi mai mult muntele şi tot ce-i mai frumos în ţara noastră.
— Iertaţi-ne ca insistăm. V-am ruga, totuşi, să circumscrieţi răspunsul mai concret sensului
întrebării pe care v-am adresat-o. Ne interesează, adică, părerea dumneavoastră în legătura cu
poluarea tehnică a naturii.
— La noi în ţară poluarea tehnică a naturii nu mi se pare, cu cîteva excepţii, a fi ajuns la
proporţii prea serioase. Desigur, ar trebui să se înlăture, de pildă, valurile de ,,ceaţă de ciment" care
sufocă în unele zile părţi din Valea Prahovei. Dar tocmai pentru că nu sîntem încă în faţa unor poluări
prea grave, ar fi timpul să se intervină temeinic pentru a nu lăsa să se întîmple ce s-a întîmplat în alte
ţări cu unele admirabile zone naturale, distruse de exploatări lacome sau de proliferarea în zone
turistice a industriilor.
Pe de altă parte, nu orice realizare tehnică strică numaidecît natura. Lacurile create pentru
marile hidrocentrale au adus în sînul munţilor admirabile privelişti noi; drumuri trasate pentru nevoi
indu-triale au deschis căi prin locuri minunate.
Aş observa însă că multe efecte neplăcute s-au produs (paradoxal, dacă vreţi) tocmai prin
„amenajări turistice" nepotrivit concepute. Aşa, încă de mult, la Babele din Bucegi s-a făcut o mare
greşeală: construirea în acel loc a cabanei Babele, care a degradat, aproape iremediabil, acest rar şi
impresionant monument al naturii. Cînd nu exista cabana şi ajungeai sus pe culme, mai ales urcînd
dinspre est, rămîneai cu răsuflarea tăiată aflîndu-te deodată în mijlocul acelei hore fantastic de
incredibile de forme împietrite. Acum banalitatea acestei căsoaie instalate chiar între stînci (ba chiar cu
distrugerea unora din ele), la care se adaugă poluarea peisajului cu toate reziduurile unei proaste
gospodăriri, a anulat aproape frumuseţea stranie a locului. Asta s-a întîmplat acum vreo patruzeci de
ani, dar nu pot să nu mă tem că n-ar putea sa mai cadă victime şi alte monumente ale naturii, dacă nu se
vor chibzui cu seriozitate şi competenţă diversele amenajări noi ce se fac.
Asemenea nenorociri nu s-au abătut numai asupra unor mari monumente naturale, ci — uneori
pe scară dezolant de mare — asupra unor zone care pot oferi locuri de ieşire în natură, aflate în jurul
oraşelor. Păduri şi lunci, altădată fermecătoare şi caracteristice, cu flora şi păsăretul lor, au fost
„amenajate" atît de radical încît au devenit o reţea de tălpi de asfalt, cu grupuri rărite de copaci rămase
printre ele şi mai ales au fost împănate cu multe — prea multe — chioşcuri, bufete. Or, tocmai aceste
zone sînt preţioase şi ar trebui cu grijă şi pricepere conservare (în nici un caz „supra-amenajate") în
jurul oraşelor, fiindcă turismul nu înseamnă numai munte sau mare. Omul cu ochii deschişi spre frumos
poate găsi colţuri de natură încîntătoare aproape oriunde.
— Cum ar putea sprijini ideea pentru care pledaţi literatura turistică, de exemplu.
— Literatura turistică ? Mie mi se pare destul de redusă încă această literatură. Grosul
tipăriturilor turistice îmi pare orientat aproape exclusiv pe “itinerare auto" şi cu o informaţie seacă,
uneori incompletă şi chiar inexactă.
Dacă ne gîndim puţin, în literatura noastră muntele şi drumeţia nu ocupă un loc prea mare.
Afară de modelul inimitabil al lui Calistrat Hogaş, şi de unele mari fresce sadoveniene, eu n-aş putea să
spun că vreo altă operă literară, chiar cu subiect de munte şi turism, ar fi avut într-adevăr darul să-mi
răscolească dorul acela minunat de munte şi de codru verde.
Îmi pare rău de această constatare cu atît mai mult cu cît sînt convins că literatura turistică
poate fi interesantă şi poate stimula dorinţele de a vedea şi înţelege natura, poate face o operă educativă
de valoare pentru tineret. În această privinţă am remarcat cu satisfacţie cîteva scrieri bune realizate în
ultimii ani ca şi multe materiale din revista „România pitorească", din care aş cita ca un frumos
exemplu articolele limpezi şi pline de dragoste de munte ale lui Emilian Cristea. Este o cale foarte
bună, care trebuie continuată şi amplificată.
— Circulă, de la o vreme, diferite teorii în legătura, cu originea unor monumente ale naturii.
Un sculptor, Constantin Vieru, afirmă de pildă că Babele din Bucegi ar fi creaţii ale unei civilizaţii
străvechi. Putem da crezare, oare, unor asemenea interpretări ?
— În legătură cu aspectele şi fenomenele din natură cu caracter mai deosebit circulă, de multă
vreme, aş putea spune de totdeauna, tot felul de povestiri extraordinare, legende şi fantezii, unele
interesante, altele de-a dreptul nereuşite. Aşa, ca să ne limităm la munţii noştri, încă de la începuturile
literare, Gheorghe Asachi, dealtfel turist meritoriu la vremea lui, născoceşte o istorioară naiv-patriotică
despre frumoasa fiică a lui Decebal, pe nume Dochia, care, văzîndu-se în pericol de a fi răpită de
Traian (romanii fiind cunoscuţi răpitori încă de pe vremea Sabinelor), s-a prefăcut, cu oile ei cu tot, în
stînca ce poate fi văzută şi azi pe Ceahlău. De fapt, o stîncă zisă Dochia există pe acolo şi există şi o
legendă autentic populară, numai că personajul este străvechea „Baba Dochia", cu rădăcini în tradiţii
din depărtări preistorice.
Apoi, fantezia naivă a lui Asachi s-a transpus în teorii cu pretenţii de seriozitate. Desigur,
trebuie să admitem că imaginaţia poetică şi artistică poate fi stimulată de multe forme insolite din
natură, iar dacă această stimulare are drept rezultat o operă de calitate, cu atît mai bine. Dacă însă
rezultatul este o teoretizare pseudo-ştiinţifică, nu mai are haz.
Cînd scriitori, pictori, sculptori sau diverşi „amatori" construiesc teorii despre originea
Babelor din Bucegi, parcă nu se potriveşte. Nu cred că mai este necesar să explicăm originea acestor
forme curioase de roci; oricare manual de geografie fizică le descrie amănunţit şi le lămureşte geneza.
Uite, ca să revenim la literatura incipientă: cînd Bolintineanu declama cu patos: ,,...în Peşterea
Carpaţilor de mergi un ceas mai bine/ Vezi Templul Pacinaţilor ce cade în ruine"... — el n-avea
nicidecum vreo revendicare arheologică asupra existenţei sau riturilor ,,Pacinaţilor", ci se mulţumea să-
şi reverse imaginaţia romantică, drept care — chiar dacă nu e genial, e simpatic.
În schimb, clişeele cu „civilizaţii necunoscute'', „opere de artă pierdute în noaptea timpurilor"
etc., nu au nimic de oferit iubitorilor de natură. Babele, Sfinxul, Dochia şi oile ei sînt frumoase fiindcă
sînt opere ale naturii însăşi şi n-au nevoie de nebuloase interpretări pseudo-ştiinţifico-literare.
— Vă mulţumim l

AURELIAN PIŢU
Profesor, biolog. Organizatorul secţiei Banat a Turing Clubului României. Preşedintele
Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii a judeţului Buzău. Propagandist de turism.

TURIST POATE FI ORICINE — COPILUL, OMUL MATUR ŞI BĂTRÎNUL DE

ŞAPTEZECI DE ANI
— Văile şi munţii Banatului sînt o sinteză de frumuseţe naturală şi comori de interes ştiinţific.
Turistul contemporan, oaspete al acestor locuri, nu poate rămîne indiferent în faţa ineditului pe care îl
relevă, la tot pasul, părţile Severinului şi ale Caraşului, regiunea Reşiţei şi a Moldovei Noi. Dolinele
din Caraşova sau cele din Iabalcea; Cheia Prolazului, cu pereţii prăpăstioşi, rîurile subterane,
izvoarele dalmatine şi numeroasele peşteri, între care cea de la Comarnic deţine, “fruncea”,
constituie un adevărat tezaur de frumuseţi. Lor li se adaugă monumentele făurite de mîna omului, prin
secole de istorie: Podul (de fapt, rămăşiţele lui) înălţat de Apolodor din Damasc, arhitectul
împăratului Traian, castelul lui Iancu din Hunedoara, grandioasa construcţie socialistă de la Porţile
de Fier — operă cu rezonanţe multiple a unei prietenii tradiţionale a două popoare vecine — românii
şi iugoslavii.
Dar cîte alte monumente, vechi sau noi, creaţii ale erelor geologice sau ale omului, şi el
făurar milenar prin această „ţară", nu se întîlnesc în Banat! Totuşi, valorificarea lor din punct de
vedere turistic a început tîrziu, chiar foarte tîrziu. Cum explicaţi acest lucru, tovarăşe profesor ?
— Nu-i greu să explici acest lucru. Ba, e chiar foarte simplu. Important e să cunoşti o
realitate: data cînd, în Banat, s-a înfiripat o activitate turistică organizată şi conştientă, care şi-a propus
să valorifice bogăţia turistică a regiunii. Or, cum noi nu avem încă o istorie a turismului, e destul de
dificil să afli cînd s-a produs evenimentul. Documentele referitoare la acea perioadă — va previn că ea
este foarte aproape de zilele noastre, doar cîteva decenii ! — nu stau la îndemîna oricui, iar cercetătorii
pasionaţi de cunoaşterea trecutului acestui domeniu ne lipsesc ! Din cîte am înţeles din discuţii şi în
urma schimbului de scrisori pe care l-am făcut cu dumneavoastră, aş zice că sînteţi primii din generaţia
tînără care va ocupaţi de asta. Las la o parte, desigur, pe eruditul şi mai vîrstnicul cercetător, profesorul
Valeriu Puşcariu, a cărui carte o aşteptăm...
Adevărul este că, în Banat, bazele unei asociaţii turistice au fost puse în ziua de 19 ianuarie
1935. Actul înfiinţării asociaţiei ca şi acţiunile ei ulterioare au fost consemnate în presa vremii.
Documentele trebuie să fie păstrate în arhivele personale ale unor martori oculari. Printre ei mă număr
şi eu. Unele din ele se găsesc, fără îndoială, la Biblioteca Academiei şi, poate, în alte biblioteci publice.
Cercetătorul le-ar putea da de urmă, dacă ar vrea.
— Organizarea tîrzie a secţiei Banat a Turing Clubului României nu trebuie, credem, să ducă
la concluzia că aici, mai înainte, n-a existat activitate turistică sau că unele din bogăţiile şi
ciudăţeniile solului şi subsolului bănăţean n-au fost exploatate în interesul lui, de mintea omului. E
notoriu faptul că staţiunea Băile Herculane de azi, cu ape termale, sulfuroase şi radioactive, a fost
cunoscută din epoca romană. Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin a fost amintit, cu scop de
propagandă patriotică, în scrierile cronicarilor, ale învăţatului stolnic Cantacuzino, în „România
pitorească" a lui Vlahuţă. Cîteva peşteri au fost descoperite pe la începutul secolului; prin munţii şi
văile regiunii n-au hălăduit numai ciobanii, ci şi turiştii, cu mult înainte de 1935.
Cu siguranţă că, odată şi odată, cineva o să consemneze minuţios istoria devenirii turismului
în Banat şi va scoate la iveală surprize pentru noi care ştim încă puţine lucruri pînă şi despre o
călătoare celebră pe aceste plaiuri: Cora Irineu. Pînă atunci, evocarea momentului înfiinţării secţiei
Banat a Turing Clubului României ar fi o sursă de informaţie extrem de utilă. Mai ales că ea ar fi
făcută de fostul secretăr general al secţiei.
 — Cum aţi remarcat şi dumneavoastră, în Banat exista, ca peste tot, pasiune pentru drumeţia
în mijlocul naturii. Plecaţi din oraşele Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Făget, Reşiţa, călătorii, singulari
sau în grup, puteau fi întîlniţi adesea în excursii de plăcere şi de cunoaştere a frumuseţilor dimprejurul
urbei lor. Mulţi dintre ei erau chiar membri cotizanţi ai centralei Turing Clubului din Bucureşti. Lipsea
însă o asociaţie turistică şi, atunci, intelectualii şi-au propus să o creeze. Evenimentul, petrecut la data
amintită deja, în clădirea liceului ,,Coriolan Brediceanu" din Lugoj, a fost consecinţa imediată a unei
intense activităţi de lămurire şi propagandă, desfăşurată timp de aproape cinci ani de o seamă de
drumeţi din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Oraviţa şi din alte localităţi. Cu acel prilej, s-a stabilit şi
programul de acţiune, secţia avînd drept rază de activitate Banatul.
Planul nostru de muncă viza, în principal, două direcţii: organizarea şi terenul. Pe plan
organizatoric şi social-cultural ne propuneam să desfăşurăm o muncă propagandistică susţinută pentru
recrutarea de noi membri, dezvoltarea spiritului turistic şi propăşirea turismului în zonă. În ce priveşte
activitatea pe teren, s-au întocmit planurile, schiţele şi borde-rourile tehnice pentru executarea
marcajelor turistice. Ele au fost aprobate şi executate, eşalonat, în decursul anilor 1935—1940.
— V-am ruga să va referiţi mai pe larg la conţinutul plănurilor de activitate a secţiei.
— Am să o fac, dar numai cu ajutorul documentelor aflate în posesia mea şi precizând că nu
amintesc decît o parte din acţiunile concrete. Despre toate, cu povestea lor de amănunt, s-ar putea
întocmi o monografie sau, în orice caz, o lucrare amplă.
Deviza Turing Clubului României era: ,,Prin turism la cunoaşterea şi iubirea României"
(articolul 4 din Statut). De aceea şi în secţia noastră s-a pus problema educaţiei membrilor în
conformitate cu statutele şi regulamentul T.C.R. — realizarea adevăratului spirit turistic şi protecţia
naturii. Pentru dezvoltarea spiritului turistic au fost organizate conferinţe publice, cursuri de informare
şi cunoaştere, şcoala de turism din cadrul Politehnicii din Timişoara, cursuri de schi. Dintre
personalităţile care au conferenţiat, în urma iniţiativei noastre, numesc aici pe academicianul profesor
Emil Pop, Mihai Haret, profesorul Valeriu Puşcariu, profesor inginer I. Protopopescu. Personal, ani
abordat teme ca: „Turismul şi importanţa lui”;,.Banatul turistic"; „Protecţia naturii"; „Rezervaţiile şi
monumentele naturii".
Membrii secţiei au publicat numeroase articole asupra frumuseţilor naturale ale Banatului. Iată
ziarele acestea cu filele îngălbenite de vreme — „Vestul" şi „Generaţia nouă" din Timişoara,
„Răsunetul" şi ,,Acţiunea" din Lugoj, sau revistele „Luceafărul", „Pruncea", „Reşiţa pitorească" — au
în coloanele lor semnăturile unor reprezentanţi de vază ai mişcării turistice bănăţene: profesor inginer
Protopopescu, doctor Oprişa, doctor Bolboca, doctor Ioachim Miloaia, profesorul Vînţan, doctor Iosif
Nemoianu, inginer Pavel Goanţa, profesor Gheorghe Nea.mţu, avocat Gheorghe Gîrda. Revista Turing
Clubului României şi calendarele turistice („Enciclopedia turistică") ce apăreau la Bucureşti publicau şi
ele materiale de popularizare a fondului turistic din Banat. La Radio Bucureşti s-au difuzat, mult măi
des decît în zilele noastre, asemenea materiale.
Pentru strîngerea legăturilor şi cimentarea solidarităţii între membrii secţiei au fost organizate
agape colegiale şi serate dansante, al căror venit era destinat, în întregime, lucrărilor pe teren. Trebuie
să spun că astfel de reuniuni erau precedate sau urmate de excursii colective în toate cele trei judeţe de
atunci ale Banatului, pe itinerare variate din Munţii Cernei, Munţii Poiana Ruscăi, în Munţii
Semenicului şi în alte părţi. De mai multe ori, secţia a iniţiat excursii de lungă durată în Bucegi, Retezat
şi pe Dunăre: Baziaş, Turnu Severin, Galaţi. Pentru buna lor reuşită au fost angajate şi pregătite călăuze
de încredere: Nicolae Golopenţa zis Gongarul, din comuna Pecinesca, Paul Pîrvulescu din Zăvoiul
Terna, Ion Păunescu, zis Gloazăr din Prisecena, Nicolae Balaci şi Arsenic Balaci din comuna Borlova,
aceştia din urmă fiind ghizi în munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat. Era să uit numele unei femei,
admirabilă călăuză şi cunoscătoare a Munţilor Retezat: Magdalena Hamzu din Cîmpu lui Neag.
— Excursiile secţiei Banat a Turlng Clubului vizau doar realizarea destinderii, ieşirea în
natură, datorată plăcerii participanţilor ?...
— Orice excursie, ca dealtfel orice activitate turistică — nu am în vedere aceea pe care o face
personalul din sfera serviciilor — trebuie să urmăreăscă două direcţii principale: plăcerea, destinderea
intelectuală şi fizică, pe de-o parte, şi cunoaşterea, instruirea, pe de altă parte; noi am încercat să
demonstrăm, în plus, strînsă interdependenţă între protecţia naturii şi turism, ideea că adevăratul
drumeţ trebuie să fie pătruns de dragoste faţă le natură şi, în consecinţă, să o ocrotească. Mi se pare mie
că, azi, acest aspect al problemei scapă, în bună măsură, atenţiei organizatorilor de turism. Numai aşa
se explică mizeria pe care o lasă în urma lor grupurile de turişti, fie la mare, fie la munte.
Dumneavoastră aţi văzut aspectul plajelor Mării Negre, seara, după ce pleacă de pe ele turiştii ?
— Vă mărturisim că, din curiozitate, în vara anului 1974, am numărat coşurile de hîrtie de pe
plaja din faţa hotelului „Belona" şi a restaurantului „Vraja Mării'" din Eforie Nord. Am găsit, în total,
douăzeci şi una de asemenea coşuri. Unsprezece din ele erau răsturnate în nisip şi roiau muştele în
jurul lor.
 Vă invităm, acum, să ne spuneţi prin ce s-a remarcat activitatea de teren a secţiei Banat a
Turing Clubului României.
— Realizarea marcajului a constituit preocuparea centrală a secţiei. În acest sens, între anii
1935—1940, au fost marcate mai întîi potecile din jurul staţiunii Băile Herculane, în lungime de 87 km.
S-au marcat apoi potecile Crucea Albă — Izvorul Jelerău — Domugled (albastru vertical, pe fond alb);
Crucea Albă — Izvorul Jelerău — Poiana Musuroane — La Şipot — Zgăul Prolazului — Fabrica de
var — Băi (roşu vertical); Uzina electrică — Crucea Ghizelii — Teşna — Gura Craivii (albastru
orizontal); Teşna — Prisecena — Zgliver (galben vertical); Crucea Albă — Grota Şerbanului —
Creasta Domugled I — Peştera Scoronişte — Poiana Pădurii—Zgăul Prolazului (roşu-albastru
vertical); Uzina electrică — Zgău — Şaua Padinii — Vîrful Şuscu — Izvorul Jelerău (albastru
vertical); acestora le-au urmat marcajele în Munţii Poiana Ruscăi (35 km), cele de legătură între Poiana
Mărului şi Retezat, pe valea Bistrei, peste Şaua Iepii, poteca de creastă ce duce în Retezat la Lacul
Bucura (100 km) şi altele.
În afara marcajelor, tot în scopul orientării în teren, din iniţiativa secţiei Banat a Turing
Clubului României, am pus pe piaţă, în vara anului 1937, două noi hărţi: „Retezatul şi Ceahlăul" şi
,,Lacul Roşu". Prima avea ca autori pe Mihai Haret şi Ion Protopopescu, a doua pe Ion Protopopescu şi
profesorul universitar doctor Neculai Macarovici din Iaşi. Ele au apărut la Institutul cartografic
„Unirea"' din Braşov, dar iniţiativa tipăririi şi executarea originalelor aparţin secţiei noastre. Acestor
lucrări li se adaugă Harta turistică a Banatului, la scara l: 200 000 şi cea a regiunii Herculane, Teşna, la
scara l: 50 000. Le semna acelaşi Ion Protopopescu. Ca o completare spre vest a hărţii Retezatului,
colonelul în retragere A. Trica, a executat harta Muntelui Mic şi Ţarcu.
— În preocuparea membrilor secţiei a stat şi acţiunea de construire a cabanelor şi
adăposturilor în munţi ?
— Da, Însă, din păcate, nu s-a putut realiza nimic concret. Intenţionam să construim o cabană
la locul numit Mătania. Adunasem în acest scop o sumă frumuşică, dar a intervenit războiul. Am
folosit, în schimb, în tot timpul activităţii noastre, cu reduceri pentru membrii secţiei, casele de adăpost
ce erau proprietatea unor întreprinderi şi instituţii: Casa Luncani din Munţii Poiana Ruscăi, vila
Transilvania din staţiunea Băile Herculane, casele de adăpost Dor de munte, Brădişor, cabana de pe
Muntele Mic, casele de adăpost de pe Semenic etc.
— La un moment dat, în cursul dialogului nostru, relevaţi, ca o direcţie de prestigiu în
activitatea secţiei, interesul pentru popularizarea monumentelor turistice bănăţene, prin intermediul
cuvîntului tipărit şi al celui transmis pe calea undelor radiofonice. Dumneavoastră aţi publicat chiar o
lucrare intitulată „Peştera de la Comarnic". A apărut în 1947, după ce, în 1946, în urma referatului
întocmit de Valeriu Puşcariu, membru în Comisia monumentelor naturii, peştera a fost declarată
monument al naturii. Cu peste zece ani înainte, în Editura „Cartea Românească", apărea, sub
semnătura lui Aurelian Piţu, broşura „Turismul şi importanţa lui"; ce v-a determinat să scrieţi ?
— Între cele două războaie mondiale exista în România o bogată şi variată literatură turistică.
Se publicau ghiduri, hărţi, reportaje, monografii, cărţi de economia şi teoria turismului. Cu toate
acestea, nu toată lumea ştia exact ce este turismul, nici masa mare a populaţiei, nici chiar oficialităţile.
— În broşura amintită, în articole sau conferinţe publice, aţi încercat să definiţi noţiunile de
turist şi turism. Nu eraţi singurul preocupat de asemenea chestiuni. La noi s-au referit la aceste
noţiuni, încercînd să le găsească o definiţie, Gabriel Dimitriu din Cîmpulung, Calistrat Hogaş, Nestor
Urechia, Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa şi atîţia alţii. Cînd apărea cartea
dumneavoastră puteau fi întîlnite în librării şi alte titluri şi alţi autori ce-şi propuneau cam acelaşi
lucru. Vasile A. Marinescu, de. pildă, publica în 1933 o broşură: „Rolul industriei turistice în
economia naţională". Ceva mai tîrziu, acelaşi autor tipărea „Contribuţii la dezvoltarea turismului în
România", o culegere de articole scrise Între 1933—1938, ce purtau titluri semnificative: „Turismul
ca factor de dezvoltare în viaţa unui popor şi de unire între ţări", „Turismul şi economicul", „Turismul
şi şcoala", „Turismul — sursă de venit pentru stat". Un alt autor, Al. Halunga, publica, în 1937, o
broşură pe o temă similară: „Consideraţii despre turism", iar Constantin Băca, în 1943, o
„Introducere în economia turistică". Peste hotare, germanul Rauers în „Kulturgeschichte der
Gaststatte" cerceta istoria turismului În întreaga lume; un alt german, Oppenheimer, în „Zur
Soziologie des Fremdenverkehrs" scria încă în 1932: „Omenirea datorează turismului cea mai mare
parte din cultura la care a ajuns". Erau acestea dovezi că turismul, cu tot cortegiul de activităţi pe
care le stimulează, cucerise atenţia cercetătorilor. Am adăuga că, pe la începutul secolului nostru, mai
precis, în 1914, la Dilsseldorf, la Universitate, se ţineau prelegeri de turism, că, în 1925, la Roma, s-a
înfiinţat o catedră de turism; în 1929, în cadrul Universităţii berlineze, s-a creat Institutul de cercetări
turistice. La noi, turismul, ca preocupare ştiinţifică, e de dată mai recentă. Dorim să numim aici
Centrul de studii pentru cercetarea şi promovarea turismului internaţional. La Academia de Studii
Economice din Bucureşti se prezintă studenţilor cursuri de turism. Dar să revenim la definiţia
turismului, la ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin turist, turism.
— Eu nu mai sînt la curent cu toate definiţiile contemporane ale acestor două noţiuni. Aici, la
Buzău, unde lucrez acum şi unde deţin funcţia de vicepreşedinte al Comisiei judeţene de ocrotire a
monumentelor naturii, mă confrunt cu o mulţime de aspecte practice de mare importanţă. Revista
noastră..România pitorească" îşi refuză asemenea preocupări. S-a încercat ceva, în acest sens, într-o
culegere de studii. Mă refer la cartea intitulată „Turismul — ramură a economiei naţionale". Ştiu însă
că s-au propus diferite formule pentru definirea turismului, dar una unanim acceptată nu există pînă la
ora actuală.
În ce mă priveşte, îmi place să cred că turist nu e omul cu muşchi dezvoltaţi, capabil să se
caţăre pe munţi şi să se hazardeze peste adîncurile prăpăstiilor. Turist poate fi atît copilul cît şi omul
matur, ba chiar şi bătrînul de şaptezeci de ani; turist poate fi oricine, şi oriunde, dacă are iubirea de
natură şi dacă, din acest imbold, porneşte să o cunoască în intimitatea ei.
— În cartea publicată în 1935 scriaţi: „...Turism sau drumeţie e şi o zi petrecută în pădure
sau pe cîmp; turism e o călătorie de plăcere, pe apă, cu barca, pluta sau vaporul. Cînd o scoală
vizitează o localitate pentru a cunoaşte muzee, expoziţii, monumente istorice, se face turism. O
excursie în mijlocul naturii în bătaia vîntului şi a soarelui, la marginea unei pajişti înflorite,
admirarea unor frumuseţi naturale, a unor căderi de apă, a unui răsărit sau apus de soare, e tot
turism; în general vorbind, turismul e cuvînt de origine franceză; înseamnă gust de deplasare, de
voiaj, de mişcare în aer liber, de recreare în mijlocul naturii, de obosire chiar, dar de reconfortare şi
înălţare sufletească..." Acestei definiţii, doriţi, astăzi, să-i faceţi vreo completare ?
— O definiţie, niciodată, nu e ceva tabu. Ea e o sinteză, o formulare făcută pe baza unor
realităţi, unor experienţe diverse. În ea se include, desigur, subiectivitatea celui care se încumetă să o
lanseze. Dar o definiţie poate şi trebuie să fie îmbunătăţită, ajustată în funcţie de evoluţia realităţilor şi
a experienţelor pe care le-a prins în formulare la un moment dat. Eu aş putea să-mi îmbunătăţesc opinia
despre ceea ce credeam atunci că înseamnă turism. Aş putea sa adaug încă ceva la lungul citat pe care
aţi avut amabilitatea să mi-l amintiţi. Nu mult: „la mijloace de transport" aş adăuga avionul, bicicleta,
autoturismul, pe care, nu ştiu de ce, le-am uitat atunci; la capitolul „finalitatea turismului" aş sublinia
caracterul său educativ şi instructiv; în fine, aş accentua, cu termeni mai exacţi, mai expliciţi, aspectele
de ordin economic, importanţa turismului ca factor deosebit în ce priveşte apărarea naţională, sănătatea
de ansamblu a poporului, interconexiunea dintre turism, ştiinţă şi civilizaţie.
— În „Turismul şi importanţa lui" va refereaţi. totuşi, la aceste valenţe ale turismului...
— Da, dar lucrarea aceea era o broşură, spaţiul ei era mic, în timp ce problemele abordate ar fi
necesitat o tratare amplă.
— Nu vă gîndiţi să reluaţi, într-o nouă carte, chestiunile teoretice vehiculate atunci !
— Nu, eu în nici un caz.... Dealtfel, repet: tot ce am spus acolo au spus şi alţii, prieteni de-ai
mei, colaboratori apropiaţi sau înaintaşi. Recitiţi cartea Bucurei Dumbravă, cărţile lui Mihai Haret,
Emanoil Bucuţa, Valeriu Puşcariu şi Vasile A. Marinaşcu. În fiecare veţi găsi afirmaţii teoretice despre
turism. Sînt cărţi care, de fapt, au pregătit şi au determinat legiferarea, prin actul din 29 februarie 1936,
a mişcării turistice româneşti. După aceea s-au făcut lucruri bune, pînă la război. Războiul a însemnat o
stagnare în turismul nostru. Nu totală, dar o stagnare, o epocă ce şi-a ales jertfe definitive pe mulţi
dintre teoreticienii şi practicienii turismului. Unii au căzut pe front.
După război, în turism, s-au înfăptuit lucruri deosebite. S-a amenajat litoralul, s-au construit şi
modernizat şoselele, tehnica a pătruns în inima munţilor. Ţara e vizitată de tot mai numeroşi călători
români şi străini.
Se cheltuiesc fonduri enorme pentru încurajarea şi dezvoltarea turismului. Mai ales în
construcţii. Cred însă că se face încă puţin pentru educaţia turistului contemporan.
— Multă lume se plînge că propaganda privind educaţia turistului are lacune serioase. Noi
nu contrazicem această opinie, dar vrem sa remarcăm că în ultima vreme în emisiuni de radio şi în
coloanele revistei „România pitorească" au fost abordate, într-un fel sau altul, aspecte legate de
această problemă. În „România pitorească" am întîlnit, periodic, rubricile S.O.S.-natura,
Redescoperirea muntelui şi Din evenimentele muntelui.
— Acestea sînt, evident, lucruri bune. Noi, la Buzău, încercăm să facem cunoscut conţinutul
unor astfel de materiale publicate în presă. Eu cred că şi „Scînteia tineretului" ar trebui să publice
articole de acest gen în coloanele sale. Ar putea iniţia, în fiecare vara, adevărate campanii...
— Noi am adăuga că şi presa locală ar trebui să se ocupe de educaţia turistică. O rubrică
săptămînală ar fi, cu siguranţă, citită. Dar, pentru că aminteaţi de Buzău, am vrea să convorbim puţin
despre unele aspecte privind turismul din judeţ. Documentarea noastră de pînă acum ne-a sprijinit să
formulăm cîteva aprecieri. În primul rînd am releva că zona dispune de un patrimoniu turistic de
invidiat. O natură generoasă a dăruit meleagurile buzoiene cu munţi de un pitoresc aparte — dealuri,
văi, chei şi cîmpii. Aici se află rezervaţia naturală din masivul Penteleu, cu arbori seculari şi specii
rare de orhidee. Aici întîlnim vulcanii noroioşi de la Berca-Beciu, „focul viu" de la Lopătari, măsivele
de sare cu lapiezuri. Să nu omitem monumentele de artă din Buzău: Muzeul de istorie, Palatul
Comunal, Biserica Episcopiei, construită în 1504 de Radu cel Mare şi refăcută în 1649 de Matei
Basarab; Complexul sculptural de la Ciolanu — Măgură; copia sculpturii lui Brancuşi, din cimitirul
Dumbrava şi copia după „Cloşca cu puii de aur" constituie elemente de interes, alături de casele
memoriale şi de staţiunile balneo-climaterice cum ar fi Sărata-Monteoru, Siriu sau Balta Albă. Noi am
spune că această bogăţie turistică este insuficient explorată şi exploatată. Am adăuga, în fine, că ne
sînt cunoscute eforturile pe care le depun organele de stat locale pentru ieşirea din anonimat şi
afirmarea din punct de vedere turistic a judeţului Buzău. Am consultat, în vederea discuţiei cu
dumneavoastră, un memoriu de prezentare întocmit de Aurelian Piţu şi ing. Valentin Georgian. În el
faceţi o serie de propuneri şi recomandări privind valorificarea potenţialului turistic al judeţului.
Dincolo de asta, am reţinut încă o data, pasiunea dumneavoastră pentru natură, pentru ocrotirea ei.
Nu sînteţi buzoian, n-aţi fost nici bănăţean neaoş şi totuşi v-aţi dăruit atîţia ani pasiunii de păstrare â
frumuseţilor acestor locuri care v-au adoptat.
— Eu sînt bucovinean, bănăţean şi buzoian. Acuma, din 1949, sînt buzoian. Dar nu-mi uit
meleagurile natale. Nici pe cele bănăţene nu le uit, fiindcă le-am iubit şi am trăit ani mulţi în mijlocul
lor. Printre oamenii lor. Cu un singur lucru mă mîndresc mai tare în viaţa mea: timp de 42 de ani am
pregătit şi educat generaţii de tineri ai căror ochi avizi de cunoştinţe şi noutăţi îi simt, parcă, şi acum
urmărin-du-mă. Am fost profesorul, prietenul şi sfătuitorul lor. La catedră sau în munţi, uneori în
ceasuri de cumpănă, pe creste golaşe, am fost mereu alături de ei. Eu şi alţi prieteni de-ai mei, buzoieni
şi ei: Aurel Georgescu, Laurenţiu Stan, George Olaru, Ion Mihăilescu. Nu ne scăpa nici o vacanţă fără
sa organizăm o excursie de 8—15 zile, care se încheia, întotdeauna, cu o analiză detaliată, ştiinţifică, a
traseului parcurs, a observaţiilor acumulate.
— Cînd aţi venit la Buzău existau preocupări legate de dezvoltarea şi valorificarea
potenţialului turistic al judeţului ?
— Cînd am venit eu în oraş turismul nu se situa nici măcar pe postul de Cenuşăreasă în
preocupările autorităţilor locale. Numai Liceul ,,B. P. Haşdeu" era activ în această privinţă. Atunci sau
mai tîrziu i-am condus pe elevi în Munţii Buzăului, în Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Parîng, Retezat,
Apuseni, pe Valea Dunării, în Banat, în Maramureş, în nordul Moldovei, la mănăstiri, în Delta Dunării.
Era greu la început şi am suferit adesea pentru neînţelegerea ideii pe care doream s-o impun repede
autorităţilor. Au trebuit să treacă aproape douăzeci de ani — pînă în 1968 — ca să putem acţiona, ca să
găsim audienţa cuvenită la autorităţi.
— Suferinţa aceasta nu v-a risipit credinţa în viitorul turistic al judeţului ?
— Deloc ! M-a îndîrjit chiar, pe mine şi pe alţii, în special pe Valentin Georgian de care
pomeneaţi mai înainte. Din 1968, odată cu noua organizare administrativă a ţării, la conducerea
judeţului a venit un mare iubitor al naturii, om hotărît să ridice oraşul şi judeţul la nivelul altor zone ale
patriei. Turiştii aveau mare noroc, astfel. Ţin să spun, de asemenea, că ne-a ajutat şi ne ajută
vicepreşedintele Consiliului popular judeţean. El este, dealtfel, şi preşedintele Comisiei pentru protecţia
mediului înconjurător din judeţ.
— Aţi vrea să menţionaţi acţiunile mari şi liniile principale în perspectiva cărora s-a
dezvoltat şi se va dezvolta turismul în judeţul Buzău ?
— În memoriul intitulat „Amenajarea şi exploatarea patrimoniului turistic sil judeţului
Buzău", întocmit şi înaintat în toamna anului 1970, eu şi inginerul Georgian indicam două direcţii
principale:
1) dezvoltarea condiţiilor pentru practicarea turismului intern şi
2) dezvoltarea condiţiilor pentru atragerea şi canalizarea turismului de tranzit.
Solicitam amenajarea şi valorificarea cadrului natu-ral-geografic, în primul rînd zona montană
şi colinară, cu elementele ei: masivele Siriul şi Penteleu, văile rîurilor Buzău, Slănic, Siriu, Bîsca,
Dealul Ciolanului, vulcanii noroioşi etc... Am făcut propuneri referitoare la drumeţia de tranzit şi cea
automobilistică. Ne gîndeam la „legarea" reţelei de marcaje turistice interne cu reţeaua de marcaje a
judeţelor învecinate, la necesitatea construirii drumurilor moderne, pentru automobil, la hoteluri,
moteluri...
— Ce s-a realizat pînă acum ?
— În privinţa bazei materiale şi a ocrotirii naturii s-au făcut lucruri remarcabile. Mi-e greu să
le amintesc pe toate. A fost aprobat planul marcajelor turistice în zona subcarpatică şi montană a
judeţului. S-a trecut la concretizarea lui. Sper că în vara lui 1975 acţiunea va fi încheiată în cadrul
iniţiativei pioniereşti „Asaltul Carpaţilor"; menţionez, de asemenea, modernizarea drumurilor judeţene,
electrificarea localităţilor rurale, construirea hotelurilor, motelurilor, amenajarea campingurilor.
— Sînt folositoare pentru turiştii de pretutindeni: campingul de căsuţe din Valea Buzăului,
casa de adăpost de la Gura Milei, cea din masivul Siriul, hotelul Pietroasa. Cele mai atractive
obiective turistice par a fi, totuşi, tabăra de sculptură de la Măgura şi Muzeul Pietrei. Am enumera şi
vulcanii noroioşi. Desigur, nu uităm nici o clipă vinul de Pietroasele, pe care, cum vedeţi, îl gustăm cu
zgîrcenie, pentru că mai avem încă treabă şi e destul de tîrziu astăzi.
Dumneavoastră, buzoienii, aţi făcut la Măgura un lucru extraordinar. Nu numai sculptorii
sînt cei care va mulţumesc pentru excepţionalele condiţii pe care le-aţi creat. Vă caută şi va mulţumesc
excursioniştii din toată ţara, cei de peste hotare. Vin aici, cu siguranţă, tot aşa cum vin la Săpînţa, în
cimitirul lui Stan Ion Pătraş, cum merg pe Muntele Găina, în Dumbrava Sibiului, la Răşinari sau în
Cimitirul Bellu din Bucureşti. În Muzeul Pietrei aţi concretizat o altă idee frumoasă: aţi adunat
operele pietrarilor, cunoscuţi sau anonimi, şi le-aţi expus privirii oamenilor: să se uite la ele cum se
uită la „Măiastră" lui Brancuşi, cum se uită, uluiţi, la măştile lui Francisc Nistor din Sighetu
Marmaţiei,la icoanele lui Valeriu Vaida din Tîrgu Mureş, ori la colecţia de fotografii a lui Ioniţă
Andron din Neqreşti. Acestea sînt lucruri clare pentru noi. Dar despre valoarea turistică a vulcanilor
noroioşi, va rugăm sa ne furnizaţi informaţii suplimentare...
— Nu mă surprinde nedumerirea dumneavoastră. E firească, şi mă bucur că am prilejul să
spun, din nou, cîteva cuvinte despre acest fenomen al naturii. Vulcanii noroioşi de la Berea, Pîclele
Mari, Pîclele Mici, Beciu şi Plopeasa sînt situaţi la aproximativ 25—30 km de Buzău. Sînt nişte
ridicături conice formate prin erupţie la suprafaţa pămîntului a gazelor degajate dintr-un zăcămînt de
hidrocarburi care au antrenat apă şi nămol. Ni se înfăţişează în lumina aromată a soarelui, sclipitori,
metalici, uleioşi, ca un peisaj pustiu, selenar, plin de mister. Conurile de argilă calcaroasă, cenuşie,
întunecată, au înălţimi de 2—4 m. Unii sînt „stinşi"; alţii sînt ,,în activitate" şi în gura acestora — un
adevărat crater — bolboroseşte noroi de marnă înmuiată, aruncînd gaze sub forma unor băşici care
cresc şi plesnesc. Par a fi nişte enorme pleoape ce se deschid şi se închid, căci fenomenul se repetă la
intervale mai mici sau mai mari şi fac să se prelingă, din globul lor, noroiul în clocot, asemenea
şuvoaielor de lavă. De aceea, li se mai spune şi „vulcani fierbători". Interesant că pe solul astfel format,
sărat şi impregnat, se dezvoltă plante halofile, cum este arbustul Nitraria Schoberi, unic în Europa şi
căruia localnicii îi spun gărdurăriţă. Pentru unicitatea lui, locul constituie un punct de atracţie turistică
şi obiectiv de studiu în atenţia cercetătorilor. Pe teritoriul judeţului se întîlnesc însă şi alte rezervaţii şi
monumente ale naturii. Le amintesc numai: Pădurea Frasinu — 175 hectare de o mare importanţă
ecologică, genetică şi evolutivă, unica pădure de frasin pufos din ţară; blocurile de calcar de la Sarea lui
Buzău — 40 de blocuri de culoare cenuşiu compact din perioada jurasică, aflate într-o zonă de depozite
de vîrstă terţiară; rezervaţiile forestiere Tisa şi Viforîta de pe Penteleu; zona cu mesteceni pe drumul
spre vîrful Siriu, crîngul de liliac; focul viu de la Lopătari...
— Sînteţi optimist în privinţa viitorului turistic al judeţului Buzău ?
— Da, sînt foarte optimist ! Mai ales fiindcă eu constat, cu deosebită satisfacţie, că cele
propuse în memoriul invocat în timpul dialogului nostru au fost în mare parte realizate. Sînt convins că,
pînă la încheierea cincinalului 1976—1980, Buzăul se va număra printre judeţele fruntaşe în materie de
turism, ocrotirea naturii şi mediului înconjurător.

FRANCISC NISTOR
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maramureş a
Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii.
Arheolog amator.

„MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE"

„Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditorului
în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vedeţi legătura
ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că erau parcă
izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică.
— Atunci. Dar acum ?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căruia
m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi
acaparează tot timpul, însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului ?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pus
piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am
rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu
vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se întoarce acasă,
după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?
 — „Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca
toţi sighetanii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele" Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de
numai 800 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la munte
nu-i departe.
Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier, însă minunea s-a
produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu
mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile. Aveam vreo 6—7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le
dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli.
— Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turing
Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri.
— După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş — un an după înfiinţarea
secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest sport.
Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea
frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au
înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai
asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posibilităţi pentru
practicarea sporturilor albe în munţii noştri.
Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă,
cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale. Borşa are cea mai mare trambulină naturală din
Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o
diferenţă de nivel de 840 m — pîrtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de asemenea,
avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea
permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în generai, dar pe atunci eram
numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bune trasee, pe
care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci ?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupul. Iar
cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de
nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. Noi
am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii
Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan — 1940 m.
Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea
obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit ulterior colaboratori
apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această
muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul..Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul
tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună parte din
cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere.
Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de
cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cunoaşte
Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de
turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a
înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mari ş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru
au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al
secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar.
— Cîţi membri număra secţia la constituire ?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti,
care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor.
Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să concentrăm
atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea
potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante,
conferinţe, ca în alte părţi ?
 — Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru
marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte
puţin.
—Şi?
— A început „sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului, la
alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după
planurile noastre, să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului,
Pop Ivan — Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului,
Tătar, Izvoare, circa 44 de km.
Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti—Gutîi, Crăceşti—Izvorul lui
Pinteă—Drumul Măriuţei—Gutîi; Crăceşti—Izvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiune
climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit, aceasta
n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri
moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este de dată recentă şi nu
mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942, dar războiul face ca
lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în
forma în care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata
cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apoi tot
vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut
la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi
Gărgălău, locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul
drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova !
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,,Prislopul".
Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei „buţinarii", 6—7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră
drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun punct
de plecare spre Ineu — 4 ceasuri, şi spre Rodna — 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplasarea
celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi
interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile
de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau suficiente.
Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe
Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi
ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul director al
Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile pînă la
începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a
dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism, iar
eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în
organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am
primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gura Fîntînii-Borşa
care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în
învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi
funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbunătăţit, iar
filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru mine a fost o
mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ?
— Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o
veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale
etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80—100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam
cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pentru
achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani
de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac
şi numai cu două secţii — istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentative, valoroase,
era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l
martie ?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin
pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor.
— Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintr-o
iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul următor acest
muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe organizarea unui
muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie
din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul
realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice, industria
casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie „păstrător al
tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului
vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii
conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se
salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din
străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită politicii juste
de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează condiţii pentru
reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a
muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul
1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o
concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii
ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depozitelor muzeului, a
laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...
Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi propune
prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii inter-carpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etno-grafice, care prezintă principalele categorii
ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura
populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să
completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rîndul să fie
expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul nostru are ca
preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur,
valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter
temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea tinerelor generaţii, a
publicului în general, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut
strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la
cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea
arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv
va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitator din ţară şi
din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată
considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia
pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta
textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a perpetuat, s-a transmis
cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai atentă a
acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală
care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească. Dacă
am încerca să definim, evident succint, specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să
subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele decorative şi în
cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite
tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului
maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii.
Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin sine,
prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin
filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laice de
iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la Prislop", cu participarea a trei judeţe
limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mar a,
precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului, „Cimitirul
vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Sigur, toate
acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizarea lor, în
menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi
de aceasta ?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de
conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării
adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele
piese cu care putem întregi patrimoniul existent.
Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei
instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată,
deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În
felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura populaţiei din Maramureş.
Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat
dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el sa
poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor
săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice, originale,
ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de
gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate din cele mai
vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut ?
— Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să
nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se observă
însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai
lipseşte ceva...
— Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o
bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci
căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul,
din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de
complex, cum e acesta al meu, al nostru adică...
— De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită
insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea
că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat, aş
spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd
muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul.
În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obligaţie
morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor
viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce sîntem
în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zic, cu cît faci
mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările
dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu.
— Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se
împletesc şi duc spre un singur fir — istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ?
 — Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnografice
pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din „diplomele
maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem
scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul
„Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că nu degeaba
i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei
dacilor liberi pe aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în
revista „Studii şi cercetări maramureşene..."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui. Am săpat
apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din perioada tîrzie a
bronzului. Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe
un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care
discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care,
de fapt, nu l-am trădat niciodată.
— Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 1934. Şi
acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ?
— Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat ea
mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se
datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul
Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negre în Munţii
Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie,
cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut. L-am căutat cu
disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie...
Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii — peisaje, oameni, case, detalii
arhitectonice — de care va slujiţi în realizarea „operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat
odată. Singur le-aţi făcut?
— Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să
şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi
impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice
sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Maramureşului.
Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de resort pentru
reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru ?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti. În plus, are
o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de cioplitură, pe care
scrie „EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS — 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. Sau ne
înşelăm ?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă
nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria !

CONSTANTIN MOTAŞ
Profesor universitar, om de ştiinţă emerit. Biolog şi speolog. Iniţiatorul speoturismului.
Membru al Turing Clubului României. Fost preşedinte al Subcomisiei monumentelor naturii
din Iaşi.

SPEOTURISMUL VA AVEA LA NOI UN MARE VIITOR

Cine vrea să-l întîlnească pe acest venerabil om de ştiinţă, fără o înţelegere prealabilă,
reuşeşte surprinzător de uşor dacă-i cunoaşte un vechi obicei: plimbarea matinală prin Grădina
botanică din Bucureşti. Prietenii adevăraţi ştiu acest lucru şi nu o dată îi ies în întîmpinare pe aleile
grădinii, sau îi aţin calea pe scurtul drum pe care îl are de străbătut pînă acasă. Am profitat şi noi de
prima ocazie ce ni s-a ivit, cu toate ca am îndrăznit cu greu să-i tulburăm meditaţia, căci, deşi se
oprea adesea să cerceteze cu atenţie o floare, un copac, o plantă oarecare, ni se părea că priveşte mai
mult în interiorul său decît la ceea ce îl înconjura. I-am mărturisit pînă la urmă reticenţele noastre...
— Aşa par eu, absent. În realitate, sînt teribil de prezent la tot ce se petrece în jurul meu. Nu
tăgăduiesc nici o preocupare cerebrală, în acest timp, stimulată, cred, tocmai de liniştea şi frumuseţea
acestei grădini. În vreme ce biologul din mine nu are astîmpăr pînă nu-şi domoleşte curiozitatea,
sufletul mi se revarsă, parcă, în faţa atîtor minunăţii ale naturii şi, după o asemenea plimbare prin
Grădina botanică, prin Cişmigiu, Herăstrău sau prin alte locuri, mă întorc acasă odihnit, gata să
muncesc ceasuri în şir.
— Sînt plimbări cotidiene ?
— Da. Fac zilnic mici excursii prin Bucureşti, prin parcurile şi grădinile lui, care sînt
neasemuit de frumoase — Cişmigiul e unic în Europa — dar şi pe străzi, aşa, aiurea. Sînt unele srăzi
minunate, cu case frumoase, cu oameni gospodari. Mie îmi plac mai mult cele vechi. Ele îmi
reamintesc sau mă fac să-mi închipui lumea de altădată, oraşul din trecut. Bucu-reştiul, după părerea
mea, este încă necunoscut, nu numai străinilor şi celor din provincie, ci chiar nouă, bucureştenilor. Şi
asta nu se cuvine. Bucureştiul are foarte multe amintiri; aproape pe fiecare stradă se află un monument
de arhitectură sau istoric, o casă memorială, statui, biserici vechi, arbori şi arbuşti exotici care au răsărit
prin curţi cine ştie cum şi fără sa se ştie cine i-a adus. Fugim toată ziua de colo-colo, fără să ne oprim o
clipă, să ne uităm şi la bătrîna noastră urbe; n-avem timp pentru ea.
— Poate că nu ştim să privim oraşul...
— Cred şi asta. Am observat şi excursiile care se fac prin Bucureşti, cu autocarul. Du-te ici,
du-te colo; o privire fugară din maşină şi apoi, din nou, repede, mai departe, să nu pierdem nimic; dar
aşa se pierde cel mai mult. La fel şi duminica: toată lumea dă năvală la pădure, la Argeş sau în alte
locuri de agrement din preajma Capitalei. Acolo se face baie, se bea o bere rece. se leneveşte la soare.
Mai puţini cunosc locurile istorice de acolo, monumentele de care este înţesat judeţul Ilfov: Cernica,
Pustnicul, Mogoşoaia, Snagov. Apoi, mai departe, în ţară, cîte locuri minunate sînt !
— Se simte în vorbele dumneavoastră nostalgia vechiului drumeţ...
— Recunosc, am călătorit mult în ţară şi prin lume şi am văzut lucruri extraordinare. Acum, la
83 de ani, mi-e greu, dar, cum vedeţi, tot umblu. Unde nu ajung cu piciorul, umblu cu mintea; răscolesc
amintirile, răvăşesc puţin în depozitul lor şi reînvii imaginile, oamenii, toate.
— Nu ieşiţi deloc din Bucureşti ?
— Ba da. Obligat de profesie, merg în străinătate şi prin ţară. Chiar acum cîteva zile m-am
întors de la.Suceava.
— Vi s-a făcut dor de Moldova ?
— Da. Am avut şi ceva treabă, dar am dat o raită şi pe la mănăstiri. Regret că n-am ajuns şi pe
la Vaslui.
— Meleagurile dumneavoastră natale...
— Sînt vasluian, dar am făcut studiile la Iaşi şi în Iaşi am locuit o vreme. De el m-am legat
mai mult. Şi ţinuturile Vasluiului sînt frumoase, dar parcă mai plate. Oraşul are şi monumente. O
biserică fără clopotniţă, mi-o amintesc foarte bine. Cînd eram copil, cîntam în corul ei. Apoi locurile
istorice mărturisind de Ştefan cel Mare, de alţi domnitori viteji ai Moldovei. Acum creşte Bîrladul, dar,
şi mai mult, Vasluiul. Am stat şi în Dorohoi şi în Rădăuţi. Am umblat şi la Botoşani, care îşi păstrează
Încă aerul patriarhal. Am colindat, cred, toată Moldova şi o cunosc, dar mi-e mai drag Iaşul, E mai
romantic ! El a fost cîntat de mulţi poeţi, între ei de Mihai Codreanu, care mi-a fost prieten. Şi străinilor
le place Iaşul şi le plăcea şi înainte. Are un fel de “genius loci"; e aşezat pe coline ca şi Roma, cu
Cetăţuia, Copoul, cu monumentele sale vechi, cu strada Lăpuşneanu...
— Deci, dintotdeauna, Iaşul a fost un oraş turistic.
— Dintotdeauna ! Afară de asta, aici s-au născut sau au trăit oameni iluştri. Cu Sadoveanu,
Codreanu, cu fraţii Teodoreanu — Păstorel şi Ionel — mergeam des la hanul „Trei Sarmale" şi la
„Bolta Rece", la cramă. Cu „conu Mihai", cum îi spuneam, am fost şi la via lui, pe Copou, ne-am
plimbat prin împrejurimile oraşului sau am făcut excursii ceva mai departe. La Valea Frumoasei nu am
fost, însă am colindat mult împreună. Eram buni prieteni. Şi acum păstrez scrisori de la el. Îmi scria, cu
slova lui elegantă, mică şi frumoasă, impresiile din străinătate. Aproape din fiecare ţară pe care o vizita
îmi scria. La Iaşi a trăit Alexandru Xenopol, un remarcabil istoric al ţării, care a ţinut cursuri
extraordinare, la Sorbona, despre istoria României; a ajuns şi membru al Institutului de istorie al
Franţei. Era un spirit remarcabil, de o vastă cultură. Scria şi poezii...
— A scris şi o carte de călătorie.
— Exact ! A călătorit mult şi ne-a lăsat impresiile sale. Dar cel mai mare turist dintre
profesorii ieşeni a fost Ion Simionescu. Era „cel mai mare călător român", cum l-a botezat Traian
Săvulescu. A călătorit pe jos, fără automobile, cu bastonul în mînă, la fel ca Hogaş, şi a străbătut ţara
de la un capăt la altul. Era un poet al naturii. Nu l-a ajuns pe Ionel Pop în subtilitate şi gingăşie, dar a
scris şi el despre tot ce a văzut pagini foarte frumoase. Opera lui numără aproape 2 000 de titluri,
majoritatea ştiinţifice însă, pentru că era om de ştiinţă, cu studii la Viena şi Grenoble. Era membru al
Academiei. El a pledat mult pentru turism.
— L-aţi însoţit în drumurile sale ?
— De puţine ori, şi mai mult prin Moldova; prin Muntenia niciodată. El a plecat din Iaşi în
1930. Şi cu Paul Bujor, care mi-a fost profesor, am călătorit puţin. Cel mai mult am umblat cu Borcea,
căruia i-am fost, timp de 17 ani, asistent, apoi succesor. Deşi era greoi, avea 100 de kilograme, îi plăcea
să călătorească. Avea maşină şi astfel, ne deplasam mai lesne. Făceam excursii prin ţară, însoţiţi de
diverşi specialişti străini; erau călătorii de studii, dar şi de plăcere, îl întovărăşeam însă mai mult la
bălţile de la Cristeşti, pe Valea Jijiei, la Vladnicul — un lac cu păsări ca în Delta Dunării. Am fost cu el
şi la Dunăre şi în Deltă; ne interesa fauna apelor. Şi cu Grigore Antipa m-am însoţit adesea în drumeţii
prin ţară.
— Aţi cercetat, desigur, şi celelalte microdelte din România...
— Pe cele din Banat, cum e cea de la Satchinez, pe cele din Oltenia, pe cele de la Traian din
Dobrogea şi altele. Sînt nişte locuri minunate care, deşi sînt rezervaţii ştiinţifice, pot fi valorificate şi
din punct de vedere turistic. Trebuie însă un turism bine organizat, pentru că există un oarecare risc,
acela de a tulbura vieţuitoarele.
— Credeţi, într-adevăr, că este posibil ca aceste locuri sa fie valorificate din punct de vedere
turistic ?
— Cred. Însă excursiile vor trebui să fie liniştite, cu oameni serioşi, care vor să vadă cu
adevărat ceva interesant, care vor să înveţe ceva. Eu am organizat asemenea excursii cu studenţii şi
totul a decurs în bune condiţii.
— Dumneavoastră sînteţi, dealtfel, printre primii din ţară care aţi organizat excursii de
studii...
— Cu studenţii mei am făcut multe excursii în Moldova şi Muntenia. Am colindat împreună
malurile rîurilor, lacurilor, prin văi şi pe munţi şi pe dealuri, cu caietul şi ciorpacul în mînă; le arătam
„minunile naturii", cum zice într-o carte a sa Haeckel. I-am învăţat să se inspire din frumuseţile naturii,
indiferent de ramura ştiinţifică pe care o vor îmbrăţişa: botanică, zoologie, mineralogie. Am făcut asta
din convingere că natura este mama noastră, a tuturor. Cine nu cunoaşte natura, nu cunoaşte nimic, iar
dacă o distrugem, ne distrugem pe noi înşine, deoarece facem parte integrantă din mediul înconjurător.
Aceste excursii sînt cel mai bun mijloc de educaţie a elevilor şi studenţilor. Cel care n-a văzut de
aproape şi n-a luat în mînă un melc, o insectă, o şopîrlă, nu poate fi considerat educat în ce priveşte
natura. Eu pot să afirm că studenţii mei au învăţat în privinţa aceasta. Şi acum, cînd mă întîlnesc cu unii
dintre ei, îmi amintesc cu plăcere de aceste mai mici sau mai mari escapade în mijlocul naturii. Am şi
scris despre rolul educativ al acestui gen de excursii şi al turismului în general.
— Cînd spuneţi turism, vă gîndiţi la drumeţie ?
— Fără îndoială ! Cu cîtva timp în urmă, am scris în „Flacăra" un articol în care am pledat
pentru această formă de turism. Arătam acolo că sportul la îndemîna tuturor este mersul pe jos. Ai timp
să vezi frumuseţile din jur, să-ţi subţiezi spiritul de observaţie asupra plantelor, animalelor, asupra
oamenilor. E sănătos şi relaxant. Cu maşina nu-i decît o goană continuă. Şi apoi turiştii automobilişti
sînt cei mai indisciplinaţi. E drept că nu ne putem lipsi de mijloacele rapide de transport, dar să le
folosim acolo unde trebuie şi cînd trebuie. Nu sînt un conservator. Mă gîndesc chiar la cosmoturism,
adică la voiajurile pe alte planete. Omul va găsi în curînd soluţii pentru aceasta, va inventa mijloacele
necesare. Nu ştiu dacă cuvîntul acesta este o invenţie a mea, însă cred că este cel mai potrivit în ce
priveşte viitorul turismului.
— Dumneavoastră aţi inventat un alt cuvînt, des folosit de la o vreme, speoturismul...
— L-am folosit prima dată prin 1942—1943, într-una din lucrările mele şi îmi place să pledez
pentru el. Eu am creat freatobiologia; am studiat animalele din pătura freatică şi, deci, am coborît şi în
peşteri. Nu m-am amorezat de întuneric, am studiat fauna subterană la lumina soarelui, dar am fost
puternic impresionat de fantasticele formaţiuni din aceste peşteri, de lumea aceasta minunată, ascunsă
în străfundurile pămîntului. Aş vrea ca toate aceste frumuseţi pe care le-am văzut eu să poată fi
admirate şi de alţii.
Am călătorit în multe ţări. Am fost în Insulele Lafoten, pînă dincolo de Cercul Polar, la
,,Abisco Turisten Station". Am văzut şi multe peşteri din străinătate, din Bulgaria, Franţa, Italia,
Grecia, Cehoslovacia. Am fost în Elveţia, Suedia şi în Norvegia. Consider că peşterile noastre nu sînt
cu nimic mai prejos decît cele din străinătate. Mi se par chiar mai interesante prin sălbăticia şi
particularităţile lor. Nu sînt amenajate însă îndeajuns.
— Credeţi că toate peşterile din ţara noastră ar putea fi amenajate pentru turism ?
— Nu, în nici un caz. Amenajarea unora dintre ele ar fi chiar o mare greşeală, ireparabilă. Am
participat recent la o reuniune care dezbătea posibilităţile de amenajare turistică a şapte peşteri dintre
cele mai frumoase. M-am opus. Am arătat că, deocamdată, şapte sînt prea multe. Să încercăm cu una
singură pentru început şi să vedem cum merge; dacă rentează, dacă atrage turiştii, ca în Cehoslovacia,
la Demenova, Matzoca. Nu sînt de părere să pui lumini roşii-albastre, ca în cele din Grecia, sau să le
luminezi, cum sînt străzile Americii; în peşteri trebuie puse lumini discrete, care să scoată în evidenţă
frumuseţile lor naturale. Am propus, în acest scop, peştera Meziad — una dintre cele mai frumoase din
ţară — sau Peştera de la Vadul Crişului, care este aşezată într-o zonă deosebit de pitorească. Aici se pot
construi hoteluri, cabane, restaurante; pe deasupra, este aproape de un mare oraş — Oradea. Se
pretează şi pentru turism şi pentru studii ştiinţifice. Ar putea candida, de asemenea, Cioaca cu brebenei.
Să ne mulţumim cu Peştera Muierilor, dar să lăsăm în pace Scărişoara.
— De ce ?
— S-ar putea distruge fauna şi, în special, ar dispărea Pholeuon glaciale, o mică insectă oarbă,
relict glaciar, care există numai aici şi nicăieri în lume. Despre acest pericol mi-a scris de curînd şi un
mare biolog din Toulouse, Albert Vandel.
Acesta este marele risc al amenajării peşterilor pentru turism. Ar rămîne fără faună, ca în
America, şi, bineînţeles că în jurul becurilor s-ar dezvolta o floră specifică. Nu mai vorbesc de
distrugerile care se fac în timpul lucrărilor sau după aceea. Chiar şi acum peşterile noastre suferă din
această pricină. Turiştii distrug stalactitele şi stalagmitele, concreţiunile cele mai frumoase; o fac pentru
„suveniruri", se iscălesc pe pereţi sau scriu tot felul de alte bazaconii. La peştera Cloşani de pe Valea
Motrului, de exemplu — care este o agată de calcită, este ca o geodă cu pămînt roşcat pe jos, o masă
uriaşă de cristal — fotografii au lărgit galeriile, au stricat pereţii numai ca să poată prinde un unghi mai
bun de fotografiat. Este un fapt incalificabil. De aceea, cred că, înainte de a crea un speoturism, trebuie
să formăm speofili capabili să apere aceste minuni pe care picătura de apă le-a creat în milioane de ani
şi pe care unii le distrug cu inconştienţă în numai cîteva secunde.
— Dar peşterile noastre sînt şi depozitarele altor comori, ca să spunem aşa, arheologice,
istorice, antropologice...
— Într-adevăr ! Cred că în primul rînd asupra acestora trebuie să ne îndreptăm atenţia;
desigur, după ce s-au luat măsuri corespunzătoare de conservare şi protejare a elementelor ştiinţifice pe
care le conţin. Mă gîndesc numai la valoarea incomensurabilă a unor peşteri, cum este cea de la Pescari
din Banat, cu picturi rupestre, la peştera Adam din Dobrogea, în care există un templu, mitriac, cu o
frescă bine păstrată. O inscripţie destul de vizibilă ne spune şi numele ziditorului — Osimos. Am scris
despre acest lucru în cartea mea „Speologia în România". Acolo am vorbit şi de alte peşteri interesante
din munţi.
— Aţi colindat mult prin munţi ?
— O, da.... Ca oricare îndrăgostit de natură. Şi natura nu o vezi în jurul casei. Nu se poate
concepe ca un român să nu fie îndrăgostit de natură, însăşi istoria poporului român este strîns legată de
natură, încă de pe vremea cînd oamenii umblau cu carul cu două proţapuri, şi chiar înainte. Eu am fost
turist prin profesia mea, dar am fost turist şi din plăcere, de voie. Am fost chiar membru al Turing
Clubului României încă din 1929 şi am luat parte de foarte multe ori la activităţile sale.
— Înseamnă că l-aţi cunoscut pe Mihai Haret !
— Sigur. El m-a făcut membru al clubului. L-am cunoscut într-o împrejurare oarecare, la
Sinaia, şi mi-a plăcut vioiciunea lui; era un om foarte energic şi hotărît. Atunci mi-a zis: „Dumneata
eşti zoolog, umbli prin munţi, trebuie să intri în Turing Club". Eu zic: „Să mă gîndesc". El: „Ai nevastă
?" Eu: „Da !" El a decis: „Şi ea să se înscrie !" A scos imediat carnetul din buzunar şi ne-a înscris. Nu
mi-a părut rău, pentru că am făcut împreună multe excursii frumoase pe Valea Prahovei. L-am
cunoscut şi pe Emanoil Bucuţa, care mi-a sugerat multe articole. Apoi pe doctorul Constantin Ionescu.
Cu acesta aveam preocupări comune şi am colindat toţi munţii Mehedinţului. Am cunoscut pe
Munteanu-Murgoci.
Eu am reluat lucrările lui şi le-am continuat. Nu l-am cunoscut pe George Vîlsan şi-mi pare
rău. Nici pe Bucura Dumbravă. Am bătut însă şi eu locurile prin care a colindat ea şi în special prin
Retezat şi Bucegi, îl ştiu bine — sîntem prieteni şi astăzi — pe profesorul Valeriu Puşcariu, încă de pe
vremea cînd profesa la Cluj era considerat cel mai mare cunoscător al plaiurilor româneşti. Cînd trăia
încă Emil Racoviţă, îmi amintesc că Valeriu Puşcariu l-a condus în ţară pe abatele Breuil considerat
părintele preistoriei. Dar pe cîţi nu a condus Valeriu Puşcariu prin ţară, prin munţii şi văile noastre, prin
Deltă ! Şi cîte cărţi n-a scris acest om, cîte studii în care apără natura românească ! Cu Simion
Mehedinţi, care a fost un mare admirator al turismului, eram la fel de bun prieten. Era un om foarte cult
şi-i plăcea să vorbească despre daci, despre trecutul neamului. Şi el a colindat toată ţara cu studenţii. L-
am însoţit de ctîeva ori. Îmi amintesc bine că, seara, furaţi de peisaj, ne pomeneam amîndoi recitind din
Eminescu şi Dante. Dar cele mai frumoase seri, eminesciene parcă, tot cu Cezar Petrescu le-am
petrecut, la el acasă, la Buşteni, acolo unde stătea şi lucra avînd Caraimanul în faţă. Ce munte uluitor e
Caraimanul !... Am cutreierat prin mulţi munţi ai lumii, dar mai frumoşi ca ai noştri parcă nu sînt. Se
compară cu Pirineii care-s mai vechi; ai noştri sînt însă mai fermecători, mai impresionanţi şi mai
accesibili. În Pirinei m-am urcat cu telefericul, în Caraiman pe brînă. A fost greu, dar plăcut. Cînd am
ajuns sus, pe coamă, şi am privit prăpastia care se deschide dedesubt, mi s-a-ncreţit pielea pe mine. M-
am aşezat şi-am tras un gît de coniac, ca să-mi revin. Este o privelişte uluitoare. Am mai urcat sus, de
multe ori, şi pe gheaţă, într-o iarnă. N-am mai avut însă senzaţia pe care am avut-o cînd m-am urcat pe
brînă. De atunci privesc cu respect Caraimanul. Cu „Cezărică" — cum îi spuneam noi încă din liceu —
am făcut drumeţie adevărată prin Bucegi, prin Carpaţii Moldovei, în Muntenia. Mergeam cu rucsacul şi
cu bastonul, şi unde nu era cabană trăgeam pe la stîni. Am umblat cu el şi în Apuseni, am colindat
Făgăraşul. Pot să spun că am cunoscut toţi munţii României.
— Aţi făcut şi alpinism ?
— Nu ! N-am fost alpinist, cum n-am fost nici pescar sau vînător, cu toate că sînt atît de
îndrăgostit de natură, sau poate chiar din pricina asta. Mi-au plăcut, în general, călătoriile pe culmi mai
domoale, cum sînt cele din Munţii Neamţului. Cozla şi Petricica prezintă interes nu numai pentru
peisaj, ci şi pentru colecţiile de peşti fosili, relict al Mării Sarmatice, care se afla odată pe aceste locuri.
— Dar Piatra Neamţ ce impresie v-a făcut ?
— Este centrul turistic cel mai important din Moldova — placa turnantă a turismului
moldovean. Oraşul este splendid. Tar hotelul Ceahlău rivalizează cu cele mai bune din Europa. Nu se
poate concepe turism moldovean fără Piatra Neamţ. Am fost acolo de multe ori, şi nu o dată cu oameni
de ştiinţă străini, care au rămas impresionaţi de pitorescul oraşului, de celelalte obiective turistice din
judeţ: Agapia, Văratec, Secu, Neamţ. Alături de Piatra Neamţ ar sta doar Cîmpulung Muscel, pe care,
de asemenea, n-am să-l uit niciodată. Mi-amintesc că l-am vizitat într-o primăvară cînd erau cireşii în
floare şi cînd. deasupra, trona Mateiaşul cu zăpadă, ca-n Japonia, Fuji. Cîmpulung este un alt mare
centru turistic; păcat că şi aici, ca la Bicaz, s-a construit un combinat de materiale de construcţie, în
speţă ciment, care poluează atmosfera. Acum e alb împrejur, ca în Cheile Bicazului, care sînt unice în
frumuseţe, îmi dau seama de necesitatea acestor fabrici, de nevoia din ce în ce mai mare de materiale
de construcţie, în această perioadă cînd ne-am propus să construim atît de mult, cînd realizăm atîtea
lucruri măreţe. Cred însă că s-a făcut o greşeai prin amplasarea lui acolo.
La fel cel de la Bicaz. Cîtă vreme s-a construit barajul avea o raţiune, dar acum nu. Ar trebui
să se instaleze la coşuri filtre care reţin mare parte din pulberi. Am salva astfel nu numai aerul; am
salva flora şi fauna ameninţate acum cu distrugerea. Nu mai vorbesc de faptul că ştirbim din valoarea
peisajului, care atrage atît de mulţi turişti din ţară şi de peste hotare.
— Barajul de la Bicaz v-a plăcut, sîntem siguri...
— Este o operă de artă minunată, ca şi cel de la Argeş, dealtfel, şi aşa cum va fi, sînt sigur, şi
cel de la Lotru. Cel de la Dunăre, de la Porţile de Fier, este şi mai impresionant.
— Au devenit deja centre turistice şi se dezvoltă în continuare ca nişte staţiuni de odihnă...
— Adevărat. Am observat că se ridică şi hoteluri sau moteluri cu gust, aşa cum am mai văzut
în Europa. Acestea, ca şi şoselele bune, au mare importanţă în turismul modern, pentru că turiştii care
se deplasează cu automobilul caută nu numai drumuri bune dar şi un hotel bun, o mîncare bună şi un
vin de soi. Iar noi le putem oferi. Ar trebui, mă gîndesc, să creăm mai multe locuri de pescuit, ca să
protejăm rîurile cu păstrăvi şi Delta Dunării, care este un adevărat miracol. Englezilor, francezilor,
nemţilor le place şi vînătoarea, dar şi să pescuiască. Să le oferim asemenea locuri, pentru că le avem.
Ţara noastră este colinară, brăzdată de ape care-s pline de peşte. Dar trebuie să le păstrăm. Numai în
Moldova, cîte asemenea zone sînt ! Trebuie însă să cheltuim ceva bani, dar şi mai multe idei, mai multă
fantezie, că talentaţi sîntem din fire. Dacă Olanda, care e o ţară plată, ar avea un deal cum e Repedea de
lîngă Iaşi, ori ca Ciurea, cît ai bate din palme s-ar înălţa o staţiune de odihnă în toată regula. Am făcut
şi noi multe, dar au rămas destule nefăcute.
— Vă gîndiţi la ceva anume ?
— La Dobrogea. Am creat toate acele perle ale litoralului, nişte staţiuni minunate, ce se întind
acum într-un lanţ neîntrerupt pe tot malul mării aproape. Dar cea mai întinsă plajă, cea de la Sfîntu
Gheorghe, este în continuare pustie, săracă. Marea noastră nu e Pontus Euxinus, cum se credea. E
frumoasă, liniştită şi fără maree, dar şi fără mareea neagră care face ravagii în altă parte. Şi din acest
motiv străinătatea o preferă. Să le arătăm străinilor şi celelalte comori turistice ale Dobrogei şi, mai
întîi de toate, cele de la Constanţa. Aici, la Tomis, şi-a tăiat Medeea copiii, au acostat argonauţii în
căutarea Lînii de aur, Alexandru cel Marc a încercat să dureze şi el un cap de pod, şi-a plîns amarul
Ovidu cel surghiunit şi cîte şi mai cîte, de care istoria Dobrogei aminteşte la fiecare pas. Cu mai multă
fantezie, am face din Tomis un al doilea Napoli, un muzeu în aer liber. Acum, cînd arheologia este la
modă şi cînd fiecare se interesează de ea, să-i acordăm şi noi mai multă atenţie, pentru că ţara noastră
deţine vestigii unice în lume. N-ar trebui să părăsim şantierele arheologice îndată ce le-am terminat
săpăturile. După arheologi ar trebui să vină specialiştii în amenajări turistice şi atunci, sigur, după ei ar
urma şi turiştii. România este o ţară cu frumuseţi, aş zice eu, şi deasupra şi dedesubt; este plină de
frumuseţi şi se poate dezvolta din punct de vedere turistic foarte bine.
 Am evocat în paginile acestei cărţi ani care se vor înscrie cu litere de aur în istoria turismului
românesc. Cu fiecare zi ce trece cuvintele rostite în convorbirile noastre de cei şaptesprezece
interlocutori, animaţi de înalt patriotism, de exemplară dragoste faţă de natură, faţă de comorile
patrimoniului turistic al României îşi vor spori valoarea. Generaţiile tinere le vor citi cu respect şi vor
urma, desigur, îndemnurile.
Aflînd despre anii de început ai organizării turistice, despre greutăţile cu care au avut de
luptat înaintaşii, cititorii vor aprecia cu atît mai mult minunatele condiţii în care masele largi din ţara
noastră pot practica astăzi turismul în variantele lui forme. Această tendinţă spre mai bine poate fi
argumentată printr-un şir de factori: a sporit considerabil spaţiul hotelier (circa 120 hoteluri cu 43
000 locuri în cincinalul abia încheiat), confortul şi linia estetică a stabilimentelor de turism se
dezvoltă mereu, după cerinţele bunului gust, serviciile s-au diversificat. În ce priveşte staţiunile de
cură şi tratament, ţara noastră este deţinătoarea unei avuţii inestimabile: 160 de staţiuni, cu
aproximativ 400 izvoare tămăduitoare, însumînd circa 1/3 din avuţia de ape termale şi de cură ale
continentului. Aşa se explică, între altele, faptul că în ultimul an turismul de masă a crescut substanţial
şi că, în 1975, au participat peste şapte milioane de români la acţiuni de turism organizat.
Sîntem încredinţaţi că, prin conţinutul ei, cartea aceasta se aşază şi ea, alături de acţiunile
despre care am relatat, la temelia dezvoltării de mari proporţii pe care o înregistrează în zilele noastre
turismul românesc.
 CUPRINS
Scurt istoric
Prof. univ. ALEXANDRU BĂLĂCI
O uriaşă poartă spre lumea deschisă a cunoaşterii
Prof. VALERIU PUŞCARIU
În România turismul are o veche tradiţie
Prof. univ. RADU ŢIŢEICA
Părinţii mi-au călăuzit paşii în Bucegi
Ing. dr. doc. ALEXANDRU BELDIE
Am fost martorul crucialelor transformări ale turismului nostru de munte
Prof. univ. NECULAI MACAROVICI
În Moldova ideea de drumeţie a apărut mai întîi la Iaşi
Acad. ALEXANDRU ROSETTI
Am fost un turist solitar
Prof. ION IONESCU-DUNĂREANU
Drumeţia, şi mai ales cea de munte, trebuie privită ca o stare de spirit
Ing. EMILIAN ILIESCU
Mersul pe jos nu-şi va pierde niciodată farmecul
Dr. IONEL POP
Turism, vînătoare, poezie
Prof. dr. CAIUS LEPA
Mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mîine
Dr. MARCIAN BLEAHU
Pentru acest pămînt !
Ing. IONEL COMAN
Pentru munte am părăsit Bucureştiul.
EMILIAN CRISTEA
Munţii sînt un miraj
Dr. BARBU NESTORESCU
Sînt un adept al bicicletei.
Prof. AURELIAN PIŢU
Turist poate fi oricine — copilul, omul matur şi bătrînul de şaptezeci de ani
FRANCISC NISTOR
„Maramureş, ţară veche, cu oameni fără păreche".
Prof. univ. CONSTANTIN MOTAŞ
Speoturismul va avea la noi un mare viitor '

REDACTOR: MÂNAC EMILIA TEHNOREDACTOR: MORARU ADRIAN

BUN DE TIPAR 31.08.1976 TIRAJ 3750+105 EP.
Coli de tipar 19,75 lucrarea executata sub comanda 202 la întreprinderea poligrafică Oltenia
Republica Socialista România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu