Valentin Borda & Nicolae

Simion
Ani De Drumeţie
CUPRINS:
Scurt istoric.
Prof. univ. ALEXANDRU BĂLĂCI.
O uriaşă poartă spre lumea deschisă a cunoaşterii.
Prof. VALERIU PUŞCARIU.
În România turismul are o veche tradiţie.
Prof. univ. RADU ŢIŢEICA.
Părinţii mi-au călăuzit paşii în Bucegi.
Ing. dr. doc. ALEXANDRU BELDIE.
Am fost martorul crucialelor transformări ale turismului nostru de
munte.
Prof. univ. NECULAI MACAROVICI.
În Moldova ideea de drumeţie a apărut mai întâi la Iaşi.
Acad. ALEXANDRU ROSETTI.
Am fost un turist solitar.
Prof. ION IONESCU-DUNĂREANU.
Drumeţia, şi mai ales cea de munte, trebuie privită ca o stare de spirit.
Ing. EMILIAN ILIESCU.
Mersul pe jos nu-şi va pierde niciodată farmecul.
Dr. IONEL POP.
Turism, vânătoare, poezie.
Prof. dr. CAIUS LEPA.
Mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mâine.
Dr. MARCIAN BLEAHU.
Pentru acest pământ!
Ing. IONEL COMAN.
Pentru munte am părăsit Bucureştiul.
EMILIAN CRISTEA.
Munţii sunt un miraj.
Dr. BARBU NESTORESCU.
Sunt un adept al bicicletei.
Prof. AURELIAN PIŢU.
 Turist poate fi oricine – copilul, omul matur şi bătrânul de şaptezeci de
ani.
FRANCISC NISTOR
„Maramureş, ţară veche, cu oameni fără păreche".
Prof. univ. CONSTANTIN MOTAŞ.
Speoturismul va avea la noi un mare viitor.

Cartea aceasta este rodul unor îndelungate şi repetate convorbiri cu

pionieri ai turismului din România. Ele au prilejuit, de fiecare dată, rememorări
de fapte şi evenimente din care s-au ţesut, cu migală şi pasiune, peste şapte
decenii din istoria turismului nostru. Academicieni, profesori universitari,
doctori în ştiinţă sau scriitori evocă, împreună cu autorii lucrării, anii lor de
drumeţie pe meleagurile ţării şi dincolo de fruntariile ei; evocă chipuri de
oameni, peisaje şi întâmplări, fac propuneri, emit idei pe care generaţiile de azi
şi de mâine vor şti, desigur, să le preţuiască, deoarece informaţiile şi mărturiile
lor au valoarea aurului pur. Cartea s-a scris cu emoţie şi respect.
Autorii au întrebat şi au imprimat cu grija cuvântul rostit, au trimis şi au
primit scrisori. Şi aşa, încet-încet, s-a închegat volumul de faţă. Îl prezentăm
cititorilor sub forma unei suite de dialoguri. Formula ni se pare cea mai
potrivită pentru ţelul pe care ni l-am propus: să realizăm o veritabilă
prolegomene, de un fel deosebit, a istoriei turismului în România.
Interviurile – realizate între anii 1973-1976 – sunt prezentate în lucrare,
pe cât a fost posibil, în ordinea cronologică a evenimentelor despre care se
relatează. Desigur, aici nu sunt cuprinse decât o parte a datelor care se pot
înscrie în istoria turismului românesc. Autorii îşi exprimă regretul că nu au
avut răgazul să stea de vorbă decât cu o parte dintre pionierii acestei activităţi,
într-o zi, fără îndoială, paginile care lipsesc acum vor fi scrise.
Autorii.
SCURT ISTORIC1
Mişcarea turistică organizată a început să se înfiripeze în România în cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până atunci, la fel ca în toate ţările
lumii, se practica un turism neorganizat, sub forma călătoriilor singulare sau
colective de plăcere în mijlocul naturii.
O formă a turismului colectiv, de masă, trebuie considerate şi acţiunile
prilejuite de deplasarea în grup – în tot cursul evului mediu românesc şi până
în zilele noastre – pentru a participa la manifestările marcate de evenimente şi
date tradiţionale: sărbători folclorice, târguri, hramuri, aniversări cu caracter
local sau naţional. Memoria poporului nostru păstrează vie amintirea unor
asemenea manifestări din trecut, iar în prezent ele sunt stimulate şi încurajate.
E suficient să menţionăm, în acest sens, numai câteva din datele calendarului
sărbătorilor folclorice: Sărbătoarea liliacului, în comuna Ponoare, judeţul
Mehedinţi, în prima duminică a lunii mai; Sâmbra oilor, în Huţa – Certeze –
Oaş, judeţul Satu Mare, în prima duminică a lunii mai; Tânjaua, în comuna
Hoteni, judeţul Maramureş, tot în prima duminică din mai; Sărbătoarea
narciselor, în Zerveşti, judeţul Caraş-Severin, şi Târgul fetelor, în Gurghiu,
judeţul Mureş, în a doua duminică din mai; Târgul de pe muntele Găina,
judeţul Alba, în luna iulie; Sărbătoarea muntelui, în comuna Durău, judeţul
Neamţ, în a doua duminică a lunii august.
Pământurile româneşti de la Dunăre şi Carpaţi au fost străbătute în
secolele trecute de călători străini, care le-au cercetat geografia, istoria şi
obiceiurile, făcând despre ele însemnări ce constituie adevărate te-zaure
documentare. Şi românii, desigur, au trecut adesea hotarele ţării lor.
Nicolae Iorga, într-un ciclu de lecţii cu tema,Românii în străinătate de-a
lungul timpurilor", dezvăluie aventura unor peregrini români pe meridianele
lumii. Ei sunt, într-un fel, precursori ai turismului contemporan. Amintim,
într-o succintă enumerare cronologică, numele câtorva:
/ Mitropolitul Grigore Ţamblac a participat, ca reprezentant al bisericii
ortodoxe a marelui cnezat al Lituaniei şi al marii biserici a Moldovlahiei. la
lucrările Conciliului de la Constantza (1414-1418). Din suita prelatului român
a făcut parte, ca observator al lui Mircea cel Bătrân, boierul muntean
Dragomir; aceeaşi misiune a avut-o, din însărcinarea lui Alexandru cel Bun, şi
boierul moldovean Gheorghe din Sămurseni.
/ Vlad Dracul, înainte de a se urca pe tron, a călătorit, între 1436-1442,
în apusul Europei.
/ Radu cel Mare. domn al Tării Româneşti între anii 1495-1508, a
călătorit la Paris şi Londra.
/ Ştefan Tomşa (1563-1564) a cutreierat meleagurile Franţei.
/ Petru Cercel (domn al Ţării Româneşti. 1583-1585) a călătorit în
Franţa, Italia şi Turcia.
/ Anton din Bistriţa a fost trimis în 1501, ca sol al lui Ştefan cel Mare, la
dogele Veneţiei. Tot la Veneţia putea fi întâlnit, din porunca aceluiaşi domnitor,
Toader Postelnicu, în 1503.
/ În 1505 au călătorit în Italia Ieremia Postelnicul şi stolnicul Gheorghe,
ca soli ai lui Bodgan cel Orb.
/ Nicolae Olahus (1493-1568), originar din Ţara Românească, a
peregrinat ani îndelungaţi în apusul euronean. ajungând până în Ţările de Jos
şi apoi în Spania. El a stabilit legături cu umaniştii germani, italieni, spanioli,
olandezi, belgieni, bucurându-se şi de prietenia lui Erasmus din Rotterdam.
/ În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea călătoresc Nicolae Milescu.
stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, reprezentanţii Şcolii
ardelene, aooi Samuilă Damian şi sibienii. Andrei Pinxer, aiuns tocmai în
Indiile Orientale, şi Georg Schuller, călător prin regiunea Capului Bunei
Speranţe.
/ Secolele al XIX-lea şi al XX-lea pot fi caracterizate ca perioade în care
călătoria turistică – susţinută şi de interese personale, studii în străinătate,
explorarea spatiilor necunoscute ale continentelor – devine un obicei. Trebuie
amintite câteva nume intrate în istorie: Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu,
Vasile Alecsandri. Nicolae Filimonm, Ilarie Mitrea, Ion Arseniuc, Iuliu Popper,
Dimitrie Ghica şi Nicolae Ghica Comăneşti, Bazil G. Assan, Sever Pleniceanu,
Gregoriu Ştefănescu, Emil Racoviţă, Mihai Tican Rumano, Nicolae Iorga,
Simion Mehedinţi, Ion Simionescu, Grigore Antipa, Ion Borcea, Alexandru
Borza.
/ În ţară, călătoria turistică – la mănăstiri, locuri istorice, prin munţi – a
devenit modă în perioada romantismului în literatura noastră: mijlocul
secolului al XIX-lea şi în special, sfertul de veac de după înfiinţarea Societăţii
române de geografie (1875) se remarcă prin numeroase excursii geografice,
arheologice sau de plăcere în cuprinsul tuturor teritoriilor locuite de români.
Mişcarea turistică organizată românească a înregistrat până în 1971,
când s-a înfiinţat Ministerul Turismului, următoarele etape mai importante
legate de înfiinţarea unor organizaţii:
— Societatea carpatină din Sinaia. Din grupul întemeietorilor menţionăm
pe arhimandritul Nifon, fostul stareţ al mănăstirii Sinaia, pe Tache Ionescu şi
Bucura Dumbravă. Această societate turistică, în timpul celor 15 ani de
activitate remarcabilă, a realizat amenajarea peşterii Ialomiţa, a construit
potecă în Bucegi, a ridicat primele case de adăpost la Caraiman şi Omu.
— Societatea de gimnastică sport şi muzică din Iaşi. A organizat excursii
în special pe Ceahlău şi a construit cabana Dochia. A tipărit cea dintâi călăuză
turistică a Ceahlăului, în 1932.
— Societatea turiştilor români (S. T. R.). A desfăşurat, între anii 1903-
1916, o activitate laborioasă în Bucegi şi Piatra Craiului: excursii,
popularizarea frumuseţilor montane, deschiderea unor poteci, construirea celei
mai vechi cabane de pe versantul estic al Pietrei Craiului – cabana Grindu,
între 1904-1915 a tipărit consecvent „Anuarul S. T. R.", în paginile căruia au
publicat cei mai iluştri reprezentanţi ai primei generaţii de drumeţi români
grupaţi într-o asociaţie turistică: Nicolae Bogdan, Alceu Urechia, Nestor
Urechia, Bucura Dumbravă, Tache Ionescu, Emanoil Bucuţa, Mihai Haret.
— Asociaţia muncitorească „Prietenii naturii". Avea peste 15 filiale în
diferite colţuri ale ţării, cu un număr de peste 4500 membri. Asociaţia şi-a
propus, încă de la înfiinţare, să armonizeze cele două acţiuni principale asupra
cărora se concentra: răspândirea drumeţiei în rândurile muncitorimii şi
educaţia politică a membrilor săi. Dizolvată în 1924, activitatea turistică a
acestei asociaţii a fost continuată în cadrul sindicatelor unitare de către
Asociaţia sportivă „Stăruinţa".
— Hanul drumeţilor. Fondatorii asociaţiei – Bucura Dumbravă, Emanoil
Bucuţa, Ion Bianu şi Mihai Haret – pledau pentru „turismul pe jos" sau
„drumeţia", forma de turism cea mai potrivită să ofere contactul cu natura. În
spiritul acestei concepţii a şi scris Bucura Dumbravă „Cartea munţilor", lucrare
ce s-a bucurat de un deosebit succes, după cea semnată de Mihai Haret în
1910 şi intitulată „În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului".
— Frăţia munteană. A fost întemeiată la Cluj, din iniţiativa savantului
Emil Racoviţă, cu scopul de a cunoaşte Munţii Apuseni şi a organiza turismul
de munte. În 1933 a fuzionat cu T. C. R.
— Turing-Clubul României (T. C. R.), asociaţie de turism şi pentru
protecţia naturii. A avut, oa iniţiatori, tot pe Bucura Dumbravă, Emanoil
Bucuţa şi Mihai Haret. T. C. R. a desfăşurat o activitate prodigioasă, construind
şi marcând drumuri, clădind câteva case de adăpost bine amenajate şi editând
hărţi şi alte publicaţii de un deosebit interes, dintre care cităm „Calendarul
turistic", „Enciclopedia turistică" – publicaţii ce apăreau sub îngrijirea lui Mihai
Haret, preşedintele T. C. R. şi a lui Valeriu Puşcariu, vicepreşedintele T. C. R.
Turing Clubul României a fost, până în 1947, cea mai puternică şi mai
bine organizată asociaţie de turism din România.
— Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României (A. D. M. I. R.) A fost
creată la Bucureşti, având ca întemeietori câţiva tineri entuziaşti şi viitori
animatori ai turismului românesc: Ion Udrişte-Olt, Emilian Iliescu, Nicolae
Dimitriu şi alţii. Dintre realizările asociaţiei amintim construirea cabanelor
Voina-Iezer (1935), Babele (1937), Cumpăna-Argeş (1937), Radu Negru (1937),
refugiul Iezer (1937) şi revista „Buletinul alpin", publicaţie trimestrială de
turism şi alpinism (1938-1940). A. D. M. I. R. a activat în Bucegi, Piatra
Craiului, Făgăraş, Iezer-Păpuşa. Avea patru secţiuni zonale: la Ploieşti,
Câmpulung-Muscel, Piteşti, Făgăraş.
— Asociaţia turistică „România pitorească" (A. T. R. P.). Membrii săi au
marcat poteci în munţii Ciucaş şi Penteleu, au organizat excursii, au editat un
buletin turistic lunar, au construit o casă de adăpost pe muntele Ciucaş.
Animatorul acestei asociaţii a fost profesorul Nicolae Ioan şi avocatul Iosif
Salter.
/ 1930. Şi-au început activitatea sau şi-au amplificat-o şi alte asociaţii
turistice: Clubul carpatin român (a construit cabanele Caraiman şi Plaiul
Mircii, în Bucegi); Munţii noştri (a construit cabana Obârşia Lotrului în
Parâng); Asociaţia sportivă a salariaţilor B. N. R. (a construit cabanele
Podragul, în Făgăraş, şi Poiana Izvoarelor, pe Diham); Clubul turistic bănăţean;
Oficiul de camping şi turism, care a fost promotorul turismului balneo-maritim
din ţara noastră. În activitatea desfăşurată de O. C. T. rolul principal l-a avut
iniţiatorul Oficiului, Val Tebeica (senior).
— Clubul alpin român. S-a format prin desprinderea din cadrul asociaţiei
A. D. M. LR. a unui grup de tineri alpinişti în frunte cu Nicolae Dimitriu,
susţinătorul alpinismului tehnic. Dintre realizările C. A. R. menţionăm:
construirea refugiului alpin Coştila, în Bucegi (1938), a Căminului alpin din
Buşteni (1939). şi editarea a două publicaţii de prestigiu: „Buletinul alpin"
(1933-1937) şi,Buletinul C. A. R." (1938-1940).
/ 1934. Se creează Federaţia societăţilor de turism din România (F. S. T.
R.), care a îndeplinit rolul de factor coordonator al asociaţiilor turistice din ţară.
Înfiinţarea ei a fost o necesitate, datorită faptului că, între anii 1930-1940, au
apărut, în diferite colţuri din ţară, noi asociaţii turistice: Hai la drum şi Dor de
ducă (în Bucureşti), Amicii Predealului, Clubul turistic al Olteniei, Plaiuri
româneşti, Minerul-Lupeni, Brădetul-Sibiu etc.
— Oficiul Naţional de Turism. O. N. T. a fost înfiinţat, de fapt, în 1926,
dar abia în 1936 a devenit organizaţie cu un statut bine definit. Dintre
realizările sale până la izbucnirea celui de al doilea război mondial trebuie
amintite: clasificarea staţiunilor balneoclimaterice, construirea unor hoteluri
turistice la Mamaia, Turnu Severin şi Sarmizegetusa, sprijinirea iniţiativei
particulare privind construirea de cabane în munţi, editarea unor publicaţii de
turism, editarea unor hărţi turistice.
 Anii celui de-al doilea război mondial au dezorganizat, ca pretutindeni,
mişcarea turistică. În 1948, întregul patrimoniu al vechilor asociaţii turistice a
fost preluat de stat, punându-se bazele asociaţiei Turismul popular, care a
activat între 1948-1950.
Acestei prime forme de organizare a mişcării turistice de după război i-au
urmat înfiinţarea unor secţii de turism şi alpinism în cadrul asociaţiilor
polisportive pe ramuri de producţie, coordonate de C. N. E. F. S., prin Federaţia
de turism-alpinism. La rândul său, vechiul O. N. T. şi-a trecut atribuţiile
Direcţiei de turism şi excursii din cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. În
1955 ia fiinţă O Jidul Naţional de Turism. În 1971 se înfiinţează Ministerul
Turismului. O. N. T. „Carpaţi" – Bucureşti, O. N. T. „Litoral" şi O. N. T. „Carpaţi'
– Braşov îşi desfăşoară activitatea fiind în subordonarea nemijlocită a
Ministerului Turismului. Cele 39 de O. J. T.-uri (oficii judeţene de turism) au o
dublă coordonare – Ministerul Turismului şi consiliile populare judeţene.
Ministerul Turismului are, ca obiect principal al activităţii sale, desfăşurarea şi
promovarea mişcării turistice româneşti, atât pe plan intern cât şi în ce priveşte
relaţiile turistice ale României cu ţările străine.
ALEXANDRU BALACI.
Profesor universitar. Scriitor. Călător pe drumurile ţării şi ale lumii.
Pasionat alpinist.
O URIAŞA POARTA SPRE LUMEA DESCHISA A CUNOAŞTERII.
O discuţie despre turism cu profesorul universitar Alexandru Balaci,
chiar dacă şi-a propus să circumscrie tema în aria experienţei personale, nu
putea să nu abordeze şi chestiuni ce ţin de istoria călătoriei. Am evocat, mai
întâi, câteva nume de călători ai antichităţii.
Herodot, ca să-şi scrie „Istoriile', a străbătut ţinuturile Orientului
Apropiat, ale Egiptului, Libiei, ale sudului Italiei şi ale Pontului Euxin. Cicero,
atras de arta arhitecturii greceşti, a cunoscut-o la ea acasă. Germanicus, după
ce i-a învins pe germanii comandaţi de Arminius, a găsit răgaz să vadă
monumentele Egiptului şi ale Greciei; Adrian a vizitat, într-o perioadă de pace,
Atena, Troia şi piramidele.
Am ajuns apoi, traversând în grabă secolele, la formularea primei
întrebări al cărei răspuns doream să-l reţinem cuvânt cu cuvânt. Era o
întrebare privind dezvoltarea turismului şi implicaţiile sale în prezent şi în
viitor.
— Ridicarea nivelului de trai material şi spiritual, creşterea timpului
liber, evoluţia tehnică a mijloacelor de transport, noile condiţii politice
universale favorizează dezvoltarea prezentă şi viitoare a turismului mondial,
practicat nu numai de tineri, ci şi de reprezentanţii,vârstei a treia", a celor care
nu mai sunt activi în producţie, ci au trecut în cadrul odihnei binemeritate, dar
care nu îi exclude de la dorinţa de a călători spre a cunoaşte. Pentru că
turismul este mijloc şi de odihnă dar şi de educaţie permanentă.
Turismul este în prezent, şi va fi, desigur, mult mai mult în viitor, o
problemă de masă. De pe acum, se află în mişcare anual 200 de milioane
de,nomazi" care îşi satisfac dorinţa de a şti şi de a se bucura de frumuseţea şi
armonia lumii. Este înnăscută în om dorinţa de a se mişca şi de a afla până în
ultima clipă a existenţei sale biologice. Se aspiră către alte zone, către alte
ceruri, se doreşte în permanenţă afirmarea însăşi a libertăţii de a putea călători
şi experimenta.
Uriaşa dezvoltare demografică a omenirii în anul 2000 (se consideră că
populaţia Planetei va ajunge la circa 6,4 miliarde locuitori) va duce, implicit, şi
spre o dezvoltare sincronă a mişcării călătorilor. Vor creşte nivelul de viaţă,
timpul liber, sănătatea, longevitatea, tot atâţia factori care vor influenţa
hotărâtor creşterea impetuoasă a turismului de masă. Vor creşte vertiginos
vitezele mijloacelor de deplasare, care vor permite atingerea, doar în câteva ore,
a celor mai îndepărtate zone ale Pământului.
Raporturile între state se vor fi îmbunătăţit progresiv, pacea şi cooperarea
internaţională fiind condiţia fundamentală a umanităţii acestui început de
mileniu.
Expansiunea turismului va duce la dezvoltarea unor industrii specifice,
care vor fi o altă caracteristică a civilizaţiei umane a acestor ani. Se vor fi
cristalizat şi mai mult manifestările patrimoniului spiritual al naţiunilor.
Turismul favorizează la maximum dezvoltarea spiritului de înţelegere între
indivizi şi popoare.
— În contextul conturat mai sus, cum vedeţi relaţia turism-cultură?
— Am mai vorbit şi altădată despre hora de frumuseţe a ţării noastre care
nu-şi poate afla alţi termeni de comparaţie decât într-o geografie a Esteticii,
fiind una dintre cele mai armonioase ţări ale Planetei. Aici, în magica ei incintă,
a crescut poporul român, cu rădăcinile înfipte adânc în vastele straturi
geologice, ridicat spre luminile cerurilor incandescente, îndrăgostit de ritm şi de
cunoaştere. Aici strălucesc albele ziduri ale mănăstirilor, scapără albastrul
mirific de Voroneţ, se înaltă, ca un definitiv simbol, coloana fără de sfârşit a lui
Brâncuşi, legând pământul de cerul românesc.
În decursul milenarei sale istorii, poporul român, în acest armonios
spaţiu geografic, a creat un impresionant tezaur de valori culturale, care i-au
exprimat particularităţile psihice dobândite în cursul experienţei sale de viaţă şi
i-au reflectat necontenitele frământări şi lupte. De la basmele şi poeziile
populare în care este prezent sentimentul libertăţii şi demnităţii umane, la
paginile cronicarilor pătrunse de un fierbinte patriotism, literatura română se
urcă spre meditaţiile incandescente ale lui Eminescu, nestematele argheziene,
proza profundei umanităţi a lui Sadoveanu. De la splendidele armonii de culori
şi motive răsfrângând elementele naturii pe iile şi covoarele ţărăneşti, trecând
prin frescele unice în lume ale mănăstirilor Moldovei, arta plastică românească
culminează în tablourile unor Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pătraşcu,
Pallady sau în sculptura primordială a lui Brâncuşi. De la nostalgia doinelor
păstorilor în spaţiul ondulatoriu mioritic, la ritmurile vii ale horelor, geniul
muzical al poporului român se va desăvârşi în opera lui George Enescu. Iar
scriitorii şi artiştii de astăzi care au moştenit o asemenea nobilă tradiţie
transfigurată de o viziune nouă, bazată pe o concepţie filosofică înaintată,
creează noi opere, generate de înţelegerea profundă a sensului dezvoltării
sociale, purtând în ele sâmburele iradiant al viitorului, al optimismului
determinat de încrederea în mersul ascendent al societăţii româneşti.
 Acestea sunt tot atâtea mesaje şi apeluri adresate tuturor călătorilor, din
ţară sau de oriunde din lume, de către cultura românească, parte integrantă a
patrimoniului spiritualităţii universale.
Pentru că aceşti călători neobosiţi, care sunt turiştii, sunt însufleţiţi de o
extraordinară dorinţă de a cunoaşte, prin atingerea directă, marile monumente
care sintetizează viaţa şi istoria poporului, nestematele culturii sale. Spaţiindu-
şi cunoaşterea geografică, turistul contemporan vrea să însufleţească aceste
imense zone vizitate, cu întreaga construcţie a vieţii intelectuale a popoarelor
locuitoare. El nu mai este satisfăcut doar de vederea „fizică", el vrea să
pătrundă spre miezul fierbinte al lucrurilor şi faptelor de cultură şi civilizaţie.
În felul acesta el devine mai conştient de realele dimensiuni ale lumii şi
spiritualităţii contemporane.
Ar fi o imensă eroare ca turismul să fie considerat doar prin
caracteristica sa economică. Dimpotrivă, este mai importantă latura culturală a
activităţii sale, care favorizează la maximum schimbul de valori, cunoaşterea
reciprocă a structurilor spirituale, împărtăşirea din patrimoniul creat de fiecare
popor cu specificul său naţional. Turismul cultural este o uriaşă poartă
deschisă spre cunoaşterea lumii.
— După acest excurs teoretic, pe care îl considerăm o caldă pledoarie în
favoarea unei idei admisă şi recunoscută astăzi aproape unanim, dar
neînţeleasă, încă, în toată complexitatea ei, va rugăm să povestiţi, pentru noi şi
cititorii cărţii, o întâmplare din experienţa dumneavoastră de drumeţ şi alpinist.
— Au fost multe – de la traversarea (student fiind cu mulţi ani în urmă),
la Chamonix, a frumosului gheţar Mer de Glace, în pantofi, la căderea pe
Hornul îngheţat Mălăeşti, la rătăcirea în zăpezile din 1954, o zi şi o noapte. Dar
aici vreau să amintesc una singură povestită şi în „Jurnal italian". Eram la
Taormina (făceam parte din juriul care acordă importantul premiu literar
internaţional de poezie Etna-Taormina) şi, rămas într-o după amiază singur,
am „atacat", în amintirea escaladelor alpine din trecut, stânca de aproape cinci
sute de metri înălţime, denumită Castel Mola. Ascensiunea a avut unele
„treceri" dificile provocate de mari rafale care se precipitau de la creastă. Eram
mulţumit sus, zâmbind vederii fără de nici un obstacol. Taormina este o
nestemată a Pământului, un punct nodal al frumuseţii sale, în ale cărei
dimensiuni de vis planetar se înscrie armonia Teatrului greco-roman, dominat
de masa marmoreană a Etnei. Mari păsări albe planau în zbor deasupra
Naxosului. Atunci am avut una dintre cele mai mari surprize din viaţă,
ascultând în apropiere o voce de bariton care intona, într-o românească
perfectă, „Pe uliţa armenească". Aşa l-am cunoscut pe marele scriitor Gregor
von Rezzus, născut şi trăit în adolescenţă în Bucovina, şi care ajunsese acolo,
sus, cu maşina, pe un drum pe care alpinistul român nu l-ar fi putut bănui. Nu
am cunoscut niciodată pe cineva care să evoce cu mai mult farmec şi nostalgie
zonele de vis ale „veselei" grădini Bucovina, pe care o cântaseră Vasile
Alecsandri şi Mihai Eminescu. Dealtfel, în călătoriile mele nimic nu m-a
impresionat mai mult decât ochii împăienjeniţi de lacrimi ai celor care evocau
cerurile naşterii lor şi care nu puteau să se înrădăcineze în alte pământuri.
 — În cartea noastră, tovarăşe profesor, intenţionăm să evocăm, cu
ajutorul partenerilor de discuţie, chipuri de mari îndrăgostiţi ai drumeţiei pe
meleagurile ţării. Dintre cei pe care l-aţi cunoscut îndeaproape, despre cine aţi
dori să ne vorbiţi?
— Aş vrea să amintesc aici numai doi dintre îndrăgostiţii de munte lângă
care am fost ani de zile. Unul este marele savant, de reputaţie mondială în aria
severă a lingvisticii, academicianul Alexandru Rosetti, care a împlinit de curând
80 de ani, dar nu încetează călătoriile în ţară sau peste hotare, şi mai ales în
munţi, către care se îndreaptă la fiecare sfârşit de săptămână. Am rătăcit odată
alături de el mai mult de 16 ore în zăpezi şi mi-am dat şi atunci seama că
muntele este într-adevăr o piatră de încercare severă a prieteniei, a loialităţii şi
a curajului. Lui i se datoresc unele din cele mai realizate rânduri despre munţi,
despre concordanţa dintre gândirea creatoare şi ascensiune.
„Vorbeşte muntele, din cuprinsul poienilor luminate, al căilor adânci şi
prăpăstioase, din întinsul clinurilor culcate peste dealuri. Un domeniu atât de
necunoscut, în care călătorul pătrunde cu inima îndoită, urcând cu răbdare
pantele repezi şi coborând cu grijă văile umbroase. Pasul, măsura putinţei
noastre de mii de ori repetate, se acordă cu ritmul gândirii; el o provoacă, o
ajută să se formuleze, o susţine. Gândirii îi sunt necesare pasul călătorului,
zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor;
verdeaţa perenă e ca un simbol al longevităţii, la care râvneşte fiinţa noastră
plăpândă."
Al doilea mare prieten al meu şi al muntelui a fost Aurel Irimia,
învingătorul Fisurii Albastre, alături de maestrul Emilian Cristea. Pe el l-am
văzut în ascensiuni de dificultate extremă, despre el am mai scris că era atât de
elegant şi de elastic, de aerian, încât după atingerea crestei, nu m-aş fi mirat
dacă l-aş fi văzut, înşurubându-se în azur. De la el am primit o mare lecţie
despre iubirea munţilor şi despre devotamentul, unul faţă de altul, al oamenilor
care caută să cucerească înălţimile, aspirând spre puritate. De la el am primit
pregătirea pentru apropierea de munte pe calea cea mai elegantă de ajuns la
creste şi care este verticala. Niciodată nu voi putea uita lupta aspră care se dă
şi cu puterile trupului, dar şi cu forţele sufletului în escaladarea pereţilor
deasupra prăpăstiilor. Mistuitoarea pasiune a apropierii de munte vibrează
până la sfârşitul vieţii în aceia care au fost „răpiţi" de aceste înalte prelungiri
ale pământului spre soare.
— Am dori să încheiem convorbirea cu dumnenvoastră ascultându-vă
punctul de vedere privind literatura turistică.
— Pentru mine literatura turistică este echivalentă cu descrierea mai ales
a itinerarelor şi excursiilor din munţi. Ca şi marea, muntele a stimulat puternic
maşinaţia umană şi a fost totdeauna o mare temă literară – începând cu
Virgiliu şi cu ai săi Alpi aerieni (Aerias Aloes), cu Francesco Petrarca, prim
alpinist pe muntele Ventoux şi primul scriitor care a notat cu o rară
sensibilitate profundele impresii date de înălţimi, la Dante Alighieri, căţărător
ilustru de pe mai înalt munte din lume, nu Everestul sau K.2. ci Purgatoriul
ridicat de înalta lui fantezie artistică: la scriitori alpinişti ca Emilio Camici,
Guido Rev, Walter Bonatti, Herzog, reprezentanţi vestiţi ai celui mai aerian
alpinism. Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de munte, Eduărd Whvmper,
autorul magnificei cuceriri a Cervinului, în urmă cu mai mult de o sută de ani,
afirma undeva că cei mai de seamă scriitori vor eşua totdeauna, atunci când
vor încerca, în operele lor, să descrie întreaga măreţie a munţilor. Pentru a
descrie aceste,oase ale pământului", cum denumea Ruskin munţii înalţi, au
fost folosite toate adjectivele. Evadarea în munţi, întoarcerea la natură a
secolului al XVIII-lea, au orientat întreaga artă spre strânsă comuniune cu
planeta Terra, au invitat la solitudinea creatoare, care dezvoltă gândirea.
Despre munţi au scris şi clasici ai literaturii noastre. De la paginile lui
Dimitrie Cantemir până la simfonia gravă a lui Calistrat Hogaş, trecând prin
cununa montană a României pitoreşti a lui Alexandru Vlahuţă, scriitorii au
invitat pe oameni în ţinutul grandios al munţilor, au vorbit despre flotele violete
ale înălţimilor împlântate în azur, au invitat la îndelunga navigare printre cele
mai luminoase şi mai apropiate astre.
Muntele a putut să fie cântat de atâţia artişti ai cuvântului, ai muzicii, ai
paletei, fascinând; Excelsior a fost dintotdeauna deviza omului care a aspirat
spre înălţimi şi cunoaştere. Şi muntele este acea parte a planetei noastre,
„acoperişul lumii", care se învecinează cel mai mult cu cerul. Pe creste ne
simţim parte integrantă din Univers. Poate că nici o altă pagină a vieţii noastre
nu va fi răsfoită mai des şi mai recitită, decât aceea a unei ascensiuni, a cărei
trăire ne-a umplut sufletul de o înaltă şi bărbătească mândrie.
În ceea ce mă priveşte, am scris unele pagini a căror finalitate s-ar putea
echivala cu o invitaţie în munţi. Cartea mea,Jurnal italian", poate să fie
considerată o sumă a însemnărilor despre o ţară în care am concentrat
transfigurarea peisajului în spiritualitatea oamenilor. Am căutat să arăt că
Italia, ca dealtfel orice ţară a lumii, este un uriaş cristal poliedric, în care
fiecare călător se poate oglindi în orice posibilă ipostază. Sunt tot atâtea Italii
câţi călători. Mi-am încheiat,Jurnalul italian" gândind intens la violetul crestei
Bucegilor şi nu am părăsit gândul de a scrie, într-o zi, o carte despre munţii
României.
VALERIU PUŞCARIU.
Speolog. Membru fondator şi vicepreşedinte (1938-1947) al Turing
Clubului României. Membru al Comisiei monumentelor naturii, începând din
1944. Membru al Uniunii internaţionale pentru conservarea naturii şi a
resurselor sale, din anul 1960. Autor a numeroase lucrări de turism. Unul din
cei mai activi şi perseverenţi apărători ai conservării naturii.
ÎN ROMÂNIA TURISMUL ARE O VECHE TRADIŢIE
— După câte ştim, dumneavoastră, Valeriu Puşcariu, cunoaşteţi cele mai
multe şi mai interesante evenimente legate de dezvoltarea turismului modern
românesc. Aţi participat nemijlocit la făurirea istoriei lui, ducând mai departe
acţiunea unor înainte-mergători ca Ioan Turcu, Alexandru Vlahuţă, Mihai
Haret, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia. Aţi colaborat, într-un fel sau altul, cu
atâţia din conducătorii vechilor asociaţii, cu membrii acestora, mulţi dintre ei
fiind, la vremea lor, sau continuând sa fie încă personalităţi ale ştiinţei şi
culturii noastre: Emil Racoviţă, George Vâlsan, Ion Simionescu, Emanoil
Bucuţa, Simion Mehedinţi, Constantin Motaş, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica.
Astăzi, pe bună dreptate, între confraţii dumneavoastră de aceeaşi vârstă sau
mai tineri, sân-teţi recunoscut ca un adevărat şef de şcoală. Prestigiul de care
va bucuraţi constituie, fără îndoială, consecinţa unui travaliu imens,
desfăşurat pe o perioadă ce depăşeşte, practic, o jumătate de secol; răstimp
suficient pentru a deveni, acum, cel mai autorizat martor al unor întâmplări
revolute, dar şi un cronicar în memoria căruia s-au adunat, rând pe rând,
faptele ce pledează pentru glorioasa tradiţie a turismului din România.
Am dori să vorbim despre toate acestea pe îndelete, sa le evocăm, dacă e
posibil în succesiunea lor cronologică, aşa încât să realizăm o imagine cât mai
clară a evoluţiei, în timp şi spaţiu, a acestei activităţi dinamice şi complexe,
care este turismul, şi care tinde să devină o ramură a economiei naţionale.
Considerăm însă că cea mai potrivită intrare „în subiect" ar fi o trecere în
revistă a paşilor făcuţi de turismul nostru şi, în context, urmărirea modului
cum a progresat însăşi ideea de drumeţie la români.
— Drumeţia pe pământul de la Dunăre la Carpaţi se practică din timpuri
imemorabile. Din păcate, nu dispunem de documente scrise despre acest lucru,
dar folclorul nostru e bogat în informaţii. Apoi sunt descoperirile arheologice
care atestă şi ele, tradiţia călătoriei. Eu aş aminti aici numai fenomenul
transhumanţei. despre care Ovid Densuşianu, Nicolae Drăganu şi alţii au scris
studii competente. Se ştie însă cu precizie că, în evul mediu, în 1514, au plecat
din Ţările Române, ca să participe la Conciliul din Constanza, trei reprezentaţi:
mitropolitul Grigore Ţamblac, boierul Dragomir şi Gheorghe din Sămurşeni
(Moldova). Ceva mai târziu, înainte de secolul al XIX-lea, au făcut călătorii lungi
în lume stolnicul Constantin Cantacuzino (în Italia). Dimitrie Cantemir (în
Turcia, Persia şi Rusia), tipograful Mihail Ştefan, mesagerul lui Constantin
Brâncoveanu, în Gruzia, Milescu Spătarul în apusul Europei, în Rusia şi chiar
în China. Să nu-l uităm, de asemenea, pe Nicolae Olahus, prieten bun cu
Erasmus din Rotterdam, sau pe domnitorul pribeag Petru Cercel, fiul lui
Pătraşcu Vodă şi fratele vitreg al lui Mihai Viteazul.
— Nicolae Iorga, în „Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi
asupra ţărilor noastre" (1899), în „Istoria românilor prin călători" (1922), ca şi
alţi cercetători, evocă numeroase momente care au ca eroi drumeţi străini pe
meleagurile româneşti. Câteva nume am vrea să amintim, ca o completare la
cele relatate de dumneavoastră. Despre Publius Ovidius Naso se spune că ar fi
primul „turist" la Pontus Euxin. După el, mult mai târziu, au trecut pe la noi
Peter Sparnau, Ulrich von Teunstadt, ieromonahul rus Zosima, francezul
Fourquevaux. Francezul acesta a rămas foarte impresionat de graţia femeilor.
„Femeile – scria el – erau atât de sprintene ca dănţuitoarele din Spania, care
saltă aşa de uşor încât o foaie de trandafir pusă în papucul lor nu se ofileşte".
Au umblat prin Ţările Române Pierre Lescalopier, Giovanni Botero, Paul de Alen
şi Charles de Joppecourt., Câmpiile Moldovei sunt foarte îmbelşugate, udate de
izvoare frumoase şi de râuri care le fac roditoare", observa acesta din urmă,
impresionat de peisajul întâlnit. Dar am vrea să ne apropiem cu evocarea de
zilele noastre.
— Am să mă refer la mişcarea turistică organizată din secolele al XIX-lea
şi al XX-lea. Vă previn însă că nu voi intra, aici, în detalii. Dacă aş face-o, aş
divulga,secretele" pe care le deţin pentru „Istoria turismului din România". Şi-
apoi sunt convins că lucruri deosebite, unele chiar necunoscute mie, vă vor
spune toţi interlocutorii pe care, rând pe rând, îi veţi aborda pentru această
carte. Voi încerca să fiu concis în exprimare, cu toate că nu văd cum aş reuşi
să limitez, practic, spaţiul evocării.
— Atunci nu-l limitaţi, dar nici nu ocoliţi, din dorinţa de a le păstra
pentru cartea dumneavoastră, date şi informaţii interesante.
— Mişcarea turistică organizată pe pământ românesc s-a conturat în a
doua jumătate a secolului trecut. Aceasta e o axiomă. Călătoriile românilor, în
interiorul ţării, sau ale străinilor pe drumurile ei erau numeroase. Cantemir, de
pildă, în,Descripţio Moldaviae", prezintă obiceiuri, peisaje, fapte, oameni. El le-a
cunoscut pe acestea la ele acasă. Deci a călătorit. A privit Ceahlăul din
apropiere, deşi nu l-a urcat. De demult îl urcaseră însă dacii, ciobanii români şi
schimnicii.
Prin Ţările Române, de-a lungul şi de-a latul lor, continuau, cum am
spus, să umble şi străini. Câteva nume e bine să fie citate: Del Chiaro, în
vremea lui Brâncoveanu şi a lui Constantin Cantacuzino, Poster şi Boscovich,
Spallanzeni – naturalist care descrie Valea Prahovei şi Carpaţii – Ludovic von
Sturmer, Wilkinson. Ceva mai târziu vin alţii să ne viziteze şi să scrie despre
noi: Ulvsse de Marsillac, în 1877, redactează un ghid al Bucureştilor; englezul
John Paget şi germanul Johann Michael Salzer străbat o parte din Bucegi şi
urcă Ceahlăul în 1860; Bouquet remarcă personalitatea arhitecturii româneşti,
frumuseţea peisajului, a portului nostru. Mai amintesc pe geograful Emmanuel
de Martonne, Charles Diehl, Henri Focillon.
Dar, ca să nu ne lungim prea mult, am să mă limitez la perioada primelor
preocupări de turism organizat. Fac însă, mai întâi, afirmaţia că turismul s-a
dezvoltat, în bună măsură, în jurul mănăstirilor, în zilele sărbătorilor folclorice
şi în staţiunile balneoclimaterice.
Drumeţia de munte – cea organizată – îşi are începuturile în Transilvania.
— Ioan Turcu, în „Excursiuni pe Munţii Terei Bârsei şi ai Făgăraşului din
punctul la Om de pe Buceciu până dincolo de Negoiul" (Braşov, Tipografia A.
Mureşeanu, 1896) pomeneşte de avocatul Iosif Puşcariu din Braşov, pe care l-a
întâlnit la Omu! Tot atunci s-a întâlnit, sus pe munte, şi cu nişte „domni din
Sinaia".
— Da, pentru că Bucegii erau cutreieraţi deja de multă vreme de
excursionişti veniţi din ambele versante – al Prahovei şi al Branului.
— Să revenim însă la expunerea dumneavoastră de consemnare a
principalelor momente privind turismul organizat.
— Faptul că primele asociaţii turistice au fost înfiinţate în Transilvania
este explicabil prin situaţia economică şi politică mai deosebită a acestei
provincii româneşti. Trebuie semnalat însă că, în lucrările de popularizare a
mişcării turistice redactate de saşi, ca şi în lucrările ştiinţifice premergătoare
străine, se păstra toponimia românească atunci când se dădeau denumiri de
locuri geografice. Menţionăm astfel denumirea Lacu Roşu (Veres to), care au
dat-o primii cercetători ai regiunii Karl Benke (1853V E. Bielz (1857). Fr.
Herbich (1866), în loc de Gvlkos-to, numire adoptată ulterior, cum am arătat
într-o broşură la împlinirea centenarului formării acestui lac (1937).
Naturalistul Spallanzani aminteşte în memoriile sale cu mult înainte (sec. al
XVIII-lea) de Culmea lui Făt din Munţii Făgăraşului, iar geograful Adolf Schmidl
în,Das Bihargebirge" (1863) foloseşte numai toponimia românească a locurilor –
din păcate multe dispărute astăzi – printre care şi indicaţii asupra celor trei
Pietre Grăitoare din Munţii Apuseni.
Un mare rol în stabilirea toponimelor reale, iniţiale, l-a avut Ion
Simionescu. El a redat denumirile româneşti ale multor munţi, văi şi lacuri. A
făcut-o deoarece şi-a dat seama că în publicaţiile săseşti şi ungureşti, ca şi în
hărţile apărute în aceste limbi, toponimele româneşti erau denaturate.
— Să continuăm însă cu evocarea asociaţiilor turistice.
— În România ia fiinţă în 1895 Societatea carpatină din Sinaia. Avea, ca
întemeietor, pe Tache Ionescu. Dintre realizările societăţii menţionez:
desfundarea şi amenajarea Peşterii Ialomiţei, deschiderea drumurilor de munte,
construirea primelor case pe Caraiman şi Omu, organizarea de excursii
colective.
Intre 1903-1916. funcţionează Societatea turiştilor români, care
cuprindea printre membrii săi figuri de distinşi intelectuali ai vremii: Ludovic
Mrazec, Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu Murgoci, Grigore Antipa. Societatea a
construit casa Grindu din Piatra Craiului, a publicat un anuar şi a cultivat
dragostea pentru munte, pentru drumeţie în sufletele unor entuziaşti ca
Bucura Dumbravă, Nicolae Bogdan, Dr. Alceu Urechia, Mihai Haret. Unii dintre
aceştia au devenit apoi ctitorii viitoarei asociaţii turistice Hanul drumeţilor,
înfiinţată în primăvara lui 1921, care îşi propunea să încurajeze „turismul pe
jos" sau drumeţia, singura în măsură să fie practicată de categorii cât mai largi
de oameni. De remarcat că la sfârşitul aceluiaşi an, ia fiinţă la Cluj, din
imboldul profesorului Emil Racoviţă, societatea de turism Frăţia munteană cu
scopul,de a strânge într-un mănunchi puterile celor care iubesc munţii". În
1925 grupul întemeietorilor Hanului drumeţilor transformă această organizaţie
în Turing Clubul României (T. C. R.), asociaţie de turism pentru protecţia
naturii. În jurul anului 1930 Turing-Clubul României avea următoarele secţii:
Bucegi, cu sediul la Sinaia, Braşov, Munţii Apuseni, cu sediul la Cluj.
Bucovina, cu sediul la Câmpulung Moldovenesc.
Propaganda şi realizările Secţiei Munţii Apuseni din Cluj, unde ia fiinţă
secretariatul tehnic al T. C. R., contribuie în scurt timp la înfiinţarea de noi
secţiuni în Transilvania: Retezat (Deva, 1933), Maramureş (Sighet, 1934), Arad
(1935), Satu Mare (1936), Banat (Timişoara, 1937), numărul membrilor secţiei
din Transilvania şi Banat ajungând în 1937 la aproape 1600.
Din 1937 până în 1947 mai iau fiinţă în cadrul T. C. R. secţiile: Sibiu,
Prahova (Ploieşti), Târnavele (Blaj) şi Vrancea (Focşani), numărul membrilor T.
C. R. fiind de peste 6000, din care aproape 1/3 înscrişi în Centrala din
Bucureşti.
Trebuie precizat că preocupările principale ale centralei T. C. R. sau ale
secţiilor convergeau spre următoarele direcţii: excursii colective, conferinţe de
propagandă, cursuri şi concursuri de schi, construirea şi marcajul drumurilor
şi potecilor turistice, hărţi, monograiii turistice, case de adăpost, educaţia
turistică a membrilor.
— Cunoaştem din „Enciclopedia turistică", publicaţie anuală, pe care aţi
condus-o – între anii 1941-1947, rolul însemnat pe care l-aţi avut, atât pe plan
organizatoric cât şi ca propagandist, pentru cauza turismului. Aţi avut însă un
rol deosebit şi în promovarea publicisticii de turism. Ne-aţi putea indica
principalele dumneavoastră realizări în această direcţie?
— Opera turistică de lămurire şi propagandă s-a desfăşurat, iniţial, din
motivele pe care le-am arătat la începutul convorbirii noastre, mai ales în
Transilvania.
În cadrul secţiilor Turing-Clubului României, al „Extensiunii universitare"
şi al „Astrei" am ţinut sute de conferinţe în diferite oraşe, am organizat excursii
în diferite regiuni de munte, în Delta Dunării, Maramureş, Bucovina.
Am contribuit la organizarea balurilor pentru strângerea fondurilor
necesare construcţiei casei Muntele Băişoara.
În anii 1937-1939, când programele de radio erau întocmite de subtilul
poet V. Voiculescu, am prezentat frumuseţile şi pitorescul regiunilor turistice.
Un ecou impresionant l-a avut expoziţia itinerantă: „Oameni şi locuri din
Ardealul de nord", organizată după odiosul dictat de la Vieana, în 1940-1941,
întâi la Bucureşti şi apoi în oraşele: Timişoara, Arad, Alba Iulia, Turda, Braşov
şi Sibiu.
În ce priveşte activitatea publicistică pe tărâm turistic, ea este cuprinsă
în diferite ziare şi publicaţii ce existau în perioada cât am locuit la Cluj.
Articolele mele au apărut în revistele: „Societatea de mâine", „Boabe de grâu",
„Gând românesc", „Transilvania", în „Revue de Transylvanie", condusă de
inimosul academician Silviu Dragomir.
— Aţi putea să ne spuneţi la care din lucrările pe care le-aţi scris ţineţi
mai mult, având în vedere, desigur, contribuţia pe care au adus-o la
dezvoltarea turismului şi ocrotirea naturii?
— E foarte greu de spus, Totuşi, voi încerca o schiţare cronologică,
referindu-mă la cele principale.
Găsesc că pot menţiona pe primul loc „România balneară şi turistică"
(1932), scrisă în colaborare cu Emil Ţeposu, premiată de Academia Română,
considerată de scriitorii Emanoil Bucuţa şi Cezar Petrescu, drept primul ghid al
ţării noastre. „Enciclopedia turistică", al cărei redactor-şef am fost, era
recomandată de prestigioasa revistă ştiinţifică „N. Adamachi" din Iaşi în 1942
„ca un minunat îndemn la drum, care nu trebuie să lipsească de pe masa de
lucru a nici unui intelectual român", iar scriitorul Emanoil Bucuţa (1943) găsea
că „toată ţara cu frumuseţile şi cu durerile ei se desprind din aceste foi".
Ţin, fără îndoială, la studiul „Turismul în România", publicat în
Enciclopedia României (1943), care a atras atenţia geografilor noştri şi, fireşte,
la „Ocrotirea naturii" – devenită de curând „Ocrotirea naturii şi a mediului
înconjurător" şi intrată în al 20-lea an de apariţie – în paginile căreia mă
străduiesc, în calitate de prim-redactor, să imprim, între altele, şi necesitatea
unei concilieri între ceea ce se numeşte eficienţa economică a turismului şi
primatul ocrotirii naturii.
 Continuând ideea abordată la început, menţionez că în anul 1947 Turing
Clubul României poseda 19 case de adăpost, situate în Carpaţi. Precizez, de
asemenea, ca T. C. R. a funcţionat până în anul 1947.
— Până în anul 1947, când a început acţiunea de reorganizare a mişcării
turistice pe baze noi, au existat în ţara noastră, în afară de T. C. R., şi alte
asociaţii turistice. O enumerare a lor ar fi deosebit de instructivă, mai ales că,
despre ele, nu mai vorbeşte nimeni în ultima vreme.
— Am să menţionez, mai întâi, pe cele înfiinţate din iniţiativa particulară,
căci, de la jumătatea deceniului al IV-lea al secolului nostru, statul român îşi
asumă, parţial, patronarea şi organizarea oficială a turismului.
În 1902, la Iaşi, se constituie Societatea de gimnastică, sport şi muzică,
cu activitate turistică în muntele Ceahlău. O bună activitate turistică a
desfăşurat Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României (A. D. M. I. R.-
1929) în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezăr-Păpuşa. Asociaţia turistică
România pitorească (A. T. R. P.) marchează poteci în munţii Ciucaş şi Penteleu,
construieşte o casă de adăpost pe muntele Ciucaş, organizează excursii şi
editează un buletin lunar. Clubul alpin român (C. A. R.) efectuează ascensiuni
grele în munţi, marchează şi el o serie de poteci pe versantul nordic al
Bucegilor, editează un foarte preţuit buletin alpin. În masivele Bucegi şi Piatra
Craiului activa, de asemenea, Clubul carpatin român (C. C. R.). În munţii
Lotrului, Cibinului şi Sebeşului îşi făcea simţită prezenţa asociaţia Munţii
noştri. Alături de aceste organizaţii funcţionau şi altele despre care astăzi îşi
aduc aminte prea puţini. Iată numele lor: Dor de ducă, în Bucureşti; Amicii
Predealului; Clubul turistic din Oltenia; Clubul turistic bănăţean din
Caransebeş; Brădetul din Sibiu; Hai la drum, în Bucureşti ş.a.
— Am aflat, în perioada documentării pentru discuţia cu dumneavoastră,
că în 1919 s-au pus bazele unei asociaţii turistice muncitoreşti. Se numea
Prietenii naturii şi avea cincisprezece filiale răspândite pe tot cuprinsul ţării.
După 1921, anul creării Partidului Comunist Român, asociaţia a fost folosită de
către partid ca un cadru propice şi eficace pentru îmbinarea activităţii turistice
propriu-zise cu munca de educaţie politică şi patriotică.
— Această asociaţie era, într-adevăr, destul de dinamică. Trebuie precizat
însă că şi din celelalte asociaţii făceau parte, ca membri titulari, muncitori sau
cetăţeni cu o condiţie socială şi materială mai modestă. Statutele tuturor
asociaţilor pe care le-am citat nu prevedeau, ca o condiţie a intrării în rândurile
lor, vreo clauză care să se refere la profesie, naţionalitate sau origine socială.
— Aţi amintit, ceva mai înainte, principalele asociaţii care promovau
turismul de munte. Se practicau, totuşi, în anii la care va referiţi, şi alte forme
de turism – turismul automobilistic, ciclismul, campingul, turismul fluviatil şi
maritim.
— Existau organizaţii ce patronau şi sprijineau aceste forme de turism.
Cea mai importantă a fost Automobil-Club regal român, în Bucureşti. Avea
filiale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Timişoara, Sibiu. În jurul anului 1930, au
funcţionat şi câteva întreprinderi comerciale – sau asociaţii de propagandă –
care se ocupau de organizarea unor excursii mai lungi, în grupuri, în ţară şi în
străinătate. Existau un oficiu de călătorie al C. F. R. şi un serviciu de turism C.
F. R. Existau, de asemenea, Societatea academică de turism şi Federaţia
societăţilor de turism din România. Precizez, la sfârşitul acestei sumare
incursiuni în istorie, că în 1926 s-a constituit Oficiul Naţional de Turism, pe
criteriile de organizare formulate de Emil Racoviţă şi că, în 1936, se legiferează
funcţionarea lui, desfăşurându-şi activitatea pe lângă Ministerul de Interne. Aş
vrea să reţineţi, în fine, că în anii celui de al doilea război mondial, până prin
1948, preocupările pentru turism au fost, evident, diminuate din cauza
condiţiilor speciale din acea vreme, Nu pot afirma însă că drumeţii pasionaţi nu
au găsit, chiar în astfel de condiţii, o oră de răgaz pentru o excursie. Unii
făceau ascensiuni în munţi, în armată fiind, duminica sau în zilele lor de
permisie. Adaug chiar că în perioada dintre 1940-1947 tineretul de la
Universitatea din Cluj, refugiat la Sibiu, ca şi Secţia de tineret a T. C. R.,
formată îndeosebi din studenţi de la Politehnica din Bucureşti, au desfăşurat o
vie activitate, nu numai ca organizatori de excursii, dar şi de marcaje în diferite
masive muntoase, ca Bucegi sau Retezat.
— Mult timp, tovarăşe profesor, activitatea şi călătoriile dumneavoastră
s-au îndreptat mai ales spre cunoaşterea problemelor legate de ocrotirea
naturii. Aţi pledat în favoarea lor, încă din 1921, odată cu întemeierea Hanului
drumeţilor. Când s-a înfiinţat prima Comisie a monumentelor naturii aţi
devenit secretarul ei pentru Transilvania, iar din 1944 membru al Comisiei
monumentelor naturii pentru întreaga ţară. Din 1950, când comisia a trecut
sub auspiciile celui mai înalt for ştiinţific – Academia R. S. România – aţi
reprezentat ţara la diverse conferinţe, simpozioane şi colocvii în Franţa, Olanda,
Elveţia, R. D. Germană, R. F. Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Luxemburg, Uniunea Sovietică, Iran, Zair. Aţi prezentat, în cadrul unor
asemenea întâlniri internaţionale, comunicări axate pe raportul ce trebuie să
existe între turism şi natură. Aţi susţinut ideile şi recomandările comisiei de
experţi de la Arieş.
— Este adevărat că am făcut parte, ca invitat al dr. Luc Hoffmann,
iniţiatorul acestui simpozion şi actual vicepreşedinte la Fondul mondial pentru
natură, din comisia de experţi, dar aş vrea să adaug că un simpozion despre
relaţiile dintre turism şi ocrotirea naturii al ţărilor socialiste a fost organizat
sub auspiciile Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii la Cluj în
septembrie 1968, hotărârile şi propunerile sale fiind publicate în
revista,Ocrotirea naturii" (tomul 13, nr. l, 1969). S-a arătat atunci că printr-o
planificare coordonată – care admite necesitatea de a limita numărul
vizitatorilor în parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale, de a ocroti flora,
fauna şi alte obiective naturale (martori geologici, zăcăminte fosilifere, peşteri)
şi în general toate componentele peisajului – se poate ajunge la o colaborare
eficientă.
Fără îndoială, sunt extrem de instructive recomandările Comisiei de
experţi de la Arieş. Eu mi-am însuşit organic spiritul lor şi le folosesc adesea ca
argument atunci când sunt pus în situaţia de a „explica" relaţia adevărată
dintre turism şi ocrotirea naturii. Dar, pentru că le am la îndemână, va rog şi
pe dumneavoastră să notaţi măcar câteva propoziţii din ele. Iată, bunăoară, ce
se scrie aici: „Este necesar ca parcurile naţionale să fie deschise publicului în
limitele capacităţii lor de primire; dar recreaţia şi celelalte valori social-
economice nu trebuie să piardă din vedere primatul ocrotirii sau al restaurării
naturii bazate pe cercetări ecologice". Mai departe, în acelaşi document se
afirmă: „Este de dorit ca importanţa turismului în natură, atât pe plan
educativ, cât şi economic, să fie luată în considerare la cel mai înalt nivel, să i
se acorde toate înlesnirile de către ministerele interesate, la acelaşi nivel cu
celelalte activităţi sportive şi culturale".
— În acest context al grijii faţă de mediul înconjurător, de natură, v-am
ruga să vă exprimaţi părerea despre viitorul muntelui, în raport, desigur, cu
tema pe care o abordăm noi în această carte: turismul.
— Din punct de vedere turistic, muntele românesc are perspective
deosebite, fiind mult mai înzestrat decât munţii din alte părţi ale lumii. Dar nu
numai muntele e interesant pentru turism. Întreaga ţară oferă faţete inedite
pentru călătorul îndrăgostit de frumos. Şi asta spre deosebire de ţări cu veche
tradiţie turistică. În Italia, de pildă, poţi vedea oraşele, poţi vedea monumentele
civilizaţiei antice sau medievale, nenumărate muzee de artă, dar un sat specific
ca Ortisei din Dolomiţi, foarte vizitat, este o raritate. La noi, pretutindeni
întâlneşti lucruri deosebite. Satele noastre din Maramureş sunt uimitoare, nu
suportă comparaţie cu localităţile rurale din alte state. Iar în organizarea
diferitelor muzee, suntem la loc de frunte în Europa. Avem zone turistice
complexe, minunate din toate punctele de vedere, cum ar fi Ţara Haţegului şi
Retezatul. Aici găsim „de toate": biserici vechi, ctitorii ale cnejilor români cu o
arhitectură originală, oameni îmbrăcaţi încă în portul strămoşesc, un folclor
variat şi opulent, obiceiuri cum sunt nedeile, păstrate din vechime.
— Consideraţi că patrimoniul nostru turistic este valorificat în mod
eficient şi raţional?
— Nu voi face o comparaţie cu trecutul. Baza turistică românească
contemporană, realizările complexe şi în acest domeniu, în ultimii ani, nu pot fi
comparate cu ceea ce exista înainte de al doilea război mondial. Astăzi turismul
e dirijat de stat, se dezvoltă planificat şi aduce mari beneficii. De binefacerile lui
se bucură întregul popor. În plus, vin atâţia străini să-şi petreacă concediile
estivale pe litoral sau în Munţii Carpaţi, în Delta Dunării ori drumeţind de-a
lungul şi de-a latul ţării. E un semn de civilizaţie acest „puls" al turismului, cu
nimic mai prejos – desigur, păstrând anumite proporţii – decât turismul în alte
state europene. Totuşi, eu cred că uneori s-au luat măsuri pripite, mai ales în
ce priveşte legătura firească între turism şi natură, despre care am vorbit şi mai
înainte. S-a greşit când, în Bucureşti, de pildă, din raţiuni determinate de
sistematizare, s-au sacrificat foarte mulţi arbori. Prea târziu s-a concretizat
decizia primăriei municipiului, dispoziţiile acesteia prin care se interzice să mai
fie tăiaţi arborii oraşului. Pentru tăierea fără o justificare absolută a unui
arbore în Capitală, vinovaţii sunt acum pedepsiţi. Eu consider că nici secarea
lacului Greaca, cu ani în urmă, nu a dat agriculturii ceea ce se spera că va da.
Dar sunt şi alte exemple de acest fel.
A doua parte a convorbirii cu profesorul Valeriu Puşcariu s-a derulat în
câteva seri prelungi, acasă la domnia sa, pe strada Stupinei din Bucureşti,
începeam cu întrebări obişnuite, mai ales despre activitatea privind redactarea
şi editarea revistei „Ocrotirea naturii". Avea mari dificultăţi cu ea într-o vreme.
Ne întreba şi domnia sa ce mai facem, preciza că ne-a întâlnit numele în vreo
revistă ori că ne-a auzit vocea difuzată la radio şi se bucura sincer de micile
noastre succese, încet, încet, discuţia se închega solid, căci profesorul, stârnit
de noi, evoca momente trăite aievea în ţară sau peste hotare. Iar atunci când, în
cursul evocării, îşi cita propriul nume, ne ruga să fim atenţi la redactarea finală
a convorbirii.
Ne interesa, între altele, să aflăm cum s-a înfiripat dragostea pentru
natură şi turism a profesorului.
— O dată precisă n-aş putea să va indic. Este cert însă că dragostea
pentru natură o am de la tatăl meu. Era din Sohodolul Branului şi el m-a dus
prima oară prin păduri şi munţi. În copilărie am cunoscut pădurea şi viile de la
Niculiţel, împrejurimile mănăstirii Cocoş, apoi Ozana lui Creangă şi ruinele
Cetăţii Neamţului, unde, în clasa I primară, am luat premiul I cu cunună, la
împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Apoi, îmi amintesc de
o întâmplare şugubeaţă, când eram elev în clasa a treia de liceu. Tatăl meu a
hotărât în vară să plece cu „maestrul" Iftiţă la Dorna, spre a cumpăra cai
frumoşi. A refuzat să mă ia dar, în înţelegere cu vizitiul, m-am ascuns – pentru
două pachete de tutun – în fânul din spatele căruţii, unde am călătorit până la
popasul de la Pătru Vodă. Acolo m-a descoperit tata. Deşi era un om aspru,
surprinderea a fost atât de mare, că nu m-a dojenit. I-am spus că voiam sa văd
şi eu locurile minunate de pe Valea Bistriţei şi m-a înţeles. A fost prima
mea,excursie" mai lungă. În liceul internat din Iaşi, l-am avut profesor, nu
numai pe Hogaş, ci şi pe Teodor Bădăran. Hogaş, la literatură, ne punea să
facem toamna, obligatoriu, câte o compunere cu tema,Cum am petrecut
vacanţa".
— Aţi drumeţit împreună?
— Cu Hogaş n-am călătorit, dar l-am întâlnit în munţi, la schitul Durău.
Era foarte simpatic, dar rustic.
Îmi vine în minte o altă excursie, de astădată iniţiată de mine în vara
anului 1914. Eram elev în clasa a VI-a a liceului internat din Iaşi. L-am avut
drept conducător pe cunoscutul profesor de ştiinţe naturale şi în acelaşi timp
director al liceului – Teodor Bădărău. Am fost atunci pentru întâia oară în
Bucovina, fiind foarte bine primiţi de mitropolitul Vladimir de Hepta. Am vizitat
sate cu mănăstiri, trecând frontiera vitregă chiar în ziua declarării războiului
din 1914. Relatarea acestei excursii am publicat-o în câteva numere din
toamna anului 1914 în,Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor". În continuare, grupul de
elevi excursionişti a coborât pe plute Valea Bistriţei până la Răpciuni şi a urcat
Ceahlăul.
Tot la Iaşi am luat parte la excursiile din anii studenţiei. La Facultatea de
ştiinţe am avut profesori pe Ion Borcea, Alexandru Popovici, Ion Simionescu.
Cu ei şi cu şefii de lucrări Mihai David şi Constantin Motaş am cunoscut
bălţile de o neasemuită bogăţie – pe atunci – ale Jijiei, frumuseţile pădurii
Bârnova şi ale Dealului Repedea, monument al naturii, de unde se desfăşoară
impresionanta privelişte a oraşului Iaşi. sau am cutreierat pajiştile de sub
muntele Rarău în căutarea florilor rare.
 Deşi îndeosebi mă atrăgea muntele, tot în aceşti ani am vizitat într-o vară
litoralul. Am cutreierat pe jos. ori călărind pe un măgăruş, coasta Mării Negre
de la Capul Tuzla la Constanţa.
— De la Iaşi, după război, aţi plecat la Cluj ca asistent al lui Emil
Racoviţă. L-aţi cunoscut, aşadar bine şi îndeaproape pe marele nostru
biospeolog, cel care, cu ani în urmă, vizitase regiunile polare sudice. Ce amintiri
păstraţi despre el?
— Emil Racoviţă este întemeietorul societăţii turistice Frăţia munteană.
Societatea a luat fiinţă În toamna anului 192 1 la Cluj, şi acţiunea trebuie
explicată, în primul rând, prin dorinţa lui Racoviţă şi a intelectualilor clujeni de
a determina, imediat după război, şi în domeniul turismului, o amplă mişcare
românească. Asta cu atât mai mult cu cât în Transilvania existau până atunci
două societăţi turistice dinamice: Societatea carpatină ardeleană din Sibiu şi
Societatea carpatină ardeleană din Cluj. Una dintre cele mai de seamă reuşite
ale Frăţiei muntene a fost, fără îndoială, introducerea, în cadrul diferitelor legi
ce se elaborau atunci, a noţiunii de turism. În acest sens, un rol deosebit l-a
avut generalul Nicolae Vicol, fostul preşedinte al „Societăţii de hidrologie
medicală", înfiinţată în 1922.
— Sub îndrumarea lui Emil Racoviţă aţi lucrat mulţi ani, din 1922 până
în 1940, când eraţi asistent la Institutul de speologie a Universităţii din Cluj.
Am vrea să ştim dacă aţi călătorit împreună.
— Da, de mai multe ori. Dar a fost suficient ca o singură dată să-mi
atragă atenţia asupra necesităţii ocrotirii naturii pentru ca datorită respectului
pe care i-l purtam şi influenţei pe care o avea asupra mea, aşa cum spuneam,
aceasta să devină lege pentru mine.
— Vă mai amintiţi acea împrejurare?
— Sunt în viaţă anumite momente pe care nu le uiţi niciodată. Iar
întâmplarea la care mă voi referi a fost una dintre acestea. Era prin 1922. când
am făcut prima explorare de peşteri împreună cu marele savant.
Eu, prin tradiţie, ca descendent dintr-o familie de. puşcaşi, care l-a dat,
între alţii, pe Ion şi Sextil Puşcariu, eram un bun ţintaş. Îmi plăcea vânatul la
păsăret mic. Mă aflam cu Racoviţă la Gârda de Sus, la marginea unei păduri. În
ziua aceea multe au fost păsările ce au căzut victimele faimei mele de trăgător.
Racoviţă m-a văzut şi mi-a spus: „Măi, Puşcariule, şi natura trebuie ocrotită".
Eu, înţelegând aluzia, nu m-am dat bătut şi am replicat: „Bine, dar
dumneavoastră aţi vânat foci şi alte animale mari. Eu? împuşc doar nişte
păsărele." „Am ucis animalele fiindcă am fost nevoit să supravieţuiesc, când mă
aflam în imensităţile gheţurilor antarctice. Tu însă trebuie să ştii că toată fauna
acestui pământ trebuie ocrotită. Chiar şi fauna subterană." De atunci am
devenit un perseverent ocrotitor al naturii.
— Spre sfârşitul deceniului al treilea, în calitatea dumneavoastră de
secretar general tehnic al Turing Clubului României, aţi luat iniţiativa creării
secţiunilor zonale ale asociaţiei. Curând aţi reuşit să imprimaţi acestora o
muncă eficientă. Ne-aţi declarat că văzând, văzând Racoviţă că activitatea
dumneavoastră era mult mai dinamică decât cea a asociaţiei pe care o
conducea, v-a felicitat şi v-a spus: „Acum este momentul să vă dau vouă
zestrea noastră". Aţi preluat deci şi activitatea Frăţiei muntene. Asta se
întâmpla în 1933, odată cu autodizolvarea Frăţiei muntene. De ce s-au petrecut
aşa lucrurile? Era cumva obosit Emil Racoviţă?
— Puţină oboseală se putea observa desigur şi la Racoviţă. Dar Frăţia
munteană nu a fost dizolvată, nici autodizolvată, cum ştiţi dumneavoastră. E
vorba numai de contopirea ei în Turing Clubul României. Fuziunea a fost
determinată de nevoia unirii asociaţiilor turistice româneşti, adică de
cuprinderea lor în cadrul T. C. R., cea mai puternică asociaţie turistică din
ţară. Se realiza astfel în Transilvania o forţă egală cu aceea a Societăţii
Carpatine ardelene din Sibiu. Şi-apoi mai e ceva care trebuie precizat, pentru a
respecta adevărul: Frăţia munteană a fost prima asociaţie românească ce a
cerut fuziunea cu T. C. R. Celelalte manifestau tendinţe divergente.
— Sperăm să avem prilejul de a consemna, în viitoarele convorbiri,
aspecte amănunţite despre activitatea unora din asociaţiile turistice româneşti
din Transilvania. Am angajat deja discuţii, în acest sens, cu doctorul Caius
Lepa, cu profesorul Aurel Piţu şi cu Francisc Nistor. Poate ne vor spune ceva şi
despre societatea turistică Şoimii din Sibiu, condusă de Romul Popescu, şi
despre Aurora, condusă de I. Buşiţia, la Beiuş. Pe dumneavoastră v-am ruga,
acum, să faceţi o enumerare a principalelor călătorii peste hotare. Cu ce scop
au fost ele efectuate şi cu ce aţi rămas după consumarea lor?
— Un scriitor francez scria: „Partir c'est mourir un peu". Eu nu sunt de
aceeaşi părere. Aş spune, dimpotrivă, că orice călătorie îţi măreşte pofta de
viaţă. Te îmbogăţeşte din toate punctele de vedere. Aşa mi s-a întâmplat şi cred
că toţi marii pasionaţi peregrini gândesc la fel.
— Ce locuri din lume aţi cunoscut? Ce ţări străine aţi vizitat?
— Cunosc bine Munţii Tatra, o parte din Balcani, Rila şi Rodopi, Triglavul
iugoslav, o parte din Alpii Austriei, Elveţiei şi Italiei. În Alpii Dolomitici, care m-
au atras îndeosebi, m-am întâlnit, în 1934, la un refugiu, cu Albert I, regele
Belgiei în jurul căruia se aflau câţiva ghizi bărboşi. În acelaşi an regele Albert I
a fost victima unui accident pe stânca Marches les Dames din ţara sa.
Am fost membru al Turing Clubului Italiei şi al Clubului alpin francez. În
comisia „Androsace" a Clubului alpin francez am fost propus de profesorul
Rene Jeannel, fost subdirector al Institutului de speologie din Cluj şi apoi
director al Muzeului de istorie naturală din Paris.
În 1926 vizitam peşterile din Vraţa Balkan şi dormeam sub cerul liber în
Rodopi la sfârşitul lunii septembrie, la frontiera bulgaro-greacă. Am cercetat
apoi multe peşteri din Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Italia, Iugoslavia. Cunosc
complexele carstice Macocha şi Demenova, măreaţa gheţărie Eisriesenwelt din
Austria, vestita Postojna din Iugoslavia, ţara lui Linne etc.
Ca asistent la Institutul de speologie din Cluj am ţinut să cunosc pe unii
din distinşii colaboratori ai profesorului Emil Racoviţă, cum a fost Abbe Breuil,
unul din cei mai de seamă preistoricieni, dar şi speolog amator, pe care l-am
condus la complexul carstic Ponorici-Cioclovina, pe cel mai de seamă explorator
al peşterilor din Bosnia şi Herţegovina, Karel Absolon, căruia i-am făcut o vizită
pe când se afla la Brno, sau pe savantul profesor Wesenberg Lund din
Copenhaga. Rezumând, trebuie să spun că am explorat peste 800 de peşteri, în
calitate de simplu cercetător sau de conducător al celor două colective
speologice, din Bucureşti şi Cluj, care activau sub auspiciile Comitetului
geologic (1952-1958).
— În afara observaţiilor legate de specialitatea dumneavoastră, aţi
urmărit, în aceste, călătorii, şi alte obiective?
— Am frecventat marile muzee de istorie naturală (Paris, Viena. Monaco),
numeroase grădini zoologice din Europa. În peregrinările mele dinaintea celui
de-al doilea război mondial am vizitat marile muzee de artă din Europa (Viena,
Praga, Paris. Roma, Dresda, Munchen, Madrid, Copenhaga). Reţin proaspătă în
memorie o călătorie prin Spania în anul 1929. Ţara aceasta m-a atras prin
originalitatea ei, prin creaţia artistică şi deosebita amabilitate a oamenilor. Am
văzut atunci Barcelona, Zaragoza, Cordoba, Toledo, cu minunata pânză a lui El
Greco,Înmormântarea contelui d'Orgaz", uriaşul palat al Escurialului, cu
mormintele regilor Spaniei; am vizitat Sevilla, unde mi-am dat seama – cu
prilejul expoziţiei universale din acel an – de însemnătatea culturii aztece.
Muzeul Prado din Madrid, cu pânzele lui Gova şi Velasquez, măreţia artei
maure de la Granada, palatele Alhambrei şi grădinile Generalife, cu tot ce am
întâlnit în ele m-au impresionat într-un mod deosebit.
— Aveţi de făcut vreo recomandare pentru turismul românesc?
— Eu am mai făcut recomandări, pe baza unor constatări, a unor
concluzii îndelung gândite. N-aş putea zice că vocea mea a fost vocea profetului
din pustiu. În orice caz, pe baza propriei mele experienţe, a învăţăturii pe care
am acumulat-o ca turist şi ocrotitor al naturii, afirm că e nevoie de respectarea
strictă a măsurilor luate de statul nostru privind protecţia naturii şi a mediului
ambiant. E păcat că aceste măsuri nu se respectă, de fiecare dată şi
pretutindeni, în spiritul şi litera lor. Nu de alta, dar pierderile în natură sunt
irecuperabile. Eu aş insista asupra nevoii unei şi mai ample munci de educaţie
a tuturor cetăţenilor şi, în special, a tineretului. Dacă nu vom face azi acest
lucru, mâine va fi prea târziu.
— În primăvara anului 1973 presa noastră a înregistrat o însemnată
distincţie care v-a fost acordată de A. S. R. principele Bernhard al Olandei.
— În adevăr, în mai 1973 mi-a fost decernat la Palatul Soesdik de către
preşedintele Fondului mondial pentru natură (World Wildlife Fund), A. S. R.
principele Bernhard al Olandei, ordinul „Golden Ark" pentru servicii aduse
cauzei conservării naturii. Cu această distincţie au fost onoraţi, în această
primă decernare, prietenul meu Kai Curry-Lindhal, distins ecolog, care lucrează
în cadrul Programului biologic O. N. U. de la Nairoby, şi încă 11 personalităţi
din domeniul conservării naturii (E. M. Nicholson şi lordul Hurcomb – Anglia;
Lawrence, Spelman, Rockefeller – Statele Unite ale Americii, dr. D. L. Serventy –
Australia).
Menţionez că între membrii ordinului „Golden Ark" se află şi preşedintele
Republicii Zair, Mobutu Seke Seko, iar de curând Şahul Iranului.
RADU ŢIŢEICA.
Profesor universitar, inginer doctor în ştiinţe. A urcat, printre primii,
abruptul prahovean al Bucegilor. Membru al Turing Clubului României şi al
Clubului alpin român. A făcut parte din comitetele de conducere ale acestor
asociaţii.
PĂRINŢII MI-AU CĂLĂUZIT PAŞII ÎN BUCEGI
— Într-un articol intitulat „Etapele explorării Bucegilor", publicat într-un
buletin de informare editat la institutul unde aţi activat ca profesor, scriaţi:
„Turismul de munte organizat, în România, îşi are leagănul tot în Bucegi."
Rosteaţi acolo un adevăr la conturarea căruia aţi contribuit încă din vara
anului 1913, când aţi urcat prima dată pe munte, pe Valea Jepilor, la casa din
Caraiman şi, apoi, la Babe, cum mărturiseaţi în altă parte.
— După data primului meu urcuş pe Bucegi, când mi-am însoţit părinţii,
se poate constata că fac parte dintr-o generaţie care a străbătut munţii înainte
de primul război mondial, între cele două mari conflicte şi, ani în şir, ce se
prelungesc până azi – după cel de al doilea război.
— Bucegii, deşi sunt munţii noştri cei mai umblaţi, au o istorie mai puţin
veche decât Ceahlăul, de pildă, şi este curios că printre primii drumeţi pe
potecile lor au fost şi străinii: J. A. Vaillant, care, între 27 şi 29 iulie 1839,
ajunge pe Omu, John Paget, în 1840, germanul Schur, la 1854, Yohann
Michael Salzer din Mediaş, autorul cărţii „Reisebilder aus Siebenburgen" –
publicată la Sibiu în 1860 – britanicii Leslie Stephen şi Bryce.
— Este adevărat ce spuneţi, dar aţi omis să faceţi o precizare esenţială:
profesorul francez de la Sfântu Sava – Vaillant – a fost însoţit de slugerul
Angelescu, în Bucegi, iar în ascensiunea lui pe Ceahlău s-a folosit de ghidul lui
Asachi, apărut la Iaşi, în 1840. Şi chiar dacă cel mai vechi nume pe care l-am
descoperit pe stânca de la Omu este P. Duck, 1844, să nu uităm că ciobanii şi
vânătorii români au străbătut munţii, în lung şi în lat, din cele mai vechi
timpuri. Ei nu şi-au scris numele pe stânci sau trunchiul copacilor, dar au
aşezat pe podurile Bucegilor stâni şi bordeie, care au fost legate, prin locurile
mai accesibile, de satele risipite în Valea Prahovei. Au luat naştere, astfel,
hăţaşele ciobăneşti, care cu timpul au devenit adevărate poteci.
—.şi care erau folosite, cu siguranţă, şi pe vremea când aţi început
dumneavoastră activitatea turistică.
— Pe vremea aceea, adică acum mai bine de şaizeci de ani, numărul celor
ce parcurgeau Bucegii era mic. Ei porneau, aproape toţi, fie din Sinaia, fie din
Buşteni. De alpinism, în sensul actual al termenului, nu era vorba; totuşi, cei
mai întreprinzători se abăteau, din când în când, din potecă, pe unele trasee de
abrupt mai uşoare. Legătura dintre localităţile de pe Valea Prahovei şi platoul
Bucegilor era asigurată de câteva poteci bune, care înlocuiau vechile poteci
ciobăneşti. Astfel, drumul, şi azi folosit, din lungul fostului funicular al fabricii
de hârtie din Buşteni, a înlocuit un vechi hăţaş, ale cărui urme se mai văd încă,
pe alocuri. Un alt drum, vechi, de legătură între Buşteni şi platou, urca prin
pădurea de la poalele Caraimanului prin poiana numită azi „Poiana Calinderu",
spre poiana de la capătul de sus al pădurii, căreia i se spune „Poiana Târlelor",
„Poiana Lungă" sau „Poiana a doua"; se strecura prin pante ierboase şi peste
creste şi vâlcele, până la şaua de sub „Stânca berbecilor", de unde continua pe
„Brâul Portiţei", până în „Valea Jepilor", prin care suia la culme, înainte de
primul război, porţiunea acestui drum, cuprinsă între Buşteni şi „Poiana
târlelor", era o potecă excelentă, perfect lucrată, şi care, din loc în loc, avea
chiar bănci de odihnă.
Locul acestui traseu, pe care umblau primii turişti ai Bucegilor, a fost
luat, prin 1898 sau 1899, de poteca de pe Valea Jepilor, excelentă până prin
1918; ea urca de la carierele de piatră din Buşteni până în Şeaua Mică a
Caraimanului. Un drum destul de umblat şi el era cel făcut de grăniceri prin
Valea Cerbului. Poteca grănicerilor venea din Predeal peste Diham, la Pichetul
roşu, prin pădurea de la poalele Morarului până la Valea Cerbului prin care
urca până la Omu, iar apoi, pe culmea Doamnelor, ieşea la Strunga şi se
îndrepta, mai departe, spre Giuvala. Deşi, personal, înainte de primul război nu
le-am folosit, ştiu că existau potecile ce duceau de la Sinaia la Vârful cu Dor,
cea de pe Piatra Arsă, poteca de la Omu spre Râşnov prin Valea Mălăeşti şi
poteca, zisă a lui Take Ionescu, ducând de la Casa Mălăeşti la Pichetul roşu.
— Aceste poteci erau marcate? De-a lungul lor existau, cumva, case de
adăpost sau refugii?
— Acţiunea de marcare a Bucegilor începuse încă la sfârşitul secolului
trecut, din iniţiativa Societăţii carpatine din Sinaia. Ştiu că existau marcaje pe
Valea Jepilor, la Babe şi apoi la Peştera Ialomiţei, de la Babe la Omu şi pe Valea
Cerbului. O parte din aceste marcaje erau opera profesorului Traian Lalescu.
Problema adăposturilor era mai puţin bine rezolvată atunci, dar pretenţiile
turiştilor erau mult mai mici, în vremea aceea, decât ale celor din zilele noastre.
Afară de chiliile de la schitul de lângă Peştera, la dispoziţia drumeţilor se afla o
casă de adăpost primitivă, în şeaua mică a Caraimanului, acolo unde se
termina urcuşul potecii de pe Valea Jepilor şi unde se găseşte azi Casa
Caraiman. O altă casă de adăpost se găsea pe Valea Mălăeşti, ceva mai jos de
locul casei actuale, într-o poiană fără perspectivă spre Omu. Casa de la Omu
arsese în 1913 şi eu nu am cunoscut-o.
— Turiştii care se avântau, la începutul secolului, către platoul Bucegilor
pe drumurile numite de dumneavoastră erau însoţiţi de călăuze? Exista, pe
atunci, o asemenea îndeletnicire?
— Călăuze propriu-zise nu erau. Turiştii care plecau din Sinaia foloseau
adeseori cai pentru transportul bagajelor, iar însoţitorii cailor, proprietarii
acestora, erau şi călăuze. Unii dintre ei cunoşteau, pe lângă itinerarele de
urcuş, pe cele de platou şi câteva trasee de abrupt (Valea Albă, Valea
Mălinului). Pe aceste văi insă se abăteau rar numai cei întreprinzători. Pe
drumurile mai grele îi conduceau pe turişti buştenarii Niculae Butmăloiu şi
Niculae Gelepeanu, vânători de capre negre şi excelenţi cunoscători ai
abruptului Bucegilor. În cartea sa, „În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului",
publicată în 1910, Mihai Haret indică şi numele câtorva ţărani care puteau fi
folosiţi drept călăuze în Bucegi, în Piatra Craiului, sau pe masivul Iezer-Păpuşa:
David Turcu şi Gheorghe Ion Marin Văsâi din Secăria, Gheorghe Ion Călin din
cătunul Dâmbovicioara, comuna Rucăr, Nicolae Voinescu din Poarta, comuna
Bran, Moise Moiceanu, şi el din Rucăr. Pe Butmăloiu şi Gelepeanu i-am
cunoscut foarte bine, pe ceilalţi nu.
— O să ne rezervăm plăcerea să vă ascultăm vorbind despre aceştia, ca şi
despre alţi pionieri ai turismului bucegist, ceva mai târziu, tovarăşe profesor.
Până atunci, v-am ruga să continuaţi evocarea privind explorarea personală a
Bucegilor, munţi pe care îi îndrăgiţi atât de mult.
— Între 1915-1921 am lipsit din Buşteni. Când am revenit, ardeam de
dorinţa de a reface cunoştinţa cu muntele. O cunoştinţă care, curând, nu se va
mai mulţumi să fie satisfăcută de excursiile prin locurile „clasice", ci una
adâncă, de amănunt, ce se va amplifica an de an şi nu va da înapoi decât în
faţa unor greutăţi nu uşor de învins cu tehnica noastră primitivă. Chiar cu
ocazia primului drum, de „dezmorţire" sau de „antrenament", cum l-am numit
noi, adică fratele meu şi cu mine, am depăşit poienile Calinderu şi a Târlelor şi
m-am avântat în lumea locurilor fără drum lucrat şi fără marcaje, pe micul
hăţiş spre Poiana Verde şi mai departe. Frumuseţea acestor locuri, călcate doar
de vânătorii de capre, a lăsat asupra noastră o impresie uluitoare şi am luat
hotărârea de a explora Bucegii în lung şi în larg şi în amănunt! Fiecare drum,
efectuat după aceea, ne deschidea noi orizonturi şi punea în faţa noastră
probleme pe care doream să le rezolvăm. Prima problemă a fost găsirea Portiţei
Caraimanului. Ne-au trebuit două veri ca s-o găsim, dar căutând-o am
descifrat geografia zonei Caraiman, de la Poiana Târlelor spre Stânca
Berbecilor, prin brâul Portiţei spre Valea Jepilor.
E drept, în acţiunea de explorare a abruptului prahovean al Bucegilor ne-
am folosit de informaţiile obţinute de la unii din cunoscătorii regiunii, în special
de la Gelepeanu şi Butmăloiu. Am folosit şi „bibliografia", puţină, pe care o
aveam la îndemână. Cel care a contribuit însă, în mod hotărâtor, la lărgirea
orizontului şi a dorinţei de a cerceta această regiune a fost inginerul Nestor
Ureche. Îi citisem cărţile „În Bucegi" şi „Robinsonii Bucegilor", dar influenţa lui
asupra mea a crescut după ce, în vara anului 1922, făcuse o vizită la Buşteni
tatălui meu. Nestor Ureche, om cu suflet desăvârşit, era pe atunci cel mai bun
cunoscător „neprofesionist" al abruptului Bucegilor, pentru care avea un
adevărat cult. Cu prilejul vizitei în casa tatălui meu, adusese manuscrisul unei
noi lucrări, „Vraja Bucegilor", în care sunt descrise multe itinerare de abrupt.
Lucrarea lui, citită în manuscris, a constituit pentru mine şi pentru fratele
meu, academicianul de azi Şerban Ţiţeica, ultimul imbold, dacă mai era nevoie,
în dorinţa noastră de a pătrunde toate tainele acelei zone. Imboldul lui Nestor
Ureche nu a încetat niciodată, ca dealtfel nici pasiunea pentru explorarea
abruptului Bucegilor. Pe măsură ce treceau anii şi pe măsură ce ni se
dezvăluiau tot mai multe amănunte, creşteau şi ambiţiile noastre să atacăm
itinerare mai grele.
— Numirea lor ar fi, după părerea noastră, deosebit de utilă pentru cel
care doreşte să scrie „Istoria turismului din România".
— Dacă ar fi să semnalez toate excursiile din abrupt, pe care le-am făcut
sau de care se leagă câte un fapt deosebit, aş lungi prea mult firul amintirilor.
Aş vrea să spun însă că, cu tot farmecul pe care îl aveau pe vremuri plaiurile
înalte ale masivului, mai ales într-o zi liniştită de toamnă când lumina pare
filtrată şi vântul de abia dacă reuşeşte să scuture firele de iarbă, atracţia
regiunii stâncoase era de neîntrecut. Eu nu aş putea preciza de ce prefer
abruptul podurilor de sus. Poate pentru că peisajul e mai măreţ şi mai variat,
poate pentru bucuria efortului fizic şi nesiguranţa reuşitei sau, poate, pentru
plăcerea explorării şi descoperirii văilor şi brânelor, a crestelor şi vârfurilor. În
orice caz, pot afirma că ansamblul acestor cauze m-au făcut să îndrăgesc fără
margini regiunea de abrupt. Aici mă simt ca acasă.
— Tocmai de aceea ar fi păcat să nu vorbiţi măcar despre unele din
drumurile dumneavoastră prin abrupt. Noi suntem gata să notăm tot ce ne veţi
spune.
— Nu pot să uit, de pildă, vara anului 1924 când, ieşind din Poiana
Coştilei pe mica creastă de deasupra Văii Mălinului, am văzut, puţin mai sus
de confluenţa acesteia cu Valea Colţilor, pentru prima dată, capre negre: era un
grup de cinci animale splendide, care-şi făceau jocul alergând pe o limbă de
zăpadă întărită. Cu doi ani mai înainte, în vara lui 1922, am ajuns, cu tata şi
cu fratele meu, în poiana numită azi „la verdeaţă", şi am dat, prima oară în
timp de vară, peste o limbă de zăpadă pe Valea Albă. Ea acoperea valea până
sub bolovanul mare de la jumătatea înălţimii. Atunci s-a lăsat ceaţa de sus şi
n-am putut să ieşim, pe vale, până la platou. De aceea, prima excursie din vara
următoare a fost, din nou, pe Valea Albă. De câte ori n-am străbătut-o apoi, fie
Ia urcuş, fie la coborâş. O singură dată, într-o iarnă, nu-mi amintesc exact
anul, a trebuit să dăm înapoi, înainte de a ajunge pe poduri, după ce am suit
pe traseul nostru obişnuit (adică pe firul văii până la bolovanul cel mare şi apoi
pe coastele Caraimanului) spre locul unde se găseşte azi crucea eroilor. Brâul
care conduce spre cruce era acoperit de lespezi de gheaţă, atât spre Şaua Mare,
cât şi spre firul Văii Albe, iar noi, un grup de cinci persoane, nu aveam nici
colţari, nici măcar o frânghie de asigurare.
Polei şi gheaţă pe stâncă am întâlnit şi în toamna lui 1926, când am
efectuat prima ascensiune a văii Râpa Zăpezii din Moraru. Din Poiana Urzicilor
până la brâul mare al Morarului lucrurile au mers destul de bine, deşi era vânt
şi frig. O mică strungă, chiar sub acel brâu şi vârful de lângă ea, au primit,
atunci numele de Strunga Vântului şi Colţul Vântului. Mai sus, poleiul a făcut
nu numai ca siguranţa prizelor de picior să fie foarte precară, dar să ne îngheţe
complet degetele, aşa încât nici pe prizele de mână nu eram prea siguri. Am
urcat, totuşi, deşi eu, la un moment dat, am scăpat, o bună bucată, în dreptul
parapetului de nord al Arcului Mare. De atunci păstrez, ca preţ al necunoaşterii
materialului tehnic nenecesar în astfel de ascensiuni, o mică cicatrice sub
ochiul stâng.
În vara anului 1929 am atins pentru prima dată Creasta Picăturii, ieşind
de „la verdeaţă" pe un clin cu lespezi şi cu puţină iarbă până la un brâu care,
urmat pe stânga, ne-a scos pe mica creastă de sub hornuri, la cota 2 014 m,
adică la nivelul brâului Portiţei, pe care îl vedem dincolo de Valea Seacă a
Caraimanului.
— Ce sentimente aţi încercat în timpul acestei premiere alpine?
— Mi-e greu să vorbesc acum despre ele. Priveliştea acestor locuri era
însă cu totul nouă pentru ochii noştri. Ansamblul de fire finale, Vâlcelul
Mortului, firul propriu-zis al văii Şeii, văzută din faţă, m-au impresionat
profund, toate părând, practic, verticale. O fotografie luată atunci şi publicată
ceva mai târziu de un prieten, în nu mai ştiu ce revistă, a stârnit vâlvă printre
puţinii turişti care începuseră să cutreiere abruptul şi care, aproape cinci ani
după aceea, au căutat zadarnic locul de unde a fost luată.
— Dumneavoastră şi cercul dumneavoastră aţi luat parte la acţiunile
Grupului alpin constituit după 1930?
— Cercul nostru era destul de restrâns. Nucleul său îl forma tatăl meu,
fratele meu şi cu mine. În jurul nostru s-au strâns câţiva prieteni care ne-au
însoţit mai des în excursiile pe munte: Ion P. Cantuniari, cel mai fidel tovarăş al
nostru, doctor în chimie, ing. Nicolae Nicolescu, în ultima vreme profesor la
Institutul de construcţii, profesorul chimist Costin Neniţescu. Ceva mai târziu
am iniţiat în plăcerile căţăratului pe stânci, desigur la nivelul pe care îl
practicasem noi, şi pe alţi cunoscuţi, dintre care amintesc pe avocatul Nicolae
Dimitriu. Acesta, la rândul său, cu talentul de animator recunoscut, începuse
să organizeze activitatea Grupării alpine, din care s-a născut Clubul alpin
român.
Noi am reuşit, încetul cu încetul, să descifrăm, înaintea celor de la
Clubul alpin român, structura abruptului Bucegilor, să ne punem problema
unor ascensiuni de detaliu şi să lărgim sfera zonei explorate. Am pătruns în
Bucşoiu pe versantul dinspre Valea Mălăeşti şi am descoperit, astfel, un frumos
domeniu de escaladă. Ne puneam, de asemenea, probleme de felul următor:
găsirea celui mai direct traseu de la cabana Mălăeşti la vârful Bucşoiului;
găsirea celui mai scurt traseu de la Claia Jepilor spre platou; descoperirea unui
drum la nivelul brâului Portiţei, din Valea Seacă în Valea Albă; explorarea în
amănunt a crestei Picăturii. Până prin 1934, activitatea grupului nostru se afla
în fruntea mişcării alpine din ţara noastră şi iniţia pe alţii în escaladări mai
grele. După 1934-1935, a trebuit să cedăm iniţiativa celor de la Clubul alpin
român, care, specializându-se în Şcolile de alpinism din Italia şi Germania şi
folosind materiale tehnice adecvate – frânghii, pitoane, carabiniere – s-au situat
în frunte.
Câtva timp, din cauza unor neînţelegeri din cadrul Clubului alpin român,
fratele meu şi cu mine, împreună cu cei mai apropiaţi tovarăşi de munte, ne-
am ţinut departe de grupările alpine care se înjghebau succesiv. Această
reţinere se explica şi prin aceea că noi depăşisem vârsta cea mai bună, la care
poţi rezista efortului intens şi de durată, vârstă pe care şi-o dovedeau prin
acţiuni practice Nae Dimitriu, apoi Nicolae Baticu, Toma Boerescu, Dan
Popescu, Sorin Tulea, Constantin Conteş şi alţii. Cu toate acestea, în 1937, la
insistenţele bunului meu prieten Dimitriu, eu am devenit membru al Clubului
alpin român.
— Unde aţi avut, cum am constatat din consultarea buletinului Clubului
alpin român, o activitate practică şi teoretică de invidiat.
— E adevărat, nu am stat cu mâinile încrucişate, să privesc numai
munca celorlalţi. Cu toate că aş putea fi acuzat de lipsă de modestie, vreau să
menţionez că cercetările care l-au dus pe Nicolae Comănescu pentru prima
dată pe Picătura au fost efectuate, în bună măsură, după indicaţiile mele şi ale
fratelui meu. Exemplele s-ar putea înmulţi.
— În parte le cunoaştem şi noi, dar n-am vrea să amintim aici decât
contribuţia pe care aţi avut-o în cadrul primei şcoli româneşti de alpinism. Nu
vă solicităm, de asemenea, amănunte în legătură cu acţiunile Clubului alpin
român, cu activitatea şi istoria sa, pentru că, conform planului pe care l-am
elaborat când am pornit la alcătuirea suitei noastre de convorbiri, ne-am gândit
ca acest lucru să-l facă altcineva. De aceea, pe dumneavoastră, v-am ruga să
evocaţi, în continuare, aspecte şi momente plasate, în timp, înainte de
înfiinţarea Clubului alpin român. Bănuim că nu v-aţi mărginit numai la
explorarea abruptului prahovean al Bucegilor.
— Până în 1913, colindasem pădurile şi poienile de la poalele Bucegilor,
pe care le cunoşteam destul de bine. Apoi, paralel cu „escapadele" în abrupt, nu
am neglijat parcurgerea drumurilor „clasice", cele de potecă, cele care, încet-
încet, au început să fie marcate. Nu am neglijat nici pătrunderea în alte regiuni
muntoase ale ţării. Am înnoptat la Casa Mălăeşti, la chiliile de la Peşteră, iar
mai târziu la prima casă Peştera, la casa Omu şi la altele.
— Ce condiţii ofereau turiştilor aceste adăposturi la începutul deceniului
al treilea al secolului nostru?
— Sunt convins că dacă unui turist din zilele noastre i s-ar oferi
„confortul" pe care l-am întâlnit în 1921 la chiliile Peşterii, sus, sau în 1922 la
prima casă Mălăeşti ar strâmba din nas: priciuri de lemn, cu paie sau fân, fără
pături şi, evident, fără rufărie de pat şi fără perne. Ce odihnitoare erau însă
nopţile din aceste adăposturi! De aceea, mi-e imposibil să compar prima noapte
petrecută la Mălăeşti, în vara anului 1922, cu ultima noapte când am dormit,
în 1965, la Casa de la Babe! Liniştea pe care am întâlnit-o în primii ani de
munte, când nu existau radio-aparatele portative, şi cinele frugale simple, cu
alimente din sacul purtat în spate toată ziua, nu le-am mai regăsit în ultimii
ani la cabanele ce oferă mese copioase, stropite din belşug cu diferite băuturi
alcoolice şi însoţite de muzica stridentă a acelor radio-aparate. Ce să mai spun
de faptul că, astăzi, datorită, e drept, dezvoltării masive a turismului, acţiune
inevitabilă, sus la Babe sau pe Caraiman se ajunge cu maşina! Am întâlnit
situaţii când noi, cei care umblăm pe jos, constituim obiectul curiozităţii
vizitatorilor „motorizaţi" ai platourilor Bucegilor. De asemenea, fără alt
comentariu, vreau să spun că, pe vremuri, când turistul era turist, cabanierul,
el, era cabanier; era un om de munte, cunoscător al locurilor, gata să dea
sfaturi începătorilor şi de regulă, prieten cu turiştii mai vechi.
— Aţi cunoscut îndeaproape pe vechii cabanieri din Bucegi?
— Am cunoscut destul de bine pe mulţi dintre ei. Am fost chiar prieten
cu succesivii cabanieri de la Peşteră: Butmăloiu. Grigore Pescaru, Moise
Roşculeţ, Cristea Voiculescu; apoi cu Ion Stănilă de la Omu, cu fratele lui de la
Mălăeşti şi cu familiile lor. Nu rare au fost drumurile făcute numai de dragul de
a petrece o seară cu vreunul din ei, la gura focului, în cabana de care aveau
grijă. Acum câtva timp, când am fost la cabana de la Peşteră (care, cum se ştie,
a ars), am găsit sufrageria asemănătoare cu un restaurant din Bucureşti.
Serviciul era făcut de mai multe fete în uniformă, cu şorţuleţe şi bonetele albe,
de pe care lipsea numai inscripţia T. A. P. L. E treaba lor dacă alţii se simt bine
într-o astfel de cabană, dar eu nu mă simt acasă, nu-s în largul meu.
— Din spusele dumneavoastră se observă, tovarăşe profesor, nostalgia
după liniştea şi pacea muntelui de odinioară. E, firesc, nostalgia omului care
şi-a făcut din drumeţie o pasiune şi care a împărtăşit-o, ani în şir, şi altora.
Ritmul dezvoltării rapide a turismului, tehnicizarea lui, nu mai permit astăzi
efectuarea unor excursii pe munte în condiţii care să amintească de vremurile
pe care le-aţi evocat.
— Totuşi, şi astăzi poţi găsi în Bucegi regiuni cu liniştea şi natura
neatinse. Aproape toată regiunea de abrupt cunoaşte numai un număr foarte
mic de pasionaţi. Este adevărat însă că, şi aici, nu eşti întotdeauna la adăpost
de manifestările turiştilor de ocazie. Eu am avut chiar conflicte cu unii dintre
cei care, de la Crucea Caraimanului, rostogoleau bolovani în Valea Seacă,
neţinând seama că, pe acolo, ar putea urca cineva.
— Aţi spus undeva, pe parcursul convorbirii noastre, că de-a lungul
anilor de drumeţie aţi străbătut şi alte regiuni ale ţării. V-am ruga să indicaţi
măcar câteva din ele. Noi am vrea sa subliniem, astfel, că şi un bucegist de
talia dumneavoastră poate descoperi peisaje şi locuri pline de frumuseţe, nu
numai în munţii cei mai apropiaţi de capitală.
— Eu sunt, cum bine aţi remarcat, un vechi şi statornic bucegist. Am
parcurs însă şi alte regiuni muntoase din ţară şi am umblat prin regiunile
depărtate de munte: în balta Brăilei, în Deltă, în Bărăgan, la mănăstirile din
Bucovina.
Prima ieşire din Bucegi am făcut-o în 1927, pe Piatra Mare, şi am urmat
un drum neobişnuit: am pornit cu trenul de exploatare din Azuga, pe valea cu
acelaşi nume, până la cantina de la Retivoi; apoi, pe jos, până în circul de
obârşie, de unde, prin nişte poieni în pantă mare, am suit pe masiv. Coborâşul
a fost pe la Tamina, urmând valea direct până la chei, unde am întâlnit o
potecă pe care am ajuns la Timiş. Pe Piatra Craiului am urcat prima dată în
1933, toamna târziu. Ţin minte că, de la Zăplaz în sus, peretele de la Lanţuri
era acoperit cu un strat gros de zăpadă şi, pe alocuri, de gheaţă. Peisajul era
feeric şi m-a impresionat, dar excursiile pe diferite trasee în Piatra Craiului, ca
alpinist, nu mi-au oferit elemente de adevărată noutate. În Munţii Făgăraşului
am fost, de asemenea, de nenumărate ori, pe diferite trasee clasice – spre Negoi,
Bâlea, pe Valea Sâmbetei, pe la Urlea, pe coamă. Am întâlnit şi aici priveliştile
impunătoare de pe Negoi, de pe Vânătoarea, de pe Viştea, de pe culmea Albotei
sau de pe vârful Văiugii. În Făgăraş mi-au plăcut îndeosebi abaterile de pe
traseele clasice. Nu pot uita, de exemplu, drumul de la Strunga Mică din
Căldarea pietroasă a Văii Arpaşului, pe culmea Albotei şi coborâşul în Valea
Arpaşului. M-am convins atunci, odată mai mult, că Munţii Făgăraşului au fost
colindaţi şi cunoscuţi cu decenii în urmă mai în detaliu decât sunt astăzi.
Variaţia traseelor era pe vremuri mult mai mare. Drumeţul poate întâlni în
aceşti munţi poteci largi pe oare, totuşi, azi nu se abate decât rar, pentru că
preferă traseele uşoare şi, îndeobşte, înnoptarea la cabană, îl tentează prea
puţin, sau deloc, o potecă excelentă cum e aceea de pe versantul apusean al
culmei Albota care, pe o curbă de nivel, urmează pe sub coamă o bună bucată
de drum şi apoi, în serpentine largi, coboară spre pădure. Dar asemenea poteci
vechi care, cred eu, ar putea fi revalorificate de către organizatorii de turism, se
întâlnesc şi în alte locuri.
 — Vă amintiţi, acum, vreo întâmplare mai deosebită legată de drumeţiile
dumneavoastră în Făgăraş?
— Îmi amintesc de liniştea desăvârşită pe care am întâlnit-o la Urlea şi,
mai ales, în cabana de piatră de la Lacul Bâlea prin 1927. Aceasta era atunci
singura cabană de la lac, iar noi, adică eu, fratele meu şi Ion Cantuniari, ne
adăpostisem în ea după ce, pornind spre Negoi prin culmea Mierii şi pe creasta
nordică a Laiţei, am fost nevoiţi să ne reîntoarcem şi să poposim aici din cauza
unei ploi răpăitoare, pe care am suportat-o timp de o oră şi jumătate. Ca să ni
se usuce hainele, a trebuit să stăm două zile şi două nopţi în cabana de piatră.
Am stat de vorbă îndelung între noi, iar bătrânul cabanier Mack s-a bucurat să
ne aibă oaspeţi în singurătatea şi liniştea aceea. Ce să mai spun că, acasă la
Buşteni, am ajuns după un drum cu destule peripeţii, flămânzi şi fără nici un
ban în buzunar. Nu pot să uit nici noaptea petrecută la foc, sub cer deschis,
într-un sfârşit de octombrie din anul 1939, când am poposit împreună cu o
echipă a Turing Clubului în poiana „La stâna Tudorii" din Suru, unde venisem
să alegem locul viitoarei cabane. Cabana a fost ridicată tocmai acolo unde
rămăsesem noi noaptea.
Aş putea să evoc şi alte întâmplări din excursiile mele în Făgăraş, sau în
altă parte. Sunt însă atât de multe încât n-aş mai termina niciodată. De aceea,
am să menţionez numai momentul vizitării peşterii de gheaţă de la Scărişoara,
atât pentru impresia lăsată, cât şi pentru faptul că, atunci, s-a născut ideea
coborârii în rapel prin crăpătura dintre gheaţă şi peretele grotei. Coborâre care
avea să ducă la descoperirea etajului inferior al peşterii. Menţionez, de
asemenea, excursiile de pe malul stâng al Prahovei, unde am străbătut un
masiv aproape necunoscut, fiind copleşit de măreţia Bucegilor de peste drum.
Mi-aduc aminte de prima plimbare pe Valea lui Bogdan, la ieşirea din Sinaia,
pe lângă care trec în grabă toţi automobiliştii. Nici unuia nu-i vine ideea să lase
puţin maşina şi să urmeze firul apei spre căldarea de obârşie de sub Setul.
Dacă ar face-o, ar găsi aici o floră minunată!
— Ce impresii v-au lăsat regiunile „de şes" ale ţării?
— Balta Brăilei, azi dispărută, Delta sau Bărăganul mi-au dat senzaţia,
străbătându-le, de odihnă şi calm. Am parcurs în lotcă canalele Deltei, printre
stuf şi sălcii, am colindat în lung şi în lat pădurea de la Letea. Liniştea întâlnită
era deplină. Bărăganul m-a impresionat prin imensitatea lui, întreruptă uneori
de perdelele de sălcii şi salcâmi. N-o să uit niciodată apusurile de soare din
aceste locuri, când un glob roşu se lăsa încet spre orizont.
— Am vrea să ne vorbiţi, din nou, despre unii din oamenii deosebiţi pe
care l-aţi cunoscut de-a-lungul drumeţiilor dumneavoastră. E o rugăminte pe
care am adresat-o mai tuturor interlocutorilor noştri, căci intenţionăm, în acest
fel, sa relevăm măcar parţial, o atmosferă de demult, câteva figuri de entuziaşti
şi pasionaţi ai turismului nostru.
— Am vorbit despre Nestor Ureche, cunoscător desăvârşit al Bucegilor şi
cel mai atrăgător autor de literatură turistică din primele trei decenii ale
secolului. Cărţile lui, începând cu „Zânele din Valea Cerbului" – 1904, şi
terminând cu „Vraja Bucegilor" – 1926, au încântat şi au îndemnat la excursii
generaţii după generaţii. Păcat că nu i se reeditează cele mai bune cărţi, nu
numai „Zânele din Valea Cerbului". Am vorbit, de asemenea, despre Butmăloiu,
Gelepeanu, despre cabanierii pe care i-am ştiut mai îndeaproape. Spre regretul
meu, am cunoscut-o prea puţin pe Bucura Dumbravă, decedată prematur, în
Egipt, în 1926. Am lucrat, în schimb, cu Mihai Haret şi cu Valeriu Puşcariu,
am cunoscut membrii secţiei Frăţia munteană a Turing Clubului României, din
Cluj-Napoca, pe profesorul Moroşanu din Câmpulung Moldovenesc şi pe atâţia
alţii. Lucrările lui Mihai Haret, şi el cunoscător al Bucegilor, ne-au folosit, la
început, ca îndrumător schematic. Articolele lui Valeriu Puşcariu din
calendarele Turingului şi apoi din „Enciclopedia turistică" au îndeplinit acelaşi
rol pentru Transilvania, iar convorbirile cu profesorul Moroşanu ne-au servit
excursiilor pe Rarău. Am mers des pe munte cu membrii Clubului alpin – cu
avocatul Nae Dimitriu, cu inginerul Alexandru Beldie, cu Nicolae Baticu sau cu
doctorul Barbu Nestorescu. Nu pot uita nici pe unii bustenari – Costache
Păduraru, Niculae Lica, Vasile Teodorescu, primii paznici de vânătoare, celălalt
tipograf. Nu voi uita însă niciodată că părinţii mei au fost aceia care mi-au
dezvăluit frumuseţea naturii, călăuzindu-mi primii paşi în Bucegi.
Nu concep, azi, ce ar fi fost viaţa mea fără ascensiuni, fără luptă cu greul
pe munte şi fără visările, cu ochii închişi sau deschişi, pe o coamă, în seara
după un sfârşit de căţărare mai prea. De aceea, acum, mulţumesc din suflet
tuturor celor care mi-au insuflat dragostea pentru munte.
ALEXANDRU BELDIE.
Inginer doctor docent. Botanist. Membru al Turing Clubului României şi
fondator al Grupării alpine. Propagandist al mişcării turistice. Autor al mai
multor lucrări despre flora şi vegetaţia munţilor noştri. Fervent ocrotitor al
naturii.
AM FOST MARTORUL CRUCIALELOR TRANSFORMĂRI ALE
TURISMULUI NOSTRU DE MUNTE
— Prietenii dumneavoastră, tovarăşe Alexandru Beldie, spun că, între ei,
sunteţi drumeţul care aţi bătut munţii chiar înainte de şcoala primară. Şi o
spun – să ştiţi asta! – nu numai cu admiraţie, ci şi cu o undă de invidie.
— Am început drumeţia la munte pe la 7 ani, când, într-o bună zi, mânat
de curiozitatea copilăriei, am pornit-o singur către culmile Bucegilor, al căror
profil îmi apărea zilnic, obsedant, din cerdacul vilei din marginea Sinaiei, unde
îmi petreceam vara. Am pornit-o pe cărările pădurii şi am răzbătut în poiana
„La Sfârşitul Luniii" (astăzi „Cota 1400"). Mi-am croit drum prin pajiştea cu
sumedenie de flori şi cu iarba deasă ce-mi ajungea până la piept şi, dintr-odată,
privirea mi-a aşternut la picioare miniatura Sinaiei şi panorama Văii Prahova,
de care mă despărţisem pentru câteva ceasuri cu trupul şi sufletul. Pe drumul
întoarcerii acasă, am avut simţământul că o părticică din mine a rămas acolo
sus, pe munte. De atunci am revenit mulţi ani de-a rândul pe acel plai şi mai
sus, pe clinele Vârfului cu Dor, unde ciobanul din legendă s-a prăpădit de dorul
mioarelor lui. Am cutreierat apoi, în fiecare vară, toate cărările Bucegilor,
căutând să le desluşesc. Multă vreme am avut drept tovarăşi de drum un băţ şi
o traistă cu merinde; de abia de prin 1928 m-au însoţit câte unul sau doi colegi
de liceu.
— Şi nu va era frică să colindaţi munţii, copil fiind, de unul singur?
 — Nu, pentru că îmi plăcea singurătatea. Totuşi, întâlneam, din când în
când, câte un grup restrâns de turişti. Erau oameni bine „echipaţi", adică
încotoşmănaţi, chiar şi în miez de vară, cu bocanci grei, ţintuiţi, şi jambiere de
lână, cu bastoane înalte (alpen-stock-uri sau alpiştoace, cum ziceau călăuzele
din Sinaia). Purtau saci de spate îndesaţi cu merinde, haine, pătură, lampă de
spirt, cutii de conserve şi altfel de cutii şi cutiuţe, căni şi ibrice şi toate cele
trebuincioane dichisului drumeţului pe munţi cu adăposturi rarissime. Căci,
trebuie să va spun: în 1928 erau în Bucegi numai 4 cabane: la Mălăeşti, pe
vârful Omu, la Peştera Ialomiţei şi la Bolboci; se mai înnopta şi pe priciurile de
lemn, aşternute cu cetină de brad, oferite de călugării de la schitul Peştera.
Pe vremea aceea, turismul se practica aproape exclusiv pe poteci, cele
mai importante fiind marcate prin grija Turing Clubului României. Exista însă
şi o anumită competitivitate sportivă. Astfel, cu cât sacul de spate era mai
voluminos şi mai greu, cu atât turistul era mai „tare"; sacul mic, uşor, era
considerat „sac de fraier". Dacă ajungeai la cabană, până să-ţi tragi sufletul,
erai asaltat de ceilalţi turişti cu întrebări: „Pe unde ai urcat?" „Câte ore ai
făcut?" Şi dacă noul sosit declara, ca excursionist „încercat", că a făcut numai
3 ore de la Sinaia la Peştera Ialomiţei se simţea dator, pentru completarea
performanţei, să adauge: „Şi cu ce greutate în spate!" „Pune şi dumneata,
dom'le, mâna pe sac şi te convinge!" Alţii, pregătiţi pentru mai multe zile, şi cu
scopul cuceririi în final a vârfului Omu, porneau în adevărate expediţii, din
echipament nelipsindu-le pistoalele, îi însoţeau călăuze localnice şi aveau cai de
munte închinaţi, încărcaţi cu toate bagajele şi, pe deasupra, călare, duceau şi
câte un turist mai puţin sportiv.
— Din afirmaţiile dumneavoastră, înţelegem că Bucegii, „bulevardul
Carpaţilor", cum îi numesc unii, erau cutreieraţi în deceniul al treilea al
secolului. Dacă este aşa, înseamnă că va contraziceţi colegii de generaţie.
— Dacă nu vă grăbiţi, o să auziţi şi de la mine că, prin anii 1928-1930 ne
cunoşteam aproape toţi drumeţii prin Bucegi. Eram, parcă, într-o familie,
înfrăţiţi, tineri şi vârstnici, în faţa frumuseţilor necuvântate ale muntelui. Chiar
dacă ne vedeam pentru prima oară, tot ne înfrăţeam repede, bunăoară în
cabana veche, Casa Peştera, seara, când ne povesteam micile peripeţii ale
drumurilor străbătute şi ne împărtăşeam impresiile. Uneori chiar petreceam
împreună cântând cântece populare şi studenţeşti la un pahar de vin negru,
„Păcura de Peşteră" din viile lui Mihai Haret, fondator şi preşedinte al T. C. R.,
„nepotul statuii", cum îi ziceam noi, adică al marelui Spiru Haret. Toate acestea
însă până la orele zece seara, când apărea cabanierul – mai întâi moş
Butmăloiu, apoi „nea" Grigore Pescaru – şi ne amintea regulamentul. Atunci, cu
toţii, disciplinaţi, ne duceam la culcare.
Amintindu-mi de acele vremuri, gândul îmi zboară mai încoace, spre altă
cabană de pe platoul Bucegilor, unde, într-o zi de vară, pe la orele şase după-
amiază, un turist cam subţirel îmbrăcat şi surprins de vremuială pe crestele
dinspre Omu, a pătruns ud până la piele şi dârdâind. La vederea rafturilor
încărcate cu sticle multicolore, strălucind sub lumina tuburilor fluorescente,
abia o reuşit să articuleze: „Vă rog. un rom. un coniac. ceva". A fost prompt
servit cu: „Dumneata nu vezi ce serie acolo? Bufetul se deschide la ora 19!"
Regulamentul care va să zică.
Şi iarăşi gândul mă duce înapoi, spre vechea cabană Peştera, modestă,
cu priciuri pentru dormit şi lămpi cu petrol, dar deosebit de ospitalieră, în care,
odată, într-o dimineaţă de Paşti, am fost întâmpinaţi, cu urările cuvenite, de
cabanierul Moise Roşculeţ, ţăran din Secăria Doftanei: el, împreună cu nevasta
şi cei şase băieţi, îmbrăcaţi în straie naţionale de săfbătoare, aşezaţi ciotcă, ca
la fotograf, în uşa bucătăriei, ne poftea pe cei vreo 30 drumeţi, câţi eram acolo,
să-i cinstim o masă lungă, aşternută din belşug cu cele de trebuinţă. De abia
după această „cinste la casa omului" am devenit clienţi ai cabanierului.
În această casă de la poalele codrilor Cocorei am avut prilejul să cunosc
pe câţiva din înaintaşii turismului nostru, făuritori ai Hanului drumeţilor: pe
Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, Gheorghe Morţun, Ion Colman şi alţii, de care,
cu sfiala celor 15 ani ai mei, nu prea îndrăzneam să mă apropii. Am mai
cunoscut pe unul dintre cei mai activi organizatori şi conducători de excursii ai
Turing Clubului României, Dem. Stoenescu, „taica", de pe urma căruia aveau
să rămână atâtea imagini din munţii noştri, prinsă cu deosebită măiestrie pe
pelicula fotografică. Tot aici am cunoscut câţiva pasionaţi drumeţi, iubitori ai
Bucegilor, care aveau să-mi fie mai târziu cei mai buni tovarăşi de drum. Dintre
ei, vreau să pomenesc numele surorilor Dina şi Tranquilla Colotti, stabilite din
copilărie în Sinaia, însă născute şi crescute în dragostea pentru culmi şi flori
tocmai pe munţii din ţinutul Friulului din Italia de Nord. Împreună, ne
depanăm azi amintirile din tinereţea noastră închinată munţilor, cu satisfacţia
împlinirilor de atunci şi regretul renunţărilor prezente.
— Aţi cunoscut şi pe alţi „oameni ai muntelui'? V-am ruga să ne vorbiţi
despre ei, pentru că noi vrem, prin cartea noastră, să evocăm şi numele şi
chipul acelor pionieri ai turismului românesc, care s-au dus dintre noi sau
care, azi, trăiesc retraşi, încărcaţi de amintiri şi nostalgii. Aţi rostit aici numele
surorilor Coletti. Una din ele, Dina Coletti, astăzi Podeanu, mai urcă încă pe
munţi. Gheorghe Morţun, fostul vicepreşedinte al Turing Clubului României,
decedat în 1976, în vârstă de peste 91 de ani, mai făcea încă scurte excursii
citadine, când sănătatea i le îngăduia.
— Mi-e greu să vorbesc despre toţi oamenii muntelui, pe care i-am
cunoscut. Pentru asta mi-ar trebui timp, ca amintirile să nu denatureze cu
nimic memoria, chipul şi sufletul lor. Sper că în cursul convorbirii să-i pot
aminti pe cât mai mulţi. La întrebarea pe care mi-aţi pus-o, voi răspunde
referin-du-mă la câţiva cabanieri. Unii sunt şi astăzi în exerciţiul funcţiuni,
sunt căliţi în treaba aceasta şi buni cunoscători ai locurilor şi nevoilor
turiştilor. Constantin Moiceanu lucrează la Piatra Arsă, Ion Vila la Padina,
Gheorghe Râşnoveanu la Cota l 500, Gheorghe Bordea la Babele, Gheorghe
Stănilă la Poiana Izvoarelor. Acesta din urmă descinde dintr-un neam de
vrednici râşnoveni, toţi, din tată în fiu, cabanieri sau cu îndeletniciri legate de
munţi, ca păstori, vânători de ursi şi capre negre. Din cei care nu mai sunt
printre noi, trebuie să va vorbesc de Englitera Niţoiu, sinăiancă, născută În
cabană, firavă şi puţintică la trup, că te minunai de unde are atâta putere să
care – cum am văzut-o de atâtea ori – cu spinarea sau căruciorul, cele
trebuincioase cabanei. Era o perfectă gospodină şi mamă, ţinea cabana curată
„lună". Din păcate, a fost smulsă vieţii prea devreme, din cauza efortului şi
extenuării fizice. Moise Roşculeţ, de care am mai pomenit înainte, era exemplu
de ospitalitate românească. El a fost surprins şi ucis de o avalanşă de zăpadă
sub Colţii Guţanului, pe când se afla în fruntea unei caravane ce transporta
alimente la cabana Peştera.
— Poate va referiţi şi la prietenii dumneavoastră, la colaboratorii
apropiaţi, am anii când, ca alpinist, aţi participat la deschiderea unor noi trasee
şi la iniţierea, în tainele acestui sport al curajului, a unora din actualii aşi ai
escaladărilor pe stânci.
— Cum am spus, până prin anii 1927-1928, în Bucegi se practica
aproape exclusiv turism de potecă. Zonele abrupte, cu pereţi stâncoşi,
ameţitori, cleanţurile, brânele şi văgăunele lor reprezentau pentru mulţi încă
un mister. Auzisem că pe acele feţe aspre de munte călcaseră, totuşi, cu mulţi
ani în urmă şi rareori, Rosetti-Solescu, Bucura Dumbravă, Mihai Haret şi, mai
ales, câţiva localnici din Buşteni, ca Tunaru, Jilipeanu, Butmăioiu, la care se
adaugă Stănilă din Râşnov. Ei erau vânători de capre negre, fără gânduri de
performanţe alpine. Li se mai păstrează numele în toponimia de detaliu a
Bucegilor:Drumul lui Butmăioiu", „Brâna lui Stănilă", „Hornul lui Jilipeanu".
— Desigur, nu bănuiaţi, pe atunci, că va fi cândva şi „Hornul lui Beldie"
din Claia Jepilor.
— Sincer să fiu, nu bănuiam. Dar să continuăm. Mai auzisem de câteva
îndrăzneţe pătrunderi în abrupt ale lui Radu Ţiţeica, prin 1927, care aveau să
marcheze începuturile cercetării sistematice a acestor ţinuturi.
Într-o zi din toamna anului 1932, la cabana de pe vârful Omu, atenţia
mi-a fost atrasă de doi turişti mai vârstnici decât mine, neobişnuiţi ca port şi
vorbire. Aveau saci mici, piolete şi o frânghie, şi tot vorbeau despre ascensiunea
făcută. Am surprins termeni prea puţin familiari mie: săritoare. surplombă.
horn. prize. ramonaj. Am înţeles până la urmă că escaladaseră Valea Coştilei
din abruptul prahovean. M-am apropiat de ei şi am intrat în vorbă. Aşa l-am
cunoscut pe răposatul Nae Dimitriu, entuziast şi intrepid pionier al
alpinismului tehnic la noi, din neam de munteni albanezi de prin ţinutul
Pindului, om de o remarcabilă vioiciune spirituală şi trupească, căruia aveam
să-i fiu, încă din anul următor, cel mai apropiat cirac în căţărătura pe stânci;
tovarăşul său de drum din ziua aceea era Eugen Stoian, maestru al sporturilor
atletice.
— A urmat apoi pătrunderea dumneavoastră în misteriosul dar
fascinantul abrupt al Bucegilor.
— Pe acea vreme, singurele jaloane în zonele greu accesibile din Bucegi
erau puse de fraţii Radu şi Şerban Ţiţeica, astăzi oameni de ştiinţă consacraţi,
fii ai marelui matematician Gheorghe Ţiţeica, şi care investigaseră, pentru
prima oară în mod ştiinţific, abruptul prahovean al Bucegilor, dând la iveală
întâia schiţă geografică de detaliu a zonei.
Am îndrăgit apoi mult căţărătura pe stânci, îndeletnicire care pune la
încercare trupul şi mintea, deopotrivă, şi cere curaj, stăpânire de sine,
prudenţă, fiind, totodată, cea mai bună şcoală a disciplinei şi camaraderiei
perfecte în grup; o luptă cu stânca dar şi cu tine însuţi.
Am început cu un echipament improvizat, cu frânghia de rufe luată de la
mama de acasă. Curând însă, mi-am procurat coardă franţuzească specială,
piolet şi colţari elveţieni care costau bani grei pe atunci, câştigaţi de mine cu.
trompeta, ca muzician semi-profesionist în formaţii de jazz, pe la matineuri şi
serate dansante; şi asta împotriva preferinţelor mele muzicale, căci, de fapt,
deţineam funcţia de prim trompetist în orchestra simfonică „Muzica".
— Împreună cu Nae Dimitriu, Ion Şincan, Alexandru Steopoe, Gheorghe
Frim, Petre Bălăceanu şi alţii aţi format „Gruparea alpină" din asociaţia
turistică A. DM. I. R. Gruparea dumneavoastră a constituit nucleul fondatorilor
Clubului alpin român.
— Cu toţii, dar mai ales câte doi din cei de mai sus, câteodată şi eu de
unul singur, cutreieram abruptul Bucegilor, pe văi, brâne şi creste. Ni se
alăturau, treptat, din ce în ce mai mulţi tineri dornici să înfrunte stânca şi să
cunoască farmecul acestor ţinuturi. Pe mine mă pasiona cercetarea geografică
de detaliu: făceam schiţe, fotografii şi foloseam permanent busola „Bezard" şi
altimetrul, notând, totodată, cu grijă, modul de atacare, escaladare sau evitare
a obstacolelor. De mare folos s-au dovedit toate acestea mai târziu, când mi-a
fost dat să conduc numeroase grupuri de neofiţi în ale căţărării. Numai în
perioada 1929-1933, din cele 150 drumuri pe Bucegi, 80 de zile reprezentau
ascensiuni în abrupt, aproape toate în Bucegi, câteva în Piatra Craiului şi în
Munţii Făgăraşului.
— Spuneţi-ne, aceste 80 de zile au fost întotdeauna senine pentru
căţărătorul Alexandru Beldie?
— Un poet seria undeva: „Acel ce cutezător se urcă pe-al muntelui suiş /
Prăpastia-l aşteaptă în adâncu-i prăvăliş." M-a aşteptat şi pe mine de atâtea
ori. La 11 august 1933 era cât pe-aci să mă primească, când m-am prăvălit de
pe Colţii Morarului sub ochii bunului meu tovarăş de drum, Ion Manof. Am
aterizat, după un zbor de vreo 8 metri, ca prin minune, pe buza hăului de vreo
700 m de desubt şi m-am ales doar cu câteva oase de la un picior cam
„deranjate", necesitând spital, ghips etc. Întâmplarea nu „m-a învăţat minte",
cum credeau unii. Chiar din anul următor, după „reparaţie", am pornit, alături
de Leova Stolear, la cucerirea, pentru prima dată, a Colţului Gălbinelelor din
Coştila, pe versantul nordic. Un prieten al casei noastre îi spunea tatei: „Nu-l
mai lăsa să se caţăre pe munţi, e riscant!" „Ce să-i faci? i-a răspuns tata.
Riscurile meseriei. Băiatul meu e alpinist şi riscă să-şi rupă picioarele, iar
dumneata, ca funcţionar sedentar de birou, rişti să te îmbolnăveşti de. trânji".
— Vă rugăm sa continuaţi evocarea faptelor dumneavoastră şi a
tovarăşilor de munte. Dacă nu va este dificil, am dori sa marcaţi, chiar
cronologic, evenimentele pe care le-aţi determinat şi al căror erou, alături de
alţii, aţi fost.
— În 1933 a apărut primă publicaţie de alpinism de la noi, „Buletinul
alpin". Era revistă trimestrială şi se tipărea, la început, sub egida asociaţiei A.
D. M. I. R. În paginile ei am semnat, singur sau în colaborare cu Nae Dimitriu
şi alţii, în anii 1933- 1935, 16 articole în care descriam amănunţit diferite
trasee din abruptul Jepilor, Coştilei, Morarului, precum şi a „premierelor" mele:
Claia Jepilor, pe faţa estică, Colţul Strungii Gălbinelelor, Colţul Gălbinelelor (pe
versantul nordic).
Epoca cuceririlor în „premieră" a vârfurilor şi pereţilor stâncoşi, cu
aplicarea tehnicii frânghiei şi pitoanelor a fost deschisă în Bucegi de Nicolae
Comănescu, cu Turnul Seciului de lângă Peştera Ialomiţei. Tot el, însoţit de Ion
Şincan, înscrie în premieră şi vârful Picătura din Caraiman şi, împreună cu
Gheorghe Frim, Colţul Mălinului din Coştila. Comănescu şi-a sfârşit zilele pe
Bucegi, odată cu doi însoţitori din grup, târât de o avalanşă de zăpadă pe Valea
Coştilei pe care dorea să o cucerească pentru prima dată în timp de iarnă. Seria
premierelor a continuat cu „liderii" Nae Dimitriu, Alexandru Steopoe, Gheorghe
Frim şi alţii, apoi, mai târziu, pe trasee cu un grad de dificultate mai ridicat, cu
Emilian Cristea, Nicolae Baticu, Vasile Conteş, Ionel Coman, Valeriu Enescu.
Seria unor numeroase performanţe alpine din ultimele trei decenii a fost
iniţiată şi organizată de Emilian Cristea, „patronul", dascăl al unei întregi
pleiade de tineri alpinişti, el însuşi cuceritor în cap de coardă. Cristea este,
printre altele, cuceritorul marelui perete al Coştilei din Valea Albă, prin „Fisura
Albastră", studiată, ţesută şi împânzită cu frânghii şi pitoane timp de 7 ani,
până la asaltul final victorios. E un exemplu de perseverenţă. Cine îşi închipuia
că băiatul tăcut şi cuviincios, îmbrăcat jumătate turist, jumătate militar în
termen, care aştepta, într-o dimineaţă de duminică din vara anului 1935, pe
peronul gării Buşteni, vroind să participe la o ascensiune colectivă, condusă de
mine în abruptul Coştilei, şi care se lăsa docil legat şi asigurat în frânghie, dar
care se căţăra surprinzător de bine avea să devină după câţiva ani maestrul
Emilian Cristea? Tot atât de priceput şi tenace era Ionel Coman, azi în fruntea
alpiniştilor braşoveni.
În activitatea de pionierat, la care mi-a fost dat să particip, se înscriu,
începând din 1931 şi primele ascensiuni de iarnă în zonele abrupte ale
Bucegilor, din Coştila, Moraru, Bucşoiu. Pe vremea aceea nu existau cabanele
de pe creastă (Piatra Arsă şi Babele). Întru-cât coborâşul, noaptea pe abrupt,
era exclus, trebuia să traversăm întreg platoul Bucegilor şi să coborâm tocmai
în Valea Ialomiţei la cabana Peştera, îmi amintesc că, într-o zi de decembrie de
acum mai bine de 40 de ani, împreună cu doi colegi de facultate, am izbutit să
escaladăm, iarna, abruptul nordic al Coştilei prin Valea Ţapului. După o luptă
de zece ceasuri cu gheaţa şi stânca, în clipa victorioasă a atingerii marginii
„podului" Coştilei, s-a lăsat noaptea şi negurile şi, pe deasupra s-a pornit pe
viscolit. Retrăiesc, parcă, şi acum momentele acelea de înfrigurare, când, pe
sub hainele îngheţate şi la razele slabe ale unei lămpi electrice de buzunar,
răsfoiam carnetul cu însemnări, unghiuri de marş, repere, luate cu grijă de cu
vară, şi priveam încordat acel ac de oţel tremurător care a îndreptat pe atâţia
corăbieri la liman şi care ne-a îndreptat şi pe noi, în acea noapte de neuitat,
până la uşa cabanei calde şi primitoare.
— Busola şi cunoaşterea până la cele mai mici detalii a traseelor pe
abrupturi şi a punctelor obligate, sunt, aşadar, condiţii indispensabile pentru
un căţărător, mai ales iarna.
 — Nu numai iarna, dar şi vara. Şi am să va povestesc o întâmplare ca să
vedeţi ce însemnătate au.
În vara anului 1935 conduceam, pe Colţii Mălinului, o ascensiune
colectivă întrunind nu mai puţin de 22 participanţi. Ne-a apucat noaptea pe
Brâna Mare a Coştilei şi întreg grupul dispuneam doar de două lanterne
electrice. Cunoscând detaliile terenului, am reuşit, totuşi, cu grupul înşirat
strict în monom, să coborâm în poteca Văii Cerbului, pe încâlcitul traseu de pe
coastele Văii Priponului, pe care chiar în plină zi senină, foarte uşor poţi eşua;
au păţit-o câţiva colegi de-ai mei, necunoscători ai unor amănunte şi „artificii"
şi, ca urmare, „ţuţuiţi" câte o noapte întreagă – unul din ei chiar la numai
câţiva zeci de metri deasupra potecii. A fost scos de acolo, a doua zi, cu o mână
ruptă, legat cu „beţe" de către ciobanii căţăraţi până la el pe prepeleacul de
brad răzimat de săritoare.
— Ceea ce spuneţi, chiar cu evocarea întâmplării triste de mai sus,
sprijină, într-un fel, părerea noastră. susţinută şi în faţa altor interlocutori şi
cu alte prilejuri, că alpinismul nu este numai o activitate destinată unui grup
restrâns de performeri. Credem că el poate să antreneze – pe trasee mai uşoare,
bineînţeles! – şi grupuri mai mari, să devină, adică o preocupare ce ar putea fi
inclusă, deliberat, în programele organizatorilor de turism.
— Ascensiunile colective, în zonele abrupte ale Bucegilor, au fost
organizate iniţial de A. D. M. I. R., apoi de Clubul alpin român şi Clubul
carpatin român. Ele au constituit cea mai de seamă activitate propagandistică
pentru turismul alpin, desfăşurată cu deosebire în perioada anilor 1933-1940
şi, totodată, un important capitol al activităţii mele turistice. Nu mai păstrez
decât răbojul ascensiunilor din cadrul Clubului carpatin român, după care,
între 1935 şi 1938, am condus 24 de „colective", cu un total de 210
participanţi, în timp ce altele erau conduse mai ales de colegii Leova Stolear şi
Vaso Costovici. Numărul participanţilor la o ascensiune varia între 5 şi 20. La
fiecare obstacol al traseului (săritori, hornuri, feţe stâncoase puternic înclinate
etc.) a cărui trecere, adesea riscantă, necesita oarecare iscusinţă în căţărătură
şi cunoaşterea locurilor, conducătorul escalada primul, singur, apoi, odată
ajuns deasupra obstacolului, asigura cu frânghia pe fiecare participant în
parte, uneori chiar „ajutând" prin tracţiune pe cei mai puţin îndemânatici în
folosirea „prizelor". Urma tracţiunea sacilor, de asemenea pe rând. Am trecut şi
prin clipe grele, aş putea spune chiar dramatice, prilejuite de vreo bruscă
schimbare a vremii, ploi torenţiale, care transformau hornurile înguste în
adevărate cascade, ceaţă deasă, prăvăliri de bolovani sau alunecarea vreunui
membru al grupului pe stâncă, rămânând suspendat în frângh'e, Odată, în
Colţul Mălinului, la o ingrată traversare pe stânca golaşă, verticală, un
coechipier asigurat de mine în frânghie şi-a pierdut pentru o secundă cumpătul
şi reazimul. N-am reuşit să împiedic alunecarea bruscă, neaşteptată, decât
după ce frânghia mi-a alunecat şi ea dintre degete vreo 20 de centimetri, ieşind
înroşită de sânge din strânsoarea mâinii.
Conducând grupurile fără şovăire, pe trasee bine studiate, şi căutând a
impune o disciplină, cam rnilitărească dar indispensabilă şi consimţită până la
urmă de toţi, neîngăduind nici cea mai mică abatere, dar neînregistrând nici cel
mai mic accident, participanţii la aceste ascensiuni colective mi-au acordat
încredere, fiind bucuroşi că în acea şcoală elementară de alpinism mai învaţă
câte ceva şi despre folosirea raţională a forţelor muntelui, despre etica
comportării la munte, despre florile şi ierburile muntelui.
— Recunoştinţa şi încrederea celor pe care i-aţi condus de atâtea ori pe
munte în escalade îndrăzneţe a fost deseori exprimată în registrul de impresii şi
sugestii al Clubului carpatin român, de exemplu, la 23 august 1936, după
ascensiunea colectivă pe Coltul Gălbinelelor, unul din membrii grupului,
semnând G. Pfeiler, semna: „Beldie s-a dovedit din nou un conducător
înzestrat, documentat şi prevăzător, dublat de un neîntrecut camarad, oricând
la dispoziţia tuturor, cu însufleţire şi sinceritate impresionante". M. Stroescu, la
1 septembrie 1935, după valea Râpa Zăpezii, din abruptul nordic al Morarului,
nota mai lapidar: „Cu Dumnezeu şi. Beldie!"
— Da, îmi amintesc şi eu de aceste însemnări. Cât despre opinia
dumneavoastră despre alpinism, cred că nu este eronată. Trebuie însă studiată
pe toate feţele. Eu am să mai meditez la ea.
— Deocamdată ne bucurăm ca nu o respingeţi. Iar până se va cristaliza,
suntem pregătiţi să auzim relatarea altor evenimente din epoca eroică a
dezvoltării turismului în Bucegi. Desigur, acelea în care aţi fost implicat direct.
— Am asistat şi chiar am participat la acţiunile privind construcţia de
cabane, de drumuri şi executarea de marcaje turistice. În 1937 se desăvârşea
construirea a două cabane „cheie". Babele şi Caraiman, aşezate la însemnate
răscruci de poteci, ambele ridicate cu mari greutăţi şi sacrificii, în lipsa
drumurilor potrivite pentru transportul materialelor, cărate cu ţârâita, cu
funicularul fabricii de hârtie din Buşteni, cu cai şi căruţe şi sub criza de
muncitori, care, nu rareori, se lăsau păgubaşi, abandonând şantierul, fiind
izgoniţi de vitregiile climatului alpin.
„Cetatea de piatră" a cabanei de la Babele a fost durată de asociaţia A. D.
M. I. R. Construcţia a fost, iniţial, finanţată printr-o donaţie substanţială a
doctorului Gheorghe Gh. Dumitrescu, preşedinte de onoare al asociaţiei; apoi,
într-o bună măsură, de Uzinele comunale Bucureşti, prin strădania şi relaţiile
entuziastului preşedinte activ al asociaţiei, pasionat drumeţ de munte, I.
Udrişte-Olt, săvârşit din viaţă acum câţiva ani.
Şi mai greu s-a ridicat modesta dar cocheta cabană Caraiman,
împlinindu-se, astfel, visul unui grup de băieţi îndrăgostiţi de munte, de pe
vremea când erau colegi la liceul „Mihai Viteazul". E vorba de „Grupul alpin
brav", care avea să devină Clubul carpatin român, în frunte cu inimosul şi
energicul lui fondator şi preşedinte, Dumitru Gherassy.
Puţini din cei care astăzi poposesc la cabana Caraiman cunosc eforturile
prin care s-a înălţat, cu cotizaţiile şi donaţiile membrilor clubului, cu fonduri
obţinute prin organizarea de serate dansante, uneori deficitare, şi cu zgârcita
finanţare din partea Oficiului Naţional de Turism, finanţare obţinută cu greu,
doar după „captarea" directorului, printr-o masă la restaurantul „Modern",
oferită acestuia de asociaţie (în realitate plătită din buzunarele noastre
nevoiaşe). Cu acel prilej i-am pus în faţă, spre aprobare, cererea de subvenţie.
 Şi apoi câte greutăţi cu transportul materialelor şi cu munc'torii! Noroc
cu antreprenorul construcţiei, regretatul sinăian Petre Pascu, bun meşter şi om
de suflet, devotat ideii construcţiei de cabane în Bucegi, frate cu Costică, Teofil
(Filică) şi Victor Pascu (astăzi numai ultimul în viaţă). Toţi buni cunoscători şi
iubitori ai Bucegilor, oameni de nădejde care s-au înscris la loc de cinste în
istoria turismului în aceşti munţi, prin construcţia de diferite amenajări
turistice, prin executarea primelor marcaje ale Turing Clubului României,
organizarea tehnică a concursurilor de schi, precum şi ca neîntrecute călăuze.
Costică era nelipsit din grupurile noastre de turişti bucureşteni şi de la
întâlnirile noastre de la Casa Peştera. El ne uimea cu măiestria interpretării
sârbelor din muzicuţa de gură şi ne-a destăinuit câteva cotloane ale Bucegilor.
Filică a fost până de curând, la cei peste 77 de ani ai săi, „consilier" la trasarea
pârtiilor pentru concursurile de schi, iar mezinul, Victor, astăzi bunic, mi-a fost
multă vreme, şi continuă să-mi fie, tovarăş de esenţial ajutor în strădania mea
ca ocrotitor al naturii în Bucegi.
În toamna anului 1937, cabana Caraiman era aproape gata. Toţi ardeam
de nerăbdare să o inaugurăm de Anul nou. Numai că vistieria asociaţiei era
golită şi funicularul de la Buşteni nu funcţiona. Aşa că am pornit la căratul cu
spinarea a paturilor şi diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie şi menaj, în parte
luate de pe acasă şi donate: pături, crătiţi, oale şi, pe deasupra, un ceas cu cuc!
Organizaţi în caravane de câte 15-20 băieţi şi fete, membri ai asociaţiei, în
frunte cu comitetul, am pornit în zilele lui octombrie, pe vreme de burniţă,
negură şi vânt rece cu spic de zăpadă, să înzestrăm cu cele necesare interiorul
ei. Nimeni dintre noi nu gândea atunci că scriam o filă de neuitat din cartea
istoriei turismului românesc.
În preajma Noului an am pornit-o iarăşi în caravană, urmând să
inaugurăm cabana noastră. De data aceasta, mie, ca student la silvicultură,
mi-a revenit sarcina să car în spinare un brad de vreo două staturi de om, ales
şi tăiat din pădurile Sinaiei. Nu va mai spun cum m-am descurcat, când am
ajuns pe înălţimile platoului şi când s-a pornit o viforniţă ameţitoare.
— Ştim! Vântul se umfla în „cetina tot verde" a bradului şi vă tot
învârteaţi, cu el cu tot, şi cu sacul de merinde, pe deasupra, printre nămeţi.
Era cât pe aci să abandonaţi bradul stihiilor şi să le faceţi surpriza tovarăşilor
de a petrece un Revelion fără tradiţionalul pom de iarnă.
— Dar de unde ştiţi asta?
— De ce va miraţi? Unii din acel grup ne-au povestit-o, dar nu cu
răutate, ci din contră, ca pe un moment amuzant. Tot de la ei am aflat că eraţi
foarte priceput în marcaje. Apoi aţi devenit un pasionat botanist.
— Eram, pentru că îmi plăcea să mă gândesc şi la alţii. Am participat, cu
bidonul de vopsea şi cu pensula, la executarea marcajului „triunghiul roşu" de
la Buşteni, la Pichetul roşu, apoi la marcarea intrării în văile Coştilei şi
Gălbinelelor. Acţiunea era iniţiată de Clubul alpin român.
Zilele anului 1934 au fost decisive pentru viaţa mea profesională de mai
târziu. Atunci m-am aplecat pentru prima oară asupra florilor şi ierburilor de
munte, cu gândul cunoaşterii numelui şi vieţii lor. Astfel, încă din primul an de
studenţie la silvicultură, pe vechea mea pasiune, a drumeţiei, s-a grefat şi
pasiunea cunoaşterii tainelor lumii plantelor. Străbătând aceleaşi povârnişuri,
creste şi brâne ale Bucegilor, de astă dată cu ochii cercetătorului acestei lumi,
colecţionând toate soiurile de plante şi însemnând particularităţile condiţiilor
lor de viaţă, s-ar putea spune că am încetat de a fi turist.
— Profesia dumneavoastră, aceea de inginer silvic, este dublată de un
titlu ştiinţific: sunteţi doctor în ştiinţele botanice. Aţi trecut doctoratul în anul
1948 cu o lucrare despre făgetele montane. Totuşi, de aproximativ patru
decenii, mărturisiţi o devoţiune ieşită din comun pentru flora munţilor. I-aţi
dedicat acesteia câteva cărţi – „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi", „Flori din
munţii noştri", „Plantele din Bucegi" – în timp ce, ca drumeţ-autor, v-aţi
remarcat printr-o singură carte – „80 de trasee turistice în Munţii Bucegi",
publicată în 1968.
— Intuiesc întrebarea, aşa că daţi-mi voie să vă răspund, înainte ca
dumneavoastră să o formulaţi.
Învăţătura muntelui, câştigată timp de 15 ani, ca drumeţ, mi-a fost de
nepreţuit folos în cercetările botanice; mi-a prilejuit investigarea sistematică
floristică, pentru prima oară, a zonelor abrupte, greu accesibile; m-a favorizat
să descopăr numeroase aspecte de vegetaţie, necunoscute până atunci, să
îmbogăţesc inventarul floristic al Bucegilor cu 170 de specii de plante
nesemnalate anterior, în mare parte rarităţi de valoare ştiinţifică şi să descriu
20 noi asociaţii vegetale, unele unice în Europa, înmănunchind rezultatele
botaniştilor înaintaşi şi adăugând la acestea noutăţile mele, am scris în 1967
„Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi". Cartea cuprinde şi numeroase noi
cunoştinţe asupra ecologiei plantelor alpine. „Flori din munţii noştri" este o
broşură de popularizare, cu planşe în culori. A apărut, în 1959, în primă ediţie
şi a fost reeditată în 1969. „Plantele din Bucegi" este un manual de determinare
şi a apărut în 1972.
Între timp am organizat şi condus în Bucegi multe excursii de studii; am
participat la consfătuiri, congrese cu oameni de ştiinţă de la noi şi de peste
hotare; mi-a fost hărăzită cinstea de a prezenta valorile ştiinţifice şi podoabele
din lumea plantelor acestor munţi unor somităţi mondiale, ca prof. acad.
Schwartz de la Jena, prof. Meusel de la Halle, prof. Ellenberg de la Gottingen,
veniţi în Bucegi cu asistenţii şi studenţii lor.
Sunt convins că parcul naţional „Bucegi" va constitui muzeul viu al
tuturor rarităţilor floristice şi elementelor peisagistice ale masivului, adevărate
mm-drii ale patriei noastre. El ne pune această bogăţie la adăpost de degradări
şi pierzanie, sub scutul recentei legi pentru protecţia mediului, realizându-se,
astfel, cel puţin în parte, un vis al lui Mihai Haret şi încununând strădaniile de
ani de-a rândul ale multora şi ale mele.
— Dacă facem o socoteală simplă, reţinem că, practic, drumurile
dumneavoastră pe munte se întind pe o distanţă de cincizeci de ani. O jumătate
de secol, timp în care aţi fost martorul unei evoluţii nebănuite în vremea de
început a turismului nostru. Din această perspectivă, ce gânduri, ce amintiri şi
impresii doriţi să ne împărtăşiţi?
 — Într-adevăr, în cei 50 de ani de drumeţie pe Bucegi mi-a fost dat să fiu
martor al unor cruciale transformări ale turismului de munte, determinate de
marile evenimente istorico-sociale şi de impetuosul progres al tehnicii.
Am asistat la apariţia primului motociclist pe vârful Omu, prin 1931, şi a
primului automobil „Citroen" ajuns la crucea de pe Caraiman, cam tot pe
atunci, şi coborât în vale sub formă de piese detaşate. După mai bine de 40 de
ani de la asemenea performanţe izolate, astăzi, în zilele de afluenţă turistică,
parcă s-ar simţi nevoia prezenţei unor agenţi de circulaţie pe drumurile
modernizate, ajunse până pe crestele Babelor şi Coştilei, de pe care, drumeţii
„clasici", cu sac pe spate şi bocanci ţintuiţi, când sunt priviţi prin geamurile
vreunei „Dacia 1300" rulând cu 60 km pe oră apar ca imagini de-a dreptul
desuete.
Arn asistat la prima pâlpâire a.flăcării gazului metan în vatra cabanei
Piatra Arsă; aveam lacrimi în ochi de emoţie şi bucurie, văzând în acea flacără
semnul încetării despuierii Bucegilor de podoaba jnepenişurilor – singura sursă
de combustibil, până atunci pentru cabanele de pe culmi.
Am fost martor la instalarea primei linii telefonice ce leagă cabanele de
Sinaia şi a liniei electrice de înaltă tensiune care avea să aducă în cabane
strălucirea tuburilor fluorescente de astăzi; amândouă liniile sunt primele din
ţară care urcă, pe sub pământ, la peste 2 000 m altitudine.
În fine, odată cu toate aceste înlesniri, la care se adaugă recentul teleferic
din Sinaia, am asistat la rapida şi de nebănuit impetuoasa creştere a circulaţiei
turistice şi, ca urmare, la urbanizarea tot mai accentuată a culmilor domoale
ale platoului Bucegilor, lipsite acum de farmecul şi liniştea odihnitoare de
odinioară.
De aceea, cabanele sunt supuse la grea încercare în zilele de vară; ele
sunt asaltate de mulţimea celor dornici să cunoască frumuseţea munţilor, să se
odihnească în mijlocul lor. La grea încercare sunt supuşi şi cabanierii, care cu
greu pot prididi să-i mulţumească pe toţi în perioadele de afluenţă turistică.
Noroc că la cabane se găsesc şi oameni ca aceia despre care am pomenit
mai înainte.
A fost şi o vreme când s-au perindat, în posturi de cabanieri, oameni care
au văzut pentru prima oară în viaţă munţi doar în ziuă când li s-a încredinţat
funcţia de către întreprinderea respectivă. Într-o zi neguroasă, unul din aceştia
pornind din Sinaia pe traseul clasic, marcat, spre cabana „lui", de la Vârful cu
Dor, a pierdut. marcajul, nu i-a mai dat drumului de rost şi, făcând calea
întoarsă, a eşuat la „Cota l 500".
Şi mai e un aspect la care aş vrea să mă refer. Mijloacele de transport
auto şi telefericul duc pe culmi mulţime de oameni de tot felul. Afişele te îmbie:
„Vizitaţi cabana. care va oferă.". N-am văzut încă nici o pancartă care să
avertizeze că pe munţi, în afară de cabane, mai există şi prăpăstii şi neguri ce
ascund marcajele, pospaiurile de zăpadă în miez de vară, care ascund potecile,
şi vijelii stârnite din senin.
Eu o spun răspicat: asemenea pancarte de avertizare sunt absolut
necunoscute, pentru că telefericul îi depune la 2 000 metri altitudine pe foarte
mulţi amatori îmbrăcaţi în costumaţie potrivită bulevardului din Sinaia şi
având, adesea, ca „echipament", un tranzistor. Unii dintre aceştia, ca urmare a
unei confruntări cu stihiile muntelui, şi mai ales dacă au fost buni clienţi la
barul cabanei, îşi încheie plimbarea ca clienţi ai. SALVAMONT-ului!
Aşadar, trebuie să ne ferim de a deveni victime ale muntelui, care are
legile lui implacabile, aspre. Umblând prin munţi trebuie să cunoaştem aceste
legi şi să căutăm a ne adapta „obiceiurilor" specifice lui. Asta, repet, cu atât mai
mult cu cât, În viitorul apropiat, explozia turistică în muntele românesc se va
dovedi de nestăvilit.
NECULAI MACAROVICI.
Profesor universitar. Membru corespondent al Academiei R. S. România.
Specialist în geologie-paleontologie. Animator al Turing Clubului României la
Iaşi, începând din anul 1933, ÎN MOLDOVA IDEEA DE DRUMEŢIE A APĂRUT
MAI ÎNTÂI LA IAŞI.
O istorie a turismului în România va trebui să consemneze, neapărat,
câteva nume de precursori moldoveni. Şi nu doar pe cele ale unor dispăruţi
relativ recent dintre noi, cum ar fi Ion Simionescu, Alexandru Popovici, Ion
Borcea, ci şi numele unor iluştri reprezentanţi ai culturii româneşti din secolul
trecut: Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, care au fost, la
vremea lor, pasionaţi călători prin Carpaţii de Răsărit, pe la mănăstirile şi pe
drumurile Moldovei de odinioară. Asachi, de pildă, trebuie considerat
întemeietorul literaturii româneşti de turism prin lucrarea sa întitulată „Dochia
şi Traian după zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionul",
publicată În 1840. El vizitase Ceahlăul înainte de francezul Vaillant. Dar, mai
înainte de el, muntele sfânt al moldovenilor fusese urcat, în 1808, de
mitropolitul Veniamin Costache, iar în 1835 de principele Sturdza. Drumeţiile
lor se explicau prin dragostea de natură şi constituiau o dovadă că aveau într-
adevăr ce vedea călătorind. Alecsandri, în „O preumblare la munţi", scria
apologetic la adresa peisajului moldovean: „Multe soiuri de peisagiuri am văzut
prin deosebitele ţări, dar rareori am întâlnit acea frumuseţă măreaţă şi
sălbatecă, prin care se deosebesc munţii Moldovei". Tot în Moldova, până pe la
1850, a circulat o literatură semnată de Costache Conachi, Costache Negruzzi,
Daniil Scavinschi – literatură ce a rezultat în urma unor călătorii turistice la
mănăstiri, la Slănic, sau dincolo de Carpaţi, la Borsec. Logofătul Conachi a
compus patru poezii intitulate „Slănicul" în 1819, 1845, 1846, 1847. În ele se
aduc elogii staţiunii şi binefacerilor apelor sale. O altă poezie, scrisă de acelaşi
autor, „Borsecul din Transilvania", populariza în rândurile cititorilor cunoscuta
localitate balneoclimaterică. În „Păcatele tinereţei", în scrisoarea „Plimbare",
Negruzzi descrie cu destul de multe amănunte felul cum se călătorea prin
Moldova în jurul anului 1837 şi prezintă oameni şi locurile întâlnite. Poetul
bucovinean Daniil Scavinschi compune şi el un poem: „Călătoria la Borsec". E
inspirat dintr-o excursie cu trăsura şi sunt povestite, prin intermediul versului,
adesea stângaci, e drept, peripeţiile al căror erou a fost autorul însuşi: acesta se
rătăceşte de „butca cuconului Vasilică", o caută înfrigurat, o găseşte, dar o
confundă cu o. ursoaică /. La Borsec îi trece însă repede supărarea şi spaimă:
„Şi-ajungând în şase ceasuri la apele minerale l Am scăpat de astă lungă şi
obositoare cale. / La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare / Se uitase mai
cu totul a drumului supărare". Petrecerea în staţiune şi plecarea de aici sunt
relatate realist, poetul reuşind sa sugereze o imagine interesantă, din punct de
vedere documentar, despre atmosfera din staţiune: „Adeseori făcea baluri
nobilimea ungurească / Şi le părea mai plăcută clima aceea chiar ursească. /
Făceau şi plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie, / Ba încă şi peste un munte
până la acea viziune! / Săvârşind deci toată cură În cinci săptămâni de zile, /
Trimiţându-ni-se caii de paharnicul Vasile / La târgul Pietrei pe plute ajungând
cu norocire / Cucoanele-au mers îndată la domneasca mănăstire, / Mulţămind
Treimei Sfinte c-o inimă umilită / C-au sosit fără primejdie la Moldavia dorită".
Cum prea bine se poate observa, călătoriile moldovenilor de la începutul
secolului trecut erau călătorii de plăcere sau „pentru cură", făcute de boieri şi
cărturari. Ei drumeţeau singuri, însoţiţi de membrii familiilor lor, ori de
prieteni. Nu poate fi vorba, aşadar, de un turism de masă, organizat de o
asociaţie care să-şi fi propus antrenarea la acţiunile sale a cât mai multor
oameni. O asociaţie turistică în Moldova a fost înfiinţată mai târziu, pe la
începutul secolului nostru. Despre această asociaţie ne-a vorbit profesorul
universitar Neculai Macarovici.
— În Moldova ideea de drumeţie sau, cum zicem azi, de turism, s-a
dezvoltat masiv plecând, în special, din Iaşi, din jurul Societăţii de gimnastică,
sport şi muzică. Societatea, fondată în noiembrie I y 02, din iniţiativa
profesorilor Paul Bujor, Vasile Teodoreanu, Constantin Meissner (fost junimist),
pictorul Emil Bardasare, fraţii Ion şi Constantin Praja, Theodor Berescu şi alţii,
a promovat şi susţinut organizarea excursiilor şcolare, în fiecare an, în jurul
Iaşilor. Se vizita, în primul rând, Dealul Repedea (astăzi rezervaţie naturală
geologică) şi masivul păduros de la Bârnova, Asemenea obiective erau puţine la
număr şi erau repede cunoscute. În afară de aceasta, excursiile în
împrejurimile Iaşului nu satisfăceau în întregime dorinţele de drumeţie ale celor
mari, ale cetăţenilor care vroiau şi ei să petreacă o zi sau două în mijlocul
naturii. De aceea, comitetul de conducere al Societăţii a hotărât să se
organizeze excursii, în fiecare vară, pe Ceahlău. Ele se efectuau, de obicei, la 6
august, de „Ziua muntelui" – o tradiţie pe care şi astăzi locuitorii satelor din
împrejurimi o păstrează, continuând să se adune în această zi pe vârful
masivului, sărbătorindu-l. Este o acţiune asemănătoare cu cea care se face în
fiecare vară, tot în august, pe Rarău; asemănătoare şi cu cea din luna iunie a
fiecărui an de pe Muntele Găina din Apuseni (Târgul de fete).
— La noi în ţară există o veche tradiţie a turismului universitar. Noi
spunem turism şi ne gândim, evident, la excursiile studenţilor, acţiuni
subordonate nevoii de completare a cunoştinţelor, de documentare. La Iaşi, ce
preocupări au fost în acest sens?
— Destul de multe. Până prin 1925, profesorul Alexandru Popovici, de la
catedra de.botanică, şi Ion Borcea, de la zoologie, organizau excursii în pădurile
de la Repedea şi Bârnova (Alexandru Popovici), pe şesul Bahluiului şi în jurul
bălţilor de la Cristeşti (Ion Borcea). Profesorul Mihai David trebuie considerat
iniţiatorul excursiilor lungi, prin ţară, cu studenţii geografi.
— Ca student, aţi participat, desigur, la excursiile de acest fel. Ar fi
interesant dacă aţi evoca una dintre ele.
 — Îmi amintesc cu emoţie de o excursie botanică, pentru herborizări, de
la sfârşitul primului meu an de studii universitare, în 1920. Era întâia excursie
cu o durată mai lungă din viaţa mea. Am mers cu trenul până la Vatra Dornei
şi eram numai ochi şi urechi la explicaţiile profesorului Alexandru Popovici,
conducătorul grupului, şi la frumuseţea locurilor. Vedeam pentru prima oară
muntele. La Vatra Dornei ne aştepta o plută, pe Bistriţa, construită special
pentru noi, cei treizeci de drumeţi. Pe plută fusese amenajată o platformă de
scânduri cu bănci şi mese. Parcă ne aflam într-o ambarcaţiune. Atunci am
văzut cum dălcăuşul, omul ce purta cârma de la coada plutei, a desprins gânjul
din pociumb şi a sărit sprinten pe plută. Am pornit pe Bistriţa la vale şi aud
parcă şi acum pe cârmaciul din faţa plutei, un om mai în vârstă, strigând
dălcăuşului: „La pădure!" sau „La câmp!" Prima expresie îi semnaliza
dălcăuşului că trebuie să aibă, la cotituri, pluta spre dreapta; cealaltă îi atrăgea
atenţia că trebuie să îndrepte „ambarcaţiunea" spre stânga! Ţin minte că, în
timp ce colegii mei cântau ori făceau glume, eu stăteam retras, numai ochi şi
urechi la frumuseţea peisajului şi la răspunsurile cârmaciului, venite după
întrebările mele. Călătoria aceea, pe Bistriţa, pentru urcuşul pe Ceahlău, mi-a
cucerit dragostea pentru munte. Atunci, după ce am trecut de Gura Arinului,
am zărit, ieşind din neguri, Rarăul, cu Pietrele Doamnei; după ce am trecut de
cascada Gura Sunătorii, am ajuns la picioarele Pietrosului Bistriţei. Având
mereu acest masiv, pe dreapta, în direcţia noastră de mers, am trecut de
cascada Moara Dracului, de locul numit, „La Cruce" şi de Toance. Ne-am oprit,
după-amiază, la Broşteni. A doua zi am continuat călătoria până la Răpciuni,
având în faţa noastră profilul măreţ al Ceahlăului, ieşind din ceţuri. Ne-am
oprit, ca să urcăm pe munte; dar muntele, în acea zi, nu ne-a dorit. Am ajuns
abia la Fântâna Măcărescului. După încetarea ploii torenţiale, de durată, am
revenit la Răpciuni şi ne-am continuat drumul după odihna cuvenită, tot cu
pluta, până la Piatra Neamţ.
— Prin întâmplări de felul acesta, s-a trezit şi a crescut sentimentul de
dragoste pentru munte al multor ieşeni. Totuşi, ei nu puteau să profite de
excursii mai îndelungate sau mai grele, pentru că în masiv lipseau amenajările,
adăposturile atât de necesare într-un munte capricios, cum e Ceahlăul. Aşa se
explică, fără îndoială, faptul că, încă de la organizarea celor dintâi acţiuni ale
membrilor Societăţii de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi, pe baza unui
aliniat din statutele Societăţii, s-a luat iniţiativa construirii unui adăpost
turistic pe Ceahlău.
— Iniţiativa aceasta nu s-a luat dintr-o dată. Au trebuit să treacă un
număr de ani spre a fi acceptată de cei ce au pus-o apoi în aplicare. Ziaristul
Gheorghe Panu (fost junimist) care venea în fiecare vară la schitul Durău, unde
avea o casă de locuit, rămasă apoi în posesia mănăstirii pentru găzduirea
oaspeţilor a făcut o primă încercare, pe la 1906. El şi-a clădit o colibă pe
Ceahlău, la Fântâna Rece. Din nefericire, coliba s-a dărâmat curând în iarna ce
a urmat. Tot pe atunci, bătrânul Măcărescu din Piatra Neamţ a construit un
mic adăpost din lemn deasupra izvorului ce-i poartă şi azi numele. „Fântâna
Măcărescului" se găseşte pe Priporul Fântânelelor. Adăpostul, destinat
refugiului pe timp de ploaie, a rezistat timp de peste 20 de ani, însă nu se putea
face decât un scurt popas sub el şi numai în treacăt, fie în drum spre Ceahlău,
fie la coborârea de pe acest munte, spre Durău. De aceea, în 1910, profesorii
Dimitrie Cădere şi Ion V. Praja, din Iaşi, au clădit, pe locul unde se găseşte
actuala cabană Dochia, un adăpost din pietre lipite între ele cu lut, care s-a
dărâmat şi el după câteva luni. Între timp însă, Gheorghe Panu a încercat să
clădească un adăpost din lemn, la Piatra Sură, pe versantul sud-vestic al
Ocolişului. Intemperiile l-au distrus foarte repede; a fost luat de vânturi şi
aruncat pe coasta muntelui, în abrupturile dinspre Bistra.
După încercările amintite, s-a ajuns la concluzia că numai un adăpost
zidit din beton-armat ar putea rezista intemperiilor pe acest munte. În
consecinţă, în anul 1912 secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport şi
muzică din Iaşi a decis înfiinţarea unui comitet alcătuit din profesorii Dimitrie
Cădere şi Ion V. Praja, dr. I. Costinescu, ing. Balş, ing. Niculcscu-Dacu şi
generalul-medic N. Vicol, urmând să se ocupe îndeaproape de construirea
cabanei Dochia. Comitetul a dat delegaţie profesorului Dimitrie Cădere din Iaşi
şi inginerului Niculescu-Dacu din Piatra Neamţ să supravegheze construirea
cabanei, după planurile făcute de ing. Balş. Lucrările au început în 1913,
angajat fiind pentru executarea lor antreprenorul italian Carlo Zane care locuia
la Piatra Neamţ şi care era un om foarte destoinic şi priceput. La început,
pentru executarea cabanei de pe Ceahălău, Carlo Zane,a angajat un număr de
lucrători zidari. Ei s-au speriat de vremea foarte capricioasă din timpul verii de
pe Ceahlău – uneori cu viscole şi ploi, cu furtuni năprasnice – şi au părăsit
lucrarea. Carlo Zane a trebuit să caute alţi lucrători mai curajoşi. A găsit,
printre italienii, emigraţi în România, pe unii ce fuseseră soldaţi în trupele
italiene alpine, oameni căliţi la clima aspră din Alpi şi Apenini. Faptul acesta a
întârziat însă lucrarea, încât abia în toamna anului 1913 a fost terminată „la
roşu". Cabana a fost finisată şi apoi inaugurată în primăvara anului 1914.
— Construcţia unor cabane în munţi a constituit, pentru vremea la care
va referiţi, o muncă uriaşa, a cerut dăruire de sine şi entuziasm din partea
iniţiatorilor. E valabilă această afirmaţie pentru toate zonele muntoase unde
pionierii turismului nostru au înălţat adăposturi, cabane sau refugii. Aşa s-au
petrecut lucrurile în Apuseni, în Bucegi, în Făgăraş, în Călimani. Presa
timpului a consemnat desfăşurarea unor asemenea acţiuni, relevând faptul că,
nu o dată, constructorii cărau ei înşişi, cu spatele, importante cantităţi de
materiale de construcţie. Suntem siguri că nici Ceahlăul nu s-a lăsat mai uşor
cucerit din acest punct de vedere, că şi aici s-a dat dovadă de un adevărat
eroism pentru ridicarea unor adăposturi care să stea la dispoziţia turiştilor de
mai târziu.
— Pentru executarea lucrării de care am amintit, de exemplu, s-au
întâmpinat foarte multe greutăţi cu transportul materialelor, în afară de piatră,
care se găsea din belşug pe munte. În special cimentul, dar şi alte materiale au
fost duse pe samare puse pe spinarea cailor mărunţi din partea locului. Cele
mai multe greutăţi au fost întâmpinate la transportul uşilor şi ferestrelor
cabanei, care erau din fier forjat. Pe atunci era prea puţin cunoscută, la noi,
utilizarea flăcării autogene, care astăzi simplifică foarte mult lipirea bucăţilor de
metal între ele, gata tăiate, operaţie ce se poate face chiar pe şantierele de
construcţie spre a evita marile greutăţi de transport. Pentru transportul celor
câteva uşi şi ferestre ale cabanei, gata lucrate la Piatra Neamţ, s-a recurs la un
procedeu destul de ingenios: s-au folosit cabluri legate de nişte cărucioare cu
roţi groase, pe care au fost aşezate materialele. Caii ce au tras aceste cărucioare
au fost puşi în monom, iar cablurile au fost legate, de la un cal la altul, de
samarul fiecărui cal în parte. Desigur, a fost un procedeu greoi, dar numai
astfel s-a reuşit să se rezolve transportul unor materiale voluminoase şi grele.
— Cum s-au acoperit cheltuielile de construcţie ale cabanei Dochia?
— Întrebarea dumneavoastră nu mi se pare lipsită de interes, deoarece
răspunsul la ea aruncă o lumină frumoasă asupra pasiunii pentru munte a
pionierilor turismului românesc. Construcţia cabanei Dochia, trebuie sa va
spun că a costat o sumă importantă de bani. Suma aceasta s-a acoperit prin
subscripţiile Societăţii (care a devenit, astfel, proprietara cabanei) şi prin unele
subvenţii obţinute din partea unor ministere impulsionate mai ales de Dr.
Costinescu, devenit mai târziu ministru al Sănătăţii.
— Ştim că în timpul războiului din 1916-1918, cabana Dochia a avut
mult de suferit, fiind devastată, ceea ce a impus Societăţii cheltuieli
suplimentare pentru refacere. Reparată, ea a fost reinaugurată la 6 august
1922, de Ziua Muntelui, în prezenţa a foarte multor locuitori ai satelor din
împrejurimi, şi, totodată, a multor turişti veniţi de la Iaşi şi Piatra Neamţ. Spre
seară însă, după o zi frumoasă şi însorită, s-a dezlănţuit o vreme rea, cu
lapoviţă şi viscol, aşa cum numai pe Ceahlău se întâmplă în timpul verii. Cei
care sperau să plece mai târziu, către amurg, au făcut noapte mare, înghesuiţi
în cabană şi fiind cu mult mai mulţi decât putea aceasta găzdui.
— Da, întâmplarea aceasta este adevărată. Ea a rămas bine întipărită în
memoria celor care au participat la ea. A fost o noapte grea pentru unii, mai
ales că nu toţi câţi au rămas pe munte au fost pregătiţi pentru vremea rea.
Îmbrăcămintea multora era subţire, nu ştiau că la munte, chiar când e frumos,
trebuie să fii pregătit pentru schimbarea timpului. Vreau să spun însă că la
câţiva ani după inaugurarea din 6 august 1922, prin stăruinţa pe lângă „Cercul
de turism" din Piatra Neamţ a avocatului Măcărescu, s-a clădit din bârne de
brad un adăpost cu două camere de găzduire. Avea 10-12 paturi fiecare şi se
află lângă „Fântâna Măcărescului". Construcţia aceasta e în picioare şi azi, însă
e folosită ca magazie pentru cabana 7 Noiembrie din apropiere. Vechiul
adăpost, de deasupra izvorului, s-a ruinat complet.
— O chestiune de care depinde reuşita sau nereuşita oricărei acţiuni
turistice în munţi este, cum prea bine se ştie, acea a marcajelor, a semnelor
orientative; la noi, primele marcaje în Făgăraş au fost făcute încă prin 1880 de
către S. K. V. A venit apoi rândul Bucegilor, unde, după primele semne ale
vânătorilor de capre, s-a iniţiat, în acest sens, o acţiune pe Valea Jepilor,
începând cu 1895, de către Societatea carpatină din Sinaia. Marcajele unitare
au fost stabilite însă abia în 1934. H. C. M. Nr. 140 din 1969 şi Instrucţiunile
545/1969 stabilesc norme unitare privind marcajele în munţii României. Azi,
de problema marcajelor se ocupă oficiile judeţene de turism. Dată fiind
importanţa marcajelor în munţi, v-am ruga să vă amintiţi dacă în Moldova au
existat asemenea preocupări şi în ce perioadă au fost ele iniţiate.
 — După refacerea cabanei Dochia, în 1922, secţia de turism a Societăţii
de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi a avut o activitate din ce în ce mai
intensă, care a crescut an de an, organizând două-trei excursii pe Ceahlău în
fiecare vară. În 1930 s-a pus şi problema marcajului cărărilor Ceahlăului, după
ce se contractase, în 1929, cu Gheorghe Baciu, concesionarea îngrijirii cabanei
Dochia. Acest marcaj l-am executat personal pe teren, după un plan bine
stabilit, împreună cu ing. Al. Chelărescu, în vara anului 1931. De atunci au
fost încurajate şi excursiile individuale pe Ceahlău, pe lângă cele organizate de
diferitele şcoli din oraşele Moldovei.
— De la apariţia cărţii lui Asachi, dedicată Ceahlăului, până în anii la
care va referiţi, s-a alcătuit cumva vreun ghid al muntelui?
— Pentru creşterea şi încurajarea turismului din Moldova, şi în special pe
Ceahlău, s-a pus, tot de către secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport
şi muzică din Iaşi, problema editării unei călăuze pentru acest masiv muntos.
Lucrarea, apărută de sub tipar în 1932 şi intitulată „Călăuza Ceahlăului", am
scris-o eu, avându-l colaborator pe ing. Al. Chelărescu. Ea a fost publicată
datorită fondurilor puse la dispoziţie de Societate care a suportat, dealtfel, şi
cheltuielile necesitate de munca de marcare a cărărilor turistice pe Ceahlău.
Această „Călăuză a Ceahlăului" este, putem spune, primul ghid turistic pus la
dispoziţia turiştilor pentru Carpaţii Orientali din ţara noastră. E adevărat însă
că relatarea unor excursii pe Ceahlău, a unor impresii de drumeţie se mai
făcuse chiar înainte de 1912. În anuarul,Societăţii turiştilor din România"
(1903-1916), şi în „România pitorească" a lui Vlahuţă. Ca urmare a apariţiei
„Călăuzei Ceahlăului", s-a trecut la întocmirea hărţii turistice a masivului.
Acţiunea s-a efectuat sub egida Turing Clubului României, iar harta, având ca
autori pe I. Protopopescu şi pe subsemnatul, a fost imprimată în 1936 la
Institutul cartografic „Unirea" din Braşov. În cuprinsul hărţii am însemnat
toate drumurile turistice marcate în 1931.
— Răsfoind „Amintirile de la Junimea" ale lui Gheorghe Panu am aflat că
mulţi ieşeni, şi mai ales intelectualitatea, descoperiseră tihna ceasurilor
petrecute în umbrarele mănăstirilor din ţinutul Neamţului. Mai mult chiar, în
afară de liniştea şi pitorescul locurilor, tot mai mulţi oameni doreau să profite
de frumuseţea mănăstirilor, să le cunoască comorile artistice.
— Pe vremea când Gheorghe Panu călătorea, în fiecare vară, la schitul
Durău de la poalele Ceahlăului, unde, probabil, a scris acele evocatoare
„Amintiri de la Junimea", începuse la Iaşi obiceiul ca unele familii, destul de
multe la număr, să meargă la mănăstirile Văratec, Agapia, Secu sau la
mănăstirea Neamţului, în jurul cărora se organizau zilnic, mai ales de către
tineri, mici excursii. La Văratec poposeau vara şi unii dintre scriitorii ieşeni:
Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Ionel Teodoreanu sau compozitorul
Alexandru Zirra; la Agapia, obişnuiţii oaspeţi ai verii erau Gheorghe
Topârceanu, Otilia Cazimir. Gala Galaction, iar la mănăstirea Neamţului,
Mihail Sadoveanu. Toţi făceau parte din cenaclul literar al revistei „Viaţa
Românească". Probabil că în liniştea de la Văratec a conceput Ibrăileanu
romanul său „Adela". Trebuie să precizez că, între aceste mănăstiri era vara un
permanent du-te-vino; de la Văratec se pleca pe cărările din pădure la Agapia
Vale, apoi la Agapia Deal, Sâhla, Sihăstrie, Secu şi mănăstirea Neamţului; tot
de la Văratec se organizau excursii pe muntele Ciungi. Deci şi mănăstirile,
folosite vara ca „staţiuni de odihnă", cum zicem astăzi, au avut un rol la
dezvoltarea turismului din Moldova, cu toate că plecările din Iaşi erau făcute cu
trenul personal până la Paşcani; de aici se mergea cu landoul până la Târgu
Neamţ şi mai departe cu trăsura, pe drumuri pline de colb, până la mănăstirile
amintite.
— Şi Iaşul? Cum a început el să fie popularizat ca „oraş turistic"? Ştim
că, din 1930 aţi devenit membru delegat al Turing Clubului pentru Iaşi. În
această calitate, ce activitate concretă aţi desfăşurat?
— Înainte cu vreo doi ani de la apariţia primului volum din „Calendarul
săptămânal" (1934). editat de Turing Clubul României, am intrat în
corespondentă, fără să-l cunosc personal, cu Mihai Haret, preşedintele acestei
asociaţii turistice. La îndemnul său am scris apoi în paginile acestei publicaţii
„Iaşul turistic", în vol. III – 1936, şi „Iaşul şi împrejurimile", în vol. VI – 1939.
Între timp, am devenit „membru delegat T. C. R.", cum aţi reţinut
dumneavoastră exact, pentru Iaşi. Cu ocazia deschiderii expoziţiei „Luna
Iaşilor", în septembrie 1935, am redactat un ghid „Iaşii, 1935". Lucrarea avea
format de buzunar şi era tipărită de primăria oraşului. În acest ghid, ilustrat cu
31 vederi din Iaşi, se face mai întâi o prezentare istorică a oraşului – 6 pagini –
după care urmează capitolul părţii turistice, intitulat „Ce se poate vedea în
câteva zile la Iaşi!" – 14 pagini.
Atât la expoziţia de la Copou, din septembrie-octombrie 1935, cât şi la
cea intitulată, „Luna Moldovei", din septembrie-octombrie 1936, a funcţionat
un „pavilion turistic". Sarcina organizării acestui pavilion mi-a revenit mie, El a
fost „înzestrat" cu foarte multe materiale fotografice, donate, prin Mihai Haret,
de Turing Clubul României. Din surse locale, am procurat însă şi multe vederi
din Iaşi. Aşa încât oraşului nostru i se făcea, atunci, o bună propagandă
turistică. Succesul pavilionului a fost consemnat, de către cei ce l-au văzut, în
registrul de vizitare. Din păcate, această condică, cât şi materialul expus, s-au
pierdut în timpul războiului din 1941-1945. Repet, cred că prin organizarea
acestui pavilion s-a făcut o foarte bună propagandă turistică. Pentru această
propagandă s-au emis şi nişte timbre colorate – gratuite – puse pe scrisori de
către oficiile poştale din Iaşi. Pe timbre era scris: „Vizitaţi Iaşii!". Probabil că şi
timbrele au contribuit la afluxul mare de vizitatori al celor două expoziţii, cea
din 1935 şi cea din 1936. A fost un început bun pentru turismul din Moldova,
care a crescut mereu, până la cel actual.
— Dealtfel, dumneavoastră, tovarăşe profesor, între 1934 şi 1943 aţi
desfăşurat la Iaşi o propagandă destul de bine susţinută şi prin articolele
asupra Ceahlăului, Rarăului, Stânişoarei şi altor munţi şi locuri din Moldova.
Eraţi prezent cu semnătura, chiar foarte des, în ziarele locale: „Opinia",
„Prutul", „Brazda" şi în revistele „Buletinul Automobil Clubului Moldovenesc",
„Iaşul literar", „Meseceul", „Lumea turistică", între 1942-1943 aţi ţinut vreo
zece conferinţe cu subiect turistic la Radio-Iaşi. Note şi articole aţi publicat în
fiecare an între 1936 şi 1943 în „Calendarul săptămânal" şi în „Enciclopedia
turistică românească" de la Bucureşti. Aţi ţinut apoi câteva conferinţe cu
subiect turistic pentru studenţi, între 1955 şi 1957, la Facultatea de biologie de
la Universitatea „Al. L Cuza". Această susţinută activitate în favoarea
turismului va situează pe unul din locurile de onoare din galeria pionierilor
turismului din Moldova, mişcare ce a avut ca centru de iradiere oraşul Iaşi. Dar
în afara Iaşului existau, desigur, în provincie, şi alte centre cu activitate
turistică intensă.
— În Moldova a mai avut, după 1920. o activitate turistică importantă
şi,Organizaţia turistică" din Câmpulung Moldovenesc. Sub îngrijirea ei a fost
construită cabana de pe Rarău. Nu cunosc însă activitatea concretă a acestei
organizaţii între 1920 şi 1944, aşa încât nu-mi pot permite să vorbesc despre
ea.
— Dar despre mişcarea turistică din Moldova de după 1944 doriţi să ne
vorbiţi?
— Numai despre Ceahlău am să va spun câteva lucruri, şi anume că
propaganda turistică desfăşurată înainte de război şi-a dat roadele ei adevărate
abia după 1948. Cabana Dochia a fost mult mărită, prin noua construcţie din
1958-1959, făcută de Oficiul de turism din Piatra Neamţ. Vechea cabană,
construită în 1913-1914, a fost înglobată în noua cabană. Capacitatea ei de
găzduire, de la 30-40 locuri, a crescut la 120-130 locuri. Pe la 1955 s-a
construit la „Fântâna Măcărescului", lângă vechea cabană, una nouă, cabana 7
Noiembrie, cu cca 40 de locuri de găzduire. Totodată, s-a dat în folosinţă pentru
turişti vechea cabană silvică, mărită şi ea, de pe Izvorul Muntelui. Buna primire
la cabanele de pe Ceahlău şi mai ales la cabana Dochia a fost totdeauna
recunoscută şi păstrată cu mult calm şi omenie de fostul cabanier, Gheorghe
Baciu, care a lucrat la cabană timp de 30 de ani. Această tradiţie de bună
primire şi de ospitalitate este păstrată şi astăzi de oamenii puşi acolo, cu
datoria să administreze cele trei cabane de pe Ceahlău.
— Nu numai la începutul secolului, dar chiar în zilele noastre, unele zone
turistice deosebit de interesante din Moldova au rămas insuficient străbătute şi
cercetate de turişti. Noi credem că se face încă o propagandă insuficientă şi de
aceea sunt încă puţin cunoscute.
— Într-adevăr, în Moldova există şi asemenea locuri: munţii Vrancei, apoi
Măgura Odobeş-tilor, Munţii Oituzului, apoi frumoasa staţiune Soveja, văile
Şuşiţei, Tişiţei sau a Siretului, dealurile Panciului cu podgoriile sale, oraşele
din această parte a ţării încărcate de istorie; „locurile unde nu s-a întâmplat
nimic" în anii lui Sadoveanu, dar în care în anii noştri s-au întâmplat atâtea şi
atâtea lucruri minunate, încât le recunoşti cu greu: Fălticeni, Buhuşi, Bârlad,
Hârlău, care au nenumărate monumente istorice şi de artă ce trezesc atâtea
amintiri despre trecutul neamului. Dar nici-unul dintre oraşele Moldovei, şi
chiar din întreaga ţară, nu închide între zidurile sale un număr atât de mare de
amintiri ca bătrânul Iaşi. La Copou – teiul lui Eminescu. La Biblioteca Centrală
Universitară – semnătura lui Dimitrie Cantemir. La Muzeul Unirii – cele două
urne în care s-a votat primul act al Unirii. Apoi ceasul şi alte obiecte ale lui
Cuza, o scrisoare a lui Moş Ion Roată. Mai sunt dealul şi mănăstirea Călata,
Palatul Culturii, celelalte monumente de arhitectură şi istorice, străzile pe care
şi-au purtat paşii atâţia oameni celebri – printre care şi marele Mihai
Eminescu. La Trei Ierarhi, această biserică atât de originală, vizitatorii pot
vedea mormintele celor trei mari domnitori născuţi pe pământul Moldovei:
Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza. Dar la Iaşi există atâtea
edificii contemporane demne de atenţia călătorilor! În apropiere de oraş poate fi
vizitat Ciricul, o adevărată oază de linişte şi răcoare. Şi n-am vorbit deloc de
bojdeuca din Ţicău, de casele în care au locuit Eminescu, Maiorescu,
Topârceanu, Sadoveanu …
Poate că eu sunt un sentimental, dar aş vrea să spun că oraşul acesta
mă leagă de el prin atmosfera lui specifică, prin amintirile lui. Îl iubesc mult!
Tot aşa de mult iubesc întreaga Moldovă pe care o colind şi astăzi cu bucurie în
suflet, mândru de ceea ce văd, ca semn şi mărturii ale zilelor noastre atât de
efervescente.
ALEXANDRU ROSETTI.
Academician, Savant de renume mondial, Filolog şi editor, Memorialist:
„Note din Grecia, Diverse, Cartea albă".
AM FOST UN TURIST SOLITAR
„Şi va trimit o păpuşă/ Ca să va bată la uşă/ Şi un greiere de vară/ Ca
să vă cheme afară". Aşa vi se adresa în august 1933, într-una din scrisorile
sale, Tudor Arghezi, când va despărţea vacanţa de vară, îndemnându-vă să
abandonaţi un moment treburile ce vă reţineau la masa de lucru, pentru a vă
reîntâlni; iar aceste plăcute întrevederi deveneau prilejuri de conversaţii literare
şi de peregrinări spre Cernica, mănăstirea unde poetul se călugărise, cu ani în
urmă, sau spre Văcăreşti, unde petrecuse câteva luni de prevenţie în 1918, ca
urmare a unui delict de presă.
V-aţi plimbat prin Bucureşti şi prin împrejurimile sale şi la braţul altor
figuri ilustre ale literaturii, ale culturii noastre. Aţi colindat, de asemenea, ţara
în tovărăşia lui George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu. Aţi mers
pe urmele lui Eliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau ale lui Constantin Brâncuşi.
Aţi călătorit în repetate rânduri În Grecia, Franţa, Italia, în India, în Israel, în S.
U. A., unde aţi vizitat locuri şi monumente istorice, arhitectonice, sau instituţii
de artă celebre. V-am ruga să ne spuneţi ce anume, a constituit îndemn în
îndelungata şi statornica dumneavoastră dragoste pentru turism?
— Setea de cunoaştere, înainte de toate. Eu cred că turismul este o
activitate care pune în mişcare atât corpul cât şi gândurile, căci îţi oferă
posibilitatea de a-ţi bucura sufletul admirând un peisaj, o operă de artă, un
monument istoric, arhitectonic sau de orice natură ar fi el.
— Este o pledoarie frumoasă pentru turism.
— Umbletul acompaniază cugetarea. Dacă nu o provoacă întotdeauna, o
întovărăşeşte cu siguranţă permanent. Nu te distrage de la muncă; aş putea
spune că dimpotrivă. Eu întotdeauna, la drum, am lucrat. Spre exemplu, când
plecam în Grecia, luam cu mine anumite categorii de note şi, în cabină, pe
vapor, la hotel sau după aceea, umblând, îmi aminteam diverse lucruri, îmi
formulam întrebări şi răspunsuri la ele, îmi dezvoltam teoriile, punctele de
vedere. Adică, vreau să spun că gândurile mele erau tot timpul concentrate
asupra problemelor care mă preocupau; aşa încât, în nici un fel, turismul nu
m-a împiedicat să-mi continui munca. Ba, chiar a provocat, a sugerat, a scos la
lumină şi a limpezit ideile care se învălmăşeau în creierul meu.
— E drept că turismul acompaniază şi stimulează cugetarea, dar este
totodată un act de cunoaştere nemijlocită, contribuind în permanenţă la
augumentarea depozitului informaţional al omului.
— Sigur că da! Fiind un act de cunoaştere, nu numai a ceea ce este în
faţa ochilor, dar şi a ceea ce se află în spatele celor văzute este şi un act de
cultură care vine să completeze educaţia. Pentru că nu este vorba numai de
turism în zone deja cunoscute, ci şi de turism în regiuni necunoscute, din ţară
sau din străinătate, sau în acele locuri pe care n-am reuşit să le cunoaştem
îndeajuns prima sau a doua oară şi la care, reîntorcându-ne, descoperim
aspecte noi care se încheagă, se aprofundează şi dau o imagine mai clară, sau
determină ele însele naşterea unui act de cultură, a unei opere de artă său de
literatură.
— Ca în cazul lui Bogza.
— Ca în cazul lui, dacă-i alegem ca exemplu.
— L-am preferat pentru că a fost un mare turist şi pentru că
dumneavoastră l-aţi cunoscut mai îndeaproape.
— L-am cunoscut de mult, pe vremea când eram directorul Fundaţiei
pentru literatură şi artă. Îmi aduc aminte că a venit la mine şi m-a rugat să-i
acord un fond, o sumă de bani, ca să poată pleca în ţară cu bicicleta, să vadă şi
să serie. După aceea a scris „Cartea Oltului".
Un alt tip de călător era George Călinescu, cu care am legat o strânsă
prietenie. Foarte pasionat, dar nu atât pentru peisaj cât pentru faptul literar.
Eu am călătorit de câteva ori cu el prin ţară în acest scop şi-mi îngădui să-i fac
o caracterizare din acest punct de vedere.
— El întreprindea călătorii cu membrii colectivului pe care-l conducea, cu
cercetătorii de la Institutul de istoric literară şi folclor, adică.
— Foarte des, şi aceste călătorii erau făcute în locurile în care trăise un
scriitor. Acolo căuta Călinescu să mai găsească unele documente, diverse
înscrisuri, scrisori, să culeagă amintiri despre scriitor şi familia acestuia,
despre prieteni şi cunoştinţe, să vadă locurile şi să se pătrundă de atmosfera în
care a trăit şi a creat scriitorul respectiv, pentru ca, astfel, să-l înţeleagă, să-l
interpreteze şi să-l prezinte mai bine. Nu îl pasiona turismul propriu-zis, ci
persoana şi personalitatea aceluia de care se ocupa. Organiza excursii, ieşiri pe
teren în diverse regiuni ale ţării şi pentru informarea tinerilor cercetători de la
Institut.
— Aţi participat şi dumneavoastră la ele?
— La una singură, la Curtea de Argeş, Piteşti şi Goleşti. Maestrul era de o
veselie comunicativă în timpul acestor călătorii. Şezând în preajma lui, în
autobuzul ce ne transporta, puteam participa la conversaţii şi la buna
dispoziţie generală. Dealtfel trebuie să spun că George Călinescu, deşi lucra
deseori zile în şir, de dimineaţă până seara, fără nici o întrerupere, ieşea din
când în când în tovărăşia câinelui său, Grifon, şi atunci se îndrepta spre
terenurile vaste ce se întindeau spre marginile oraşului, în spatele casei sale
din Floreasca. Cred că şi atunci medita.
 — Se asemăna în această privinţă cu Tudor Arghezi?
— Într-adevăr şi el medita mai tot timpul şi iubea locurile din jurul
capitalei. Iubea şi Arghezi natura, ca mai toţi scriitorii. Dar, spre deosebire de
alţii – ca Mihail Sadoveanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, Alexandru Cazaban –
el nu căuta cu precădere locuri îndepărtate de oraşul de reşedinţă. Am vizitat
multe locuri minunate împreună. Există o mulţime de parcuri, grădini, păduri,
râuri, lacuri care, cunoscute mai îndeaproape, îi pot crea vizitatorului
adevărate emoţii estetice.
— Bucureştenii cunosc destul de bine câteva din lacurile şi pădurile la
care vă referiţi. Vara, ei se îndreaptă spre zonele de agrement din preajma
oraşului, cum ar fi Snagovul, Mogoşoaia, Pustnicul, Cernica, Buda-Mihăileşti.
Din păcate, prea puţini sunt cei care, aflaţi în aceste locuri în zilele lor de week-
end, se interesează şi de comorile de artă ce pot fi întâlnite aici. Câţi vizitatori ai
Cernicăi ştiu că în cimitirul mănăstirii şi-au găsit loc de odihnă veşnică, între
alţii, cronicarul Naum Râmniceanul, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion
Ţuculescu? Câţi ştiu că la Pustnicul şi-a trăit ultimele luni ale vieţii sculptorul
Gheorghe Anghel, sau că de Snagov se leagă cele mai enigmatice momente ale
istoriei lui Vlad Ţepeş şi ale urmaşilor lui?
— Nu aţi amintit în enumerarea dumneavoastră de Căldăruşani –
mănăstire veche de pe vremea lui Matei Basarab, unde şi-a făcut ucenicia de
iconar Nicolae Grigorescu – cu obiecte de artă de o valoare inestimabilă, nici de
Băneasa.
— La Băneasa v-am văzut chiar de câteva ori.
— Da, mai ales în ultimul timp preferam Băneasa pentru plimbările mele
solitare. Aveam acolo în pădure un drum îndrăgit. L-am găsit, din păcate,
stricat de tractoare, plin de gropi şi noroi, încât nu se mai putea merge pe el.
Văzând starea în care a ajuns, am făcut o scrisoare către Consiliul popular al
municipiului Bucureşti. Scrisoarea am însoţit-o de o schiţă întocmită de un
tânăr geograf. Ceream repararea drumului. Nu pentru mine ca persoană
particulară, ci pentru sutele de bucureşteni care gustau aici plăcerea unei după
amieze tihnite.
După supărarea pricinuită de constatarea de la Băneasa şi după
scrisoarea adresată primăriei am întâlnit, în octombrie 1973, la Predeal, o
situaţie plăcută: vechiul drum care înconjoară ca un brâu staţiunea, l-am găsit
refăcut, îndreptat şi asfaltat. Mai mult: el a fost interzis accesului
autovehiculelor. Acum drumul acela vechi, plin de amintiri scumpe călătorilor
pe Valea Prahovei, este o adevărată încântare. Străbătându-l într-o plimbare de
o oră, o oră şi ceva, prin pădurea de brazi, cu aerul tare şi ozonat, te simţi
parcă în altă lume! Dacă vrei, poţi să mergi şi mai sus, spre Susai. Eu însă n-
am urcat până acolo, pentru că atunci când am fost ultima oară drumul era
tare stricat. În orice caz, cred că ar trebui să existe o şi mai serioasă preocupare
pentru drumurile de munte. Ar fi în favoarea turismului.
— Se vede că mergeţi des în Bucegi. Este cumva muntele dumneavoastră
preferat?
— Pot spune că da. Sunt legat de anumite regiuni ale acestor munţi. Am
văzut aici peisaje pe care nu le cunoşteam, care mi-au rămas în inimă şi unde
am revenit deseori. Bucegii, după părerea mea, sunt foarte plăcuţi, blânzi, în
comparaţie cu Munţii Făgăraşului. Aceştia din urmă sunt munţi cu rupturi, cu
stâncării, cu pietre negre, colţuroase, aspre. Bucegii, dimpotrivă, au pante mai
line, cu verdeaţă, sunt odihnitori şi primitori. De aceea m-am legat mai mult de
ei.
Îmi plac şi peisajele din zona Muscel-Câmpulung, cu coline blânde,
încărcate de verdeaţă, care urcă domol spre înălţimi. Trebuie să mai spun că
există un munte unic în toată ţară: Piatra Craiului. Este extraordinar! Este
unul dintre cei mai măreţi munţi ai României. El are detalii şi peisaje ce nu pot
fi văzute dintr-o dată, ci revenind ani de zile. Totuşi, de Bucegi mă leagă mai
multe amintiri şi întâmplări.
— Plăcute?
— Aproape toate. Una însă era să-mi fie fatală, şi nu numai mie.
— V-am ruga să o povestiţi.
— Să încerc să mi-o amintesc mai bine.
A trecut foarte mult timp de atunci. Eram mai tânăr, nu mai reţin anul în
care s-a petrecut întâmplarea, dar nu are nici o importanţă. Coboram de la
Predeal în toiul iernii, prin februarie, pe un drum marcat, ca să ajungem la
Buşteni. Eram împreună cu o fată şi cu un prieten cam imprudent. Pentru că
ne grăbeam, prietenul meu a avut ideea să o luăm prin altă parte, ca să
ajungem mai repede. Zis şi făcut! Dar am greşit drumul şi ne-a prins noaptea
înotând prin zăpada până la brâu. Rătăceam pe undeva prin munte. Atunci ne-
am hotărât să ne înapoiem pe urmele noastre. Cu ajutorul unei lămpi de
buzunar, pe la trei noaptea am regăsit un drum marcat. Urmându-l, am ajuns,
spre surpriza noastră, la o cabană, sus pe Susai. În timp ce ne încălzeam acolo
am observat că bocancii mei aveau înăuntru o pojghiţă de gheaţă, iar picioarele
îmi erau vinete. Am aflat că afară erau —22°C. A doua zi am plecat la
Bucureşti. M-a vindecat de degerătura aceea cumplită doctorul Ţurai, un
chirurg vestit.
— De munte însă nu v-aţi vindecat, deşi, o vreme, aţi preferat marea.
Acesteia i-aţi şi închiriat, dealtfel, acel distins capitol din „Cartea Albă": „Et în
Arcadia, ego". Aţi cunoscut Eforia şi v-aţi îndrăgostit de ea – la începutul gloriei
sale, când trenul se oprea pe faleza, în faţa unei gări minuscule, iar cele câteva
vile existente erau departe de mare. Scaieţi şi ciulini constituiau singura
vegetaţie a locului, în timp ce dunele se întindeau la nesfârşit. Aici se afla după
cum mărturisiţi tot dumneavoastră,Arcadia lui Camil Petrescu”… sub focul
soarelui sau în plimbările spre Agigea, pe marginea falezei, şi-a gândit şi şi-a
scris el capitole întregi din „Bălcescu". V-a chemat acolo amintirea acestui
prieten drag. Aţi mai revăzut locurile în anii din urmă?
— Da! Acum Însă e altceva. Peisajul de ieri al Eforiei, ca şi al celorlalte
staţiuni de De litoral, s-a schimbat. Mâna omului a făurit o altă lume. A realizat
clădiri magnifice, hoteluri, restaurante, magazine, fel de fel de alte construcţii
moderne şi confortabile. Vegetaţia abundentă şi peisajul de flori au transformat
radical pustiurile de nisip, cu ciulini şi scaieţi. În locul stepei grădini râzătoare.
La Eforie, plopii sădiţi mai ieri au acoperit faţadele vilelor. De sus, de pe faleză,
marea domesticită de multiplele diguri pare că şi-a schimbat coloritul. E mai
albastră.
— Revenind la Camil Petrescu, am observat că peisajele care l-au
impresionat pe el le-aţi îndrăgit şi dumneavoastră. Nu e vorba numai de Eforie,
ci şi de Câmpulung-Muscel, de Rucăr, Bran, sau de oraşul Târgu Jiu cu
monumentele brâncuşiene, despre care aţi scris frumoase evocări. Nu
cunoaştem ceva tipărit sub semnătura dumneavoastră despre alte zone
turistice din ţară, despre alte monumente istorice şi de artă. Greu îşi poate
închipui cineva că nu aţi văzut, de pildă, mănăstirile din nordul Moldovei.
— Sigur că le-am văzut. Am fost la mănăstirile din Bucovina de două ori.
Prima dată cu mulţi ani în urmă, cu regretatul profesor Vasile Gherghel. Era o
excursie cu premianţii din toată ţara, în urma examenului de capacitate.
Excursia aceea şi mănăstirile mi-au rămas în memorie ca ceva extraordinar,
dar n-am putut gusta frumuseţea lor ca acum doi-trei ani.
— Cu ce prilej le-aţi vizitat?
— Cu ocazia,Zilelor Călinescu", ce au avut loc în tânărul şi frumosul oraş
de pe Valea Trotuşului.
— Vedem că l-aţi şi găsit două epitete oraşului Gheorghe Gheorghiu-Dej.
V-a plăcut?
— Foarte mult. Este o aşezare extraordinară, cu oameni care au realizat
ceva deosebit într-un timp atât de scurt. Au ridicat o cetate modernă cu o
industrie puternică. Au dat, totodată, dovadă de mult simţ estetic când au
proiectat şi şi-au construit noua localitate. Iar faptul că aici, la Oneşti, cum i se
spunea înainte, se organizează în fiecare an Zilele Călinescu, fiind un oraş
simpatizat de acest mare om de cultură, are o semnificaţie deosebită.
O impresie plăcută mi-au lăsat şi celelalte oraşe vechi moldovene: Bacău,
Suceava. Vechi, e un fel de a spune, pentru că şi acestea sunt acum noi,
moderne.
— Când le-aţi văzut ultima oară?
— Tot atunci. Am plecat din Oneşti cu o maşină şi am trecut prin Bacău
şi Suceava. Dar m-am oprit mai mult la mănăstiri, care m-au uimit prin
frumuseţea lor. Mi-am dat seama, privindu-le, că au dreptate criticii de artă
când afirmă că, în cazul acesta, avem de-a face cu o pictură bizantină
românească. Exista o şcoală românească de pictură în această parte a ţării,
care este proprie Bucovinei; deci, o creaţie românească. Pornind de la
canoanele bizantine, a apărut ceva nou, unic. Am fost adânc impresionat de
ceea ce am văzut acolo. Voroneţul este o minune. După mine, însă, cel mai
mişcător monument este Arbora. Pictura de La Arbora este extraordinară, iar
mănăstirea însăşi este încadrată într-o arhitectură naturală cu o personalitate
proprie: acele dealuri domoale, blânde, bogate în vegetaţie, care au influenţat
pe constructorii celebrului monument, încadrarea armonioasă în peisaj a
Arborei e semnul unei mari ştiinţe a construcţiei. Dar observaţia aceasta este
valabilă şi pentru celelalte mănăstiri din ţinut, fie că mă gândesc la Suceviţa,
Moldoviţa, Humor sau Voroneţ, fie că este vorba de Putna sau Dragomirna.
— În multele dumneavoastră călătorii prin lume aţi văzut atâtea şi atâtea
monumente şi opere de artă care, de secole, şi-au câştigat notorietatea. În
Grecia aţi cunoscut relicvele arhitecturii din vechea Eladă, în India,
enigmaticele temple străvechi, în Israel, Albania, Franţa sau Italia, ca şi în alte
ţări, paşii v-au purtat pe urmele creatorilor de odinioară şi de astăzi. Din
această perspectivă, a savantului călător, aţi găsit, cumva, vreo asemănare sau
vreo altă raportare la mănăstirile din nordul Moldovei?
— Unele dintre frumuseţile mănăstirilor şi picturilor noastre murale nu
pot fi comparate, nu atât ca desen, ci ca aspect, decât cu pictura primitivilor
italieni. Cu pictura lui Giotto, de exemplu. Asta pentru că, după părerea mea,
cea mai pură pictură din lume este pictura primitivilor italieni. Şi este aşa,
fiindcă ei – primitivii italieni – credeau în ceva. După aceea a venit manierismul,
rococo-ul, barocul etc. Chiar Rafael nu e de comparat cu aceştia. Aşa că
mănăstirile din nordul Moldovei, ca puritate de inspiraţie, ca naivitate de redare
a inspiraţiei, numai cu primitivii italieni pot fi comparate şi, în special, cu cei
din Florenţa.
— Comparaţia dumneavoastră subliniază valoarea acestor opere
arhitectonice şi plastice rămase din epoca de aur a vieţii spirituale a Moldovei
lui Ştefan cel Mare şi confirmată recent prin acordarea de către FIJET a
premiului „Pomme d'Or 1975" zonei turistice Bucovina.
— Da, da. Eu însumi mi-am dat seama, mai ales acum la cea de-a doua
vizită la mănăstiri, că toată regiunea aceea este ţara lui Ştefan cel Mare, că tot
ce s-a făcut acolo porneşte de la acest geniu, care, pe de altă parte, era un om
aspru, format de societatea medievală, dar care era şi iubit. Amintirea lui
dăinuie şi va dăinui peste veacuri.
— Ascultându-vă vorbind despre Ştefan voievod şi despre ctitoriile sale,
ne vine în minte o legendă ce mai circulă încă prin aceste locuri. S-a păstrat la
oamenii din preajma Voroneţului credinţa sau, mai bine zis, impresia că, seara,
odată cu tânguirea bătrânelor clopote de aramă, poţi distinge – rostit de ele –
un nume: „Ştefan-Vodă/Ştefan-Vodă". Credinţa e veche şi, probabil, va dura
cât mănăstirea. Un călugăr ne spunea că, înainte vreme, clopotarii pătrunşi de
atmosfera locului puteau să obţină, trăgând clopotele, aceste performanţe
sonore uluitoare: „Ştefan – Vodă/Ştefan – Vodă/Ştefan – Vodă m-a făcut."
— Am auzit şi eu povestea aceasta şi ea se explică prin faptul că
amintirea unui geniu nu se stinge uşor. Or, Ştefan cel Mare a fost un geniu,
cum v-am mai spus. Am avut câteva genii, printre care se numără şi acest
voievod.
— Afirmaţia dumneavoastră ne trimite cu gândul la Eminescu, care l-a
imaginat pe Ştefan între zidurile mănăstirii Putna: „Crepusculul unui trecut
apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase; şi noi,
agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său". Dumneavoastră aţi
scris undeva despre genialitatea lui Ştefan cel Mare?
— N-am scris. Volumele mele n-au putut cuprinde aceste păreri, pentru
că ele s-au cristalizat mai târziu, după tipărirea cărţilor. Poate voi scrie cu altă
ocazie.
— Ideea va preocupă?
 — Da! Eu cred că Ştefan cel Mare a fost întâiul geniu cunoscut pe acest
pământ. I-au urmat Mihai Viteazul, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi alţii. Nu
mai vorbesc de Eminescu, care a creat o limbă literară.
— Aţi fost la Ipoteşti, i-aţi văzut casa memorială?
— Desigur! S-au făcut, dealtfel, numeroase case memoriale. Pentru fraţii
Golescu, pentru Alecsandri, Bălcescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Sadoveanu
ş.a. M-aş bucura să se realizeze ceva şi pentru Bolintineanu sau pentru Ion
Ghica. Şi unul şi celălalt ar merita să aibă câte un lăcaş în care vizitatorul să-şi
aducă aminte de ei. Pentru Bolintineanu s-ar putea deschide o casă memorială
la Bolintin Vale, la doi paşi de Bucureşti, iar pentru Ion Ghica în conacul său
de la Ghergani. Mă bucur că s-au deschis casele memoriale „Gib Mihăescu" la
Drăgăşani, ca şi „Nicolae Labiş" la Mălini.
— Iată că, din vorbă în vorbă, am ajuns din nou pe meleagurile Moldovei,
pe care le-aţi străbătut des pentru farmecul tovărăşiei lui Mihail Sadoveanu. Aţi
călătorit cu el şi m altă parte?
— Am făcut cu el şi o excursie în Delta Dunării, prin 1946, dacă-mi aduc
bine aminte. Sadoveanu ne-a oferit o călătorie prin Deltă. Erau mai mulţi
scriitori: Zaharia Stancu, Alexandru Chiriţescu. vreo cincizeci. Aşa am vizitat şi
eu Delta; nu toată, dar o bună parte: Razelmul, canalele, câteva aşezări
pescăreşti. Pot spune că am văzut ceva, dar cel mai mult m-am bucurat de
prezenţa atât de plăcută a lui Sadoveanu. Cine a avut prilejul să-l asculte pe
maestru depănându-şi amintirile şi-a dat seama ce bogată experienţă stă la
baza scrierilor sale. Cine poate rămâne indiferent la lectura unei pagini din
Sadoveanu care este, prin excelenţă, un exponent al sensibilităţii româneşti?
Îmi amintesc că l-am vizitat în 1956. Locuia pe un deal, situat la o mică
depărtare de mănăstirea Neamţ, lângă schitul Vovideniei. Aici îşi petrecea lunile
de vară, într-o casă aşezată în parcul natural ce urcă spre pădurea de brad.
Din balconul casei, puteai admira întreaga privelişte a văii, cu vegetaţia ei
bogată. Când îl ascultam vorbind şi-i admiram energia neobişnuită, neştirbita
sa putere creatoare, mă gândeam şi-mi imaginam de ce întreaga patrie se
adună, parcă, sub pana lui. Era un mare cunoscător al naturii. În timpul
numeroaselor sale peregrinări în tot cuprinsul ţării, a cules felurite informaţii şi
a putut să-şi formeze o convingere proprie despre realităţile din ţară.
Cunoaşterea oamenilor, a naturii, a faunei şi a treburilor de la ţară – viaţa
agricolă şi păstorească – le găsim deopotrivă în opera lui Sadoveanu. Povestirile
sale vânătoreşti sunt fundate pe o observaţie nemijlocită şi amănunţită a
locurilor.
— Mihail Sadoveanu poate fi considerat un creator de literatură turistică,
un scriitor de turism?
— Da. Cred că aceasta este partea care rămâne din opera sa. Adică de
descriere a naturii. El a fost poet. Din opera sa enormă se pot desprinde
descrieri de natură, care sunt admirabile şi care rămân.
— Aceste pagini ar putea fi, desigur, adunate într-o carte.
— Da, într-o antologie, bine făcută, de literatură turistică. Ea ar pune în
valoare excelente pagini din opera lui Sadoveanu. Dealtfel, există la noi o foarte
bogată literatură de acest gen. Încă în secolul trecut, Grigore Alexandrescu,
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Nicolae Filimon,
Ion Ghica au scris foarte bune pagini de literatură turistică. Mai aproape de
noi, Vlahuţă, Hogaş, Iorga ne-au lăsat şi ei – în genul descrierilor de călătorie –
pagini memorabile.
— Credeţi că aceste scrieri, cărora le atribuiţi calificativul de scrieri de
călătorie sau, cu un termen mai des folosit în ultima vreme, scrieri de turism,
ar putea determina ele însele iniţiativa instituirii unei colecţii cu acest specific?
— Din ele s-ar putea face, nu o simplă colecţie, ci o întreagă bibliotecă.
Astăzi se scriu multe cărţi de turism, dar ar trebui să culegem şi ce s-a scris în
trecut.
— Într-o asemenea colecţie ar putea intra atâtea alte nume: Dimitrie
Cantemir, poate chiar pagini din cronicari, Milescu Spătarul, I. Codru-
Drăguşanu, Dinicu Golescu şi Radu D. Rosetti, Mihai Tican-Rumano, Nestor
Urechia, Bucura Dumbravă, Ion Simionescu.
— Aceştia, în primul rând. Dar şi cei mai buni scriitori-reporteri de
datorie contemporani.
— Atribuiţi vreun anume rol acestei literaturi în dezvoltarea turismului, a
apetitului pentru drumeţie şi cunoaşterea unor locuri sau comunităţi umane?
— O asemenea literatură poate avea un rol foarte mare, atât în ceea ce
priveşte trezirea pasiunii, cât şi pregătirea necesară unui om care călătoreşte
pentru a înţelege şi gusta ceea ce vede. Mai ales atunci când deplasarea se face
în regiuni necunoscute, trebuie pregătită dinainte cu lecturi.
— Lectura a fost şi pentru dumneavoastră un stimulent în călătoriile pe
care le-aţi făcut?
— Aşa aş spune, pentru că la mine pasiunea aceasta s-a trezit foarte
târziu: în jurul vârstei de treizeci de ani. Bineînţeles, şi înainte făceam excursii,
însă nu le gustam.
— Dragostea pentru drumeţie şi gustul atât de statornic pentru
frumuseţea ei aţi putea-o explica prin influenţa pe care a avut-o asupra
dumneavoastră vreun prieten? Sau trebuie înţeleasă ca o tradiţie, pe care n-aţi
putut-o abandona, existentă în familia dumneavoastră?
— Numai mie mi se datorează. Nu am făcut parte din nici o asociaţie
turistică. Am fost un turist solitar. Îmi plăcea să umblu mai mult singur sau, în
cel mai bun caz, mă întovărăşeam cu vreun prieten. Cu Alexandru Balaci sau
cu Geo Bogza. Balaci era pasionat mai mult de ascensiuni cu coarda, pe când
cu Bogza colindam prin Bucureşti. Ne plăcea partea veche a oraşului. Cu el am
cercetat mai mult centrul vechi din jurul Pieţii Sfântul Gheorghe. Itinerarul
nostru trecea prin Sfântul Georghe – Bucur – Mitropolie şi Antim. Am vizitat şi
Hanul Manuc, Curtea Veche.
— Oraşele, dealtfel, v-au pasionat întotdeauna.
— Da. Sunt oraşe în care mă întorc tot timpul, cum ar fi Câmpulung,
Piatra Neamţ. De dincolo de hotare, Parisul. Realizarea frumosului, la Paris, în
toate domeniile, miră pe călătorul străin. Acesta se convinge aici că nici un alt
oraş nu poate rivaliza cu el. Eleganţa, stilul oraşului sunt inimitabile. Sena,
podurile Notre-Dame, Louvrul, Place de la Concorde, Domul Invalizilor,
Champs-Elysees – sunt unice. Gustul rafinat, perfecţiunea apar în toate
realizările franceze, în virtutea unei vechi tradiţii a finisajului la uvrierul
manual. Toate fasciculele de lumină sunt proiectate pe cel mai însemnat
amănunt şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Geniul economic, al cumpătării
şi, la nevoie, al abstinenţei, domină această societate cu rădăcini străvechi. E o
disciplină rigidă, a gândirii, a educaţiei.
— V-au plăcut, cu siguranţă, şi alte oraşe vizitate.
— Un oraş unic în lume este Florenţa. Este un fenomen care s-a
întâmplat o dată şi nu s-a mai repetat. Este o bijuterie, o raritate, un izvor de
bucurii. Totul este de bun gust la Florenţa, şi impresia de mare arată culeasă
în muzee nu e dezminţită de viaţa zilnică a oraşului. Florenţa este singurul oraş
din lume în care pelerinul e stăpânit de o aură artistică efectivă în prezenţa
capodoperelor în aer liber. Rod al unei acumulări artistice neîntrerupte de-a
lungul veacurilor, oraşul, cu toate monumentele sale de artă, constituie un
giuvaer de o perfecţiune unică şi nerepetabilă. Aici, între colinele acestei cetăţi
fără pereche în toată lumea, călătorul e cuprins, în tot timpul şederii sale, de o
reală beatitudine artistică.
Sunt legat şi de alte locuri, de alte oraşe şi ţări – de Grecia, de India. Dar
cel mai mult sunt legat de anumite locuri din patrie. Astăzi sunt atent la tot ce
mă înconjoară şi descopăr o serie de lucruri alături de care trăiesc de un lung
şir de ani.
— Muntele însă, ni se pare nouă, va furnizează şi acum, la vârsta
frumoasă pe care o aveţi, vibraţii şi stări sufleteşti deosebite. Muntelui
românesc i-aţi dedicat, dealtfel, pagini de o rară sensibilitate.
— La munte, cum am mai spus cândva, eşti împresurat de un joc
fermecat de culori, de zvonuri misterioase, de apeluri abia formulate pe aripa
vânturilor. Muntele este un domeniu necunoscut, în care călătorul pătrunde cu
inima îndoită, urcând cu răbdare pantele repezi şi coborând cu grijă în văile
umbroase. El provoacă gândirea, o ajută să se formuleze, o susţine. Dealtfel,
repet, gândirii îi sunt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele
muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor, verdeaţa lor perenă. Muntele e
un mare privilegiu, un tezaur de nepreţuit şi un izvor sigur de viaţă.
ION IONESCU-DUNĂREANU.
Secretar general al A. D. M. I. R. şi membru al Clubului alpin român.
Explorator al Pietrei Craiului, autorul primei monografii a masivului (1943). A
scris numeroase cărţi de turism.
DRUMEŢIA, ŞI MAI ALES CEA DE MUNTE, TREBUIE PRIVITĂ CA O
STARE DE SPIRIT.
Ion Ionescu-Dunăreanu face parte din a doua generaţie de drumeţi, după
Bucura Dumbravă şi Nestor Urechia, generaţie căreia trebuie să-i atribuim
merite în ce priveşte promovarea turismului, pe măsura înaintaşilor, a
pionierilor drumeţiei româneşti.
Acest bărbat mărunţel şi de o neobişnuită agerime, care peregrinează
prin ţară încă din anii adolescenţei, a rămas şi astăzi, la peste 70 de ani,
acelaşi îndrăgostit de drumeţie, pe care o consideră îndeletnicire spirituală şi
poezie, nu numai un anumit gen de exerciţiu fizic.
 Împins de acest resort sufletesc, colindă şi astăzi pe drumuri şi poteci de
munte, ca în tinereţe, şi lucrează cu aceeaşi vigoare ca altădată. L-am întrebat,
de aceea, când îşi găseşte tihna un turist înveterat.
— Niciodată! Un drumeţ adevărat se odihneşte numai între două
drumuri, dar aceasta nu se numeşte odihnă, ci popas. Este o pasiune care
devine o „patimă" ce-l copleşeşte pe om, îl transformă şi-i determină conduita
întregii vieţi, se naşte în cel care a gustat plăcerile călătoriei, nu o,sete de
repaos", cum spunea Eminescu, ci o „sete de mişcare", de acţiune, de activitate,
impusă din interior, dar determinată din exterior de toate acele frumuseţi pe
care le întâlneşti prin locurile pe unde ai mai umblat sau prin locurile pe care le
calci întâia oară. Aş spune că această activitate îţi creează un ritm, o nevoie de
mişcare permanentă, fizică şi spirituală. De asemenea, pune ordine în acţiunile
individului, îi formează o disciplină fermă de muncă.
— De fapt, scrupulozitatea, punctualitatea, corectitudinea au devenit, în
ce va priveşte, bine cunoscute în cercurile pe care le frecventaţi. Ştiind acest
lucru, la prima vizită pe care v-am făcut-o pe strada Duzilor, unde locuiţi, am
luat toate măsurile de prevedere, aşa încât să nu depăşim nicidecum ora fixată.
Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi întârziat?
— Nimic deosebit! Aş fi aşteptat, dar nu mi-aş fi făcut o părere tocmai
bună, pentru că m-am obişnuit să judec oamenii şi prin prisma punctualităţii.
Consider punctualitatea ca o necesitate organică, înainte de a fi o obligaţie
socială, un agent coordonator al relaţiilor dintre oameni. Ea nu trebuie privită
ca un gest de snobism, ca o pedanterie, ci ca un mod de disciplinare a reflexelor
umane, totdeauna dispuse să se opună oricărei încorsetări sau obligaţii sociale.
— Credinţa aceasta v-aţi format-o în activitatea turistică sau altele sunt,
poate, motivele ce au determinat-o?
— N-aş putea spune exact, dar, oricum, e rezultatul unei autoeducaţii, al
unui sever şi permanent autocontrol, care m-a ajutat de multe ori în viaţă, şi
mai ales în împrejurări grele de drumeţie. Dar eu nu sunt un caz particular!
— Într-adevăr, mulţi „pionieri ai turismului" au opinii identice. Emilian
Iliescu, de pildă, ca să aducem în discuţie numele unui vechi prieten.
— Da, aşa este, pentru că, în acest domeniu, disciplina şi punctualitatea
trebuie respectate ca o caracteristică a fiecărui turist. Să vă dau un exemplu.
Cu ani în urmă hotărâsem, împreună cu Emilian Iliescu, să facem un drum
prin Munţii Făgăraşului şi fixasem întâlnirea la cabana Bâlea-Cascadă, la o
dată şi oră precisă. Eu intrasem în munţi printr-o parte a Carpaţilor, iar el prin
alta. El prin Retezat, eu prin Piatra Craiului. Mă apropiam cu oarecare
neîncredere de locul întâlnirii, calculând cum să ajung la ora stabilită. Eram
încredinţat că, din cauza greutăţilor drumului şi a situaţiilor neprevizibile, nu
va fi posibilă aceeaşi punctualitate şi din partea amicului, căruia eram hotărât
să-i acord un oarecare rabat. Nu mică mi-a fost mirarea când, apropiindu-mă
de cabană, l-am zărit stând la o masă şi citind tacticos. Mi-a mărturisit apoi că
şi el a nutrit cam aceleaşi gânduri despre punctualitatea mea. Vedeţi, dar, ce
importanţă acordam noi acestui lucru.
— Nu numai dumneavoastră, cei din a doua generaţie de drumeţi, aţi
privit disciplina excursiilor şi drumeţiilor la modul cel mai serios, ci şi înaintaşii
dumneavoastră. Se spune chiar că doctorul Alceu Urechia, pe care Bucura
Dumbravă îl numea „Marele Urs", era un inamic înverşunat al indisciplinei în
acţiunile turistice.
— Într-adevăr, nu putea suferi pe indisciplinaţi şi nu admitea abateri,
ştiind câte consecinţe nefaste pot avea. Era sever cu muntele însuşi. Dar
aceasta nu înseamnă că era iubit mai puţin. Din contră. Cine a avut vreodată
de-a face cu el într-o asemenea ocazie era lecuit definitiv şi subit îndrăgostit de
el. Atât era de drept. De la oameni ca el am învăţat noi să iubim şi să
respectăm muntele şi podoabele lui rare, încet, încet, aceasta a devenit pentru
noi o a doua natură şi am căutat, pe cât am putut, ca acest respect pentru
natură să-l transmitem şi altora, odată cu pasiunea drumeţiei şi disciplinei
excursiilor. Acum constat un alt tip de turist, pe care, iertat să-mi fie, l-aş
denumi „turistus turbulens". Atunci când apare, acest turist turbulent,
zgomotos, strică tot farmecul locurilor, odihna adevăraţilor drumeţi şi chiar a
tovarăşilor săi; te împiedică să guşti marile frumuseţi ale naturii.
— Am întâlnit şi noi, nu o dată, asemenea manifestări reprobabile şi cu
toate că suntem mai tineri ca dumneavoastră, trebuie să recunoaştem că ele
sunt proprii mai ales tineretului. Nu este o caracteristică generală, departe de
noi sa susţinem aşa ceva, dar recunoaştem că în rândul acestor grupuri se
ivesc şi elementele turbulente.
— Şi eu am fost tânăr, dar în drumeţie am fost educat altfel. Astăzi, cred,
se impune a fi intensificată munca de educaţie a tinerilor mai ales în ce priveşte
regulile drumeţiei, scopurile ei, modul de desfăşurare a unei excursii. Uneori
ghizii înşişi nu-şi cunosc îndatoririle, sau nu şi le îndeplinesc conştiincios; îşi
văd liniştiţi de treburile lor, în timp ce grupul pe care îl au în grijă face larmă.
— Să înţelegem că pledaţi împotriva turismului individual?
— N-aş putea spune asta. Eu nu am fost niciodată un individualist în
drumeţie. Pledez însă pentru o educaţie prealabilă, făcută sub diferite forme şi
cu mijloace diferite şi, îndeosebi, prin munca de la om la om, prin exemplul
personal al fiecăruia, folosindu-se experienţa celor,mai bătrâni", adică, între
alţii, a noastră, a foştilor conducători de grupări turistice.
Mulţi dintre vechii şi cunoscuţii animatori ai drumeţiei noastre
contemporane ar fi bucuroşi să contribuie şi mai activ la educaţia turistică a
tinerilor.
Disciplina individuală şi colectivă, comportarea civilizată erau puncte
incluse în mod explicit în statutele tuturor asociaţiilor turistice din trecut care,
oricât de multe păcate au avut (şi unele dintre ele au avut destule), acest
element obligatoriu nu l-au nesocotit. Regulile de comportare, normele de
disciplină erau respectate cu stricteţe, iar cazurile de abateri grave sau repetate
erau sancţionate necondiţionat, mergând până la excludere.
— Aţi reuşit să realizaţi disciplina dorită. Care este secretul?
— Secretul era exemplul nostru personal, cum am mai spus, factorul cu
cea mai mare pondere. Noi aveam o conduită exemplară din momentul facerii
rucsacului şi până la cel al desfacerii lui; cu asta vreau să spun, în treacăt, că
noi, cei vechi, nu ne-am gândit niciodată să punem în rucsacuri, alături de
alimentele necesare, şi băuturi alcoolice.
 — Observăm că sunteţi tare stăpânit de nostalgia după o vreme cu turişti
puţini şi pătimaşi. Dar pe atunci numărul acestora nu se ridica la câteva
milioane pe an, ca în prezent. Or, este firesc ca pătrunderea în mase a
turismului, antrenarea în această activitate a milioane de oameni, atât de
feluriţi, sa determine şi unele dificultăţi, într-un fel, avem de-a face acum cu un
nou început care, desigur, ar trebui ferit de lipsuri ce afectează scopul
turismului. S-ar putea face asta preluând experienţa din trecut.
— Să ştiţi că nu doar trecutul, ci şi prezentul ne oferă destule exemple
pozitive. Eu cunosc cazuri în care s-a interzis vânzarea şi consumul de băuturi
alcoolice, s-a interzis zgomotul în cabane şi intrarea cu bocanci în picioare. Pe
de altă parte, s-a asigurat o abundenţă de băuturi răcoritoare, fructe, legume
proaspete, lapte şi produse lactate, dulciuri etc. Aşa drumeţie mai zic şi eu!
Drumeţii noştri s-au simţit foarte bine în această atmosferă odihnitoare.
— Ştim că în cabanele noastre acţiunea e în curs de desfăşurare.
— E foarte bine.
— Am dori, tovarăşe Dunăreanu, sa vorbim, în continuare, despre trecut.
De acord?
— De acord!
— Spuneţi-ne, A. D. M. I. R.-ul, asociaţia al cărei secretar general eraţi
între anii 1936-1940, ce preconiza, concret, în domeniul activităţilor de turism?
— Întrebându-mă despre A. D. M. I. R. (Asociaţia drumeţilor din munţii
înalţi ai României) îmi readuceţi în memorie întâmplări dintr-o perioadă a
drumeţiei noastre, pe care aş putea să o numesc eroică, dat fiind faptul că totul
se petrecea în primii 10-15 ani de la încheierea unui război mondial care lăsase
în urma lui numai dezastre. Eu am venit la această asociaţie în anul 1936, dar
ea dăinuia încă din 1929; eram atras de dinamismul conducătorului ei de
atunci şi de mai târziu, regretatul Ion Udrişte-Olt. Activitatea asociaţiei A. D. M.
I. R. era axată, în principal, pe concretizarea unor deziderate majore ale
drumeţiei din acea perioadă şi anume: cabane, marcaje, practicarea organizată
a drumeţiei şi mai puţin pe o acţiune de culturalizare.
— Înainte de 1937 aţi fost membru al Clubului alpin. Ce aţi făcut după
ce aţi demisionat?
— Am preluat sarcina de secretar general al A. D. M. I. R.-ului din
momentul aderării la această asociaţie, reuşind ca, împreună cu conducătorul
ei, să imprimăm activităţii un ritm viguros. Numai în câţiva ani, până în
preajma celui de-al doilea război mondial, s-au putut construi 4 cabane şi un
refugiu (cabana Voina şi refugiul Iezer, din munţii Iezerului, cabana nouă Radu
Negru de la Grind-Piatra Craiului, cabana nouă Babele din Bucegi, cabana Vlad
Ţepeş de la Cumpănă-Argeş), o revistă trimestrială de turism şi alpinism
(,Buletinul alpin"), preluată de la Clubul alpin român şi al cărei secretar de
redacţie am fost între anii 1938-1940, zeci de kilometri de marcaje în zone
alpine lipsite de o astfel de reţea (Piatra Craiului pe teritoriul fostului judeţ
Muscel, Iezer-Păpuşa în întregime, versantul sudic al Făgăraşului, în zona
Cumpănă-Argeş), sute de ascensiuni colective organizate potrivit unui plan
judicios întocmit.
 La unele din aceste realizări am participat nemijlocit ca responsabil
(cabana din Piatra Craiului, refugiul Iezer, revista), la celelalte am muncit
alături de preşedinte şi de membrii cei mai dinamici din conducerea centrală
sau a filialelor. Din păcate, acest elan de pe urma căruia nimeni nu realiza nici
un avantaj material (cu multă greutate am reuşit să-i convingem pe activişti să
primească transportul şi cazarea gratuit) s-a frânt odată cu declanşarea celui
de-al doilea război mondial.
— Dar până atunci, după câte ştim, A. D. M. I. R.-ul s-a afirmat printre
celelalte asociaţii turistice din ţara noastră.
— La ceea ce am spus deja despre A. D. M. I. R., aş adăuga că aceasta se
deosebea oarecum de celelalte asociaţii de turism considerate,mari": T. C. R., S.
K. V., atât ca patrimoniu şi efectiv de membri, cât şi printr-o masivă doză de
energie, de entuziasm, de stăruinţă şi spirit practic, care îi caracterizau pe
preşedintele ei şi pe unii membrii din conducere.
— Cine au fost membrii fondatori ai A. D. M. I. R.-u-lui?
— Fondatorii A. D. M. I. R.-ului nu au fost personalităţi de mâna întâi,
aşa ca fondatorii Turing Clubului, de pildă. Cei care au întemeiat şi au condus
A. D. M. I. R.-ul au fost animaţi însă de o nemărginită dragoste faţă de muntele
românesc, ca şi de o nestăvilită dorinţă de a insufla şi altora această pasiune:
drumeţia de munte. Eu am cunoscut numai pe câţiva dintre fondatori, dar
figura cea mai luminoasă a rămas aceea a doctorului Gheorghe Dumitrescu, un
bărbat voinic, cu vorba tacticoasă, arborând o impunătoare barbă albă; el a fost
multă vreme „patronul" necontestat al nostru, al tuturor. În laboratorul său de
analize medicale, pe o stradă astăzi dispărută, aflată pe undeva printre
blocurile din faţa Sălii Palatului (str. Câmpineanu. exact vizavi de casa în care
locuia Eugen Lovinescu), s-au ţinut ani de-a rândul şedinţele noastre de
comitet, în prezenţa lui, până când asociaţia şi-a luat avânt şi, prin 1938, am
reuşit să „închidem" un sediu propriu ce se afla în fostul Pasaj Român, dispărut
şi el odată cu ridicarea blocului de pe Calea Victoriei unde este astăzi
magazinul „Muzica".
— V-am ruga să ne vorbiţi şi despre alte asociaţii turistice existente în
România între anii 1930-1940.
— Ca să vorbesc despre celelalte asociaţii turistice contemporane cu A. D.
M. I. R-ul, ar însemna să evoc o întreagă istorie a drumeţiei româneşti, în
perioada dintre cele două războaie mondiale. Ar fi o treabă foarte delicată, poate
că nu aş reuşi să evit unele aprecieri subiective, mai puţin favorabile unor
oameni sau asociaţii. Dar ceea ce aş vrea să precizez (şi dacă nu aş face-o nu
mi-aş putea-o ierta!) este faptul că absolut toate aceste asociaţii, mai mari sau
mai mici, au activat cu abnegaţie, fiecare în felul ei şi cu mijloacele de care
dispunea, pentru ca drumeţia românească să se dezvolte, dând naştere unui
extraordinar avânt mai ales în rândurile tineretului.
Aceste asociaţii (şi erau la un moment dat vreo 15 afiliate la Federaţie) şi-
au încetat activitatea în cursul anului 1948, prin preluarea activului şi
patrimoniului lor de către noua organizaţie turistică de mase, Turismul
popular, în cadrul C. G. M., dar care nu a trăit decât doi ani (1948-1950).
 — Este incontestabil că vechile asociaţii au avut o contribuţie mare la
dezvoltarea turismului românesc. Experienţa lor şi a dumneavoastră, în cazul
de faţă, trebuie valorificată în prezent. În ce măsură o faceţi?
— Activez cu mu ltă plăcere în cadrul Universităţii Populare Bucureşti (la
Clubul „Terra 2000"), precum şi în cadrul Federaţiei române de turism-
alpinism. şi în cadrul Consiliului Naţional al Pionierilor, deoarece îmi dau
seama că acolo se lucrează în adevăr cu abnegaţie, fără a se căuta avantaje
materiale.
— Există, deci, o continuitate în activitatea dumneavoastră, căreia
turismul modern din ţara noastră îi datorează mult. Ce vi se pare mai
important din tot ce aţi făcut până azi?
— Din toată această activitate ce se întinde pe circa 40 de ani (socotind
anul 1936 ca anul în care am ieşit în lume cu o carte, câteva articole de revistă
şi un loc în conducerea unei asociaţii de turism, şi nu anul 1924 când am pus
piciorul pe o potecă de munte), cu nimic nu mă mândresc mai mult decât cu
„descoperirea" Pietrei Craiului (1935-1942) şi cu cărţile publicate până azi. Am
avut prilejul şi posibilitatea de a colinda prin aproape toate zonele de altitudine
din Carpaţi, dar niciuna nu mi-a rămas atât de dragă ca Piatra Craiului, pe
care am prospectat-o cu propriile mele mijloace şi a cărei „descoperire" mi-a
adus cele mai mari satisfacţii. În multe din masivele carpatice am călcat pe
urmele unor mari înaintaşi ca: Emm. de Martonne, în Retezat şi Parâng; Mihai
Haret, în Retezat şi Bucegi: dr. Szallay în Făgăraş. Numai în Piatra Craiului am
umblat pe propriile mele urme, am deschis drumuri noi, am descoperit noi
peisaje, am contribuit la dezvoltarea alpinismului (care se limita până atunci
numai la Bucegi), bineînţeles că nu de unul singur, ci ajutat de prieteni
devotaţi. În această perioadă de 40 de ani, contribuţia mea la literatura
turistică – dacă va interesează cifrele – s-a soldat cu tipărirea mai multor titluri,
difuzate în 120 000 exemplare, ceea ce presupune cel puţin tot atâţia cititori.
— Suntem convinşi că vi s-au dat şi dovezi concrete de dragoste şi
respect pentru munca dumneavoastră.
— Cu toată modestia, nu pot răspunde decât DA! Şi am să vă povestesc o
întâmplare de-a dreptul emoţionantă. Nu mai fusesem de mulţi ani în Piatra
Craiului, având de umblat prin celelalte zone carpatice, pe litoralul Mării Negre,
în Oltenia subcarpatică etc. Ajunsesem să cred că nu voi mai avea vreodată
prilejul să mă mai caţăr pe stâncăria albă pe care am îndrăgit-o atât de mult şi
să mă delectez cu poezia unică a peisajului Pietrei Craiului. Şi totuşi, în cursul
anului 1973, o obligaţie contractuală faţă de Editura pentru turism, în legătură
cu întocmirea unei noi hărţi turistice a acestui masiv, m-a pus din nou în
situaţia nesperată de a colinda, pentru unele verificări, prin Piatra Craiului.
Aflându-mă, aşadar, la cabana Plaiul Foii, am trăit un moment deosebit
de emoţionant, care m-a întărit şi mai mult în convingerea că nu tot ceea ce
facem se duce pe „apa Sâmbetei". M-am văzut, la un moment dat, înconjurat de
un grup de turişti şi alpinişti, bărbaţi şi femei în toată firea, de profesii diferite,
care şi-au mărturisit emoţia lor de a se găsi în compania celui care le
descoperise masivul îndrăgit. S-au rostit toasturi, s-a desfundat chiar şi o sticlă
de şampanie. Am fost emoţionat.
 În aceeaşi vară, 1973, cutreierând de unul singur pe potecile Pietrei
Craiului, am încrucişat drumurile mele cu ale unor persoane, de asemenea
mature, care nu şi-au ascuns plăcerea şi emoţia de a mă fi întâlnit în postura
de drumeţ, după ce citiseră şi umblaseră orientaţi de cărţile mele despre Piatra
Craiului. Ce altă satisfacţie îşi mai poate dori cineva?
— Aceste simţăminte v-au animat şi în munca de elaborare a ultimului
dumneavoastră volum „Cartea drumeţiei", apărut în Editura Sport-Turism, în
1975. Mărturiseaţi în prologul acestei cărţi că aţi fi fericit dacă cititorii ar privi-
o ca pe o călduroasă pledoarie pentru drumeţie, ca pe o invitaţie la acea formă
de drumeţie de munte care ţine mai puţin de distracţie şi mai mult de pasiune.
Aţi încercat să faceţi din paginile acestei cărţi o pledoarie pentru drumeţia de
munte, În speranţa că veţi contribui la întemeierea unei optici potrivit căreia
muntele nu trebuie să reprezinte un scop În sine, ci un prilej de desfătare a
sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu
o veritabilă izbândă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra
nemărginitelor creste ale munţilor. Este o idee a maturităţii sau o convingere
încă din tinereţe?
— Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile
munţilor şi să nu le părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, şi mai ales cea
de munte, trebuie privită ca o stare de spirit, ca o funcţie sufletească. Numai
practicând drumeţia, împinşi de resorturile intime ale fiinţei noastre, vom putea
ajunge la concluzia că descoperirea unui colţişor tăinuit, contemplarea unei
privelişti echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit,
generator de emoţii. Socotesc că, după multe decenii de literatură turistică
formată aproape exclusiv din ghiduri, a sosit vremea să încercăm să devenim
din nou entuziaşti iubitori şi cântăreţi ai naturii.
— Ceea ce ne-aţi evocat ne întăreşte convingerea că o literatură de
specialitate, bine făcută, joacă un mare rol în promovarea turismului.
— Fără discuţie, un turist modern nu se mai poate dispensa de o cultură
turistică adecvată, nu mai poate face abstracţie de acest factor, fie că este
producătorul, fie că este consumatorul fenomenului turistic general. Turismul,
sub toate formele lui de manifestare, deci şi drumeţia, nu se mai poate lipsi de
contribuţia unor discioline ştiinţifice ajutătoare ca: geografia, geologia, istoria,
etnografia, istoria artelor etc. Prin însăşi acest fapt. turismul complex, cum l-aş
denumi eu, devine un factor social de cultură şi educaţie.
— Permiteţi-ne să observăm că, la rândul dumneavoastră, puteţi fi
mândru că aţi contribuit la dezvoltarea acestei laturi prin cele 17 cărţi pe care
le-aţi scris până acum. De asemenea, aţi întocmit peste 20 de hărţi turistice, aţi
redactat zeci de articole, aţi ţinut conferinţe publice, comunicări etc., toate
acestea în paralel cu o intensa muncă organizatorică pe care aţi depus-o.
Credem că sunteţi unul dintre cei mm productivi animatori ai turismului
românesc modern. Dumneavoastră însă ce socotiţi că datoraţi înaintaşilor?
— Mult! Şi în primul rând pasiunea drumeţiei, de aceea le sunt
recunoscător. La vremea mea n-am avut posibilitatea de a-mi arată
gratitudinea faţă de ei. Bucura Dumbravă dispărea în anii când eu făceam
primii paşi pe cărările Bucegilor: Mihai Haret, fată de care am avut un respect
şi o stimă deosebită, era practic inabordabil pentru cei ce nu erau membri ai
Turing-Clubului, prins cu o mulţime de treburi. Numai cu Emanoil Bucuţa am
putut avea relaţii mai strânse, delimitate totuşi de diferenţa de rang social care
ne despărţea şi care la vremea aceea, determina raporturile dintre oameni, în
societatea burgheză. El este cel care m-a „lansat" în literatura turistică,
publicându-mi la Casa Şcoalelor în 1943, prima mea carte despre Piatra
Craiului. Tipărisem mai înainte, în 1936, un mic „ghid" („Bucegii şi Piatra
Craiului"), cu sprijinul dezinteresat al unui vechi prieten, Emilian Iliescu, care
conducea o întreprindere poligrafică. Era însă o lucrare de începător. De Iliescu
am fost legat prin statornice sentimente şi vechi amintiri, pe care le răscoleam
adesea cu mare plăcere. Iar când privesc în urmă, din perspectiva anilor, mă
cuprinde nostalgia. Sunt fericit însă că am cunoscut atâţia oameni minunaţi,
care mi-au deschis ochii spre atâtea frumuseţi, ce m-au făcut să trăiesc atâtea
bucurii. Şi tare mi-ar plăcea s-o iau de la început.
EMILIAN ILIESCU.
Primul preşedinte al asociaţiei turistice Hai la drum! Director al
Bibliotecii turistice şi întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F. A.
R.)
MERSUL PE JOS NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL.
Biografia drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant,
surprins dealtfel şi în biografia altor mari călători, între care am aminti pe
academicianul Alexandru Rosetti – devenit destul de târziu un pasionat al
muntelui. Asta se întâmpla abia prin 1934, la vârsta de 29 de ani, vârstă până
la care alte figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest
domeniu, o activitate relativ prodigioasă. Ne gândim la Mihai Haret, Valeriu
Puşcariu, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica. Cum se explică dragostea atât de
tardivă pentru peisajul „extra muros"?
— Cu peisajul,extra muros" am făcut cunoştinţă cu mult înainte de anul
pe care îl menţionaţi. Spun acest lucru adăugând, însă, că prin acest gen de
călătorii nu înţeleg doar pe acelea de dincolo de zidurile cetăţii bucureştene.
Includ în această categorie, în primul rând, excursiile din anii tinereţii mele. E
drept, multe din ele aveau un caracter adesea ocazional, dar erau călătorii, mai
lungi sau mai scurte, ce depăşeau hotarele localităţilor în care mă stabilisem,
fie că era vorba de comuna Zătreni – Vâlcea, unde se stabiliseră părinţii mei, ca
învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea Dealului, unde am
frecventat, pe rând, clasele liceului. În orice caz, copil fiind, împreună cu
mama, apoi cu profesorii şi colegii de şcoală, făceam excursii mai ales în
perioada vacanţelor, în împrejurimile localităţilor amintite.
— Aţi vizitat, cu siguranţă, mănăstirile Olteniei.
— Am cunoscut, mai întâi, peisajele magnifice de pe Valea Olteţului, cu
dealuri şi păduri care, vara, te invitau să le admiri cromatica inedită, parcă, în
fiecare an; iarna, aceleaşi peisaje erau înveşmântate într-un alb imaculat de
nea, încât cu puţină imaginaţie puteai să,vezi" locurile, astăzi, sub înfăţişarea
pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu milenii în urmă. Mănăstirile le-am
vizitat tot în acea perioadă. Am fost la Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora,
ridicată de Radu cel Mare, la Hurez, zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la
Surpatele, ctitoria lui Tudor şi Stanciu din Drăgăneşti (1500-1522) şi la
Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci, de mult, când aveam 15-16 ani,
mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu numai datorită valorii lor
deosebite ca monumente istorice şi de artă, ci şi prin aşezarea lor în peisaj, prin
armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care mi-au reconfirmat-o excursiile de
mai târziu Din păcate, azi, călătoriile turistice la monumentele din Oltenia
subcarpatică sunt mult prea rare.
— Aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes
turistic: Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus
şi de mijloc, Vrancea, văile Ialomiţei şi Dâmboviţei. Să revenim, însă, la
întrebarea cu care am începui convorbirea noastră.
— Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu mama, la
mănăstiri şi în timpul vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci devenise
aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu numai în ţară, ci şi în străinătate.
În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea Prahovei în
diverse ocazii, apoi am trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în Cehoslovacia, în
Turcia şi în Austria. Deşi am trăit mult în mijlocul naturii, totuşi, până în 1934
nu am făcut nici un urcuş pe munte. Primul a fost cel de pe Gârbova, al doilea
a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost legat definitiv de
dragostea pentru creste. M-am înscris în asociaţia de drumeţie ADMIR. Aici am
condus câteva grupuri de drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii,
cea făcută la Voina, grupul era atât de numeros încât se punea problema cum
îi voi caza, cabana fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai
mare parte dintre ei au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe
afară. A trebuie să-i scot pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte
dintre bărbaţii necăsătoriţi, împreună cu mine, am găsit loc într-o fânărie.
Toată lumea a fost mulţumită şi de atunci, de câte ori se anunţa o excursie
condusă de mine, participanţii erau destul de numeroşi.
— Aşadar, cu timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile
unui organizator şi v-au solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar
funcţia de secretar general al asociaţiei. Cine era atunci preşedintele?
— Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe Dumitrescu,
om de suflet şi mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie Udrişte-Olt,
dr. Dumitrescu fiind preşedinte de onoare. Până a închis ochii, şedinţele
asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l avea în str. Câmpineanu.
— Atunci s-a clădit şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de
inginer, aţi avut un rol deosebit.
— Gând asociaţia a început să ridice cabana Babele din Bucegi, parte din
membri am cărat pietre cu targa şi lemne cu braţele. În timpul construcţiei,
care a început în anul 1936 şi s-a terminat în 1937, am locuit câtva timp într-
un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam sus la Babele în fiecare
sâmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam duminică seara pentru
ca luni să fiu la serviciu. Toţi am muncit mult atunci, dar cu dragoste.
— Să recapitulăm. În 1934 aţi hotărât să aderaţi la statutul şi programul
ADMIR-ului. În 1936 îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar
prin 1938 făceaţi parte din Comitetul de redacţie al „Buletinului alpin". În anii
1937-1938, eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a ADMIR-ului. Apoi.
— În 1939, am fondat asociaţia turistică „Hai la drum". La început, am
condus întreaga ei activitate în calitate de preşedinte activ. Ulterior, am fost
ales preşedinte de onoare al asociaţiei. Asta a durat până în anul în care au fost
desfiinţate toate asociaţiile turistice.
— Dar cu ADMIR ce relaţii aţi păstrat?
— ADMIR – asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt, era organizată
cu mai multe secţii – la Bucureşti, Argeş, Câmpulung, Braşov. Centrala nu se
ocupa decât rareori de secţii. Or acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei
preşedinte eram, puneau în umbră activitatea centralei. În aceste condiţii, era
firesc să apară neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale. Apoi a
intervenit gestul preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu,
secţia.
— Şi, astfel, aţi rămas pe drumuri, cum se spune.
— Într-un fel, da! Numai că membrii secţiei nu au fost de acord cu
decizia lui Udrişte-Olt. Mai mult chiar, se saturaseră şi de propria lor
inactivitate, şi de aceea s-a hotărât înfiinţarea unei noi asociaţii turistice.
— De ce i-aţi spus Hai la drum?!
— Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau unor organizaţii
juridice stârneşte uneori multe căutări din partea celor interesaţi. Noi am vrut
să-i găsim o denumire care să corespundă exact ţelurilor pe care şi le
propunea. I-am zis Hai la drum! pentru că noi înşine eram cu toţii drumeţi.
Atunci, după ce hotărâsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram
şi noi. independenţi, ca să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare,
statut, ş.a.m.d. Ne-am întâlnit toţi într-o berărie pe Şoseaua Iancului, „La
Fierea". S-au făcut mai multe propuneri, dar a fost aprobată „Hai la drum".
„Naşul" ei a fost Georgeta Bucur, o apreciată excursionistă.
— Câţi membri număra atunci noua asociaţie?
— 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii, funcţionarii, dar
aceasta nu înseamnă că asociaţia avea un caracter închis pentru celelalte
categorii sociale. Erau şi muncitori, dar poate pentru că aceştia aveau prea
puţin timp, numărul lor era mic.
— Vă amintiţi de vreunul?
— Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului, alpinist
binecunoscut, era vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin Marinescu şi
Ion Aldea, lucrau la Pirotehnie. Au prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă
expuneri despre frumuseţile turistice ale ţării, căutând să-i atragă în rândurile
noastre. Prin programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea
turismului activ în toate mediile sociale, în rândurile unei mase cât mai mari de
oameni şi consider că, în parte, ne-am realizat ce ne-am propus.
— După cum reiese din materialul bibliografie consultat în vederea
discuţiei cu dumneavoastră, Hai la drum avea obiective asemănătoare altor
organizaţii turistice, dar mult mai variate.
— Exact. Şi aş menţiona în primul rând varietatea zonelor geografice în
care s-au organizat excursii între anii 1939-1947. În al doilea rând, disciplina
pe care o presupunea calitatea de membru al asociaţiei. De reţinut şi
continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între l ianuarie 1941 –
l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante: Snagov, Predeal,
Iezer-Păpuşa, mănăstirile vâlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham.
— Şi totuşi, cu toată ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea
excursiilor s-au derulat în lanţul Bucegilor.
— Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la drum îşi
organiza excursiile este valabilă numai parţial. E drept, noi nu avem – cum
avea România pitorească – Ciucaşul, numai o singură regiune, o zonă, un
munte, prin care să drumeţim. Dar tot atât de adevărat este însă şi faptul că
noi, drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de
Bucegi. Asociaţia n-a iniţiat nici o acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau
în Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Maramureşul, nici Delta, nici
Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei.
— Explicaţiile – dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care
şi-a desfăşurat activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de
munte ale membrilor ei, depărtarea de Bucureşti a unora din aceste zone.
Aveaţi însă un autocar.
— Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane, dar avea un vis
frumos, dragostea de munte, şi dorea să-şi procure un mijloc de transport
propriu. Ca să putem avea acest autocar, cea mai mare parte dintre noi vărsăm
aproape tot salariul la casieria asociaţiei; femeile au luat iniţiativa de a da
ceaiuri în diverse săli. La ceaiuri se serveau dulciuri, gustări, băuturi, aduse de
fiecare membru în parte. În felul acesta am putut aduna ceva bani. Cu ei am
cumpărat saşiul de la un cunoscut al unui membru al asociaţiei; banii i-am dat
în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi caroseria şi scaunele căptuşite cu piele.
Comitetul asociaţiei nu mai avea odihnă, fiecare se ocupa de câte ceva. Am
încercat şi am obţinut chiar unele subvenţii. Aşa am putut să punem pe roate
autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare alb-albastră şi a fost botezat
„Rândunica". Un şofer, Fănică Popescu, care lucra la Uzinele comunale, de
dragul lui şi a excursiilor, s-a tocmit şofer pe „Rândunica', bineînţeles în timpul
lui liber şi cu o remuneraţie minimă.
Deplasările cu „Rândunica" erau organizate în felul acesta: pentru cei
care voiau să meargă în excursii şi contribuiseră cu sume pentru „Rândunica",
costul drumului se recupera din banii daţi ca subscripţie. Cei ce nu
contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele locurilor disponibile, dar cu
banii de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu „Rândunica" puteau participa şi
cei care nu erau membrii asociaţiei.
— Vă amintiţi ce excursii aţi organizat în vremea aceea?
— S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am făcut o excursie
la Sâmbăta, când ne-a prins cutremurul cel mare sus la cabană, şi în Ciucaş. A
urmat apoi o excursie la Bran, de unde am plecat la cabana de vânătoare
„Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului, la Giuvala, urma să ne aştepte
autocarul. Mi-amintesc că, într-una din văile Pietrei Craiului, Ionescu-
Dunăreanu a alunecat pe gheaţă şi era cât pe ce să ne dea mult de furcă: fiind
rănit, am ajuns cu chiu cu vai la cabana Plaiul Foii, de unde am putut înştiinţa
pe Fănică Popescu să vină cu „Rândunica" până la Zărneşti, ca să ne întoarcem
repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în
alte locuri de agrement din preajma Bucureştiului.
— O clauză introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în
mod expres, obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această
problemă de către Hai la drum?!
— Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre, încercam să
imprimăm o disciplină de fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta de măsuri
organizatorice, sau de aplicarea unor sancţiuni. Nici nu era posibil aşa ceva, de
vreme ce asocierea oamenilor în organizaţie era liber consimţită. Cu toate
acestea, la început, faţă de cele câteva încercări de abatere de la programul de
punctualitate pe care ni-l impusesem, a trebuit să acţionăm. Şi iată cum:
— dacă cineva întârzia la o conferinţă, eu, în calitate de preşedinte al
asociaţiei, întrerupeam pe conferenţiar, adresându-mă acestuia şi auditoriului
astfel: „Permiteţi, va rog, o mică întrerupere pentru ca domnul (sau doamna).
care a întârziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între noi";
— dacă cineva nu era la întâlnire la locul şi la ora fixată dinainte, grupul
nu făcea nici o concesie „întârziatului", ci pleca fără să mai zăbovească un
singur minut.
— Se întâmpla aşa chiar şi pe munte?
— Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de împrejurările concrete
specifice. Eu m-am referit la punctualitate, la disciplina de la. şes!
— Vă mai amintiţi vreo întâmplare de acest gen?
— Dacă-mi amintesc vreo întâmplare? Aş zice că mi le amintesc pe toate
sau, mai bine zis, că ni le amintim pe toate! Şi asta din mai multe motive: în
primul rând pentru că viaţa mea şi cea a soţiei mele, Ana Iliescu, turistă mai
veche decât mine, pe care am cunoscut-o ca participantă la şezătorile ADMIR-
ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi vine o vârstă când,
deşi mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din viaţă le trăieşti în
dialoguri urmate de lungi tăceri.
— Povestiţi-ne, totuşi, câteva întâmplări l
— Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită în cadrul
asociaţiei noastre, am să va relatez două întâmplări legate de acest aspect.
Pentru prima excursie cu „Rândunica" locul de întâlnire şi de pornire din
Bucureşti era fixat în faţa Ministerului Agriculturii. Momentul plecării era
stabilit pentru ora 15; într-o sâmbătă. La 15 fără cinci minute, autocarul era
gata de plecare, numai că, din păcate, câteva locuri rămăseseră goale. Ce era de
făcut? Să-i aşteptăm pe întârziaţi, ori să plecăm la ora stabilită? Desigur,
conform normelor impuse în privinţa disciplinei, am hotărât plecarea la ora 15.
La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam cotul străzii pentru a ne îndrepta spre
Arcul de Triumf, cei întârziaţi ne făceau semne disperate cu mâna, să-i
aşteptăm. Zadarnic însă! Totuşi, ei au participat la excursie. Atunci când
autocarul ajunsese la Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo, căci se
aruncaseră în grabă în taxiuri. Altădată, eram tot cu „Rândunica" la Râmnicu-
Vâlcea, unde făcusem un popas pentru masă. Stabilisem împreună ora de
plecare şi oamenii s-au împrăştiat care încotro. Când a venit timpul de plecare,
cine credeţi că lipsea? Tocmai soţia mea. Ce era să fac? În mine s-a dat o luptă
mare. Era soţia mea. dar în excursie era o membră a grupului carp trebuia să
respecte aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Dacă făceam o concesie, trebuia să mai
fac şi altele.
Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu şoferul Fănică
Popescu şi i-am dat ordinul de plecare. Fănică a pornit, fireşte, dar după câteva
sute de metri a simulat o pană la motor şi a oprit maşina. A sosit în mare grabă
şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel, salvată.
— Eraţi, cum se vede, un preşedinte sever şi drept.
— Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar fi însemnat
să fac concesii punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi la coborârea
ştachetei prestigiului asociaţiei.
— Severitatea dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din câte
ştim, în nici un fel buna dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor.
— Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea! Eu cred că era vorba,
mai degrabă, de corectitudine şi nu de severitate în înţelesul strict al
cuvântului. Dealtfel, e bine să spun că Hai la drum îşi avea propriile ei cântece,
care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti.
— Exista chiar şi un imn al asociaţiei: „Când pleacă Hai la drum spre
creste". Noi l-am descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al
„Buletinului Hai la drum".
— Exact! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decât imnul, prin
frumuseţea versurilor şi a melodiei sale, a fost cântecul intitulat,Căsuţa albă".
Autorul lui, ca şi al imnului, era poetul Virgil Costescu. Un poet necunoscut şi
nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva în manuscris, ar
merita, poate, să fie valorificată.
— Motivul poetic al melodiei „Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la
Bran?
— Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo:Căsuţa albă".
Dar nu era vorba de o cabană propriu-zisă, ci de o casă pusă la dispoziţia
noastră de către tâmplarul din Bran, Gheorghe Aldea, un prieten de-al nostru
şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la „Căsuţa albă" făceam
excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici petreceam, după moda locului,
sărbătorile de iarnă şi de primăvară.
— Căsuţa alba" era, aşadar, „sediul" asociaţiei „Hai la drum" în Bran. În
Bucureşti aveaţi un sediu permanent?
— Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la restaurantul
„Helveţia", iar mai târziu într-o încăpere de la parterul hotelului „Excelssior",
unde îşi avea sediul „Far-ul".
— Asociaţia fotografilor amatori români – F. A. R. cum i se spunea
prescurtat – a fost, ni se pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din
România. Răsfoind revista pe care o edita între anii 1936-1941, „Fotografia",
ne-am dat seama că materialele publicate în cuprinsul ei erau de foarte bună
calitate, că de fapt ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti.
— Noi, cei de la F. A. R., nu eram profesionişti. Cu toate acestea, realizam
fotografii bune, mai ales pe cele în alb-negru. Explicaţia trebuie căutată în
pasiunea pe care o demonstrau, în acest sens, cei care activau în cadrul
asociaţiei. Era o pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil.
— Dintre autorii fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în
mod deosebit?
— Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate la vremea aceea,
nu numai de cititorii publicaţiei, ci şi de marele public, cu prilejul diferitelor
expoziţii iniţiate de F. A. R. Dintre ei aş aminti doar câteva nume care îmi vin
acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion Udrişte-Olt; unul din foştii
membri ai F. A. R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai târziu profesionist, iar
Emilian Cristea este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini –
diapozitive – realizate cu o pricepere de invidiat.
— Dumneavoastră, Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F. A. R.-ului.
Preocupările asociaţiei, din câte am putut constata, nu erau canalizate numai
în direcţia realizării fotografiilor menite să popularizeze frumuseţile turistice ale
ţării. Care au fost, însă, direcţiile activităţii desfăşurate de „Biblioteca turistică"
pe care aţi condus-o?
— Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să înţelegem însăşi numele ei, îşi
propusese un scop bine precizat: publicarea cărţilor turistice – ea fiind o
editură. Era acesta un program al său de la care, în calitate de fondator şi
director, nu m-am abătut niciodată. N-am făcut-o, pentru că doream să lansăm
titluri de interes major, în măsură să facă o bună propagandă drumeţiei. Din
păcate – cu toate că editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936-1947, n-am
putut tipări decât un număr extrem de mic de titluri: „Bucegii şi Piatra
Craiului" de I. Ionescu-Dunăreanu, 1936; „Opt zile în Retezat" de Emilian
Iliescu, 1944; „Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946; „Pe Valea
Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.
Menţionez că, editând numărul l al acestei colecţii, am lansat în
publicistica turistică pe I. Ionescu-Dunăreanu.
— Oricum, ideea înfiinţării unei edituri cu un profil atât de inedit în
peisajul instituţiilor similare a fost lansată. „Biblioteca turistică" trebuie
considerată, din punct de vedere istoric, precursoarea vechii secţii de turism
din cadrul editurii Meridiane, urmată de crearea Editurii pentru turism în 1971
şi mai apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoastră,
în cadrul „Bibliotecii", aţi publicat aşa de târziu o carte?
— Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest domeniu al
scrisului, îmi plăcea mai mult postura de organizator de turism şi mă bucuram
când reuşeam să pun pe picioare acţiuni care, ulterior, s-au dezvoltat uneori
remarcabil.
Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai târziu, într-o
perioadă, în care făceam excursii mai mult de unul singur, său numai cu soţia,
mi-am notat impresiile de călătorie prin munţii tării. Aşa s-au născut titlurile:
„Opt zile în Retezat" (1944), „Pe Valea Cernei" (1947). Munţii Retezat" (1968),
„Popas în Retezat" şi. Pe Argeş în Sus" (1971).
Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a colecţiei,. Munţii
noştri" – editată de O. N. T. Dintre acestea aş menţiona: Munţii Retezat",
„Ceahlăul". „Munţii dintre Olt şi Jiu". Munţii Rodnei", „Rarău şi Giumalău". Din
păcate, cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E]e au apărut fără
numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am publicat recent
în Editura Sport-Turism ghidul despre Retezat, în colecţia. Munţii noştri".
— Observăm că aria de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră
este destul de amplă: Retezat, Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei,
Ceahlău.
— Sunt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă de pe
vremea când mai exista „Hai la drum"! Altele au fost vizitate de mine mai târziu,
în timpul liber, sau în anii din urmă. ca pensionar. Aş vrea să spun, în orice
caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume loc înainte de a-l
cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii amănunţite pe teren.
— Aţi iubit drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia.
Cum explicaţi acest lucru?
— În anul 1941, când ţara a intrat în război, autocarul nostru a fost
rechiziţionat: m-am deplasat personal la Târgu Ocna pentru a-l da în primire.
Excursiile noastre au continuat şi în timpul războiului, când s-a putut, şi până
la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie.
În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie, transferându-i lui Ion
Ionescu-Dunăreanu această funcţie. Scarlat Antonescu şi Ion Tămăsescu erau
vicepreşedinţi. Secretar era Octav Tuhai. După desfiinţarea asociaţiilor de
drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Preferam însă excursiile în
care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea mai mare parte din
munţii noştri, pe poteci marcate, şi prin foarte multe locuri nemarcate.
— În cadrul asociaţiilor de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de
specialitate completate cu sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu
această categorie de drumeţi?
— Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am fost pus în
situaţii dificile, din cauza unor grupuri, vârstnici sau tineri, pe care nu am
putut refuza să-i iau sub ocrotirea mea. Îmi aduc aminte că, într-una din
ieşirile noastre, în doi – eu şi soţia – în Piatra Craiului, un oarecare funcţionar
de la un minister conducea un grup de aproximativ 15-18 persoane, echipate,
fiecare, cum s-a priceput; majoritatea femeilor purtau pantofi de oraş, pardesie,
aveau poşete; doar doi-trei bărbaţi erau echipaţi pentru o călătorie pe munte.
Se vedea că sunt nişte novici. De cum ne-am dat jos din tren, la Zărneşti,
conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să meargă cu noi. Zadarnic i-
am explicat ca intenţionam să facem un traseu dificil. Conducătorul grupului,
inconştient, nu a vrut să înţeleagă, afirmând mereu ca, pe răspunderea lui, o
să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele, doar, doar, o să renunţe. Degeaba.
Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune chiar că nu a lipsit mult ca totul să
se soldeze cu o catastrofă. Conducătorul acela a luat-o înainte, când tot grupul
se odihnea într-un canion abrupt, extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un
pietroi, care se rostogolea cu furie spre noi. Când soţia mea a strigat: „piatra".
eu abia am avut timp să spun:la perete!". Nenorocirea a fost evitată fiindcă
pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe bucăţi; doi din grup au
fost atinşi uşor, iar una din spărturi s-a lovit de bocancul meu, proptit în calea
ei la timp, dar a izbit-o în spate pe soţia mea. Mare parte dintre,cei care s-au
ferit, lipindu-se de stâncă, s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să
descriu cum am urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre
toţi participanţii de atunci, mă îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cât de puţină
dragoste de drumeţie.
Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni disciplinaţi şi
să-i cunosc, cât de cât, de multe ori mi s-a întâmplat să constat că unii au
caractere inadaptabile la situaţiile dificile ivite pe munte. Am avut însă şi
satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am iniţiat cursuri de
orientare turistică şi am organizat şcoala de schi. Accidente grave nu s-au
întâmplat în acţiunile turistice iniţiate de mine, afară de cazul lui Dunăreanu şi
asta din neatenţia lui!
— Să ţinem cont că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare,
drumeţii adevăraţi mai puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de
către cei încercaţi.
— E drept! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947, prin
decembrie, fiind invitaţi la ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de apele
lacului Bicaz, ne-am gândit că putem da o raită prin Ceahlău. Zis şi făcut! Am
plecat cu soţia într-o după-amiază, având o recomandare către un pădurar care
locuia la canton, azi cabana de la Izvorul Muntelui. Pădurarul urma să ne
însoţească. Ziua era senină. Zăpada mare, îngheţată, ne scârţâia sub picioare.
Am ajuns în creasta Secu când se îngâna ziua cu noaptea. Ne-am oprit sub un
brad unde zăpada era toată răscolită; am văzut cantonul şi am coborât odată
cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei. Când pădurarul ne-a văzut la acel
ceas în uşa cantonului, nu-i venea să creadă că suntem într-adevăr teferi. Abia
a îngăimat: „Acum nici un sfert de oră au urlat lupii în creasta dealului. Cum
de aţi ajuns aici?"
Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea şefului
lui de-a ne însoţi până la cabana Dochia, el a spus că nu merge şi nici pe noi
nu ne sfătuieşte s-o facem. Zicea că, de când este el pădurar pe meleagurile
acelea, n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o zăpadă
atât de mare! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărârea noastră. Când am
fost gata de drum, pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a spus: „Cu
oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi apoi cum să va las singuri?"
— Cum a fost drumul pe munte?
— Drumul a fost destul de obositor. În rest, o încântare. Cabana era
închisă, aşa că am făcut foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit
pădurarul pe poteci de vis, aproape numai de el ştiute. Pădurarul se tot
minuna de curajul nostru.
După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului, multe din ele încă
nemarcate. Mai târziu, când satele din jurul lui au fost potopite de oglinda
apelor lacului Bicaz, am trecut peste ape cu barca sau vaporaşul.
— Aţi făcut excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi
cărţi sau aţi publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici
călătoria pe ape n-aţi neglijat-o, cu vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi
mai departe, prin Porţile de Fier.
 — Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am lăsat la o
parte vestigiile descoperite în decursul anilor, muzeele în aer liber şi vechile
aşezări din jurul Constantei. Drumeţia noastră am extins-o şi pe malul
bulgăresc. Plecând de la Vama am vizitat Balcicul, Caliacra, am coborât în văile
îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stânci.
Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecând cu vaporul la Tulcea; am
ajuns la Denis-Tepe. De dealurile Babadagului înalte numai de 240-260 m
altitudine, dar bogat înveşmântate cu păduri de stejar şi tei; am trecut din lacul
Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizitat vechea cetate Heracleea,
m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau numeroase
cârduri de păsăret. Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am cunoscut
munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri, câmpuri întinse, râuri, lacuri, ape, am
acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele.
— Într-un interviu la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Câmpuşel,
pe Valea Jiului. Aţi vrut să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe
vechiul dumneavoastră prieten, Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atâtea
ori, aşa aţi spus parcă?!
— Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc. Câmpuşelul este „o
gură de rai" cuibărită între cotloanele Iorgovanului şi Oslei, la răscrucea
cărărilor care duc spre Vâlcan, Godeanul şi Retezatul Mic, dar în mintea şi în
inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără pădurarul şi prietenul meu
Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul acestui
omuleţ, de o rară agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi sinceră. Acest
om pasionat de munca sa iubeşte deopotrivă sălbăticiunile pădurii, oamenii,
florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl cunoaşte. Ne-am bucurat
împreună de revedere, de drumuri, de peisaj.
De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de starea
sănătăţii. Soţia mea însă nu s-a lăsat până nu a călcat şi unele dintre potecile
străbătute de noi altădată. A ajuns până la izvoarele Cernei, a mai urcat pe
Oslea şi pe Iorgovanu din Retezat, ajungând până la Albele şi pe Drăgşanu, pe
drumul descris în călăuza mea „Pe Valea Cernei".
Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a scris, dar destul de
multe ca să-mi rămâie ferecate în suflet toate minunăţiile săpate în piatră de
migala apelor ce îşi căutau cale slobodă spre lumină.
— După o asemenea prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de
peste 40 de ani, bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti greu de măsurat.
— Aveţi dreptate! În prezent, când starea sănătăţii mele mă împiedică să
mai fac excursii pe munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele sunt, cum aţi
spus, nesecate comori. Asta nu înseamnă că nu mai activez pe tărâmul
turismului, ca să zic aşa! Până nu demult am fost prezent, săptămânal, cu un
articol de turism în ziarul „Munca"; colaborez la diferite „Almanahuri" şi revăd
din când în când notiţe şi însemnări făcute cândva. Mi-aş dori sănătate, ca să
mai pot redacta.vreo carte, două.
— Din această ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi
da generaţiei tinere?
 — Când unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi ceară sfatul, le
stau la dispoziţie cu multă plăcere, dacă-mi cereţi dumneavoastră, acum,
câteva sfaturi pentru cei tineri, am să spun ceea ce ar spune oricare din
confraţii mei, marii iubitori ai drumeţiei:
* să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor alcoolice la munte;
ospeţele cu alcool pot fi făcute şi acasă;
• să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;
• să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără o bună
călăuză; muntele e un imperiu frumos al naturii, dar ascunde atâtea capcane
pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este un eroism, ci o imprudenţă să te iei,
sus pe munte, de piept cu vremea;
• să lase locul curat; aşa procedam noi – ardeam hârtiile într-un loc
permis, iar cenuşa o aruncam să îngraşe iarba şi florile muntelui.
— Nu putem, tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră
fără a vă solicita părerea despre turismul actual.
— Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest sens. Dacă m-aţi
întrebat, am să va spun că sunt realizări formidabile, uluitoare, mai ales pentru
noi, vechii turişti. Litoralul Mării Negre este un rai de frumuseţe. În Deltă s-au
făcut pentru turism lucruri minunate. S-au restaurat cetăţi vechi şi s-au pus în
valoare obiective de tot soiul; se face, de asemenea, o bună propagandă. Toate
generaţiile pot beneficia de avantajele turismului modern, graţie mijloacelor
mecanice de transport puse la dispoziţia amatorilor.
Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sunt adeptul formulei lui
Calistrat Hogaş, care spunea: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine
o călătorie pe picioare străine."
Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rând pentru munte. Mă
întreb totuşi de ce mulţi turişti preferă să se deplaseze în toate locurile numai
şi numai cu mijloacele auto? Oare mersul pe jos să-şi fi pierdut frumuseţea?
Hotărât, nu! Dintre toate formele de turism doar drumeţia are cu adevărat
farmec, şi acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o
anumită tendinţă de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curând, ea
va predomina, în ciuda tuturor modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui
adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmecul ei nu se va pierde niciodată.
Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după acordarea interviului.
IONEL POP.
Doctor în drept. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă
România. Redactor al revistei „Carpaţi", Cluj, 1933-1948. Vânător devenit
ocrotitor al naturii. A cercetat psihologia animalelor şi a publicat multe lucrări
despre viaţa acestora.
TURISM, VÂNĂTOARE, POEZIE.
— Între scriitorii noştri, dumneavoastră, Ionel Pop, aveţi o experienţă
singulară: v-aţi apropiat de intimitatea vieţii animalelor încercând să descifraţi
– dintr-o suită de întâmplări şi gesturi observate „pe viu" – semnificaţii şi
comportamente imposibil de sesizat de către ochiul privitorului comun.
Constatările şi concluziile formulate le-aţi prezentat cititorilor în câteva lucrări
pline de inedit: „Instantanee din viaţa animalelor" – 1958; „Din fauna noastră" –
1959; „întâlniri cu animalele" – 1960 ş.a. Sunt cărţi care va aşază, pentru
totdeauna, printre cercetătorii de seamă ai psihologiei animale. Ca să le scrieţi
a trebuit să colindaţi pământul românesc în lung şi în lat, aşa încât nu greşim
dacă va socotim printre marii turişti din ţara noastră, într-un fel, chiar
mărturisiţi acest lucru în prefaţa uneia din cărţile dumneavoastră. Dar nici
acolo, nici în altă parte, nu va propuneţi să daţi un răspuns privind relaţia ce
poate fi stabilită între turism şi vânătoare. V-am ruga, de aceea, să o faceţi
acum.
— Răspunsul nu poate fi unul categoric. Despre ce turism e vorba?
Despre ce vânătoare e vorba? Face,turism" cel ce, în zilele lui de vacanţă, vede
ţări străine, dus de automobil, de tren sau de avion. Se cheamă,turism" şi
excursia pe care o face orăşeanul duminica spre munţi, când de la poalele lor
se urcă în telefericul care îl avântă până în uşa cabanei. Aici găseşte tot ceea ce
face plăcut un hotel, un restaurant, un bar din oraş – electricitate, încălzire,
paturi moi, mâncăruri şi băuturi alese. Şi apoi, de seara şi până târziu în
noapte, muzică şi dans. Acelaşi teleferic, a doua sau a treia zi, îl coboară la
gară şi „turistul" se întoarce acasă. Este „turism" şi cel organizat de O. N. T., cu
autocarele care duc o întreagă societate de-a lungul şoselelor, cu escale în
puncte de interes istoric sau de altă natură.
Şi, oare, despre ce,vânătoare" e vorba? Desigur, vânătoare e cea aranjată
cu programe, având afişate, la sediu, amănuntele desfăşurării vânătoreşti. Se
strâng în ziua, la ora, în locul fixat, zece, douăzeci, mai mulţi vânători
„programaţi" şi o zi întreagă fac goană după goană, respectându-se cu stricteţe
programul comunicat la timp. Fac vânătoare şi cei ce, în agitaţie ascuţită,
hăituiesc mistreţii cu câini învăţaţi. Şi cei ce stau la pândă, sau cei ce cutreieră
tarlalele, atenţi la câinii care pontează prepeliţe şi apoi adună la brâu ciorchine
de păsări. Vânător e şi cel ce pleacă de acasă şi are în suflet nesaţiul de a
împuşca, de a doborî cât mai mult vânat.
Aceste feluri de turism şi de vânătoare, şi altele asemenea, nu au o
contingenţă cu turismul şi vânătoarea în sensul iniţial, adevărat.
„Turist", în înţelesul vechi al cuvântului, nealterat de formele moderne, e
cel care, cu raniţa în spate, cu toiagul în mână, cutreieră pe picioarele lui
regiuni ce îl ademenesc, fie şes întins, fie, mai ales, înălţimi de munte. Acesta
face turism, sau, cum cred că ar fi mai binc să se spună, drumeţie.
Acest turist îşi înviorează trupul, poate moleşit de sedentarism, prin
mişcare şi efort; îşi primeneşte gândurile şi sentimentele, apropiindu-se de
frumuseţile de o mie de feluri pe care i le oferă natura; adeseori, renunţă la
comodităţile pe care i le prilejuieşte viaţa din civilizaţia oraşului sau a satului
său şi coboară la un fel de viaţă şi mijloace simple, chiar primitive; mai e şi
vraja măruntelor aventuri pe care i le scoate în cale neprevăzutul. Toate se
împletesc şi îi creează o euforie de ale cărei elemente poate că nici nu-şi dă
seama.
Sunt vânători (Mulţi? Mi-e teamă că, azi, sunt cam puţini!) pe care nu-i
copleşeşte nerăbdarea de a-şi umple doldora tolba cu vânat, sau de a-şi
împodobi pereţii casei cu cât mai multe trofee, mărturii ale victoriilor lor. Sunt
alţii care găsesc o dulceaţă nespusă, nu în bogăţia pradei, ci în faptul că,
vânând, au senzaţia că se coboară pe scara mileniilor într-o lume şi o atmosferă
cât de cât asemănătoare cu aceea în care au trăit strămoşii îndepărtaţi. Şi acest
vânător al zilelor noastre se integrează, într-o măsură mai mare sau mai mică,
în alcătuirea naturii, în legile ei, îi culege darurile şi îi înfruntă adversităţile. Ei
sunt asemenea orăşeanului ridicat de la sat, care, în vacanţă, se întoarce
pentru o zi sau două la vatra modestă a părinţilor, simţind o neînţeleasă
mângâiere printre lucrurile între care şi-a trăit îndepărtatele zile ale copilăriei.
Între acel turist cu rucsacul în spate şi cu toiagul în dreapta şi acel
vânător cu puşca zgârcită şi cu sufletul dornic şi receptiv la minunile naturii
prin care hoinăreşte, desigur că există o mare asemănare. Este o înfrăţire în
căutarea şi găsirea unei primeniri trupeşti şi sufleteşti, cu putinţă de realizat în
împrejurările de viaţă din zilele noastre. Acest fel de turism şi acest fel de
vânătoare sunt înfrăţite.
— Din ceea ce declaraţi, înţelegem că distingeţi şi un antagonism, o zonă
umbroasă între turism şi vânătoare.
— Încă există una. Sperăm însă că, odată cu dezvoltarea educaţiei, ea va
dispărea. Toate vietăţile care trăiesc pe întinderile şi în înălţimile prin care
calcă turistul au nevoie de pace, de linişte, ca să-şi toarcă firul vieţii aşa cum le
este dat. Vânătorii ocrotitori vor, pe drept cuvânt, ca în teren vânatul să aibă
pace, linişte, sa nu fie stârnit, fugărit. Turiştii trebuie să se alăture acestei
norme de conduită. Ei trebuie să umble, pe cât se poate, numai pe potecile
turistice desemnate. Dacă-şi vor alege drumul pe altundeva, se vor abţine de la
chiuituri şi zgomote stridente. Când vor vedea o pasăre, o căprioară sau o altă
vietate, se vor bucura pândind o clipă scena din faţa lor, fără să o tulbure în
nici un chip. Sunt revoltătoare obiceiurile unor turişti nedisciplinaţi care,
chiuind în stâncăriile caprelor negre, slobozind pe coaste bolovani, le pornesc în
fugă de moarte. Eu cred că asemenea fenomene negative vor dispărea odată cu
pasul civilizaţiei.
— Ştiţi cumva, în România, de existenţa unor locuri, bogate în faună
cinegetică, dar încă neinvestigate de turişti?
— Am arătat că turismul nedisciplinat aruncă o umbră deasă între
turism şi vânătoare. Deci, dacă ar exista locuri bogate în vânat, încă necălcate
de turişti, aş face un rău serviciu vânătoarei descoperindu-le. Eu nu cunosc
asemenea insule tainice. Cu excepţia caprelor negre, vânatul nostru mamifer
duce o viaţă nocturnă, întâlnirea turiştilor cu urşii, cerbii, căprioarele, e rară,
întâmplătoare. Totuşi, în două regiuni aceştia au prilej să vadă şi să admire,
paşnic, animalele din sălbăticiune. Drumeţii pe munţii stâncoşi descoperă
cioporuri de capre negre. Rămânând liniştiţi, ei le pot observa îndelung, mai
ales dacă n-au fost uitate acasă binoclurile. Observarea în linişte a caprelor
negre e o mare desfătare. Aş recomanda apoi, celor ce caută întinderile, să
petreacă două, trei zile în Delta Dunării în epocile de migraţie a păsărilor, adică
primăvara şi toamna. Vor fi martorii unuia dintre fenomenele cele mai
impresionante pe care ni le poate oferi natura vie. Pe căile văzduhului, ziua,
noaptea, trece ca un fluviu mulţimea de milioane a păsărilor; milioane ca
număr, sute şi sute ca specii, de la lebede şi pelicani până la micile păsărele. O
parte coboară pe ochiurile de apă, pe grinduri, ca să se odihnească, să caute în
grabă oleacă de hrană; altele trec şi trec, plutind, „scuturând aripile", unele
trâmbiţând, altele chemându-se, celelalte parcă sporovăind între ele. Omul
rămâne copleşit de acest spectacol grandios, îşi pune întrebări în legătură cu
fenomenul migraţiei păsărilor, fenomen ale cărui pagini încă nu le-au scris,
poate, nici marii ornitologi.
— Pasiunea pentru vânătoare poale genera o mare pasiune pentru
turism? Un turist îndrăgostit de activitatea aceasta, aleasă deliberat, poate
deveni vânător?
— Vânătoarea şi turismul sunt preocupări – dacă vreţi „pasiuni" –
diferite. Rar e vânător care să fie în acelaşi timp şi turist – cu rucsacul şi cu
toiagul – şi rar turist pasionat care să fie şi vânător. Fiecare îşi află mulţumire
şi plăcere în felul lui de a scăpa din chingile preocupărilor de toate zilele şi a
afla recreaţie în contact cu natura. Mi se pare că pe vânător îl mână în
aventura sa din munţi şi din câmpii o predispoziţie, o scânteie adusă din
strămoşi. De obicei, vânătorii, încă pe când erau copii, porneau, cu praştia şi
cu plasa de prins fluturi, îndemnaţi de acea scânteie. Rar se trezeşte aceasta în
omul în vârstă. Mai adeseori acesta devine „vânător" îndemnat de „modă" sau
de obiceiurile cercurilor în care a ajuns. Să faci propagandă pentru vânătoare,
să îndemni pe cineva să devină vânător, cred că e fără de rost. Dealtfel, la noi,
presiunea vânătorilor asupra sălbăticiunilor-vânat e deja prea mare. Avem prea
mulţi purtători de arme de vânătoare. Problema mi se pare a fi reeducarea şi
selecţionarea vânătorilor, aşa încât unii dintre ei să prefere alte îndeletniciri în
aer liber, între care şi pescuitul sportiv, care suportă orice număr de amatori,
pescuind corect cu undiţa. În schimb, o propagandă pentru popularizarea
turismului, a drumeţiei la noi e salutară, necesară.
În ce mă priveşte, sunt în cumpănă: oare făceam vânătoare sau turism,
în multele zile petrecute, de exemplu, în stâncăriile de la Sâmbăta Făgăraşului?
Însoţit de paznicul Oanea sau de fratele său Galaction Boantă, din Viştişoara,
cu arma în spate şi hotărât să nu trag nici un foc, urcam de la cabana din vale
până pe Culmea Drăguşului. De aici, tot pe culme în sus, pe sub Răcărele, pe
sub cele două „Ferestre", peste Valea lui Mogoş, până la Piatra Caprei. Seara
coboram rupţi de oboseală la cabană. Cu popasuri, cu observări, cu încântări,
fără gând de a împuşca ceva.
— Spuneţi-ne, când şi cum s-a întâmplat să deveniţi vânător? Şi, mai
ales, un vânător deosebit, un vânător-poet, dacă ne putem exprima astfel.
— Nu am devenit vânător luând o asemenea hotărâre. Şi nici
întâmplător, îndemnat de vreun prieten şi gustând, pe neaşteptate, din fructul
dulce. Mi se pare că am adus „Scânteia" din strămoşii ţărani din munţii de
unde izvorăşte Someşul Mare, strămoşi care au înfruntat şi au biruit „fiara cea
fioroasă", zimbrul, iar mai aproape de vremile noastre, ursul mânios şi
mistreţul colţos. Scânteia a fost plăpândă. După praştie şi plasa de fluturi a
urmat flobertul: Scânteia a dat flacără când, „cu puşca cea mare", am doborât
primul iepure. S-a făcut bobotaie când cel în vârstă a apropiat cerbul în muget
şi cocosul de munte care rotea în taina cetinilor. Apoi focul s-a îndulcit într-o
văpaie potolită; văpaia a trecut într-o lumină blândă, asemenea aurului vechi
care cuprinde larg munţii înspre apus, când focul a coborât dincolo şi pare că
s-a stins.
Rând pe rând s-a deschis tot mai mult sufletul copilului, al
adolescentului, al bărbatului, al celui ce încărunţea, spre frumuseţile
pământului; pasiunea de vânător care ucide s-a îmblânzit şi i-a luat locul –
până la urmă copleşitor – o înclinare ce s-ar putea numi şi dragoste faţă de
vietăţile care împodobesc lumea. Apoi, prin sita anilor, s-a strecurat lamura
amintirilor fără de sânge şi fără durere, rămânând tărâţe de reproşuri.
„Vânător-poet"? Nu-mi pot apropia acest calificativ. N-am fost tentat nicicând
să făuresc versuri. Dacă aş fi încercat, cred că aş fi eşuat.
— Când v-am numit „vânător-poet" nu ne-am gândit, neapărat, la
stihuitorul care aţi putea fi. Avem convingerea însă că în felul în care înţelegeţi
relaţia vânătoare-vânător, după felul cum v-aţi comportat în postura de vânător
şi, mai ales, după lectura cărţilor pe care le-aţi scris despre animale, avem
convingerea, repetăm, că sunteţi, într-adevăr, un veritabil nostalgic, un poet.
— Mă rog, dacă dumneavoastră credeţi aşa.
— Aţi amintit, în treacăt, câteva din locurile de vânătoare preferate, dar
aţi lăsat să se înţeleagă că mai sunt şi altele.
— Hoinărelile mele vânătoreşti, pescăreşti şi pseudocinegetice m-au
purtat prin multe locuri încântătoare; am admirat peisajul Bărăganului,
primăvara, când se înfoaie dropioii şi când, departe peste verdele proaspăt al
holdelor tinere, uneori mirajul vrăjeşte hotarele privirii. Valurile de coline
împădurite, cu vesele ochiuri de poieni, au fost adeseori bucuria ochilor. Apoi
munţii în mantia sumbră a brădetului. Apoi vârfurile de cremene care se
oglindesc în safirul iezerelor. Apoi lumea Deltei, în care ţi se pare că te-ai
adâncit într-un colţ neumblat al peisajului tropical.
Bogăţia în vânat a diferitelor regiuni pe care le-am călcat, isprăvile
vânătoreşti, abia aveau oarecare însemnătate pentru intensitatea plăcerii mele,
după cum nici în amintirile omului bătrân nu sunt gradate, în dulceaţă, acele
isprăvi.
Iată Bădăcinul din Sălaj, cu picioarele împădurite ale Măgurei, cu Dealul
Ţarinei, cu Dealul Varului, cu Ierdănelele şi Roşiile, cu mulţime de iepuri şi
căprioare, cu aventurile tinereţii la,cetăţile" viezurilor. Acolo se strecura în firea
mea ceva din fiinţa strămoşilor care au călcat şi au nobilat aceste locuri, ceva
din aceea care mi-a dat viaţă şi mă îmbrăţişa cu drag când veneam din oraşul
meu, când mă întorceam de la Hărăşti, de pe la Cornet, cu pradă, fără pradă.
Acolo erau şi morminte care îndemnau la toarcerea mai departe a firului
dragostei de neam şi de pământul ţării.
Iată cercul mare care cuprinde munţii Sovatei, ai Praidului, ai Josenilor,
străjuit de Discul Seacă şi cuprinzând, de două părţi, misteriosul fost crater al
Săcuieului. Acolo era vatra cerbilor. În 1920, când câţiva prieteni – doar cât
degetele mâinii – am arendat dreptul de vânătoare de acolo, eram nespus de
bucuroşi. Zece ani am vărsat bănet, am ars dragoste, am pus trudă, fără sa ne
îngăduim un foc de puşcă. Şi s-a născut un adevărat rai în care, prin-tr-o
plimbare de câteva ore, ziua. vedeai treizeci, patruzeci de cerbi, de căprioare
ieşite la lumină. Braconajul de după război a făcut totul tabula rasa.
 Iată apoi căldarea enormă de la Valea Sâmbetei, împrejmuită de
meterezele de piatră care împung cerul. Acolo, vara, zâmbeau în flori roşii
bujorii, acolo săltau iezii de capră neagră în jurul cioporuri-lor, acolo, toamna
târziu, în zăpezi, în polei şi în viscol, făceau suveică între pâlcurile de capre
ţapii negri ca dracii. Carabina doar o dată în an îşi grăia lătratul de moarte.
Era apoi Valea Frumoasei! Imensul teritoriu de vânătoare, fag şi ocean de
brădet, de jos de la muntele Muncelul până sub Vârful lui Pătru şi de la Su-
rianu până în hotarul Novacilor din Gorj. Munte înalt, însă cu privelişti
prietenoase, blânde.
— Din câte ştim, aţi clădit şi o căsuţa acolo.
— Da, am rupt din agoniseala mea şi am ridicat o casă din bârne,Casa de
la Izvorul de argint", cu gândul să-mi adăpostească mie, rudeniilor mele,
prietenilor, drumeţilor care s-ar potrivi, zilele de destindere, de slăvire a Naturii,
mamă bună şi darnică. Am tocmit meşteri din Ţara Moţilor să înalţe acolo pe
un grui, deasupra Izvorului de argint şi un paraclis împrumutat din
Maramureş. Amintirea pipăie cu emoţie parcă toată palma de loc de acolo, urcă
în cerdacul din etaj şi se încântă de priveliştea spre munţii din jur; revede
încăperile cu mobila rustică şi cu podoabele de pe pereţi, aude şi cucul din
ornic, vestind cum trec în goană ceasurile vieţii. Cât am hălăduit pe acolo,
cerbii – şi erau mulţi! – n-au simţit glonţul meu. Într-un an, câte un singur
cocoş de munte plătea cu sânge darea datorită de neamul lui. Când poruncea
bucătăria, trebuia jertfit câte un căprior. Păstrăvii fără număr făceau bucuria
pescarilor şi bogăţia meselor. Stâna de pe Slimoi dădea bunătăţile ei, muntele
pe ale lui, mânătărci burduhoase, zmeură bobată, afine, coacăze. „Fuit!"
Pline de bucurii erau vânătorile mărunte la păduricile din Cojocna de
lângă Cluj şi pe întinderile arădane, unde iepurii săreau ca lăcustele, fazanii
izbucneau în buchete, asemenea unor rachete multicolore. Şi apoi râurile şi
pâraele, cu păstrăvi şi cu lipani în afara Frumoasei: Lăpuşna, Valea Avrigului, a
Arpaşului, Bâlea, Viştea Mare, Viştişoara, Lacu Roşu de sub ţuguiul
Suhardului, cu păstrăvii lui uriaşi.
— După câte spuneţi, s-ar părea că nici n-aţi fost un adevărat vânător.
— S-ar părea. În realitate, îmi apasă conştiinţa multe victime, de la urs şi
cerb, până la potârniche. Aventura vânătorească se împletea în cosiţa de aur cu
darurile locurilor. Am mânuit cu plăcere şi arma de vânător şi undiţa de
pescar, şir lung de ani.
— Şi cine au fost cei mai buni prieteni ai dumneavoastră în acţiunile
cinegetice.
— Să-i categorisesc nu pot. M-ar durea prea amar nedreptatea pe care aş
face-o unora, mai ales că aproape toţi camarazii – prieteni-vânători, s-au mutat
de sub soare. Mi-au fost însă adevăraţi Prieteni şi paznicii de vânătoare.
Oameni de credinţa, ajutoare bune, care au fost alături de mine în bucurii, în
amărăciuni, sub cer senin, sub bici de ger şi de viscol, uneori în împrejurări de
cumpănă primejdioasă. Numele şi faptele unora dintre ei se găsesc şi în
scrierile mele.
Iată-i şi pe cei mai apropiaţi: Moş Toma Orăşan, din Şugag, care a slujit
îndelung la cabana din Gotu; Rudi Cernota şi Lois Budin, aşchii din vechii
carintieni pripăşiţi aici când a intrat săcurea în trupul codrilor şi care s-au
făcut „tot o apă şi-un pământ" cu autohtonii români. Lois avea aşezarea la Tău,
Rudi la Prigoana şi apoi la Oaşa. Viţă de italian pietrar. Albert Pittini slujea, de
asemenea, la Oaşa. Lungăul Draşovean la Bistra, Ion Făţan la Căzile – toţi în
munţii Sebeşului. În terenul Sovata – Pamfil Dătăşan. Pamfil Croitoru. Vasile
Maier, pe Bucin, la Joseni, bătrânul Ion Căta, venit acolo din Şugag şi Ion
Ducu, adus de noi tocmai din Novacii Gorjului. La Bădăcin, Aurel Pop păşind
alăturea de mine de ne când eram copilandri şi până ne-au căzut din mâini
armele de vânătoare. La Valea Ierii ne bucuram de tovărăşia lui Petrea Corcheş.
aur de credinţă sub figura lui sălbatică. Vai! să nu uit pe fraţii Oanea şi
Galaction Boantă, călăuze şi ajutoare de nepreţuit în ţancurile Făgăraşului. S-
ar cuveni să închin fiecăruia câteva pagini, cu înfăţişările lor trupeşti, cu
amintiri. Am s-o fac, poate, altădată.
— Dar dintre oamenii de cultură pe cine aţi cunoscut mai bine? Unde aţi
vânat şi pescuit cu ei?
— În scrierile mele am povestit multe momente petrecute cu Mihail
Sadoveanu la pescuit de păstrăvi ori la vânătoare. Zile multe şi bune am
petrecut împreună, cu undiţele, pe malurile Frumoasei din munţii Sebeşului,
apoi pe Lăpuşna din Gurghiu, pe râuleţele care coboară la şes din înălţimile
Făgăraşului, de la Râul Avrigului până la al Sâmbetei. O vară plină de încântări
şi peripeţii ne-am războit cu păstrăvii uriaşi din Lacu Roşu. În munţii
Sebeşului, călăuzit de mine, şi-a împuşcat Sadoveanu cel dintâi cocoş de
munte, urmând apoi, ani în şir, să urcăm la înălţimi în zodia rotitului acestei
păsări. L-am condus la Sovata la primul său cerb cel al cărui trofeu se găseşte
la casa memorială de la mănăstirea Neamţ. I-am admirat măiestria de trăgător
cu glonţ, când a culcat un căprior de la o distantă neverosimilă. Zile bune au
fost cele din şesul Aradului, cu puzderie de iepuri şi de fazani. Am arătat în alte
locuri momente în care s-a vădit firea adevărată a maestrului, dezbrăcat de
convenţiile vieţii de la oraş. Aici doar atât: era un camarad bun, săritor, care nu
se sfia să pună mâna la măruntele treburi ale vieţii de cabană din singurătăţi,
se bucura de „slobozenia" în care petrecea, ca un copil în vacanţă. Cumpătat în
bogăţia pradei, zâmbea la fiecare succes al lui. Şi la fiecare succes al
păstrăvului scăpat sau al iepurelui cu alicele alăturea. Era îndrăgostit de Valea
Frumoasei. Camaraderia de vânătoare şi de pescuit era aureolată de o caldă
prietenie. A fost un statornic colaborator al revistei „Carpaţii", pe care o
scoteam la Cluj, între 1933-1948 şi în care a publicat o minunată nouă
versiune a „Mioriţei".
Cu Ion Al, Brătescu-Voineşti am făcut numai două partide de pescuit, de
câteva zile, la Valea Frumoasei, prin 1928/29. În sportul lui preferat, pescuitul
cu undiţa, era maestrul maeştrilor. Dispreţuind metodele „vulgare", a ajuns la
un rafinament poate neatins nici de habotnicii undiţari englezi. Uneltele cele
mai fine, musculiţele artificiale selecţionate. ştiinţific, metode de lansare, de
înţepare. perfecţionate de o lungă experienţă şi lipsite cu totul de râvna după
un coş plin erau „echipamentul" lui. Un pescar sportiv care îşi dubla plăcerea
primitivă cu aceea a unui fel de cavalerism, care mânuieşte numai floreta şi dă
toate şansele adversarului.
 Îmi vine în minte o întâmplare. Era în mijlocul lui iulie. Pescuiam în
luncile de sub muntele Oaşa de la Frumoasa. Era o zi de vară cu cerul senin,
cu soare strălucitor, când. deodată, a început. să ningă. Cu fulgi mari, ca
fluturii albi. N-a durat mai mult de zece minute minunea, care mi-a lăsat o
întrebare fără răspuns, şi o nouă dovadă a nenumăratelor surprize care
învrâstează zilele de destindere petrecute în largul naturii. Cu prilejul unor
şedinţe plicticoase ale parlamentului de pe atunci, venea adeseori Brătescu-
Voineşti, secretar general al Camerei (eu eram deputat) să se aşeze în bancă
lângă mine şi să „dezbatem", în şoaptă, la ureche, serioase probleme, ridicate
de pescuitul la păstrăvi.
Ion Agârbiceanu n-a fost vânător. Cinul lui preoţesc îl oprea să poarte
puşca şi sa verse sânge. Şi totuşi ardea în el pasiunea vânătoarei. A moştenit-o
de la tatăl său, ţăran din Cenade, lângă Blaj, care a ajuns apoi administrator al
moşiei Fundaţiunei de burse Suluţiu. Cred că şi talentul de scriitor l-a moştenit
de la acest părinte, pe care l-am cunoscut, şi îi citeam uneori rapoartele
administrative, în care, între cifre şi relatări, strecura câte o observare, câte un
gând cu frumuseţe literară. Ion Agârbiceanu, în scrierile lui, pomeneşte de
vânătorile tatălui său, pe care îl însoţea uneori, pe când el, Ion, era copil. În
vacanţele de vară, pe care le petreceam la Băile Sovata, venea adeseori cu mine
la munte, „chibiţând" foarte interesat la partidele mele cu puşca sau cu undiţa.
În revista „Carpaţii" a scris o serie de articole sub titlul, „File din cartea
Naturii".
Cititorii şi admiratorii lui Lucian Blaga ar crede cu greu, poate, că marele
artist-poet era un pasionat şi mare maestru… prinzător de raci. Într-o vacanţă,
tot la Sovata, m-a învăţat şi pe mine acest meşteşug nelipsit de plăcere. Dintre
cele trei râuleţe care coboară din munţii Sovatei: Iuhod, Sebeş şi Sovata, în
partea de jos a acestuia din urmă era lumea racilor. Una-într-una, porneam
peste deal şi ne umpleam coşurile cu delicioşii crustacei. Blaga m-a învăţat să
dispreţuiesc momelile obişnuite, scârboase – ficat, broască jupuită şi altele de
acest fel – şi să leg de băţul înfipt în albie ceva cu totul neaşteptat de curat şi
de ademenitor: felie de salam de Sibiu. Era meşter să scoată la mincioc racul
care se încleşta încăpăţânat în bucătura bună şi se bucura, adeseori hohotind,
la fiecare captură, mai ales dacă racul era „cât palma", vorba lui.
Cu Demostene Botez am făcut două partide de vânătoare, de câte trei zile
în şir. Aveam dreptul de vânătoare al hotarului comunei Bădăcin. Pe picioarele
Măgurei, pe şesul care se întindea spre apus, era belşug de vânat: iepuri, vulpi,
potârnichi. O dată pe an făceam acolo „vânătoare mare", cu prieteni şi cu
vânătorii din Şimleul Silvaniei. În două rânduri, Demostene Botez a venit din
depărtările în care trăia. S-a dovedit şi atunci un excelent trăgător şi vânător,
cu gesturi de bun camarad. Apoi, la mesele din conacul ospitalier de la Dealul
Ţarinei, era un povestitor spiritual şi cu haz, care adăuga la atmosfera senină şi
fără povara unor gânduri serioase ce domnea sub lampa de petrol atârnată în
tavan. Pentru puşca sa englezească nu l-am invidiat, dar l-am pismuit pentru
minunata căciulă din blană de vidră, mare, bogată, înspicată, după care îl
cunoşteai de la o poştă. A scris adeseori pentru revista „Carpaţii".
 — A scris pentru această revistă şi generalul Constantin Rosetti-
Bălănescu, nume de autoritate printre scriitori cinegetici prin volumele
„Expediţii şi peripeţii" şi „Din carnetul unui vânător". L-aţi cunoscut mai
îndeaproape?
— Şi-a împletit viaţa cu a mea printr-o prietenie caldă de peste patru
decenii. Personificare a corectitudinii, a purtat fără prihană arma de vânătoare
şi cu mult rafinament undiţa. Uneori câteva zile, uneori săptămâni întregi, ne-
am într-aurit viaţa pescuind pe Frumoasa, mai ciocănind pe acolo câte un
căprior, primăvara luându-ne cocoşul de munte. Alte expediţii vânătoreşti şi
pescăreşti ne-au dus pe la Lăpuşna, pe la Sovata, Lacu Roşu, adeseori
împreună cu Mihail Sadoveanu, care aprecia mult tovărăşia, prietenia
„domnului colonel" de pe atunci. Acum, pensionari bătrâni, ne aducem aminte
în întâlnirile noastre aproape zilnice de momentele luminoase în viaţa din
singurătăţile munţilor.
— Cât aţi trăit la Cluj aveaţi prieten de vânătoare şi pe Silviu Dragomir?
— Silviu Dragomir era profesor de istorie la Universitate, membru al
Academiei Române. Când lua în spate arma de vânătoare, se dezbrăca de
mantia severă a profesorului şi a omului ele ştiinţă, era camaradul vesel, senin,
primind cu zâmbet, adesea cu hohot homeric, glumele, chiar dacă ele îi
atingeau puşca. Această puşcă a lui Silviu era o celebritate, poate unică în
lume. Avea la pat o perinuţă capitonată, pe care vânătorul, când trăgea, îşi
culca moale obrazul. Perniţa putea să fie foarte plăcută pentru trăgător, dar
contribuia în bună măsură la focurile care adeseori mergeau alăturea,
împrejurare ce nu scădea buna dispoziţie a vânătorului, care, oricum, ducea
acasă iepurele obligator. La Cojocna, centrul terenului nostru, era un fel de
crâşmă-restaurant, ţinută de „domnul Checicheş". Seara, după vânătoare,
acolo ne adunam la o masă bogată în toate cele bune. De la o vreme toţi
începeam să ne pregătim de plecare. Cine rezista era Silviu, tare bucuros de
oleacă de petrecere. Sosiţi la Cluj, mai întâi îl descărcăm din automobil pe el:
totdeauna îl aştepta în fereastră Doamna Flora, îngrijorată pentru întârzierea
lui „Miru".
— Dintre membrii breslei, din străinătate, pe cine aţi cunoscut?
— Am cunoscut şi mi-au fost prieteni doi,străini". Yves Auger a onorat cu
strălucire timp de 27 de ani catedra de literatură franceză a Universităţii din
Cluj, asimilându-şi cu desăvârşire şi obiceiurile şi limba noastră. Acum îşi
trăieşte amintirile, pensionar fiind, în Marennes-Franţa, dar dorul de ţara
noastră l-a chemat de câteva ori să o revadă. Cu îndemânarea lui, făcea uneori
tablouri atât de frumoase, încât tatăl său, vânător şi el, în Franţa, se îndoia de
autenticitatea fotografiilor pe care i le trimitea fiul. A trebuit să-i dăm mărturia
câtorva dintre noi pentru a certifica imaginea. Yves, la picioare cu patru iepuri,
în mâini cu câte o vulpe, în peisajul de iarnă de la pădurea Leghea din Cojocna.
şi alături un trofeu de cerb de mare calitate cucerit la Sovata. Valea Ierii, cu
păstrăvii ei, apoi cu paznicii Corcheş şi Ghindă, i-au dat încântările cele mai
multe. Uneori zăbovea acolo şir de zile, găzduit de brigadierul Burz, de sub
muntele Dobrin. În bună prietenie şi tovărăşie pescărească era cu Mihail
Sadoveanu. A tradus,Hanul Ancuţei" apărut la Paris. A tradus şi pe Creangă.
 — Nu v-a omis nici pe dumneavoastră.
— Într-adevăr, m-a surprins cu o minunată traducere a cărţii mele
„Întâlniri cu animalele", publicată în 1973, în Editura Delachaux-Niestle din
Neuchâtel, Elveţia.
— Şi celălalt „străin", ce fel de om era?
— Pe cât era de mărunţel, sprinten în mişcări şi în vorbă Auger, pe atât
de mătăhălos şi greoi era celălalt nedespărţit camarad de vânătoare şi de
pescuit, elveţianul Pierre Alfred Chappuis. Adus la Cluj de Emil Racoviţă,
Chappuis s-a aşezat aici cu soţia şi cei doi copii. A avut casă în strada
Grigorescu, a fost subdirectorul Institutului de speologie de pe lângă
Universitate. Lucrările lui ştiinţifice l-au ridicat între marii savanţi ai ştiinţei
speologiei, cunoscut în toată lumea şi socotit unul dintre întemeietorii acelei
ştiinţe, alături de Emil Racoviţă şi Rene Jeannel, alt profesor venit la Cluj din
Franţa, la catedra de biologie. În excursiile lui ştiinţifice, îndelungate, din
Africa, a vânat elefanţi şi lei şi alte lighioane de acolo, însă nu lipsea în nici o zi
de vânătoare a noastră la „mărunţişul" nostru de prin preajma Clujului şi nici
de la partidele de pescuit pe Valea Ierii, atunci bogată în păstrăvi. Taciturn,
abia zâmbind câteodată, avea totuşi o inimă caldă pentru toţi prietenii lui, fără
a lăsa vreodată camarazilor de puşcă şi de undiţă impresia că el ar fi un savant
uscat. Mânuia cu aceeaşi pricepere frigarea deasupra focului de tabără, ca şi
microscopul din laboratorul său. Nu se sfia să fugă cu cofa după apă la izvor şi
nici să se vâre sub automobilul personal ca să repare acolo ceva. După
eliberarea Clujului, societatea noastră de vânătoare de acolo nu s-a mai
înjghebat; curând, Chappuis a plecat în Franţa, la Toulouse, continuându-şi
activitatea ştiinţifică. Câţi mai eram în viaţă în 1969, am avut o strângere de
inimă când am înţeles că Chappuis a trecut din viaţă.
— Am dori sa facem loc în evocarea dumneavoastră câtorva precizări
privind succesele româneşti în cadrul expoziţiilor şi concursurilor
internaţionale de vânătoare.
— Începând de la Expoziţia internaţională de vânătoare din Leipzig –
1930 – România a participat la toate expoziţiile europene, cu excepţia celei din
Dusseldorf – 1954. În fruntea tuturor ţărilor cu vânat identic s-a situat
România, în ce priveşte trofeele de cerb, de capră neagră, de urs, mai ales. S-a
întâmplat uneori ca un trofeu din altă ţară să fi întrecut în punctaj trofeele
româneşti expuse. Dar, de obicei, era o excepţie între un şir de trofee modeste,
sau – la cerbi – rezultatul unei hrăniri artificiale, cu substanţe care dau impuls
nenatural creşterii coarnelor. Dar iată o scurtă privire asupra felului în care s-a
prezentat România la expoziţiile cinegetice internaţionale: Leipzig – 1930 –
record mondial la cerb şi căprior; Berlin – 1937, România a dobândit cele mai
multe plachete (42) şi cele mai multe premii I – (112); Florenţa 1964 – în spaţiul
limitat pe care l-a avut, ţara noastră a cucerit 52 premii I-aur; Novi Sad – 1967
a decernat României 276 medalii de aur şi cele mai multe plachete (5);
Budapesta – 1971 – România nu a concurat decât cu trofee pentru premiul I-
aur. A dobândit 499 asemenea premii supreme; Torino – 1972 – cele mai multe
plachete (5) şi medalii de aur (50); Torino – 1973 – cele mai multe plachete (6) şi
medalii de aur (65). Pretutindeni a făcut o impresie şi a caracterizat exponatele
româneşti scria de trofee de maximă valoare, frumuseţea şi vigoarea lor,
reflectând calitatea neîntrecută a vânatului nostru mare.
— Noi, românii, am avut câţiva mari vânători, care s-au întrecut cu
străinii nu numai pe continentul european, ci şi în Africa.
— Dintre vânătorii de la noi, numai câţiva au făcut expediţii vânătoreşti
în Africa: Dimitrie Ghica Comăneşti (împreună cu fiul său) în 1895/6, colonelul
August Spiess din Sibiu, prin 1933, şi cunoscutul scriitor Mihai Tican-Rumano.
Ar fi bine dacă toate scrierile acestora ar fi reeditate.
O lucrare de interes istoric ar fi, însă, dezgroparea din uitare şi a altor
vânători români din trecut. Câţi ştiu, oare, că Vasile Alecsandri vâna împreună
cu Costache Negri, pe moşia acestuia din Mânjina? Era un serdar, Cuciuc,
care, vânând în Bucovina, într-o zi din 1735, a fost atacat de un urs, iar fiul
său, voind să îl scape, l-a omorât cu o împuşcătură greşită. Nicolae Gane era
mare vânător, cu amintiri scrise în cartea „Zile trăite". Duiliu Zamfirescu purta
cu plăcere arma de vânătoare: dealtfel a şi scris „O vânătoare la vulpi".
Sadoveanu aminteşte, între vânătorii de odinioară, pe Grigore Condrea, pe
logofătul Nicolae Şuţu, pe Alecu Şuţu, pe un Alexandru Ghenciu.
De mare interes mi se pare că sunt unele figuri de vânători ţărani, vestiţi
pentru îndemânarea şi curajul lor în înfruntarea fiarelor. În lucrările pictorului
ceh, Vincenţiu Melka, găsim de mai multe ori pe Nichita Bloşu, din Urşua
(munţii Gurghiului), vânător-vătaf al arhiducelui Rudolf al Austriei. În cartea
lui Al. Filipaşcu, „Sălbătăciuni din vremea strămoşilor noştri", găsim numele
unor vânători de zimbri, ţărani din munţii Rodnei: Gerasim Feldrihan din
Poiana Ilvei (1782-1841), Ion Lupşai, „căprar grănicer" din Ilva Mare (prin
1780), Ion Holban din Ilva Mare (prin 1808), Damian Andron şi Anton Bigiu din
Leşu (prin 1800-1840), Iftimie Ziub din Maramureş (a împuşcat un zimbru în
1808).; Bud Mihai din Budeşti, poreclit „Zimbrul Mihoc".
În cartea lui Gh. Nedici, „Istoria vânătoarei", Bucureşti 1940, găsim
pomeniţi pe vânătorii români din Tohan, din Săcele (1538-1550), atestaţi în
arhivele oraşului Braşov, şi pe vânătorii de zimbri din comuna Ip-Sălăj;
Vânătorul Ion Opriş, 1798, în Gura Văii Hodinuiui din muntele Ţibleş, a fost
sfâşiat de un urs. Vânători vestiţi de zimbri au fost Dumitru Veţianu, Ion Corja
şi Alexe Crişan din munţii Bârgăului.
Nu putem şti dacă Petrea Dascălul a iui Nicolae Gane a trăit aievea sau e
doar o închipuire a nuvelistului, aşa cum fără îndoială numai închipuire poate
fi aventura cu ursoaica împuşcată în bârlog. De asemenea, fără a se face o
investigaţie, nu putem şti cine vor fi fost vânătorii-ţărani din povestirile lui
Sadoveanu: Ştefanache, Moş Anania, Moş Vârlan, Moş Nechita de pe Siret, Moş
Calistrat, care a murit ia vânătoare pe Deleleu, Moş Antonie din Bogdăneşti,
Chirică Ciuntu din Fălticeni.
Colonelul August Spiess, în cartea sa, „In Zauber der Karpathen" (1933),
pomeneşte mai mulţi vânători ţărani din regiunea aceea, cu care a vânat fiare
mari. lată-i: Bucur Buhai din Răşinari, George Piş-tea din Sibiel, Nicolae Dateş,
George Budac şi fiul acestuia, Georgiţă, din munţii Făgăraşului. Apoi pe
bătrânul George Boantă din Viştişoara, cu ai cărui fii, şi ei mari vânători,
Oanea şi Galaction, am vânat şi eu la capre negre; profesorul Leonida Pop din
Năsăud, mare vânător de urşi, aminteşte pe vânătorul ţăran Chelement Pinti
din Suplai, la Ţibleş, când acesta a închis ochii la vârsta de 90 de ani. Ion
Lupu, un alt vânător de fiare mari, care trăieşte în Bucureşti, îşi aminteşte, din
auzite mai ales, de câţiva vechi vânători vestiţi: Bulz. din Teici, Trifan al
Lupului din Nepos, Bistriţa Năsăud, Cifi Constantin din Lunca Bradului,
Gheorghe Movilă din Răstoliţa de pe Mureşul superior, Pomohai Grigore din
Maieru, Iacob Cardea din Cârlibaba.
— Ce perspective întrevedeţi pentru dezvoltarea vânătoarei în condiţiile
amplorii pe care o va lua turismul?
— Azi vânătoarea se bucură de o deosebită atenţie, ceea ce dă speranţe
bune pentru viitor. Fondul cinegetic se va menţine, unele sectoare se vor
îmbogăţi chiar prin colonizări.
Fluxul populaţiei spre oraşe, spre îndeletnicirile orăşăneşti, împuţinează
mult numărul celor ce îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer liber, în
mediul rural. Prin urmare, creşte numărul celor ce au nevoie de relaxare prin
recreaţii în afara oraşelor, în lărgimea naturii. Este un firesc îndemn spre
turism şi spre vânătoare, spre pescuitul sportiv. În ce priveşte terenul,
posibilităţile de turism nu sunt limitate. E de dorit să crească numărul
turiştilor odată cu perfecţionarea continuă a activităţii de turism. În ce priveşte
vânătoarea, capacitatea cinegetică a ţării e limitată. O creştere exagerată a
numărului vânătorilor duce la indisciplină, la lipsă de camaraderie. E necesară
o selecţionare riguroasă a lor. Sunt alte pasionante îndeletniciri recreatoare în
aer liber spre care se pot îndrepta doritorii. În afară de pescuitul sportiv, avem,
de exemplu, fotografierea peisagistică şi animalieră, observările ornitologice de
amatori, interesul pentru floră etc.
Eu cred că aceste două nobile pasiuni: vânătoarea şi turismul se vor
apropia tot mai mult prin ceea ce au comun la temelia lor: apropierea şi
dragostea faţă de natură.
— Am vrea să adăugăm acestei plăcute convorbiri o întâmplare de
vânătoare deosebită, o amintire care se păstrează proaspătă şi intactă în
memorie şi la care va gândiţi cu plăcere. Ne povestiţi ceva?
— Da, am o asemenea amintire, la care mă opresc adeseori cu plăcere.
Este de pe vremea când sălaşul nostru era în culmea şoselei care leagă Praidul
de Joseni, culmea muntelui Bucin. În dreapta se ridica, dintr-o adâncitură, un
piept de munte înalt şi larg. Numele lui e Borzont. Pe atunci era tăietură nouă,
neplantată, năpădită de ierbărie, de zmeurişuri; ici – colo, câte o biată salcie
pitică de munte. În stânga, tăietura cobora într-o vale din care începea un
molidiş bătrân. În acea pădure întinsă se ţinea taurul de cerb, căruia mă
străduiam să-i răpesc podoaba coarnelor.
Nu-l văzusem niciodată, totuşi îl cunoşteam. I-am găsit ziua, în tăietură,
urmele mari, cât ale unui juncan bun de învăţat în jug, apoi şir de nopţi i-am
auzit buciumatul. În zadar îl aşteptam seara; el cu ciutele nu ieşea la lărgimea
tăieturii decât în noapte; în zadar am încercat înainte de zori; vicleanul se
retrăgea în scutul pădurii încă pe întuneric. M-am încăpăţânat, într-un an nu-
mi îngăduiam să împuşc decât un singur cerb, deşi terenul pe care umblam era
bogat.
 „Pe acesta, numai pe acesta, îl vreau"!
Într-o după-masă, mi-am luat iarăşi locul unde aşteptasem până atunci
în zadar; aşteptam să se ivească taurul şi să îl pot apropia la distanţa de glonţ.
S-au lăsat umbrele serii când a pornit din taina pădurii glasul de orgă adâncă.
Nu se termina bine în răbufneală scurtă versul voinicesc de dragoste şi începea
altul. Ca şi în alte înserări, îi pândeam, după glas, calea şi simţeam cum se
apropia cu haremul lui de ciute de marginea tăieturii cu hrană. Se apropia, ca
de alte dăţi, şi – ca de alte dăţi – n-avea să iasă decât atunci când ochiul meu şi
luneta de pe carabină vor fi fără putere.
„Oare văd bine?" În marginea pădurii – mişcare! Iată o ciută, iată a doua.
Au spionat lărgimea cu boturile ridicate, cu urechile pâlnii înalte. Nu-i nici o
primejdie. Iarba dulce din tăietură de data aceasta parcă ademeneşte mai mult
– se iveşte şi a treia şi a patra ciută şi, deodată, izbucneşte, din taina pădurii
deja acoperită de noapte, arătarea. Mare, îndesat în trup, negriu. Ţinut mândru
de grumazul încomat, capul mişca încet, în dreapta, în stânga, pădurea de
coarne. Şi ce coarne! Lungi, groase, înrămurite în mulţime de raze poleite alb.
În vârf, cupele coroanelor. Am rămas copleşit de măreţia pe care o vedeam. Şi-a
ridicat botul, coarnele coborâte aproape atingeau şalele şi, deodată, cu sulul de
răsuflare fierbinte a izbucnit, din pâlnia gurii, mugetul. Părea nehotărât dacă
să vină pe urma ciutelor care au înaintat binişor, aplecându-şi boturile în
iarbă, sau sa aştepte noaptea. Un pas, încă unul, scurţi şi socotiţi. Apoi a biruit
puterea instinctului şi, în două sărituri, a fost în mijlocul pâlcului, înaintând, a
ajuns atât de aproape de mine. Încât minunata mea carabină putea cu
uşurinţă birui distanţa. Mi-am dat răgaz să mă încânt şi de data aceasta de
valurile frământate ale puterii dragostei dătătoare de vieţi noi. Dar noaptea
cernea cenuşe tot mai deasă, dacă mai întârziam mult pierdeam acest prilej pe
care mi l-a dăruit atât de neaşteptat buna noastră zeiţă-patroană, Diana.
Trupurile erau siluete de umbre scrise pe umbrele serii. Totuşi, prin binoclu,
prin luneta armei, se desprindea bine ceea ce căutam: spata taurului. Iată, s-a
întors şi a rămas stană, ascultând mugetul unui rival. Siguranţa armei a fost
luată, acceleratorul a fost pus pe fin. carabina, răzimată pe buşteanul rămas de
la exploatare la umăr, strânsă ca în menghină. Ochiul se potriveşte la lunetă.
caută. găseşte. crucea de fir de paianjăn din lunetă se ridică încet în susul
piciorului din faţă până la spată, apoi se mişcă de o palmă înspre înapoi, acolo
unde e ascunsă, în inimă, viaţa. Degetul atinge uşor trăgaciul. peng! Glasul de
moarte al carabinei loveşte scurt şi ascuţit în zidul de tăcere.
,Dar ce a fost aceasta?" Cu arma coborâtă de la ochi îndată, văd prin
speria înserării scena şi rămân nedumerit. Ciutele au sărit speriate şi în câteva
hopuri au fost în pădure. Aştentam ca taurul să facă obişnuitele sărituri ale
morţii, atunci când este lovit la inimă: săritură înaltă, pe picioarele dinapoi, un
salt sau două dezordonate, apoi prăbuşirea. A rămas nemişcat, cu capul sus, o
clipă, două, câteva, apoi, încet, a plecat pe urma ciutelor. „Ce a fost aceasta? îşi
va fi zis şi el în mintea lui de cerb. Oare trăsnet, oare copac care se frânge
pocnind?" încet, în paşi, a plecat pe urma ciutelor, s-a mistuit în întunericul
pădurii.
 Amărăciune, revoltă chiar împotriva întâmplării de neînţeles. Şir de
dimineţi rupte din noapte, şir de înserări coborâte în noapte, toate străjuite în
zadar. Iar când se întâmplă minunea eu trag alăturea! Acolo, nemişcat, m-a
prins întunericul, în mine numai venin şi fiere. Parcă nu-mi venea să urc la
cabană, să dau ochii cu paznicul Ion Ducii, să povestesc şi să mă ruşinez.
Deodată am tresărit, ca trezit din toropeală: Muget de cerb! De aici, de
aproape. Din pădurea de dincolo de vale. Plin, sonor, unduind în valuri de dor
şi de patimă. Nu se poate să nu-l recunosc. E cerbul,meu", dintr-o sută i-aş
recunoaşte buciumul, pândit, auzit, ore şi ore, în şir de zile. „Am tras alături!
Nu l-am rănit! Trăieşte, trăieşte, trăieşte!" M-a încălzit un val de bucurie
nespusă, care a înlocuit într-o clipită pasiunea şi veninul vânătorului. Dacă
glonţul meu ajungea acolo unde n-am nimerit, acum, în marginea pădurii,
zăcea un hoit, din care eu, păcătosul, voi fi alungat ceea ce e mai de preţ, ceea
ce e mai minunat din tot ceea ce e pe pământ, ceva ce nu se poate înlocui:
viaţa. Iată-1: porunca mare a făcut să uite spaima de o clipă, viaţa clocoteşte în
el fierbinte, porneşte alte vieţi, din neam în neam. Mi se părea că din omorâtor
am devenit dătător de viaţă. Mi se părea, în înşelăciunea gândului şi a
conştiinţei, că s-a revărsat asupra mea bucuria şi căldura unei fapte de mare
bunătate.
Am rămas acolo până târziu în noapte, ascultând cântecul de orgă al
cerbului,meu", într-o stare de mulţumire, care, la cabană, m-a luluit în somn
dulce, ca de copil în leagăn. Dimineaţa n-am putut rezista: să mai văd locul
întâmplării, să măsor în paşi distanta, să caut urme.
Păşind de-a lungul traiectoriei glonţului de aseară, pe la mijlocul
distanţei, deodată m-am oprit. M-am mirat, am înţeles, am zâmbit: precis în
linia de tragere, un vrei de zmeură, gros cât un creion, retezat, cu ruptura
proaspătă. În amurgul închis de aseară nu l-am observat proiectat pe
surnegriul cerbului. Glonţul meu l-a tăiat şi şi-a continuat drumul nebuneşte,
alăturea. Norocul cerbului, norocul meu.
Pereţii holului scărilor interne ale casei mele din Cluj, pe atunci strada
Avram Iancu 23, erau împodobiţi cu mulţime de trofee de vânătoare. Coarne de
cerb, corniţe de căpriori şi de capre negre, cranii de ursi, cocoşi împăiaţi. Între
trofee, în loc de cinste, atârnată de cui cu panglicuţa de mătase, era o bucată
de vrej de zmeur. Era semnul culorii celei mai frumoase din caleidoscopul
aventurilor mele vânătoreşti.
Viaţa cerbilor nu atinse şirul de ani cât s-au scurs de la acea întâmplare
fără sânge din Borzontul Josenilor. Taurul de cerb. scăpat de moartea glonţului
meu, de mult se va fi stins din viaţă. Totuşi, şi azi mi se pare că ar trăi,
puternic, mândru, maiestuos.
Înserarea poleieşte cu aur ceasurile de reverie în care se strecoară şi
imaginea unei case din Cluj, cu un hol plin de trofee, între care, cel mai drag,
gătejul uscat al unui vrej de zmeur.
— Aţi evocat cu nostalgie şi frumuseţe în qlas atâtea momente
emoţionante din viaţa dumneavoastră de vânător şi, implicit, de turist. Nu ne
îndoim că amintirile acestea calde vor fi înţelese exact de confraţii
dumneavoastră vânători, iar opiniile privind relaţia vânătoare-turism vor fi
auzite de cei preocupaţi de această problemă. N-am vrea să încheiem
convorbirea noastră fără un ultim cuvânt pe care am dori să-l adresaţi,
deopotrivă, turiştilor şi vânătorilor.
— Turiştilor le urez „Drum bun"! iar vânătorilor „Vânat bun!"
CAIUS LEPA.
Profesor doctor. Membru al Turing Clubului României, preşedinte al
Secţiei T. C. R. din Arad. Propagandist de turism. Organizator de excursii
şcolare.
MENTALITATEA TURISTICĂ NU SE FORMEAZĂ DE AZI PE MÂINE
— Generaţia veche a drumeţilor noştri, oameni trecuţi de şaizeci sau
chiar şaptezeci de ani, este tare nemulţumită de educaţia turistică a generaţiei
tinere. Aceasta din urmă este acuzată, aproape în unanimitate, de indisciplină
şi de lipsă de înţelegere a naturii. Fireşte, noi nu împărtăşim, în totalitate,
opinia aceasta. Cum chestiunea e discutabilă, am dori sa cunoaştem şi punctul
dumneavoastră de vedere.
— Nu ştiu ce declaraţii v-au făcut congenerii mei. Bănuiesc însă că, la fel
ca mine, tânjesc după liniştea de odinioară a muntelui şi nu se împacă cu lipsa
de respect faţă de natură a atâtor turişti de azi. Dar trebuie făcută o precizare
esenţială; lumea de azi nu mai e cea pe care am cunoscut-o şi am iubit-o noi
acum treizeci, patruzeci, sau chiar cincizeci de ani. În lumea de azi, poate că
unii din generaţia mea se simt izolaţi şi nu-şi găsesc locul în iureşul drăcesc pe
care voi, mai tinerii, îl aţâţaţi mereu. Poate să nu fie cum spun eu, dar poate să
fie şi aşa. Şi atunci, unele afirmaţii e necesar să fie privite cu circumspecţie. Eu
va spun un lucru: mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mâine. Există
încă mulţi turişti indisciplinaţi, cu o educaţie deficitară. Cu toate acestea, eu
m-aş feri să acuz, global, generaţia tânără de indisciplină şi de neînţelegere a
naturii. Dacă aş face-o, nu mi-aş putea explica afluxul ei către munte şi mare,
în Deltă, la mănăstiri, în satele noastre, la târguri, la serbări folclorice, dincolo
de graniţă. Pentru curiozitatea ei şi pentru mulţimea celor care o reprezintă,
sunt gata să-i înţeleg exuberanţa şi să-i iert agitaţia, fie aceasta chiar
zgomotoasă. Nu voi tolera însă niciodată o anumită atitudine a unor tineri,
manifestată prin chefuri la cabane, nopţi pierdute la baruri, murdărirea
locurilor de popas; insensibilitatea pentru iarba verde, pentru flori, brazi,
pentru clipocitul izvoarelor, pentru albastrul nemărginit al mării şi limpezimea
cerului.
— Într-un cuvânt, pentru natura, care, suntem convinşi, va cheamă şi
acum, la peste şaptezeci de ani, în mijlocul ei, şi pe care o iubiţi atât de mult.
— În mijlocul ei, da, pentru mişcare, pentru activitate fizică şi pentru
excursii mai uşoare. Aveam o bucăţică de vie la Păuliş, în Podgoria Aradului,
căreia m-am consacrat cu trup şi suflet. Erau anii grei de după război, când
nu-ţi ardea de turism. De fapt, aveam domeniul turistic propriu, căci viaţa mea
era cocoţată sus, de unde domina un sistem de văi afluenţe Mureşului,
meritându-şi denumirea de „vie turistică". Posed o mică stupină, la margine de
pădure, în comuna Cladova, în apropiere de Lipova, care îmi dă mult de lucru
şi în plus şi mai multe griji. La început, poate sub influenţa lui Maeterlinck, mă
îndrăgostisem de această lume de insecte în chip uluitor de organizată.
Pasiunea mea pentru albinărit a mai slăbit, căci timpul ce mi-l reclamă
deplasările şi efortul pe care trebuie să-l depun sunt în discordanţă cu puterile
mele.
Acum mă pregătesc să plec într-o călătorie de două luni peste graniţă
prin locuri unde am mai umblat şi am studiat – Austria, Germania, Franţa – şi
sunt îngrijorat de soarta zburătoarelor mele. Sper însă, am fost totdeauna
optimist, sa fie totul bine când mă voi întoarce, sa vă pot primi la Arad şi sa vă
tratez cu un pahar de vin, căruia i se spune „Gioconda", din care mai păstrez
pentru zile mari câteva butelii.
— Vă dorim să umblaţi sănătos şi să vă întoarceţi sănătos!
— Vă mulţumim de urare!
— Iar noi vă rugăm să ne însoţiţi, astăzi, pe un drum al amintirilor şi al
evocărilor, pe un drum pe care l-aţi făurit „din nimic", acolo în oraşul de pe
Mureş.
— N-aş zice că drumul acesta l-am făcut chiar din nimic. Până la venirea
mea în Arad, în 1934, exista în oraş o mişcare turistică şi turişti singulari,
profesori, avocaţi, ingineri, printre care: Zeno Brătescu. Victor Poruţiu,
regretatul Nicolae Stanoiev, mitraliat la sfârşitul războiului, Octavian Păcuraru.
Gustul excursiilor se manifesta şi în descinderile, de la sfârşit de săptămână, la
podgoriile din împrejurimi. La activitatea asociaţiei turistice a concetăţenilor
maghiari participau şi români. Rolul meu a fost acela de a fi declanşat o
mişcare turistică românească organizată într-un mare oraş de frontieră ca
Aradul. Mă gândeam că noi. românii, trebuie să fim în frunte, că unii ce aveam
tradiţii seculare de autohtoni înfrăţiţi cu codrul.
— Concret, cum s-au petrecut lucrurile?
— Din discuţiile ce au precedat această convorbire, ca şi din
corespondenta noastră, am înţeles că dumneavoastră vreţi să realizaţi o carte
care să fie un soi de prolegomene la o istorie a turismului în România. Deci, ca
un transilvănean ce sunt, daţi-mi voie să mă explic metodic, aşa încât lucrurile
să fie clare, sa nu creeze dubii, nici în mintea cititorilor, nici în aceea a
cercetătorului.
— O singură rugăminte dorim sa formulăm înainte de a va asculta: sa nu
ocoliţi evocarea activităţii personale, ca turist, chiar aceea nelegată direct de
perioada arădană.
— Sunt bănăţean de origine. Copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o în
Caransebeş, oraşul cu perspectiva cupolei Muntelui Mic în zare, străjuită de
maiestuosul trapez al masivului Ţarcu, care până la mijlocul verii îşi păstrează
gluga de zăpadă. E explicabil, aşadar, că de timpuriu am simţit chemarea
muntelui. Mai târziu, am întâlnit un om care m-a iniţiat în misterele
peregrinărilor în munţi, despre care îmi vorbea cu entuziasm, cu pasiunea
omului iubitor de natură. Era frate cu un coleg de liceu, Vasile Şiclovan. Îmi
vorbea de itinerare, pe care le-am urmărit în gând sau pe hartă, de locuri aflate
dincolo de Muntele Mic şi Ţarcu, de vârfurile Bloju, Nevoia, Baicu, Piga, de
luxurianta vegetaţie din Valea Corciovei, de plaiul Borăscu neted ca masa. N-
am apucat să-l însoţesc vreodată în drumurile sale, fără destinaţie precisă, dar
mi-a rămas în minte întreaga toponimie dintre Ţarcu şi Retezat evocată de el.
Dorul de ducă mi-l satisfăceam, deocamdată, prin hoinăreli în pădurile
Corcanei. ce domină oraşul, sau în zăvoaiele Timişului. S-a ivit apoi şi ocazia să
fac cunoştinţă cu Muntele Mic: o comisie de delimitare a păşunilor m-a
acceptat, la stăruinţă tatălui meu, să o însoţesc. Motivul a fost de ordin juridic
– aplanarea unui litigiu între două sate.
— Primul dumneavoastră contact cu muntele, „botezul muntelui", nu a
fost, aşadar, o ascensiune, nu a reclamat un efort deosebit.
— E adevărat. S-a împlinit însă idealul unirii celei mari. Am părăsit
Caransebeşul cu primul tren care a trecut Carpaţii. Trenul îşi târa cu extremă
încordare mulţimea vagoanelor tixite până la refuz, aşa că am putut să mă
dedau reveriei în tihnă, contemplând piscurile Bucegilor. Mi-am făgăduit atunci
că le voi revedea în curând. Şi m-am ţinut de cuvânt. În cei treisprezece ani
petrecuţi în Bucureşti, ca student, ca funcţionar la Biblioteca Academiei
Române sau profesor, rar am pierdut vreo ocazie ca să nu dau o fugă în munţi,
chiar şi pentru o singură zi. Plecam de sâmbătă seara. Trenul făcea o noapte
întreagă. Duceam însă lipsă de tovarăşi de drum. După sfatul Bucurei
Dumbravă, nu mă întovărăşeam cu orişicine.
— Vă aduceţi aminte de o întâmplare petrecută în timpul excursiilor
dumneavoastră, ca bucureştean?
— Îmi aduc aminte de o excursie de pomină. Am propus un itinerar mai
neobişnuit, cu obiectiv final Ciucaşul, masiv puţin cercetat atunci. Am luat-o
pe vechiul drum al Vălenilor de Munte, pe Valea Teleajenului, trecând prin sate
mari, bine gospodărite, Am zăbovit la mănăstirea Suzana, aşezată într-o poiană
încântătoare. Vremea începea să se întunece, nori grei ameninţau când am
ajuns, pe înserate, la mănăstirea Cheia. Dar întunecat şi îmbufnat era şi
stareţul. A refuzat să ne găzduiască peste noapte. Am plecat, decepţionaţi, pe o
ploaie măruntă, să ne găsim în sat loc de odihnă. Dis-de-dimineaţă, pe un cer
mohorât, urcam cărarea spre munte. Pe măsură ce urcam, ne învăluia o ceaţă
groasă, încât abia vedeam la doi paşi. Într-un loc ne-am oprit pentru sfat: să
renunţăm la Ciucaş şi să coborâm în Ţara Bârsei sau să ne înfundăm în
întunecoasa cetate de stânci a Tigăilor? Am ales ultima variantă. Suişul a fost
tot mai greu. Nu ştiu cât am tot mers prin burniţă şi ceaţă. Când cerul s-a mai
limpezit, era după-amiază târzie, înaintea noastră se desfăşurau plaiuri
mioritice, căci luasem drumul spre Munţii Vrancei! Ca o arătare miraculoasă,
ni s-a ivit în cale un cioban. El ne-a îndrumat spre întorsura Buzăului, ca să
ajungem în Ţara Bârsei; ne-a însoţit puţin, să ne arate drumul spre Zizin. La
ora aceea noi ar fi trebuit să fim în Braşov, ca să ajungem, noaptea, la
Bucureşti. Pe înserate am ajuns abia la un joagăr, unde am înnoptat. A doua
zi, după ce am sosit la Zizin, am luat trenul local care ne-a dus până în Braşov.
La serviciu, la bibliotecă, ne-am prezentat în cea de a patra zi. Era un caz
nemaipomenit, căci instituţia avea puţini funcţionari, iar noi, prin absenţa
noastră, dezorganizasem serviciile. Directorul, Ion Bianu, ne-a primit cu tunete
şi fulgere, cu ameninţări. Cu conştiinţa vinovată, era inutil să ne justificăm. I-
am strecurat însă, în dimineaţa următoare, sub uşa biroului, un memoriu
explicativ. Directorul se muiase. A venit între noi înseninat. Ne-a iertat, cu
condiţia să nu mai facem aşa ceva. Emoţionat, ne-a mărturisit că şi el făcuse
parte din mănunchiul entuziast, alături de Bucura Dumbravă şi alţii, care a
pus temelia asociaţiei turistice Hanul drumeţilor.
— La Arad când v-aţi stabilit, tovarăşe Caius Lepa?
— În 1934. Zona li se părea unora a nu fi potrivită pentru o activitate
turistică intensă. O părere eronată, pentru că, de fapt, chiar dacă nu avea teren
pentru alpinism, vecinătatea de nici două ore a dealurilor împădurite ale
Podgoriei şi a munţilor Zarandului, cu Drocea şi Highişul, constituia un
argument în favoarea turismului. Aici se puteau organiza excursii mai scurte,
pentru începători, dar şi excursii mai lungi, de antrenament. Existau bune
legături feroviare care apropiau zona de Munţii Apuseni, de Retezat ori de
Muntele Mic şi Ţarcu din Carpaţii Banatului. Acestor argumente li se alătura
altul, fundamental: Aradul rămăsese în urma altor oraşe din ţară, care aveau
asociaţii turistice puternice. Pe deasupra, s-a descoperit o hartă turistică a
Podgoriei, de prin 1932, în cuprinsul căreia toponimia românească era
substituită de una străină, denaturându-se, astfel, realitatea.
Am consultat opinia cercurilor locale şi a conducătorilor din centrala T.
C. R. şi am ajuns la concluzia că înfiinţarea secţiei Arad a T. C. R. nu trebuia
amânată. Nu dispuneam, în afară de baza naturală pe care am amintit-o, de
nici un fel de bază materială: fonduri, echipament, sediu etc. Aveam, În schimb,
entuziasm şi convingere nestrămutată în rolul pe care urma să-l joace secţia
noastră. Dealtfel, rezumând, ne asumasem următoarele sarcini: desfăşurarea
unei intense propagande turistice prin conferinţe, reuniuni amicale, agape
colegiale, baluri, serbări, excursii colective; restabilirea toponimiei corecte,
protecţia frumuseţilor şi monumentelor naturii.
Odată cu stabilirea liniei programatice se ridica, pentru înfiinţarea
secţiei, o chestiune formală: numărul aderenţilor era prea mic. Totuşi, la 20
noiembrie 1935, adunarea celor 40 de iniţiatori, reuniţi în sală Palatului
cultural, a hotărât înfiinţarea, la Arad, a unei secţii T. C. R.
— Dumneavoastră aţi fost ales, atunci, preşedintele secţiei.
— La reuniunea din 20 noiembrie s-a instituit o comisie care avea
misiunea să îndeplinească formele legale în vederea obţinerii aprobării,
motivând centrului necesitatea înfiinţării ei chiar fără numărul de 200 de
membri ceruţi. La demersurile făcute de comisie, comitetul de direcţie al T. C.
R. din Bucureşti a aprobat, în ziua de 27 decembrie 1935, înfiinţarea secţiei.
Preşedinte am devenit, aşadar, după această dată, în 15 ianuarie 1936, când
adunarea constituantă şi-a putut alege comitetul. Câteva zile mai târziu, la l
februarie 1936, consiliul central al administraţiei T. C. R.-ului ratifica
aprobarea dată de comitetul de direcţie, începând de atunci, secţia noastră
fiind înzestrată cu toate formele legale, a devenit persoană juridică şi morală.
Ca zonă de activitate i s-a atribuit întreg judeţul Arad, adică regiunea din
nordul Mureşului, cuprinzând Munţii Zarandului şi Podgoria Aradului.
— Pentru obţinerea derogării de la clauzele statutului T. C. R. privind
numărul de membri, v-a sprijinit cineva în mod deosebit?
— Cu Mihai Haret, preşedintele T. C. R., am purtat o fructuoasă şi
instructivă corespondenţă. O păstrez încă. El ne-a acordat un ajutor nepreţuit,
nu numai pentru obţinerea derogării, ci şi pentru îndrumarea şi conducerea
efectivă a activităţii. Pentru competenţa, tactul şi înţelegerea lui, îi sunt şi mai
recunoscător; îi sunt recunoscător şi pentru că a intuit exact rostul nostru de
atunci, la graniţă, şi accentul pe care îl puneam, poate mai mult ca alte secţii,
pe prestigiul turismului românesc.
— Vorbiţi-ne mai pe larg despre programul de lucru al Turing Clubului
României, secţia Arad.
— Preocuparea noastră, iniţială şi de căpetenie, după constituirea
organizaţiei, a fost propaganda pentru lămurirea opiniei publice asupra
scopurilor noastre, câştigarea acesteia pentru acceptarea ideii şi practicarea
tursimului. Era nevoie, la Arad, de mărirea numărului de membri, dar nu
puteam să ne mărginim la aceasta. Apartenenţa, ca membru al secţiei, şi plata
cotizaţiei nu erau suficiente pentru ceea ce urmăream. Am început, de aceea,
ca un prim pas, publicarea în presă a articolelor în care pledam pro domo.
Sarcina ne-a fost uşurată prin concursul primit din partea ziarelor locale şi
centrale. Întâiul articol de popularizare a apărut în „Ecoul" din Arad. Se intitula
„Despre necesitatea şi utilitatea turismului". Ziarele „Ecoul" şi „Ştirea" au
publicat anunţurile noastre comentate despre excursiile săptămânale, iar
ziarele centrale au privit întotdeauna cu simpatie mişcarea turistică arădană.
Ele au sublimat nu doar eforturile de îndrumare spre natură, ci au înţeles că
întreprinderea noastră tindea să se afirme şi în sfera social-culturală, prin
conferinţe, baluri, agape camaradereşti.
O altă direcţie asupra căreia ne-am concentrat, încă din primul moment,
a fost educaţia turistică. Am atras în excursii pe începători. S-au organizat
chiar şi acţiuni numai pentru ei. Aveam convingerea că acela care va urca o
singură dată pe munte, va fi legat toată viaţa de el.
— Dar aveaţi nevoie şi de o bază materială.
— Da. Însă din lipsă de fonduri, dar mai ales din pricina anilor întunecaţi
ce se anunţau, anii războiului, secţia noastră s-a preocupat puţin de
amenajările turistice, de marcaje sau de construirea caselor de adăpost. Totuşi,
am lucrat şi în acest sens în regiunea Biharia-Găina, unde am executat
marcajul de 18 km lungime, îmi amintesc că, tocmai în primul an, în vederea
„Târgului de Fete" de la muntele Găina, am reparat baraca de acolo. Dealtfel,
baraca aceea a şi intrat în patrimoniul secţiei noastre, după dizolvarea
asociaţiei turistice „La drum".
— Secţia din Arad a T. C. R. şi-a început activitatea cu un număr foarte
mic de membri. A trecut mult până când aţi devenit o organizaţie puternică?
— Noi n-am avut niciodată un număr prea mare de membri. Celor 40 de
fondatori li s-au adăugat, până la sfârşitul anului 1936, alţi 37, iar în februarie
1938 lista cuprindea 134. Asta şi din cauza că nu urmăream achiziţionarea de
membri cotizanţi, ca o acţiune în sine. Scopul nostru era subordonat, în
întregime, devizei înscrise la loc de frunte în programul T. C. R.: „Prin turism, la
cunoaşterea şi iubirea României", aşa că preocuparea de bază consta în
atragerea celor care puteau să se pătrundă de chemarea naturii şi de dorul de
drumeţie.
— La acţiunile pe care le organizaţi, participau numai membrii cotizanţi?
 — În excursii eram însoţiţi, fireşte, şi de nemembri ai secţiei, pe care
voiam să-i câştigăm pentru cauza noastră.
— Ne-aţi putea indica, în linii generale, cum arăta programul excursiilor
anuale, iniţiate de dumneavoastră?
— Sigur că, în linii generale, aş putea-o face. Pentru exactitate, însă, ar
trebui să revăd documentele, dările de seamă, or, ele nu-mi stau la îndemână.
Am la mine însă „Anuarul Turing Clubului României", secţia Arad, pe anul
1936, şi va pot dicta de aici, pentru a va face o părere, programul excursiilor de
primăvară. Notaţi!
— 27 martie – excursie la Podgorie
— 3 aprilie – excursie la Lipova – Lipoviţa
— 9-10 aprilie – excursie de două zile la „Căsoaia"
— 17 aprilie – Debela Gora
— 23-26 aprilie – excursie în Munţii Apuseni
— l mai – vizitarea mănăstirilor Beziu şi Bodrog
— 8-10 mai – Biharia şi Gruiul Dumii
— 14-15 mai – excursie în Podgorie
— 21-22 mai – Debela-Gora Drocea
— 29 mai – maial în Valea Cladovei
— 12-13 iunie – excursie la Parâng, Cârja, Mândra.
Bineînţeles că am organizat şi excursii mai mari, la Muntele Mic, la
Ţarcu, atât vara cât şi iarna, pe schiuri, la Cârja.
E de prisos să amintesc că între timp au avut loc remarcabile realizări în
Munţii Banatului, Muntele Mic şi Semenic devenind staţiuni de altitudine cu
confort modern. Cine jinduia după condiţiile primare de odinioară,
necontaminate de civilizaţie – căci odată cu civilizaţia a pătruns şi snobismul –
acela pornea mai departe, să cunoască desfătarea prin efort. Aveam membri
care se hazardau în ture lungi pe tot cuprinsul ţării, ca să nu pomenesc decât
pe Zeno Brătescu, pe regretatul Nicolae Stanoiev, pe Victor Poruţiu, însoţit
peste tot de tovarăşa sa de viaţă Irina Poruţiu, Octavian Păcurarul, Zeno
Antonescu, Bica Miron şi mulţi alţii.
— Alături de dumneavoastră, cine erau acei care trebuiau sa facă faţă
„bucuriilor şi necazurilor obişnuite" ale secţiei?
— Eu eram preşedinte. Mă ajuta întreg comitetul ales în 15 ianuarie
1936. Eram 15 în total. Vicepreşedinte a fost desemnat Ştefan Leşanu,
directorul Băncii Române din Arad. Secretar era avocatul Gheorghe Crişan, iar
printre cei mai activi din comitet menţionez pe Zeno Brătescu, Nicolae Stanoiev,
Gheorghe Irimie, acesta din urmă fiind casierul clubului, Victor Poruţiu şi
Tiberiu Vuia.
— Activau şi femei în cadrul secţiei arădane a T. C. R.?
— Fără îndoială. Erau cotizante şi sprijinitoare ale mişcării noastre.
Participau îndeosebi la excursii uşoare în Podgoria Aradului. Dar am avut şi
membre care au avut la activ trasee de,cursă lungă" – turiste în adevăratul
sens al cuvântului. Pomenesc, întâi de toate, pe Irina Poruţiu şi Lili Poruţiu,
Lucia Borlea, Paulette Roman, Lenuţa Talpâu, Lenuţa Pleşa şi sora mea
Sempronia Isdrăilă, care m-a însoţit la Semenic, la Muntele Găina şi chiar la
Suru şi Ciortea. Nu pot uita pe tânăra profesoară Preduţa Bungeţeanu,
tovarăşă de drum agreabilă prin veselia ei contaminantă, care, ca bucureşteană
de baştină, era familiarizată cu Bucegii. Dar, vai, pasiunea ei pentru munţi a
trebuit să o plătească cu viaţa, care i s-a curmat în urma unui accident banal
suferit în Bucegi.
— Ca director de şcoală, profesor de geografie şi preşedinte al unei secţii
de turism, suntem siguri că aţi organizat destule excursii şcolare. Vă încadraţi
şi dumneavoastră, de fapt, printre dascălii români care, vara, după terminarea
cursurilor, aveau ambiţia să-i instruiască pe elevi şi într-un alt mod – prin
excursii. Obiceiul e vechi şi pentru permanentizarea lui, acceptând o idee a lui
Jean Jacques Rous-seau, au pledat mulţi pedagogi. La noi însă, la începutul
secolului, Constantin Calmuschi, profesor din Galaţi, remarca, în 1903: „Şcoala
noastră în această privinţă a rămas pur teoretică; am văzut absolvenţi de liceu
care nu cunoşteau împrejurimile oraşului Lor, ba uneori nici stabilimentele
principale din acel oraş."
— Constantin Calmuschi avea dreptate când se referea la şcoala din
vremea lui. Dealtfel, din dorinţa de a schimba o asemenea situaţie, profesorul
gălăţean s-a consacrat şi publicisticii de propagandă a ideii de turism prin
şcoală. Cartea din prefaţa căreia citaţi se numeşte „În Munţii Neamţului". Este
relatarea călătoriei unui grup de 40 de elevi prin Moldova – Piatra Neamţ –
Văratec – Agapia – Durău – Ceahlău – Bicaz etc. Urmându-i exemplul, mulţi
profesori de ştiinţe naturale sau geografie au organizat, mai apoi, excursii în
diferite zone ale ţării. Erau excursii de studiu şi plăcere. Aveau, deci, un dublu
scop. Acest dublu scop îl urmăream şi eu în lunga mea carieră didactică.
Încă în perioada mea bucureşteană, ca tânăr profesor, am promovat cu
hotărâre, teoretic şi practic, turismul şcolar, îmi amintesc de prima excursie
şcolară pe care am organizat-o. După o noapte de odihnă în condiţii excelente
în Timişul de Jos, învioraţi de aerul ozonat de munte, am dat asalt Pietrei Mari.
Mai târziu, după stabilirea mea în Arad, dispunând de un orizont mai
larg şi de o experienţă bogată din cele ce am văzut în ţări de înaltă cultură,
unde drumeţia şi turismul de largă respiraţie împlinesc rosturi adânci în
formarea caracterului individual, mi-am dat seama de virtuţile educative ale
turismului de munte.
În concepţia mea, o excursie şcolară nu era o simplă călătorie cu trenul
ci, convins de valorile şi rolul educativ al turismului, am încercat îmbinarea
necondiţionată a excursiilor şcolare cu turismul de munte, sau cel puţin cu
drumeţia, după preceptul că numai cine a călcat cu piciorul pământul îl
cunoaşte şi îl iubeşte cu adevărat.
Nu am fost un iniţiator într-o pedagogie practică, dar cred în turism ca
mijloc de armonizare dintre efortul fizic şi psihic, de fortificare a caracterului şi
limpezire a minţii. Turismul e şi o şcoală practică în natură, în care cartea este
înlocuită cu observaţia directă a tot ce poate interesa pentru cunoaştere sau
numai ca pitoresc ce fascinează şi încântă sufletul. Elevul turist, prin atenţia şi
interesul activ ce-l manifestă pentru tot ce-l înconjoară, îşi ascute spiritul de
observaţie, iar prin pasiunea şi satisfacţia pe care o găseşte încearcă
sentimentul descoperitorului.
 — Când consideraţi că începe şi se termină o excursie şcolară?
— Începutul este marcat de momentul anunţării ei. Nu cred că are un
sfârşit, pentru că, în timpul instrucţiei şcolare, şi mai târziu, acumulările,
impresiile şi referirile la ea nu se sting niciodată. Numai cei cu amnezie uită
clipele frumoase trăite într-o excursie reuşită, de durată.
Părerea mea este că excursiile şcolare trebuie organizate în vacanţele
mici, în cursul anului şcolar, pentru ca vacanţa de vară să-i fie disponibilă
elevului pentru iniţiative individuale, căci odată ce tânărul a prins gustul
pentru turism îl va practica cu pasiune mereu.
Terminasem de redactat convorbirea cu profesorul Caius Leva, pe baza
stenogramei înregistrată şi a schimbului de scrisori dintre noi. L-am rugat însă,
printr-o ultimă epistolă expediată la Arad în toamna anului 1975, să ne relateze
o întâmplare cu caracter anecdotic din îndelungata-i experienţă de drumeţ.
După câteva săptămâni ara primit un caiet întreg, din care extragem cele
povestite mai jos:
— Participasem la o excursie în Poiana Rusca, cu plecarea din Rusca
Montană: am înnoptat în pitorescul cătun împrăştiat pe culme, Vadul Dobrii,
un adevărat muzeu viu în aer liber, de arhaică cultură populară. Dar interesul
etnografic se spălăcise În fata grandioasei panorame a Retezatului ce se profila
în zare. Hotărârea a fost luată instantaneu. Am reuşit să conving pe unul dintre
excursionişti să ne întoarcem la Caransebeş ca să ne echipăm şi să pornim la
Retezat. Las la o parte lungul şi obositorul drum de-a lungul Râului Mare. A
doua noapte am petrecut-o într-o colibă de bouari pe Vârful Slăvei. De dormit
nu era chip. Odată cu răsăritul soarelui eram în picioare. Scena de basm. În
împărătescul ei fast, ce ni se oferea vederii de pe Vârful Zănoaga, aerul rarefiat
ne-a reconfortat, dându-ne satisfacţia frumosului natural pe care numai
muntele o poate da.
Angajându-ne pe o vale sălbatică, impracticabilă (să fi fost Coasta
Padeşului?!), acoperită eu resturile de pe urma unei vechi tăieturi de păduri,
ne-am târât o zi întreagă în încâlcitura de necrezut, peste buşteni putrezi care
cedau sub greutatea noastră, încât ne pomeneam în bulboacele liniştite în care
adormea, din loc în loc, câte o cascadă zăpăcită, într-un rând, am încercat să
evadăm din acest iad de piatră şi putregai. Ne-am căţărat sus pe mal. În
dreapta şi în stânga torentului, pe urma vechii exploatări silvice, crescuse un
smeuriş des ca o junglă, prin care fiecare pas îl cuceream cu lovituri grele de
baston, hăulind din răsputeri de frica urşilor. Dar glasul nostru era înăbuşit de
zgomotul cascadelor, iar înaintarea ne era aproape insensibilă. La un moment
dat, am dat de o potecă proaspăt călcată. Speranţa noastră însă de a fi ieşit la
liman s-a năruit. Poteca se lărgea într-un loc de tăvăleală. Evident că era făcută
de urs. Erau şi alte semne care confirmau aceasta. O asemenea întâlnire putea
să ne fie fatală. Aşadar, într-o mână ţineam bastonul de alpinist ca să-mi
croiesc drum prin desiş, iar în cealaltă strângeam browningul! Din fericire,
ursul s-a dat la o parte. Ne-am întors la torent şi ne-am continuat calvarul, uzi
până la piele. Abia spre înserate am ajuns la un râu mai mare, căruia torentul
nostru îi era tributar. Se întunecase când am ajuns la Gura Zlatei. Noaptea am
petrecut-o în cabana părăsită, unde, drept pat, ne-a servit o masă, dealtfel
singurul mobilier.
Ne aştepta drumul de-a lungul Râului Mare. În cale ne-am întâlnit cu
căruţe încărcate cu oameni înarmaţi ca pentru vânătoare de urşi. Ce călăuze
bune ar fi găsit în noi! Dar abia ne târam din cauza oboselii şi a rosăturilor
făcute de bocancii scorojiţi.
Din această păţanie am avut multe de învăţat. În primul rând că nu
trebuie să te hazardezi în necunoscut, mai ales când eşti însoţit de un tovarăş
neechipat, cicălitor şi cobind a rău.
Am urcat Negoiul singur. Era primul meu contact cu Negoiul.
Era o zi frumoasă şi m-am încrezut în marcaje. Totuşi, pentru mai multă
siguranţă ţineam evidenţa pâraielor: unul la dreapta, două la stânga ş.a.m.d.
Cu bucuria singurătăţii şi a zărilor largi în suflet, urcam agale, culegând la
fiecare pas răsplata victoriei pe care ţi-o conferă efortul, fără să ţin seama că
norii începeau să se adune ameninţător. Din nefericire, în haosul de stâncărie
de la acul Cleopatrei am găsit, parcă anume pus, pe un bloc, un trepied de la
un aparat fotografic. A încolţit în mine speranţa că şi purtătorul aparatului
trebuia să fie în apropiere. Nu ştiu ce mă făcea să cred că uituceala este un
atribut al sexului frumos. Poate avea chiar nevoie de ajutor. Am plecat deci
înainte, deşi cerul se întunecase complet. La un moment dat m-am oprit ca să-
mi adun gândurile şi să iau o hotărâre chibzuită, eliminând factorul afectiv. Ca
prin minune, s-a crăpat un nor, ca şi când o forţă supranaturală a dat la o
parte draperia grea şi a deschis străfunduri de cer albastru, oferind ochiului,
până la limitele orizontului, o uluitoare perspectivă spre sud. Am uitat de toate,
am băgat trepiedul în raniţă şi m-am supus irezistibilei chemări a muntelui.
Am întins merindele pe vârful Negoiului şi m-am ospătat. Atenţia mi-a
fost atrasă de un grup de turişti care, în depărtare, sub mine, se grăbeau în şir
indian spre un liman. Nici acest ultim avertisment nu m-a smuls din starea
mea de cufundare în uitare, de primenire sufletească în fata frumosului pur.
Doar detonaţia timpanelor cereşti m-a trezit din visare şi m-a pus pe fugă
înainte de a se deschide zăgazurile firii. Am stat ghemuit sub o scobitură de
stâncă aproape o după-amiază întreagă, numărând ceasurile. De teamă să nu
mă prindă bezna, am pornit la vale printr-o ploaie ce se cernea ca prin sită,
învăluit în negură. Degeaba am ţinut la suiş evidenţa pâraielor. Acum tot
muntele era numai pâraie! Prin mulţimea de pâraie, nici azi nu-mi dau seama
cum am nimerit spre miez de noapte la cabană! Aici am găsit mare fierbere. La
lumina felinarelor, membrii unei echipe de salvare improvizate erau pe cale să
pornească cu barca în căutarea mea!
După trei zile, împrăştiindu-se negura, m-am întâlnit cu Gheorghe
Cardaş sub Strunga Dracului. Nu-l mai văzusem de mai bine de zece ani, de
când cu escapada la Ciucaş. Ne-am întâlnit, ziceam, ca Stanley şi Livingston în
tenebrele Africii! Altă învăţătura am tras din această păţanie cu trepiedul. Vă
las pe dumneavoastră să o ghiciţi.
O altă întâmplare din cariera mea de turist matur cu experienţă. Am
plecat din Arad în ajun de Noul An, spre Muntele Mic, la schi. Ajuns în
Caransebeş, nu intenţionam să plec imediat mai departe, ci voiam să mă
întâlnesc cu prietenii mei de acolo, în vederea unei ocazii de transport. În timp
ce luam masa la,Pomul Verde", s-a apropiat un tânăr bine făcut, pe care l-am
văzut urcându-se în gara Lugoj. M-a întrebat dacă nu aş fi dispus să plecăm
imediat cu o căruţă de ocazie. Greu m-am lăsat înduplecat. Pe drum m-am
interesat dacă a mai fost la Muntele Mic. La răspunsul său negativ, l-am
întrebat în cât timp socoteşte că ajungem din Borlova la destinaţie. Mi-a
răspuns prompt, aşa cum scrie în ghid, că în trei ceasuri şi jumătate. I-am
spus că vom fi fericiţi dacă vom ajunge în şase ore gândindu-mă la condiţiile
atmosferice proprii muntelui în timp de iarnă. Ceea ce m-a izbit a fost accentul
cu care vorbea. Mi-a mărturisit că este italian şi că este profesor din misiunea
italiană a liceului din Lugoj. Ajunşi în Borlova ne-am luat schiurile şi raniţele în
spinare şi am pornit la drum. Era amiază. Abia de unde începe urcuşul s-a pus
pe ninsoare. Când am ajuns la Fântâna Voinei zăpada ne ajungea până la
glezne. Mi-am pus schiurile. Italianul trase cu putere de curea şi o rupse.
Zăpada se aşternea pe măsură ce înaintam în pădure. Când am ajuns pe golul
de munte se făcuse ora şase seara. Vântul se înteţea şi biciuia în rafale, încât
italianul abia putea înainta fără schiuri. La un moment dat s-a oprit susţinând
că mergem în direcţie greşită. Degeaba am căutat să-l conving că sunt perfect
orientat, nu mi-a dat crezare. I-am arătat pe hartă, pe care viscolul mi-o
smulgea din mână, punctul unde ne găseam, totul a fost zadarnic. Ca să-i
dovedesc că am dreptate, i-am propus să virăm înspre stânga şi vom dă de
liziera pădurii şi de stâlpii de telefon care duc la Bellavista. Aşa s-a şi
întâmplat. De-a lungul lizierei însă era imposibil de înaintat, nici chiar pe
schiuri, din cauza zăpezii care umplea vâlcelele şi care ne ajungea până la
brâu. Vizibilitatea, din cauza ceţii, nu depăşea doi metri. Italianul s-a aşezat
sub un brăduţ şi a refuzat să meargă mai departe. Voia cu orice preţ să
înnopteze pe loc, deşi toate încercările sale de a aprinde un foc au dat greş. Mă
găseam într-o situaţie tragi-comică – pe de o parte, nu-l puteam părăsi, pe de
alta, găseam că e pueril să înnoptăm în viscol, atâta vreme cât eram perfect
orientat şi puteam ajunge repede la cabană. Ca să-l mai urnesc din loc, îl târam
de la un pâlc de brădet la altul, sub pretextul de a căuta un loc mai potrivit
pentru înnoptare. Aşa ne-au prins orele unsprezece din noapte. Atunci m-am
hotărât să-l părăsesc Pentru scurtă vreme, asigurându-l că voi reveni după ce
voi explora împrejurimile. Într-adevăr, presupunerile mele că ne găseam în
apropiere de Bellavista s-au dovedit a fi juste. Nici după o jumătate de oră de
mers. am părăsit liziera pădurii. Atmosfera parcă se mai limpezise. Erau
farurile de la Bellavista care străpungeau ceaţa. Încă de la intrare am fost
recunoscut, cu toate că aveam înfăţişarea unui om de zăpadă. Primul lucru a
fost să trimit o echipă ca să-l culeagă pe nenorocosul meu tovarăş de drum.
Vă puteţi închipui primirea ce i s-a făcut. Era adunat,high life"-ul între
două vârste, schiori de circumstanţă, care veniseră pe cai cu geamantane, cu
tot dichisul, din care nu lipsea smochingul ca să serbeze revelionul în chip
monden la Bellavista. La câteva minute după sosirea noastră s-au stins
luminile pentru moment şi detonaţiile buteliilor de şampanie vesteau intrarea
în Noul An. Italianul meu picotea de oboseală şi somn. Vroia să se culce. Din
răzbunare însă l-am ţinut cu mine, treaz, până la ziuă. Între a dormi în zăpadă
şi a picoti în confortul Bellavistei, cred că e preferabilă ultima alternativă, i-am
zis. În zilele următoare, am descoperit sub altă înfăţişare, poate cea adevărată,
însuşirile sportive ale tovarăşului meu de drum. A fost un schior de clasă,
situându-se la concursul organizat pe locul întâi.
Mi-a dat mult de gândit faptul că îşi pierduse complet stăpânirea de sine
şi încrederea în propriile sale puteri, din momentul în care nu mai putea
întrebuinţa schiurile. Mi-am dat seama de deosebirea dintre turism şi sport.
Turismul nu urmăreşte performanţe. Dârzenia cu care luptă turistul pentru
cucerirea unei înălţimi îşi găseşte răsplata, de valoare intrinsecă, în însăşi
satisfacţia morală pe care o resimte faţă de înfăţişările infinite ale frumosului
natural. Răsfrângerea naturii asupra sufletului are un sens profund, atât prin
echilibrul reconfortant ce-l stabileşte între fizic şi psihic, cât şi prin faptul că
îmbie la reflexiune.
MARCIAN BLEAHU.
Geolog, geograf, speolog. Explorator al peşterilor din Munţii Apuseni şi
Oltenia. Autor de ghiduri şi monografii turistice. Membru al Clubului alpin
român.
PENTRU ACEST PĂMÂNT!
Ştiam că Marcian Bleahu este mereu extrem de ocupat. De aceea, când l-
am vizitat, ne-am bucurat auzindu-l spunând că nu-l deranjăm. Apoi, până s-a
legat discuţia, ne-a invitat să-i vedem biblioteca. Noi ştiam că posedă o
remarcabilă colecţie de cărţi de specialitate şi una din cele mai mari din ţară de
cărţi de călătorii, explorări şi turism, dar nu ştiam că are şi o atât de valoroasă
colecţie de icoane pe sticlă. Ne-am minunat de frumuseţea lor, apoi, în faţa
cafelelor aburinde, care ne aşteptau în birou, am intrat, cum se spune, direct în
subiectul nostru cu o primă întrebare: „Mai aveţi timp să faceţi şi turism?"
— Nu, căci aproape tot timpul sunt pe munte şi nu mai am când!
— Gluma aceasta dezvăluie un mare adevăr.
— Şi o mare seriozitate, fiindcă activitatea geologică de teren îţi impune o
anumită disciplină, o anumită rigurozitate a alegerii şi parcurgerii traseelor
zilnice. Dar ce bucurie îţi procură această perpetuă peregrinare, când te vezi pe
câmpurile cu milioane de flori, pe lângă pâraiele ce susură zglobiu, peste
cascadele tumultuoase pe care le descoperi uimit în lungul câte unui pârâu
anonim. Sunt chei întunecate, pe care le străbaţi înfricoşat, pereţi vertiginoşi pe
care trebuie să te caţări după câte o fosilă sau păduri grele de aurul toamnei.
Obiectivele turistice notorii abundă, sunt presărate peste tot; dar câte altele nu
am descoperit departe de drumurile pe care circulă toată lumea?!
— Multe dintre acestea au devenit între timp cunoscute şi căutate tocmai
datorită dezvăluirilor dumneavoastră şi ale altor pionieri ai drumeţiei.
Dumneavoastră şi colaboratorului dumneavoastră Sever Bordea va datorăm
monografia şi ghidurile turistice ale munţilor Bihor şi Vlădeasa.
— Cercetarea geologică a Munţilor Bihor a fost pentru mine o mare
aventură. În decursul anilor, mi-a fost hărăzit să fac importante lucrări în acest
domeniu: prima hartă geologică a acestor munţi, stabilizarea succesiunii
formaţiunilor geologice, lămurirea structurii şi descoperirea unor noi unităţi
tectonice. Astfel, treptat, s-a realizat o sinteză de cunoaştere totală, de la roci la
structură şi apoi la formele de relief. Ajungând să cunosc, aş putea spune, fără
să exagerez, pas cu pas, aceşti munţi, mi s-a impus tot mai mult convingerea
că ei reprezintă pentru turismul românesc o valoare unică, că ei aduc în
peisajul nostru o notă cu totul originală şi că adăpostesc valori turistice de talie
internaţională. Trebuia doar ca ei să fie cunoscuţi. Am început, aşadar, o
susţinută campanie de popularizare a lor. Nenumărate conferinţe, însoţite
totdeauna de diapozitive (cele din peşteri au constituit adevărate senzaţii, căci
au fost primele proiecţii în culori din peşteri care au fost văzute în ţară)
prezentate la universităţi populare, la cercuri culturale sindicale, la şcoli,
unităţi militare, printre studenţi; apoi articole în ziare şi reviste, inclusiv cele în
limbi străine, conferinţe la radio, prezentări la televiziune, la şcolile de ghizi,
toate au avut darul să dezvăluie marelui public o lume minunată, plină de
mistere şi frumuseţi ignorate.
— Efectele acestei ample activităţi de popularizare nu au întârziat să se
facă simţite. Acolo unde, în vara anului 1952, aţi văzut în total şase turişti, iar
un an mai târziu vreo 16, cum mărturiseaţi undeva, an de an numărul lor a
crescut, ajungând acum la cifre impresionante.
— Într-adevăr, Padişul a devenit un nume de notorietate, ca Bâlea sau
Babele. Pe aici trec trasee turistice O. N. T., au loc festivaluri pioniereşti. Din
păcate, amenajarea turistică a zonei nu este la înălţimea obiectivelor pe care le
are de prezentat. Cabana a ars în iarna anului 1957, fără să mai fie refăcută.
De atunci s-a recurs numai la improvizaţii, s-a montat o căsuţă din
prefabricate, s-au făcut căsuţe de camping, s-a instalat o tabără a B. T. T.
Padişul, şi cu el inima turistică a Munţilor Bihor, mai duce lipsă de marea
cabană civilizată, de marele centru turistic la care are dreptul. Nici cu
amenajările celelalte nu stă mai bine această zonă turistică.
— Aţi povestit într-o conferinţă că, într-o vreme, un inimos director al
staţiunii Stâna de Vale luase iniţiativa amenajării cu punţi, balcoane şi
balustrade a peşterilor, cheilor şi punctelor mai interesante; dar ele au putrezit
între timp şi prea puţin s-a făcut în loc.
— Şi marcajele, atât de grijuliu executate acum zece ani, s-au deteriorat
şi de abia acum, în cadrul lăudabilei acţiuni pioniereşti „Chemarea munţilor",
ele sunt refăcute. Dar între timp s-au construit şosele pe care excursioniştii
urcă cu maşina până în Padiş, în preajma Cetăţilor, la Gheţarul Scărişoara sau
la Casa de Piatră. Liniştea, patriarhala linişte a acestor munţi, minunata lor
izolare şi sălbăticie s-au dus şi civilizaţia, cu tot ce aduce ea – puhoi de oameni,
zgomot şi gaze de eşapament – a început să invadeze muntele.
— Credem că este momentul potrivit sa vorbim şi despre un alt aspect al
turismului în Munţii Bihor, acela al conservării naturii.
— Încă din anul 1952 am gândit că toate monumentele naturii de aici,
unele declarate ca atare, altele nu, ar trebui cuprinse într-un mare parc
naţional. Această idee, pe care o avusese şi Racoviţă cândva, a fost îmbrăţişată
de Valeriu Puşcariu. De atunci au început demersurile la autorităţile locale, la
organele silvice, conferinţe publice, articole de presă, consfătuiri, şedinţe,
proiecte.
 — Pentru a împiedica degradarea peisajului, ce soluţii imediate aţi
recomanda, tovarăşe Marcian Bleahu?
— Sugestii şi soluţii am recomandat în repetate rânduri. Şi nu sunt
singurul care am făcut-o. Eu aş vrea să spun acum altceva. Am trudit pentru
aceşti munţi şi îi cunosc, cred, cât se poate de bine, am supravegheat paşii
drumeţilor spre frumuseţile lor ignorate vreme îndelungată. De aceea, poate,
mă simt responsabil că nu am putut stăvili răul şi că nu am putut determina
mai mult bine. Nu voi abandona însă, cu nici un preţ, lupta: atâta timp cât voi
trăi, voi încerca să salvez, pentru această ţară şi pentru generaţiile ei viitoare,
acest colţ de vis unde, ca nicăieri, sunt concentrate pe o suprafaţă mică un
număr atât de considerabil de obiective turistice şi monumente ale naturii. Din
fericire, în ultimul timp, şi ca urmare a măsurilor luate pe plan naţional, am
găsit înţelegerea necesară la conducerea judeţului Bihor şi cred că visul meu de
aproape un sfert de veac se va împlini curând.
— Dubla dumneavoastră calitate de geolog şi geograf, grefată pe fondul
pasiunii de drumeţ, alpinist şi schior încercat, a avut darul sa va deschidă
porţile spre explorarea şi înţelegerea minunatei lumi a munţilor. Am vrea să
ştim: care din aceste pasiuni s-a născut mai întâi?
— Drumeţia, pentru că m-am născut drumeţ! Casa în care am crescut,
începând de la vârsta de un an, era aşezată la poalele Tâmpei, pe un deal înalt.
Noţiunea „a merge în oraş" echivala cu a coborî o diferenţă de nivel ce nu era de
neglijat, iar „a merge acasă" echivala cu urcarea acelei diferenţe de nivel. La
şcoala primară mergeam cu săniuţa, pe care mă urcam în faţa casei şi din care
coboram în faţa şcolii. Cu astfel de antecedente, preşcolare şi şcolare, nu este
de mirare că, de timpuriu, mi s-a deschis pofta de drumeţie, începând de la 12
ani mă plimbam zilnic, singur, prin împrejurimile Braşovului, din Ră-cădău şi
Stejeriş până pe Tâmpa şi în Poiană. Apoi, mai departe, în fiecare duminică, pe
Piatra Mare, Postăvaru. Pe la 15 ani cutreieram Bucegii şi Piatra Craiului.
Primul aparat fotografic, un Laica dobândit la 14 ani, schiurile şi coarda de
alpinism au completat un profil care se contura precis încă de la 16 ani; trebuia
să-mi aleg o meserie care să mă ţină legat de munte, să-mi dea posibilitatea să
trăiesc cât mai mult pe înălţimi. Aşa m-am decis să mă fac geolog.
— În perioada studenţiei trebuie sa plasăm şi participarea
dumneavoastră la activitatea turistică organizată. Nu?
— De atunci m-am apropiat de asociaţiile turistice şi am început să
lucrez pentru ele: Turing-Clubul României, Clubul alpin român, S. K. V., dar
mai ales o mică asociaţie de care m-am legat mai mult – A. D. M. I. R. Aceasta
avea o cabană în Piatra Craiului, la Grind, pe care o administra tot mai greu.
Am înfiinţat deci, cu un grup de prieteni, o filială A. D. M. I. R. la Braşov şi am
preluat grija cabanei. Trebuia în primul rând terminată construcţia, apoi
realizată dotarea. Pentru a face rost de bani am organizat baluri, serate şi
şezători turistice. Şezătorile turistice au avut un deosebit succes. Cu aceste
ocazii am făcut primele proiecţii de diapozitive în Braşov, încă prin 1942. Apoi a
început naveta săptămânală în Piatra Craiului: am dus geamuri, clanţe, cuie,
perne, vase de bucătărie etc. Sub ochiul grijuliu al cabanierului nostru, Moş
Burlacu, cabana creştea şi, odată cu ea, ne creştea şi inima. Tot ce am făcut a
fost din inimă, fără nici un ajutor, fără încurajări oficiale, ba chiar cu
adversitate. Iar şezătorile noastre turistice au avut darul să creeze un climat
favorabil, un spirit de emulaţie ce a câştigat noi şi noi prieteni pentru munte,
pentru turism.
— Am aflat ca, în cadrul facultăţii, aţi înfiinţat o asociaţie turistică,
Plaiuri Româneşti. Cu membrii ei aţi organizat multe excursii interesante şi
conferinţe săptămânale cu proiecţii de diapozitive, într-una din şedinţe aţi avut,
ca invitat, pe un magistrat din Cluj, Dr. Maxim Pop. El a vorbit atunci despre
un lucru cu adevărat senzaţional: noile descoperiri din Gheţarul de la
Scărişoara, peştera cunoscută de sute de ani, dar în adâncurile căreia coborâse
prima dată o expediţie bine; organizată de invitatul dumneavoastră.
— La vremea aceea, mărturisesc că o explorare de peşteră nu m-a
impresionat prea mult. Am înregistrat Scărişoara ca un fapt divers, fără să ştiu
ce-mi rezerva viitorul. Gândul meu mergea prin Himalaya şi spre marile vârfuri
ce nu fuseseră încă urcate. În vederea cuceririi visatelor piscuri himalayene am
început un antrenament serios pe zăpadă şi gheaţă. Am făcut tot felul de ture
de traversare cu schiurile şi de bivuacuri în zăpadă: traversarea Munţilor
Călimani, a Masivului Parâng, a Retezatului pe mai multe trasee, unele în
premieră, a Masivului Iezer-Păpuşa, a Pietrii Craiului şi porţiunii din creasta
Făgăraşului.
— Şi, după ce v-aţi pregătit temeinic pentru a lucra în munţi, pentru a-i
înţelege şi descifra, aţi început meseria de geolog.
— La mare! Doi ani am făcut sondaje în Dobrogea, am făcut proiecte.
Jinduiam după munte, după brazi, după înălţimi şi zări limpezi. Când am
scăpat, după doi ani, doar pentru o săptămână, nu m-am oprit decât în
Retezat, pe care m-am apucat să-l cutreier de unul singur, îmi amintesc că, din
dorinţa de a vedea cât mai mult, am mai mers şi pe unde nu trebuia şi, într-o
zi, pe seară, coborând pe un scoc al Slăveiului, am alunecat pe un petic de
gheaţă perenă şi. dus am fost, până într-o fundătură în care m-am oprit, lovit,
însângerat şi cu un genunchi smuls din loc. Nemaiputând merge, am fost
nevoit să mă târăsc. M-am târât aşa timp de trei zile şi două nopţi, parcurgând,
literalmente pe brânci, marile acumulări de blocuri din căldările Retezatului.
Acesta a fost un avertisment sever pentru mine, o întâmplare care m-a obligat
să formulez o concluzie: muntele trebuie să-l abordezi cu smerenie şi respect.
Grelele clipe petrecute singur, cu dureri atroce şi în pragul disperării, nu m-au
descurajat totuşi, ci au avut darul să mă îndârjească şi să-mi întărească voinţa
de a-mi lua o revanşă asupra muntelui. Am renunţat la prelungita vilegituară
dobrogeană şi m-am decis să-mi îndrept atenţia spre descifrarea geologică a
unor masive mai puţin cunoscute. După mai multe tatonări prin Retezat,
Ţarcu, Ţibleş şi Banat, m-am fixat la Munţii Maramureşului şi Munţii Bihor.
— Prin anii 1951-1955, când se petreceau aceste evenimente,
Maramureşul era aproape necunoscut din punct de vedere geologic.
— Într-adevăr. De atunci, după o campanie de teren în zona văilor Vişeu
şi Iza, mi s-a încredinţat sarcina, în cadrul lucrărilor de cartare pentru harta
geologică a ţării, să studiez o zonă total necunoscută geologic, munţii de la nord
de Valea Vişeului, mai precis pe cei din bazinul Văii Repedea. Am petrecut pe
aceşti munţi câteva veri, dormind sute de nopţi în cort, la stâne, sau sub cerul
liber. M-am întâlnit aproape zilnic cu ursi, uneori cu mistreţi şi, o dată, chiar
cu un râs agresiv. Am văzut păstrăvii sărind vioi în apele ce nu au cunoscut
undiţa pescarului, am cutreierat codrii ce Încă nu cunoscuseră fierăstrăul şi
securea. Dar mai presus de orice, am descifrat structura geologică a acestei
regiuni, care s-a dovedit deosebit de complicată şi plină de surprize. Tot ce am
văzut şi am studiat era ciudat, neaşteptat, şi a aruncat o lumină nouă şi plină
de semnificaţii asupra marii unităţi geologice pe care o constituie Carpaţii
Orientali. În aceşti munţi sălbatici, în care am gustat marile singurătăţi şi am
intuit sufletul pământului, m-am simţit ca un adevărat pionier: călcam pământ
neatins de om şi lăsam în urmă o potecă modestă pentru urmaşi.
— În Bihor cum aţi ajuns?
— Întâmplător. Pe când eram în căutarea unei regiuni de lucru a venit la
mine un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Era inginerul
Mihai Şerban de la Institutul de speologie din Cluj-Napoca, un discipol al
marelui Racoviţă şi care, din pasiune, după ce făcuse politehnica, mai urmase
şi biologia. Era, la vremea aceea, un colaborator al Comitetului geologic, pentru
care explora peşteri în căutarea de zăcăminte de guano-fosfat. El mi-a vorbit de
peşterile din Munţii Bihor: în Scărişoara făcuse parte din echipa care explorase
noile săli; alături de Gheţar, cu colegii săi, descoperise una din cele mai
frumoase peşteri din Carpaţi – Pojarul Poliţei; într-o peşteră imensă, de care nu
auzise nimeni dintre turiştii bucureşteni, pe nume Cetăţile Ponorului,
pătrunsese până la un mare lac ce nu putuse fi depăşit din lipsă de bărci de
cauciuc; despre o altă peşteră, Coiba Mare, povestea cum se târâse pe sub o
boltă plină de ace de brad depuse de apa ultimei viituri, care în mod vădit
inundase complet acea galerie şi cum, în sfârşit, coborâse într-un mare aven de
100 metri pe scara de frânghie, asigurat de un moţ ciung! Erau povesti
senzaţionale care nu puteau decât să înfierbânte dorinţa de necunoscut şi
aventură a unui himalayst ratat. M-am decis, deci, şi am cerut şefilor mei să-mi
încredinţeze studiul geologic al Munţilor Bihor. Au fost de acord, am început
treaba în 1951. şi o continui şi astăzi!
— Ce impresie v-au lăsat aceşti munţi când i-aţi văzut, din mijlocul lor,
prima oară?
— Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Bihorul a fost de neuitat. Am urcat
pe lângă o apă tumultuoasă preţ de câţiva kilometri, am trecut printr-o cheie
romantică, am urcat pe o potecă ce-mi descoperea, treptat, locuri tot mai
încântătoare. Apoi, dintr-odată, în faţa ochilor s-a deschis o privelişte
uimitoare: înainte se aşternea o câmpie plană, orizontală, ciuruită de sute de
găuri circulare, presărată de pâlcuri de molizi şi care era înconjurată de culmi
mai înalte. „Acesta este Padişul!" mi-a spus ghidul ce mă însoţea. Un nume
necunoscut, nici măcar consemnat pe hartă! Padişul era pustiu, nu avea decât
un canton silvic dărăpănat. M-am instalat aici, şi am început să fac geologie.
Primul drum, pe o vale care, după hartă, curgea drept către sud şi se vărsa
într-alta, mai mare, un afluent al Arieşului. Am plecat pe ea, numărând paşii
cu conştiinciozitate, înregistrând fidel toate rocile întâlnite. La un moment dat,
valea a devenit abruptă, s-a adâncit în nişte chei cu pereţi tot mai vertiginos!
au început săritori şi până la sfârşit s-a curmat brusc în faţa unui perete
vertical, ameţitor. De aici nu mai continua, în ciuda indicaţiilor hărţii şi a
„bunului simţ", care cere ca o vale să se verse în alta, aceea în alta şi aşa mai
departe. Aici, nimic! Valea se termina. Cel mult puteam considera, ca o
continuare, un mare portal, de peste 50 m înălţime. Acesta spărgea baza
peretelui pe sub care am mers până la marginea unei guri negre din care
răzbătea murmurul unei ape ce se rostogolea în întuneric. Locul era de o rară
sălbăticie şi măreţie, depăşind, ca grandoare, tot ce văzusem până atunci. Cum
se numeşte? Cetăţile Ponorului! Încă o minune a naturii ignorată, încă un
nume neconsemnat pe hartă.
— Şi, încet, încet, aţi început sa va ocupaţi de hidrografia carstică şi de
relieful carstic.
— Da, curând am constatat că harta topografică de care dispuneam nu
corespundea deloc cu realitatea şi că nu era chip să mă descurc cu geologia
până nu mă lămuream cu relieful. Am fost nevoit să încep să parcurg
sistematic toate văile, să cercetez amănunţit toate fundăturile, să dezleg o
primă şaradă: cum este organizată reţeaua hidrografică, de unde vin toate apele
acestea misterioase ce ţâşnesc cu putere din câte un izbuc, unde se duc ele
când dispar într-un ponor sau o gură neagră de peşteră? Mi-am dat seama
curând că răspunsul corect nu puteam să-l găsesc decât pornind, acolo unde
era posibil, chiar pe urma apelor subterane, însoţind pe colegii şi prietenii mei
de la Institutul de speologie din Cluj-Napoca, am început să cercetez peşterile
care, pe rând, au trebuit să-şi,spună" secretele.
— Echipa din care făceaţi parte se pare că a fost foarte eficientă în
această zonă.
— Da, în răstimp de numai doi ani am înscris la activ câteva remarcabile
piese: Peştera de la Căput, de aproape un kilometru; Peştera de la Cuculeul de
Fier, din Barsa, de 2 km; Coiba Mare, de l km; reţeaua subterană din Lumea
Pierdută, de circa 2 km, fără a mai pune la socoteală numeroase peşteri mai
mici, avene, ponoare etc. Cu toate că predecesorii noştri – echipa de eminenţi
savanţi, Emil Racoviţă, Rene Jeannel, P. A. Chappuis, Valeriu Puşcariu – au
inventariat un număr mare de peşteri, ei n-au cercetat, în amănunt, toate
secretele lor.
— Tovarăşe Marcian Bleahu, v-am ruga să ne povestiţi ceva care să ne
edifice şi pe noi, În legătură cu ceea ce se pot numi secrete ale unei peşteri. Nu
cunoaştem, de pildă, întâmplarea privind peştera Lumea Pierdută; am auzit
despre ea câteva lucruri vagi numai.
— Cu Lumea Pierdută este o întreagă poveste care merită într-adevăr să
fie povestită şi repovestită. În cursul unui tra:eu geologic făcut într-o regiune de
o mare sălbăticie, am zărit gura unui aven imens, de peste 20 m diametru, al
cărui fund nu se vedea, dar care, după zgomotul pietrelor aruncate, trebuia să
fie foarte jos. În ciuda eforturilor depuse timp de doi ani, nu am reuşit să-l
regăsesc. În schimb, un pădurar ne-a arătat un alt aven, atât de mare la gură
şi tot atât de adânc, denumit Gemănata. Ca să ajungem la el, trebuia să
străbatem un platou acoperit de o pădure deasă ce nu avea poteci şi în care, ca
să ne orientăm, am făcut semne pe copaci. Era parcă sfârşitul pământului.
Inspiraţi de straniul platou sud-american, născut din imaginaţia lui Conan
Doyle, bântuit de animale preistorice, inaccesibil şi cufundat în sălbăticie, am
denumit acest platou, suspendat între două văi carstice, Lumea Pierdută.
Explorarea avenului Gemănata, de 80 m adâncime, ne-a dus la un tumultuos
râu subteran, pe care l-am explorat în amonte până la un lac inaccesibil, iar în
aval până la o strâmtoare, la un sifon de care nu am putut trece şi unde nu ne-
a rămas altceva de făcut decât să înscrim cu flacăra lămpii de carbid iniţialele
şi să ne întoarcem. Trei ani mai târziu am redescoperit celălalt aven, pe care l-
am botezat Avenul Negru. Am coborât în el şi am descoperit că are o verticală
de 108 m. Şi aci am dat peste un râu subteran, pe care a trebuit să-l explorăm
stând mai mult în opoziţie deasupra apei adânci; apoi am dat de diferite
ramificaţii, până ce apa s-a pierdut într-un sifon. Din fericire, am găsit o galerie
laterală, uscată, la un nivel superior, la capătul căreia am regăsit râul, pe care
l-am urmat în aval, până ce am ajuns la un sifon. De aici nu se mai putea
înainta, dar, surpriză! deasupra sifonului am descoperit semnăturile noastre
făcute cu patru ani înainte. Cum ajunsesem aici – m-am întrebat uluit – când
în explorarea precedentă, între gura Gemănatei şi sifon nu era nici o galerie
laterală? Am luat-o la fugă înapoi şi. ne-am trezit la baza marelui puţ al
Gemănatei! Cum nu mai ştiam pe unde venisem, o clipă, am intrat în panică;
am crezut că ne pierdusem. O cercetare atentă a lămurit misterul: aveam de-a
face cu o galerie laterală, a cărei gură era aşa de ascunsă încât ne scăpase, atât
la prima explorare cât şi de data aceasta. Până la urmă s-a dovedit că ambele
puţuri fac parte dintr-un sistem subteran unic.
— Dumneavoastră aţi explorat peşterile noastre ii iarna. Este adevărat că
anotimpul acesta convine cercetătorilor speologi?
— Iarna este un anotimp mult mai favorabil, deoarece elimină pericolul
averselor. Noi am avut neşansa să fim surprinşi, odată, în cursul unei expediţii
de iarnă, în Avenul din Şesuri, de o moină care a inundat peştera. Ne-am trezit
cu apă în corturile pe c-are le ridicasem într-o imensă sală, zicând că suntem la
adăpostul oricărei surprize. Sala întreagă era sub npă, iar pe numeroasele scări
succesive pe care co-borâsem se prăvăleau cascade furioase.
În Cetăţile Ponorului am avut mai mult noroc. Împreună cu alpiniştii de
la Casa Centrală a Armatei, conduşi de prietenul Emilian Cristea, am ajuns la
capătul accesibil, trecând peste 14 lacuri şi explorând cu de-amănuntul una
din cele mai grandioase galerii subterane de la noi din ţară. Aici, în 1952, am
avut o tabără subterană, în care am locuit timp de 10 zile, ceea ce, se pare, a
constituit, la vremea aceea, un record mondial de durată privind statul în
peşteră. În altă iarnă am lucrat din greu timp de două luni, în condiţii de mari
privaţiuni, pentru a realiza un film documentar despre peşterile Pojarul Poliţei
şi Scărişoara, cu cineaştii de la Studioul Sahia.
— Desigur, aţi trăit şi alte întâmplări neprevăzute şi dramatice în
perioada când aţi cercetat şi explorat lumea subpământeană a Bihorului.
— În timpul explorării din Coiba Mare, o surpare de pietre era să ne coste
viaţa, într-una din peşterile din Barsa ne-a surprins o viitură şi am stat în apa
ce urca mereu, aşteptând domolirea stihiilor; odată, la ieşirea din Căput, un
pui de moţ, lăsat să ne păzească scara din primul puţ, s-a speriat în noaptea
întunecată, a dezlegat scara şi a fugit. Am recurs atunci la n căţărare
anevoioasă, inimaginabil de dificilă, pentru a putea ieşi din închisoarea de
piatră.
Dar am avut şi mari bucurii: am descoperit o nestemată a acestei lumi –
Peştera Minunată de la Casa de Piatră.
— Să precizăm, pentru cititori, că în viaţa dumneavoastră de cercetător al
tainelor pământului, Munţii Bihor nu au constituit decât un capitol.
— E adevărat! După ei au urmat Munţii Codru-Moma, aproape
necunoscuţi de marele public. Şi aici am avut parte de mari bucurii ştiinţifice,
căci parcurgerea lor, alături de credincioşii şi valoroşii mei colaboratori, a
prilejuit dobândirea unei noi viziuni asupra alcătuirii lor geologice şi a devenirii
lor structurale. Aici am avut prilejul să cunosc un extraordinar carst de
suprafaţă. Este Platoul Vaşcău, o tipică regiune carstică, cu un relief haotic, cu
sute de doline şi zeci de văi seci, cu o hidrografie subterană nelămurită şi încă
cu mistere nedezlegate. Este o lume pentru cercetătorii îndrăgostiţi de
necunoscut, dar este o lume şi pentru drumeţii ce îndrăgesc un peisaj paşnic,
liniştit, în care civilizaţia nu a pătruns încă şi unde mai poţi asculta marile voci
ale naturii vorbin-du-ţi tainic. Dealtfel, împreună cu prietenul şi colaboratorul
meu Sever Bordea, suntem pe cale să facem cadou drumeţilor şi un ghid
turistic al acestor munţi.
Au urmat munţii Metaliferi. Şi ei constituie o întreagă lume turistică
ignorată. Câţi sunt drumeţii care poposesc la cascada de la Vidra, care se
caţără pe eşafodajul sofisticat al coloanelor de bazalt de la Detunata, care
cunosc taina iezerului Ighiel, sau farmecul jgheaburilor calcaroase ce însoţesc
Valea Ampoiului? Sau câţi sunt cei care s-au căţărat pe pereţii Vâlcanului, care
au scrutat întunecatele Chei ale Cibului sau Băcâi? cere au admirat floarea de
colţ de la întregalde, sau au străbătut acea uluitoare şosea de altitudine, poate
cea mai frumoasă din ţară, care trece pe la Râmeţi şi Ponor? Am petrecut veri
întregi încercând să descifrez şi aici enigme ale pământului, pasionante dar
greu de pătruns.
— Datorită necesităţilor geologice aţi ajuns sa va ocupaţi de relieful
carstic şi de cercetarea peşterilor din Munţii Apuseni. Odată pornită, pasiunea
speologică nu s-a oprit aici. Aţi explorat peşteri din Carpaţii Orientali, din
Munţii Banatului şi din Maramureş. Din câte ştim însă, succesele cele mai mari
le-aţi avut în Oltenia.
— Într-adevăr! În această regiune am fost chemat de doi prieteni de la
Institutul de speologie, nou înfiinţat la Bucureşti, amândoi biologi: soţii Vasile
şi Anca Decu. Aşa am făcut cunoştinţă cu o peşteră de peste l 000 m, în care
nu exista posibilitatea să stai în picioare. Momentele de repaus ni le ofereau
numai sălile în care puteam să stăm în genunchi; în rest, trebuia să avansăm
pe brânci. Această interesantă peşteră, aflată lângă Glosam, denumită Peştera
Vacii, este, din păcate, astăzi inaccesibilă; gurile i-au fost astupate cu ocazia
construirii noului drum. În peştera Lazuri din Valea Motrului Sec am avut
norocul să prindem o vreme secetoasă care ne-a permis să pătrundem pe
galeriile ce sunt, îndeobşte, inundate şi să ajungem la galeria de bază, prin care
curgea un pârâiaş. Am parcurs apoi marea peşteră de la Curecea (Crovul lui
Răscraci), o splendidă galerie de apă de peste 2 000 m, cu frumoase forme de
eroziune, apoi peştera de la Sfodea, peştera de la Podul Natural, Peştera Gramei
şi multe altele. Două însă ne-au dat satisfacţii deosebite prin mărimea şi
frumuseţea lor. Una este Peştera Bulba de lângă Baia de Aramă, în care am fost
incontestabil primii oameni care au pătruns, intrarea fiind străjuită de o suită
de sifoane ce se închid la cea mai mică creştere a apei. Dincolo de aceste porţi
periculoase, am descoperit o succesiune de galerii şi săli pe mai multe nivele,
unele greu de străbătut necesitând târâşuri obositoare, altele împodobite cu
splendide văluri de calcit translucid. Această peşteră, ce depăşeşte ca
dezvoltare 3 000 m, va trebui cândva amenajată şi dată circuitului turistic şi
nu mă îndoiesc că va constitui un extraordinar punct de atracţie.
A doua peşteră care mi-a rezervat mari satisfacţii a fost Topolniţa. Despre
această minune a naturii se pot scrie, şi chiar am scris, cărţi întregi. Ea este
astăzi cea mai interesantă peşteră de la noi, prin varietatea peisajelor pe care le
oferă, prin complexitatea problemelor pe care le ridică şi prin faptul că va putea
constitui, din punct de vedere turistic, peştera nr. l a ţării noastre. Când am
început, în anul 1961, cercetarea ei, nu ştiam toate acestea, dar, în faţa
grandiosului portal prin care dispare întregul râu Topolniţa spre a se mistui în
întuneric, am avut presimţirea unor lucruri mari. În ţară nu mai aveam decât
două intrări de peşteră atât de grandioase, de care să fie legate râuri subterane:
Cetăţile Ponorului şi Şura Mare, amândouă piese de mare anvergură ale
patrimoniului nostru speologic. Dar, spre decepţia noastră, aici marea galerie
de apă nu a avut mai mult de 600 m, râul ieşind tot atât de măreţ şi triumfal
pe cât a intrat. Lateral însă se deschidea o galerie care ne-a dus în etajele
subfosile ale peşterii, prin galerii cu forme uimitoare, într-un fel de volută prin
care am urcat necontenit. În mai multe reprize am împins tot mai departe
cercetările noastre, până am ajuns în nişte săli gigantice din care se desfăceau
alte galerii. În acel an, Topolniţa ajunsese la 6 000 m dezvoltare, ocupând locul
întâi din ţară.
— Aţi continuat apoi cercetările în anul 1962, într-o susţinută campanie
de explorări ale galeriilor laterale. Atunci aţi descoperit Galeria Racoviţă, cea
mai importantă descoperire a dumneavoastră, se pare?
— Da, am avut fericirea să fim primii oameni care au zărit
extraordinarele peisagii subterane pe care le prezintă acest impunător bulevard,
în care am rămas uluiţi de înălţimea şi fragilitatea pădurilor de lumânări, de
limpezimea apei din colţul de vis pe care îl reprezintă Lacul de Cleştar, de
armonia barocă a acumulării de coloane şi bazine din Fundătura Roşie. Am
străbătut prima dată Galeria Racoviţă, într-o fugă nebună, ahtiat după
frumuseţe, noutate şi necunoscut, după ce trudisem ore şi kilometri prin
peşteră, cu o oboseală crescândă ce ajunsese aproape de epuizare. Şi tot am
avansat astfel, dorind ca chinul să se termine, dar cu speranţa nemărturisită
că încă nu vom dă de capăt. Şi când acesta a venit, după mai bine de 2 km de
senzaţional şi nou, am simţit că aici se termină una din cele mai frumoase
întâmplări ale vieţii mele.
Dar nu! În anul următor, o altă senzaţie, de aceeaşi talie, imensa Galerie
Murgoci, apoi dramatica Galerie Neagră, cu râul ei subteran, cu strâmtorile
inundate şi sifoanele prin care te strecori greu. Am trăit apoi o întâmplare ieşită
din comun, când am realizat joncţiunea cu intrarea din Sohodol, iar apoi am
explorat nenumărate puţuri şi galerii laterale, tot drumul fiind presărat de
întâmplări ciudate şi aventuri neobişnuite. Când am terminat explorarea,
Topolniţa avea, după cartările noastre, 12 km; astăzi, după descoperirea unor
noi galerii, are circa 16 km. Ea ocupă locul al doilea ca mărime între peşterile
ţării, însă ca interes, ca varietate de aspecte, şi mai ales ca valoare turistică, se
situează pe primul loc. Ea va fi curând amenajată turistic.
— Răsfoind cartea dumnevoastră, „Morfologia carstică", am văzut multe
fotografii personale din carsturile diferitelor ţări ale Europei. Aţi vizitat multe
zone carstice şi peşteri în străinătate. Ce impresii turistice aţi cules din aceste
călătorii?
— Am studiat şi vizitat peşteri din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Austria, Italia, Franţa şi Elveţia. O primă impresie este aceea că peşterile sunt
apreciate ca obiective turistice de primă mână, care exercită o atracţie
extraordinară asupra publicului şi că ori ce investiţie este justificată şi devine
rentabilă. Concluzia aceasta se reflectă în variatele modalităţi de amenajare:
şosele şi teleferice ce te duc la gura peşterii, bărci de navigat, trenuri,
ascensoare, restaurante, oficii poştale în subteran, lumină neagră, explicaţii pe
bandă magnetică emise prin difuzoare şi multe trucuri mărunte ce fac vizitarea
atractivă şi de neuitat. Mi-am dat seama că avem în ţară obiective turistice de
aceeaşi valoare ca spectaculozitate şi frumuseţe şi că se cuvine să facem
investiţiile care să le pună în valoare.
— Ce peşteri v-au impresionat cel mai mult din cele văzute peste hotare?
— Din punct de vedere al spectaculozităţii, complexul Skocjan din
Iugoslavia, fără îndoială formaţiunea carstică Nr. l din Europa, avenul şi râul
subteran Padirac şi avenul Armând din Franţa; pentru bogăţia în formaţiuni
cristaline, le Grand Roc şi La Clamouse, tot din Franţa, iar ca peşteră cu
gheaţă, uriaşa Eisriesenwelt din Austria. Pe primul loc aş pune însă peşterile ce
adăpostesc operele de artă ale oamenilor din paleolitic, acele uluitoare desene,
gravuri şi picturi cu care a început arta acum 400 de secole şi care ne uimesc
prin,modernismul" şi vitalitatea lor. Aşa sunt desenele din Niaux, Rouffignac,
gravurile din Les Combarelles, picturile din Fond-de-Gaume, Pech Merle şi
Cougnac. Am avut extraordinarul noroc să pot vizita câteva peşteri închise
pentru public, în care nu pătrund decât puţini şi aleşi: peştera Lescaux, cu
uluitoarele sale picturi policrome supradimensionate, ameninţate cu
distrugerea din cauza respiraţiei vizitatorilor, şi cele două peşteri – proprietatea
contelui Begouen-Tuc d'Audoubert, cu statuile în argilă a doi bizoni şi
numeroase urme de paşi ale oamenilor primitivi păstrate intacte 30 000 ani, şi
Les Trois Freres, cu miile sale de incizii şi desene de mare fineţe şi rafinament
artistic. Contemplarea acestor uluitoare capodopere, adăpostite în fundul unor
grote greu accesibile, va rămâne pentru mine una din marile aventuri
spirituale.
— Vă propunem să încercăm un bilanţ în care s-au împletit aspecte
foarte variate, ale unei singure realităţi, pământul acestei ţări. Un bilanţ până
la momentul actual, pentru că dumneavoastră sunteţi în plină activitate, şi în
anii ce vor urma veţi acumula încă noi şi noi succese despre care va trebui să
vorbiţi la timpul respectiv.
— Pe lângă circa 80 lucrări, note şi comunicări din diferite domenii ale
ştiinţei, pe linie geologică, menţionez o monografie a Munţilor Metaliferi, o carte
de mari proporţii la care am avut cinstea sa fiu coautor, şi o altă monografie,
tot monumentală, a Munţilor Apuseni, pe care am încheiat-o de curând cu un
colectiv de autori. Pe linie geografică, „Morfologia carstică", un tratat în care am
încercat să adun experienţa mea în cunoaşterea formelor atât de originale ale
calcarelor, carte din care am realizat primul volum. Pe linie speologică, o carte
despre peşterile României, pe care am elaborat-o cu colegii de la Institutul de
speologie, prima lucrare mai amplă în care se va prezenta, în ansamblu,
patrimoniul speologic al ţării noastre; aceasta după ce am colaborat la o
monografie asupra peşterilor din Oltenia, carte care s-a tipărit în Franţa. Pe
linie turistică, am realizat ghidurile munţilor Bihor, Vlădeasa, Codru-Moma,
Pădurea Craiului.
Şi, să zicem, pe linie beletristică, o carte despre recordurile în înălţime
(„Himalaya – cucerirea giganţilor lumii") şi alta despre cele în adâncime
(„Cuceritorii întunericului").
Pot spune că am avut fericirea să văd multe şi am avut posibilitatea să
comunic şi altora din cele aflate şi învăţate. Cu aceasta, cum spuneaţi şi
dumneavoastră, nu am terminat, căci dincolo de bilanţuri, vin perspectivele. Şi,
în cadrul lor, sper să pot rămâne credincios la ceea ce mi-am impus încă din
tinereţe: să slujesc această ţară, să încerc să o cunosc tot mai profund şi să
împărtăşesc tuturora cunoştinţele dobândite. Mă gândesc de pe acum cu
bucurie la cercetările de teren viitoare prin Munţii Apuseni, care îmi vor prilejui
cunoaşterea unor noi colţuri neştiute de mine, la viitoarele explorări de peşteri,
la viitoarele cărţi pe care le voi scrie, din care desigur turiştii nu vor fi lăsaţi
deoparte. Sper să realizez ghidul Munţilor Metaliferi şi al Munţilor
Maramureşului şi, astfel, să deschid noi orizonturi drumeţiilor. Sper, tot pentru
binele turiştilor, să se realizeze Parcul naţional al Munţilor Apuseni. Sper să se
amenajeze Topolniţa şi alte peşteri la a căror descoperire şi explorare am
contribuit.
Cred, de fapt, într-o necontenită înflorire a acestei ţări, căreia i-am
închinat viaţa şi întreaga mea putere de muncă.
IONEL COMAN.
Inginer. Alpinist. A participat la numeroase escalade alpine în munţii
României. A făcut parte din expediţia internaţională organizată în Pamir, în
1970, şi a condus expediţia românească în Hindukuş, 1975. E autor al câtorva
cărţi de literatură turistică.
PENTRU MUNTE AM PĂRĂSIT BUCUREŞTIUL.
Convorbirea cu Ionel Coman am început-o în 1973, la Braşov, când îl
vizitasem cu treburi legate de cea de a treia sa carte – „Excursie pe Acoperişul
lumii" (Editura pentru turism, 1974). În după-amiaza aceea a primei noastre
întâlniri, ne-am dat repede seama de firea omului pe care aveam să-l reîntâlnim
apoi de nenumărate ori: amabil şi îndatoritor, dar preocupat continuu şi sever
faţă de munca în uzină, ca inginer, îndrăgostit de munte şi perseverent în
realizarea visurilor sale, ca alpinist. Proiecta, încă de atunci, o expediţie
românească în Afganistan. În 1975, în mai, ca să se scuze pentru un răspuns
întârziat la o rugăminte a noastră, ne scria: „Nu am avut putere să mă rup,
măcar o oră, de ceea ce mă frământă absolut zilnic: teribila «expediţie» în
Afganistan. Ştiam de la început că va fi greu, dar chiar aşa nu mi-am
închipuit". În aceeaşi scrisoare continua: „Mă lupt să menţin echipa. Oamenii
se descurajează uşor. Din 9, la început, am rămas 7, acum 6, mâine, poate, 4".
Cunoscându-i astfel, misiunea noastră în discuţiile repetate pentru
redactarea unuia din capitolele cărţii cu şi despre pionierii turismului din
România nu a fost întotdeauna comodă. Inginerul din Braşov şi-a declarat,
până la urmă, acordul cu publicarea formei de mai jos a materialului pe care l-
am scris şi rescris împreună.
— Am îndrăgit munţii"', mărturiseaţi dumneavoastră chiar în titlul primei
cărţi pe care aţi încre-dinţat-o tiparului. Şi totuşi, aţi pătruns târziu în această
lume nemăsurat de frumoasă, „în lumea copilăriei celor mari", cum aţi
denumit-o, pentru că primii ani ai copilăriei l-aţi petrecut pe malul Dunării, de
unde se zărea doar silueta estompată a dealurilor dobrogene. Apoi, peste aceste
amintiri s-a aşternut imaginea cartierelor bucureştene şi farmecul pădurilor de
la Dăneasa, Ciurel şi Cernica. Abia la 15-16 ani v-aţi apropiat de munte, şi,
după cum arată însemnările dumneavoastră de atunci, nu v-au făcut o
impresie deosebită.
— Dar momentul acela a reprezentat o cotitură hotărâtoare în viaţa mea.
Primul urcuş pe un vârf adevărat – îmi amintesc foarte bine – pe Postăvarul,
într-o zi de vară cu ploaie şi ceaţă, în care n-am văzut decât pădurea şi baliza
de lemn, m-a determinat să revin. Şi, firesc, revenind, l-am îndrăgit.
— Cât de mult?
— Atât încât pentru munte am părăsit Bucureştiul şi m-am stabilit la
Braşov. Deci, am devenit muntean şi alpinist.
— Alpinismul, în concepţia dumneavoastră, este un sport rezervat doar
unui grup de „aleşi", sau poate fi considerat azi, şi în perspectiva timpului, ca o
acţiune temerară, ca o disciplină la care va avea acces o tot mai largă categorie
de turişti?
— Eu nu ţin să contrazic pe nimeni dacă afirm, din capul locului, că
alpinismul nu trebuie privit ca sport, în sensul strict, şi mai ales oficial, al
termenului. Dar o dezbatere pe această temă nu va împăca divergenţele de
păreri, decât dacă am uita cum s-a născut şi care sunt resorturile sale
spirituale. Un lucru este cert: alpinismul, la fel ca oricare sport, poate fi
practicat mai prost sau mai bine, din snobism sau dintr-un sentiment
irezistibil, ca un mod mai puţin obişnuit de petrecere a timpului, sau ca o
formă de eroism împins la limitele posibilităţilor omeneşti. Fiecare ne plasăm –
între aceste extreme – acolo unde ne este locul şi fiecare ne putem considera
„aleşi". De la primele manifestări ale alpinismului românesc, numărul
alpiniştilor a continuat să crească şi cei mai mulţi au început prin a fi mai întâi
turişti. În ce mă priveşte, doresc şi m-ar bucura ca numărul lor să sporească
an de an, dar nu oricum şi nu cu orice preţ!
 — Reticenţa dumneavoastră are, cu siguranţă, nişte cauze ce nu pot fi
subiective.
— Fac afirmaţia aceasta, gândindu-mă la cadrul alpin natural relativ
restrâns, la protecţia naturii, la problema accidentelor şi la atâtea alte aspecte;
dar, mai ales, mă gândesc că nu e bine să crească numărul alpiniştilor de
dragul statisticii: N colective, X competiţii, Y alpinişti clasificaţi, din care atâtea
femei.
Într-o vreme s-a pus mare preţ pe număr, dar pentru mulţi entuziaşti de
moment pasiunea s-a stins ca un foc de paie. De aceea, aş putea spune că
alpinismul este mai mult decât un sport, este un mod de viaţă care nu se
limitează la cele câteva ore sau zile petrecute pe munte, el continuă în afara
acestora, fără să cedeze anilor. În atest sens, la prima vedere, vag şi idealist, aş
dori să crească numărul alpiniştilor.
— Ni se pare ca dumneavoastră va gândiţi tot timpul la alpiniştii
„profesionişti". Noi înşine nu ne imaginăm un alpinist romantic, fără frânghie,
ciocan, pitoane, carabiniere, scăriţe, piolet, colţari. E limpede că nu te poţi
căţăra pe abruptul vertical al stâncii fără să ai la îndemână elementele de bază
ale tehnicii alpiniste. Ne întrebăm, însă, dacă trebuie respectate absolut toate
criteriile, toate regulile cărora li se supune astăzi un alpinist, pentru ca, în
viitor, programele excursiilor la munte să includă şi „numere speciale?" Care ar
fi, în acest context, rolul Bucegilor? Ar putea deveni ei, oare, un teren de
exerciţii alpinistice pentru neiniţiaţi?
— Există o veche tradiţie în Bucegi, ca primii paşi de iniţiere să fie
conduşi pe văile de abrupt şi brâne. Termenul „numere speciale" îmi sugerează
ceva în genul unor banale episoade aranjate, cu caracter distractiv, de
senzaţional oferit; presupun că va gândiţi la posibilitatea alegerii unor trasee
mai complicate decât văile, care, pe ici pe colo, să pună participanţii în situaţia
de a practica o formă introductivă în „ale alpinismului", respectiv să se caţăre
fără riscuri exagerate, eventual să folosească şi frânghia pentru asigurarea
unora mai slabi, să încerce impresii mai deosebite. În acest caz, aş recomanda
combinarea cu fantezie a câtorva trasee:
/ Valea Jepilor – Portiţa Caraimanului, cu ieşire la Crucea Caraimanului
pe trei variante (Vâlcelul Mortului – hornul final al Văii Seci, sau traversarea pe
sub Spălătura Văii Seci la Creasta Picătura);
/ Circurile Văii Albe – cu traversarea pe sub pintenul Văii Albe în Blidul
Uriaşilor;
/ Refugiul Coştilei – urcuş sub Hornul Vulturilor şi ieşire pe brâna
subţire la creasta Văii Albe;
/ Hornul Coamei, cu traversarea zonei superioare a peretelui Gălbinele şi
ieşire la creasta Coştilei;
/ Valea Morarului – Brâna de Sus – creasta Arcului Mare şi coborâre la
Valea Cerbului.
Cunosc numeroase trasee încântătoare în Bucegi şi Piatra Craiului şi eu
consider că este o acţiune lăudabilă să înveţi pe oameni preţuirea frumosului
(desigur, în concepţia ta!), să le procuri aceleaşi clipe de neuitat pe care, la
rândul tău, le-ai trăit pe aceleaşi drumuri. Aceasta necesită însă conducători-
pe-dagogi şi o bună organizare. Altminteri, parcurgerea intensivă a unor
asemenea trasee va impieta asupra liniştii vieţuitoarelor, va dauna florei, va
mări pericolele accidentelor prin căderi de pietre ş.a.m.d. Personal, sunt pentru
păstrarea unei linii de mijloc în privinţa „numerelor speciale".
— Asta înseamnă că e nevoie de o pregătire deosebită a participanţilor,
dar că nu e vorba numai de o pregătire tehnică.
— Se înţelege că la „numerele speciale" colectivul nu asistă, ci participă,
aşa încât turiştii trebuie să cunoască anticipat programul, să fie avertizaţi
asupra dificultăţilor şi să posede echipamentul necesar. Se poate recurge chiar
la pregătirea lor prin cursuri de iniţiere.
Reuşita în colectiv a drumurilor ceva mai grele presupune însă existenţa
unei atmosfere de coeziune, de ajutorare reciprocă, disciplină liber consimţită,
simţ al măsurii în relaţiile om-om şi om-natură. Fiecare dintre noi a întâlnit
grupuri a căror trecere înseamnă un mic cataclism: spaima animalelor pe mari
distanţe, strigăte fără rost, pietre prăvălite, flori rupte, iscălituri unde nu te
aştepţi. Salvamont cunoaşte destule cazuri de false alarme sau chiar accidente
produse în sânul grupurilor care se deslânează pe drum, se despart din diverse
motive, sau îi abandonează pe cei mai slabi. În asemenea condiţii creşte
coeficientul de risc pe traseele turistice-alpine, şi, în acest sens, văd un foarte
important capitol al pregătirii „speciale" valabil, dealtminteri, pentru oricare
drumeţ.
— Dumneavoastră aţi început să practicaţi alpinismul fiind mai întâi
sportiv, ori v-a atras către această disciplină aspră pasiunea pentru drumeţia
de munte?
— Când am început, la 19 ani, să practic alpinismul, aveam în urmă
câţiva ani de sport, ca amator: înotam, patinam, alergam la distanţe mari,
practicam canotajul (caiac) la clubul. „Dor de ducă", pe Herăstrău, frecventam,
de două ori pe săptămână, sala de gimnastică TIR. Multă vreme am crezut că
aceste preocupări nu au avut nici o legătură cu alpinismul; în fond, ele erau
manifestarea unei nevoi intense de activităţi fizice, singurele posibile la
Bucureşti; la munte ajungeam foarte rar şi numai în vacanţe; costa prea mult!
— Distingem, în ultima propoziţie, aceeaşi suferinţă povestită şi trăită de
mulţi dintre pionierii turismului nostru montan. Dumneavoastră, în cartea „Am
îndrăgit munţii”, evocaţi câteva întâmplări din vremea excursiilor de început în
munţi. La 16 ani, abia, aţi urcat primul vârf adevărat: Postăvarul. (Lionel Terry,
la 14 ani, face, ca alpinist, o ascensiune reuşită în Alpi, pe Grepon). Reţinem,
după citirea recentă a cărţii, că, în urma excursiei pe Postăvar, dumneavoastră
şi cei doi tovarăşi de drum, dispuneaţi în total de 56 lei, pe care l-aţi chibzuit
astfel: 8 lei zahăr, 7 lei brânză, 2 mălai, 1 sare, 2 chibrituri, 2 lumânări, 18
pâine, 6 roşii, 7 prune, 2 lei cartofi, 1 rezervă pentru necesităţi neprevăzute. La
Dârste, aţi fiert mămăliga, aţi mâncat cartofii copţi în jar, apoi aţi mărşăluit în
continuare, aţipind din mers, către Predeal, unde aţi ajuns când se iveau zorile.
Acesta este, s-ar putea spune, începutul dragostei dumneavoastră pentru
înălţimi. În 1970, împreună cu Mircea Mihăilescu, făceaţi parte din echipa
internaţională a alpiniştilor ce urcau pe Vârful Lenin – 7 134 m – din Altai. Am
vrea să ştim, însă, când şi în ce condiţii aţi simţit nevoia să deveniţi căţărător
alpin?
— La primul contact cu o pantă abruptă, ceea ce s-a petrecut. pe un deal
la Curtea de Argeş! Au urmat drumuri ca cel menţionat, pe Postăvar, apoi
Piatra Mare, Piatra Arsă, Valea Albă. şi de fiecare dată credeam că practic
alpinismul! Era multă naivitate, dar am răscumpărat-o.
— Devenind braşovean!
— Da! Da! Da! În ochii mei nu există oraş mai frumos, care m-ar fi putut
lega mai zdravăn. Nu aş fi capabil să-l părăsesc. Pe oricare stradă m-aş afla,
zăresc undeva, destul de aproape, un fragment de munte, într-o zi de duminică
ating oricare traseu din Bucegi. Piatra Craiului sau Ciucaş. În după-amiezele
de vară mă antrenez cu prietenii pe Tâmpa sau la Pietrele lui Solomon, iar
schiul, iarna, şi mult după ce calendaristic, aceasta şi-a împlinit sorocul, îl pot
practica la doi paşi, în Poiană, la Predeal, ori Sinaia, ori în atâtea locuri din
preajma oraşului.
— Şi până a ajunge aici, cine v-au fost profesorii?
— Profesorii mei au fost buletinele alpine editate de Clubul alpin român
şi de asociaţia A. D. M. I. R. În anii 1937-38. Ele au fost o revelaţie
extraordinară. Apăreau articole semnate de dr. A. Rudeanu, dr V. Steopoe, img.
Radu Ţiţeica, Ion Ionescu-Dunăreanu, versurile lui Ion Udrişte-Olt, fotografiile
lui Sorin Tulea. Cu ajutorul lor am înţeles ce înseamnă alpinismul, fără să fi
văzut până atunci vreun alpinist „în carne şi oase". Prima coborâre pe frânghie
am exersat-o pe zidul casei, deducând din fotografii cam cum ar trebui
procedat! Este nepreţuit rolul revistelor şi în general al literaturii turistice de
bun gust, scrisă cu pasiune, care nu se mulţumeşte să redea muntele doar în
cifre, gen ghid turistic, deşi ghidurile sunt indispensabile. Sub influenţa acestor
buletine, în lipsa altor resurse băneşti, mi-am vândut la „taica Lazăr" prima şi
unica pălărie pe care am purtat-o vreodată, primită cadou în vederea
bacalaureatului. Cu banii obţinuţi, fără ştirea părinţilor, mi-am cumpărat o
frânghie adevărată de alpinism şi 3 carabiniere. Pe vremea aceea exista un
magazin cu articole sportive, „Braida", unde găseai asemenea articole. Astăzi,
poţi să tot cauţi.
— Aveţi dreptate! Astăzi există multe magazine profilate pe desfacerea
materialelor sportive şi turistice. În oraşele mai mari asemenea magazine sunt
„secondate" de cele care închiriază materiale sportive şi turistice, în funcţie de
sezon. Din păcate, aprovizionarea lor e destul de deficitară şi se întâmplă des ca
atunci când cauţi în ele, de pildă, schiuri, să ţi se spună că schiuri există, dar
că nu există beţe. Dar să ascultăm evocarea pe care aţi început-o.
— Alpinist adevărat am întâlnit abia în vara anului 1939. Se numea
Erwin Csalner şi domicilia în Bucureşti. Era un mare „sufletist". L-am întâlnit
în Piatra Craiului la adăpostul Diana (ars, dar nerefăcut până în prezent!) şi,
seara, în faţa focului, mi-a dat unele lămuriri asupra metodelor sale de
asigurare, pe care ulterior am încercat să le aplic. Peste câteva zile am traversat
munţii, din Rucăr la Buşteni, auzind că s-a deschis o şcoală de alpinism.
Primul meu instructor, conducătorul acestei şcoli, era Nicolae Bat:cu, excelent
pedagog, al cărui nume nu poate fi omis din istoria alpinismului românesc.
 — De fapt, şcoala de care amintiţi se deschisese cu un an mai înainte, tot
la Buşteni, şi din iniţiativa aceleiaşi asociaţii turistice: Clubul alpin român. În
vara anului 1939, cursul şcolii de alpinism a fost împărţit în două serii: prima
serie şi-a desfăşurat programul Între 6-13 august în abruptul de apus al Pietrei
Craiului, iar cea de-a doua, între 28 august- 3 septembrie, la Ţancul Ascuţit
din Bucegi. Dumneavoastră la care din aceste activităţi aţi participat?
— Eu am participat la activitatea celei de a doua serii, bucurându-mă de
indicaţiile particulare ale instructorilor delegaţi de C. A. R.
— Nicolae Baticu, Dan Popescu şi ing. Radu Ţiţeica. În afara acestora,
echipa care s-a prezentat la Refugiul Coştilei în ajunul începerii cursului se
compunea din încă alţi oameni: dr. Fr. Severin şi Liviu Ţopa din Cernăuţi, dr.
Sidorovici, Giullio Goretti, Ervan Sarafian, Constantin Culică, şi subsemnatul,
toţi din Bucureşti, avocatul E. Pânzaru din Focşani, Nicolae Creţii din Buşteni.
— Începuturile le-aţi făcut, cum se vede, într-o companie de entuziaşti,
sub conducerea unor instructori cu experienţă.
— Această acţiune de la Ţancul Ascuţit am făcut-o împreună cu cei
amintiţi, pentru că, de fapt, primele mele trasee, mai înainte de a mă întovărăşi
cu cineva, au fost mici aventuri de singuratic, fără îndrumători. Am cunoscut,
astfel, Colţul Gălbinele, Vârful Picătura, Creasta Picătura, Ţancul Uriaşului,
Creasta Coştilei şi Hornul din peretele Coştilei, Acul Mare din Morarul.
— Aţi renunţat de pe atunci la căţărările solitare? Ştim că Federaţia de
specialitate le-a interzis.
— Nu recomand nimănui căţărarea solitară, dar nici nu văd de ce ar
trebui pusă sub interdicţie, dealtfel fără efect. Personal, în fiecare an, fac cel
puţin o asemenea ascensiune, pe trasee modeste, e drept, dar care îmi procură
o enormă satisfacţie: Hornul Central din Mălin, Acul Mare din Morar, Creasta
Frumoasă din Padina lui Călineţ.
— Măsură trebuie să existe şi aici.
— Desigur, măsură trebuie să existe în orice, dar nu exagerare. Spun
asta mai ales dacă mă gândesc că ceea ce s-a realizat peste hotare în căţărarea
solitară depăşeşte orice imaginaţie a noastră. Mă bucur că istoria alpinismului
românesc a înregistrat în ultimii ani performanţe oarecum comparabile,
bunăoară traseul Fisurii Albastre din peretele Văii Albe. În toamna anului
1973, efectuând Furcile din peretele Gălbinele, am fost urmat la mică distanţă
de un tânăr căţărător solitar, a cărui maturitate de gândire, prudenţă, calm,
eleganţă în mişcări, a trebuit să o admir. Nu fac apologia căţărării în asemenea
situaţii de risc, înzecit agravată faţă de mersul în echipă; fenomenul îl socotesc
însă mai puţin important decât cauza.
— Pentru că v-aţi referit, în treacă, la performanţele căţărătorilor
singulari de peste hotare, am vrea sa ne folosim de un citat aparţinând
doctorului Vasile Steopoe, cel care a fost o vreme prim redactor al buletinului
C. A. R., succedându-l în această funcţie pe Nicolae Dimitriu. Citatul l-am
găsit, în perioada documentării noastre pentru convorbirea cu dumneavoastră,
în „Enciclopedia turistică", publicaţie ce apărea sub conducerea profesorului
Valeriu Puşcariu. Sună astfel: „. Pentru câţiva ani mai sunt destule de realizat.
Dar după această perioadă, urmând exemplul evoluţiei cluburilor alpine
străine, activitatea numai în interiorul graniţelor naţionale nu mai este
suficientă l Atât din punct de vedere utilitar, pentru alpiniştii noştri, cât şi din
punct de vedere moral, pentru naţiunea noastră, românii vor trebui să se
îndrepte spre alte masive muntoase din afara graniţelor."
— Doriţi, probabil, să aflaţi părerea mea în legătură cu ceea ce spunea
Steopoe!
— Exact!
— Mai întâi aş preciza că „Enciclopedia turistică" amintită de
dumneavoastră era cel de-al zecilea număr al unei publicaţii de prestigiu la
vremea aceea. Ea a început să apară în 1934, sub denumirea de „Calendarul
turistic", apoi şi-a schimbat numele în „Enciclopedia turistică românească". Era
o publicaţie a Turing Clubului României şi semnau în ea nume ce s-au impus
de mult în istoria turismului nostru: Valeriu Puşcariu, Emanoil Bucuţa, Cornel
Axente, Radu Ţiţeica şi alţii. În acest număr se găseşte, într-adevăr, un articol
semnat de Dr. Steopoe, privind perspectiva alpinismului românesc. S-au scurs
de atunci 30 de ani, dar cuvintele sale rămân valabile. Acesta este adevărul şi,
în acelaşi timp, principala cauză pentru care unii dintre cei mai buni alpinişti
ai noştri, a căror valoare a devenit categoric superioară celor mai dificile trasee
din Carpaţi, recurg la căţărarea solitară, ca mijloc de afirmare sau din dorinţa
de ceva nou.
— Se spune că, pentru un pasionat al muntelui, există drumuri care îi
dau satisfacţii ori de câte ori le repetă.
— În oarecare măsură este adevărat, însă tot atât de adevărat este că
setea de noutate şi de orizonturi largi, că sensul unei explorări în necunoscut
pe cele mai dificile drumuri au stat totdeauna la baza alpinismului. În urmă cu
30, 20 ani sau chiar cu un deceniu au existat posibilităţi de noi trasee în
regiuni puţin umblate de turişti, spre anumite puncte greu accesibile. Căutarea
şi atingerea lor provocau adevărate întreceri, iar reuşitele stârneau sentimente
legitime de mândrie. Unii dintre noi lăsam bileţele în sticluţe sau în cutii
metalice, aşa cum am procedat şi eu, bunăoară, pe Degetul lui Călineţ, pe
Goliat din Ciucaş, pe Dintele Babei din Guţan şi prin alte locuri.
— În unele ţări există pe vârfuri câte un carneţel în care se înscriu
temerarii. Din păcate, nu s-a format şi la noi o asemenea tradiţie.
Dumneavoastră povesteaţi undeva că, odată, cu prilejul unei ascensiuni în
peretele nordic, al Malioviţei, aţi dat chiar de o ştampilă. Noi înşine păstrăm la
dosarul acestei cărţi fotografia unui petic de hârtie, care aparţine istoriei
alpinismului românesc. Ni l-aţi pus cu amabilitate la dispoziţie. Iată textul:
„Subsemnaţii componenţi ai echipei ADMIR, porniţi pentru aflarea de drumuri
noi în abruptul Pietrei Craiului, am escaladat pentru prima dată acest vârf
denumit Locul Crăpăturii şi încă necălcat de picior omenesc".
Ascensiunea s-a petrecut la 25 iulie 1939. Asemenea mărturii se găsesc,
bănuim, pe munte din ce în ce mai rar.
— Există, în schimb, un alt obicei specific turismului montan dintr-o
perioadă recentă: fixarea unor tăbliţe cu inscripţii, fie pentru a comemora
evenimente importante, fie pentru a marca trecerea cutărei echipe din cutare
asociaţie. Eu cred că dacă întâlneşti astfel de tăbliţe în creasta Pietrii Craiului,
pe la „Lanţuri", mai treacă-meargă! Dar să le vezi fixate pe stâncile Babelor sau
pe blocul vârfului Omu, considerate monumente ale naturii, socot că este o
impietate.
— Aveţi dreptate! Situaţia aceasta dăinuie de multă vreme. Dacă se va
continua aşa, vom ajunge să vedem în loc de monumente ale naturii. tăbliţe
peste tăbliţe. Să sperăm că până la urma forurile în drept, şi mai cu seamă
„Comisia monumentelor naturii" din cadrul Academiei, se vor sesiza. Ne bucură
totodată că cei mai tineri căţărători nu au luat acest obicei de a-şi „eterniza"
victoriile asupra munţilor. Este, după părerea noastră, şi o problemă de
educaţie. Dumneavoastră aţi avut ocazia sa va ocupaţi de iniţierea în tainele
alpinismului a generaţiilor mai tinere?
— Am avut numeroase prilejuri, într-un cadru prietenesc, neoficial, şi
toate mi-au lăsat cele mai plăcute amintiri. În anii 1946-1949, am reuşit
ascensiunea Furcilor din peretele Gălbinele cu 14 însoţitori, elevi şi studenţi.
Aveam pentru ei o singură coardă de 50 metri, din cânepă, şi este de mirare
cum de nu s-au produs accidente. În grupuri numeroase am urcat Creasta
Coştilei, Hornurile din Colţul Mălinului, Râpa Zăpezii, Degetul lui Călineţ.
Prima şcoală de alpinism din Braşov a funcţionat, tot pe atunci, în curtea
actualei şcoli de muzică „Gheorghe Dima", unde există un perete stâncos sub
dealul Cetăţuia. În anul 1950 am publicat primul nostru manual de alpinism în
editura C. G. M. Copii de 15-19 ani, care erau atunci elevi, astăzi au patruzeci
şi ceva de ani; unii au devenit valoroşi alpinişti. În anii 1970-1972 am avut
ocazia să o ajut pe soţia mea, responsabilă cu cercul de turism al şcolii nr. 15
din Braşov. Copii de 12-13 ani au participat la antrenamente de alpinism pe
stâncile dealului Tâmpa şi la ascensiuni, pe măsura lor, în Bucegi şi Piatra
Craiului. În vara anului 1972, au întreprins traversarea munţilor dintre Olt şi
Petroşani, în condiţii grele, aplicând cele învăţate.
— Deci, este posibilă practicarea alpinismului chiar la o vârstă fragedă.
— Da, la vârsta de 12-13 ani se poate începe practicarea alpinismului,
însă cu mari precauţii, pe trasee scurte, foarte bine cunoscute de instructor.
— Fiul dumneavoastră, când a făcut prima lui expediţie de alpinist?
— El a parcurs împreună cu mine, la 10 ani, creasta Coştilei, la 11 ani,
Hornul Richiţii, la 12 ani Pietrele Doamnei şi Hornul Central din Mălin. Apoi au
urmat trasee mai grele.
— Bănuim că încă n-a avut vreme să meargă prin toate locurile
descoperite de dumneavoastră.
— Nu, încă nu!
— Dar care sunt, de fapt, aceste locuri?
— Eu, împreuna cu diferiţii mei tovarăşi de echipă, am realizat
următoarele trasee mai deosebite:
/ Traseul Central din peretele Văii Albe;
/ Traseul Central din peretele Gălbinele;
/ Creasta Uriaşului;
/ Turnul din Valea Mălăeşti;
/ 4 trasee noi în abruptul Guţanului;
 / 7 trasee noi în Padina lui Călineţ (Hornul Richiţii, Hornul Adânc,
Cornul Caprei, Degetul lui Călineţ etc.);
/ 2 trasee noi în abruptul sudic al Pietrei Craiului (peretele de la
Ceardac, muchia lui Ivan);
/ 2 trasee noi în Făgăraş (Colţul Bolăceni şi Fierăstrăul Negoiului).
— Câte premiere ar fi în total?
— Am la activ 34 ascensiuni „premiere" în munţii noştri, în timpul cărora
mi-am făcut prieteni buni, dr. Oscar Schobesch din Bucureşti, Roland Welkens
din Braşov. Dar pentru că în istorie se intră greu şi numai după moarte, iar eu
am alte socoteli, aş fi preferat ca aceste lucruri să nu fie spuse de mine, ci să fi
fost cunoscute la timpul potrivit pe cale normală, adică prin obişnuitele relatări
în publicaţiile turistice.
Vreau să spun, din capul locului, că, în ultimii ani, rezultatele
măsurabile sunt, evident, pozitive. Asta chiar dacă amintesc aici numai câteva
acţiuni în derularea cărora Federaţia de specialitate şi-a avut rolul ei:
organizarea alpiniadelor, realizarea marilor traversări de iarnă pe crestele
Carpaţilor, începerea efectuării căţărărilor de iarnă. Dar, din păcate, Federaţia
se ocupă numai de vârfurile sportive; ea lasă în seama altora pe cei mai puţin
în formă şi lasă complet deoparte marea masă a celor care nu mai au timp şi
posibilităţi să practice alpinism competiţional. Am vrea să facem constatarea că
bilanţul participării românilor la expediţii internaţionale, şi cu atât mai mult la
excursii alpinistice româneşti în marii munţi ai lumii, este slab. Fără a avea o
statistică exactă, ştim că au fost câţiva în Alpi cu ani în urmă. Sorin Ciulii şi
soţia sa au ajuns în Caucaz. În 1969 şi 1972 alpiniştii noştri au participat ca
invitaţi la expediţiile internaţionale pe Pik Lenin, Pik Comunismus. Şi. cam
atât!
— Vă propunem să povestiţi pentru cititorii noştri, o întâmplare deosebită
din cariera dumneavoastră de alpinist. În acest mod am şi găsit o încheiere
pentru reportajul pe care-l vom pregăti pentru tipar. Promitem că povestirea o
vom transcrie direct de pe banda de magnetofon. Aparatul e gata şi noi
aşteptăm.
— Doriţi, desigur, ceva senzaţional. Mi se pare că am găsit ceva în
memorie. În general cine-i alpinist, prin construcţia lui complexă este un om
care poate îndura multe neplăceri şi privaţiuni, dacă se încadrează în ceea ce
ştie el despre munte. Prea puţin îi clatină şi de multe ori priveşte cu tărie
tragediile altora. Unii dintre noi am cărat pe mulţi, uneori răniţi, cu fracturi
etc., dar de cele mai multe ori morţi.
Un caz m-a zguduit însă în ultimii ani mai mult ca de obicei. Era într-o
luni dimineaţa de martie, în 1972, şi încă figuram în echipa Salvamont a
Braşovului. Am fost anunţat că un tânăr, un muncitor, dispăruse în Piatra
Mare, duminică seara. Pe la ora 10 urcam deja cu echipa, în căutarea
dispărutului. Ne anunţase un prieten al său, care nu prea ştia să dea explicaţii.
De la cabana Piatra Mare, am urmat drumul turistic marcat, care coboară pe
lângă „peştera de gheaţă" către Săcele şi Bunloc. Se vedea că mai trecuseră
turişti în coborâre, duminică seara. Tânărul cu pricina, cred, băuse la cabană,
împreună cu colegul său. Târziu după-amiază s-au gândit să coboare spre oraş,
dar nu pe drumul pe care urcaseră, ci pe drumul la care mă refer, lung, mai
complicat, luându-se după un grup de tineri braşoveni.
Le-am luat urmele paşilor şi am încercat să reconstituim întâmplarea.
Colegul său spunea că se făcuse seară. Grupul din faţă care cunoştea drumul
mergea repede. El şi colegul său mai încet. Colegul său (dispărutul) băuse mai
mult, de aceea rămânea în urmă. A şi fost lăsat la un moment dat în urmă
când s-a întunecat. L-a părăsit prietenul care a apucat-o pe o vale prin pădure,
şi în toiul nopţii a ajuns în şoseaua Timişului. A anunţat miliţia a doua zi, luni.
Noi am aflat asta de la el. Mergeam pe urme neştiind cum şi unde să
căutăm. Apoi am găsit, pe un morman de zăpadă, scris cu degetul un cuvânt
ADY. Era numele dispărutului. Mai departe urmele unei rostogoliri din potecă.
Era o pantă destul de înclinată prin pădurea de brad. Ne-am luat după urme.
Au apărut din zăpadă tiparele unei mâini omeneşti, degete înfipte, încercări de
a regăsi poteca, locul bătut de şederea sub un brad, apoi urme de paşi printre
copaci afundate în zăpada grea tot către vale. Peste 50 de metri l-am găsit pe
tânăr. Era culcat cu capul în jos între tufe, cu cămaşa ridicată, îngheţat. După
părerea medicului, murise de frică, de zgomotele nopţii, de vedeniile unui om
beat, de închipuirile celui neobişnuit cu muntele iarna. Murise de frică, nu de
ger.
— Tovarăşe Coman, relataţi-ne încă o întâmplare, ceva din vremea când
făceaţi parte din echipa Salvamont – Braşov.
— Iată, bunăoară, duminică 20 aprilie, am fost cu schiurile în Valea Albă
(2 ore mai sus de Buşteni, între Caraiman şi Peretele Văii Albe). Eram
împreună cu camarazii din Fisura Albastră, cu băiatul meu, cu nepoata mea,
cu o altă fetiţă de 15 ani, total 6. Cam cu o sută cincizeci de metri înainte să
intrăm în firul văii la zăpadă, poteca traversează lung o coastă ierboasă,
înclinată. Acolo mi s-a părut că văd în vale, pe zpadă, cum stătea cineva
aplecat şi părea că-şi pune schiurile. Ne-am oprit şi ne-am întrebat cine să fi
ajuns înaintea noastră, pentru că era o vreme cu nori, vânt, gata de ploaie.
Peste câteva clipe silueta a început să se mişte însă tot aplecată cam ca în
patru labe. Ne-am dat seama că era un urs. Copiii s-au strâns după mine. Ce
să facem? Să ne întoarcem pe cărare, să mergem spre el? Ne-am hotărât să
mergem spre el. Ursul a început să urce pe vale şi s-a oprit cam 100 de metri
sub noi. Am făcut foc, am mâncat, am aşteptat să plece ca să avem şi noi loc de
schiat. El, nimic! Ţopăia, se dădea pe zăpadă alunecând şi, mai interesant,
umbla după cele câteva cutii goale de conserve care cad din platou, le scotocea
şi le dădea de-a rostogolul cu laba. Le-a trecut la toţi teama şi aproape un ceas
i-am urmărit hârjoneala. A fost apoi rândul nostru să ne plictisim, căci venisem
la schi, iar dumnealui ne ocupase pârtia. Am luat schiurile pe umăr şi ne-am
hotărât să urcăm pe vale. Ursul se ţinea cu cel mult 100 m înaintea noastră.
Apoi a părăsit valea şi numai ce l-am văzut după un sfert de oră sus, pe un
vâlcel foarte înclinat din Caraiman (pe o vale ce se numeşte Albişoară)
căţărându-se uşor acolo unde se face. alpinism la piolet!
Fără glumă. Nu sunt poveşti vânătoreşti. Mai am o întâmplare cu ursul
în Valea Ţigăneşti de pe urma căreia am ajuns însă acasă zgâriat şi murdar de
noroi. Dar, n-aş vrea să spuneţi: „Fugi cu ursul".
 Aşa că. am terminat.
Încheiasem într-adevăr atunci, în luna mai, şirul repetatelor noastre
convorbiri, dar a trebuit să le reluăm spre toamnă, când mult plănuita
expediţie H-75, a reuşit să-şi atingă ţelul. La 26 august 1975, Ionel Coman,
Valentin Garner, Anton Demeter şi Zoltan Kovacs au înfipt drapelul românesc
pe Kohe Bandaka, cel mai înalt vârf al munţilor Hindukus din Afganistan;
altitudinea 6 843 metri. Auzind despre acest remarcabil succes al alpinismului
românesc, ne-am şi prezentat la Braşov pentru a-l felicita pe Ionel Coman şi,
desigur, pentru a reînnoda vechea conversaţie.
— Tovarăşe Coman, În primăvară ne-am despărţit cu o glumă şi de aceea
va cerem permisiunea să păstrăm acelaşi ton pentru bucuria reciprocă de a va
fi realizat visul şi pentru că „vi s-au împlinit toate profeţiile".
— De acord, mai ales că am călcat chiar pe urmele profeţilor Budha şi
Zarathustra şi ale lui Alexandru Macedon, am mers pe vechiul „drum al
mătăsii" care lega în antichitate China, India, Persia şi cetăţile Asiei Mici.
— Şi v-a fost drumul de mătasă?
— Din contră, aş putea spune. A fost o aventură aşa cum prooroceau
unii. Dar totul e bine când se termină cu bine. Trebuie socotit că mai mult de
250 de kilometri i-am parcurs cu bagajul în spate, cam 30 de kilograme fiecare,
pe drum virgin, în condiţii deosebite de climă. Am trecut prin patru ţări şi prin
16 puncte de vamă. Nu va povestesc în amănunt. Am intrat prin Strâmtoarea
Bosfor şi am urcat pe înaltul platou al Asiei Mici pentru a traversa Turcia. De
aici ne-au luat în primire ţinuturile secetoase, care apoi ne-au însoţit pe tot
parcursul călătoriei şi în special în Afganistan, unde, mai ales în jurul poalelor
Hindukuşului, peisajul este auster, cu stepe bântuite de vânturi uscate, cu
deserturi de piatră şi de nisip şi unde arşiţa verii atinge uneori plus 50 de grade
Celsius. Sus pe munte, în toiul verii, la umbră şi la soare, temperatura oscila
între plus 15 şi minus 15 grade.
— Unde aţi început ascensiunea propriu-zisă?
— Până la 4 100 de metri altitudine, pe valea Sakhi, unde am instalat
prima tabără, tabăra de bază, a fost – ca să zic aşa – o ascensiune normală. De
acolo însă, în şase zile de efort, datorită alimentaţiei ştiinţifice cu fulgi de ovăz
şi oxigen găsit la faţa locului, am reuşit să urcăm creasta vestică şi să instalăm
trei bivuacuri intermediare la 4 800, la 5 500 şi 6 000 de metri şi să depăşim
un perete de gheaţă care ne-a dat cel mai mult de furcă până a atinge creasta.
— Au fost, bănuim, zile grele.
— Foarte grele, dar cea mai grea a fost ultima.
— Povestiţi-ne!
— Asta era în ziua de 26 august, într-un bivuac la 6 000 de metri.
Ninsese peste noapte, se lăsase un frig puternic, astfel încât, chiar în interiorul
cortului, totul era brumat. Avusesem insomnii datorită aclimatizării noastre
pripite. Pe doi dintre noi îi încerca voma. Aşa că am reluat ascensiunea cu
inima strânsă şi destul de slăbiţi fizic. Ca să avansăm repede pe creasta
ascuţită a muntelui Koh-e Bandaka, formată dintr-un şirag de cornişe albe, reci
şi turnuri negre friabile, am luat cu noi doar aparatele de fotografiat, sacii de
dormit, colţarii şi pioleţii. După şapte ore, ne-a oprit abruptul unei feţe de
gheaţă pe care a trebuit s-o ocolim pe o crevasă subţire, deoarece pioletul nu
pătrundea în stratul dur al gheţii. Am urcat din ce în ce mai greoi, gâfâind,
clătinându-ne, dar urcând cu credinţa că nimic nu ne poate opri.
Am plecat în zori şi abia la ora 14,30 de minute am ajuns pe vârf,
epuizaţi, dar fericiţi. După ce am înfipt tricolorul pe cornişă, ne-am îmbrăţişat
plângând. Ne-am fotografiat. Deoarece norii începuseră să se concentreze
deasupra noastră şi apoi s-a lăsat ceaţa, am început coborârea. Peste un sfert
de oră ningea. E greu de spus cum am ajuns teferi până la baza noastră de la 6
000 de metri, odată cu noaptea. În a şaptea zi, slăbiţi, flămânzi, însetaţi, am
coborât tabăra mai jos, la 4 100 de metri. Încă două nopţi a nins. Dacă mai
întârziam, ascensiunea noastră era, fără îndoială, ratată. După cum am aflat
ulterior, la Kabul, din patru expediţii străine care au atacat în 1975 creasta
marelui vârf Koh-e Bandaka, a noastră a fost singura care a reuşit. Şi era
prima expediţie românească în Munţii Hindukuş!
— Până v-aţi întors acasă au trecut mai mult de două luni. Ce a
însemnat pentru dumneavoastră această expediţie?
— Putem spune acum, fericiţi, că am călătorit 70 de zile pentru un minut
de adevăr. Dar tocmai acest minut l-am căutat şi nu ne pare rău. Suntem gata
s-o luăm de la capăt, dar. mai sus.
EMILIAN CRISTEA.
Alpinist. Maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura
Albastră din Bucegi. Publicist şi autor al unor valoroase cărţi de turism. Primul
instructor de căţărare modernă al vânătorilor de munte.
MUNŢII SUNT UN MIRAJ.
— Aproape cinci decenii aţi dedicat muntelui o dragoste pătimaşă,
statornică şi răbdătoare, ce v-a ţinut într-o continuă tensiune de luptă îndârjită
şi inegală. Curajul şi tenacitatea au învins până la urmă şi, astfel, muntele a
fost cucerit, dezvăluindu-şi marile lui taine şi frumuseţi. Toate acestea sunt
cunoscute, iar titlul de cinste, acela de maestru emerit al sportului care vi s-a
conferit, este o răsplată binemeritată. Noi am dori să aflăm şi cum s-a născut
această pasiune.
— Prima excursie la munte am făcut-o cu şcoala. Era într-o sâmbătă. La
apel, directorul căminului unde eram internat, ne-a anunţat că vom pleca în
Bucegi. Anunţul fu urmat de un instructaj lung, vorbindu-ni-se şi de diferite
grade de pedeapsă pentru nedisciplinaţi.
Pentru mine, cel care nu-i văzusem, munţii păreau relicvele unei vieţi
îndepărtate, învăluite în misterul fantasticelor închipuiri ale copilăriei. Mi-am
imaginat excursia ca o aventură şi aşteptăm cu nerăbdare înfăptuirea ei.
Îmi amintesc cu exactitate fiecare eveniment în legătură cu cele
întâmplate. Sosirea la Sinaia, înnoptarea undeva la marginea pădurii, burniţa
de peste noapte şi munţii; munţii aceia, apăruţi printre ceţurile dimineţii,
mângâiaţi de razele aurii ale răsăritului. De cum i-am văzut, le-am simţit
atracţia şi mi-am dorit să urc pe vârfurile lor. Obsedat de acest gând, pândeam
momentul prielnic pentru evadare din grupul din care făceam parte. La Poiana
Stânii, unde directorul hotărâse să dormim două ore pe iarbă, mi-am părăsit
colegii, furişându-mă prin desişul pădurii către poteca ce bănuiam că mă va
conduce pe culme. Eram foarte emoţionat. Simţeam cum se rup firele care mă
ţineau legat de şcoală şi de disciplina ei. Porneam spre cuprinsurile
necunoscute ale Bucegilor şi trebuia să mă descurc singur. Acolo, retras,
întovărăşit de gândurile mele, m-am simţit fericit. N-aveam cunoştinţă despre
locuri, n-aveam mâncare, iar bani nici atâţi cât mi-ar fi trebuit pentru
înapoierea cu trenul la Bucureşti. Dar ce-mi păsa! Descoperisem aici comoara
visurilor mele. Se deşteptase acel sentiment înnăscut la om şi apoi cultivat de
mame la copii, dar care la mine, orfanul, rămăsese ascuns pe undeva.
Descoperisem iubirea. Iubirea tinerească, năvalnică şi spontană, dăruită atunci
naturii, muntelui.
Când umbrele înserării începură sa învăluie crestele, m-am gândit la
întoarcere. Inconştient de necazul cauzat directorului, de alarma dată printre
patrulele vânătorilor de munte, trăiam sentimentele frumuseţilor văzute. Din
Sinaia la Bucureşti, prin bunăvoinţa unui mecanic, am călătorit într-o
locomotivă. Ce aventură extraordinară! într-o singură zi văzusem munţii cu
piscurile lor semeţe, călătorisem în locomotiva care ducea Orient-Expresul la
Bucureşti şi câştigasem admiraţia mecanicului şi a fochistului pentru interesul
arătat locomotivei, aparaturii ei.
Aproape că am zburat din gară la cămin, unde, înconjurat de colegii
rămaşi „acasă", povesteam cele văzute şi trăite. Când sosiră ceilalţi colegi din
excursie, euforia a încetat. Curând obrajii şi urechile mele deveniră mai
îmbujorate în urma unui masaj susţinut, administrat de director spre uşurarea
atâtor gânduri ce-l frământaseră de la dispariţia mea.
Pedeapsa, pe deplin meritată, a fost un accident minor. Pentru mine
munţii, paradisul unei lumi necunoscute, plină de mister, farmec şi încântare,
deveniră un miraj. Chemarea lor s-a amplificat, înfierbântându-mi imaginaţia,
făcându-mă să-mi propun, când voi fi mare, să parcurg întregul lanţ al
Carpaţilor într-o singură excursie. Astăzi, când retrăiesc amintirile, mă bucur
că am putut realiza această primă dorinţă.
— Bucegii sunt, deci, prima dumneavoastră iubire. Ploieştean, stabilit
din primii ani ai copilăriei la Bucureşti, era firesc să fie aşa, deoarece acest
masiv se află aproape. Eraţi pe atunci un biet ucenic vulcanizator cu posibilităţi
materiale mai mult decât modeste şi bănuim cu nu puteaţi avea un echipament
corespunzător. Între echipamentul dumneavoastră de excursionist şi cel al lui
Hogaş, de pildă, era desigur o deosebire.
— Ca drumeţ, am mers mai mult decât Hogaş, dar aceasta nu-mi dă
dreptul să mă compar cu el. Profesorul Hogaş, îndrăgostit de drumeţie şi peisaj,
plin de umor şi voie bună, era mereu însoţit de Pisicuţa lui, care-i ducea
bagajele, scutindu-l de greutatea poverii şi a drumului. Eu nu am încălecat
niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să
accept vreodată ajutorul altora.
Am păcătuit la început, purtând un echipament necorespunzător. Dar,
după cum spune proverbul,păcatul mărturisit este pe jumătate iertat".
Trecuseră doi ani de când săvârşisem năzdrăvănia din prima mea
excursie. Dorinţa de a revedea acele meleaguri, înfierbântată şi de „Cartea
munţilor" a Bucurei Dumbravă, nu mi-o puteam satisface după pofta inimii
mele tinere. Echipamentul, banii de tren şi curajul de a înfăptui singur o
excursie deveniseră pentru mine, temerarul de altădată, bariere de netrecut.
Mintea ucenicului, ieşit de curând din cămin, se maturizase, iar banii lui
întotdeauna pe sponci, abia că-i ajungeau să înfrunte viaţa unor timpuri grele.
Şi atunci mi-am modificat singurele mele haine după fasonul celor văzute la
turişti. Pantalonilor le-am introdus în manşetă un elastic pentru a se numi,
când îi ridicam sub genunchi, „pantaloni de golf”. Salopetei, prevăzută cu şiret
jos, i-am aplicat două bucăţi de piele pe umeri, ca să aibă înfăţişarea
vindiacului. Cu bocancii a fost mai greu. Pantofii mei, cărora le-am bătut ţinte
pe talpă, au refuzat cu încăpăţânare să se transforme în bocanci. Am încercat
să-i port cu ghetre, dar văzând că oamenii întorc mereu capul după mine, le-
am abandonat. Problema aceasta, atât de spinoasă, am rezolvat-o
împrumutând ghetele de ring ale unui boxer, dar aveau talpa atât de subţire, că
simţeam toate pietrele pe care călcam. Pentru a le proteja, mi-am propus să le
port în galoşi. Am strâns bani pentru tren. Apoi a venit şi ziua plecării. Era
început de iunie. Muntele mustea de umezeală şi galoşii mei făceau minuni. Mă
obligau însă pârdalnicii să evit întâlnirea cu drumeţii. Când îi vedeam, mă
ascundeam prin desişul jnepenilor sau rămâneam pe loc, până ei treceau,
având grijă însă să-mi pun galoşii în rucsac. Ce strategie! Câtă mustrare de
conştiinţă! Câtă ignoranţă faţă de cartea Bucurei Dumbravă!
— Totuşi, care a fost prima regulă, din cele enunţate de Bucura
Dumbravă, pe care aţi respectat-o?
— Politeţea. Am învăţat, aşa cum fac şi astăzi, să-i salut pe cei întâlniţi.
După un salut şi o rugăminte, un grup de câmpineni şi ploieşteni m-au
acceptat să particip, într-o dimineaţă de iulie a anului 1935, la escalada Văii
Mălinului din Bucegi. Nu-mi închipuiam că evenimentul acela, de o
tulburătoare fascinaţie, îmi va fixă, definitiv şi ireversibil, pasiunea pentru
alpinism.
— Cu acest grup aţi escaladat, probabil, şi alte zone din abruptul
Bucegilor.
— Nu. Duminica următoare aveam tovarăş pe bunul meu prieten Nicu
Ştefan, ajuns mai târziu motociclist celebru. Nu mai simţeam nevoia unui ghid.
Dar ne-am găsit, la răscrucea unor poteci, cu cel care avea să-mi fie, în
nenumărate escalade, tovarăş de echipă – Toma Boerescu. Purta pe umăr o
frânghie, iar pe o buclă ciocanul şi câteva carabiniere. Clinchetul sculelor
alpine mi-a electrizat, parcă, făptura. Le-am pipăit, memorându-le forma şi
dimensiunile.
De Toma Boerescu – una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului
nostru – ne-am despărţit jenaţi, pentru că el, văzând cravata de la gâtul
prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub pulover şi i-a spus: „Ilustre domn,
în viitor lasă cravata acasă când vii să faci alpinism!"
Eu mă întreb şi acum: Ce ar fi fost dacă Toma descoperea în rucsacul
meu frânghia de rufe împrumutată de la proprietăreasă?
— Ce putea să fie? Exigentul Toma Boerescu şi-ar fi râs puţin în barbă,
dar alpinistul ar fi trecut cu vederea sărăcia mijloacelor tehnice avute la
îndemână. Şi, cu siguranţa, v-ar fi dat sfaturi pentru noile ascensiuni.
 — Sfaturi am primit de la Toma Boerescu atunci sau pe urmă. Uneltele
de alpinism ni le-am confecţionat singuri. Lucrurile s-au petrecut, pe scurt,
aşa.
Pasiunea pentru alpinism îl cuprinsese şi pe Nicu Ştefan, care era un
priceput meseriaş, împreună, am trecut de îndată la confecţionarea
materialelor alpine văzute. Din vârfuri de pile vechi, găsite prin lăzile atelierului
unde lucra Nicu Ştefan, am modelat câteva pitoane. Le-am făcut pe furiş, în
orele când meşterul era la masă. Eu trăgeam la foale şi băteam la nicovală cu
barosul, el le finisa din ciocan şi la strung. Sâmbătă spre duminică, la trenul de
0,35, puteam fi văzuţi sosind cu pitoanele atârnate la cureaua rucsacului. Ele
sunau, iar noi, blazaţi parcă, ne târam ghetele pe peronul gării, făcând să iasă
scântei din tălpile ţintuite. Curând a venit şi decepţia. Pitoanele noastre s-au
dovedit necorespunzătoare. Oţelul din care le-am făcut era atât de casant încât,
la prima lovitură de ciocan, s-a spart. Ne-am dat seama că singura soluţie era
să ne apropiem de alpiniştii cu experienţă., Din fericire pentru noi, activau în
acest domeniu; de câţiva ani buni, inginerul Nicolae Comănescu, animator al
secţiei de alpinism de la Atelierele Griviţa, care a realizat numeroase premiere,
şi Gheorghe Frimu, primul preşedinte al Clubului alpin român, avocatul
Nicolae Dimitriu, maestrul meu în ale scrisului şi realizatorul celui mai bun
ghid de turism-alpinism al Bucegilor, Alexandru Beldie, eminent naturalist,
alpinist şi cercetător, care, printre alte lucrări, ne-a dăruit şi cel mai complet
studiu al florei din Bucegi, Constantin Ionescu (Titi), membru al asociaţiei
ADMIR, adept al alpinismului acrobatic care. ani de-a rândul, a lucrat cu Ion
Ionescu-Dunăreanu. Lor li se alăturară alţii mai tineri şi, laolaltă, îşi făcuseră
bunul obicei de a conduce, săptămânal, colective pe traseele alpine din
abruptul prahovean al Bucegilor. Aceşti ghizi voluntari puteau fi văzuţi în zilele
de sărbătoare, la ora 5 dimineaţa, în faţa gării Buşteni.
Acolo lângă statuia sergentului Muşat ghidul făcea un popas împreună
cu grupul ce-l conducea. Amatori de alpinism, câteodată necunoscuţi, ştiind
obiceiul, se prezentau ghidului, rugându-l să-i primească în echipa condusă de
el. Solicitantului i se examina echipamentul, era întrebat despre traseele
escaladate şi, în funcţie de ele, era admis sau îndrumat la altă echipă ce
parcurgea un traseu mai uşor.
E greu de exprimat în cuvinte câtă înţelegere aveau aceşti oameni, de
care mie multă vreme mi-a fost ruşine să mă apropii, socotind că nu fac parte
din lumea mea! Dar cu câtă bunătate m-au primit şi m-au educat în marea lor
familie! Mă emoţionează şi azi, după atâtea decenii, când mă gândesc la
avocatul Nicolae Dimitriu din contenciosul Băncii Naţionale, omul care mi s-a
adresat pe cel mai politicos ton:Mă rog, cu cine am onoarea?" Pentru mine,
ucenicul vulcanizator de atunci, cunoaşterea acestui, om şi a grupului ce-l
însoţea a fost revelatorie. Ea a avut o influeaţă pozitivă şi asupra colegilor mei
din atelier.
— Aţi cunoscut şi aţi văzut la lucru, tovarăşe Emilian Cristea, „garnitura
de aur" a drumeţiei româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Radu şi
Şerban Ţiţeica, Gheorghe Morţun, Ion Udrişte-Olt, Ion Ionescu-Dunăreanu.
Dintre ei, consideraţi pe vreunul ca profesor sau maestru al dumneavoastră în
ale drumeţiei?
— Dintre cei menţionaţi de dumneavoastră numai cu Ion Ionescu-
Dunăreanu am întreprins escalade şi ascensiuni. L-am cunoscut pe marele
montaniard în ziua de 21 august 1938. Făcea parte dintr-o echipă de alpinişti
condusă de Constantin Ionescu (Titi). La coarda lui Titi Ionescu aveam să gust
în ziua aceea sentimentul curajului şi bărbăţiei oferite de alpinism. Pe Hornul
Central şi de-a lungul porţiunii superioare a Văii Urzica am văzut la Titi, pentru
prima dată în viaţă, cum se întrebuinţează şi se asigură corect cu frânghia. Tot
de la el am învăţat tehnica folosirii pitoanelor. Constantin Ionescu (Titi),
realizator a numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un mare
alpinist, dar a rămas anonim datorită modestiei ce l-a caracterizat.
O săptămână mai târziu escaladam, în cap de coardă, Hornul Central,
trecând frânghia cu carabiniera prin pitoanele traseului, fixate în perete de
inginerul Nicolae Comănescu.
Cu Ion Ionescu-Dunăreanu, după ce l-am cunoscut, am călcat de
nenumărate ori potecile munţilor, am escaladat abrupturi şi am ajutat, după
puterile noastre, la dezvoltarea nu numai a alpinismului, ci a drumeţiei în
general.
— Muntele v-a fost întotdeauna prieten?
— Da, întotdeauna. Un mare prieten. Numai că primele succese, unele
amintite aici, m-au făcut să uit pericolele, respectul şi disciplina muntelui,
înfumurat, aveam credinţa că el, pentru mine, nu mai poate avea secrete. Cât
de naiv eram, o pot spune abia acum când, după o viaţă plină de evenimente şi
peripeţii, muntele continuă să-mi facă destule surprize. În scaladele noastre pe
stânci greşim adeseori şi, dacă alpiniştii ar cădea de câte ori greşesc, sigur că
acest sport al curajului şi bărbăţiei n-ar mai avea reprezentaţi. Noroc că
muntele este îngăduitor.
— Dacă vorbiţi aşa, înseamnă că muntele v-a dat o lecţie serioasă.
— Într-adevăr, o lecţie pe care nu o voi uita niciodată. Era la sfârşit de
mai. Pentru noi bucureştenii venise vara. Ne-am programat atunci o
ascensiune, neştiind că în luna aceasta zăpada la munte abia începuse să se
topească. Echipaţi de vară, lipsiţi de colţan şi piolet, am pornit spre Bucegi, îmi
procurasem, prin intermediul unui vânzător de coloniale, o frânghie
îmbălsămată puternic cu mirosul roţilor de caşcaval grecesc, la al căror
ambalaj servise.
Legaţi la capetele corzii noastre, am urcat pe feţele acoperite de gheaţă şi
zăpadă, cuibărite pe Valea Gălbinele şi pe jgheabul vertical al Hornului Coamei.
Dintr-o dată, un pod de zăpadă s-a rupt şi noi am căzut sub el. Fără ajutorul
unor alpinişti aflaţi prin partea locului, greu am fi putut rezolva necazul. A fost
o lecţie serioasă, severă. Anotimpurile la munte au pericole specifice, de a căror
cunoaştere depinde uneori reuşita ascensiunii.
— În anul accidentului nu eraţi membru al Clubului alpin român.
Participaţi, probabil, la activitatea altei organizaţii turistice.
— Pe la sfârşitul anului 1935 am aflat că asociaţiile de turism ţin,
săptămânal, la sediul lor, şedinţe deschise publicului. După pregătiri deosebite,
am hotărât să iau şi eu parte la asemenea reuniuni. Aveam emoţii, de aceea
acordam mare grijă ţinutei mele: mă îmbrăcam curat, îmi aranjam atent părul,
de fiecare dată, iar ghetele ţintuite, pe care le purtam şi în ascensiuni, le
lustruiam îndelung. Fercheş şi cu inima gata să-mi sară din piept, am plecat
spre Piaţa Amzei, unde îşi avea sediul asociaţia turistică ADMIR.
Îmi aduc aminte că, la prima mea participare, prezida şedinţa un domn
prezentabil, cu barba albă. Mi s-a spus că era doctorul Gheorghe Dumitrescu,
preşedintele de onoare, cel care a înfiinţat, în 1929, asociaţia. La şedinţa aceea,
parcă aud şi acum, se vorbea de organizarea unui concert la Fundaţia Dalles,
în scopul strângerii fondurilor pentru lucrările viitoarei cabane Babele. Alţii
raportau despre vrâstarea, cum se spunea atunci, adică realizarea, de-a lungul
unor poteci de munte, a marcajelor turistice. Către sfârşit s-au anunţat
itinerarele excursiilor, numele conducătorului fiecăruia, locul şi ora plecării.
După câţiva ani am venit şi la şedinţele asociaţiei „Hai la drum!" Eram
invitatul lui Mircea Gheorghiu, pe care, într-o toamnă viforoasă, îl cunoscusem
la cabana Omu. Nici nu bănuiam atunci că el va deveni mai târziu directorul
Şcolii de alpinism organizate de C. G. M.
Conferinţele, proiecţiile de filme sau diapozitivele erau, de fiecare dată,
un nou pas în lumea necunoscută a frumuseţilor carpatine. Doream să fiu
membru al acestor asociaţii. Dar, în ciuda faptului că taxa de înscriere şi
cotizaţia nu erau prea mari, modestele mele posibilităţi de câştig nu-mi
permiteau. M-am mulţumit numai cu prezenţa la şedinţele lor. În plus, de la
librăria Cartea Românească, cumpăram, din când în când, „Buletinul Clubului
alpin român" pe care-l citeam şi-l reciteam. Se publicau în el titluri ca:
„Impresii din masivul Piatra Craiului", „Noi cercetări în peştera Polovragi",
„Prima escaladă a Crestei Coştila", „Prima escaladă a feţei nordice a Acului
Mare". Toate erau pe atunci descoperiri, premiere, descrise cu lux de
amănunte.
— Dar dumneavoastră aţi rămas în continuare un alpinist solitar,
neîncadrat în vreo organizaţie de turism.
— Spre marea mea părere de rău, da. Mai ales că abia începuse
practicarea alpinismului acrobatic, învăţat după tehnica modernă. Era o
consecinţă a excelentelor învăţăminte primite de membrii Clubului alpin român
în toamna anului 1937 la şcoala de alpinism de la Valbruna – Italia. În anul
1938 o altă echipă, recomandată special de club, a plecat în Germania. Aici, la
cabana Stribsenjoochaus din masivul Keisergebirge, s-a specializat în tehnica
alpinismului modern. Instructor al alpiniştilor noştri era Peter Aschenbrenner,
supravieţuitorul expediţiei germane, organizată pentru cucerirea optamiarului
Nanga-Parbat din 1934, şeful expediţiei din 1953, când Hermann Buhl reuşeşte
să ajungă pe vârful „ucigaş".
Tehnica alpină modernă, folosită foarte puţin până atunci în România, a
fost aplicată cu mai mult succes în anii următori. Totuşi, nu trebuie trecut cu
vederea faptul că marile performanţe ale timpului – Furcile şi Surplomba Mare
din Peretele Gălbinele – au fost escaladate de către alpinişti neinstruiţi la şcolile
străine. Primele rezultate (referindu-ne la elevi) le-a înregistrat Ionel Coman,
student în vremea aceea, care, după terminarea şcolii de la refugiul Coştila,
atacă marile probleme de escaladă alpină ale timpului, realizând câteva trasee
unanim apreciate. Plin de iniţiativă, Ionel Coman se numără printre aceia care
au înfiinţat,Grupul alpin universitar – G. A. U.", unde activau studenţii din
facultăţile şi institutele bucureştene. Realizator a numeroase premiere din
masivele Carpaţilor, animator al alpinismului prin organizarea unor şcoli de
tehnică alpină şi editarea a două manuale de alpinism, Ionel Coman şi-a legat
numele şi de oraşul unde s-a stabilit după studenţie – Braşovul. Prezenţa lui în
oraşul de sub Tâmpa a însemnat reactivarea, dacă nu chiar înfiinţarea mişcării
alpine braşovene. El şi elevii lui s-au afirmat, mai mult ca oricare alţii, traseele
stabilite în Carpaţi şi peste hotare reprezentând recorduri do măiestrie, curaj şi
altitudine pentru România.
— Cu Ionel Coman am purtat deja o convorbire deosebit de agreabilă.
Asta s-a întâmplat cu luni în urmă. Inginerul braşovean ne-a vorbit cu aceeaşi
pasiune despre munţi. Domnia sa, la insistenţele noastre, a enumerat câteva
din acţiunile mari pe care le-a iniţiat. Dumneavoastră confirmaţi acum cele
spuse şi, ni se pare, chiar îl completaţi. V-am ruga, în continuare, să ne vorbiţi
despre următoarele trepte în cucerirea muntelui. Am auzit că stagiul militar a
avut, în ce vă priveşte, un rol determinant. E adevărat?
— Este adevărat că stagiul militar a fost pentru mine un nou prilej de
cunoaştere a munţilor. Am cerut să fiu repartizat la o unitate de aviaţie din
Braşov, gândind că de acolo munţii îmi vor fi mai uşor accesibili. Aşa s-a şi
întâmplat. Nu pot să exprim ceea ce am simţit la prima mea ascensiune în
Piatra Craiului! Descopeream aici altceva. un necunoscut ademenitor, pentru
cucerirea căruia trebuia timp, înţelegere, tehnică şi, mai ales, tinereţe. Piatra
Craiului este un munte al celor tineri. Această tinereţe" nu se referă, desigur la
vârstă ci la posibilităţile fizice şi la entuziasmul celui ce se încumetă să-l
escaladeze. N-aş fi crezut atunci că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-
Dunăreanu, cel care mi-a dezvăluit frumuseţile Pietrei Craiului, aveam să scriu
o modestă monografie despre masiv.
Trebuie să adaug că, „prinşi" de ineditul munţilor, camarazii mei de arme
au fost ei înşişi câştigaţi de ideea întru care eu perseverasem. Prin bunăvoinţa
comandantului de escadrilă, care ne învoia fără să ştie ce facem, am înfiripat
un grup de alpinişti, căruia i s-au alipit curând şi câţiva maiştri militari şi piloţi
adjutanţi. Săptămânal, îmbrăcaţi în uniforma noastră gri-bleu, porneam prin
munţi: Hornul Central, Creasta Coştila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi
ori peretele de vest din Piatra Craiului erau trasee cunoscute. Oamenii
escadrilei au devenit repede capi de coardă, drept pentru care frânghiile
pompierilor din unitate ne erau insuficiente pentru escaladele săptămânale.
Întâlnirea cu regretatul meu prieten Gheorghe Weintraub (Pincu), încă
din anul 1936, mi-a prilejuit mai târziu o suită de escalade dificile. El era omul
care, săptămânal, conducea în abruptul prahovean începători, recrutaţi
dimineaţa din faţa statuii sergentului Muşat. Acest mare animator al
alpinismului nu făcea parte din nici o asociaţie. Cunoscându-mi posibilităţile,
Pincu mi-a propus să urcăm pe Traseul Furcilor şi apoi pe al Surplombei Mari
din Peretele Gălbinele. Şi am reuşit. Eram primii alpinişti care, în afara
membrilor Clubului alpin român, escaladam traseele amintite, considerate
atunci ca cele mai dificile. Pincu avea să fie, după 23 August 1944, printre
membrii fondatori ai asociaţiei Turismul popular, iniţiator al secţiei de turism-
alpinism de pe lângă Organizaţia Sportului Popular – O. S. P. şi mai apoi
secretarul comisiei de schi şi alpinism din C. N. E. F. S.
Mai târziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte şi la
şedinţele diferitelor asociaţii de turism doar când aveam o permisie şi în
concedii. Cu ocazia unui astfel de concediu, am avut prilejul, în vara anului
1942, să particip, în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-
Dunăreanu, căruia noi, cei mici, îi spuneam, aşa cum îi spunem şi astăzi, „Nea
Iancu". Sub îndrumarea lui am realizat câteva escalade în premieră. Cu Mircea
Gheorghiu, secund, şi Nea Iancu, la mijloc, am scotocit zile în şir cotloanele
abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare, prin
amenajări, descriere şi marcare, acel ţinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute
în tabăra de pe Tămaş au încoronat strădania noastră cu escalada Traseului
Central din Peretele Piscului Rece. După o tentativă nereuşită, la care a
participat şi maestrul nostru, am atacat, în zorii zilei de 12 august, din nou,
peretele. Cu două sandvişuri, pregătite de Nea Iancu, din mămăligă cu
marmeladă, înarmaţi cu pitoane, frânghii şi ciocane, am reuşit, după 13 ore de
escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare diferenţă de nivel din
Piatra Craiului – 320 m. Performanţa noastră se datora îndrumărilor date de
jos, de acelaşi Nea Iancu, bunul nostru sfătuitor şi prieten.
Din tabăra de la Tămaş ne-am întors cu mai multe trasee escaladate în
premieră, printre care Piscul Rece, astăzi de dificultatea gradului 5-A. Atunci,
din modestie şi respect pentru membrii Clubului alpin român, n-am îndrăznit
să afirmăm că el era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din ţară – Furcile
Surplomba din Peretele Gălbinele avea gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strângere
de inimă, mă văd obligat, mai mult din dorinţa de a respecta o cronologie, să
evidenţiez evenimentul.
În cele 15 zile petrecute pe Tămaş am învăţat viaţa şi disciplina de
tabără, am cunoscut o regiune nouă, în care maestrul nostru a făcut ordine, ca
dealtfel în întregul masiv: lucrarea lui de mai târziu a fost revelatoare; în
sfârşit, participasem, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, la marcarea unor
trasee turistice din regiune. Mai mult decât oriunde, în tabăra de la Tămaş am
început să simt plăcerea escaladelor în premieră. Aşa a încolţit dorinţa de a
pune în valoare, de-a lungul Carpaţilor, zonele favorabile pentru practicarea
alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii, Făgăraşul,
Rarăul, Munţii Rodnei, Cheile Vârghişului, Munţii Gutin, Apusenii şi Munţii
Banatului au devenit, cu vremea, stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor
am organizat tabere de lungă durată lucrând efectiv, dar mai ales colaborând
cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste 200 de premiere
alpine. De aceste trasee s-au legat nume ca Aurel Irimia, Schern Matei,
Garacsany Ladislau, Chivu Dumitru, Nagy Nicolae şi alţii.
— Un efort şi o idee care, după cum ştim, v-au ţinut şi continuă sa va
ţină sub magia lor.
— Punerea în aplicare a acestei idei o datoresc doctorului Mircea
Sterescu. L-am cunoscut prin pădurile Pietrei Mari. Era un îndrăgostit de
frumuseţile naturii şi avea cunoştinţe de tehnică alpină, dobândite de la ghizii
din Chamonix şi Zermatt. În multele noastre escalade şi ascensiuni. Mircea m-a
făcut să înţeleg mai bine plăcerea şi rostul alpinismului. Sub îndrumarea lui
mi-am desăvârşit metodele tehnice de escaladă şi am adâncit prietenia, iubirea
şi pasiunea mea pentru natură.
Toponimia de amănunt a Bucegilor şi identificarea unor trasee alpine, în
vederea escaladării lor în premieră, au devenit pentru noi o preocupare majoră.
Roadele muncii entuziaste s-au concretizat curând: Fisura sudică din Colţul
Mălinului, creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii, Colţul Brânei şi altele.
Ele ne-au înlesnit, dealtfel, şi intrarea – ca membri – în Clubul alpin român.
Într-o zi de toamnă târzie, când leneveam printre jnepenii crescuţi pe
Colţul Gălbinele, Sterescu mi-a arătat linia unui traseu posibil în Peretele
Gălbinele. În legătură cu obstacolele lui, Nicolae Dimitriu spunea: „Omul care-l
va rezolva, trebuie să aibă nervii de oţel". Mărturisesc că, nu ştiu de ce, aceste
cuvinte mi-au plăcut, revenindu-mi în memorie, asemenea unui leitmotiv, de
câte ori mă aflam în zona văii Gălbinele. Aşa că propunerea de a-l ataca, venită
din partea bunului meu prieten, mi-am însuşit-o imediat. La 5 august 1945 am
pornit pe traseul imaginat de Mircea la escaladarea Peretelui Gălbinele. După
realizare, el avea să se numească „Traseul celor Trei Surplombe". Era începutul
unei noi etape în alpinismul românesc, căreia-i putem spune „Etapa gradului 5
B".
— A fost grea cucerirea traseului „omului cu nervii de oţel"?
— Vara anului 1945 a fost destul de capricioasă. Ploile şi o ninsoare
timpurie, abătută peste munte în sezon de vârf – august-septembrie – a stăvilit
entuziasmul nostru, găsindu-ne la venirea iernii, după cinci încercări, sub
limita treimii inferioare a peretelui. Fizic, realizasem foarte puţin; tehnic ceva
mai mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecţionasem, pentru
depăşirea lor, un însemnat număr de pitoane tubulare, pe care, într-o temerară
coborâre a întregului perete, le-am transportat la baza de jos a celor trei
surplombe. Am fost însoţit de schiorii şi alpiniştii de renume: Gheorghe
Roşculeţ din Buşteni, pe atunci pretendent la titlul de campion de schi, şi Toma
Boerescu. Isprava, începută în zorii zilei de 9 septembrie 1945 şi presărată cu
peripeţii deosebite, avea să se termine abia în dimineaţa următoare; în 10
septembrie, obosiţi şi lihniţi de foame aruncam pe patul refugiului Coştila
frânghiile care, blocându-se în perete, ne-au cauzat întârzierea. Oricum, în ziua
aceea eram bucuroşi, nu ca în 8 septembrie când, în aceeaşi formaţie, o vreme
mizerabilă, cu ploaie şi lapoviţă, ne-a obligat să coborâm din peretele Văii Albe,
unde atacasem Fisura Mare…
— Fisura Albastră, cum i-aţi spus. Descoperirea, pasiunea, opera
dumneavoastră de căpetenie, din câte am auzit.
— Mi-au trebuit, mie şi tovarăşilor mei de escaladă, şase ani de încercări
pentru a ieşi la creastă pe acest traseu care, datorită culorii peretelui, avea să
se numească Fisura Albastră.
— Povestiţi-ne câte ceva din perioada lungului asediu al acestei redute.
— Cucerirea ei s-a petrecut în ziua de 6 august 1953. La 8 august, se
împlineau 166 de ani de când elveţianul Benedict de Saussure, Belmat şi
Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcând, astfel, începutul alpinismului. Până
în august 1952 întreaga noastră mişcare alpină a parcurs un şir de etape. În
1946, prin realizarea traseului celor Trei Surplombe, a fost depăşită limita
gradului 5-A. Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea,
Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu, care a avut şansa să escaladeze
ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului. La 4 august, acelaşi an, Ionel
Coman şi echipa lui ajungeau pe vârful Pintenului din Valea Albă. Tot în anul
1946, la îndemnul unor prieteni, am organizat o şcoală de alpinism în Piatra
Craiului. Deşi lipseau alimentele şi condiţiile de viaţă erau îngreuiate, s-au
prezentat la şcoală 29 candidaţi. Dintre ei, 17 au terminat cursul reuşind să-şi
însuşească tehnica alpină şi să escaladeze mai multe trasee din regiune.
În iarna lui 1947 s-a deschis o şcoală de schi alpin la Vârful cu Dor; vara
s-a reluat activitatea la şcoala de alpinism.
Între 7 şi 13 martie 1947, alături de redutabilul alpinist Dan Popescu,
am parcurs în premieră de iarnă creasta Făgăraşului pe distanţa Bâleă-
Sâmbăta. Frecvenţa avalanşelor, cantitatea enormă a stratului de zăpadă, prin
care ne-am tăiat drum şi primele bivuacuri de lungă durată la cort, au
constituit, dimpreună cu tura încercată de mai multe ori şi de alte echipe, o
premieră de răsunet. Cele învăţate în această tură le-am aplicat cu succes în
marile expediţii de iarnă, devenite pentru mine o preocupare majoră. Ne-am
întrerupt pentru o vreme escaladele, dirijându-ne preocupările în cadrul
Clubului alpin român către o activitate administrativă neobişnuită. Clubul a
reuşit să plătească împrumutul, făcut cu ani în urmă la o bancă de credit,
pentru construirea Căminului alpin din Buşteni. Cu restul de bani, strânşi din
donaţii şi concesionarea căminului, s-a cumpărat, în Bd. Gheorghe Gheorghiu-
Dej de astăzi, o garsonieră în care s-a instalat sediul central al Clubului alpin
român.
Aveam sediu pentru club, dar nu aveam mobilier. Preşedintele a început
de îndată strângerea fondurilor, de la membrii clubului sau de la diferitele
instituţii la care mai obişnuiam să mergem.,cu pantacuza". Era greu însă. Cei
din Grupul alpin universitar, studenţi, dornici să contribuie la donaţie, au
renunţat, în seara aceea, la cumpărarea biletelor de tramvai. Era puţin, era
foarte puţin, şi atunci Nicolae Dimitriu a recurs la o manevră ingenioasă. Ţin să
povestesc întâmplarea, chiar dacă ocolesc mult răspunsul la întrebarea
dumneavoastră.
— Vă ascultăm.
— Dimitriu era salariat la Banca Naţională, instituţie care-l avea, ca
viceguvernator, pe Ion Lapedatu, preşedintele de onoare al clubului nostru.
Nicolae Dimitriu i-a propus acestuia vânzarea unor uşi capitonate, rămase la
Căminul alpin din timpul războiului, înţelegător, preşedintele de onoare al
clubului, viceguvernatorul Băncii Naţionale, nu putea să refuze oferta. Cu banii
obţinuţi, s-au achiziţionat masa de consiliu şi lampa de plafon. Scaunele,
cumpărate din donaţiile membrilor, erau obişnuite. Dimitriu şi-a zis într-o
zi:Ce-ar fi să le tapiţăm?" Şi, ca urmare, în altă zi, s-a prezentat iar în cabinetul
viceguvernatorului, l-a rugat să cedeze Clubului alpin român două uşi vechi,
reformate, existente în pivniţele Băncii Naţionale. Domnul Lapedatu, fireşte, nu
l-a putut refuza. Curând, cu pielea şi seegrasul uşilor capitonate, au fost
tapiţate scaunele. Desigur, nu fără o nouă contribuţie a membrilor clubului:
plata tapiţerului. Dar povestea nu s-a sfârşit aici. Uşile, despuiate de piele şi
seegras, au fost, din nou, vândute Băncii, de data asta cu aprobarea
viceguvernatorului, ca ele să nu mai fie date, sub nici o formă, Clubului alpin.
Asta se întâmpla, aşadar, în 1947.
Anul 1948 cunoaşte evenimente de mare însemnătate şi pentru drumeţia
şi alpinismul românesc. Prin sentinţa nr. 18/1948 a Tribunalului Ilfov, secţia a
III-a, s-a acordat personalitate juridică asociaţiei „Turismul popular". La
început, cu greu completam numărul locurilor pentru un vagon special ataşat
la trenul de sâmbătă. Cu vremea, participarea la excursii era atât de
numeroasă încât, săptămânal, se organizau trenuri speciale şi coloane de
autocare cu destinaţia cabanele din munţi.
Turismul devenise, sau tindea să devină, o activitate recreativă de masă.
Prin intermediul lui munca de educare revoluţionară era uşurată. Preşedintele
asociaţiei, drumeţ pasionat, era pretutindeni, îmi amintesc că l-am însoţit şi eu.
Conducerea partidului, conştientă de importanţa acestui fenomen,
turismul de mase, a intervenit la timp şi, la 9 martie 1949, prin Decretul
Prezidenţial nr. 88, publicat în Buletinul Oficial nr. 5, s-a înfiinţat secţia de
turism a Confederaţiei Generale a Muncii – C. G. M. – care a preluat de la O. N.
T. şi cabanele turistice.
Încadrată cu specialişti şi punându-i-se la dispoziţie fonduri suficiente,
secţia de turism a C. G. M. a trecut la adevărata organizare a turismului prin
programarea săptămânală a excursiilor de masă. Numai din Bucureşti plecau
8-10 trenuri săptămânal, iar în lunile de vârf chiar mai multe. Paralel cu
excursiile, secţia de turism a înfiinţat şcoli pentru promovarea cadrelor de
conducere. Mulţi dintre absolvenţii acestor şcoli au devenit responsabili ai
birourilor locale de turism, organizatori de turism în întreprinderi, ghizi.
— Dumneavoastră aţi avut un rol important, alături de Mircea
Gheorghiu, Petrescu George-Bebe şi alţii în activizarea asociaţiei „Turismul
popular" sau a secţiei de turism din Confederaţia Generală a Muncii", iar în
august 1949 aţi fost numit de către Secţia cultură fizică şi sport a C. G. M.
asistent la şcoala de organizatori de turism. De aceea, pentru că tot ne-am
îndepărtat de. Fisura Albastră, v-am ruga sa semnalaţi momentele principale
ale activităţii turistice din jurul anilor '50.
— Asociaţia „Turismul popular" a fost desfiinţată în anul 1950. Revista,
cu acelaşi nume, a continuat să apară până la finele anului 1951, sub egida
Secţiei de turism a C. G. M. Un memoriu, însoţit de un album cu fotografii, a
fost înaintat secţiei de turism a C. G. M. În el arătam importanţa alpinismului
şi necesitatea înfiinţării unor secţii pe lângă asociaţiile sportive. O cerere
semnată de nouă alpinişti a fost înaintată conducerii asociaţiei sportive
„Armata", devenită curând Clubul sportiv al Casei Centrale a Armatei, iar alta
similară a fost depusă la Clubul Dinamo Bucureşti. Curând am fost chemat la
Clubul Casei Centrale a Armatei unde, fără prea multe formalităţi, în cadrul
unei şedinţe prezidată de căpitanul Florescu, s-a constituit secţia de alpinism.
Membrii voluntari aveau să primească echipament şi fonduri pentru
practicarea alpinismului. Evenimentul l-am sărbătorit prin escaladarea în
premieră a unor trasee alpine, popularizate apoi prin presă şi radio. Opt luni
mai târziu, o parte din membrii secţiei noastre au fost transferaţi la secţiile de
alpinism ale C. G. M. şi ale Clubului Dinamo Bucureşti. Condiţiile asigurate de
cele trei departamente au schimbat complet optica alpiniştilor. Materialele şi
echipamentul pus la dispoziţie, condiţiile de antrenament şi mai ales
deplasările au avut o înrâurire pozitivă asupra noastră. Este semnificativ, de
pildă, faptul că în escalade am abandonat botoşeii cu talpă de anvelopă şi
frânghiile indigene; când făceam bivuac, mu mai foloseam impermeabilul, ci
saci de dormit, umpluţi cu puf.
Eu, în aceşti ani, cum am spus, activam la Clubul Casei Centrale a
Armatei. Aici, în 1951, am realizat, în premieră, câteva performanţe alpine de
mare dificultate: traseul Santinela, Peretele Priporului, traseul Soldat erou
Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată. A urmat, în 1952, o temerară ascensiune
de iarnă: parcurgerea integrală a crestei Făgăraşului de la Olt până la Zărneşti.
Aproape 70 km de creastă, o creastă bântuită frecvent de viscole, un masiv cu
feţe înclinate peste care alunecau în trombe pustiitoare zeci de avalanşe. În
această „escapadă" am fost însoţit de Irimia Aurel şi Radu Constantin, primii
alpinişti militari în termen la clubul C. C. A. Irimia a fost nevoit să renunţe,
deoarece, după cinci zile de mers, când am ajuns la Lacul Călţun, i-au degerat
picioarele. Am continuat drumul în doi. Puţin a mai trebuit ca tovarăşul meu să
rămână singur într-un ţinut pe care îl parcurgea pentru prima oară în viaţă; o
avalanşă neobişnuit de mare s-a desprins la un moment dat cu mine şi numai
printr-o întâmplare fericită am reuşit să scap de furia ei, tocmai când zăpada
sărea peste un prag de piatră.
— De atunci, Făgăraşul nu. mai avea, pentru alpinişti, secrete.
— Numai Fisura Albastră se încăpăţâna să cedeze. O atacasem încă în
1946. În 1948, întâmplarea a făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de
bani. Puteam să-mi cumpăr o casă. Am preferat să merg la un magazin de
materiale sportive, să-mi cumpăr o frânghie Fussner de 80 m. Am botezat-o
„Liza". Cu ea, am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre. Din
păcate, într-o sâmbătă, când am revenit la baza peretelui, am găsit frânghia
roasă de şoarecii din grota unde obişnuiam s-o las.
Încercările n-au încetat nici după această întâmplare nefericită. M-au
secondat mulţi colegi de asociaţie sau prieteni alpinişti, dar cei mai mulţi
veneau o singură dată, apoi renunţau. Dădeau crezare, probabil, vorbelor ce
începuseră să circule printre alpinişti:Fisura Albastră nu va fi cucerită fără
jertfe supreme." Eu îmi alungam un asemenea gând, mă obişnuisem cu
regiunea şi persistam în ideea mea. Eram convins, desigur, că Fisura Albastră
se va apăra, că vom fi obligaţi să coborâm forţat, izgoniţi de ploi sau de furtuni
de zăpadă. Aşteptam însă răbdător şi speram să intervină ceva, care să ne
determine pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul.
Într-o zi am primit ordin să mă prezint în faţa şefului Casei Centrale a
Armatei. Când am ajuns, colonelul m-a primit în uşa biroului, cu mâna întinsă
şi m-a întrebat: „Ascultă, tovarăşe Cristea, ce gând ai cu Fisura Albastră?
Aştepţi să-ţi crească barbă albă ca s-o termini?"
 Nu va mai spun că, înainte de a-i explica şefului obstacolele traseului, de
a-i vorbi despre capriciile vremii şi de lipsa fondurilor, mi s-au îmbujorat obrajii
de bucurie. După ce m-a ascultat, mi s-a adresat: „Cât timp îţi trebuie ca s-o
termini?"
Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci el, văzându-mi ezitarea, a continuat:
„începi, din nou, escaladarea. Dacă nu o termini sau dacă nu-ţi ajunge suma
pe care ţi-am aprobat-o pentru hrană şi materiale te prezinţi iar la mine".
Am plecat din cabinetul colonelului ameţit de rezultatele întrevederii. Am
zburat la club, pentru a povesti colegilor cele întâmplate. Fisura Albastră avea,
acum, încă un adversar: pe şeful Casei Centrale a Armatei. Am plecat la
Buşteni şi de aici în circurile Văii Albe unde am instalat bivuacul la baza
peretelui. Am aşteptat trei săptămâni, fără putinţa de a întreprinde ceva. Un
potop de ploaie transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste
perete, vuiau, răgeau, rostogolind bolovani peste hăurile Văii Albe. Am trimis
băieţii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am încăpăţânat şi am rămas singur
sub uriaşul perete, scrutându-i cu privirea înseninările, când negurile se mai
împrăştiau. Am descoperit atunci linia traseului Soldat erou Eftimie Croitoru, a
Lespezilor din Peretele Văii Albe, a Muchiei Pintenului şi am imaginat linia
traseului Fisura Roşie, pe care mi-o arătase un prieten cu ani în urmă.
În anul acela, Irimia şi eu – Irimia fiind cap de coardă – am stabilit, în
premieră, traseul Soldat erou Eftimie Croitoru. În acest traseu am bivuacat, cu
Irimia, pe o platformă extrem de mică. Toată noaptea am vegheat pentru a nu
ne prăbuşi, numărând becurile aprinse în Azuga, Buşteni, Zamora şi Poiana
Ţapului.
Apoi a venit momentul când Fisura Albastră a cedat. Şase zile am stat în
perete, lucrând din zori şi până seara târziu. Şase bivuacuri, unul mai
năstruşnic ca altul. Am terminat traseul cu Irimia Aurel şi Radu Constantin în
ziua de 6 august 1952.
Când comandantul clubului m-a întrebat, după escaladă, ce-mi doresc, i-
am solicitat trei zile de repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O
uram, dar doream să fiu în apropierea ei.
— Anul 1952 a marcat şi ultima etapă ascensională a alpinismului
pentru stabilirea unor performanţe de maximă dificultate. Proporţia lor, şablon
al posibilităţilor umane, a însemnat garanţia şi îndemnul spre escalade de
aceeaşi amploare şi duritate. Era gradului 6, limita de dificultate în alpinism,
începuse. În mai puţin de patru ani, alpinismul, prin noua organizare, reuşise
să atingă limita maximă a posibilităţilor lui în Carpaţi, ridicând, în acelaşi timp,
prin şcolile organizate de C. G. M. numeroşi alpinişti fruntaşi, încadrarea lui ca
sport printre disciplinele C. C. F. S.-ului, campionatele ce dirijau, prin
regulament şi spre escaladele în premieră, ascensiunile de iarnă etc. au
îmbogăţit patrimoniul traseelor alpine de la 47 în 1944, la peste 160 în 1952.
Ca preşedinte al comisiei de ture şi escalade şi apoi al colegiului de
antrenori din Comisia centrală de alpinism v-aţi adus şi dumneavoastră
contribuţia, participând fizic la stabilirea performanţelor. Am dori să continuaţi
relatarea succeselor şi evocarea momentelor principale la care aţi participat
direct.
 — Gândul de a parcurge, iarna, întregul lanţ al Carpaţilor m-a
determinat, în vara anului 1953, să întreprind o excursie de recunoaştere de-a
lungul crestei lor principale. În excursie, care a durat două luni, am recunoscut
zonele de trecere periculoase pe timpul iernii, posibilităţile de aprovizionare,
adăposturile fixe, căile de retragere forţată etc. În afara ineditului, creasta
Carpaţilor mi-a lărgit orizontul posibilităţilor turistice şi alpine, adăugând
învăţăminte noi la cele culese în ascensiunile de iarnă întreprinse anterior pe
crestele munţilor Rodnei, Călimani, Sebeş etc.
Cu parcurgerea munţilor dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului şi ai
celor dintre Jiu şi Olt, în iarna anului 1954 încheiam ascensiunile de
recunoaştere de-a lungul crestelor diferitelor masive, considerând că puteam
trece la etape mai lungi. În a doua Lună a anului 1955, însoţit de Irimia Aurel
şi Caraciony Ladislau, un alt coleg de asociaţie, parcurgeam lanţul Carpaţilor
Meridionali în premieră de iarnă. Ulterior, parcurgerea acestora a fost inclusă
ca normă obligatorie pentru obţinerea titlului de maestru al sportului.
Anii 1961-1962 sunt consideraţi ani de vârf. Escaladele contra
cronometru au fost suspendate. S-a iniţiat un regulament care stimula, în locul
lor, escaladele în premieră, recrutarea, legitimărea şi clasificarea sportivă de noi
elemente, participarea la alpiniade cu un număr cât mai mare de căţărători etc.
Într-un singur an s-au escaladat 247 de trasee în premieră de vară.
După aceste succese au urmat, fireşte, altele. În acest context, vreau să
amintesc neapărat de o şedinţă de bilanţ, ţinută la Casa Centrală a Armatei. În
cadrul adunării s-a insistat asupra laturii utile şi aplicative a alpinismului,
asupra importanţei lui pentru armată. S-a hotărât atunci ca tehnica
alpinismului să fie învăţată de vânătorii de munte.
Ideea enunţată a devenit pentru mine o sarcină. Am trecut la aplicarea ei.
Acţiunea a devenit activitate oficială. Dotarea cu materiale, cursurile de iniţiere
cu cadrele, stabilirea unor haremuri, participarea militarilor la ascensiuni
gradate şi apoi la alpiniade, conferinţele tehnice şi altele au avut un rezultat
pozitiv; vânătorii noştri de munte practică astăzi un alpinism modern, introdus
de alpiniştii de performanţă din clubul C. C. A., instruiţi de zecile de ofiţeri-
elevi, perfecţionaţi în şcolile noastre de alpinism.
Adaug că din cele circa 750 de trasee alpine existente în Carpaţi, o treime
le-au escaladat, în premieră, alpiniştii din echipele armatei. Mii de ore le-au
trebuit elevilor mei şi mie pentru a realiza aceste performanţe, fără a socoti
premierele hibernale şi explorarea peşterilor. Amintesc, pentru a le cinsti
memoria, pe acei care au plătit cu viaţa pasiunea şi dragostea lor pentru
munte: Irimia Aurel, Măciucă Victor, Ghiţescu Andrei, Szalma Mihai, Cristian
Petre.
— Dintre alpiniştii noştri fruntaşi, pe cine aţi alătura numelui
dumneavoastră, tovarăşe Emilian Cristea?
— Întrebarea nu-i bine formulată. Notaţi, înaintea numelui meu, pe cele
ale alpiniştilor Schenn Matei, Chivu Dumitru, Naghi Nicolae, Traian Flucuş,
Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Alexandru Floricioiu, Enache Gheorghe,
Ion Opriş, Todor Hurban, Nicolae Jitaru, Gheorghe Rosculeţ, Ionel Coman,
Welkens Roland, Hiemensch Norbert, Mircea Mihăilescu, Tănase Adrian. Toţi
sunt desţelenitori de trasee, într-o zonă său altă a ţării, profesori şi exemple de
urmat. Unii dintre ei, puţini la număr încă: Ionel Coman şi Mircea Mihăilescu,
Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, la care trebuie adăugaţi Taina Duţescu,
Sanda Paraschivescu, Emil Coliban, Ion Zimcenco, Dumitru Chivu, Matei
Schenn, Nagy Nicolau, Cezar Manea ş.ă. au escaladat chiar înălţimi mari din
alte masive: Raimir, Alasoa, Caucaz, Alpi.
— Ne apropiem de sfârşit şi nu ne-aţi vorbit despre activitatea
dumneavoastră de „speolog" şi nici de aceea de scriitor de literatură turistică.
— Precizez că aceste două activităţi, faţă de care m-am ataşat,
devenindu-le, pe măsura posibilităţilor mele, credincios, le practic doar ca
amator. Speologia m-a fascinat. Activitatea mea în această direcţie a fost
generată de prietenia cu unii cercetători clujeni şi bucureşteni. Ea nu a vizat
performanţa; am fost în explorări numai omul de ajutor. N-am descoperit
niciodată ceva singur. Respectând învăţătură marelui Racoviţă, n-am făcut un
pas fără omul de ştiinţă, chiar dacă a trebuit să-l ajut în escaladele temerare
sau să renunţ la plăcerea de a mă considera ajuns primul în anumite locuri. În
Banat, în Apuseni, prin Rarău, Bucegi, munţii Olteniei ori Poiana Ruscăi, am
scotocit sute de peşteri şi avene. Ca şi Fisura Albastră, ori Carpaţii Meridionali
iarna, Cetăţile Ponorului s-au încăpăţânat să reziste asalturilor noastre. De-a
lungul celor 23 de ani, cât a durat explorarea, s-au organizat şase expediţii,
ultima terminată în vara anului 1973. Ea s-a încheiat cu dezlegarea definitivă a
misterului. Aici, în Cetăţile Ponorului – caz unic în analele speologiei româneşti
– alpiniştii şi oamenii de ştiinţă au escaladat în porţiunea finală a galeriei un
perete de 120 m înălţime, folosind pitoane ou expansiune şi escalada artificială
peste pasaje de dificultatea gradului 5.
Cât priveşte activitatea mea de scriitor de turism, am considerat că opera
începută de Ion Ionescu-Dunăreanu, primul care în lucrările sale descria şi
trasee alpine, trebuia continuată. Am început cu ghidul Bucegilor. Credeam că
pot realiza această muncă paralel cu celelalte activităţi obşteşti. M-am înşelat,
întocmirea unui ghid cere precizie în descrierea traseelor şi aceasta nu s-a
putut face de la birou; munca de teren, pentru strângerea materialului, a durat
şase ani – 1954-1960. Eă s-a concretizat într-un prim volum intitulat „Bucegii.
Turism-Alpinism", apărut în 1961. Lucrarea, întocmită în colaborare cu Nicolae
Dimitriu, cuprindea şi materialele puse la dispoziţie de neobositul bu-cegist
Alexandru Beldie, pentru turism, şi traseele descrise de mine, pentru capitolul
alpinism. În 1964, lucrarea, completată şi adăugită, s-a reeditat; au urmat
ghidul „Hăghimaşul şi Lacul Roşu" – 1969, pe care l-am întocmit singur, „Piatra
Craiului" – 1971, lucrare scrisă în colaborare cu Eugen Nedelcu şi „Făgăraşul" –
1974, la care am avut colaborarea lui Mihai Cicotti şi Bălăceanu.
Activitatea publicistică, născută din dorinţa popularizării performanţelor
alpine şi alpinismului, m-a preocupat întotdeauna. Am găsit o largă înţelegere
la redacţiile diferitelor ziare, reviste şi almanahuri, aşa că mi-am permis relatări
său descrieri de regiuni, îmbrăcând povestirea, atât cât mi-au permis puterile,
cu haina ştiinţei popularizate, sau ilustrând-o cu fotografii, unele inedite.
În activitatea de propagandă folosesc deseori colecţia de diapozitive.
Realizarea unei excursii, pe calea gândului şi a imaginii, îmi permite să port
spectatorul pe înaltele culmi ale munţilor. O fac întotdeauna ou plăcere,
satisfăcut că sportul fără spectatori, alpinismul, poate deveni cu spectatori
atunci când, din pasiune, cineva îşi însoţeşte povestirea cu imagini aflate în
fototeca personală.
BARBU NESTORESCU.
Doctor în medicină. S-a remarcat ca publicist de turism între anii 1933-
1940. Membru al Clubului alpin român. Secretar de redacţie al buletinului
Clubului alpin român.
SUNT UN ADEPT AL BICICLETEI.
Există un „clan" al bicicliştilor! Aşa cum şahiştii se aduna în Cişmigiu,
filateliştii pe bulevardul Magheru, amatorii de curse la Ploieşti, duminica, tot
aşa bici-cliştii îşi dau întâlnire la barierele oraşului. Aici se face conversaţie, se
exprimă opiniile despre noile tipuri de biciclete, se fac reparaţii şi se întocmesc
planurile excursiilor. Apoi, câte doi, câte trei, câteodată chiar mai mulţi, fac
cale întoarsă sau pornesc mai depărte spre Snagov, Cernica, la Buda-Argeş,
spre alte locuri, numai de ei ştiute. Aici prieteniile se încheagă uşor, ca şi
conversaţiile, subiectul preferat fiind bicicleta.
Deşi pare paradoxal, cu doctorul Nestorescu am început să discutăm
despre automobile, trenuri şi avioane, nu ca o deviere de la tema principală, ci
ca o continuare a unei veşnice controverse despre vehiculul cel mai potrivit
pentru turism.
— Azi, automobilul mănâncă timp, distanţe, bani şi, mai ales, muşcă
necruţător din viaţa omului. Lumea contemporană nu se vrea concepută fără
automobil; am zice că nu poate respira fără el, tot aşa cum s-ar sufoca, dacă,
printr-o întâmplare, după o noapte de somn, s-ar trezi fără oxigen. Pentru
domeniul la care ne referim, pentru turism adică, automobilul, trenul, vaporul
sunt mijloace indispensabile. Totuşi, dumneavoastră, de câteva decenii bune,
preferaţi sa faceţi turism fără automobil, avion sau vapor. De tren va folosiţi
numai ca „intermediar", fiindcă, oricum, Bucureştiul nu se sprijină pe munţi ca
Piatra Neamţ, oraşul în care aţi copilărit.
— Daţi-mi voie să corectez puţin această impresie a dumneavoastră
despre mine şi atitudinea mea faţă de turism. Desigur, eu consider că turismul
nu înseamnă doar o deplasare (pe cât posibil cu mare viteză) de colo până colo,
cu diferite mijloace de locomoţie; dar nici nu m-am gândit să spun că turismul
s-ar putea lipsi de ele. Îmi place să folosesc toate aceste mijloace fie, cum
spuneţi, ca „intermediar", fie ca posibilitate de a străbate ţinuturi frumoase, de
a mă bucura de perindarea priveliştilor, oamenilor şi locurilor, ceea ce, de fapt,
este chiar un scop al turismului. Este adevărat că prefer drumeţia pe jos sau pe
bicicletă, care dau posibilitatea unei adevărate apropieri de natură, răgaz
pentru contemplare şi po deasupra satisfacţia efortului fizic, a destinderii
active, ceea ce, pentru mine cel puţin, este şi o plăcere, şi o necesitate.
Aşa că, pe lângă drumurile pe munte (pe care, din păcate, nu mi le pot
îngădui atât de des pe cât aş dori), practic tot timpul un „turism mic": plimbări
în jurul oraşului ori, ceva mai lungi, pe bicicletă, îmi pare curios însă cât de
puţini oameni merg cu bicicleta în ţara noastră. Am impresia că e, pe de-o
parte, un fel de prejudecată învechită (bicicleta ar fi ceva neserios, un obiect în
jocul şi preocupările copiilor şi adolescenţilor); pe de altă parte cred că avem
de-a face cu o supraestimare – cam primitivă – a automobilului; pentru unii,
„maşina" echivalează cu o patalama ce proclamă la vedere superioritatea
posesorului, mai ales faţă de umila bicicletă. În realitate, bicicleta este un
mijloc de turism deosebit de practic şi de plăcut, la orice vârstă. De la o
plimbare într-o dimineaţă de duminică, până la o vacanţă pe două roţi, se pot
întreprinde tot felul de drumuri. Nu cred să existe oraş în România care să nu
aibă În împrejurimi locuri frumoase, accesibile cu bicicleta. Să nu uităm: cu
bicicleta se merge foarte bine şi pe poteca de pădure, şi printre lanuri, şi pe
marginea unor drumuri ce ar descuraja pe automobilişti.
Cu siguranţă că la noi este încă prea intensă naiva fascinaţie a
automobilului şi de aceea turismul pe bicicletă rămâne doar pe seama
adolescenţilor – nu prea mulţi – şi a câtorva bătrâni ciclişti înrăiţi, ca mine. Eu
sunt un adept al bicicletei! Este semnificativ, în acest sens, că în ţările în care
automobilul a ajuns să satureze drumurile şi să tiranizeze viaţa cotidiană, s-a
produs deja un fel de pornire spre eliberarea de sub această tiranie; în multe
ţări folosirea bicicletei, mai ales în timpul liber, a devenit din ce în ce mai
răspândită. Fără a mai vorbi de Olanda sau Belgia, cu veche tradiţie ciclistă, în
S. U. A., chiar în templul „zeului automobil", numărul bicicliştilor a crescut
exploziv, şi numai în ultimii 4-5 ani s-au construit peste cinci mii de kilometri
de căi speciale destinate bicicletelor. Asemenea căi pot fi amenajate pe lângă
şoselele existente sau pe trasee anume, de interes turistic. Nu mai pun la
socoteală (căci în această privinţă s-au şi scris broşuri întregi, cât se poate de
ştiinţifice) că exerciţiul fizic practicat prin mersul pe bicicletă este cel mai
potrivit mijloc pentru menţinerea în bună stare a organismului omului de la
oraş, sedentar şi tensionat nervos.
— După această pledoarie pentru turismul cu pedale şi „turismul mic",
cum îl numiţi, intenţionăm să transferăm discuţia în domeniul amintirilor, la
propria dumneavoastră activitate, privită în contextul mişcării turistice din
ţară. Ne interesează îndeosebi istoria Clubului alpin român. Bineînţeles că ne
vom nota şi opiniile pe care le veţi formula în legătură cu nivelul, organizarea şi
desfăşurarea activităţii turistice actuale. Suntem convinşi că aveţi şi
dumneavoastră ceva de spus în această privinţă. Până atunci v-am ruga să
evocaţi anii aceia de început.
— Eu mi-am început activitatea turistică simplu şi, pot să zic, spontan:
am copilărit într-un oraş de sub munte. În timpul liber mă împrăştiam cu alţi
copii pe dealurile din jur, apoi în ocolişuri mai largi şi, în fine, în excursii
adevărate. Ţinutul Neamţului este admirabil pentru drumeţie. Are ceva nespus
de plăcut şi variat – de la dumbrăvile de stejari rotaţi cu aristocratice
perspective de parc englezesc, prin vesela pădure de fag picurată cu lumină,
până la severitatea verticală, de catedrală umbroasă, a brădetului. Printre
păduri luminează fâneţele, poienile de o bogăţie florală policromă care-ţi ia
ochii. Din mijlocul acestei naturi bogate şi blânde se ridică un munte –
Ceahlăul – cu totul aparte. Nu e un munte mare, mai degrabă modest, dar se
saltă aşa dintr-o dată, înconjurat de văi adânci şi cu o semeţie de pereţi
verticali, turnuri ogivale şi coloane neverosimile cu pălării în vârf, aşa că pare
un neasemuit colos. Cantemir, care nu-l urcase dar îl admirase din mai multe
părţi, îl aprecia atât de hiperbolic încât afirma că vârful lui este mai presus de
nori şi, ca atare, pe el nu se depune zăpadă.
Aşa că, având ţinutul fermecător al Neamţului în jur şi fascinaţia
Ceahlăului în faţă, pe la 12-13 ani eram un drumeţ destul de încercat. Desigur,
pe atunci nu prea existau organizări turistice, drumuri marcate, cabane. Nu
existau şi gata! Mergeam, aşa cum scria bădia Hogaş, pe poteci ciobăneşti sau
fără potecă, cu tarhatul în spate (n-aveam Pisicuţa ca dumnealui), dormeam la
foc sau la stână şi. dacă ne ploua, până la urmă tot ne uscam. Prin anii 20, pe
Ceahlău se afla doar semiruina unei cabane ridicată de mult, pe la începutul
secolului, de o asociaţie din Iaşi. La Lacu Roşu, chiar unde se află azi centrul
staţiunii, ne adăposteam într-o fostă cazemată de beton, rămasă din timpul
primului război, după ce treceam, escaladând bolovanii şi uneori prin apa
repede, Cheile Bicazului.
Apoi am început să cunosc şi alţi munţi, am aflat de asociaţiile turistice.
Primul carnet de membru T. C. R. obţinut pe la 17 ani îmi dădea un sentiment
de maturitate turistică. Odată cu studenţia, la Bucureşti, muntele cel mai
accesibil era, bineînţeles, pe Valea Prahovei, în Bucegi. Băteam drumurile
cunoscute, pe Piatra Arsă, la Peştera, la Omu, de-a lungul platoului Bucegilor,
care, să spun drept, cu înfăţişarea lui morocănoasă de stearpă uscăciune
tibetană, nu mi-a plăcut niciodată. Dealtminteri, aşa-i şi spuneam
platoului:Tibetul". Porecla a fost dată, cred, de fraţii Ţiţeica şi a prins. Se şi
stabilise un ritual autentic tibetan: când ieşeam din urcuş, sus în platou, ne
salutam ceremonios scoţând limbile unii la alţii şi înciinându-ne profund. Mai
târziu, m-am împrietenit temeinic cu Făgăraşul, cu Retezatul, cu Rodna şi cu
încă o bună parte din munţii noştri.
— Cu tot acest, să-i zicem, cvasiresentiment pentru Bucegi, studentul în
medicină care aţi fost, apoi medicul Barbu Nestorescu a devenit un mare
drumeţ pe căile umblate sau puţin umblate ale masivului. Excursiile pe cărările
Bucegilor v-au consolidat prietenii mai vechi, v-au oferit posibilitatea sa
cunoaşteţi oameni noi. Aţi activat mult în cadrul Clubului alpin român, alături
de alţii, pomeniţi în colocviile noastre anterioare cu pionierii turismului
românesc. Pe. dumneavoastră v-am ruga să evocaţi, în continuarea ideii
enunţate, momentele principale din istoria asociaţiei.
— Am descoperit curând că partea frumoasă a Bucegilor este abruptul
estic, ale cărui văi, brâne şi creste dau nenumărate posibilităţi de drumuri şi
privelişti impunătoare. Prin aceste locuri am cunoscut un grup de tineri care
practicau alpinismul. Grupul lor făcea parte dintr-o asociaţie turistică mai
mică, dar destul de activă – A. D. M. I. R. Deşi erau acolo destul de mulţi
oameni care mă atrăgeau, în ansamblu, atmosfera nu-mi era pe plac. Exista un
fel de convenţionalism cam plat, de mic-burgheză „excursie la cabană" (dealtfel
şi titulatura asociaţiei suna bombastic: „Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi
ai României", meşteşugită ca să iasă A. D. M. I. R.!). Nu ştiu cum, dar ceva mă
deranja acolo, pe mine şi pe alţi câţiva, care doream poate altceva din
satisfacţiile muntelui. Ceva care-şi găsise în bună parte expresia în alpinism,
legat organic cu drumeţia de munte – dar cu mai multă bogăţie, cu bucuria
înfruntării obstacolului, chiar cu fiorul riscului – ceea ce constituie în sine o
împlinire psihologică.
Aşa s-a făcut că într-o bună zi ne-am găsit în sala cca mare a
Tribunalului vreo 10-15 „membri fondatori" (cât era numărul minim legal),
oarecum stânjeniţi şi nepricepuţi în cele legal-birocratice. Noroc că aveam între
noi un profesionist – avocatul Nae Dimitriu – care conducea operaţiile cu
acelaşi dinamism pentru care era apreciat şi pe munte. După ce am semnat pe
rând în nu ştiu ce registre şi formulare, ne-am regăsit în stradă într-o dispoziţie
nouă, situaţi pe o poziţie de importanţă, nu lipsită de un suficient orgoliu:
dădusem fiinţă unei noi „persoane juridice": Clubul alpin român!
— Clubul alpin român, din câte am reuşit să aflăm, era o grupare ceva
mai aparte, cu oameni destul de puţini – foarte puţini chiar faţă de miile de
membri ai asociaţiilor turistice mari (T. C. R., S. K. V.) – dar care activau cu
toţii într-un spirit de adevărată prietenie, nu numai de colegialitate de club. Era
interesantă diversitatea formaţiilor profesionale şi a ocupaţiilor membrilor
clubului: profesori, muncitori industriali, medici, funcţionari, studenţi, ingineri,
farmacişti, artişti, scriitori, chiar şi un preot. Toţi va regăseaţi strânşi laolaltă în
jurul unei preocupări comune: bucuria munte'ui. Majoritatea eraţi bucureşteni
şi buştenari, dar nu lipseau braşovenii, sibienii şi alţii chiar din locuri mai
îndepărtate de munte. Dar care era atmosfera în cadrul asociaţiei?
— Atmosfera clubului era deosebit de tonică şi prietenoasă. Oamenii se
cunoşteau bine, se asociau în grupe potrivite pentru diversele trasee plănuite,
pe care cei mai înaintaţi în ale tehnicii le conduceau, iniţiind şi pe novici. Nu se
puneau probleme de ambiţii, de precedenţă sau de ierarhie oficială; de la sine
înţeles era respectul unanim faţă de preşedintele clubului, inspirat în mod
natural de personalitatea atât de simpatică şi impunătoare a doctorului Vasile
Ste-opoe. În fond, alcătuisem spontan o adevărată mică democraţie, ai cărei
membri trăiau într-o armonie,frăţească" (după cum se exprima într-un articol
despre România un alpinist italian care făcuse ascensiuni în munţii noştri şi
cunoscuse Clubul alpin).
Îmi cereţi să va vorbesc de momentele principale din istoria asociaţiei. N-
ar fi greu, dar pentru exactitatea faptelor şi datelor e mai bine să consultaţi
paginile buletinului Clubului alpin român.
Revista, cu numele de,Buletinul alpin", apoi. Buletinul Clubului alpin
român", a apărut la începutul anului 1934 şi avea ca prim-redactor pe Nae
Dimitriu. El a condus publicaţia până în 1938, dar priceperea şi entuziasmul
lui nu au lipsit nici un moment, până când, odată cu războiul, revista nu a mai
putut apărea.
Asociaţia turistică Clubul alpin român a luat fiinţă tot în 1934, fiind de
fapt continuatoarea programului şi concepţiilor elaborate în cadrul,Grupării
alpine", formată în sânul asociaţiei A. D. M. I. R. prin 1932.
Realizările asociaţiei au fost multe; amintesc doar remarcabila realizare a
Căminului alpin din Buşteni, inaugurat la 6 august 1939. Apoi numeroasele
trasee în premieră, şcoala de alpinism, traseele colective de iniţiere, care au
deschis drumul alpinismului românesc. Tot revista vi le poate arăta pe larg şi
ilustrat. Vreau să va spun însă că ceea ce mi-a rămas pentru toată viaţa din
anii petrecuţi în această asociaţie este amintirea acelui suflu de avânt şi voie
bună, de frăţietate în plăcerea reunirii cu natura, cu ce are ea mai frumos, într-
un grup de oameni cu care mă simţeam totdeauna aproape şi în largul meu.
Desigur, alpinismul are şi o latură de competiţie: se aleg „aşi” care realizează
isprăvi deosebite şi care focalizează admiraţia tuturor. Dar solidaritatea aceea
prietenească nu s-a dezminţit niciodată între membrii clubului, iar rivalităţile
sportive erau, într-adevăr, sportive. Dealtfel pura măiestrie tehnică nu domina
exclusivist preocupările clubului. Noi considerăm că alpinismul, oricât de
tehnic ar fi, se îmbină cu bucuriile drumeţiei, care ne rămân şi mai târziu, când
mijloacele fizice nu ne mai îngăduie severa înfruntare cu stânca. Aşa se explică
faptul că toţi cei din generaţia mea, şi mai vârstnici chiar, au rămas şi acum
credincioşi muntelui. Unii, excepţionali, ce-i drept, ca Niculae Baticu sau
Emilian Cristea (care n-o să se supere că l-am pus în generaţia mea, măcar că-i
mai tânăr ceva) abordează şi astăzi diricultăţi alpinistice de nivel remarcabil.
Azi, serii noi şi mai numeroase de tineri practică un alpinism de mare
calitate tehnică şi ţin să cred că s-a păstrat şi acea atmosferă de bărbătească şi
limpede tovărăşie alpină, fiindcă cei ce iubesc muntele şi natura nu pot fi altfel.
— E drept şi frumos ceea ce spuneţi, tovarăşe doctor: „cei ce iubesc
natura nu pot fi altfel". Pornind de la această afirmaţie, dorim să va adresăm o
nouă întrebare: Ce aveţi de spus, ca marc. iubitor al naturii, despre poluare.
— Din păcate, natura se zbate pretutindeni din greu sub loviturile din ce
în ce mai grave pe care i le dă – uneori inevitabil, dar adesea fără necesitate şi
discernământ – tocmai dezvoltarea civilizaţiei. La noi, interferenţa tehnicii şi
industrializării lasă din fericire încă multă natură sănătoasă. Ce este însă
jalnic, este „poluarea umană". Desigur, este bine ca un număr mare de oameni
să poată lua contact cu natura, să se învioreze şi să-şi îmbogăţească viaţa cu
bucuriile muntelui, mării şi drumurilor. Dar, îmi pare mie, şi-au făcut loc unele
concepţii eronate asupra a ceea ce se cheamă „turism" şi s-au instaurat
obiceiuri deplorabile, care tocmai împiedică turismul civilizat. Adăposturile
destinate odihnei celor ce au străbătut drumurile munţilor au degenerat uneori
în localuri de petrecere pentru unii.
Recent am aflat cu mulţumire că s-a început cu scoaterea băuturilor
alcoolice din cabanele de munte. O asemenea măsură este binevenită, dar legile
şi măsurile, oricât de bune, nu pot face totul. Este o problemă de educaţie
cetăţenească, de dezvoltare a omeniei, pentru care trebuie să contribuim toţi,
pe toate căile.
Ţin însă să subliniez că am avut adesea plăcerea să întâlnesc pe munte
grupuri de tineri plini de sănătate fizică şi morală, primind din plin tot ce le
oferea natura, dornici să vadă, să afle şi să înţeleagă. Am credinţa că nu sunt
puţini aceştia. Lor trebuie să li se lase locul şi liniştea la care au dreptul, să li
se dea putinţa de a îndrăgi şi mai mult muntele şi tot ce-i mai frumos în ţara
noastră.
— Iertaţi-ne ca insistăm. V-am ruga, totuşi, să circumscrieţi răspunsul
mai concret sensului întrebării pe care v-am adresat-o. Ne interesează, adică,
părerea dumneavoastră în legătura cu poluarea tehnică a naturii.
 — La noi în ţară poluarea tehnică a naturii nu mi se pare, cu câteva
excepţii, a fi ajuns la proporţii prea serioase. Desigur, ar trebui să se înlăture,
de pildă, valurile de,ceaţă de ciment" care sufocă în unele zile părţi din Valea
Prahovei. Dar tocmai pentru că nu suntem încă în faţa unor poluări prea grave,
ar fi timpul să se intervină temeinic pentru a nu lăsa să se întâmple ce s-a
întâmplat în alte ţări cu unele admirabile zone naturale, distruse de exploatări
lacome sau de proliferarea în zone turistice a industriilor.
Pe de altă parte, nu orice realizare tehnică strică numaidecât natura.
Lacurile create pentru marile hidrocentrale au adus în sânul munţilor
admirabile privelişti noi; drumuri trasate pentru nevoi indu-triale au deschis
căi prin locuri minunate.
Aş observa însă că multe efecte neplăcute s-au produs (paradoxal, dacă
vreţi) tocmai prin „amenajări turistice" nepotrivit concepute. Aşa, încă de mult,
la Babele din Bucegi s-a făcut o mare greşeală: construirea în acel loc a cabanei
Babele, care a degradat, aproape iremediabil, acest rar şi impresionant
monument al naturii. Când nu exista cabana şi ajungeai sus pe culme, mai
ales urcând dinspre est, rămâneai cu răsuflarea tăiată aflându-te deodată în
mijlocul acelei hore fantastic de incredibile de forme împietrite. Acum
banalitatea acestei căsoaie instalate chiar între stânci (ba chiar cu distrugerea
unora din ele), la care se adaugă poluarea peisajului cu toate reziduurile unei
proaste gospodăriri, a anulat aproape frumuseţea stranie a locului. Asta s-a
întâmplat acum vreo patruzeci de ani, dar nu pot să nu mă tem că n-ar putea
sa mai cadă victime şi alte monumente ale naturii, dacă nu se vor chibzui cu
seriozitate şi competenţă diversele amenajări noi ce se fac.
Asemenea nenorociri nu s-au abătut numai asupra unor mari
monumente naturale, ci – uneori pe scară dezolant de mare – asupra unor zone
care pot oferi locuri de ieşire în natură, aflate în jurul oraşelor. Păduri şi lunci,
altădată fermecătoare şi caracteristice, cu flora şi păsăretul lor, au fost
„amenajate" atât de radical încât au devenit o reţea de tălpi de asfalt, cu
grupuri rărite de copaci rămase printre ele şi mai ales au fost împănate cu
multe – prea multe – chioşcuri, bufete. Or, tocmai aceste zone sunt preţioase şi
ar trebui cu grijă şi pricepere conservare (în nici un caz „supra-amenajate") în
jurul oraşelor, fiindcă turismul nu înseamnă numai munte sau mare. Omul cu
ochii deschişi spre frumos poate găsi colţuri de natură încântătoare aproape
oriunde.
— Cum ar putea sprijini ideea pentru care pledaţi literatura turistică, de
exemplu.
— Literatura turistică? Mie mi se pare destul de redusă încă această
literatură. Grosul tipăriturilor turistice îmi pare orientat aproape exclusiv pe
„itinerare auto" şi cu o informaţie seacă, uneori incompletă şi chiar inexactă.
Dacă ne gândim puţin, în literatura noastră muntele şi drumeţia nu
ocupă un loc prea mare. Afară de modelul inimitabil al lui Calistrat Hogaş, şi de
unele mari fresce sadoveniene, eu n-aş putea să spun că vreo altă operă
literară, chiar cu subiect de munte şi turism, ar fi avut într-adevăr darul să-mi
răscolească dorul acela minunat de munte şi de codru verde.
 Îmi pare rău de această constatare cu atât mai mult cu cât sunt convins
că literatura turistică poate fi interesantă şi poate stimula dorinţele de a vedea
şi înţelege natura, poate face o operă educativă de valoare pentru tineret. În
această privinţă am remarcat cu satisfacţie câteva scrieri bune realizate în
ultimii ani ca şi multe materiale din revista „România pitorească", din care aş
cita ca un frumos exemplu articolele limpezi şi pline de dragoste de munte ale
lui Emilian Cristea. Este o cale foarte bună, care trebuie continuată şi
amplificată.
— Circulă, de la o vreme, diferite teorii în legătura, cu originea unor
monumente ale naturii. Un sculptor, Constantin Vieru, afirmă de pildă că
Babele din Bucegi ar fi creaţii ale unei civilizaţii străvechi. Putem da crezare,
oare, unor asemenea interpretări?
— În legătură cu aspectele şi fenomenele din natură cu caracter mai
deosebit circulă, de multă vreme, aş putea spune de totdeauna, tot felul de
povestiri extraordinare, legende şi fantezii, unele interesante, altele de-a dreptul
nereuşite. Aşa, ca să ne limităm la munţii noştri, încă de la începuturile
literare, Gheorghe Asachi, dealtfel turist meritoriu la vremea lui, născoceşte o
istorioară naiv-patriotică despre frumoasa fiică a lui Decebal, pe nume Dochia,
care, văzându-se în pericol de a fi răpită de Traian (romanii fiind cunoscuţi
răpitori încă de pe vremea Sabinelor), s-a prefăcut, cu oile ei cu tot, în stânca
ce poate fi văzută şi azi pe Ceahlău. De fapt, o stâncă zisă Dochia există pe
acolo şi există şi o legendă autentic populară, numai că personajul este
străvechea „Baba Dochia", cu rădăcini în tradiţii din depărtări preistorice.
Apoi, fantezia naivă a lui Asachi s-a transpus în teorii cu pretenţii de
seriozitate. Desigur, trebuie să admitem că imaginaţia poetică şi artistică poate
fi stimulată de multe forme insolite din natură, iar dacă această stimulare are
drept rezultat o operă de calitate, cu atât mai bine. Dacă însă rezultatul este o
teoretizare pseudo-ştiinţifică, nu mai are haz.
Când scriitori, pictori, sculptori sau diverşi „amatori" construiesc teorii
despre originea Babelor din Bucegi, parcă nu se potriveşte. Nu cred că mai este
necesar să explicăm originea acestor forme curioase de roci; oricare manual de
geografie fizică le descrie amănunţit şi le lămureşte geneza.
Uite, ca să revenim la literatura incipientă: când Bolintineanu declama
cu patos:în Peşterea Carpaţilor de mergi un ceas mai bine/ Vezi Templul
Pacinaţilor ce cade în ruine". – el n-avea nicidecum vreo revendicare arheologică
asupra existenţei sau riturilor,Pacinaţilor", ci se mulţumea să-şi reverse
imaginaţia romantică, drept care – chiar dacă nu e genial, e simpatic.
În schimb, clişeele cu „civilizaţii necunoscute', „opere de artă pierdute în
noaptea timpurilor" etc., nu au nimic de oferit iubitorilor de natură. Babele,
Sfinxul, Dochia şi oile ei sunt frumoase fiindcă sunt opere ale naturii însăşi şi
n-au nevoie de nebuloase interpretări pseudo-ştiinţifico-literare.
— Vă mulţumim l.
AURELIAN PIŢU.
Profesor, biolog. Organizatorul secţiei Banat a Turing Clubului României.
Preşedintele Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii a judeţului
Buzău. Propagandist de turism.
 TURIST POATE FI ORICINE – COPILUL, OMUL MATUR ŞI BĂTRÂNUL DE
ŞAPTEZECI DE ANI
— Văile şi munţii Banatului sunt o sinteză de frumuseţe naturală şi
comori de interes ştiinţific. Turistul contemporan, oaspete al acestor locuri, nu
poate rămâne indiferent în faţa ineditului pe care îl relevă, la tot pasul, părţile
Severinului şi ale Caraşului, regiunea Reşiţei şi a Moldovei Noi. Dolinele din
Caraşova sau cele din Iabalcea; Cheia Prolazului, cu pereţii prăpăstioşi, râurile
subterane, izvoarele dalmatine şi numeroasele peşteri, între care cea de la
Comarnic deţine, „fruncea”, constituie un adevărat tezaur de frumuseţi. Lor li
se adaugă monumentele făurite de mâna omului, prin secole de istorie: Podul
(de fapt, rămăşiţele lui) înălţat de Apolodor din Damasc, arhitectul împăratului
Traian, castelul lui Iancu din Hunedoara, grandioasa construcţie socialistă de
la Porţile de Fier – operă cu rezonanţe multiple a unei prietenii tradiţionale a
două popoare vecine – românii şi iugoslavii.
Dar câte alte monumente, vechi sau noi, creaţii ale erelor geologice sau
ale omului, şi el făurar milenar prin această „ţară", nu se întâlnesc în Banat!
Totuşi, valorificarea lor din punct de vedere turistic a început târziu, chiar
foarte târziu. Cum explicaţi acest lucru, tovarăşe profesor?
— Nu-i greu să explici acest lucru. Ba, e chiar foarte simplu. Important e
să cunoşti o realitate: data când, în Banat, s-a înfiripat o activitate turistică
organizată şi conştientă, care şi-a propus să valorifice bogăţia turistică a
regiunii. Or, cum noi nu avem încă o istorie a turismului, e destul de dificil să
afli când s-a produs evenimentul. Documentele referitoare la acea perioadă – va
previn că ea este foarte aproape de zilele noastre, doar câteva decenii! – nu stau
la îndemâna oricui, iar cercetătorii pasionaţi de cunoaşterea trecutului acestui
domeniu ne lipsesc! Din câte am înţeles din discuţii şi în urma schimbului de
scrisori pe care l-am făcut cu dumneavoastră, aş zice că sunteţi primii din
generaţia tânără care va ocupaţi de asta. Las la o parte, desigur, pe eruditul şi
mai vârstnicul cercetător, profesorul Valeriu Puşcariu, a cărui carte o aşteptăm.
Adevărul este că, în Banat, bazele unei asociaţii turistice au fost puse în
ziua de 19 ianuarie 1935. Actul înfiinţării asociaţiei ca şi acţiunile ei ulterioare
au fost consemnate în presa vremii. Documentele trebuie să fie păstrate în
arhivele personale ale unor martori oculari. Printre ei mă număr şi eu. Unele
din ele se găsesc, fără îndoială, la Biblioteca Academiei şi, poate, în alte
biblioteci publice. Cercetătorul le-ar putea da de urmă, dacă ar vrea.
— Organizarea târzie a secţiei Banat a Turing Clubului României nu
trebuie, credem, să ducă la concluzia că aici, mai înainte, n-a existat activitate
turistică sau că unele din bogăţiile şi ciudăţeniile solului şi subsolului
bănăţean n-au fost exploatate în interesul lui, de mintea omului. E notoriu
faptul că staţiunea Băile Herculane de azi, cu ape termale, sulfuroase şi
radioactive, a fost cunoscută din epoca romană. Podul lui Traian de la Drobeta-
Turnu Severin a fost amintit, cu scop de propagandă patriotică, în scrierile
cronicarilor, ale învăţatului stolnic Cantacuzino, în „România pitorească" a lui
Vlahuţă. Câteva peşteri au fost descoperite pe la începutul secolului; prin
munţii şi văile regiunii n-au hălăduit numai ciobanii, ci şi turiştii, cu mult
înainte de 1935.
 Cu siguranţă că, odată şi odată, cineva o să consemneze minuţios istoria
devenirii turismului în Banat şi va scoate la iveală surprize pentru noi care ştim
încă puţine lucruri până şi despre o călătoare celebră pe aceste plaiuri: Cora
Irineu. Până atunci, evocarea momentului înfiinţării secţiei Banat a Turing
Clubului României ar fi o sursă de informaţie extrem de utilă. Mai ales că ea ar
fi făcută de fostul secretăr general al secţiei.
— Cum aţi remarcat şi dumneavoastră, în Banat exista, ca peste tot,
pasiune pentru drumeţia în mijlocul naturii. Plecaţi din oraşele Timişoara,
Caransebeş, Lugoj, Făget, Reşiţa, călătorii, singulari sau în grup, puteau fi
întâlniţi adesea în excursii de plăcere şi de cunoaştere a frumuseţilor
dimprejurul urbei lor. Mulţi dintre ei erau chiar membri cotizanţi ai centralei
Turing Clubului din Bucureşti. Lipsea însă o asociaţie turistică şi, atunci,
intelectualii şi-au propus să o creeze. Evenimentul, petrecut la data amintită
deja, în clădirea liceului,Coriolan Brediceanu" din Lugoj, a fost consecinţa
imediată a unei intense activităţi de lămurire şi propagandă, desfăşurată timp
de aproape cinci ani de o seamă de drumeţi din Timişoara, Lugoj, Caransebeş,
Oraviţa şi din alte localităţi. Cu acel prilej, s-a stabilit şi programul de acţiune,
secţia având drept rază de activitate Banatul.
Planul nostru de muncă viza, în principal, două direcţii: organizarea şi
terenul. Pe plan organizatoric şi social-cultural ne propuneam să desfăşurăm o
muncă propagandistică susţinută pentru recrutarea de noi membri, dezvoltarea
spiritului turistic şi propăşirea turismului în zonă. În ce priveşte activitatea pe
teren, s-au întocmit planurile, schiţele şi borde-rourile tehnice pentru
executarea marcajelor turistice. Ele au fost aprobate şi executate, eşalonat, în
decursul anilor 1935-1940.
— V-am ruga să va referiţi mai pe larg la conţinutul plănurilor de
activitate a secţiei.
— Am să o fac, dar numai cu ajutorul documentelor aflate în posesia mea
şi precizând că nu amintesc decât o parte din acţiunile concrete. Despre toate,
cu povestea lor de amănunt, s-ar putea întocmi o monografie sau, în orice caz,
o lucrare amplă.
Deviza Turing Clubului României era:Prin turism la cunoaşterea şi
iubirea României" (articolul 4 din Statut). De aceea şi în secţia noastră s-a pus
problema educaţiei membrilor în conformitate cu statutele şi regulamentul T.
C. R. – realizarea adevăratului spirit turistic şi protecţia naturii. Pentru
dezvoltarea spiritului turistic au fost organizate conferinţe publice, cursuri de
informare şi cunoaştere, şcoala de turism din cadrul Politehnicii din Timişoara,
cursuri de schi. Dintre personalităţile care au conferenţiat, în urma iniţiativei
noastre, numesc aici pe academicianul profesor Emil Pop, Mihai Haret,
profesorul Valeriu Puşcariu, profesor inginer I. Protopopescu. Personal, ani
abordat teme ca: „Turismul şi importanţa lui”; Banatul turistic"; „Protecţia
naturii"; „Rezervaţiile şi monumentele naturii".
Membrii secţiei au publicat numeroase articole asupra frumuseţilor
naturale ale Banatului. Iată ziarele acestea cu filele îngălbenite de vreme –
„Vestul" şi „Generaţia nouă" din Timişoara, „Răsunetul" şi,Acţiunea" din Lugoj,
sau revistele „Luceafărul", „Pruncea", „Reşiţa pitorească" – au în coloanele lor
semnăturile unor reprezentanţi de vază ai mişcării turistice bănăţene: profesor
inginer Protopopescu, doctor Oprişa, doctor Bolboca, doctor Ioachim Miloaia,
profesorul Vânţan, doctor Iosif Nemoianu, inginer Pavel Goanţa, profesor
Gheorghe Nea.mţu, avocat Gheorghe Gârda. Revista Turing Clubului României
şi calendarele turistice („Enciclopedia turistică") ce apăreau la Bucureşti
publicau şi ele materiale de popularizare a fondului turistic din Banat. La Radio
Bucureşti s-au difuzat, mult măi des decât în zilele noastre, asemenea
materiale.
Pentru strângerea legăturilor şi cimentarea solidarităţii între membrii
secţiei au fost organizate agape colegiale şi serate dansante, al căror venit era
destinat, în întregime, lucrărilor pe teren. Trebuie să spun că astfel de reuniuni
erau precedate sau urmate de excursii colective în toate cele trei judeţe de
atunci ale Banatului, pe itinerare variate din Munţii Cernei, Munţii Poiana
Ruscăi, în Munţii Semenicului şi în alte părţi. De mai multe ori, secţia a iniţiat
excursii de lungă durată în Bucegi, Retezat şi pe Dunăre: Baziaş, Turnu
Severin, Galaţi. Pentru buna lor reuşită au fost angajate şi pregătite călăuze de
încredere: Nicolae Golopenţa zis Gongarul, din comuna Pecinesca, Paul
Pârvulescu din Zăvoiul Terna, Ion Păunescu, zis Gloazăr din Prisecena, Nicolae
Balaci şi Arsenic Balaci din comuna Borlova, aceştia din urmă fiind ghizi în
munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat. Era să uit numele unei femei, admirabilă
călăuză şi cunoscătoare a Munţilor Retezat: Magdalena Hamzu din Câmpu lui
Neag.
— Excursiile secţiei Banat a Turlng Clubului vizau doar realizarea
destinderii, ieşirea în natură, datorată plăcerii participanţilor?
— Orice excursie, ca dealtfel orice activitate turistică – nu am în vedere
aceea pe care o face personalul din sfera serviciilor – trebuie să urmărească
două direcţii principale: plăcerea, destinderea intelectuală şi fizică, pe de-o
parte, şi cunoaşterea, instruirea, pe de altă parte; noi am încercat să
demonstrăm, în plus, strânsă interdependenţă între protecţia naturii şi turism,
ideea că adevăratul drumeţ trebuie să fie pătruns de dragoste faţă le natură şi,
în consecinţă, să o ocrotească. Mi se pare mie că, azi, acest aspect al problemei
scapă, în bună măsură, atenţiei organizatorilor de turism. Numai aşa se explică
mizeria pe care o lasă în urma lor grupurile de turişti, fie la mare, fie la munte.
Dumneavoastră aţi văzut aspectul plajelor Mării Negre, seara, după ce pleacă
de pe ele turiştii?
— Vă mărturisim că, din curiozitate, în vara anului 1974, am numărat
coşurile de hârtie de pe plaja din faţa hotelului „Belona" şi a restaurantului
„Vraja Mării'" din Eforie Nord. Am găsit, în total, douăzeci şi una de asemenea
coşuri. Unsprezece din ele erau răsturnate în nisip şi roiau muştele în jurul lor.
Vă invităm, acum, să ne spuneţi prin ce s-a remarcat activitatea de teren
a secţiei Banat a Turing Clubului României.
— Realizarea marcajului a constituit preocuparea centrală a secţiei. În
acest sens, între anii 1935-1940, au fost marcate mai întâi potecile din jurul
staţiunii Băile Herculane, în lungime de 87 km. S-au marcat apoi potecile
Crucea Albă – Izvorul Jelerău – Domugled (albastru vertical, pe fond alb);
Crucea Albă – Izvorul Jelerău – Poiana Musuroane – La Şipot – Zgăul Prolazului
– Fabrica de var – Băi (roşu vertical); Uzina electrică – Crucea Ghizelii – Teşna –
Gura Craivii (albastru orizontal); Teşna – Prisecena – Zgliver (galben vertical);
Crucea Albă – Grota Şerbanului – Creasta Domugled I – Peştera Scoronişte –
Poiana Pădurii-Zgăul Prolazului (roşu-albastru vertical); Uzina electrică – Zgău
– Şaua Padinii – Vârful Şuscu – Izvorul Jelerău (albastru vertical); acestora le-
au urmat marcajele în Munţii Poiana Ruscăi (35 km), cele de legătură între
Poiana Mărului şi Retezat, pe valea Bistrei, peste Şaua Iepii, poteca de creastă
ce duce în Retezat la Lacul Bucura (100 km) şi altele.
În afara marcajelor, tot în scopul orientării în teren, din iniţiativa secţiei
Banat a Turing Clubului României, am pus pe piaţă, în vara anului 1937, două
noi hărţi: „Retezatul şi Ceahlăul" şi,Lacul Roşu". Prima avea ca autori pe Mihai
Haret şi Ion Protopopescu, a doua pe Ion Protopopescu şi profesorul universitar
doctor Neculai Macarovici din Iaşi. Ele au apărut la Institutul cartografic
„Unirea"' din Braşov, dar iniţiativa tipăririi şi executarea originalelor aparţin
secţiei noastre. Acestor lucrări li se adaugă Harta turistică a Banatului, la scara
l: 200 000 şi cea a regiunii Herculane, Teşna, la scara l: 50 000. Le semna
acelaşi Ion Protopopescu. Ca o completare spre vest a hărţii Retezatului,
colonelul în retragere A. Trica, a executat harta Muntelui Mic şi Ţarcu.
— În preocuparea membrilor secţiei a stat şi acţiunea de construire a
cabanelor şi adăposturilor în munţi?
— Da, Însă, din păcate, nu s-a putut realiza nimic concret. Intenţionam
să construim o cabană la locul numit Mătania. Adunasem în acest scop o sumă
frumuşică, dar a intervenit războiul. Am folosit, în schimb, în tot timpul
activităţii noastre, cu reduceri pentru membrii secţiei, casele de adăpost ce
erau proprietatea unor întreprinderi şi instituţii: Casa Luncani din Munţii
Poiana Ruscăi, vila Transilvania din staţiunea Băile Herculane, casele de
adăpost Dor de munte, Brădişor, cabana de pe Muntele Mic, casele de adăpost
de pe Semenic etc.
— La un moment dat, în cursul dialogului nostru, relevaţi, ca o direcţie
de prestigiu în activitatea secţiei, interesul pentru popularizarea monumentelor
turistice bănăţene, prin intermediul cuvântului tipărit şi al celui transmis pe
calea undelor radiofonice. Dumneavoastră aţi publicat chiar o lucrare intitulată
„Peştera de la Comarnic". A apărut în 1947, după ce, în 1946, în urma
referatului întocmit de Valeriu Puşcariu, membru în Comisia monumentelor
naturii, peştera a fost declarată monument al naturii. Cu peste zece ani înainte,
în Editura „Cartea Românească", apărea, sub semnătura lui Aurelian Piţu,
broşura „Turismul şi importanţa lui"; ce v-a determinat să scrieţi?
— Între cele două războaie mondiale exista în România o bogată şi
variată literatură turistică. Se publicau ghiduri, hărţi, reportaje, monografii,
cărţi de economia şi teoria turismului. Cu toate acestea, nu toată lumea ştia
exact ce este turismul, nici masa mare a populaţiei, nici chiar oficialităţile.
— În broşura amintită, în articole sau conferinţe publice, aţi încercat să
definiţi noţiunile de turist şi turism. Nu eraţi singurul preocupat de asemenea
chestiuni. La noi s-au referit la aceste noţiuni, încercând să le găsească o
definiţie, Gabriel Dimitriu din Câmpulung, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia,
Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa şi atâţia alţii. Când apărea
cartea dumneavoastră puteau fi întâlnite în librării şi alte titluri şi alţi autori
ce-şi propuneau cam acelaşi lucru. Vasile A. Marinescu, de. pildă, publica în
1933 o broşură: „Rolul industriei turistice în economia naţională". Ceva mai
târziu, acelaşi autor tipărea „Contribuţii la dezvoltarea turismului în România",
o culegere de articole scrise Între 1933-1938, ce purtau titluri semnificative:
„Turismul ca factor de dezvoltare în viaţa unui popor şi de unire între ţări",
„Turismul şi economicul", „Turismul şi şcoala", „Turismul – sursă de venit
pentru stat". Un alt autor, Al. Halunga, publica, în 1937, o broşură pe o temă
similară: „Consideraţii despre turism", iar Constantin Băca, în 1943, o
„Introducere în economia turistică". Peste hotare, germanul Rauers în
„Kulturgeschichte der Gaststatte" cerceta istoria turismului În întreaga lume;
un alt german, Oppenheimer, în „Zur Soziologie des Fremdenverkehrs" scria
încă în 1932: „Omenirea datorează turismului cea mai mare parte din cultura
la care a ajuns". Erau acestea dovezi că turismul, cu tot cortegiul de activităţi
pe care le stimulează, cucerise atenţia cercetătorilor. Am adăuga că, pe la
începutul secolului nostru, mai precis, în 1914, la Dilsseldorf, la Universitate,
se ţineau prelegeri de turism, că, în 1925, la Roma, s-a înfiinţat o catedră de
turism; în 1929, în cadrul Universităţii berlineze, s-a creat Institutul de
cercetări turistice. La noi, turismul, ca preocupare ştiinţifică, e de dată mai
recentă. Dorim să numim aici Centrul de studii pentru cercetarea şi
promovarea turismului internaţional. La Academia de Studii Economice din
Bucureşti se prezintă studenţilor cursuri de turism. Dar să revenim la definiţia
turismului, la ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin turist, turism.
— Eu nu mai sunt la curent cu toate definiţiile contemporane ale acestor
două noţiuni. Aici, la Buzău, unde lucrez acum şi unde deţin funcţia de
vicepreşedinte al Comisiei judeţene de ocrotire a monumentelor naturii, mă
confrunt cu o mulţime de aspecte practice de mare importanţă. Revista
noastră. România pitorească" îşi refuză asemenea preocupări. S-a încercat
ceva, în acest sens, într-o culegere de studii. Mă refer la cartea intitulată
„Turismul – ramură a economiei naţionale". Ştiu însă că s-au propus diferite
formule pentru definirea turismului, dar una unanim acceptată nu există până
la ora actuală.
În ce mă priveşte, îmi place să cred că turist nu e omul cu muşchi
dezvoltaţi, capabil să se caţăre pe munţi şi să se hazardeze peste adâncurile
prăpăstiilor. Turist poate fi atât copilul cât şi omul matur, ba chiar şi bătrânul
de şaptezeci de ani; turist poate fi oricine, şi oriunde, dacă are iubirea de
natură şi dacă, din acest imbold, porneşte să o cunoască în intimitatea ei.
— În cartea publicată în 1935 scriaţi: „. Turism sau drumeţie e şi o zi
petrecută în pădure sau pe câmp; turism e o călătorie de plăcere, pe apă, cu
barca, pluta sau vaporul. Când o scoală vizitează o localitate pentru a cunoaşte
muzee, expoziţii, monumente istorice, se face turism. O excursie în mijlocul
naturii în bătaia vântului şi a soarelui, la marginea unei pajişti înflorite,
admirarea unor frumuseţi naturale, a unor căderi de apă, a unui răsărit sau
apus de soare, e tot turism; în general vorbind, turismul e cuvânt de origine
franceză; înseamnă gust de deplasare, de voiaj, de mişcare în aer liber, de
recreare în mijlocul naturii, de obosire chiar, dar de reconfortare şi înălţare
sufletească." Acestei definiţii, doriţi, astăzi, să-i faceţi vreo completare?
— O definiţie, niciodată, nu e ceva tabu. Ea e o sinteză, o formulare
făcută pe baza unor realităţi, unor experienţe diverse. În ea se include, desigur,
subiectivitatea celui care se încumetă să o lanseze. Dar o definiţie poate şi
trebuie să fie îmbunătăţită, ajustată în funcţie de evoluţia realităţilor şi a
experienţelor pe care le-a prins în formulare la un moment dat. Eu aş putea să-
mi îmbunătăţesc opinia despre ceea ce credeam atunci că înseamnă turism. Aş
putea sa adaug încă ceva la lungul citat pe care aţi avut amabilitatea să mi-l
amintiţi. Nu mult: „la mijloace de transport" aş adăuga avionul, bicicleta,
autoturismul, pe care, nu ştiu de ce, le-am uitat atunci; la capitolul „finalitatea
turismului" aş sublinia caracterul său educativ şi instructiv; în fine, aş
accentua, cu termeni mai exacţi, mai expliciţi, aspectele de ordin economic,
importanţa turismului ca factor deosebit în ce priveşte apărarea naţională,
sănătatea de ansamblu a poporului, interconexiunea dintre turism, ştiinţă şi
civilizaţie.
— În „Turismul şi importanţa lui" va refereaţi. totuşi, la aceste valenţe ale
turismului.
— Da, dar lucrarea aceea era o broşură, spaţiul ei era mic, în timp ce
problemele abordate ar fi necesitat o tratare amplă.
— Nu vă gândiţi să reluaţi, într-o nouă carte, chestiunile teoretice
vehiculate atunci!
— Nu, eu în nici un caz. Dealtfel, repet: tot ce am spus acolo au spus şi
alţii, prieteni de-ai mei, colaboratori apropiaţi sau înaintaşi. Recitiţi cartea
Bucurei Dumbravă, cărţile lui Mihai Haret, Emanoil Bucuţa, Valeriu Puşcariu
şi Vasile A. Marinaşcu. În fiecare veţi găsi afirmaţii teoretice despre turism.
Sunt cărţi care, de fapt, au pregătit şi au determinat legiferarea, prin actul din
29 februarie 1936, a mişcării turistice româneşti. După aceea s-au făcut lucruri
bune, până la război. Războiul a însemnat o stagnare în turismul nostru. Nu
totală, dar o stagnare, o epocă ce şi-a ales jertfe definitive pe mulţi dintre
teoreticienii şi practicienii turismului. Unii au căzut pe front.
După război, în turism, s-au înfăptuit lucruri deosebite. S-a amenajat
litoralul, s-au construit şi modernizat şoselele, tehnica a pătruns în inima
munţilor. Ţara e vizitată de tot mai numeroşi călători români şi străini.
Se cheltuiesc fonduri enorme pentru încurajarea şi dezvoltarea
turismului. Mai ales în construcţii. Cred însă că se face încă puţin pentru
educaţia turistului contemporan.
— Multă lume se plânge că propaganda privind educaţia turistului are
lacune serioase. Noi nu contrazicem această opinie, dar vrem sa remarcăm că
în ultima vreme în emisiuni de radio şi în coloanele revistei „România
pitorească" au fost abordate, într-un fel sau altul, aspecte legate de această
problemă. În „România pitorească" am întâlnit, periodic, rubricile S. O. S.-
natura, Redescoperirea muntelui şi Din evenimentele muntelui.
— Acestea sunt, evident, lucruri bune. Noi, la Buzău, încercăm să facem
cunoscut conţinutul unor astfel de materiale publicate în presă. Eu cred că şi
„Scânteia tineretului" ar trebui să publice articole de acest gen în coloanele
sale. Ar putea iniţia, în fiecare vara, adevărate campanii.
— Noi am adăuga că şi presa locală ar trebui să se ocupe de educaţia
turistică. O rubrică săptămânală ar fi, cu siguranţă, citită. Dar, pentru că
aminteaţi de Buzău, am vrea să convorbim puţin despre unele aspecte privind
turismul din judeţ. Documentarea noastră de până acum ne-a sprijinit să
formulăm câteva aprecieri. În primul rând am releva că zona dispune de un
patrimoniu turistic de invidiat. O natură generoasă a dăruit meleagurile
buzoiene cu munţi de un pitoresc aparte – dealuri, văi, chei şi câmpii. Aici se
află rezervaţia naturală din masivul Penteleu, cu arbori seculari şi specii rare
de orhidee. Aici întâlnim vulcanii noroioşi de la Berca-Beciu, „focul viu" de la
Lopătari, măsivele de sare cu lapiezuri. Să nu omitem monumentele de artă din
Buzău: Muzeul de istorie, Palatul Comunal, Biserica Episcopiei, construită în
1504 de Radu cel Mare şi refăcută în 1649 de Matei Basarab; Complexul
sculptural de la Ciolanu – Măgură; copia sculpturii lui Brâncuşi, din cimitirul
Dumbrava şi copia după „Cloşca cu puii de aur" constituie elemente de interes,
alături de casele memoriale şi de staţiunile balneo-climaterice cum ar fi Sărata-
Monteoru, Siriu sau Balta Albă. Noi am spune că această bogăţie turistică este
insuficient explorată şi exploatată. Am adăuga, în fine, că ne sunt cunoscute
eforturile pe care le depun organele de stat locale pentru ieşirea din anonimat şi
afirmarea din punct de vedere turistic a judeţului Buzău. Am consultat, în
vederea discuţiei cu dumneavoastră, un memoriu de prezentare întocmit de
Aurelian Piţu şi ing. Valentin Georgian. În el faceţi o serie de propuneri şi
recomandări privind valorificarea potenţialului turistic al judeţului. Dincolo de
asta, am reţinut încă o data, pasiunea dumneavoastră pentru natură, pentru
ocrotirea ei. Nu sunteţi buzoian, n-aţi fost nici bănăţean neaoş şi totuşi v-aţi
dăruit atâţia ani pasiunii de păstrare î frumuseţilor acestor locuri care v-au
adoptat.
— Eu sunt bucovinean, bănăţean şi buzoian. Acuma, din 1949, sunt
buzoian. Dar nu-mi uit meleagurile natale. Nici pe cele bănăţene nu le uit,
fiindcă le-am iubit şi am trăit ani mulţi în mijlocul lor. Printre oamenii lor. Cu
un singur lucru mă mândresc mai tare în viaţa mea: timp de 42 de ani am
pregătit şi educat generaţii de tineri ai căror ochi avizi de cunoştinţe şi noutăţi
îi simt, parcă, şi acum urmărin-du-mă. Am fost profesorul, prietenul şi
sfătuitorul lor. La catedră sau în munţi, uneori în ceasuri de cumpănă, pe
creste golaşe, am fost mereu alături de ei. Eu şi alţi prieteni de-ai mei, buzoieni
şi ei: Aurel Georgescu, Laurenţiu Stan, George Olaru, Ion Mihăilescu. Nu ne
scăpa nici o vacanţă fără sa organizăm o excursie de 8-15 zile, care se încheia,
întotdeauna, cu o analiză detaliată, ştiinţifică, a traseului parcurs, a
observaţiilor acumulate.
— Când aţi venit la Buzău existau preocupări legate de dezvoltarea şi
valorificarea potenţialului turistic al judeţului?
— Când am venit eu în oraş turismul nu se situa nici măcar pe postul de
Cenuşăreasă în preocupările autorităţilor locale. Numai Liceul,B. P. Haşdeu"
era activ în această privinţă. Atunci sau mai târziu i-am condus pe elevi în
Munţii Buzăului, în Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Parâng, Retezat, Apuseni,
pe Valea Dunării, în Banat, în Maramureş, în nordul Moldovei, la mănăstiri, în
Delta Dunării. Era greu la început şi am suferit adesea pentru neînţelegerea
ideii pe care doream s-o impun repede autorităţilor. Au trebuit să treacă
aproape douăzeci de ani – până în 1968 – ca să putem acţiona, ca să găsim
audienţa cuvenită la autorităţi.
— Suferinţa aceasta nu v-a risipit credinţa în viitorul turistic al
judeţului?
— Deloc! M-a îndârjit chiar, pe mine şi pe alţii, în special pe Valentin
Georgian de care pomeneaţi mai înainte. Din 1968, odată cu noua organizare
administrativă a ţării, la conducerea judeţului a venit un mare iubitor al
naturii, om hotărât să ridice oraşul şi judeţul la nivelul altor zone ale patriei.
Turiştii aveau mare noroc, astfel. Ţin să spun, de asemenea, că ne-a ajutat şi
ne ajută vicepreşedintele Consiliului popular judeţean. El este, dealtfel, şi
preşedintele Comisiei pentru protecţia mediului înconjurător din judeţ.
— Aţi vrea să menţionaţi acţiunile mari şi liniile principale în perspectiva
cărora s-a dezvoltat şi se va dezvolta turismul în judeţul Buzău?
— În memoriul intitulat „Amenajarea şi exploatarea patrimoniului turistic
sil judeţului Buzău", întocmit şi înaintat în toamna anului 1970, eu şi inginerul
Georgian indicam două direcţii principale:
1) dezvoltarea condiţiilor pentru practicarea turismului intern şi
2) dezvoltarea condiţiilor pentru atragerea şi canalizarea turismului de
tranzit.
Solicitam amenajarea şi valorificarea cadrului natu-ral-geografic, în
primul rând zona montană şi colinară, cu elementele ei: masivele Siriul şi
Penteleu, văile râurilor Buzău, Slănic, Siriu, Bâsca, Dealul Ciolanului, vulcanii
noroioşi etc. Am făcut propuneri referitoare la drumeţia de tranzit şi cea
automobilistică. Ne gândeam la „legarea" reţelei de marcaje turistice interne cu
reţeaua de marcaje a judeţelor învecinate, la necesitatea construirii drumurilor
moderne, pentru automobil, la hoteluri, moteluri.
— Ce s-a realizat până acum?
— În privinţa bazei materiale şi a ocrotirii naturii s-au făcut lucruri
remarcabile. Mi-e greu să le amintesc pe toate. A fost aprobat planul marcajelor
turistice în zona subcarpatică şi montană a judeţului. S-a trecut la
concretizarea lui. Sper că în vara lui 1975 acţiunea va fi încheiată în cadrul
iniţiativei pioniereşti „Asaltul Carpaţilor"; menţionez, de asemenea,
modernizarea drumurilor judeţene, electrificarea localităţilor rurale, construirea
hotelurilor, motelurilor, amenajarea campingurilor.
— Sunt folositoare pentru turiştii de pretutindeni: campingul de căsuţe
din Valea Buzăului, casa de adăpost de la Gura Milei, cea din masivul Siriul,
hotelul Pietroasa. Cele mai atractive obiective turistice par a fi, totuşi, tabăra de
sculptură de la Măgura şi Muzeul Pietrei. Am enumera şi vulcanii noroioşi.
Desigur, nu uităm nici o clipă vinul de Pietroasele, pe care, cum vedeţi, îl
gustăm cu zgârcenie, pentru că mai avem încă treabă şi e destul de târziu
astăzi.
Dumneavoastră, buzoienii, aţi făcut la Măgura un lucru extraordinar. Nu
numai sculptorii sunt cei care va mulţumesc pentru excepţionalele condiţii pe
care le-aţi creat. Vă caută şi va mulţumesc excursioniştii din toată ţara, cei de
peste hotare. Vin aici, cu siguranţă, tot aşa cum vin la Săpânţa, în cimitirul lui
Stan Ion Pătraş, cum merg pe Muntele Găina, în Dumbrava Sibiului, la
Răşinari sau în Cimitirul Bellu din Bucureşti. În Muzeul Pietrei aţi concretizat o
altă idee frumoasă: aţi adunat operele pietrarilor, cunoscuţi sau anonimi, şi le-
aţi expus privirii oamenilor: să se uite la ele cum se uită la „Măiastră" lui
Brâncuşi, cum se uită, uluiţi, la măştile lui Francisc Nistor din Sighetu
Marmaţiei,la icoanele lui Valeriu Vaida din Târgu Mureş, ori la colecţia de
fotografii a lui Ioniţă Andron din Neqreşti. Acestea sunt lucruri clare pentru noi.
Dar despre valoarea turistică a vulcanilor noroioşi, va rugăm sa ne furnizaţi
informaţii suplimentare.
— Nu mă surprinde nedumerirea dumneavoastră. E firească, şi mă bucur
că am prilejul să spun, din nou, câteva cuvinte despre acest fenomen al naturii.
Vulcanii noroioşi de la Berea, Pâclele Mari, Pâclele Mici, Beciu şi Plopeasa sunt
situaţi la aproximativ 25-30 km de Buzău. Sunt nişte ridicături conice formate
prin erupţie la suprafaţa pământului a gazelor degajate dintr-un zăcământ de
hidrocarburi care au antrenat apă şi nămol. Ni se înfăţişează în lumina
aromată a soarelui, sclipitori, metalici, uleioşi, ca un peisaj pustiu, selenar, plin
de mister. Conurile de argilă calcaroasă, cenuşie, întunecată, au înălţimi de 2-4
m. Unii sunt „stinşi"; alţii sunt,în activitate" şi în gura acestora – un adevărat
crater – bolboroseşte noroi de marnă înmuiată, aruncând gaze sub forma unor
băşici care cresc şi plesnesc. Par a fi nişte enorme pleoape ce se deschid şi se
închid, căci fenomenul se repetă la intervale mai mici sau mai mari şi fac să se
prelingă, din globul lor, noroiul în clocot, asemenea şuvoaielor de lavă. De
aceea, li se mai spune şi „vulcani fierbători". Interesant că pe solul astfel
format, sărat şi impregnat, se dezvoltă plante halofile, cum este arbustul
Nitraria Schoberi, unic în Europa şi căruia localnicii îi spun gărdurăriţă. Pentru
unicitatea lui, locul constituie un punct de atracţie turistică şi obiectiv de
studiu în atenţia cercetătorilor. Pe teritoriul judeţului se întâlnesc însă şi alte
rezervaţii şi monumente ale naturii. Le amintesc numai: Pădurea Frasinu – 175
hectare de o mare importanţă ecologică, genetică şi evolutivă, unica pădure de
frasin pufos din ţară; blocurile de calcar de la Sarea lui Buzău – 40 de blocuri
de culoare cenuşiu compact din perioada jurasică, aflate într-o zonă de depozite
de vârstă terţiară; rezervaţiile forestiere Tisa şi Viforâta de pe Penteleu; zona cu
mesteceni pe drumul spre vârful Siriu, crângul de liliac; focul viu de la
Lopătari.
— Sunteţi optimist în privinţa viitorului turistic al judeţului Buzău?
— Da, sunt foarte optimist! Mai ales fiindcă eu constat, cu deosebită
satisfacţie, că cele propuse în memoriul invocat în timpul dialogului nostru au
fost în mare parte realizate. Sunt convins că, până la încheierea cincinalului
1976-1980, Buzăul se va număra printre judeţele fruntaşe în materie de
turism, ocrotirea naturii şi mediului înconjurător.
FRANCISC NISTOR.
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a
VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru
ocrotirea monumentelor naturii. Arheolog amator.
 „MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE" „Sus pe
vârful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des
auditorului în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta
că iubiţi poezia şi vedeţi legătura ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză
pentru că erau parcă izvorâte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai
puternică.
— Atunci. Dar acum?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am
sporit-o prin muzeul căruia m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan
a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi acaparează tot timpul, însă
sufletul meu tânjeşte după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara
asta pe care să nu fi pus piciorul, şi nu o dată. Până în 1975 nu fusesem în
Parâng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am rezistat ispitei şi m-am dus.
Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu
vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul
care se întoarce acasă, după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele? Sunteţi orăşean. Aveau sighetanii
pasiunea excursiilor?
— Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca
mai toţi copiii şi ca toţi sighetanii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele"
Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de numai 800 metri. Apoi, pe
măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi până la munte
nu-i departe.
Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier,
însă minunea s-a produs într-o zi, când am văzut pentru prima dată nişte
schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu mai mare, Ludovic, frate geamăn
cu Vasile. Aveam vreo 6-7 ani, dar nu mă lăsam până nu mi le dădea şi mie, cu
riscul unor burduşeli.
— Erau atât de rare schiurile atunci prin acele locuri?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, când s-a înfiinţat
prima secţie a Turing Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar
20 de perechi de schiuri.
— După câte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş – un
an după înfiinţarea secţiei, iarna, când activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni
practicau acest sport. Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea
tineretului în rândurile noastre, prin dezvăluirea frumuseţilor iernii şi a
plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au
înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vârstnici, care au devenit prin
aceasta şi membri ai asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii
tuturor asupra marilor posibilităţi pentru practicarea sporturilor albe în munţii
noştri.
 Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal
pentru sporturi de iarnă, cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale.
Borşa are cea mai mare trambulină naturală din Europa, o pârtie olimpică pe
buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o diferenţă de
nivel de 840 m – pârtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de
asemenea, avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici
precipitaţiile sunt abundente, iar orientarea permite să se schieze şi în luna
mai. Acum aceste lucruri se cunosc în generai, dar pe atunci eram numai
câţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai
bune trasee, pe care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi
apoi duceam grupul. Iar cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gândindu-ne la câte surprize ascunde
zăpadă şi cât de nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram
oarecum antrenaţi. Noi am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În
februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii Traian Bilţu-Dăncuş şi
Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan – 1940 m.
Apoi alte masive, încât devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii,
în ocolirea obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-
au devenit ulterior colaboratori apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing
Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această muncă era
profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul. Dragoş Vodă" din Sighet. El era
iniţiatorul tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi
datorez o bună parte din cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea
pentru cunoaştere.
Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere.
Am amintit de cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa
concetăţenilor noştri de a cunoaşte Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rândul
asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia
maramureşeană de turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing
Clubului României s-a înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr.
Ilie Mari ş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru au constituit nucleul secţiei
noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al secţiei a
VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc,
iar eu secretar.
— Câţi membri număra secţia la constituire?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu
sediul în Bucureşti, care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în
anul următor. Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat
ca, încă de la început, să concentrăm atenţia în două direcţii: prima,
organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea potecilor şi
amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi? Tot prin contribuţii voluntare şi
serate dansante, conferinţe, ca în alte părţi?
— Altă soluţie nu era. Aşa am strâns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi
cheltuit pentru marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru
casele de adăpost ne mai rămăsese foarte puţin.
— Şi?
— A început „sfânta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina
electrică a oraşului, la alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din
buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după planurile noastre, să
construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a
făcut!
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată
câteva: Valea Vişeului, Pop Ivan – Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser,
circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului, Tătar, Izvoare, circa 44 de km.
Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti-Gutâi,
Crăceşti-Izvorul lui Pinteă-Drumul Măriuţei-Gutâi; Crăceşti-Izvoare. Acolo unde
se ridică acum o adevărată staţiune climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci
doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfârşit, aceasta n-a fost prima
noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lângă cabana existentă, s-au mai
ridicat două hoteluri moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este
de dată recentă şi nu mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe
să fie construit în 1942, dar războiul face ca lucrarea să fie abandonată şi abia
în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în forma în
care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe
Prislop, adevărata cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în
folosinţă parţial şi pe care apoi tot vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi
refugiul pe care l-am făcut la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m
altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe
Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între
Izvorul Cailor şi Gărgălău, locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la
Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul drum care ar permite automobiliştilor
să urce cu maşina până la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova!
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în
construirea cabanei,Prislopul". Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei
„buţinarii", 6-7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră drumul cel mai bun şi
cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun
punct de plecare spre Ineu – 4 ceasuri, şi spre Rodna – 3 ceasuri. La fel am
gândit şi la amplasarea celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în
această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi interesante, dar care să fie în
calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi
numai înşirând locurile de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi
aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sunt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea
turistică erau suficiente. Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de
sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu
ar fi să socotim câţi ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion
Coman, fostul director al Uzinei electrice, când eu am fost ales preşedinte al
secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile până la începerea războiului, când
am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a
dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, când s-a înfiinţat
Oficiul Naţional de Turism, iar eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La
începutul anului 1948, când oficiul s-a transformat în organizaţia,Turismul
popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am
primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea
de la Gura Fântânii-Borşa care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat
să lucrez în învăţământ, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua
muncă, deţinând în continuare şi funcţia de secretar, până în 1954. În acest
din urmă an situaţia din învăţământ s-a mai îmbunătăţit, iar filiala noastră,
vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru
mine a fost o mare uşurare, deoarece puteam în sfârşit să mă ocup de crearea
muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră?
— Şi una şi alta. Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma
stăruinţelor mele. Era o veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce
cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale etnografice. Colindam zilnic
cu bicicleta 80-100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam
cercetări căutând să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere
pungă mea săracă pentru achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care
nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani de-a rândul, mi-am
alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în
1954. Era încă sărac şi numai cu două secţii – istorie şi etnografic. Iar din lipsa
unor exponate reprezentative, valoroase, era neconcludent. Acesta a fost şi
motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decât în 1957 la l martie?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat
fonduri şi sprijin pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a
fost mai uşor.
 — Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era
mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche.
În anul 1878, dintr-o iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de
istorie şi istorie naturală. În anul următor acest muzeu este transferat liceului
reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe
organizarea unui muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu
ocazia Congresului profesorilor de geografie din România, desfăşurat în Sighetu
Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul realizat de
Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice,
industria casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest
muzeu să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din
Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rând cele două mari războaie, au făcut ca
aceste instituţii conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea
lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se salveze doar câteva piese de valoare,
care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi
datorită politicii juste de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului
cultural naţional, se creează condiţii pentru reînfiinţarea unui muzeu în
Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a muzeului
maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa până în 1967, nu?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru
reorganizare. Abia în anul 1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a
secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o concepţie modernă de expunere
a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii ale
culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a
depozitelor muzeului, a laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea
sectorului documentar etc.
Începând din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele
naturii, care îşi propune prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii
inter-carpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etno-grafice, care prezintă
principalele categorii ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii
ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura populară, textilele de interior, portul
popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să completeze expoziţia
de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rândul să
fie expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza
actuală, muzeul nostru are ca preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea
patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur, valorificarea lui, care se
realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter
temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizând
educarea tinerelor generaţii, a publicului în general, dezvoltarea sentimentelor
de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut strămoşii noştri, educaţia
estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va
obligă în continuare la cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile
dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea arhitecturii populare în
cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv
va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere
publicului vizitator din ţară şi din străinătate o imagine a acestei extraordinare
civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta
populară nealterată considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine
înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia pe lemn, pictura murală a
bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta
textilelor, portul popular şi ceramica, sunt elementele unei arte străvechi care
s-a perpetuat, s-a transmis cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie
până în zilele noastre. La o analiză mai atentă a acestor categorii ale artei şi
culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală
care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în
spiritualitatea românească. Dacă am încerca să definim, evident succint,
specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să subliniem
monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele
decorative şi în cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului
ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite tehnici, meşteşuguri şi industrii populare.
Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului maramureşean,
simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii.
Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi
internaţional prin sine, prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin
aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin filtrul sufletesc al
nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi
obiceiuri laice de iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la
Prislop", cu participarea a trei judeţe limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi
Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mar a, precum şi
grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului,
„Cimitirul vesel" din Săpânţa sunt doar câteva dintre comorile care atrag turiştii
români şi străini. Sigur, toate acestea petrecându-se în Maramureş, muzeul
etnografic are un rol important în organizarea lor, în menţinerea autenticităţii
lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi de
aceasta?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor
manifestări şi de conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din
moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării adevăratelor valori etnografice şi
folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele piese cu care
putem întregi patrimoniul existent.
Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, având în vedere
numele mai vechi al acestei instituţii, nu este altceva deocamdată decât Muzeul
etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată, deoarece este conturată deja
o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În felul
acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura
populaţiei din Maramureş. Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizând şi
condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat dezvoltarea acestei
civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în
aşa fel încât el sa poată fi oglindă cât mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cât mai complet întreaga gamă de
preocupări a locuitorilor săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în
general aspectele etnografice specifice, originale, ne-am îndreptat atenţia şi
asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de
gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la
munte, păstrate din cele mai vechi timpuri şi pe care ne străduim să le
concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut?
— Mai încape vorbă! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a
Izei, nu poate să nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă
pentru cunoaşterea regiunii. Se observă însă că este incomplet, mai ales după
acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai lipseşte ceva.
— Mai trebuie multe şi de aceea sunt mereu pe drumuri. Deocamdată
avem câteva case, o bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sunt
insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci căutăm, căutăm mereu,
ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul,
din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor
să faci un muzeu atât de complex, cum e acesta al meu, al nostru adică.
— De ce v-aţi corectat? Toată lumea ştie că dumneavoastră sunteţi
sufletul lui şi că datorită insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a
putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea că nu din vanitate aţi spus
al meu, ci pentru că sunteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu
vi se pare exagerat, aş spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vârsta de
pensionare, dar n-am să intru în pensie până nu văd muzeul pus pe picioare,
complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul.
În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, când totul se transformă,
avem o mare obligaţie morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi
strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor viitoare cine au fost ei şi cine
am fost noi, care sunt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce suntem în
stare. Se spune că omul cu cât trăieşte mai mult cu atât face mai mult pentru
alţii. Eu zic, cu cât faci mai mult pentru alţii, cu atât trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de
pildă, preocupările dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut
în acest domeniu.
 — Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea.
Ele se leagă, se împletesc şi duc spre un singur fir – istoria Maramureşului,
care îmi este atât de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice? Ce v-a
îndemnat?
— Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia
obiectelor etnografice pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am
studiat, m-am inspirat şi din „diplomele maramureşene', din alte documente
vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de
la Onceşti. Cerem scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se
află pe dealul „Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire
m-a făcut să mă gândesc că nu degeaba i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în
1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei dacilor liberi pe
aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după
cum am citit în revista „Studii şi cercetări maramureşene."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat
să continui. Am săpat apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la
lumină o aşezare fortificată din perioada târzie a bronzului. Aşa m-am
îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru
Vulpe un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza
Hadrian Daicoviciu, cu care discutam adesea despre săpăturile mele
arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care, de fapt, nu l-am
trădat niciodată.
— Sunteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor
naturii, din 1934. Şi acum sunteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi
câştigat acest titlu?
— Luptând o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor
sale, a tot ce a creat ea mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea
naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi
dumneavoastră vi se datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti,
de la Ministerul Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să
aducem din nou capre negre în Munţii Rodnei, unde au fost şi acum au
dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie, când
zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut.
L-am căutat cu disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie.
Da, acum sunt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest
nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii – peisaje, oameni,
case, detalii arhitectonice – de care va slujiţi în realizarea „operei"
dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat odată. Singur le-aţi făcut?
 — Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tânăr şi pe care, după
părerea mea, trebuie să şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să
facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi impresiile, dar constituie oricând un
argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice sunt
documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al
Maramureşului. Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să
conving diverse foruri de resort pentru reconstituirea celei mai vechi case din
Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna
Berbeşti. În plus, are o grindă, de aceeaşi vârstă cu restul lemnăriei şi din
aceeaşi esenţă cu acelaşi fel de cioplitură, pe care scrie „EDIFICAVIT FILIUS
VOLFIENSIS – 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur
punct, muzeul. Sau ne înşelăm?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu
voi avea linişte până nu-l văd realizat cum l-am gândit, aşa cum trebuie să fie
un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria!
CONSTANTIN MOTAŞ.
Profesor universitar, om de ştiinţă emerit. Biolog şi speolog. Iniţiatorul
speoturismului. Membru al Turing Clubului României. Fost preşedinte al
Subcomisiei monumentelor naturii din Iaşi.
SPEOTURISMUL VA AVEA LA NOI UN MARE VIITOR.
Cine vrea să-l întâlnească pe acest venerabil om de ştiinţă, fără o
înţelegere prealabilă, reuşeşte surprinzător de uşor dacă-i cunoaşte un vechi
obicei: plimbarea matinală prin Grădina botanică din Bucureşti. Prietenii
adevăraţi ştiu acest lucru şi nu o dată îi ies în întâmpinare pe aleile grădinii,
sau îi aţin calea pe scurtul drum pe care îl are de străbătut până acasă. Am
profitat şi noi de prima ocazie ce ni s-a ivit, cu toate ca am îndrăznit cu greu
să-i tulburăm meditaţia, căci, deşi se oprea adesea să cerceteze cu atenţie o
floare, un copac, o plantă oarecare, ni se părea că priveşte mai mult în
interiorul său decât la ceea ce îl înconjura. I-am mărturisit până la urmă
reticenţele noastre.
— Aşa par eu, absent. În realitate, sunt teribil de prezent la tot ce se
petrece în jurul meu. Nu tăgăduiesc nici o preocupare cerebrală, în acest timp,
stimulată, cred, tocmai de liniştea şi frumuseţea acestei grădini. În vreme ce
biologul din mine nu are astâmpăr până nu-şi domoleşte curiozitatea, sufletul
mi se revarsă, parcă, în faţa atâtor minunăţii ale naturii şi, după o asemenea
plimbare prin Grădina botanică, prin Cişmigiu, Herăstrău sau prin alte locuri,
mă întorc acasă odihnit, gata să muncesc ceasuri în şir.
— Sunt plimbări cotidiene?
— Da. Fac zilnic mici excursii prin Bucureşti, prin parcurile şi grădinile
lui, care sunt neasemuit de frumoase – Cişmigiul e unic în Europa – dar şi pe
străzi, aşa, aiurea. Sunt unele srăzi minunate, cu case frumoase, cu oameni
gospodari. Mie îmi plac mai mult cele vechi. Ele îmi reamintesc sau mă fac să-
mi închipui lumea de altădată, oraşul din trecut. Bucu-reştiul, după părerea
mea, este încă necunoscut, nu numai străinilor şi celor din provincie, ci chiar
nouă, bucureştenilor. Şi asta nu se cuvine. Bucureştiul are foarte multe
amintiri; aproape pe fiecare stradă se află un monument de arhitectură sau
istoric, o casă memorială, statui, biserici vechi, arbori şi arbuşti exotici care au
răsărit prin curţi cine ştie cum şi fără sa se ştie cine i-a adus. Fugim toată ziua
de colo-colo, fără să ne oprim o clipă, să ne uităm şi la bătrâna noastră urbe; n-
avem timp pentru ea.
— Poate că nu ştim să privim oraşul.
— Cred şi asta. Am observat şi excursiile care se fac prin Bucureşti, cu
autocarul. Du-te ici, du-te colo; o privire fugară din maşină şi apoi, din nou,
repede, mai departe, să nu pierdem nimic; dar aşa se pierde cel mai mult. La fel
şi duminica: toată lumea dă năvală la pădure, la Argeş sau în alte locuri de
agrement din preajma Capitalei. Acolo se face baie, se bea o bere rece. se
leneveşte la soare. Mai puţini cunosc locurile istorice de acolo, monumentele de
care este înţesat judeţul Ilfov: Cernica, Pustnicul, Mogoşoaia, Snagov. Apoi, mai
departe, în ţară, câte locuri minunate sunt!
— Se simte în vorbele dumneavoastră nostalgia vechiului drumeţ.
— Recunosc, am călătorit mult în ţară şi prin lume şi am văzut lucruri
extraordinare. Acum, la 83 de ani, mi-e greu, dar, cum vedeţi, tot umblu. Unde
nu ajung cu piciorul, umblu cu mintea; răscolesc amintirile, răvăşesc puţin în
depozitul lor şi reînvii imaginile, oamenii, toate.
— Nu ieşiţi deloc din Bucureşti?
— Ba da. Obligat de profesie, merg în străinătate şi prin ţară. Chiar acum
câteva zile m-am întors de la. Suceava.
— Vi s-a făcut dor de Moldova?
— Da. Am avut şi ceva treabă, dar am dat o raită şi pe la mănăstiri.
Regret că n-am ajuns şi pe la Vaslui.
— Meleagurile dumneavoastră natale.
— Sunt vasluian, dar am făcut studiile la Iaşi şi în Iaşi am locuit o vreme.
De el m-am legat mai mult. Şi ţinuturile Vasluiului sunt frumoase, dar parcă
mai plate. Oraşul are şi monumente. O biserică fără clopotniţă, mi-o amintesc
foarte bine. Când eram copil, cântam în corul ei. Apoi locurile istorice
mărturisind de Ştefan cel Mare, de alţi domnitori viteji ai Moldovei. Acum creşte
Bârladul, dar, şi mai mult, Vasluiul. Am stat şi în Dorohoi şi în Rădăuţi. Am
umblat şi la Botoşani, care îşi păstrează Încă aerul patriarhal. Am colindat,
cred, toată Moldova şi o cunosc, dar mi-e mai drag Iaşul, E mai romantic! El a
fost cântat de mulţi poeţi, între ei de Mihai Codreanu, care mi-a fost prieten. Şi
străinilor le place Iaşul şi le plăcea şi înainte. Are un fel de „genius loci"; e
aşezat pe coline ca şi Roma, cu Cetăţuia, Copoul, cu monumentele sale vechi,
cu strada Lăpuşneanu.
— Deci, dintotdeauna, Iaşul a fost un oraş turistic.
— Dintotdeauna! Afară de asta, aici s-au născut sau au trăit oameni
iluştri. Cu Sadoveanu, Codreanu, cu fraţii Teodoreanu – Păstorel şi Ionel –
mergeam des la hanul „Trei Sarmale" şi la „Bolta Rece", la cramă. Cu „conu
Mihai", cum îi spuneam, am fost şi la via lui, pe Copou, ne-am plimbat prin
împrejurimile oraşului sau am făcut excursii ceva mai departe. La Valea
Frumoasei nu am fost, însă am colindat mult împreună. Eram buni prieteni. Şi
acum păstrez scrisori de la el. Îmi scria, cu slova lui elegantă, mică şi
frumoasă, impresiile din străinătate. Aproape din fiecare ţară pe care o vizita
îmi scria. La Iaşi a trăit Alexandru Xenopol, un remarcabil istoric al ţării, care a
ţinut cursuri extraordinare, la Sorbona, despre istoria României; a ajuns şi
membru al Institutului de istorie al Franţei. Era un spirit remarcabil, de o vastă
cultură. Scria şi poezii.
— A scris şi o carte de călătorie.
— Exact! A călătorit mult şi ne-a lăsat impresiile sale. Dar cel mai mare
turist dintre profesorii ieşeni a fost Ion Simionescu. Era „cel mai mare călător
român", cum l-a botezat Traian Săvulescu. A călătorit pe jos, fără automobile,
cu bastonul în mână, la fel ca Hogaş, şi a străbătut ţara de la un capăt la altul.
Era un poet al naturii. Nu l-a ajuns pe Ionel Pop în subtilitate şi gingăşie, dar a
scris şi el despre tot ce a văzut pagini foarte frumoase. Opera lui numără
aproape 2 000 de titluri, majoritatea ştiinţifice însă, pentru că era om de
ştiinţă, cu studii la Viena şi Grenoble. Era membru al Academiei. El a pledat
mult pentru turism.
— L-aţi însoţit în drumurile sale?
— De puţine ori, şi mai mult prin Moldova; prin Muntenia niciodată. El a
plecat din Iaşi în 1930. Şi cu Paul Bujor, care mi-a fost profesor, am călătorit
puţin. Cel mai mult am umblat cu Borcea, căruia i-am fost, timp de 17 ani,
asistent, apoi succesor. Deşi era greoi, avea 100 de kilograme, îi plăcea să
călătorească. Avea maşină şi astfel, ne deplasam mai lesne. Făceam excursii
prin ţară, însoţiţi de diverşi specialişti străini; erau călătorii de studii, dar şi de
plăcere, îl întovărăşeam însă mai mult la bălţile de la Cristeşti, pe Valea Jijiei,
la Vladnicul – un lac cu păsări ca în Delta Dunării. Am fost cu el şi la Dunăre şi
în Deltă; ne interesa fauna apelor. Şi cu Grigore Antipa m-am însoţit adesea în
drumeţii prin ţară.
— Aţi cercetat, desigur, şi celelalte microdelte din România.
— Pe cele din Banat, cum e cea de la Satchinez, pe cele din Oltenia, pe
cele de la Traian din Dobrogea şi altele. Sunt nişte locuri minunate care, deşi
sunt rezervaţii ştiinţifice, pot fi valorificate şi din punct de vedere turistic.
Trebuie însă un turism bine organizat, pentru că există un oarecare risc, acela
de a tulbura vieţuitoarele.
— Credeţi, într-adevăr, că este posibil ca aceste locuri sa fie valorificate
din punct de vedere turistic?
— Cred. Însă excursiile vor trebui să fie liniştite, cu oameni serioşi, care
vor să vadă cu adevărat ceva interesant, care vor să înveţe ceva. Eu am
organizat asemenea excursii cu studenţii şi totul a decurs în bune condiţii.
— Dumneavoastră sunteţi, dealtfel, printre primii din ţară care aţi
organizat excursii de studii.
— Cu studenţii mei am făcut multe excursii în Moldova şi Muntenia. Am
colindat împreună malurile râurilor, lacurilor, prin văi şi pe munţi şi pe dealuri,
cu caietul şi ciorpacul în mână; le arătam „minunile naturii", cum zice într-o
carte a sa Haeckel. I-am învăţat să se inspire din frumuseţile naturii, indiferent
de ramura ştiinţifică pe care o vor îmbrăţişa: botanică, zoologie, mineralogie.
Am făcut asta din convingere că natura este mama noastră, a tuturor. Cine nu
cunoaşte natura, nu cunoaşte nimic, iar dacă o distrugem, ne distrugem pe noi
înşine, deoarece facem parte integrantă din mediul înconjurător. Aceste
excursii sunt cel mai bun mijloc de educaţie a elevilor şi studenţilor. Cel care n-
a văzut de aproape şi n-a luat în mână un melc, o insectă, o şopârlă, nu poate
fi considerat educat în ce priveşte natura. Eu pot să afirm că studenţii mei au
învăţat în privinţa aceasta. Şi acum, când mă întâlnesc cu unii dintre ei, îmi
amintesc cu plăcere de aceste mai mici sau mai mari escapade în mijlocul
naturii. Am şi scris despre rolul educativ al acestui gen de excursii şi al
turismului în general.
— Când spuneţi turism, vă gândiţi la drumeţie?
— Fără îndoială! Cu câtva timp în urmă, am scris în „Flacăra" un articol
în care am pledat pentru această formă de turism. Arătam acolo că sportul la
îndemâna tuturor este mersul pe jos. Ai timp să vezi frumuseţile din jur, să-ţi
subţiezi spiritul de observaţie asupra plantelor, animalelor, asupra oamenilor.
E sănătos şi relaxant. Cu maşina nu-i decât o goană continuă. Şi apoi turiştii
automobilişti sunt cei mai indisciplinaţi. E drept că nu ne putem lipsi de
mijloacele rapide de transport, dar să le folosim acolo unde trebuie şi când
trebuie. Nu sunt un conservator. Mă gândesc chiar la cosmoturism, adică la
voiajurile pe alte planete. Omul va găsi în curând soluţii pentru aceasta, va
inventa mijloacele necesare. Nu ştiu dacă cuvântul acesta este o invenţie a
mea, însă cred că este cel mai potrivit în ce priveşte viitorul turismului.
— Dumneavoastră aţi inventat un alt cuvânt, des folosit de la o vreme,
speoturismul.
— L-am folosit prima dată prin 1942-1943, într-una din lucrările mele şi
îmi place să pledez pentru el. Eu am creat freatobiologia; am studiat animalele
din pătura freatică şi, deci, am coborât şi în peşteri. Nu m-am amorezat de
întuneric, am studiat fauna subterană la lumina soarelui, dar am fost puternic
impresionat de fantasticele formaţiuni din aceste peşteri, de lumea aceasta
minunată, ascunsă în străfundurile pământului. Aş vrea ca toate aceste
frumuseţi pe care le-am văzut eu să poată fi admirate şi de alţii.
Am călătorit în multe ţări. Am fost în Insulele Lafoten, până dincolo de
Cercul Polar, la,Abisco Turisten Station". Am văzut şi multe peşteri din
străinătate, din Bulgaria, Franţa, Italia, Grecia, Cehoslovacia. Am fost în
Elveţia, Suedia şi în Norvegia. Consider că peşterile noastre nu sunt cu nimic
mai prejos decât cele din străinătate. Mi se par chiar mai interesante prin
sălbăticia şi particularităţile lor. Nu sunt amenajate însă îndeajuns.
— Credeţi că toate peşterile din ţara noastră ar putea fi amenajate pentru
turism?
— Nu, în nici un caz. Amenajarea unora dintre ele ar fi chiar o mare
greşeală, ireparabilă. Am participat recent la o reuniune care dezbătea
posibilităţile de amenajare turistică a şapte peşteri dintre cele mai frumoase. M-
am opus. Am arătat că, deocamdată, şapte sunt prea multe. Să încercăm cu
una singură pentru început şi să vedem cum merge; dacă rentează, dacă atrage
turiştii, ca în Cehoslovacia, la Demenova, Matzoca. Nu sunt de părere să pui
lumini roşii-albastre, ca în cele din Grecia, sau să le luminezi, cum sunt
străzile Americii; în peşteri trebuie puse lumini discrete, care să scoată în
evidenţă frumuseţile lor naturale. Am propus, în acest scop, peştera Meziad –
una dintre cele mai frumoase din ţară – sau Peştera de la Vadul Crişului, care
este aşezată într-o zonă deosebit de pitorească. Aici se pot construi hoteluri,
cabane, restaurante; pe deasupra, este aproape de un mare oraş – Oradea. Se
pretează şi pentru turism şi pentru studii ştiinţifice. Ar putea candida, de
asemenea, Cioaca cu brebenei. Să ne mulţumim cu Peştera Muierilor, dar să
lăsăm în pace Scărişoara.
— De ce?
— S-ar putea distruge fauna şi, în special, ar dispărea Pholeuon glaciale,
o mică insectă oarbă, relict glaciar, care există numai aici şi nicăieri în lume.
Despre acest pericol mi-a scris de curând şi un mare biolog din Toulouse,
Albert Vandel.
Acesta este marele risc al amenajării peşterilor pentru turism. Ar rămâne
fără faună, ca în America, şi, bineînţeles că în jurul becurilor s-ar dezvolta o
floră specifică. Nu mai vorbesc de distrugerile care se fac în timpul lucrărilor
sau după aceea. Chiar şi acum peşterile noastre suferă din această pricină.
Turiştii distrug stalactitele şi stalagmitele, concreţiunile cele mai frumoase; o
fac pentru „suveniruri", se iscălesc pe pereţi sau scriu tot felul de alte
bazaconii. La peştera Cloşani de pe Valea Motrului, de exemplu – care este o
agată de calcită, este ca o geodă cu pământ roşcat pe jos, o masă uriaşă de
cristal – fotografii au lărgit galeriile, au stricat pereţii numai ca să poată prinde
un unghi mai bun de fotografiat. Este un fapt incalificabil. De aceea, cred că,
înainte de a crea un speoturism, trebuie să formăm speofili capabili să apere
aceste minuni pe care picătura de apă le-a creat în milioane de ani şi pe care
unii le distrug cu inconştienţă în numai câteva secunde.
— Dar peşterile noastre sunt şi depozitarele altor comori, ca să spunem
aşa, arheologice, istorice, antropologice.
— Într-adevăr! Cred că în primul rând asupra acestora trebuie să ne
îndreptăm atenţia; desigur, după ce s-au luat măsuri corespunzătoare de
conservare şi protejare a elementelor ştiinţifice pe care le conţin. Mă gândesc
numai la valoarea incomensurabilă a unor peşteri, cum este cea de la Pescari
din Banat, cu picturi rupestre, la peştera Adam din Dobrogea, în care există un
templu, mitriac, cu o frescă bine păstrată. O inscripţie destul de vizibilă ne
spune şi numele ziditorului – Osimos. Am scris despre acest lucru în cartea
mea „Speologia în România". Acolo am vorbit şi de alte peşteri interesante din
munţi.
— Aţi colindat mult prin munţi?
— O, da. Ca oricare îndrăgostit de natură. Şi natura nu o vezi în jurul
casei. Nu se poate concepe ca un român să nu fie îndrăgostit de natură, însăşi
istoria poporului român este strâns legată de natură, încă de pe vremea când
oamenii umblau cu carul cu două proţapuri, şi chiar înainte. Eu am fost turist
prin profesia mea, dar am fost turist şi din plăcere, de voie. Am fost chiar
membru al Turing Clubului României încă din 1929 şi am luat parte de foarte
multe ori la activităţile sale.
 — Înseamnă că l-aţi cunoscut pe Mihai Haret!
— Sigur. El m-a făcut membru al clubului. L-am cunoscut într-o
împrejurare oarecare, la Sinaia, şi mi-a plăcut vioiciunea lui; era un om foarte
energic şi hotărât. Atunci mi-a zis: „Dumneata eşti zoolog, umbli prin munţi,
trebuie să intri în Turing Club". Eu zic: „Să mă gândesc". El: „Ai nevastă?" Eu:
„Da!" El a decis: „Şi ea să se înscrie!" A scos imediat carnetul din buzunar şi ne-
a înscris. Nu mi-a părut rău, pentru că am făcut împreună multe excursii
frumoase pe Valea Prahovei. L-am cunoscut şi pe Emanoil Bucuţa, care mi-a
sugerat multe articole. Apoi pe doctorul Constantin Ionescu. Cu acesta aveam
preocupări comune şi am colindat toţi munţii Mehedinţului. Am cunoscut pe
Munteanu-Murgoci.
Eu am reluat lucrările lui şi le-am continuat. Nu l-am cunoscut pe
George Vâlsan şi-mi pare rău. Nici pe Bucura Dumbravă. Am bătut însă şi eu
locurile prin care a colindat ea şi în special prin Retezat şi Bucegi, îl ştiu bine –
suntem prieteni şi astăzi – pe profesorul Valeriu Puşcariu, încă de pe vremea
când profesa la Cluj era considerat cel mai mare cunoscător al plaiurilor
româneşti. Când trăia încă Emil Racoviţă, îmi amintesc că Valeriu Puşcariu l-a
condus în ţară pe abatele Breuil considerat părintele preistoriei. Dar pe câţi nu
a condus Valeriu Puşcariu prin ţară, prin munţii şi văile noastre, prin Deltă! Şi
câte cărţi n-a scris acest om, câte studii în care apără natura românească! Cu
Simion Mehedinţi, care a fost un mare admirator al turismului, eram la fel de
bun prieten. Era un om foarte cult şi-i plăcea să vorbească despre daci, despre
trecutul neamului. Şi el a colindat toată ţara cu studenţii. L-am însoţit de
ctâeva ori. Îmi amintesc bine că, seara, furaţi de peisaj, ne pomeneam amândoi
recitind din Eminescu şi Dante. Dar cele mai frumoase seri, eminesciene parcă,
tot cu Cezar Petrescu le-am petrecut, la el acasă, la Buşteni, acolo unde stătea
şi lucra având Caraimanul în faţă. Ce munte uluitor e Caraimanul! Am
cutreierat prin mulţi munţi ai lumii, dar mai frumoşi ca ai noştri parcă nu
sunt. Se compară cu Pirineii care-s mai vechi; ai noştri sunt însă mai
fermecători, mai impresionanţi şi mai accesibili. În Pirinei m-am urcat cu
telefericul, în Caraiman pe brână. A fost greu, dar plăcut. Când am ajuns sus,
pe coamă, şi am privit prăpastia care se deschide dedesubt, mi s-a-ncreţit
pielea pe mine. M-am aşezat şi-am tras un gât de coniac, ca să-mi revin. Este o
privelişte uluitoare. Am mai urcat sus, de multe ori, şi pe gheaţă, într-o iarnă.
N-am mai avut însă senzaţia pe care am avut-o când m-am urcat pe brână. De
atunci privesc cu respect Caraimanul. Cu „Cezărică" – cum îi spuneam noi încă
din liceu – am făcut drumeţie adevărată prin Bucegi, prin Carpaţii Moldovei, în
Muntenia. Mergeam cu rucsacul şi cu bastonul, şi unde nu era cabană trăgeam
pe la stâni. Am umblat cu el şi în Apuseni, am colindat Făgăraşul. Pot să spun
că am cunoscut toţi munţii României.
— Aţi făcut şi alpinism?
— Nu! N-am fost alpinist, cum n-am fost nici pescar sau vânător, cu
toate că sunt atât de îndrăgostit de natură, sau poate chiar din pricina asta.
Mi-au plăcut, în general, călătoriile pe culmi mai domoale, cum sunt cele din
Munţii Neamţului. Cozla şi Petricica prezintă interes nu numai pentru peisaj, ci
şi pentru colecţiile de peşti fosili, relict al Mării Sarmatice, care se afla odată pe
aceste locuri.
— Dar Piatra Neamţ ce impresie v-a făcut?
— Este centrul turistic cel mai important din Moldova – placa turnantă a
turismului moldovean. Oraşul este splendid. Tar hotelul Ceahlău rivalizează cu
cele mai bune din Europa. Nu se poate concepe turism moldovean fără Piatra
Neamţ. Am fost acolo de multe ori, şi nu o dată cu oameni de ştiinţă străini,
care au rămas impresionaţi de pitorescul oraşului, de celelalte obiective
turistice din judeţ: Agapia, Văratec, Secu, Neamţ. Alături de Piatra Neamţ ar sta
doar Câmpulung Muscel, pe care, de asemenea, n-am să-l uit niciodată. Mi-
amintesc că l-am vizitat într-o primăvară când erau cireşii în floare şi când.
deasupra, trona Mateiaşul cu zăpadă, ca-n Japonia, Fuji. Câmpulung este un
alt mare centru turistic; păcat că şi aici, ca la Bicaz, s-a construit un combinat
de materiale de construcţie, în speţă ciment, care poluează atmosfera. Acum e
alb împrejur, ca în Cheile Bicazului, care sunt unice în frumuseţe, îmi dau
seama de necesitatea acestor fabrici, de nevoia din ce în ce mai mare de
materiale de construcţie, în această perioadă când ne-am propus să construim
atât de mult, când realizăm atâtea lucruri măreţe. Cred însă că s-a făcut o
greşeai prin amplasarea lui acolo.
La fel cel de la Bicaz. Câtă vreme s-a construit barajul avea o raţiune, dar
acum nu. Ar trebui să se instaleze la coşuri filtre care reţin mare parte din
pulberi. Am salva astfel nu numai aerul; am salva flora şi fauna ameninţate
acum cu distrugerea. Nu mai vorbesc de faptul că ştirbim din valoarea
peisajului, care atrage atât de mulţi turişti din ţară şi de peste hotare.
— Barajul de la Bicaz v-a plăcut, suntem siguri.
— Este o operă de artă minunată, ca şi cel de la Argeş, dealtfel, şi aşa
cum va fi, sunt sigur, şi cel de la Lotru. Cel de la Dunăre, de la Porţile de Fier,
este şi mai impresionant.
— Au devenit deja centre turistice şi se dezvoltă în continuare ca nişte
staţiuni de odihnă.
— Adevărat. Am observat că se ridică şi hoteluri sau moteluri cu gust,
aşa cum am mai văzut în Europa. Acestea, ca şi şoselele bune, au mare
importanţă în turismul modern, pentru că turiştii care se deplasează cu
automobilul caută nu numai drumuri bune dar şi un hotel bun, o mâncare
bună şi un vin de soi. Iar noi le putem oferi. Ar trebui, mă gândesc, să creăm
mai multe locuri de pescuit, ca să protejăm râurile cu păstrăvi şi Delta Dunării,
care este un adevărat miracol. Englezilor, francezilor, nemţilor le place şi
vânătoarea, dar şi să pescuiască. Să le oferim asemenea locuri, pentru că le
avem. Ţara noastră este colinară, brăzdată de ape care-s pline de peşte. Dar
trebuie să le păstrăm. Numai în Moldova, câte asemenea zone sunt! Trebuie
însă să cheltuim ceva bani, dar şi mai multe idei, mai multă fantezie, că
talentaţi suntem din fire. Dacă Olanda, care e o ţară plată, ar avea un deal cum
e Repedea de lângă Iaşi, ori ca Ciurea, cât ai bate din palme s-ar înălţa o
staţiune de odihnă în toată regula. Am făcut şi noi multe, dar au rămas destule
nefăcute.
— Vă gândiţi la ceva anume?
 — La Dobrogea. Am creat toate acele perle ale litoralului, nişte staţiuni
minunate, ce se întind acum într-un lanţ neîntrerupt pe tot malul mării
aproape. Dar cea mai întinsă plajă, cea de la Sfântu Gheorghe, este în
continuare pustie, săracă. Marea noastră nu e Pontus Euxinus, cum se credea.
E frumoasă, liniştită şi fără maree, dar şi fără mareea neagră care face ravagii
în altă parte. Şi din acest motiv străinătatea o preferă. Să le arătăm străinilor şi
celelalte comori turistice ale Dobrogei şi, mai întâi de toate, cele de la
Constanţa. Aici, la Tomis, şi-a tăiat Medeea copiii, au acostat argonauţii în
căutarea Lânii de aur, Alexandru cel Marc a încercat să dureze şi el un cap de
pod, şi-a plâns amarul Ovidu cel surghiunit şi câte şi mai câte, de care istoria
Dobrogei aminteşte la fiecare pas. Cu mai multă fantezie, am face din Tomis un
al doilea Napoli, un muzeu în aer liber. Acum, când arheologia este la modă şi
când fiecare se interesează de ea, să-i acordăm şi noi mai multă atenţie, pentru
că ţara noastră deţine vestigii unice în lume. N-ar trebui să părăsim şantierele
arheologice îndată ce le-am terminat săpăturile. După arheologi ar trebui să
vină specialiştii în amenajări turistice şi atunci, sigur, după ei ar urma şi
turiştii. România este o ţară cu frumuseţi, aş zice eu, şi deasupra şi dedesubt;
este plină de frumuseţi şi se poate dezvolta din punct de vedere turistic foarte
bine.
Am evocat în paginile acestei cărţi ani care se vor înscrie cu litere de aur
în istoria turismului românesc. Cu fiecare zi ce trece cuvintele rostite în
convorbirile noastre de cei şaptesprezece interlocutori, animaţi de înalt
patriotism, de exemplară dragoste faţă de natură, faţă de comorile
patrimoniului turistic al României îşi vor spori valoarea. Generaţiile tinere le
vor citi cu respect şi vor urma, desigur, îndemnurile.
Aflând despre anii de început ai organizării turistice, despre greutăţile cu
care au avut de luptat înaintaşii, cititorii vor aprecia cu atât mai mult
minunatele condiţii în care masele largi din ţara noastră pot practica astăzi
turismul în variantele lui forme. Această tendinţă spre mai bine poate fi
argumentată printr-un şir de factori: a sporit considerabil spaţiul hotelier (circa
120 hoteluri cu 43 000 locuri în cincinalul abia încheiat), confortul şi linia
estetică a stabilimentelor de turism se dezvoltă mereu, după cerinţele bunului
gust, serviciile s-au diversificat. În ce priveşte staţiunile de cură şi tratament,
ţara noastră este deţinătoarea unei avuţii inestimabile: 160 de staţiuni, cu
aproximativ 400 izvoare tămăduitoare, însumând circa 1/3 din avuţia de ape
termale şi de cură ale continentului. Aşa se explică, între altele, faptul că în
ultimul an turismul de masă a crescut substanţial şi că, în 1975, au participat
peste şapte milioane de români la acţiuni de turism organizat.
Suntem încredinţaţi că, prin conţinutul ei, cartea aceasta se aşază şi ea,
alături de acţiunile despre care am relatat, la temelia dezvoltării de mari
proporţii pe care o înregistrează în zilele noastre turismul românesc.

SFÂRŞIT
1 Întocmit de Valentin Borda.