Cuvînt înainte

În urmă cu cîţiva ani, am răsfoit din nou vraful de carnete de note în care însemnasem, zi cu
zi, evenimentele cele mai de seamă, ivite din primăvara pînă în toamna unui anumit an, de-a lungul
uneia din cele mai complicate şi mai istovitoare drumeţii din cîte mi-a fost dat să trăiesc în cei peste
cincizeci de ani de cînd colind munţii. Am refăcut cu emoţie înlănţuirea de întîmplări, nu puţine
deosebit de neplăcute, cărora a trebuit să le facem faţă cei ce ne aflam laolaltă în echipă, niciodată
mai mult de trei, de cele mai multe ori numai doi, adică atît cît poate adăposti un cort de dimensiuni
minime. Am rămas surprins de prospeţimea cu care cele mai mici amănunte ale acestor evenimente
prindeau viaţă în amintirea mea, ca şi de capacitatea acestora de a mă emoţiona după trecerea atîtor
ani, servind drept pildă atît prin virtuţile lor, cît, mai ales, prin greşelile comise.
Stihii dezlănţuite din senin, viscole pornite să se abată asupra noastră în plin miez de vară,
ceţuri groase să le tai cu cuţitul, ploi reci care pătrundeau pînă în străfundurile fiinţei noastre, nu
numai prin haine, dar şi prin fragila pînză a cortului; fermecătoare „guri de rai" preschimbate fără
veste în locuri pline de primejdii, oameni buni pe la cele mai multe popasuri, dar şi oameni ale căror
gînduri potrivnice se ascundeau după perdeaua unor priviri piezişe; frînturi de cer senin de un
albastru unic, clipe de viaţă pline de neîntrecuta poezie a înălţimilor, ceasuri de primăvară
paradisiacă, amiezi cu o caniculă de-a dreptul tropicală, de care ne bucuram ca să izgonim din
mădulare frigul pătrunzător al nopţilor, toate acestea s-au îmbinat într-o surprinzător de bogată
succesiune de secvenţe, in-gâduindu-ne şi clipe de răgaz, de entuziasm, de bucurie sau de meditaţie,
tot atîtea motive de a nu ne descuraja şi a duce la capăt sarcina grea pe care ne-o asumasem.
În ceea ce mă privea, mai colindasem şi mai poposisem, pînă în acel an, pe crestele înalte şi
aspre ale Carpaţilor, şi nu pentru o zi-două-trei; stătusem în cort vreme de multe săptămîni, fie printre
cetăţile de granit ale Retezatului, fie printre stîncăriile sterpe ale munţilor Rodnei, sau pe la bordeiele
de piatră din căldările pustii ale Parîngului. Nu mă aşteptam, deci, ca această nouă drumeţie, mult
mai îndelungată şi mai plină de neprevăzut, în cuprinsul celui mai înalt şi mai sălbatic ţinut al
Carpaţilor noştri, să se desfăşoare fără evenimente; dar nici nu puteam bănui că acestea se vor ţine
lanţ, evident cu nuanţe între ele, adică unele încîntătoare, altele mai puţin plăcute, dacă nu chiar
neplăcute, unele de-a dreptul poznaşe, altele deosebit de încărcate de primejdii.
Ca povestitor al acestor întîmplări am plecat numai de la faptele reale descifrate printre
însemnările seci găsite în carnetele de note ale unui drumeţ — geograf, străduindu-mă să fiu un
intermediar onest şi fidel între evenimentele din trecut şi cititorul de azi. Readucînd la viaţă aceste
întîmplări, mi-am oferit mie însumi nespusa plăcere de a le retrăi, cu o deosebită angajare; totodată,
socotesc că am mai atins şi un alt scop, poate singura justificare a acestui „jurnal de cort", anume să
întăresc ideea că este întotdeauna vrednic de remarcat cum izbutim noi, oamenii, să depăşim
obstacolele, de multe ori decisive, ivite în calea noastră, cum reuşim să înfruntăm cu slabele noastre
puteri fizice, dar cu o inepuizabilă rezervă de forţă morală, puterile dezlănţuite ale unei naturi ostile,
ale cărei capricii, În lumea izolată şi sălbatică a „muntelui crud, a muntelui neîndurător" se
desfăşoară în deplină libertate, fără odihnă şi fără preget.
Am plecat, de asemenea, de la o idee găsită într-o carte al cărei realism mi s-a părut a fi
deosebit de potrivit cu ceea ce vroiam să întreprind şi anume: „Numai întîmplările adevărate merită
să fie povestite". Iată de ce, în paginile acestui „jurnal de cort" nu veţi afla nici largi descrieri după
natură, savant meşteşugite, nici încercări de a merge pe urmele unor iluştri mînuitori ai condeiului,
clasici ai literaturii noastre ca: Vlahuţă, Hogaş, Sadoveanu sau Geo Bogza. Gîndul meu a fost să evoc,
în limitele modestelor mele posibilităţi, cît mai simplu, dar cît mai sugestiv, întâmplările vii trăite în
lungul nostru periplu pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, întîmplări banale uneori, pline de
neprevăzut de cele mai multe ori, oricum întîmplări adevărate.
Ce căutau cei doi sau trei membri ai unei echipe de geografi, drumeţind pe crestele munţilor
Făgăraşului, din primăvara pînă în toamna acelui an l Iată o întrebare pe deplin justificată, la care
voi încerca să răspund în cît mai puţine cuvinte. Academia Republicii Populare Române, prin
Institutul de geologie şi geografie, ca organism de cercetare ştiinţifică, pornise la înfăptuirea unei
opere de sinteză privitoare la geografia ţării noastre; era nevoie, de bună seamă, de oameni devotaţi
ideii, oameni care, mai ales în ceea ce privea geografia Carpaţilor româneşti, să fie gata să străbată
munţii, adunînd documentaţia de care aveau nevoie cei ce urmau să întocmească marea lucrare.
Am fost introdus în compunerea unei echipe care avea ca sarcină explorarea metodică a
întregului masiv al Făgăraşului, începînd de la poalele Pietrei Craiului, şi din munţii Iezerului, pînă la
defileul Oltului, pe ambele versante, dar cu precădere pe cel dinspre sud, unde fenomenele geografice
fundamentale sînt cele mai evidente. Tovarăş permanent de echipă în această campanie de lucru mi-a
fost mai tînărul meu coleg, geograful Eugen Nedelou, cîmpulungean de origine şi mare iubitor de
drumeţie montană (acum cercetător ştiinţific la Institutul de geografie din Bucureşti), iar locul al
treilea a fost ocupat, temporar, de cunoscutul profesor de liceu, geograf şi cercetător neobosit Mişu
Constantinescu.
Iată-mă, aşadar, la mijlocul unei vieţi închinate pasiunii pentru munte, după ani şi ani de
umblet prin cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, pus în faţa prilejului unic de a cerceta pas cu pas, cu
uneltele geografului şi cu ochii drumeţului, vastul univers de piatră al munţilor Făgăraşului şi al
Iezerului, fără grabă, dar şi fără odihnă, începînd din părţile Muscelului pînă la marele defileu al
Oltului, la Cîineni. Totul venea în întîmpinarea unei dorinţe mai vechi, stăruitoare, de a petrece un
timp cît mai îndelungat pe culmile pleşuve ale Făgăraşului, pe care le mai străbătusem, dar numai
fragmentar şi ocazional, nu atît de temeinic cum mi se ivea ocazia de data aceasta.
În cursul povestirii ce urmează nu am dat nici un fel de amănunte în legătură cu sarcina
noastră de serviciu, cu gîndul de a nu denatura conţinutul jurnalului, îngreunîndu-i lectura. Pot afirma
însă că sarcina de a cerceta, şi a culege cît mai multe informaţii noi despre relieful înalt, glaciar al
munţilor Făgăraşului şi Iezerului, despre lacurile alpine de pe ambele versante ale culmii principale,
ca şi despre întinsele „picioare de munte" ce se înşiră pe versantul sudic, a fost îndeplinită conform
planului de lucru stabilit, iar strădania noastră a devenit şi un stimulent pentru alţi cercetători care
ne-au urmat, recoltînd date şi elemente care au îmbogăţit cunoştinţele noastre în acest domeniu.
În afară de documentaţia geografică adusă de noi de pe teren, cred că prezentul „jurnal de
cort", pe care îl înfăţişez cu destulă întîrziere, datorită numai unor anumite scrupule, va trebui
considerat în primul rînd ca un dar -făcut celor care mi-au fost însoţitori devotaţi şi de cele mai multe
ori de un mare ajutor în împrejurări grele; în cele din urmă, acest jurnal ar putea fi privit şi ca o
încercare de a împărtăşi cititorilor lui unele din cele mai dificile momente prin care mi-a fost dat să
trec, în lunga mea viaţă de drumeţ.
În altă ordine de idei, aş vrea să subliniez că notele plasate la sfîrşitul fiecărui capitol sper să
fie de un real folos celor care ar dori să se informeze mai îndeaproape despre locurile pe unde îi
poartă acest jurnal şi pe unde ar fi tentaţi să-şi îndrepte paşii, ceea ce consider că ar fi încă unul din
rosturile redactării şi tipăririi jurnalului de faţă. Nu am concentrat aceste note la sfîrşitul lucrării,
considerînd că aşa cum au fost distribuite, pe capitole, consultarea lor va fi mult mai operativă.
Ar mai fi o întrebare la care nu am răspuns: cînd s-au petrecut evenimentele evocate în
paginile ce urmează ? Ce mai contează însă anul calendaristic, cînd este ştiut că oricînd şi oricui i s-
ar fi putut întîmpla cele ce ni s-au întîmplat nouă, cînd în munţi primăvara soseşte întotdeauna tîrziu şi
cu dese întoarceri din drum, cînd nu este an în care, în toiul verii, un viscol ca iarna să nu se
stîrnească pe neaşteptate, cînd ceea ce numim iarnă montană se înfăţişează atît de grăbită, încît,
uneori, toamna rămîne doar un joc de lumini şi umbre trecător, iar vara o simplă glumă a naturii...
În astfel de împrejurări, care se repetă invariabil an de an, ce însemnătate mai poate căpăta
faptul că întîmplările povestite s-au petrecut în urmă cu cîţiva ani sau cu zece ori cincisprezece ani ?

Autorul

Călătorie în jurul unui munte

În acest capitol de început veţi afla cît de greu au pornit la lucru cei doi
tovarăşi de drum şi prin cîte întîmplări potrivnice le-a fost dat să treacă, în lunga
străbatere a plaiurilor Iezerului Mare, pe unul din cele mai banale drumuri de
munte, care ar putea fi numit „poteca stînelor din Iezer".
Nu lipsesc din acest tablou nici baciul cel neprimitor, în contrast cu baciul
cel bun, nici aventura lui „Moş Martin" în vizită nocturnă la Moş Moise, nici zilele
frumoase şi călduţe, în contrast cu ploile reci sau viforniţele, nici întîmplarea cu
ciobanul care şi-a primit pedeapsa meritată şi altele.

14 iunie. Plecăm sau nu plecăm ?

În anul acela, primăvara bucureşteană se anunţase neobişnuit de călduroasă. Ne aflam la
mijlocul lui iunie, iar amiaza ne şi trecuse printr-o baie de aburi, ca în luna lui Cuptor. E drept că ne
găseam într-un vagon de clasa a doua, tixit de călători, unul mai vesel şi mai guraliv decît altul.
Zăpuşeală mare, miros de trupuri înfierbîntate, înghesuială, forfotă; zi de duminică.
Vreme de cîteva ceasuri, pînă să trecem de Goleşti, ne petrecem timpul cu un joc de isteţime,
încercînd, pe măsură ce unii urcau, iar alţii coborau prin gări, să-i deosebim, după vorbă şi port, pe
sătenii din aşezările dîmboviţene de sub deal, de argeşenii şi muscelenii de sub munte.
 De îndată ce am lăsat în urmă marginile Piteştilor şi am început să urcăm către munte tot mai
numeroşi erau bărbaţii care purtau costumul binecunoscut al argeşenilor şi muscelenilor, cu vesta
neagră fără mîneci, dar închisă la gît, ca o tunică, cu cămaşa pe dinafară, bogat înflorată pe la poale şi
pe mînecile largi, cu pantalonii albi de postav, călcaţi cu dungă; la rîndul lor, femeile, mai toate
chipeşe, trupeşe dar şi gureşe, drepte, ca nişte statui vii, se mîndreau pe bună dreptate ou costumele lor
alcătuite din fotă şi ie, înflorate cu multă măiestrie, cu marama străvezie, din fir de borangic.
Era zi de duminică şi trenul nostru supraîncărcat părea un tîrg de ţară umblător, ce se strecura
anevoie printre satele înghesuite pe îngustul spaţiu dintre şuvoiul repede al „Rîului" 1 şi poalele
muscelelor încărcate de livezi cu poame bogate. Adunaţi pe la porţile caselor, bărbaţi şi femei în straie
de sărbătoare, stăteau la sfat privind aproape indiferenţi trenul care îşi făcea cursa lui zilnică pufăind şi
gîfîind.
Pe alocuri, o horă domoală prindea la mijloc nelipsitul lăutar său chiar un mic taraf din care nu
lipseau vioristul, cobzarul şi ţambalagiul. Gîndul ne zbura involuntar, la o scenă de pe pînzele lui
Theodor Aman sau la proză lui Vlahuţă, din a sa Românie pitorească.
În sfîrşit, odată cu răcoarea, am poposit şi noi în urbea Cîmpulungului, pe atunci încă destul de
adormită, oraşul de odinioară al pensionarilor şi al eroilor lui Tudor Muşatescu. Ceva mai multă
mişcare pe uliţele bătrîne, dar în nici un caz forfota, intensa circulaţie din Cîmpulungul de azi.
Grădinile cu flori ne însoţeau, ca de obicei, în lungul străzilor periferice, cu miresmele lor, pînă în
inima urbei adunată în jurul Bărăţiei, 2 poftindu-ne să poposim într-o aşezare pe cale de a renaşte,
pornită pe un drum nou şi prosper.
Trăsura noastră supraîncărcată de bagaje, trasă de un cal slăbănog, a pătruns ca un car triumfal
pe gangul unei curţi largi din vecinătatea Bărăţiei, oprindu-se în pragul unei case primitoare, unde
aveam să zăbovim cel mult o zi-două, adică atît cît să terminăm pregătirile de plecare spre culmile
Iezerului, care închideau orizontul către miazănoaptea oraşului. Şi totuşi...

15—11 iunie. Frumos început de drum !

Planurile noastre bine puse la punct, teoretic, zăceau acum la pămînt. Trei zile pierdute fără
nici un rost şi fără voia noastră, într-un oraş cotropit de caniculă. O singură zi ne-ar fi fost de-ajuns
pentru ultimele cumpărături, apoi ne-am fi desprins din zăpuşeala oraşului şi am fi poposit undeva, la
poalele Iezerului, „la umbră de codru des", cum spune poetul.
În după-amiaza primei zile am lichidat, conform planului, toate punctele din program, inclusiv
o vizită dis-de-dimineaţă, prin vestitul „tîrg" al Cîmpulungului, piaţa de toate zilele a oraşului, unde
încă din primele ceasuri ale dimineţii forfota este în plină fierbere, sătenii veniţi din împrejurimi îmbi-
indu-şi cumpărătorii cu produsele lor atît de mult căutate şi apreciate, printre care se aflau şi acele
vestite turte de „caş afumat", delicateţă la care nici noi nu puteam renunţa, oricît de încărcaţi ne-ar fi
fost sacii.
Ne străduiam să îndesăm, în aceşti mult răbdători şi încăpători saci, toată zestrea de care
aveam nevoie pe durata primei etape de două săptămîni, fără să ne gîndim cîte din lucruşoarele pe care
le socoteam strict necesare vor fi, mai tîrziu, de prisos sub greutatea copleşitoare ce trebuia purtată în
spate, pe pantele neîndurătoare ale muntelui. Dar iată că „neprevăzutul", care desigur nu fusese avut în
vedere în planurile noastre, ne-a şi pus o piedică, şi nu a lipsit mult să ni se răstoarne bunele şi
obişnuitele noastre calcule.
După seninul, răcoarea şi calmul unei dimineţi prevestitoare de vreme bună (potrivit zicalei !),
ne-am pomenit pe la amiază apăsaţi de un cer plumburiu, cu nori învolburaţi, purtaţi de o furtună care
nu aducea nimic bun. Ca şi cum am fi fost în preajma echinoxului de primăvară, nu a solstiţiului de
vară, în puţine clipe, peste oraşul potopit de canicula miezului de zi, s-a abătut o vijelie de o putere
puţin obişnuită, cu întregul alai de trăsnete, fulgere, tunete, ruperi de nori; un torent de ape înfuriate se
revărsa nestăvilit asupra oraşului, trîmbe de ploaie se prăvăleau peste grădini, valuri de ape nămoloase
alergau pe făgaşul uliţelor, îndreptîndu-şi şuvoaiele vijelioase spre matca primitoare a „Rîului", pe a
cărui vale hăuleau sinistru ecourile repetate ale tunetelor ce nu mai conteneau.

1
Este vorba de Rîul Tîrgului, care se varsă în Rîul Doamnei, afluent al Argeşului, la marginea oraşului
Piteşti, în dreptul comunei Ştefăneşti.
2
Bărăţia din oraşul Cîmpulung este un rest dintr-o fostă biserică catolică din secolul al XIII-lea,
construită în vremea legendarului voievod Negru Vodă, înainte de anul 1300, la stăruinţa soţiei sale
Ana, pentru curtenii ei germani şi maghiari.
Edificiul are o deosebită importanţă pentru istoria Cîmpulungului, a cărui vechime este
atestată de prezenţa pietrei de mormînt a conducătorului de oşti, Comitele Laurentius de Longocampo,
decedat şi înhumat aici în anul 1300 („ANNO DOMINI MCCC" — cum se poate descifra, cu destulă
dificultate, pe lespedea de mormînt).
 Sarabanda infernală a ţinut atît cît ţin de obicei tempestele de acest soi, apoi totul a reintrat în
liniştea şi tăcerea dinainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat în oraşul adormit. Ceea ce ne aşteptam
însă să se întîmple nu avea darul să ne încînte, ştiind din experienţă că, în astfel de împrejurări, efectele
durează mult mai mult decît cauza. Ne-am alarmat, gîndindu-ne la cele ce se vor fi petrecut în munte şi
întrevedeam, cu inima strînsă, ce dezastru va fi lăsat în urma ei furtuna ce trecuse pe deasupra oraşului.
Nădăjduiam din toate puterile să nu fie aşa, cel puţin de data asta. Ne înşelam pe noi înşine, cu gîndul
că prăpădul pe care îl bănuiam va rămîne pînă la urmă doar un produs al propriei noastre spaime. Din
nefericire nu a fost aşa cum am fi dorit noi. Evenimentele s-au înlănţuit pe firul lor natural, iar urmările
furtunii şi ploii torenţiale au fost cele fireşti. Apele au pornit să coboare din munte umflate peste
măsură, rupînd poduri, prăvălind maluri, dezrădăcinând şi răsturnînd copaci; şi toate astea prin locurile
spre care trebuia să ne îndreptăm paşii în cele dintîi zile de drum.
Abia după ce am pierdut cîteva zile preţioase aşteptînd cu răbdare să se potolească furia apelor
şi să se redeschidă drumurile, ne-am văzut şi noi scăpaţi din ghearele oraşului, din- nou încins de
caniculă. Iată-ne acum aşezaţi ou bagajele pe marginea şoselei, în mijlocul Voineştilor 3, la umbra unor
nuci bătrîni (care azi nu mai sînt de mult), miraţi că am putut să trecem repede peste toate cîte s-au
întîmplat şi să ajungem totuşi pînă aici.
Se pornise din nou căldura, să te topeşti din picioare, ca lumînarea. Sacii, încărcaţi peste
măsură, apăsau pe umerii noştri, aşa cum trebuie să fi apăsat Pămîntul pe umerii legendarului Atlas.
Cum să porneşti mai departe cu peste 20 de kilograme în spate, pînă la primul loc de popas, acolo unde
plănuisem să ne aşezăm cortul în prima noapte de bivuac ? Ne adusese pînă în mijlocul satului un şofer
binevoitor şi acum aşteptam, nici noi nu ştiam precis ce anume. Zi de lucru pe la casele localnicilor,
bărbaţii la treburile lor după vijelia care răsturnase totul în calea ei, femeile prin curţile lor bine închise
şi prin case, sau cu alte treburi. Doar cîte un ţine scăpat de sub privegherea bunicii sau vreo băbuţă
ieşind în pragul porţii îi priveau cu uimire pe cei doi străini, care adăstau în mijlocul satului.
Nici gînd să ne urnim din loc, cu amarul de povară în spinare; cele mai frumoase nădejdi, pe
care aveam curajul să le nutrim în această amiază supra-încălzită, aveau cel mult modesta înfăţişare a
unui car ou boi care ne-ar fi scos din sat şi ne-ar fi dus dincolo de Lereşti, dacă snar fi ivit acum, la
miezul zilei, nu pe înserat, cînd oamenii se vor întoarce la casele lor şi nu vor mai avea timp pentru
necazurile noastre. Din nou, deci, ne pîndea „neprevăzutul": timp pierdut, neplăceri, nerăbdare şi altele
de care nu ţinusem seama în calculele noastre.
Se vede însă că drumeţului îi stă bine şi cu un „dram de noroc", nu numai cu drumul, pentru că
— iată — după lungi ceasuri de aşteptare zadarnică în miezul unei zile de vară şi în inima unui sat
cotropit de zăduf şi de praf, nu ne venea să ne credem ochilor văzîndu-ne încărcaţi, cu bagajele claie
peste grămadă, într-o maşinuţă neîncăpătoare care zbura peste vaduri, de parcă ar fi vrut să prindă din
urmă timpul pierdut. Ne apropiam în viteză de locul unde plănuisem să aşezăm cel dintîi bivuac, la
capătul acestei zile atît de plină de nelinişti. Cum s-a petrecut „minunea" ?
Foarte simplu, aşa cum s-au petrecut, poate, atîtea evenimente din istoria omenirii, din viaţa
oamenilor. Aşezat — cum am mai spus — la umbra deasă a unor nuci bătrîni, pe marginea uliţei Voi-
neştilor, plină de praf şi încinsă de căldură, mă prefăceam că nu bag de seamă cum trece timpul în
paguba noastră; mai aprindeam o ţigară, mai schimbam două vorbe cu tînărul meu tovarăş de drum,
care fierbea de enervare, ne mai uităm unul în susul, altul în josul drumului, doar-doar vom vedea sau
vom auzi ceva care să semene cu un mijloc de transport, orice ar fi fost numai să putem rupe ghinionul
care ne ţinea pe loc. Deodată mi s-a părut că aud zgomotul unui motor venind din capătul de sus al
satului; o simplă iluzie, mi-am spus, ce să caute o maşină venind din sus, după ce aflasem ce prăpăd
făcuse în zonele de sub munte uraganul care se abătuse şi asupra Cîmpulungului ?
Eram convins că nu fusese altceva decît o iluzie, un produs al imaginaţiei mele, şi eram hotărît
să nu-i împărtăşesc tovarăşului meu de suferinţă presupunerile mele... cînd, dinspre capătul de sus al
satului apăru, ca purtat de-o vijelie, un nor de praf care se apropia de noi; dar, deziluzie, tot aşa cum
apăruse, se abătu furtunos pe o uliţă lăturalnică şi pieri din cîmpul vederii noastre, tocmai cînd
începusem să tragem o anume nădejde.
De bună seamă, mi-am zis, prilejul nu trebuia lăsat să ne scape, aşa încît planul de bătaie fu
pus la punct în cîteva clipe. Nu era timp de pierdut, „năluca" trebuia dibuită şi cu cît mai repede, cu atît

3
Satul Voineşti (jud. Argeş) se află la vreo 4 km depărtare de Cîmpulung, pe Rîul Tîrgului, cîteva sute
de metri lateral faţă de drumul naţional Cîmpulung—Rucăr—Giuvala—Bran—Braşov. El face parte
din comuna Lereşti, aşezare de o deosebită atracţie turistică prin specificul ei etnografic şi care se
întinde în lungul văii, pe mai mulţi kilometri.
Astăzi, şoseaua laterală din lungul Rîului Tîrgului este asfaltată, pe ea circulă autobuze şi
destul de des camioane pentru transportul lemnelor din exploatările de la poalele Iezerului; un lac de
acumulare este în curs de realizare la confluenţa dintre Rîul Tîrgului şi Rîuşorul.
mai bine. Rămas de pază cu bagajele, îl expediez în grabă pe tovarăşul meu să caute peste tot „dulcea
minune" care pierise atît de vijelios într-un nor gros de praf; soarta noastră atîrna de iscusinţa celui
trimis în cercetare, iar bucuria izbînzii avea să vină numai după o interminabilă scurgere a timpului,
cum mi s-a părut mie.
În sfîrşit, acel minuscul „dram de noroc" şi-a spus cuvîntul şi iată-ne smulgîndu-ne din
mijlocul satului unde se părea că ne fixasem pentru eternitate. Era una din acele neobosite şi
neastîmpărate maşini de teren care răzbat pînă în cele mai ascunse cotloane, pe drumurile cele mai
impracticabile; o întîmplare o făcuse să apară la orizontul nostru plin de praf şi să fie dibuită, după
căutări din casă în casă, pentru a ne scoate din încurcătura din care nu vedeam cum vom putea ieşi.
Nici în visele noastre cele mai trandafirii nu am am fi putut întrevedea un sfîrşit mai fericit al
întregii urzeli ridicate în calea noastră de un şir de evenimente ce parcă nu se mai terminau.
Aşa că, în loc să înnoptăm pe la vreo casă de gospodari din sat, iată-ne urcînd în mare viteză
în lungul drumului rupt de apele Rîului Tîrgului, lăsînd în urmă şi ultimele oase ale Lereştilor, trecînd
prin vad pîraiele ce veneau de pe versanţi cu apele umflate şi tulburi sau peste îngrămădirile de
prundişuri aduse de puhoaiele dezlănţuite doar cu cîteva zile în urmă.
Ne afundam fericiţi către inima pădurii, pe drumul lăturalnic din lungul văii umbroase şi plină
de o plăcută răcoare a Rîuşorului4. Pe măsură ce maşina îşi făcea drum tot mai adînc către poala
muntelui, eram tot mai siguri că, de data asta, nimic nu ne va mai împiedica să ne aşezăm bivuacul
acolo unde plănuisem, departe de oraşul bîntuit de caniculă, departe de satele năclăite de zăduf şi praf,
liberi să ne desfăşurăm activitatea," fără alte piedici decît cele pe care ni le va aşeza în oale muntele
însuşi.
Veseli, fericiţi, zdruncinaţi pînă în cele mai adînci străfunduri ale fiinţei noastre de
hurducăturile maşinii, ne apropiam de capătul drumului forestier, în zgomotul asurzitor al motorului.
Sub bolta înaltă a pădurii ne oprim, în sfîrşit, descărcăm bagajele şi răsuflăm uşuraţi ca de o grea
povară. Mă trag mai la o parte şi încerc să mă achit, după obicei, faţă de cel ce ne adusese pînă aici, dar
sînt refuzat; pus în încurcătură, îi întind totuşi un pachet cu ţigări din cele mai bune pe care le aveam,
aprind un chibrit şi privesc cu interes faţa liniştită şi ochii limpezi ai şoferului; era el însuşi „de-ai
noştri", cum zicea el, explicîndu-ne că aparţinea unui grup de geologi ce prospectau prin împrejurimi.
Ne strîngem mîinile frăţeşte, ne despărţim cu simplitatea oamenilor cumsecade, apoi ne
întoarcem fiecare la treburile sale, în vreme ce zgomotul motorului se pierdea în depărtări. I-a luat locul
o tăcere desăvîrşită, plină totuşi de înţelesuri, pentru cel ce ştie să ghicească graiul pădurii, murmurul
apei trecînd printre pietre, ciripitul dulce al păsăretului ce se pregătea de culcare, susurul domol al
pîrîului care nu adoarme niciodată.
Dintr-o lume plină de zgomot şi de frămîntări, trecurăm, astfel, într-un univers nou, al tăcerii,
în mijlocul unei linişti calde şi pline de enigme ce nu aşteptau decît să fie dezlegate. Nici unul dintre
noi, cei doi oaspeţi ai pădurii, nefiind poet, clipele pline de farmec care ne întîmpinau în faptul serii, în
acest străfund de pădure, se aflau în primejdie să rămînă pe vecie neevocate aşa cum ar fi meritat.
Necesităţile momentului au fost, însă, mai tari decît farmecul poeziei, cel puţin deocamdată, aşa că în
cîteva clipe cortul a fost instalat, un foc vioi îşi sălta flăcările într-o vatră improvizată, ceaiul începea să
fiarbă în gamela de aluminiu, sacii de dormit ne aşteptau cuminţi pe o saltea încropită din cetină de
brad şi frunzar uscat de fag, mirosind atît de plăcut a pădure.
Partea prozaică a vieţii izbutise să izgonească pentru scurtă vreme poezia unor clipe de
neuitat. La licăririle unui foc potolit, după o masă de zile mari, ne-am tras unul lîngă altul, doi oameni
pierduţi în imensa pustietate a codrului, cuprinşi de voie bună şi de încredere în viitor, după care, urîn-
du-ne noapte bună, ne-am lăsat furaţi de vise, în această „ultimă noapte de orăşeni şi primă noapte de
drumeţi", din şirul numeroaselor nopţi ce aveau să urmeze de aici înainte...

18 iunie. Singuri la izvoarele Rîuşorului

A fost o noapte minunată, odihnitoare, liniştită şi călduţă, căreia i-a urmat o dimineaţă
fermecătoare, ca o adevărată răsplată pentru cîte am avut de întîmpinat în ultimele zile. Mi-ar trebui o
mare doză de fantezie şi un vocabular de poet ca să pot zugrăvi, în cuvinte frumos ticluite, cîntecele de
bucurie ale păsărelelor ce întîmpinau o nouă zi, cintezoii şi mierlele printre ramurile copacilor, cio-
cîrliile în înaltul văzduhului, cucii îngînîndu-se de pe un mal pe altul al rîului, ca nişte ecouri ce se
repetau; de asemenea, cum aş putea zugrăvi, în cuvinte cît mai bine alese, feeria nocturnă a trilurilor
nesfîrşite ale privighetorilor, străpungînd liniştea adîncă a nopţii cu dulcile lor melodii, la care nu orice
muritor poate avea fericirea să fie martor.

4
Rîuşorul este unul din afluenţii de pe partea dreaptă a Rîului Tîrgului, în care se varsă la cîţiva km mai
sus de capul satului Lereşti; a nu se confunda cu Rîuşorul care coboară din muntele Păpuşa şi, trecînd
prin Rucăr, se varsă în Dîmboviţa.
 Spulberată de zefirul subţire care pornise să stîrnească frunzişul proaspăt al pădurii, trezind
întregul păsăret, moleşeala care ne toropise în ajun pieri şi ea odată cu ivirea primelor raze ale soarelui
printre ramurile dese ale copacilor, odată cu ciripitul matinal al aripatelor, mal harnice decît noi. Au
pierit şi durerile de cap, oboseala de plumb, ca şi necazurile; stăpîni pe noi şi pe timpul nostru, cu
încrederea recîştigată în steaua călăuzitoare a tuturor drumeţilor, ne cuprinsese în aceste ceasuri dintîi
ale noii zile un entuziasm de novici care se dovedea mai tare decît judecata unor oameni maturi ce
eram.
Abia aşteptam să pornim spre înălţimile ascunse după perdeaua pădurii, iar acum dorinţa
noastră nu mai putea să fie împiedicată de a se înfăptui; nădăjduiam să prindem din urmă măcar cîteva
din zilele pierdute, fie străbătînd etape zilnice cît mai lungi, fie făcînd popasuri cît mai scurte...
Proiecte, planuri pline de entuziasm, cîte din ele se vor îndeplini ? Nu era, de bună seamă, atît de uşor
să străbaţi etape de cîte şapte sau opt ore pe zi, purtînd în spate povara unor saci supraîncărcaţi, să
studiezi terenul, să iei note şi să ajungi la un loc de popas potrivit, cu mult înainte de a se lăsa înserarea.
Pe o vreme nespus de frumoasă părăsim primul nostru popas. Răcoarea dimineţii, aerul reavăn din
apropierea apelor Rîuşorului, umbra pădurii care ne înconjura de pretutindeni ne-au ajutat să trecem cu
bine greul examen din primele ceasuri de drum. încovoiaţi sub povara sacilor din spate, păşeam tăcuţi
pe cărarea ce însoţea şuvoiul apei. Gîndul meu se îndrepta, însă, tot mai stăruitor către drumul pe care
aveam să-l străbatem pînă la popasul de seară, aflat undeva la obîrşia văii, cel puţin cu patru sau cinci
sute de metri mai sus decît locul de unde plecasem, drum de mulţi kilometri şi multe ceasuri.
Orele se scurgeau monoton, unele după altele, cînd şirul necazurilor, întrerupt doar pentru
scurtă vreme, şi-a reluat neplăcuta lui desfăşurare. Abia ieşisem din umbra falnicei păduri şi iată-ne
opriţi în faţa unui original gen de punte, o podişcă înaltă de cîţiva metri, cocoţată pe căpriori de lemn,
în care numai un naiv şi-ar fi pus încrederea, şi care susţineau un Jilip 5, din cele ce se întîlnesc adesea
în mijlocul pădurilor aflate în exploatare.
Priveam cu uimire „instalaţia" năzdrăvană care ne închidea calea, obligîndu-ne să ne folosim
de ea, dacă vroiam să trecem mai departe; dar nici unul din noi nu îndrăznea să facă primii paşi pe
această „punte a pisicii" care îmi aducea aminte, nu fără nostalgie, de vremea cînd, în urmă cu cîţiva
zeci de ani, îmi făceam ucenicia de drumeţ în aceşti munţi ai Iezerului. Atunci, pentru a urca de la
vechea cabană „Voina" către refugiul de piatră de la Iezer, trebuia să treci peste vreo zece său
unsprezece punţi înjghebate sumar din cîte doi buşteni de brad şi aruncate peste apele vijelioase ale
pîrîului Bătrîna. Aveai nevoie de un dezvoltat-simţ al echilibrului, ca şi de o mare doză de îndrăzneală,
ca să treci cu bine prin această probă de iscusinţă, la care eram obligaţi să ne supunem, nu o singură
dată, cei ce drumeţeam mai des prin aceste locuri; dar atunci eram cu toţii mult mai tineri şi ne simţeam
în stare de isprăvi şi mai mari. Acum însă mai de voie, mai de nevoie, a trebuit să las la o parte şi teama
şi ruşinea, aventurîndu-mă pe nestabilă punte de pe valea Rîuşorului, călcînd cu grijă pe fragilele ei
scînduri abia prinse în căpriori. Echilibrul era atît de nesigur, încît mi s-a părut o veşnicie pînă să mă
văd scăpat cu faţa curată din acest număr de circ, destul de prost executat şi să simt sub picioare
pămîntul tare al potecii.
Aşadar, cu spaime, dar şi cu glume, s-a terminat şi această nouă încercare. Poposind la capătul
punţii, ne întrebam ce ar fi zis iscusiţii meşteri care întocmiseră puntea năzdrăvană, văzînd cum ne
chinuiam să ne ţinem echilibrul, cît haz ar fi făcut pe socoteala unor drumeţi neîndemînatici care
încercau să ia cu asalt o astfel de improvizaţie construită de ei numai pentru a le fi de folos la
transportul buştenilor, nicidecum pentru uzul unor călători rătăciţi pe coclaurile lor.
Ce bine ne simţeam călcînd acum pe cărarea care luase locul punţii şi urca pieptiş în lungul
văii !
Dar bucuria nu ne-a fost de lungă durată. De data asta a fost o „pană de echipament", cum s-ar
spune într-un limbaj tehnic, de drumeţie. Rucsacul meu, foarte obosit după ani şi ani de cînd îl purtam,
arăta o spărtură destul de largă, suficientă pentru a lăsa să treacă prin ea cîteva din obiectele îndesate
înăuntru. Iată-mă, aşadar, aşezat pe marginea potecii, în plin soare de amiază, golindu-mi sacul de toate
lucruşoarele pe care, cu atîta grijă, le rînduisem, ca să încapă cît mai multe, şi încercînd să fac pe
cîrpaciul, cu ce aveam la îndemînă. Scena se desfăşura în încîntătorul decor al muntelui, sub privirile
caline, pline de compătimire, ale tovarăşului meu de drum, care se mîndrea cu un rucsac nou-nouţ
împodobit cu tot felul de zorzoane din piele de cele mai diferite culori.

5
Jilipul este un scoc, aşa cum întîlnim la morile de apă, construit din bîrne groase de lemn; el serveşte
la transportul prin alunecare al buştenilor tăiaţi în pădure, din locuri mai greu accesibile pînă la o rampă
de încărcare. Alunecarea se face fie printr-un puternic şuvoi de apă, fie prin cădere liberă în lungul
jgheabului uns cu o unsoare minerală.
Astăzi, Jilipul din valea Rîuşorului nu mai există de multă vreme, iar şoseaua forestieră s-a
prelungit mult dincolo de locul respectiv.
 Pînă la urmă am trecut cu bine şi proba de ucenic-croitor, gata acum la asaltul pripoarelor ce
se făceau din ce în ce mai aspre, pe măsură ce treceam mult deasupra adîncilor Chei ale Rîuşorului, ale
cărui ape se auzeau zbătîndu-se departe în fundul văii. Pe măsură ce cîştigăm înălţime urcînd către
izvoarele pîrîului de munte şi, apropiindu-ne tot mai mult de vijeliosul torent cu apele numai spumă,
cărarea se făcea tot mai îngustă şi mai aspră; dar parcă era mai bine decît pe puntea năzdrăvană care
rămăsese mult în urmă. Căldura amiezii tăbărîse asupra noastră cu o putere nestăvilită; urcam din
răsputeri cu gîndul la răcoarea care ne aştepta în pădurea de conifere a cărei lizieră se apropia aşa de
greu !
În sfîrşit, respirăm uşuraţi pătrunzînd în mijlocul pădurii de molizi la umbra cărora începeam
să ne simţim alţi oameni; într-un luminiş, o baracă părăsită, povîrnită pe o coastă, gata să se
prăbuşească, ne ieşi în întîmpinare ca o căsuţă din basme, prilej binevenit pentru un popas de care
simţeam tot mai multă nevoie, în căldura care cuprinsese chiar şi oaza de umbră a molidişului. În graba
de a ajunge cît mai curînd în pragul adăpostului, să-mi descarc de pe umeri povara ce mă apăsa şi să mă
odihnesc, o clipă de neatenţie a fost de-ajuns ca să se ivească un alt accident, al cărui erou trebuia să fiu
tot eu, de bună seamă.
Pe cînd mă străduiam să mă strecor printre trunchiurile copacilor doborîţi de furtuna care
răscolise muntele cu cîteva zile în urmă, nu ştiu cum am făcut un pas greşit peste unul din trunchiuri,
iar un ciot nu a avut altceva mai bun de făcut decît să se agate de pantalonul meu, croindu-şi drum larg
prin ţesătura care nu era nici ea, ca şi rucsacul, chiar atît de tînără. Un hohot de rîs, în urma mea, însoţi
pîrîitura stofei sfîşiate; un rîs de om tînăr izbucni în spatele meu făcînd să răsune pădurea adormită sub
căldură. După care, o întrebare îmi lovi urechile: În definitiv, ce facem noi aici, domnule ? Urcăm la
munte cu ţeluri serioase sau facem pe cîrpacii la fiecare ceas ?
Negăsind pe loc un răspuns potrivit, mă prefac că nu aud şi socotesc mai înţelept să fac haz de
necaz şi să mînuiesc din nou acul şi aţa, aşezîndu-mă pe pragul cocioabei ce sta să se prăvălească
asupra mea şi care văzuse, în lunga ei viaţă, întîmplări mai grozave decît aceasta de acum. Filo-zofînd,
ca stoicii de odinioară, am reuşit pînă la urmă să repar ceea ce stricase ciotul de brad, rea-ducînd în
stare de folosinţă bătrînii mei pantaloni de drumeţie.
Ca oricare muritori urmăriţi de o soartă potrivnică, nădăjduiam şi noi, ajunşi la acest ceas al
zilei, că lanţul de necazuri, care parcă nu mai avea capăt, va lua sfîrşit odată cu ziua care trecuse de
amiază, încovoiaţi din nou sub greutatea de plumb a sacilor, păşim acum pe o îngustă potecuţă ce se
prelingea uşor printre molizi, socotind în gînd sau cu glas tare cam cît mai aveam de mărşăluit pînă la
popasul de mult prevăzut şi aşteptat. Tot împărţind firul în patru, simţim cum pădurea începe să se
rărească, trunchiurile drepte şi rotunde ale molizilor, ca nişte coloane de templu antic, făcînd loc
rariştei cu brăduţi tineri, asupra cărora încă mai stăpînea o boare fierbinte.
Înaintea noastră începea să se vadă lumina vie a lizierei, aşa că locul nostru de popas nu putea
fi departe; în adevăr, de după un cot al potecii, sub un dîmb, se ivi acoperişul stînei de la izvoarele
Rîuşorului, cu toate acareturile ei: strunga, comarnicul, tîrla şi celelalte. Singură în imensitatea munţilor
din jur, aşa cum sînt toate stînele de pe toate plaiurile munţilor noştri, şi aceasta de aici şedea liniştită în
mijlocul unei poieniţe, la doi paşi de apele zglobii ale Rîuşorului. Acesta era, deci, modestul nostru
„Eldorado", către care trudisem o zi întreagă, luptîndu-ne cu poverile, cu muntele şi cu micile
„incidente”.
Pe măsură ce ne apropiam, mi se părea însă prea multă linişte în poiană, prea puţină mişcare în
jurul stînei. Nici un hămăit de cîine dînd de ştire că se apropie oameni străini, nici măcar un firişor de
fum nu se înălţa din acoperiş, ca un semn că stîna este ocupată, că baciul se află la treburile lui zilnice.
O vie strîngere de inimă, o senzaţie neplăcută a început să pună stăpînire pe noi, la gîndul că vom fi
singurii ocupanţi ai stînei, peste noapte. Liniştea şi nemişcarea din preajma ei făceau şi mai apăsătoare
izolarea în care se găsea.
Şi totuşi, păşind peste pragul casei, ne-am bucurat nespus de mult văzînd că stîna nu era
părăsită, că toate uneltele trebuitoare se aflau la locul lor, aşezate cu grijă, ca şi cum baciul, plecat pe
undeva pe aproape, poate la vreo stînă din vecinătate, trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta.
Deasupra vetrei, pe o laviţă, stăteau înşirate lingurile de lemn, cănile şi străchinile de lut ale ciobanilor,
spălate şi puse la uscat; o cutie de chibrituri şi gate j e pentru aprins focul se găseau, de asemenea,
deasupra vetrei, la loc adăpostit de umezeală. Pe pereţi erau agăţate „sedile" spălate şi puse la uscat,
într-un colţ al încăperii „sistare" curate aşteptau să fie umplute cu laptele oilor adunate în fapt de seară
la strunga unde ciobanii îndeplinesc ritualul mulsului; de „cujbă" atîrna spînzurat un ceaun cu fundul
înnegrit de fum, gata să cuprindă în pîntecul lui voluminos o mămăligă cît roata carului.
Stîna la care poposisem nu era, aşadar, părăsită. Ciobanii puteau să sosească pînă în seară, noi
nu vom fi, deci, singuri în pustietatea muntelui şi nu aveam să le cerem, baciului şi ortacilor lui, nimic
altceva decît un adăpost peste noapte şi o vorbă bună. Era, în orice caz, mai bine pentru noi să
înnoptăm în tovărăşia ciobanilor, schimbînd cu ei o vorbă-două în jurul focului din vatră, decît să
petrecem noaptea singuri şi străini de locuri. Oameni în toată firea începusem să ne purtăm ca nişte
copii, parcă ne strîngea ceva în spate, cercetam mereu în jurul nostru căutînd ce nu pierdusem şi
aşteptînd să se ivească o matahală de baci în pragul stînei.
Destul de greu de trecut peste astfel de clipe în care nu ştii la ce să te aştepţi, deşi te aştepţi la
orice; intrarăm, totuşi, pe făgaşul obişnuit, fără să încetăm să ne uităm în dreapta şi în stînga, fiecare pe
socoteala sa. O baie rece în apa Rîuşorului, printre bolovani lucii şi bulboane zgomotoase, o masă
îmbelşugată, rînduirea lucrurilor pe lăviţi, pregătirea pentru noapte, apoi, pentru că soarele nu se
dăduse încă peste muchie, cum spun ciobanii, ne avîntarăm şi către izvoarele Rîuşorului, folosind
ceasurile de lumină ce ne mai rămăseseră, ca să cercetăm şi căldările Iezerului Mic 6 ce se adînceau
deasupra noastră. Iar cînd umbra cenuşie a înserării începu să se aştearnă peste valea adîncă, încît
rămăseseră luminate slab doar înaltele plaiuri pe unde se auzeau tălăngile turmelor pornite către
popasurile lor de noapte, făcurăm şi noi calea întoarsă păşind cu sfială peste pragul vremelnicului
nostru adăpost, tocmai la ceasul cînd haina fumurie a nopţii înveşmîntă şi malurile liniştite ale pîrîului
de munte.
Stîna era tot fără stăpîn. Lucrurile noastre se aflau la locul lor, focul era stins; nu ascunsesem
nici un obiect, tocmai ca să ne dovedim încrederea în nevăzutele gazde, dacă s-ar fi întors la stînă în
absenţa noastră. La lumina jucăuşe a focului din vatră, ne gospodărirăm pentru noapte, siguri că o vom
petrece singuri, în mijlocul acestor locuri necunoscute. În puterea nopţii care se înstăpînea peste
întreaga fire, cuprinşi şi noi de liniştea desăvîrşită oare se aşternea împrejur, tulburată doar de susurul
în surdină al apelor, ne întindem fiecare pe cîte o laviţă, mai schimbăm cîte o vorbă atît cît să ne
amăgim singurătatea; mai departe nu mai ştiu ce a urmat, somnul adînc al celor trudiţi m-a furat curînd,
şi nu mai ştiu dacă am visat sau nu ceva frumos.

19 iulie. Viforniţă pe muntele Danciu

După o noapte liniştită, netulburată de nici un incident, ne-am trezit în zorii zilei veseli, fără
urmă de oboseală, cu ochii la soarele ce se înfăţişase în cadrul uşii, vestind o dimineaţă frumoasă. O
lumină limpede, străvezie ca un cristal, se răs-pîndise peste vastele împrejurimi, scăldînd deopotrivă
plaiurile înalte care ieşeau cele dintîi din umbra nopţii, ca şi pantele versanţilor înveşmîntaţi încă într-o
uşoară boare de ceaţă; numai pe fundul văii şi în poiana unde ne aflam, mai întîrzia cenuşiul dinaintea
zorilor, agăţat parcă de vîrfurile ascuţite ale molizilor.
O zi nouă şi frumoasă se deschidea în faţa celor doi călători singuratici.
Planul de marş pentru ziuă care începea fusese stabilit încă de cu seară, pornind de la strădania
ce ne-o impusesem, de a cîştiga cît de puţin din timpul pierdut în primele zile; vom părăsi izvoarele
Rîuşorului şi, urcînd direct pe culmea Portăreasa 7, vom străbate plaiul înalt al Danciului pînă la
Curmătura Groapelor8, prin a cărei largă „poartă" vom trece către versantul nord-vestic al Iezerului
Mare9, pe unde se prefiră o parte din izvoarele Rîului Doamnei, în principal cele din căldările
Groapelor, unde ne fixasem o temă de lucru.
Hotărîsem să rămînem o noapte sau două la stîna mare din Groapele, unde ne şi vedeam sosiţi
şi instalaţi ca la noi acasă, cu atît mai vîrtos cu cît baciul era un cunoscut al familiei tovarăşului meu de
drum; dar socoteala de acasă nu se potriveşte totdeauna cu cea din tîrg, spune un proverb de care
niciodată nu ţinem seama atît cît ar trebui...
De bună seamă că drumul plănuit era destul de lung şi peste măsură de obositor, poverile erau
încă grele, trebuia să trecem cu ele în spinare peste înălţimi ce depăşeau două mii de metri; drept care,
socotind că nu aveam vreme de pierdut, cu regretul că nu mai puteam zăbovi în pragul stînei,
bucurîndu-ne de frumuseţea de vis a dimineţii, trecurăm în fugă prin toate fazele pregătirilor de
plecare: baia rece, masa, bagajele, apoi părăsirăm micul nostru adăpost, nu înainte de a lăsa cîteva
cuvinte de mulţumire pe o foaie de hîrtie prinsă pe partea de dinafară a uşii.
Străbătusem, cu dese popasuri, panta înclinată a muntelui, cîştigînd înălţimea metru cu metru
şi privind cu bucurie spre soarele oare ne încălzea, strălucind pe cerul azuriu de primăvară. Ne aflam de
cîteva minute la odihnă pe tăpşanul moale, ca o saltea, de pe spinarea netedă şi întinsă a Danciului,

6
Iezeru Mic (2409 m. alt.) este unul din vîrfurile secundare ale masivului Iezeru Mare, la capătul
dinspre apus al acestuia, deasupra izvoarelor Rîuşorului.
7
Portăreasa este numele unui imens picior de munte care coboară din nodul orografic al Iezerului şi
formează malul drept al Rîuşorului; unul din componenţii Portăresei este şi muntele Danciu.
8
Curmătura Groapelor (2038 m.) este o Iargă cumpănă de ape, situată deasupra izvoarelor Rîuşorului,
Bratiei şi Rîului Doamnei, în punctul unde Iezeru Mic se învecinează cu muntele Păpău (2093 m.).
9
Iezeru Mare este unul din cele două masive principale ale Munţilor Iezerului, împreună cu Păpuşa. În
zona unde ne aflăm cu povestirea, se desfăşoară versantul nord-vestic al masivului cu vîrfurile : Iezeru
Mare (2463 m.) şi Piscu Roşu (2469 m.), care domină vasta întindere a căldărilor din Groapele.
bucuroşi că am învins cei peste cinci sute de metri diferenţă de nivel care ne despărţeau acum de fundul
văii Rîuşorului; nădăjduiam, dacă nu cumva eram chiar siguri, că ne vom descurca tot aşa de bine şi pe
mai departe, mai ales că spinarea muntelui urca foarte lin, plaiul se desluşea uşor în iarba care abia
mijise, doar nişte nori rătăcitori se cam învolburau pe deasupra noastră.
Abia avusesem vreme să aruncăm cîteva priviri fugare spre izvoarele Bratiei, care se
deschideau afunde în spatele nostru, cînd, deodată, ne-am trezit înconjuraţi de o ceaţă deasă, o pîclă
adusă fără veste de o pală de vînt îngheţat care ne-a pătruns pînă la piele. Ca la un semn, bănuind ce va
urma, ne-am ridicat din iarba moale, unde ne tolănisem, îmbrăcînd în grabă tot ceea ce aveam mai gros
şi mai călduros în saci; apoi, înhămaţi la curelele acestora şi încovoiaţi sub poveri, înfofoliţi ca nişte
exploratori polari, pornirăm fără zăbavă prin ceaţa care întunecase lumina zilei, hotărîţi să străpungem
bezna ce se întindea de jur împrejur.
Presimţeam ce va urma, dar nu aveam altă alegere; nu puteam rămîne pe loc, cu nădejdea că
vremuiala s-ar duce pe alte plaiuri, şi nici să facem cale întoarsă spre stîna pe care abia o părăsisem,
pierzînd încă o zi pe lîngă celelalte cu care rămăsesem datori.
Iată-ne, aşadar, luptînd cu stihia chiar din prima zi a pătrunderii în marea împărăţie a
muntelui. Din nefericire, pe măsură ce înaintam pe crupa netedă a Danciului, cu ochii pe busolă şi pe
urmele plaiului, picăturile de ploaie, apoi burniţa adusă de vîntul rece care ne lovea din faţă, se
preschimbau tot mai amarnic în ace de gheaţă, biciuindu-ne fără milă obrajii. Ou cît cîştigăm în
înălţime, pas cu pas, metru cu metru, prin urgia ce se dezlănţuise din senin, cu atît frigul se făcea mai
aspru, miile de ace de gheaţă deveneau tot mai ascuţite şi mai pătrunzătoare, abătîndu-se cu furie
asupra unor bieţi călători prinşi fără veste într-o cumplită şi inegală bătălie, în cîmp deschis şi
împotriva unui adversar oare avea de partea lui toată puterea cea fără de margini a muntelui necruţător.
Aveam şi noi un punct de sprijin în această luptă, pe lîngă hotărîrea neabătută de a ieşi cu bine
din ceasurile astea de cumpănă. Ştiam că atîta vreme cît urmăm cu neabătută străşnicie dunga muntelui,
acum deschisă vîntului şi viforniţei ce se înteţeau, încrederea în puterea noastră de rezistenţă, curajul de
caro trebuia să dăm dovadă în lumea aceasta răscolită de stihii ne vor ajuta să ieşim la liman, să scăpăm
din încleştare, străpungînd bezna care nu înceta să ne înfăşoare în negrele ei văluri.
Împotriva duşmanului trebuia să stăm alături unul de altul, să luptăm şi să nădăjduim. Numai
aşa am reuşit ca, după ceasuri nesfîrşite de încleştare, cînd ne-am adunat la adăpostul unei stînci, care
ne-a ieşit ca din întîmplare în cale, prin ceaţă şi vifor, am putut ghici că ne aflam în dreptul,,porţii
fermecate", pe unde puteam să pătrundem într-o lume mai liniştită. La cumpăna dintre infernul pe care
îl străbătusem totuşi şi această lume către care ne îndreptam în grabă, uitam şi de mîinile înţepenite de
îngheţ, ca şi de obrajii biciuiţi de şfichiul subţire al acelor de gheaţă, coborînd fără zăbavă, în pas săltat,
către locuri scăldate în lumină, la adăpost de urgia vîntului, unde văi largi se deschideau, îmbietoare, la
picioarele noastre; era o lume nouă, de lumină şi căldură, la al cărei hotar nimerisem poate din
întîmplare, poate datorită norocului, dar şi tăriei cu care am crezut în steaua noastră, steaua tuturor
drumeţilor aflaţi în cumpănă.
Ploua mărunt, dar liniştit. Ştiam că undeva, la o margine de pădure, cu faţa către lumina
apusului, ne aştepta un loc de popas unde vom lepăda poverile ce ne apăsau pe umeri, ca plumbul, vom
îmbrăca haine uscate şi călduroase, ne vom aşeza lîngă un foc zdravăn şi ne vom odihni, uitînd repede
necazurile de peste zi. Sărind din piatră în piatră, mereu la vale peste pîraiele acum umflate de ploaie,
trecînd în goană peste pripoare şi prin poieni încărcate de apă, am pătruns în împrejurimile aşezării
ciobăneşti care era ţinta ostenelilor noastre... Ne-au luat în primire cîinii, vreo doisprezece, unul mai
fioros decît altul, purtîndu-ne în alai pînă în faţa stînei, fără să fim întîmpinaţi de baci, cum este
obiceiul.
Din pragul uşii dăm bineţe, precum se cuvine, dar răspunsul nu este cel aşteptat, cu care eram
obişnuiţi să fim întîmpinaţi pe la toate stînele pe unde mai poposisem. Un mormăit morocănos se făcu
auzit de pe undeva din fundul încăperii, apoi un baci încă voinic, deşi părea destul de înaintat în vîrstă,
cu un ciot de pipă în colţul gurii, ieşi din umbră venind către noi; lîngă vatră un ortac tînăr trăgea dintr-
o rămăşiţă de ţigară, iar mai în fund, cu spatele către noi, alt cioban trebăluia nu ştiu ce.
Din prima clipă nu mi-a plăcut primirea ce ni se făcea, dar nu am mai avut răgaz să schimb o
vorbă cu tovarăşul de drum; presupuneam că era destul de încurcat şi el, mai ales că venisem aici la
propunerea lui. Baciul cel bătrîn se îndreptă spre noi, prăvălindu-se asupra noastră ca un munte ce se
urnise din loc, apoi îngăimă printre dinţi ceva din care cu greu am înţeles că era un fel de a ne pofti
înăuntru. După care, fulgerîndu-ne cu o privire tăioasă, pe sub nişte sprînceae albe şi stufoase, ne ceru,
fără nici un ocol, actele, legitimaţiile ce le aveam asupra noastră.
Ce să fie, oare ? Ne întrebam din priviri, dar nu îndrăzneam să scoatem vreo vorbă necugetată;
era în joc odihna noastră şi nu aveam voie să o punem în primejdie. Unde era nedezminţita ospitalitate
a stînelor noastre ? Ce se petrecea la această mare stînă cunoscută pînă departe, peste văi şi munţi ?
Cum va reacţiona prietenul meu, oare venise aici cu încrederea că va fi primit cu braţele deschise ?
Nădăjduind că gazda cea atît de puţin bucuroasă de oaspeţi se va îmblînzi, totuşi, la vederea actelor
noastre întărite cu peceţi şi semnături, ne supunem, le înfăţişăm baciului, apoi bucuroşi că nu sîntem
poftiţi afară în ploaie, ne prefacem veseli şi ne grăbim să mulţumim pentru găzduire, luîndu-i înainte, în
vreme ce acesta buchisea îndelung hîrtiile noastre. Obosiţi peste măsură, istoviţi şi de cumplita
vrăjmăşie a vremii, dar şi de poverile purtate, uzi pînă la piele, dîrdîind de frig, înfometaţi şi însetaţi,
amînăm pentru mai tîrziu răspunsurile la avalanşa de întrebări ce năvălea peste gîndurile noastre
frămîntate...
Bucuria, vorba bună, speranţele cu care venisem în goană către aşezarea acestor oameni
ciudaţi şi neprimitori se risipiră de bună seamă ca norii purtaţi de vînturile văzduhului înalt; ne aflam,
oricum, la adăpost, şi mai mult nici nu ne trebuia. Mîine vom vedea ce va fi de făcut şi cu ce fel de
oameni aveam prilejul să stăm sub acelaşi acoperiş. Deocamdată, să ne adunăm bagajele în colţul cel
mai întunecos al încăperii, să ne ferim din calea baciului sau a vreunuia din ortacii care urmau să se
adune la masa de seară, să ne schimbăm rufăria şi hainele ude, să ne pregătim în pripă masa de seară şi
să ne culcăm, înţelegînd să nu cerem nimănui nimic pînă a doua zi de dimineaţă.
Se lăsase seara şi, după ce ne-am rostuit pe cît am putut mai bine, pînă să vină şi ceasul
somnului, ne distram între noi schimbînd în şoaptă păreri despre cele ce ni se perindau prin faţa ochilor.
Masa ciobanilor era în plină desfăşurare, dar nu era o masă veselă, cu glume, cu împunsături între
ortacii mai tineri şi cei mai vîrstnici, aşa cum văzusem la zeci şi zeci de mese ciobăneşti de pe toate
plaiurile munţilor noştri. Toţi mesenii mîncau cam în silă, s-ar fi putut spune, cu capul în jos, abia
scoţînd cîte un cuvînt. Baciul nostru le împărţise cina cu porţia: felia de mămăligă, dărabul de brînză,
cana de jintiţă şi atît.
Faţă de zgîrcenia bătrînului satrap, cui să-i mai treacă prin minte că tot acolo se mai aflau şi
doi străini, oaspeţi fără voie şi nedoriţi, care ar fi trebuit poftiţi la masă, după străvechea datină
ciobănească ? Asistam la această masă tristă şi nu puteam să credem ochilor. Oare pînă unde va merge
baciul cu crîncenă lui parcimonie ? îl îndemn pe prietenul meu de necazuri şi bucurii, care se lăudase că
îl ştia de mai multă vreme pe baci, să-i ceară o cană de jintiţă, doar aşa ca să-i cunoaştem gustul.
Nimeni nu s-a clintit de pe locul său, baciul s-a făcut că nu aude, iar noi ne-am socotit pe deplin
lămuriţi, trăgîndu-ne către culcuşuri şi lăsîndu-ne legănaţi de vise, poate ceva mai plăcute decît scenele
la care luasem parte.

20 iunie. Pe-un picior de plai...

Dis-de-dimineaţă ne-a luat în primire, din pragul stînei, o lumină vie, primăvăratică,
prevestind numai bine pentru ziua întreagă. În mare grabă ne adunăm lucrurile, închidem sacii fără să-i
mai dichisim, renunţăm la masa de dimineaţă, ne luăm înapoi actele şi documentele pe care ni le
reţinuse baciul peste noapte, îi mulţumim cu jumătate de gură pentru găzduire şi ne îndreptăm paşii
spre locuri mai pline de soarele bunăvoinţei, fără să ne mai uităm înapoi. Grăbit să ne vadă plecaţi din
bîrlogul lui, baciul se arătă dintr-odată binevoitor, dîndu-ne un însoţitor să ne apere de cîini, dar cu
gîndul ascuns să afle ce vom face pe mai departe.
Odată ieşiţi din raza stînei, ne despărţim de însoţitor spunîndu-i că ne vom opri la stîna mare
din Oticu, apoi după vreun ceas de mers ne abatem din poteca mare şi, urcînd în susul unui pîrîiaş ce-şi
rostogolea apele limpezi într-un neobosit cîntec, venind din căldările înalte ale Groapelor, cu zăpada
încă în curs de topire, răsturnăm bagajele într-o poieniţă îmbietoare, printre molizi falnici; un cort
mărunt, cu pînza albă, s-a ridicat pe dată într-o latură a poienii. Aici ne-am aşezat în toată libertatea,
departe de locurile unde ne întîmpinaseră stihii neîndurătoare, ca şi oameni cu uitătura piezişă.
Totul era încîntător de jur împrejur, vremea bună dădea semne de statornicie, soarele începuse
să sa ridice, strălucind pe cerul albastru ca peruzeaua. Nu mai doream nimic altceva decît ca totul să
dureze cît mai mult.
Aveam de lucru în căldări şi călcam cu emoţie prin locuri pe care le puteam socoti istorice
pentru geografia Carpaţilor noştri; pe meleagurile astea, unde nu mulţi cercetători s-au încumetat să se
aventureze, a lucrat cu mult spor pentru generaţiile viitoare de geografi, cu peste o jumătate de veac
înaintea noastră, un mare iubitor al peisajului montan românesc, un mare prieten al românilor şi un
mare cărturar, venit de departe, de pe malurile Senei, ca să umble pe aici, din stînă în stînă, fără sfială,
pentru a aduce lumină în cunoştinţele noastre, destul de slabe la aicea vreme, despre propriii noştri
munţi10.

21—22 iunie. La baciul Neculai Popescu, din Oticu

10
Este vorba despre marele geograf francez Emmanuel de Martonne (1873—1955), autorul unor lucrări
clasice de geografie fizică generală şi al unor cercetări fundamentale efectuate în acelaşi domeniu, în
primele decenii ale secolului nostru, în Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei).
 Solstiţiul de vară ne-a prins sub căldările înalte ale Groapelor, priponite ca nişte cuiburi de
vulturi, pe versanţii abrupţi ai Iezerului Mare. Nu ştiu ce fel de vise ne-or fi tulburat somnul, după cele
ce ni se întîmplase în ajun, dar pot spune că ne-am bucurat ca nişte copii cînd, în zorii zilei, ne-a
întîmpinat în uşa cortului o dimineaţă de vis frumos, întocmai aşa cum îşi doreşte orice călător.
Pînă către prînz terminăm lucrul prin căldări, apoi ne grăbim spre un adăpost mai încăpător,
mai puţin incomod, mai trainic decît fragilul nostru cort, care ameninţa să se prăbuşească peste noi la
cea mai slabă adiere de vînt. Aveam în planul de lucru investigarea căldărilor Boarcăşului 11, aşa că
popasul nostru cel mai potrivit era la stîna mare din Oticu, unde îl ştiam baci pe badea Neculai
Popescu, de fel dintr-o aşezare de pe valea Rîului Doamnei.
Nu mai aveam nici un motiv să zăbovim, aşa cum am fi dorit, în mijlocul raiului pămîntesc
unde ne aşezasem după fuga de la stîna baciului Bucur, din Groapele; aveam înaintea noastră cîteva
ceasuri de mers, vremea era excelentă, soarele cald, adieri de vînt răcoroase; călătorului îi şade bine cu
drumul, iar nouă cu cărarea largă care, dînd ocol întregului masiv, ne va purta încă multe zile de jur
împrejurul muntelui cel mare al Iezerului.
Solstiţiul de vară înseamnă căldură şi zăpuşeală, la cîmpie, unde roadele pămîntului dau în
pîrg; aici, unde ne aflam noi, primăvara era în toi, pripoarele muntelui, pînă sus către piscurile pleşuve,
erau un nesfîrşit covor de flori, printre oare roşul aprins al smirdarului înveşmîntă ca o mantie purpurie
umerii înalţi ai piscurilor ridicate semeţ către albastrul cerului 12.
Cărarea lată se împletea după cutele muntelui, strecurîndu-se cu grijă printre covoarele
înflorate ale pajiştilor, zugrăvite în mii de culori; erau flori pline de miresme proaspete, cum numai în
împărăţia neumblată a muntelui înalt se poate întîlni: clopoţei liliachii, panseluţe catifelate, cimbrişor
cu miros îmbătător, ierburi mărunte vopsite în tot felul de nuanţe, amestecate ca pe un adevărat
„chilim".
În stînga se deschideau, adînci, o parte din obîrşiile Rîului Doamnei, către oare ne îndreptam
privirile cu gîndul că pe acolo vom zăbovi nu după multă vreme; în faţă se iveau acum Colţii
Cremenei13 , îngrămădire de stînci ruinate, înălbite de vreme, vedenie ruptă din cine ştie ce povestire
fantastică, pe dinaintea căreia ne-am purtat paşii neputîndu-ne lua ochii de la sumbra imagine a
măreţului spectacol geologic, iluminat de mii de scînteieri sub razele aproape verticale ale unui soare
generos.
Poposisem de cîteva minute în Curmătura Oticului14, lăsînd în urmă basmul de piatră din
Colţii Cremenei, ca şi pantele prăvălite şi stîncoase ale Piscului Roşu; tolăniţi pe pajiştea înflorită, la
cumpăna domoală dintre munţi şi ape, făceam planuri pentru următoarele zile, fără să observăm cum,
pe nesimţite, dinspre izvoarele Oticului se ridica ameninţător un val imens de ceaţă cenuşie, care nu a
întîrziat să acopere cerul albastru, soarele cald, ca şi întreaga împrejurime, silindu-ne să părăsim în
mare grabă locul şi să căutăm să ajungem, prin bezna care ne cuprinsese din nou, ca şi în urmă cu două
zile, la adăpostul pe care ni-l propusesem.
Supuşi nedezminţitei nestatornicii a anotimpului, încovoiaţi sub povara bagajelor ce nu se
uşurau deloc, am coborît fără zăbavă către stîna lui Neculai Popescu, reuşind să o descoperim numai
după hărmălaia haitei de cîini ciobăneşti care ne-au luat în primire de departe, înconjurîndu-ne într-un
cerc ce se strîngea din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne apropiam de ţintă. Prin ceaţă ne ieşi în
întîmpinare un bărbat în plină putere, care ne primi cu un „bun sosit la noi", rostit cu atîta voie bună,
încît am simţit cum mi s-a luat o piatră de pe inimă, presimţind o găzduire care nu ne va mai aduce
necazuri; asta era tot ceea ce doream mai fierbinte în ceasul în care ne aflam.
Ne oprim, totuşi, înaintea uşii, aşteptînd o îmbiere din partea gazdei, cu gîndul la primirea ce
ne-o făcuse baciul cel bătrîn, mai ieri-alaltăieri. Cu mîna întinsă a poftire şi cu zîmbetul pe buze, baciul
Neculai Popescu adresă celor doi călători singuratici şi necunoscuţi, cuvintele ce se rostesc pe toate
plaiurile noastre de munte, ca şi pretutindeni în ospitalierele noastre aşezări, cuvinte dulci pe care le

11
Pe versantul de miazănoapte al muntelui Iezeru Mare, cu faţa spre izvoarele Dîmboviţei, se înşiră o
seamă de circuri glaciare a căror cercetare a intrat în planul nostru de lucru : trei căldări în zona
Boarcăşului, alte trei în Colţii lui Andrei şi Zănoaga Barbului la hotarul dinspre muntele Păpuşa.
12
Unul din aceste piscuri, şi anume Piscu Roşu (2469 m.), vecin cu Iezeru Mare, îşi trage numele chiar
de la nesfîrşitul covor de flori roşii de smirdar (Rhododendron kotschyi) care îl înveşmîntează, în
perioada de înflorire.
13
Colţii Cremenei reprezintă o masivă ivire de roci gnasice, transformate, ca urmare a unor puternice şi
îndelungate eroziuni şi dezagregări, într-o creastă ascuţită şi abruptă, cu aspecte ruiniforme şi complet
lipsită de vegetaţie.
14
Curmătura Oticului 1863) m.), se găseşte la cumpăna dintre valea Dîmboviţei (Oticu) şi Rîul
Doamnei (Văsălatu), la limita dintre Munţii Iezerului (Iezeru Mare şi Piscu Roşu) şi Munţii Făgăraşului
(versantul sudic, cu Mezea—Oticu).
aşteaptă orice drumeţ ostenit:
— „Poftiţi înăuntru şi hodiniţi. Eu îs baciul Neculai Popescu, din Oticu; dar la mine să ştiţi că treburile
nu sînt încurcate ca la vecinul nostru cel bătrîn din Groapele, pe unde aţi poposit dumneavoastră mai
zilele trecute."
Se vede treaba că se dusese vestea, din cioban în cioban, despre cele petrecute acolo.
— „Aţi nimerit la baciul Bucur, ca miercurea la stînă, cum zicem noi, ciobanii. Dar nu-i nimic, şi-o
primi el răsplata. Acum dumneavoastră socotiţi-va ca acasă şi vedeţi-vă în voie de treburi, cît îţi avea
de stat pe la noi."
Curînd ne dădurăm în vorbă cu baciul Neculai despre cîte toate se mai petrecuseră prin lume,
pînă cînd se aşternu înserarea şi începură să sosească ortacii cu turmele. Era baciul un bărbat în floarea
vîrstei, vînjos ca un atlet, cu faţa mereu înflorată de un surîs plin de bunăvoinţă, care-i lumina
mustăcioara neagră ca pana corbului; cîte inimi de cumătră se vor fi pîrjolit prin satele pe unde îşi va fi
purtat turmele, în trecerea sa, prietenul nostru şi gazda noastră primitoare. Ortacii, ciobani mai tineri
care purtau turmele pe întinsele păşuni din împrejurimi, erau şi ei pe măsura baciului, flăcăi zdraveni,
veseli, vorbăreţi, plini de haz, cum le stă bine tuturor oierilor, oricînd bucuroşi de oaspeţi, cu care să
poată schimba o vorbă. Cele două seri petrecute în tovărăşia baciului şi a păstorilor de la Oticu au fost
pentru noi un binevenit prilej să nu ne mai gîndim la grelele încercări prin care trecusem, ca şi la cele
care, poate, vor veni.
Printre aceşti ciobani tineri şi voioşi unul singur — mai în vîrstă — se trăgea mereu la o parte,
umblînd numai cu ochii în pămînt şi robotind tot timpul ca o femeie harnică. Dacă nu spărgea lemne
pentru fiertul laptelui (şi cît foc se face de trei ori pe zi la o stînă mare), aducea apă cu ciuberele, de la
izvorul aflat destul de departe (şi nu multă lume ştie cîtă apă se risipeşte, de asemenea, la o stînă bogată
în oi) sau atîta focul sub cazanul cel mare în care se fierbe laptele muls de trei ori pe zi, mătura şi spală
podelele. în odaia de brînză sau „celor", cum se mai zice pe alocuri, pregătea mîncarea de seară a
ciobanilor, vreo zece flăcăi zdraveni şi mereu înfometaţi, iar în răstimpuri zdrobea şi pisa, mărunt-
mărunt, ca făina, între două lespezi de gresie, sarea care îi trebuia baciului la prepararea caşului.
Îl chema „Vente" (poate Vintilă, după actul de naştere) 15 pe neobositul argat al stînei, venea
dintr-un sat cunoscut, de pe Rîul Doamnei, dar infirmitatea de care suferea şi de care era conştient, îl
făcuse tăcut şi ursuz, harnic şi îndatoritor, trăind discret şi muncind fără preget. Sînt mulţi ani de cînd s-
au petrecut cele ce povestesc eu acum, dar una din amintirile noastre cele mai vii rămîne legată de acest
biet om trecut de jumătatea vieţii, mereu aplecat sub povara atîtor treburi, cîteodată chiar prilej de
glume pentru mai tinerii lui tovarăşi de ciobănit, totdeauna respectuos faţă de călătorii care poposeau la
stîna lui, niciodată certăreţ, gata oricînd să facă un cît de mic serviciu.
Acest om necăjit şi bătut de toate vînturile unei soarte nemiloase, a rămas pentru noi ca un
simbol al celor umili, al celor neajutoraţi, care au dreptul la viaţă ca oricare dintre noi, dar cărora viaţa
însăşi le-a fost potrivnică. Ne vom mai întîlni cu el, nu peste multă vreme, pe alte coclauri ale muntelui
şi atunci într-o împrejurare cu totul neprevăzută...

23 iunie. Moş Martin în vizită nocturnă la Moş Moise

După un popas de două nopţi la primitoarea aşezare păstorească de la izvoarele Oticului,
sîntem gata de drum spre alte locuri înscrise în lungul nostru periplu de jur împrejurul munţilor
Iezerului. Amicul şi tovarăşul meu cercetase o zi întreagă căldările îngemănate ale Boarcăşului, în
vreme ce eu, ca mai în vîrstă, rămăsesem la stînă să mai culeg cîte o vorbă de duh sau unele informaţii
de preţ, de la baciul Neculai Popescu.
Poposisem cu multă plăcere la stîna acestuia, căţărată pe pripoarele cu iarba grasă de la
poalele Boarcăşului, la unul din izvoarele bătrînei noastre Dîmboviţe, oare îşi întocmeşte fiinţa din
unirea a trei mari pîraie de munte: Boarcăşul, Oticu şi Valea Vladului. Venise însă vremea să ne
strămutăm mai departe şi părăseam, cu o undă de regret, o gazdă atît de binevoitoare, ducînd cu noi
amintirea unuia din cei mai dezgheţaţi oieri din cîţi avusesem prilejul să cunoaştem pe drumurile
noastre de munte, atît tovarăşul meu care, deşi mult mai tînăr, străbătuse toate cărările Iezerului, cît şi
eu, în lungile mele drumeţii.
— „Să vă opriţi dumneavoastră sub Colţii lui Andrei, ne-a îndrumat baciul Neculai înainte de a ne lua
rămas bun. Acolo aveţi să găsiţi o gazdă şi mai bună decît spuneţi că aş fi fost eu. Mergeţi cu încredere
şi duceţi sănătate multă lui Moş Moise, baciul de acolo."
Pornim la drum cam tîrzior, după prînzul cel mare, avînd ca însoţitori vremelnici un flăcăiaş şi
un măgăruş care aveau sarcina să ducă de-ale gurii la nişte bordeie pierdute printre stîncăriile Iezerului

15
„Vente" era, poate, unul din cei din urmă suferinzi de „guşa endemică", maladie care a făcut ravagii
în lumea ţăranilor noştri din zonele calcaroase de sub munte, dar care — în urma unor energice şi
îndelungate măsuri sanitare — este astăzi definitiv eradicată pe tot cuprinsul ţării noastre.
Mare. Drumul nostru era aceeaşi „potecă a stînelor", ca şi pînă acum, fără nici o altă piedică decît un
urcuş mai tare şi o pădure mai deasă. Povara se uşurase simţitor, alimentele se împuţinaseră în mare
parte şi cu binevoitorul ajutor al ciobanilor de la Oticu, în frunte cu baciul lor, dornici de bunătăţi de la
oraş, aşa cum sînt ciobanii de pretutindeni.
Pe la ceasul înserării, tocmai ieşeam din pădurea de molizi, întunecată, şi dam să păşim într-o
poiană încă în lumină, cînd un lătrat scurt, dar cu glas puternic, ca o poruncă, ne-a pironit pe loc. O
namilă de cîine se ridică alene de lîngă tulpina groasă a unui molid ce străjuia singuratic poiana, mai
dădu drumul unui apel, ca şi cel dinainte, apoi se aşeză pe labele dinapoi, nemişcat, în aşteptare, cu faţa
către necunoscuţii care îndrăzniseră să-i încalce hotarele.
Din pragul unei căsuţe ce abia se desluşea la marginea cealaltă a poienii, se ivi făptura
măruntă a unui moşneag sprijinit în bîtă; liniştindu-şi cu o vorbă uriaşul animal, bătrînul păşi domol în
întîmpinarea noastră şi numai atunci am crezut şi noi că era momentul potrivit să ne urnim de pe locul
unde încremenisem, dînd bineţele cuvenite şi arătînd că veneam din încredinţarea baciului de la Oticu.
Apoi, însoţiţi de la o anumită depărtare de măreţul „bernardin" al lui Moş Moise, ne-am îndreptat cu
toţii către căsuţa din poveşti de sub Colţii lui Andrei.
La cei şaptezeci de ani ai lui, după ce fusese o viaţă întreagă baci pe la nenumărate stîne, Moş
Moise era acum gestionarul, omul de încredere care ţinea socoteala produselor unui număr de stîne din
împrejurimi, socoteală complicată, cu multe catastife şi condici, cu „rubrici" în care el trecea tot soiul
de cifre, aşa cum se pricepea cu puţina lui ştiinţă de carte. În ceasuri de răgaz am cercetat, cu voia lui,
toată această contabilitate ciobănească şi mi-am dat seama, cu uimire, că bătrîna noastră gazdă era un
foarte priceput păstrător al avutului ce-i fusese încredinţat şi pe care îl ţinea sub pază, în cele două
încăperi ale căsuţei care fusese cîndva o stînă, zeci de burdufe mari, frumos rînduite pe lăviţi, zeci de
putini cu brînză, roate de caş de toate mărimile şi multe altele.
Este o veche tradiţie în lumea păstorilor noştri prin care se opreşte intrarea în „celar" fără voia
baciului; cunoscînd şi noi rînduiala, ne-am ferit să o călcăm, dar nu ne-am putut împiedioa să
observăm, cu uimire, că în tot timpul şederii noastre sub acoperişul lui Moş Moise, uşa celarului nu a
fost nici o clipă închisă cu lacăt, dovada încrederii şi cinstirii de care ne-am bucurat în ochii lui.
În seara sosirii noastre la căsuţa lui Moş Moise ne-am culcat tîrziu, spre miezul nopţii. La
lumina jucăuşe a unui foc zdravăn, am stat la taifas îndelungat cu gazdă, noi povestind despre cele ce
se mai petrecuseră prin lumea largă, bătrînul baci depănînd întîmplări din caierul gros al amintirilor
sale, înfăţişate cu un vădit talent de povestitor, aşa cum mai întîlnisem şi la alţi asemenea oameni
simpli, purtaţi de viaţă prin întîmplări fără număr şi prin locuri îndepărtate.
Tocmai gustam din dulceaţa somnului dintîi, cînd liniştea, care se lăsase peste căsuţa
adormită, se rupse dintr-odată; se stârnise o hărmălaie atît de cumplită, încît în buimăceala cea dintîi,
am crezut că a dat năvală o haită de lupi înfometaţi luptîndu-se cu o sută de dulăi de stînă... Nu cumva
o fi chiar vreo ursoaică cu puii după ea, îmi fulgeră prin mintea încă tulbure de somn sau — mai ştii —
or fi nişte tîlhari care încearcă să prade avutul dat în grija lui Moş Moise...
Ameţiţi de somn dăm buzna pe uşă, fiecare cu ce putuse să prindă în grabă: moşul cu bîtă lui
din lemn de corn, scurtă şi groasă, ghintuită şi întărită cu inele de metal, anume pregătită împotriva
fiarelor sălbatice, iar noi ceştilalţi cu cîte un ciomag. Peste cîteva clipe, în dîra puternică a luminii
lanternelor cu care măturam întunericul de smoală al nopţii, ne dăm seama că toată hărmălaia o făcea,
de unul singur, bernardinul lui Moş Moise, alergînd în neştire după un vrăjmaş pe care nu-l putea
vedea, dar îl simţise şi îl urmărea cu înverşunare. Ne afundăm în bezna neagră a pădurii, printre molizi,
pe urmele cîinelui care nu înceta să dea ocol căsuţei, aruncîndu-se cu furie asupra unui duşman
nevăzut, pe care el singur îl simţea. În fascicolul de lumină al lanternelor, desluşim pe iarba umedă
urma uriaşă a tălpilor lui „Moş Martin"; el era aşadar cel care încălcase hotarul lui Moş Moise şi al
bernardinului, şi acum se pierduse în bungetul pădurii, urmărit cu înverşunare şi cu multă larmă de
voinicul nostru paznic.
Puţin mai departe, lîngă tulpina groasă a unui molid, baciul Moise ne mai arătă şi o altă
mărturie a prezenţei nepoftitului oaspete de la miezul nopţii: un culcuş încăpător, aşternut cu cetină de
brad, unde se mai vedea — încă — tiparul unui trup mătăhălos de urs, care zăbovise aici la pîndă pînă
să fie simţit şi pus pe fugă de cîine. După care episodul s-a încheiat; goana după inamicul nevăzut a
încetat, iar urmăritorii s-au retras în bîrlogul lor, ca şi nevăzutul urmărit.

24—27 iunie. Zile liniştite la poalele Păpuşii.

După o noapte atît de „furtunoasă", dimineaţa ne-a prins trîndăvind pînă tîrziu spre amiază.
Dăm zor cu masa şi ne grăbim să ne facem bagajele ca să ajungem la timp într-un anumit loc din
Zănoaga Barbului16, unde plănuisem să ne instalăm cortul, ca să putem cerceta, timp de mai multe zile,

16
Zănoaga Barbului este una din multele căldări ce se orînduiesc de jur împrejurul masivului Păpuşa
căldările în parte înzăpezite din jurul Păpuşii. Cu sacii pregătiţi, Strîngem mîna aspră a gazdei, îi
strecor în palme cîteva „pacuri" de tutun din cel bun, încheind simplu scurta noastră şedere în căsuţa
lui. Aveam înainte un drum de numai cîteva ceasuri, prin locuri ceva mai grele decît cele prin care ne
purtase pînă aici „poteca stînelor din Iezer", peste ape repezite dinspre culmi, în cascade cu coama
împletită în şuvoaie zgomotoase.
În faţa noastră se desfăşurau imagini pline de contraste de^a dreptul uluitoare, care ne dădeau
de gîndit pentru activitatea noastră viitoare. Prin căldările de pe flancurile Iezerului Mare, proaspăt
dezmorţite din toropeala iernii, soarele încălzea cu puteri renăscute, preschimbând cele din urmă pete
de zăpadă în vesele şuvoaie de apă limpede şi rece. Prin locurile joase şi adăpostite unde ne aflam
acum, întreaga fire ieşea dintr-un îndelungat iernat, în vreme ce dincolo de adîncurile obîrşiilor
Dîmboviţei, în lumea încă moartă a culmilor Făgăraşului, viaţa nu urcase dinspre văi; îndepărtatele
creste şi căldări înalte ne înfăţişau în lentilele binoclului imagini care nu aveau deloc darul să ne
încurajeze. Muntele cel mare era încă văduvit de viaţă, încă supus puterii unei ierni care îşi trăia cele
din urmă săptămîni, suflul miraculos al primăverii nu pătrunsese încă prin locurile acelea înalte, urcînd
ca seva de primăvară în trunchiul copacilor.
Ne luasem, aşadar, rămas bun de la baciul Moise şi ne pregăteam să ne afundăm în adîncul
pădurii de molizi; sub streaşina căsuţei care ne găzduise, zărim în pragul uşii silueta scundă a lui Moş
Moise, iar la picioarele sale, liniştit, bernardinul cu privirile îndreptate către cei doi străini ce
poposiseră sub acoperişul lor ponosit. Deasupra noastră Colţii lui Andrei îşi depănau povestea
primăvăratică prin căldări încă pustii. În curînd, lăsarăm în urmă pădurea, ieşind la gol pe un picior de
plai scăldat în lumina vie a soarelui ce începuse să se apropie de orizontul de apus. În mijlocul unei
oaze de verdeaţă, pe un dîmb, se ivi un bordei ciobănesc lăsat pe o coastă, una din „mutătorile" pe care
le folosesc păstorii, temporar, în căutare de păşuni mereu proaspete.
De sub acoperişul povîrnit al bordeiului ieşi la lumină baciul, poftindu-ne un cald „bun sosit",
iar în spatele lui se iţi şi un pui de cioban cît o şchioapă, numai ochi şi urechi, care nu se sfii să se
apropie de noi, arătîndu-se chiar deosebit de interesat de uneltele noastre, de aparatele ale căror oţeluri
sclipeau în soare.
Ne propusesem să fixăm cortul într-un loc cît mai retras de pe cursul Zănoagei Barbului, între
Colţii lui Andrei şi Păpuşa, şi să nu ne mai strămutăm de acolo pînă cînd nu vom fi terminat lucrul în
Păpuşa.
Locul nu se află departe de bordeiul unde ne descărcasem bagajele, aşa că pornirăm într-acolo,
călăuză fiindu-ne puiul de cioban care ne dăduse o deosebită atenţie. Strecurîndu-ne anevoios printre
pîlcuri de jnepeni încîlciţi şi vînjoşi, printre steiuri de piatră cît bordeiul mutătoarei, peste pîraie cu
apele cristaline şi reci ca gheaţa, am reuşit pînă la urmă să poposim în inima acestui ţinut singuratic,
ridicînd cortul la adăpostul unui bolovan cît case, de pe malul unui firişor de apă limpede şi rece, ca o
dimineaţă de primăvară. Ne aflam în Zănoaga Barbului, sub ultimele căldări din Iezerul Mare şi cele
dintîi ale Păpuşii. Trebuie să recunosc că ne-am fi descurcat mai greu prin labirintul vastei căldări,
printre nenumăratele steiuri de piatră şi pîlcuri de jnepeni, fără ajutorul micului nostru prieten care ştia
„pe de rost" hăţaşurile pe unde se strecurau turmele de oi; bineînţeles că l-am răsplătit pe inimosul
nostru ghid cu ceea ce aveam mai bun şi mai dulce prin saci.
La capătul acestei minunate zile de sfîrşit de primăvară alpină, un îmbătător parfum de flori
sălbatice se răspîndea peste tot locul, amestecat cu zumzet de gîze şi cîntec de păsări. După atîtea zile şi
nopţi de vreme rece şi umedă, eram dornici de căldura unui soare ce fusese mult prea zgîrcit cu noi.
Amurgul ne-a prins îndeletnicindu-ne cu treburile gospodăreşti; a fost un amurg călduţ,
odihnitor, înveşmîntat în poezia greu de lămurit a sfîrşiturilor de zi din inima muntelui înalt. Puteam să
ne socotim răsplătiţi din belşug pentru toate necazurile trecute, pentru toate ploile şi viforniţele care ne
întâmpinaseră, poate chiar şi pentru cele ce vor mai veni. Micul nostru bivuac a rămas, aici, cîteva zile,
neştiut şi necercetat, oaspete solitar al unei desăvîrşite frumuseţi; marile drumuri ciobăneşti treceau
departe, pe versanţii Păpuşii şi Iezerului, aşa încît privirile iscoditoare ale trecătorilor nu puteau ajunge
pînă la noi.
După nopţile petrecute între pereţi de stînă, în aerul plin de mirosul iute al burdufurilor de
brînză, al pieilor crude, al zerului învechit în ciubere, dormind pe aşternuturi tari, pe laviţe de lemn
noduroase, ne bucuram acum de prospeţimea aerului, de liniştea deplină, netulburată de larma dulăilor
sau de chiotele ciobanilor puşi să păzească, în toiul nopţii, turmele adunate în tîrla, sub cerul liber. În
locul tuturor acestora aveam acum susurul molcom al pîrîiaşului, mirosul îmbătător al pajiştei sau al
jnepenilor aflaţi cu seva în plină redeşteptare. Somnul ne-a fost adînc şi binefăcător, pe saltelele
închipuite din cetină proaspătă, cu miros de răşină, în căldura sacilor de dormit.

(2391 m.), înălţat ca un voluminos trunchi de con la izvoarele Dîmboviţei; ele se numesc : Zănoaga
Barbului, Pecineaga, Dracsin, Cascue, Boteanu, Cuca, etc.
 În aceste cîteva zile, petrecute la poalele Păpuşii vremea s-a mai burzuluit, aşa cum cerea
anotimpul, cîte o ploaie rece dar scurtă s-a mai abătut peste noi, dar vremuiala venea şi trecea fără să ne
încurce treburile; iar cînd ziua de lucru se termina, ne întorceam la adăpostul care ne aştepta ascuns
printre stînci, aprindeam un foc zdravăn şi stăruiam apoi la pălălaia lui bine întreţinută pînă tîrziu după
masa de seară, numai noi, doi oameni pierduţi şi neştiuţi de nimeni în bezna nopţilor, în mijlocul unui
pustiu de piatră.

28 iunie. Revedere cu o veche cunoştinţă

Din nefericire sîntem supuşi unui program care nu ne îngăduie nici o abatere. În dimineaţa
acestei zile, se împlinea sorocul şederii noastre în Zănoaga Barbului, de care ne despărţeam însă cu
multă părere de rău. Ploua mărunt, o ploaie ciobănească rece şi pătrunzătoare şi noi eram atît de dornici
să mai rămînem prin fermecătoarele locuri pe care începusem să le îndrăgim. Trebuia să pornim din
nou la drum şi cu cît mai repede cu atît mai bine, ştiind că pînă la următorul popas, aveam mult de
mers, pe drum greu, prin ploaie şi ceaţă.
Trebuia să ajungem cît mai devreme la refugiul de piatră de lîngă lacul Iezer şi asta numai
după ce vom fi ieşit din Zănoaga Barbului la culmea Iezerului Mare şi vom fi stăbătut spinarea înaltă a
acestuia, atingînd piscurile lui înşirate unul după altul, din ce în ce mai abrupte şi mai înalte; nu trebuia
să ne prindă noaptea prin coclaurile lipsite de orice posibilitate de adăpostire din jurul acestor piscuri
golaşe sau din căldările lor acoperite de bolovănişuri infernale.
Din fericire poverile se uşuraseră simţitor, proviziile fiind pe sfîrşite; puteam să umblăm cu
mai mult spor, prin ploaia care ne grăbea şi ea, către viitorul adăpost. Am urcat destul de uşor din
fundul căldării unde avusesem bivuacul, pînă în Spintecătura Păpuşii 17, largă şi adîncă poartă de trecere
de pe un versant pe celălalt al munţilor Iezerului; apoi, prinzînd poteca lată de pe culme, ne-am aşternut
la drum întins, împinşi de la spate de un vînt rece şi tăios care despica, din cînd în cînd, norii
îngrămădiţi pe văi şi în căldări. Orbecăind prin ceaţă şi burniţă, dar ajutaţi în bună măsură de vîntul pe
care ni-l făcusem tovarăş de drum, ne-am strecurat printre steiurile de piatră, dărîmături sinistre ale
unor munţi în ruină, lăsînd în urmă, unul cîte unul, piscurile înşirate pe culmea înaltă, fără să ne
abatem, însă, nicicum de la linia sinuoasă a drumului ciobănesc care poartă numele de „Şleul
Bătrînei"18.
Din toată această lungă şi obositoare bătălie cu muntele şi cu vremea ce ne sta împotrivă, nu-
mi amintesc decît de urcuşul ce nu se mai sfîrşea printre bolovănişurile de pe Piscu Roşu, dar, mai ales,
de clipa în care, oprindu-ne pentru un scurt popas lîngă semnalul de pe vîrf, ca la o poruncă perdeaua
de ceţuri s-a desfăcut suflată de o pală de vînt, îngăduind ochilor noştri să privească uimiţi peste abisul
deschis la picioare, pînă departe spre zarea întunecoasă unde desluşeam, ca într-o mare carte a
muntelui, slovele încurcate ale unui peisaj copleşitor. Spre apus se căsca o prăpastie adîncă de cîteva
sute de metri, dincolo de care se arătau, ca într-o enormă dioramă, crestele şi piscurile înzăpezite ale
Făgăraşului; la picioarele noastre Curmătura Oticului, pe unde ne purtasem paşii nu cu mult în urmă;
spre răsărit coama albă a Pietrei Craiului, cu pînzele de grohotişuri abia ieşite de sub zăpezi, iar mai
departe, spinările netede şi voluminoase ale Bucegilor.
Momentul nu a durat mult, spectacolul s-a tras din nou în spatele cortinei de nori şi ceaţă; a
fost destul însă pentru a ne fi îngăduit să surprindem o imagine ce nu-i este dat oricui să o întîlnească
într-o viaţă de drumeţ. După care, cu puteri sporite, ne-am avîntat peste ultimele piscuri, am coborît
apoi direct către fundul căldării largi a Iezerului Mare, luptîndu-ne cu steiurile şi cu pîlcurile de
jnepeni, spre locul unde lucea slab în ceaţă oglinda plumburie a „iezerului" pe al cărui mal ştiam că ne
aşteaptă o veche cunoştinţă: micul refugiu de piatră între ai cărui pereţi trebuia să mai rămînem în
aceste ultime zile ale lunii iunie19.

17
Spintecătura Păpuşii (2202 m.) este o adîncă înşeuare care desparte masivele Iezeru Mare şi Păpuşa;
datorită adîncimii şi lărgimii ei, curmătura uşurează trecerea peste culme a unor largi drumuri pastorale
care împînzesc teritoriul alpin al masivului Păpuşa, urcînd şi coborînd dinspre valea superioară a
Dîmboviţei, cu legătură către spinările înalte ale Iezerului Mare şi chiar către munţii Făgăraşului (Plaiul
Hoţilor).
18
Şleul Bătrînei este denumirea marelui drum pastoral care străbate în toată lungimea ei spinarea înaltă,
prelungă şi sinuoasă a masivului Iezeru Mare, între Spintecătura Păpuşii şi piscurile gemene : Roşu şi
Iezeru Mare; şleul înconjoară prin largi ocolişuri, celelalte piscuri de pe culme : Tambura, Frăcea,
Bătrîna şi Piscanu, lăsîndu-se către nord printr-o ramură care coboară printre Colţii lui Andrei, la
izvoarele Dîmboviţei.
19
Refugiul Iezer (2165 m.) este un vechi loc de adăpost în zona înaltă a Iezerului Mare, pe malul
lacului glaciar cu acelaşi nume (2130 m. alt.) situat în căldările sudice ale Iezerului Mare; construit de
prima dată în anii 1939—1940, din piatră şi lemn, refugiul s-a ruinat cu timpul, fiind refăcut recent din
 Păşesc cu emoţie peste pragul adăpostului care dăinuia aici de vreo douăzeci de ani, singur în
pustietatea muntelui, la peste două mii de metri înălţime; el îmi amintea de anii în care, o mînă de
drumeţi inimoşi din Cîmpulung, la care mă alăturasem şi eu, au trudit cu pasiune şi abnegaţie, ca să se
poată ridica acest umil refugiu, deosebit de folositor celor ce se încumetă, din ce în ce mai mult, să ia
cu asalt înălţimile aspre ale Iezerului.
Dar tabloul care se înfăţişează înaintea ochilor nu pare deloc îmbietor: ruinată pe dinafară,
pentru că nu fusese întreţinută de nimeni după ce a fost dată în folosinţă, căsuţa de piatră nu semăna
nici pe dinăuntru cu un loc pentru oameni; lemnăria era în mare parte distrusă, pusă pe foc, de bună
seamă, de cei ce se refugiaseră aici, sobă înfundată, tencuielile căzute, grămezi de moloz şi de gunoaie
prin colţuri. Socotind din ochi cam cîtă osteneală s-ar fi cerut ca să facem aici un loc de popas, cît de cît
omenesc, nu mai stăm la tocmeală şi purcedem la treabă fiecare după puteri, aşa cum ne aflam în acele
momente, uzi, obosiţi şi înfometaţi, dar hotărîţi să nu înnoptăm sub cort, în ploaia şt vîntul care nu
încetaseră să ne urmărească.
Nu era cazul să pierdem vremea căutînd să ghicim cine se făcuse vinovat de starea jalnică în
care fusese adus vechiul adăpost. De bună seamă au fost oameni lipsiţi de cel mai elementar respect
pentru un bun comun atît de preţios, mai ales aici în inima muntelui, nepăsători faţă de ceea ce lăsaseră
în urma lor. Ne aşternem la lucru şi, încă înainte de a începe să se întunece, sîntem gata să ne ocupăm
locurile într-una din cele două mici încăperi, pe un prici reparat în pripă, lîngă soba care începuse să se
încălzească după ce fusese bine curăţită, cu grămezile de moloz şi gunoi scoase afară, podelele stropite
şi măturate. Puteam să ne odihnim, acum, pe un pat tare, dar curat, în căldura care începea să umple
încăperea, în aşteptarea ceaiului, a mesei de seară şi apoi a unui somn fără vise.
Afară ploaia bătea tamburina pe acoperişul de tablă şi în geam; în curînd, în îmbietoarea
căldură a încăperii în care ne gospodărisem, amintirile începură să-şi croiască drum, readucînd în
prezent întîmplări din tinereţe, legate de strădaniile supraomeneşti depuse pentru a ridica aici adăpostul
pe care îl regăseam, acum, într-o stare de nedescris, li povesteam tînărului meu tovarăş prin cîte
greutăţi a trebuit să trecem pentru ca, în anii imediat premergători ultimului război, să ne vedem visul
realizat, fără nici un sprijin din partea autorităţilor. Cei mai mulţi dintre cei ce au pus atunci umărul nu
mai sînt azi printre noi, dar eu încercam să-l fac pe mai tînărul meu prieten să înţeleagă că o astfel de
realizare nu ar fi fost posibilă fără pasiune, abnegaţie şi sacrificii materiale, fără strădania unor oameni
al căror devotament anonim nu va trebui uitat niciodată.

29—30 iunie. Popas la refugiul Iezer, înapoi spre „civilizaţie"

Iată sosite şi ultimele zile ale programului de lucru hărăzit munţilor Iezerului, cărora am reuşit
să le dăm ocol timp de două săptămîni, din stînă în stînă, din bivuac în bivuac. Două zile cenuşii, cu
norii coborîţi pînă aproape de luciul lacului, cu o ploaie măruntă şi rece, în ale cărei răstimpuri reuşeam
cu greu să ne îndeplinim sarcinile de lucru, prin căldările năpădite de neguri.
În după-amiaza ultimei zile, într-o linişte apăsătoare, încă netulburată de zvon de tălăngi, am
lăsat în urmă muntele aspru, singurătatea şi sălbăticia, îndreptîndu-ne paşii către „civilizaţie". N-am
putut să mă împotrivesc ispitei de a însăila pe o foaie de hîrtie cîteva cuvinte — aspre — către cei ce nu
vor întîrzia să calce pe urmele noastre, nu peste multe săptămîni, cînd primăvara va urca pe plaiuri.
Apoi, cu gîndul la drumurile ce ne aşteptau şi care ne vor duce foarte departe de singuraticul adăpost de
pe malul lacului, am început să coborîm către locuri mai calde şi mai primitoare, încărcaţi de amintiri,
unele mai plăcute, altele mai puţin, dar care eram siguri că nu se vor şterge niciodată din mintea şi
sufletele noastre.
Vom vedea din nou soarele cald după care tînjeam de cîteva zile, ne vom întîlni din nou cu
oraşul, vom trage în piept un aer mai puţin îngheţat, vom gusta din nou din viaţa citadină plină de
frămîntări, dar şi de confort. După care, vom porni iarăşi la drum, către alte locuri, poate mai pline de
farmec, poate mai calde, mai primitoare, decît cele pe care ni le înfăţişaseră Iezerul şi Păpuşa într-un
anotimp atît de nepotrivit...
Ceea ce a urmat nu mai are nici o legătură cu poezia muntelui, cu viaţa de zi cu zi a celor doi
drumeţi care îşi vor depune uneltele obosite în sala de mese a unei cabane 20 sau în cabina unui

piatră, ciment şi metal de către Salvamont Cîmpulung, cu concursul organelor locale şi al miilor de
locuitori care au prestat multe ore de muncă voluntar-patriotică.
20
Cabana Voina (950 m.) este o veche bază turistică în Munţii Iezerului, situată la izvoarele Rîului
Tîrgului, sub Iezerul Mare şi Păpuşa. Primul adăpost a fost deschis în anul 1935, într-un fost canton
silvic care se mai vede şi azi; după două decenii, a fost ridicată, alături, o construcţie nouă, de mare
capacitate, care a fost distrusă de un incendiu. Actuala cabană-hotel „Voina" este o realizare recentă a
judeţului Argeş şi oferă turiştilor un confort desăvîrşit, ceea ce a determinat o afluenţă în continuă
creştere, datorată de bună seamă şi şoselei asfaltate care o leagă de oraşul Cîmpulung (21 km).
autocamion, grăbiţi să ajungă cît mai repede în oraşul de unde plecaseră. Rîul Tîrgului era acelasi,
neschimbat, cu apele lui zglobii, acum uşor tulburi, dar mereu cu zvon de cîntec, întovărăşind ca un
prieten credincios, drumul care ne purta către oraşul de unde pornisem şi noi, în urmă cu două
săptămîni. O gazdă bună, oricînd bucuroasă de oaspeţi, ne aştepta în urbea Cîmpulungului; era familia
tînărului meu prieten şi tovarăş de drum, la care aveam să ne bucurăm de un pat moale şi curat, ca şi de
o masă încărcată cu toate bunătăţile.
 Primăvara capricioasa pe culmile Făgăraşului
Capitol în care veţi fi părtaşi la unele evenimente nocturne
petrecute într-un bivuac pierdut prin pustietăţile Tămaşului Mare, precum
şi la bordeiul de pe Berevoescu Mare; va urma o întîmplare mai puţin
obşinuită petrecută la izvoarele Zîrnei, cu doi drumeţi, nepricepuţi în ale
micii chirurgii, nevoiţi să facă pe felcerii ca să salveze viaţa unui ucenic-
cioban; după care ne vom întîlni din nou cu „Vente" şi cu baciul Bucur,
constatînd că uneori răzbunarea este dulce...

3 iulie. În vizită la baciul Neculai Căciulan, din Rucăr

După două zile de odihnă şi multe cumpărături, în căldura toridă care cuprinsese din nou
urbea Cîmpulungului, iată-ne iarăşi gata de drum. În următoarele două săptămîni trebuia să străbatem o
primă parte din culmea Făgăraşului, şi anume capătul ei dinspre răsărit care se reazimă pe pieptul
calcaros la Pietrei Craiului. Ne propuneam să atingem cele dintîi piscuri ale lanţului făgărăşan, pas cu
pas, urcînd o dată cu primăvara care mîna din urmă turmele de oi. Vom fi iarăşi liberi pe mişcările
noastre, vom cutreiera în voie căldările pustii unde nu ne va mai întîmpina tăcerea de gheaţă a iernii
întîrziate prin coclauri, ci sunete dulci de tălăngi, plaiuri înflorite, cîntece de păsărele.
Dacă sus, pe crestele cele mai înalte ale Făgăraşului, vremea era încă potrivnică şi primăvara
încă departe, anotimpul florilor şi al mieilor plăpînzi începuse să pună stăpînire pe plaiurile mai joase
către care ne îndreptam acum, stînd cuminţi pe o banchetă din autobuzul care avea să ne lase în
mijlocul comunei Rucăr. Ne făcusem cu greu loc, cu bagajele noastre voluminoase, într-un autobuz
hodorogit şi supra-aglomerat care după ce a urcat gîfîind peste Mateiaşu şi a trecut prin Dragoslavele,
ne-a depus pe uliţele Rucărului, umbrite de copaci care făceau ca zăduful caniculei să se mai
domolească, iar aerul să fie mai puţin înfierbîntat de pietrele şi asfaltul străzilor.
Călătorul care poposeşte în mijlocul rucărenilor nu trebuie să-şi pună întrebarea unde va
găzdui, chiar dacă nu provine din urbea Cîmpulungului, ca prietenul şi tovarăşul meu de drum, care
avea aici mulţime de cunoştinţe, prieteni, rude. La îndemnul său, ne-am îndreptat paşii către casa
bătrînului baci Neculai Căciulan. dar numai după ce amicul meu a făcut cîteva vizite pe la casele
prietenilor săi, prilej de a poposi la gazda noastră nu chiar în puterea căldurii de după-masă, care
toropeşte şi trage la somn chiar şi pe cel mai vajnic „baci" de pe plaiurile rucărene.
În adevăr, îl aflăm pe baciul Neculai făcîndu-şi odihna de după prînz la umbra răcoroasă a
unui nuc cu coroana atît de întinsă, încît acoperea întreaga curte din faţa gospodăriei. Oier din tată-n
fiu, baciul era el însuşi părintele a vreo trei sau patru feciori, crescători de oi în munţii din jurul
Rucărului, asupra cărora păstorea ca un adevărat şef de trib. Deosebit de bucuros de sosirea noastră,
despre care fusese înştiinţat din timp, baciul ne pofteşte să trecem ,,o ţîră" în odaia de oaspeţi, dîndu-ne
în seama uneia din nurorile sale; în răcoarea binefăcătoare a încăperii, în aerul îmbălsămat de mirosul
crud al florilor proaspăt culese, ca şi al nelipsitelor mănunchiuri de busuioc şi levănţică, înfipte ici-colo
printre scoarţele şi ştergarele ce împodobeau pereţii, ne lăsăm pradă oboselii şi gustăm din plin din
ceasul de odihnă care se afla la dispoziţia noastră.
Iată, deci, că noua etapă a drumeţiei noastre începea sub auguri favorabili, drept care întreaga
seară am stat la taifas cu moş Neculai Căciulan şi cu familia lui cea numeroasă, din care bărbaţii
lipseau, duşi cu turmele, dar nu lipseau nurorile şi o ploaie de copii.

4—5 iulie. Popas la lelea Maria din Sătic. Nopţi cu stele pe Tămaşul Mare
Se luminase bine dinspre Piatra Dragoslavelor 1, cînd am fost treziţi din dulcele somn al
dimineţii, de glasul gros, obişnuit să poruncească, al bătrînei noastre gazde:
— Iaca a sosit şi băiatu' cu calu'; zice că-i tare grăbit să ajungă la maică-sa, în Sătic !2
Nu-mi vine să cred. Cum, avem un cal să ne poarte poverile ? Cine s-a gîndit să ne fie de
folos, tocmai în această zi de început de drum, un drum deosebit de lung pînă la popasul de seară ? De
bună seamă, aici era mîna baciului rucărean, îndatoritor aşa cum mi-1 zugrăvise tovarăşul meu de
1
Piatra Dragoslavelor (1434 m.), cunoscută local şi sub denumirea de muntele Ghimbavu, este un pisc
calcaros ce se înalţă ca un trunchi de piramidă, pe malul stîng al Dîmboviţei, în dreptul comunelor
Dragoslavele şi Rucăr, făcînd parte din masivul Leaota.
2
Săticu este o aşezare alcătuită din două cătune: Săticu de Jos şi Săticu de Sus, pe teritoriul comunei
Rucăr, cu casele înşirate pe malul drept al rîului Dîmboviţa, mai sus de Cheile de la Plaiul Mare; din
comuna Podu Dîmboviţei pînă la Săticu de Sus sînt 10 km, pe drumul forestier care urcă pe Dîmboviţa
pînă la obîrşia ei, la Valea Vladului (circa 42 km).
drum. Nu ştim cum să-i mulţumim mai din inimă gazdei, apoi ne luăm rămas bun de la întreaga familie
şi pornim, uşurei şi bucuroşi, la drum lung, păşind cînd alături de calul care ne ducea poverile, cînd în
urma lui, printre stîncăriile pîrjolite de arşiţă, de pe muntele Pleaşa Posadei, care străjuieşte aşezarea
rucăreană.
În faţa noastră, flăcăiaşul îşi ducea calul de căpăstru, mai cîntînd din frunză, aşa cum se
pricepea, mai fluierînd vesel. Sub cerul înalt, albastru-siniliu, coborîm în fugă,,vîrtejele" 3 de pe Pleaşa
pînă la malul pietros al Dimboviţei, ale cărei ape bogate ee pregăteau să pătrundă prin gura largă a
Cheilor de la Plaiul Mare 4, apoi ne aşternem la drum întins, în tropotul mărunt al calului, zorind să nu
ne prindă amiaza, cu soarele la zenit, prin locurile lipsite de umbră de pe cursul văii; vroiam să
ajungem cît mai degrabă la adăpostul gospodăriei lelei Maria, unde flăcăiaşul nostru avea nu ştiu ce fel
de treburi de împlinit, iar noi nădăjduiam să facem un scurt popas de prînz.
Bucuroasă de oaspeţi, lelea Maria ne pofteşte să ne odihnim în „casa mare", pe care o ţinea tot
aşa de curată şi împodobită ca şi odăile spaţioase ale rucărenilor mult mai înstăriţi. Aflăm şi aici
aceeaşi răcoare plăcută şi acelaşi miros dulce de busuioc şi levănţică, aceleaşi frumoase scoarţe şi
ştergare, cu înflorituri şi lucrături, dar şi nelipsitul pui de cioban care ne ia cu asalt cu un potop de
întrebări iscoditoare.
Un ospăţ pregătit în grabă, după puterile femeii, cu ce avea mai bun la îndemînă, ne-a adunat
în jurul unei mese către care ne poftea cu o stăruinţă uşor de înţeles micuţul nostru prieten; după un
scurt, dar bine venit răgaz de odihnă, înainte de a ne relua călătoria, în toiul căldurii de după amiază,
care dogorea învăpăind văzduhul, nişte zgomote înfundate, venite parcă din adîncul pămîntului, făcură
să mă gîndesc la tot ce putea fi mai rău: un cutremur, care ar fi dărîmat pe undeva munţii şi acum
aceştia se vor prăvăli asupra noastră; o furtună ce s-ar fi dezlănţuit cu bătăi din ce în ce mai puternice în
toba cea mare a cerului, hăulind prelung printre malurile Dîmboviţei; ba chiar nişte tunuri de mare
calibru ar fi putut să fie, descărcîndu-şi canonada pe undeva pe versanţii muntelui. Ceea ce ne-a fost dat
să privim însă cu uimire, cînd am năvălit afară din casă, întrecea cu mult închipuirea unor orăşeni ce
eram: o privelişte rar întîlnită, copleşitoare în sălbatica şi măreaţa ei desfăşurare de forţe; erau apele
Dîmboviţei care veneau la vale potop, ridicate peste maluri, ca un val uriaş, purtînd pe coama lor sute
de trunchiuri de copaci pe care le duceau la vale cu o repeziciune de neînchipuit, lovindu-le cu violenţă
de maluri, către o ţintă necunoscută.
Au fost momente de nedumerire, de înfricoşare chiar, de ce să nu recunosc; gazda noastră,
care privise toată această desfăşurare de forţe cu o seninătate deplină, ne lămuri în cîteva cuvinte: puţin
mai sus, pe vale, la Cascue 5, apele Dîmboviţei abia ieşite din strînsoarea Cheilor Petrimanului 6 fuseseră
oprite de un mare stăvilar care le adunase într-un lac de plutire; barajul sau „opritoarea" se deschidea
cînd se adunau pe apa lacului multe sute de buşteni şi atunci puhoiul se prăvălea nestăvilit ducînd cu el
toată lemnăria adunată pe lac, trunchiuri de copaci aduşi din pădurile învecinate şi transportaţi la vale
pe această cale de apă ieftină şi rapidă.
Aruncaţi şi aşezate de-a valma de furia apelor scăpate din strînsoarea opritoarei, într-o
neorînduială mai presus de orice închipuire, lovindu-se unul de altul cu zgomote înfundate sau cu
trosnituri ce făceau să geamă malurile întărite cu pari şi grinzi, buştenii, această pădure plutitoare, se
duceau la vale dezlănţuind o drăcească şi asurzitoare sarabandă, ale cărei ecouri se loveau de versanţi
ducînd zvonul pînă departe înspre munţii din jur. Apoi totul a reintrat în normal, iar Dîmboviţa „apă
dulce" a redevenit cea din toate zilele, de cînd se ştie ea pe acest pămînt...
Ne luăm şi noi rămas bun de la lelea Maria şi de la zburdalnicul ei prunc, căruia îi umplem
buzunarele cu dulciuri „de la oraş", apoi ne aşternem din nou la drum în susul apei, pe poteca moale
din zăvoiul înverzit şi răcoros de pe malul Dîmboviţei, în fluierături de mierle şi cinteze, ingînate cu

3
„Vîrteje" este apelativul folosit de locuitorii de la munte pentru acea parte a unui drum pastoral care
se desfăşoară în serpentine dese, pe panta foarte înclinată a unui versant.
4
Cheile de la Plaiul Mare (sau Cheile Mici ale Dîmboviţei) reprezintă defileul, mai scurt şi mai puţin
sălbatic, prin care trec apele Dîmboviţei în amonte de comuna Podu Dîmboviţei, după care urmează
Cheile Mari săpate de apele aceluiaşi rîu chiar în dreptul Rucărului; în vreme ce Cheile Mici sînt
practicabile pe un drum forestier ce se strecoară printre versanţii Pietrei Craiului şi Păpuşii, Cheile
Mari se adîncesc, inaccesibile, între Piatra Dragoslavelor (Leaota) şi muntele Pleaşa, care mai poartă şi
numele de „Pleaşa Posadei".
5
Cascue (880 m.) este un vechi punct de exploatare forestieră, 2 km amonte de Cojocaru, pe valea
Dîmboviţei; lacul de acumulare sau „opritoarea" de la Cascue nu mai există de multă vreme, în urma
introducerii transportului buştenilor cu mijloace auto.
6
Cheile Petrimanului este numele unui defileu situat pe cursul superior al Dîmboviţei, cîţiva km mai
sus de punctul Cascue; astăzi, puţin mai sus de aceste chei se construieşte un mare baraj de
anrocamente, pentru crearea unui lac de acumulare.
cîntecul din frunză al flăcăiaşului ce-şi ducea calul de căpăstru. Un scurt popas la gura Cheilor
Petrimanului, la piciorul muntelui pe care trebuia să-l urcăm pentru a ieşi la gol, în păşunea care
îmbrăca Tămaşu Mare7, mai sus de veşmîntul de pădure deasă. Părăsind cursul apei, aveam în faţă
„vîrtejele" de pe Plaiul Turcilor 8, urcuş greu şi pentru noi, ca şi pentru animalul de povară care ne
însoţea, scutindu-ne de a purta în spate, pe un drum atît de lung, bagajele cu care plecasem.
Gînduri, aduceri aminte din drumeţii anterioare se împleteau cu strădania neostoită de a ţine
pas cu calul, luptînd din greu cu pieptişul plaiului, ce se făcea din ce în ce mai aspru, pe măsură ce
valurile de căldură se revărsau peste noi, nişte bieţi drumeţi înfierbîntaţi, ca şi peste pădurea scăldată
într-o vipie ce-ţi tăia răsuflarea. Mîndra pădure de molizi de pe Piscul Turcilor se preschimbase într-un
cuptor încins de soarele ce mai avea mult pînă să se aplece spre orizont; mii de musculiţe, stîrnite în
roiuri aprige de canicula care cuprinsese întreaga fire, se abăteau în valuri asupra animalului de povară,
pe care maica natură îl înzestrase însă cu o coadă lungă şi stufoasă, dar mai ales şi cu mai mult folos
erau pornite asupra celor trei drumeţi, fiinţe cugetătoare lipsite de apărare, înţepate, supte, săgetate
de.roiurile vrăjmaşe.
Dar, cum toate trebuie să aibă un sfîrşit, iată că şi calvarul nostru se stinse într-un bogat şuvoi
de apă rece, spre care ne-am repezit simţindu-i răcoarea şi auzindu-i susurul încă de departe. Eram la
„Izvorul din plai", şipot a cărui dărnicie nu se dezminte nici în cele mai secetoase anotimpuri, şi în al
cărui belşug de apă rece ne-am afundat pur şi simplu, sorbind cu nesaţ ca nişte călători rătăciţi în
mijlocul Saharei.
Plaiul Turcilor se leagă, aici la şipot, cu marele Plai al Tămaşului, pe unde se poate trece uşor
către Ţara Bîrsei, la Zărneşti, mergînd tot către răsărit şi miazănoapte; noi, însă, mai aveam foarte puţin
de mers, spre apus, ca să ajungem pe păşunile Tămaşului Mare, unde plănuisem să facem primul popas
de noapte. Ajunşi aici, la marginea de sus a pădurii prin care trecusem, în mijlocul unei poieni înflorite,
răspîndind miros pătrunzător de cimbrişor şi mentă sălbatică, oprim,,caravana", descărcăm bagajele şi
ne luăm rămas bun de la flăcăiaşul ce ne adusese cu atîta bunăvoie de la Rucăr pînă aici, meritînd din
plin răsplata pentru osteneala lui şi a calului.
Soarele nu scăpătase, încă, sub dunga înserării, deşi se ascunsese de cîtva timp în spatele
uriaşei piramide a Păpuşii care îşi înălţa trunchiul de con, ca un imens vulcan, dincolo de adîncurile
Dîmboviţei. Aveam timp să ne instalăm cortul, să înfiripăm un foc potrivit, să facem provizia de apă de
la „Izvorul din plai" şi, apoi, să ne odihnim pînă la masa de seară, visînd cu ochii deschişi la cele ce
urmau să se mai întîmple de acum înainte. Aşezaţi unul lîngă altul, pe iarba grasă din faţa cortului, cu
vederea larg deschisă către văile ce se adînceau sub noi, din nou singuri în spaţiul nemărginit, priveam
cu încîntare peste hăul ce se căsca la picioarele noastre, peste vîrfurile molizilor a căror perdea se
desfăşura pînă departe, pe spinările Tămaşului, la poalele Pietrei Craiului, unde se opriseră şi ultimele
raze de soare, făcînd să scînteieze pereţii albi de calcar; de cealaltă parte, piscul piramidal al Păpuşii
părea atît de aproape de noi, parcă ar fi stat să se prăbuşească asupra noastră, cu nemăsurata lui cîtime
de piatră.
Cea dintîi noapte pe care o petreceam în noua noastră etapă de lucru, a fost o adevărată
secvenţă de basm; în atmosfera în sfîrşit răcorită, după canicula de peste zi, un cer negru ca de abanos
închipuia o boltă lipsită de lumina lunii, dar pe care milioanele de stele sclipeau ca o ploaie de scîntei.
Puteam să spunem şi noi ca poetul: „era o tăcere de început de veac", o tăcere care ne ajuta să
surprindem pînă şi cele mai slabe şi mai îndepărtate semne de viaţă, venite pînă la noi de prin văi, de
peste păduri sau de pe plaiurile unde începuseră să prindă viaţă cele dintîi aşezări ciobăneşti ale anului:
cîini stîrniţi de apropierea vreunei fiare sălbatice, behăit de oi speriate, chemări de păsări ale nopţii,
foşnetul cetinei de brad înfiorată, cînd şi cînd, de cîte o pală de vînt răcoritor, totul însă în surdiaă, ca
de pe o altă planetă.
Ce şi cît puteam să traducem în cuvinte, cu slabele noastre puteri, din tainele acestei nopţi
calde, fără lună, care ne ocrotea odihna ? În întunericul de smoală mai pîlpîiau şi alte semne de viaţă,

7
Tămaşu Mare (1736 m.) este primul component al munţilor Făgăraşului, începînd din capătul de
răsărit al culmii; dirijată est-vest, culmea împădurită a Tămaşului Mare prezintă un versant sudic, cu
faţa spre cursul superior al Dîmboviţei, şi unul nordic, cu faţa spre izvoarele Bîrsei. Printre celelalte
puncte importante ale culmii Tămaşului Mare, menţionăm Ciocanu sau Ciocînea (1627 m.), Piscul
Mănăstirii (1613 m.). Făgetul Caprei (1512 m.), precum şi adînca înşeuare Curmătura Tămaşului (1390
m.), situată cu circa două sute de metri mai jos de vîrfurile menţionate mai înainte.
8
Plaiul Turcilor este denumirea străveche a unui mare drum pastoral, odinioară de transhumanţă, care
străbate versantul sudic al Tămaşului Mare (Piscul Turcilor), înlesnind trecerea dinspre Dîmboviţa spre
Bîrsa Mare şi Ţara Bîrsei. Este uşor de presupus că toponimul îşi are originea în evenimente ce s-au
petrecut cu sute de ani în urmă, cînd oştile turceşti pătrundeau, nu o dată, pe cursul văilor de munte mai
accesibile, făcînd incursiuni de pradă în Transilvania.
mai îndepărtate, dar mai uşor de ghicit: focuri care ne arătau, într-un grai vechi de milenii, că pe acolo
poposiseră păstori care îşi păzeau turmele de oi adunate ciopor în tîrle, sub cerul liber; luminiţe pe la
ferestrele caselor din Sătic, licărind sfioase în luptă cu bezna nopţii, apoi stingîndu-se, una cîte una pe
măsură ce somnul văii punea stăpînire văi …

6—7 iulie. La „Stîna arsă" de pe muntele Lerescu, avem vizitatori nocturni

Aveam în faţă pantele puternic înclinate care urcau, pieptiş, pe plai deschis, pînă sus pe
culmea Tămaşului Mare, al cărui semnal de vîrf se zărea acolo unde muntele se logodea cu cerul;
înaintea noastră se desfăşura cea dintîi zi de drum greu, de astă dată cu toate poverile în spate, pe care
trebuia să le purtăm atîtea ceasuri cîte vor fi necesare ca să putem poposi la următorul bivuac, de pe
muntele Lerescu9.
Pe spinarea înaltă a Tămaşului trece vechiul drum al grănicerilor 10, o potecă pe care ar fi
trebuit să o folosim, dacă vroiam să înlăturăm, într-o bună măsură, osteneala; dar pînă acolo, sus, ni se
părea o veşnicie şi atunci am încercat să atacăm vîrful pe ocolite, folosind un hăţaş ce ni s-a părut că nu
urcă atît de direct, încercam să tragem pe sfoară muntele, dar el s-a răzbunat, dîndu-ne o pedeapsă pe
care am meritat-o pe dreptate. Cînd ne-am dat seama de greşeală era, însă, prea tîrziu: ne aventurasem
mult prea adînc în mijlocul unei păduri doborîte de furtună, cu sute de trunchiuri de copaci culcate la
pămînt, cu rădăcinile ridicate în aer ca nişte imense braţe de caracatiţă încremenite în poziţiile cele mai
năstruşnice, iar printre ele o învălmăşeală de rugi de mure şi zmeură, prin care abia izbuteam să ne
descurcăm.
Numai după cîteva ceasuri pierdute şi după mult chin am reuşit să ieşim din încurcătura în
care intrasem de bună voie, cu bună ştiinţă, oprindu-ne istoviţi pe tăpşanul înflorit de pe coama
muntelui Ciocanu, la umbră deasă de molid. Fericiţi că scăpasem numai cu atîta din bătălia cu muntele,
ne-am grăbit să ne continuăm drumul încovoiaţi sub poveri şi scăldaţi în sudori, pe vechiul drum
grăniceresc, despre care ştiam că ne va fi călăuză de aci înainte pînă cînd vom coborî, în cele din urmă,
la apa Oltului, în defileul de la Cîineni. Pe alocuri, însă, urma drumului trebuia căutată cu atenţie
printre bălăriile care-l năpădiseră.
Trecuse amiaza, dar deasupra noastră soarele rămînea la fel de nepăsător, de fierbinte şi
atotstăpînitor. Nici un izvoraş nu ne ieşise în cale, poverile se făceau tot mai grele, roiuri nesfîrşite de
musculiţe flămînde şi însetate se năpusteau asupra noastră cu o înverşunare împotriva căreia nu aveam
nici un mijloc de apărare. Lăsasem în urmă pustietatea desăvîrşită de pe Piscul Mănăstirii şi din adînca
şa a Tămaşului, pe unde parcă nu mai călcase picior de om de o veşnicie, şi abia cînd soarele începea să
scapete către apus, trecurăm şi noi de Făgetul Caprei, începînd să căutăm un loc potrivit pentru bivuac.
Ne-am oprit în mijlocul unei largi poieni cotropită de troscot, urzici sălbatice, brusturi uriaşi, cu foile
cît o umbrelă, stirigoaie cu florile albe adunate în ciorchini; în apropiere trebuia să se afle o stînă pe
oare noi, însă, nu reuşeam să o descoperim şi nici nu vom reuşi, pentru bunul motiv că nu mai era în
fiinţă. Ceea ce ne-a fost dat să vedem pe locul unde se aflase mai înainte stîna de pe muntele Lerescu,
era acum o imagine de-a dreptul zguduitoare: la marginea unei pajişti pustiită de pîrjol, cîteva bîrne
înnegrite, o rămăşiţă de pardoseală, mormane de şindrilă dintr-un acoperiş ce fusese cuprins de flăcări,
smulse şi aruncate de-a valma, cenuşă proaspătă peste tot locul.
După semne, nenorocirea se abătuse de curînd asupra aşezării ciobăneşti, şi nu cruţase nici
copacii mai apropiaţi, nici ierburile. La mîhnirea adîncă pe care o încercam în faţa unui dezastru care
distrusese totul în calea lui, se adăuga dezamăgirea oare îl cuprinde pe orice călător cînd, în fapt de
seară, obosit peste măsură, găseşte o paragină în locul adăpostului către care tindea din răsputeri.
Sperasem să aflăm, aici, o stînă în plină activitate, oameni primitori cu care să schimbăm o vorbă, dar
mai ales un adăpost sigur pentru ceasuri grele, în marea singurătate în care pătrundeam tot mai adînc.
Chiar şi rămînerea noastră în acest loc pustiit de pîrjol, care de atunci a primit numele de
„Stîna arsă"11, devenise cumva îndoielnică; cum să înnoptezi în vecinătatea unui prăpăd atît de cumplit,
ce se petrecuse nu cu multe zile în urmă ?
Dar planul de lucru trebuia respectat întocmai, pe deasupra emoţiilor noastre şi împotriva

9
Muntele Lerescu (1690 m.) este un component al Tămaşului Mare, în zona unde acest masiv se
învecinează cu Comisu (1883 m.), primul pisc mai important de pe creasta Făgăraşului, la capătul ei
dinspre răsărit. De pe muntele Lerescu, ca şi de pe Comisu, coboară spre izvoarele Bîrsei cîte o potecă
turistică marcată.
10
Drumul Grănicerilor este un nume generic pe care îl întîlnim şi prin alte părţi ale Carpaţilor, pe
cumpăna de ape a acestora. Astăzi, fostul drum al grănicerilor de pe Tămaşul Mare este prevăzut cu un
marcaj turistic, în continuarea celui ce străbate în întregime culmea Făgăraşului.
11
„Stîna arsă" este numele pe care l-am dat noi fostei stîne mari de pe muntele Lerescu, situată la circa
140 m. pe spinarea acestui munte, imediat la apus de vîrful Făgetul Caprei.
noilor obstacole ce începeau din nou să se îngrămădească.
În cele din urmă am aşezat cortul cît mai departe cu putinţă de locul pustiit de foc, în
aşteptarea nopţii. care nu a întîrziat să cuprindă întreaga fire; un izvoraş cu apa aproape secătuită de
pîrjolul ce distrusese împrejurimea ne dădu, totuşi, picătura cu picătură, atîta apă cîtă era de trebuinţă
pentru masa de seară. Apoi, uitînd ca prin farmec de toate necazurile de peste zi, de rugii de mure de pe
pantele Tămaşului, de roiurile de musculiţe, de arşiţa nemiloasă a soarelui, chiar şi de prăpădul din
jurul cortului, ne-am tras la adăpost odată cu noaptea de cerneală care ne învăluia, fără să mai încercăm
să numărăm luminiţele ce se zăreau pe văi sau stelele ce scînteiau pe firmamentul de smoală...
Abia ne cufundasem în somnul adînc al celor obosiţi cînd, în puterea nopţii, parcă mi s-a părut
că aud, din ce în ce mai clar, în liniştea desăvîrşită, nişte zgomote de paşi călcînd la întîmplare şi
poticnindu-se printre bolovani şi smocuri de buruieni. Erau, de bună seamă, oameni care veneau către
bivuacul nostru; dar ce fel de oameni puteau fi cei care se abătuseră prin locurile astea pustii, în bezna
neagră a nopţii ? Ştiau sau nu ştiau că ne aflam şi noi pe aici, sau căutau şi ei stîna pe care o căutasem
şi noi fără să o mai găsim ? Erau oameni buni sau aveam motive să ne temem de ei ? Frămîntat de
nelinişti şi îndoieli şi îndemnat şi de cîteva crîmpeie de vorbe auzite de departe, îl trezesc din somn pe
tovarăşul meu. Fără să-şi ascundă teama, îşi dădu şi el seama că aşa cum ne aflam, lipsiţi de apărare,
eram o pradă uşoară pentru cei care ar fi venit pe urmele noastre cu gînduri rele, ca să nu zic mai mult;
dar tot aşa de bine se putea ca necunoscuţii care se tot apropiau să nu fie nişte răufăcători, ci doar nişte
drumeţi întîrziaţi, în căutarea unui loc de popas pe care şi noi îl căutasem în zadar. La un singur lucru
nu ne gîndisem şi anume că musafirii nocturni ne căutau tocmai pe noi, şi nu mică ne-a fost uimirea
cînd am înţeles, din vorbele schimbate între ei, că în adevăr noi eram cei căutaţi în întunericul nopţii.
Ca să nu ne mai prelungim clipele de nelinişte şi nervozitate, ieşim din cort şi, îndreptînd lumina
concentrată a lanternelor către necunoscuţii noştri oaspeţi nocturni, după o scurtă pauză, izbucnim cu
toţii în urale, dezlănţuind în liniştea nopţii o hărmălaie de nedescris. Totul s-a petrecut atît de simplu,
încît parcă îmi era ruşine de teama prin care trecusem numai cu cîteva clipe mai devreme, pînă cînd nu
se lămurise taina vizitatorilor de la miezul nopţii. Ce se întîmplase ?
Mi se pare că am uitat să vă spun că, în timpul zilelor de odihnă petrecute la Cîmpulung, la
sfîrşitul lunii iunie, fusesem înştiinţaţi că ni se ataşase o echipă de doi studenţi geografi, în vederea
practicii de teren dinaintea examenului de stat. Studenţii nu sosiseră pînă la plecarea noastră spre
Rucăr, iar noi am uitat de existenţa lor gîndind că se vor fi alăturat, poate, la vreo altă echipă. Şi, acum,
în faţa cortului de la „Stîna arsă", iată că apare unul din cei doi studenţi, prinzîndu-ne din urmă după o
cursă „contra cronometru", pe care numai la vîrsta lui ar fi fost cineva în stare să o scoată la capăt. Cu
aceeaşi bucurie am constatat că însoţitorul lui nu era altul decît chiar flăcăiaşul lelei Maria din Sătic,
cel care ne întovărăşise cu calul său pînă la bivuacul de pe Tămaşul Mare; se descurcase foarte bine
studentul nostru, care nu era la primul drum pe munte, căci cine altul l-ar fi putut călăuzi mai cu folos,
decît cel oare cunoştea cu exactitate drumul străbătut de noi ?
Sosirea neaşteptată a celor doi oaspeţi a avut darul să preschimbe spaima în veselie; în cîteva
clipe, focul a fost reaprins, împrăştiind lumina vie a flăcărilor lui peste poiana pustiită, ceaiul fierbea în
vasul de aluminiu, o masă îmbelşugată s-a încins la gura cortului, un adevărat ospăţ nocturn în cinstea
celor care ne tulburaseră somnul şi liniştea.
Aşadar nu mai eram singuri în pustietatea de pe Lerescu şi acesta era cîştigul cel mai de preţ al
zilei; ploaia de întrebări încrucişate şi răspunsurile repezite pe deasupra mesei au avut darul să
lămurească misterioasa apariţie a celor doi călători nocturni, vrednici de laudă pentru efortul
supraomenesc la care se supuseseră numai din dorinţa de a ne ajunge din urmă, străbătînd într-o singură
zi, fără oprire, un drum pe care noi îl făcusem în două etape, lungi şi grele.
Dar noaptea de pomină de la „Stîna arsă" nu putea să se termine fără o nouă întîmplare, nu
mai puţin tulburătoare. Trecuse o vreme, (ştiu eu cît ?) de cînd terminasem de sporovăit şi ne lăsasem
cuprinşi de somn, înghesuiţi cum am putut pe îngustul spaţiu al cortului, după ce dădusem afară toate
bagajele. Zdrobiţi de oboseală, noii veniţi s-au aşternut pe un somn greu, în vreme ce eu încercam în
zadar să adorm în aerul închis de sub pînza cortului. Deodată mi s-a părut că, pe lîngă cort, se mişcă
cineva, călcînd uşor ca să nu fie simţit de cei dinăuntru; cineva dădea, deci, tîrcoale în jurul nostru şi
m-am înfiorat din nou la gîndul că ar putea fi un răufăcător sau chiar o fiară a pădurii. Am stat la pîndă
cîteva clipe, crezînd că poate am visat sau poate mă înşeală auzul, dar îndată m-am încredinţat că nu
era nici o nălucire. În întunecimea nopţii, necunoscutul care se tot învîrtea împrejurul cortului s-a
împiedicat în sfori, apoi a nimerit în grămada de bagaje, răsturnînd cu zgomot oalele şi farfuriile de
aluminiu adunate lîngă cort.
În acea clipă am scos un strigăt din străfundul plămînilor, apoi am sărit cu toţii afară din cort
aşa cum eram, buimăciţi de somn şi, punînd mîna pe ce aveam lîngă noi, o bîtă, o lanternă, toporişca,
am dat năvală asupra necunoscutului nostru oaspete, care s-a topit, însă, în negura nopţii, pierzîndu-şi
urma în fundul pădurii întunecoase. Fusese om sau sălbăticiune ? La o astfel de întrebare nu putea să
răspundă nici unul dintre noi, cu toate că discuţia s-a prelungit, aprigă ca şi cercetările noastre, pînă
către dimineaţă, căci nimeni nu s-a mai gîndit să adoarmă la loc.
O noapte pierdută nu se reface uşor, aşa încît am hotărît să mai rămînem o zi la bivuac, şi să
ne odihnim cum se cuvine ca să putem ataca apoi marele drum de culme care se deschidea înaintea
noastră. A fost o zi dedicată treburilor gospodăreşti pe care le-am luat asupra mea, dar şi lucrului pe
teren pe care l-am lăsat în grija tovarăşului meu de drum şi a studentului ce se pregătea să-şi facă
practica în această zonă de început a munţilor Făgăraşului.

8 iulie. Naufragiu pe muntele Berevoescu Mare

În zorii luminoşi ai unei încîntătoare zile, cu puterile împrospătate, sîntem gata de drum spre
piscurile ce se ghiceau semeţe în faţa noastră. Eram acum trei tovarăşi de drum, aşa încît povara din
spinarea mea se uşurase într-o bună măsură. Plecînd de aici lăsam în urmă nu numai un loc pustiit de
pîrjol, ci şi o părticică din inimile noastre încărcate de mîhnire.
În fermecătorul ceas dintîi al dimineţii, cînd firea întreagă se redeşteaptă la viaţă, în lumina
renăscută a soarelui binefăcător, urcam în tăcere prin aleea croită de fostul drum grăniceresc în
perdeaua de pădure, ieşind la golul de munte pe unde urma să ne purtăm paşii şi poverile, pînă la
capătul misiunii cu care fusesem încredinţaţi. Urcam domol pe pantele uşor înclinate ale muntelui
Comisu12, trecînd prin pajişti cu florile abia deschise ele cîteva zile, prin bogate păşuni care, nu peste
multă vreme, vor prinde viaţă, odată cu sosirea primelor turme; urcam în pas măsurat, în cîntecele
ciocîrliilor ce zvîcneau spre înaltul siniliu al cerului, ca să se repeadă apoi, săgeată, spre pămîntul de
unde îşi luaseră zborul, vrînd parcă să ne ureze drum bun şi vreme frumoasă.
Soarele începea să încălzească tot mai aprig, florile proaspete îşi răspîndeau mireasma
înbălsămmd văzduhul cu parfumul lor crud. Căutam în zadar un petec de umbră sau un firişor de apă
rece; în sfîrşit, zăbovim mai îndelung la izvorul de lîngă Plaiul Hoţilor 13, unde punem jos sarcina din
spinare ca să ne abatem în voie prin locuri mai puţin cercetate, la izvoarele văii Sebeşului, cu cele dintîi
căldări glaciare de pe versantul de nord; ne oprim, de asemenea, în larga Curmătură a Luţelor 14 pentru a
cerceta cele dintîi iezere ale Făgăraşului, pe versantul de sud.
Aşa s-a făcut că ne-a prins după-amiaza tîrzie pe podul înalt al Berevoescului Mare 15, în
mijlocul unui ţinut foarte puţin potrivit pentru un bivuac, un platou întins cît cuprinzi cu vederea,
îmbrăcat într-o haină groasă de ierburi aspre, fără nici un fir de apă curgătoare şi nici urmă de jnepeni
pentru foc. De jur împrejur, cît se vedea cu ochii, numai iarbă adunată în smocuri, cîteva smîrcuri, nici
un arbust sau vreun colţ de stîncă în spatele căruia să ne adăpostim cortul. După îndelungi şi stăruitoare
căutări, aflăm totuşi un bordei agăţat pe coastele repezi ale muntelui şi, în lipsa ciobanului, ne grăbim
să ridicăm cortul alături, mînaţi din urmă de înserarea care se lăsa peste munţi.
Pătrunzînd, apoi, între pereţii scunzi ai bordeiului, înjghebat primitiv din bolovani împănaţi cu
brazde de iarbă, cu acoperişul aproape povîrnit, începem pregătirile pentru masa de seară, socotin-du-
ne singurii ocupanţi ai adăpostului. Nici n-am observat că, în pragul bordeiului, se oprise un cioban cît
muntele de voinic, cu miţoasa pe el şi cu cîinele la picioare, privind liniştit la străinii ce-şi făceau de
lucru în spaţiul prea mic pentru atîţia oameni; în jurul bordeiului se auzeau acum sunete limpezi de
tălăngi, lătrături de cîini, mişcare ce ne dădea de înţeles că turma se adunase la popasul ei de noapte.
— Bună vremea, flăcăule, dau să încep vorba eu, ca mai în vîrstă, mai mult ca să mă încredinţez de
voia bună sau rea a păstorului.
— Apăi, bine aţi venit la bordeiul lui Neculai Poşircă, răspunse ciobanul, cu o vădită bunăvoinţă. Văd
că v-aţi ridicat cortul, bag seamă că nu vreţi să dormiţi în bordei, da de mîncare tot aici să vă
faceţi, că-i focu' gata aprins.
După care, îl văd pe Neculai al nostru ridicîndu-se de lîngă vatra unde potrivise nişte lemne, şi
desprinzînd un ceaun spînzurat într-un piron gros, bine înfipt în bîrnă cea mare a bordeiului; mi-1
întinse, zicînd cu simplitate:

12
Comisu (1883 m.) este prima înălţime mai proeminentă de la extremitatea estică a culmii
Făgăraşului; din el se desface, către răsărit, culmea Tămaşului Mare (1736 m.), iar către nord-est,
muntele Ţagla (1641 m.)
13
Plaiul Hoţilor este numele dat unui mare drum pastoral care traversează culmea Făgăraşului de pe un
versant pe celălalt, prin Curmătura Hoţilor (cca. 1900 m), făcînd o legătură firească şi veche de sute de
ani, între zonele de păstorit de la Sinea Veche (Făgăraş) şi cele de pe munţii Iezerului şi Păpuşii, peste
valea superioară a Dîmboviţei şi prin Spintecătura Păpuşii.
14
Curmătura Luţele (2156 m.) se află pe culmea Făgăraşului, între vîrfurile Buzduganu sau Luţele
Mari (2176 m) şi Berevoescu Mare (2300 m.).
15
Pe platoul înalt al Berevoescului se află, de puţină vreme, instalat un refugiu alpin a cărui realizare se
datoreşte filialei „Salvamont" din Braşov.
— Luaţi şi vă ospătaţi de aici, că la oraş, ştiu eu, umblaţi mult după aşa ceva; noi ciobanii, nu prea
punem atîta preţ pe măruntaiele astea !
Era, în adevăr, un ceaun plin cu măruntaie de miel proaspete şi nici acum nu-mi mai aduc
aminte cînd le-am pus pe foc, cînd le-am fript, cînd au dispărut în gurile noastre flămînde. Cine s-a mai
gîndit atunci la nelipsitele noastre macaroane cu brînză rasă, la supa din plic sau la tăiţeii cu lapte (din
lapte praf, de bună seamă), care erau prezente în fiecare zi, pe masa noastră, fie pe rînd, fie chiar toate
deodată. Multă vreme ne-a urmărit, parcă, aroma plăcută (pînă şi zeilor din Olimp !) a bunătăţilor pe
care gazda ni le oferise cu un gest atît de simplu. A urmat, de bună seamă, după obicei, un schimb de
daruri care cred că a fost de folos ambelor părţi: cutiile de conserve, zahărul bucăţi, cîteva pachete de
tutun, vreo cîteva cutii de chibrituri au avut darul să ne uşureze povara din spate şi — totodată — să
facă bucurie îndatoritorului nostru vecin de bivuac şi gazdă.
După masa de pomină din bordeiul lui Neculai Poşircă, de pe muntele Berevoescu Mare, urmă
un somn adînc şi dulce în îngustul spaţiu al cortului sub a cărui pînză nu se mai auzea decît sforăitul, pe
diferite tonuri, al celor trei drumeţi obosiţi şi îndestulaţi...
... A fost mai întîi un zgomot înfundat care m-a trezit din somn înaintea celorlalţi. Parcă în
depărtare ar fi alergat în noapte un tren, parcă ar fi fost uruitul unui uragan, vaietul unor ape scăpate în
vîltori, sau un tropotit mărunt de animale puse pe fugă de un duşman nevăzut; apoi totul s-a transformat
într-o corabie în naufragiu, zbătîndu-se în luptă cu nişte valuri uriaşe stîrnite de un taifun nevăzut. Cînd
am reuşit să mă dezmeticesc din toropeala somnului întrerupt cu brutalitate, mi-am dat seama că ne
aflam în plină desfăşurare a unei drame pe care nu puteam, încă, să mi-o lămuresc.
La lumina lanternei, ceea ce mi se înfăţişă dinaintea ochilor arăta întocmai ca o ambarcaţie
copleşită de valuri: cortul se legăna pe portanţi, abia ţinîndu-se în sfori, ploaia pătrunsese înăuntru,
toate lucrurile erau pline de apă; într-un colţ o pereche de bocanci plutea într-o băltoacă; afară se
dăduse alarma, cîinii lătrau din toate puterile, oile behăiau, ciobanul striga să-şi spargă pieptul. Numai
în cortul gata să se prăbuşească, tinerii mei tovarăşi dormeau duşi, fără să se sinchisească de urgia ce se
dezlănţuise peste noi. Atunci am dat alarma chinuindu-mă să-i fac să înţeleagă ce se întîmplă cu noi,
apoi am părăsit cortul şi am ţîşnit afară. Străpungînd bezna nopţii cu lumina lanternei, m-am trezit în
mijlocul unei scene cu adevărat dramatice, ca într-o tragedie de Shakespeare sau o noapte a Valpurgiei.
În tumultul care pusese stăpînire pe tot ce ne înconjura, sub biciul aprig al unei ploi diluviale, într-o
hărmălaie de nedescris, reuşesc să desluşesc mai bine lătratul furios al cîinilor, apoi chiotele
deznădăjduite ale lui Neculai, care încerca să se facă ascultat de animale, iar în cele din urmă tropotul
sutelor de copite ce nu puteau fi oprite dintr-o fugă amarnică de jur împrejurul bordeiului, ca şi cum un
duh rău sau ameninţarea unei primejdii de moarte ar fi împins de la spate o turmă de cîteva sute de
berbeci voinici.
În minutele următoare, cortul s-a prăbuşit cu totul; îmbrăcaţi sumar, aşa cum îi prinsese
desfăşurarea dramei, cei doi tineri însoţitori ai mei trecură în fugă prin ploaia care turna cu găleata,
îngrămădind în bordei tot ceea ce se putuse salva de la naufragiu. Adunaţi în jurul focului din vatră,
bucuroşi că scăpasem numai cu atît din urgia ce se abătuse peste noi, am amînat pentru a doua zi
bilanţul pagubelor, luînd parte, în continuare, la desfăşurarea evenimentelor. Afară se cutremura
pămîntul sub tropotul necurmat. Vacarmul făcut de cîinii care încercau să înconjure turma împiedicînd-
o să se împrăştie, strigătele ciobanului înfipt în cadrul uşii, urmărind atent întreaga dramă care îl putea
costa viaţa a sute de animale de prăsilă, totul se învîrtea în jurul bordeiului ca într-o fantastică horă, ca
un dans al panicii, în plină noapte şi sub loviturile de gong ale tunetelor ce nu mai încetau.
Tîrziu, după cîteva ceasuri de zbucium, furtuna a trecut mai departe, ploaia s-a subţiat, turma
s-a liniştit reluîndu-şi odihna întreruptă; doar cîinii mai mormăiau la amintirea urgiei prin care
trecuseră. Neculai s-a tras şi el lîngă foc, apoi fiecare din noi şi-a găsit un loc în înghesuiala din bordei,
unde la flacăra potolită a focului, toată lumea a dormit pînă la ziuă.

S iulie. La drum spre izvoarele Zîrnei

M-am trezit din somn înaintea celorlalţi şi m-a întîmpinat, în pragul uşii, un cer plumburiu
care prevestea o zi cenuşie, mohorîtă. Bieţii mei tovarăşi de suferinţă adormiseră în poziţiile cele mai
năstruşnice şi îşi urmau mai departe somnul chinuit. Era un tablou de-a dreptul grotesc, izvorît parcă
din imaginaţia înfierbîntată a unui Goya trăit pe plaiurile noastre. Fără să vreau, m-a cuprins, deodată,
un nestăvilit hohot de rîs care a avut darul să desfacă vraja ce-i cufundase pe tovarăşii mei într-un somn
atît de adînc; chipuri galbene şi trase, chinuite de o noapte de infern, au început să răsară din semi-
întunericul bordeiului, încercînd să intre, încet-încet, pe făgaşul obişnuit al vieţii.
În starea în care ne aflam, nici vorbă să pornim la drum de îndată; lucrurile trebuiau mai întîi
zvîntate, cît de cît, la căldura focului, cortul trebuia întins la vînt, ca să poată fi strîns după toate
regulile, alimentele trebuiau verificate, ca să lepădăm ce nu se mai putea consuma, şi aşa mai departe.
Dar nici nu ne puteam îngădui să pierdem o zi din program, lenevind somnoroşi şi morocănoşi pe lîngă
bordeiul lui Neculai Posircă; aşa încît am luat hotărîrea să pornim la drum cel mai tîrziu pe la amiază,
ştiind că puteam să ajungem înainte de a se însera, la locul prevăzut în program pentru un popas de mai
multe zile, adică la izvoarele văii Zîrna, sub Curmătura Zîrnei.16
Ne luasem rămas bun de la Neculai al nostru încă înainte de a pleca el cu turma şi nu uitasem
să-i lăsăm cîte ceva din „bunătăţile" ce ne mai rămăseseră prin saci, după naufragiul din care scă-
pasem. Un vînt subţire şi pătrunzător începuse să stîrnească pătura de nori plumburii ce se întindea
peste tot cerul; un soare palid, puţin promiţător, îşi făcea loc din cînd în cînd, printre norii care alergau
fugăriţi de curenţi, ca nişte armăsari lăsaţi în voia lor. Lăsăm în urmă podul înalt al Berevoescului, cu
cîmpia lui plină de ierburi şi de băltoace rămase după ploaia de peste noapte, trecem şi de Curmătura
Văii Vladului, lăsînd în stînga obîrşiile apelor Dîmboviţei, apoi după un scurt popas în Curmătura
Brătilei,17 şi un larg ocol pe Faţa Unsă, de pe versantul sudic al Ludişorului, iată-ne faţă în faţă cu
ţinuturile alpine, acum mohorîte şi deloc îmbietoare, de la izvoarele Zîrnei şi din jurul sălbaticului pisc
al Urlei.
Iscodeam cu privirea lacomă de noutăţi prin cotloanele ce se adânceau pe flancurile văii
Zîrnei, unde se ghiceau căldările încă necercetate ale „Jgheburoasei", avînd drept fundal întinderea
vastă a căldărilor din Hîrtoapele Leaotei 18, care adună laolaltă, sub aceaşi denumire, puzderie de lacuri
alpine, pînă departe sub culmea înaltă a Dârei şi Muşetescului; către dreapta se iveau, estompate,
cuiburile de vulturi cu pereţii stîncoşi, ce întruchipau circurile cele mai înalte de sub marginea îngustă a
piscului Urlea, de pe versantul de nord al munţilor Făgăraşului, care se ridicau ca nişte imense citadele,
în calea noastră.
În larga Curmătură a Zîrnei, facem un popas prelungit, pentru fixarea locului viitorului bivuac,
care, sub nici un motiv, nu putea fi aşezat în bătaia tuturor vînturilor ce măturau locul, venind dinspre
toate punctele cardinale. Cunoscînd dintr-o experienţă mai veche ţinutul, optez pentru izvoarele Zîrnei,
ce se adînceau sub noi largi şi ospitaliere şi intru în vorbă cu cîţiva pui de ciobani care păzeau mici
ciopoare de miei şi se adunaseră, acum, plini de curiozitate, în jurul străinilor ce le încălcaseră hotarele.
Cunoşteam şi un bordei pe malul pîrîului Zîrnei, dar nu mai ştiam în ce stare se găsea.
— Vă duc eu la bordeiul lui moş Vasile Lupu, că stau cu dumnealui, la miei — aud din spate un glas
de copil şi, pînă să dau să-i răspund, îl şi văd cu sacul meu în spate, pornind val-vîrtej, la vale,
printre bolovani şi pîlcuri de jnepeni. Vrînd-nevrînd, ne-am oprit şi noi, cu toţii, în faţa bordeiului,
întîmpinaţi de un bătrîn cu barbă albă, care îşi fuma liniştit pipa, sprijinit în bîtă.
— Ce-i măi Ionică, cu dumnealor ? De unde i-ai adus ? face moşul către băieţaşul care îşi trăgea
răsuflarea; apoi întorcînd spre noi o privire plină de bună voie, ne întinse o mînă aspră pe care am
strîns-o pe rînd, prieteneşte, parcă ne-am fi cunoscut de cînd lumea.
Aşa s-a petrecut întîlnirea noastră cu moş Vasile Lupu, oier bătrîn şi baci de o viaţă, la cei
aproape optzeci de ani ai lui, mai mare peste vreo mie de miei, cîrlani şi mioare, pe care îi păstorea cu
ajutorul cîtorva copilandri, ca Ionică al nostru, ce-şi făceau aici ucenicia de ciobani, încurajaţi de buna
primire ce ni se făcuse, nădăjduiam că în sfîrşit zeii nemiloşi ai muntelui începeau să ne fie favorabili,
o favoare de care aveam foarte mare nevoie în aceste zile ce trebuiau folosite de dimineaţă în zori pînă
seara tîrziu, ca să îndeplinim programul de lucru.
Am ridicat cortul în mijlocul unei pajişti plină de flori, udată de apele limpezi ale pîrîului
Zîrnei care îşi aveau obîrşia puţin mai sus, într-unul din cele mai mici dar şi cele mai încîntătoare iezere
alpine ale Făgăraşului.19 Ferit de vînt la adăpostul unui stei de piatră prăvălit din munte pînă în albia

16
Curmătura Zîrnei (1923 m.) este una din cele mai coborîte înşeuări de pe culmea înaltă a
Făgăraşului, la cumpăna dintre văile Urlea (pe versantul nordic) şi Zîrna (pe cel sudic); un mare drum
pastoral trece de pe un versant pe altul, prin această largă curmătură, unde a fost instalat, recent, un
refugiu alpin de către filiala „Salvamont" Braşov.
17
Curmătura Brătilei (2125 m.) este o altă largă înşeuare de pe culmea înaltă a Făgăraşului, la
cumpăna de ape dintre valea Dejanilor (pe versantul nordic) şi valea Brătilei (pe cel sudic); de aici se
desprinde, către sud, marele drum pastoral care face legătura cu munţii Iezerului, trecînd peste culmea
Mezea—Oticu şi prin Curmătura Oticului.
Vf. Ludişoru (2302 m.) este cel dintîi pisc de peste 2300 m, de la capătul răsăritean al culmii
Făgăraşului.
18
Hîrtoapele Leaotei reprezintă o vastă zonă alpină, bogată în căldări şi lacuri glaciare (în vorbirea
localnicilor „hîrtoape" = căldări, iar lacurile sînt numite „iezere"), adunate pe versantul sudic al
munţilor Făgăraşilor, la izvoarele văilor Leaota şi Zîrna; aici au fost identificate de echipa noastră peste
10 lacuri glaciare, încă necercetate pînă la venirea noastră.
Jgheburoasa este numele generic al unei întinse zone alpine de pe versantul drept al văii
Zîrna, zonă de o rară sălbăticie, despre care dăm amănunte mai jos.
19
Iezerul din valea Zîrnei (2050 m. alt.) este un foarte pitoresc lac de origine glaciară, de dimensiuni
firavă a izvoraşului, locul unde ne aşezasem bivuacul s-a dovedit a fi foarte bine ales, urmînd sfatul
gazdei noastre care, după cum am constatat, se pricepea la foarte multe lucruri. Era un loc de popas pe
care şi l-ar fi dorit orice călător îndrăgostit de sălbăticia şi neţărmurita singurătate a ţinutului, dornic să
petreacă clipe de neuitat în cuprinsul unui adevărat „colţ de rai"; asta stă însă numai la îndemîna celor
ce se încumetă să calce cît mai departe de marile drumuri de munte pe unde se scurg caravanele de
turişti zgomotoşi.
Belşugul de culori şi de miresme din pajiştea înflorită, firul argintiu, uşor cîntător, al apelor
pîrîului, limpezi şi neobosite, mereu proaspete şi reci, ce coborau printre lespezi din iezerul de obîrşie,
mi-au amintit de celălalt popas prelungit, de la poalele muntelui Păpuşa, în micul nostru paradis din
Zănoaga Barbului; ca şi acolo, am avut şi aici parte de zile frumoase, liniştite, pline de poezie, dăruite
nouă poate ca o răsplată pentru istovitoarea trudă la care ne-am supus, cercetînd îndeaproape cele două
ţinuturi alpine, aspre dar deosebit de bogate, în mijlocul cărora poposisem: Jgheburoasa şi Hîrtoapele
Leaotei.

10—13 iulie. Zile frumoase la bordeiul lui moş Vasile Lupu. O întîmplare mai puţin obişnuită,
cu doi felceri improvizaţi
S-au scurs zilele ca tot atîtea ceasuri; clipele fericite trec însutit mai repede decît celelalte.
Dimineţi liniştite, limpezi ca şi apele pîrîiaşului, ne-au întîmpinat în pragul acestor zile, urmînd unor
nopţi petrecute într-un somn odihnitor. Scurtul anotimp al verii alpine începea să se anunţe prin semne
la început sfioase; ne trezeam din somn în zorii zilei, odată cu ciocîrliile, şi ne întorceam la bivuac în
faptul serii, fără să se plîngă vreunul din noi de oboseală, bucuroşi că puteam să ne umplem carnetele
cu note şi însemnări din cele mai preţioase.
Vremea, tot capricioasă, s-a mai întors o dată înapoi, amintindu-ne că încă nu ieşisem din
anotimpul primăverilor alpine; aşa s-a întîmplat şi în prima noastră dimineaţă la bivuacul de la
izvoarele Zîrnei cînd, pe pajiştea plină de o puzderie de brînduşe de primăvară, ne-a întîmpinat un strat
subţire de zăpadă căzută peste noapte, deşi calendarul arăta că ne aflam la mijlocul lunii lui Cuptor.
Cu moş Vasile Lupu ne-am înţeles de minune, întrecîndu-ne în dovezi de prietenie şi bună
vecinătate. Îl găzduia pe studentul nostru în bordeiul său, iar noaptea avea grijă să-l ocrotească,
învelindu-l cu cîte trei-patru poclăzi călduroase. Purtat prin ţară cu turmele sale, vreme de mulţi zeci de
ani, moşul ştia să se poarte cu străinii care îi erau vecini vremelnici, grăbindu-se să fie totdeauna el cei
dintîi cu cîte un mic semn de prietenie. Şi acum, după trecerea atîtor ani, amintirile noastre se întorc cu
duioşie spre locurile, dar mai ales spre omul cu care ne-am împărţit zilele şi nopţile, la sălaşul său
pierdut printre stînci, de pe malurile înflorite ale pîrîului Zîrnei.
Seara, cînd ne adunam cu toţii, moş Vasile şi ucenicul său coborînd cu turmele de prin
„locurile rele" ale Jgheburoasei, noi de prin coclaurile „Hîrtoapelor", petreceam ceasuri de desfătare
ascultînd poveştile cu haz sau cu tîlc, izvorîte din marea îndemînare a moşului de a ne înfăţişa
întîmplări din viaţa lui de cioban, dovedind o isteţime înnăscută, dar şi o înţelepciune cîştigată în lungul
unei întregi vieţi, o minte mereu proaspătă şi o limbă dezlegată.
Aşa au trecut puţinele zile şi nopţi pe care ni le-am putut îngădui în tovărăşia baciului Vasile
Lupu; amintirea orelor viforoase, a necazurilor şi neplăcerilor prin care trecusem aproape că se
ştersese, munca noastră se dovedea tot mai spornică. Iar bucuria noastră cea mai mare, care a avut darul
să încununeze toate aceste zile, a fost redescoperirea minunatului iezer din Jgheburoasa 20, despre care
nu se ştia decît că există prin acele locuri, pînă în ziuă cînd echipa noastră l-a cercetat în cele mai mici
amănunte.
Reuşita a fost, bineînţeles, sărbătorită pînă noaptea tîrziu, de toţi cei cinci locuitori ai aşezării
de la izvoarele Zîrnei, gazde şi oaspeţi, bătrîni şi tineri, laolaltă, noi punînd pe scunda masă rotundă din
bordeiul lui moş Vasile Lupu tot ce mai aveam de preţ prin saci, iar gazda înfăţişîndu-ne o mămăligă
mare şi gălbuie, cît o lună plină pe un cer de vară, un burdufel de brînză pregătită chiar de el, dar mai
ales o ciozvîrtă zdravănă dintr-un mieluţ sacrificat cu cîteva ceasuri mai devreme, adus în spinare de
Ionică ucenicul, de prin locurile rele unde animalul îşi frînsese greabănul; la care s-a adăugat,
bineînţeles, şi întregul tacîm de măruntaie după care ne lasă gura apă, nouă orăşenilor, în orice
împrejurare.

reduse în comparaţie cu alte numeroase lacuri din munţii Făgăraşului, situat la obîrşia pîrîului Zîrna, pe
versantul sudic al culmii.
20
Iezerul Jgheburoasa (2130 m. alt.) este unul din cele mai tipice lacuri de origine glaciară de pe
versantul sudic al munţilor Făgăraşului, necercetat pînă la sosirea echipei noastre, deşi prezenţa lui era
cunoscută anterior. Izolat într-o căldare glaciară de pe pantele abrupte ale muntelui cu acelaşi nume,
lacul Jgheburoasa este destul de greu accesibil, fiind situat departe de marele drum turistic de pe
culmea principală a munţilor Făgăraşului.
 Se apropia, pe nesimţite, cea din urmă zi la bivuacul de la izvoarele Zîrnei, după o şedere atît
de fericită încît întîmplarea cu care am încheiat acest popas ne-a mîhnit cu atît mai mult cu cît era vorba
de micuţul nostru vecin şi prieten, Ionică. În dimineaţa aceea treceam, ca de obicei, de la cort către
bordei, pentru masa cea dintîi a zilei, cînd l-am văzut pe inimosul ciobănaş, mereu vesel şi gata să ne
facă un cît de mic serviciu, acum plîngînd şi văitîndu-se de dureri atît de cumplite la palma dreaptă,
încît nu putuse dormi toată noaptea. Palma dreaptă, umflată peste măsură, arăta foarte urît, braţul
începuse să se umfle şi el, dovadă că inflamaţia se întindea nestăvilită.
Cu cîteva zile în urmă, copilul se înţepase, după cum mi-a povestit printre hohote de plîns, cu
un ghimpe veninos, nu se îngrijise şi nici nu spusese cuiva, mai mult chiar, în neştiinţa lui, se oblojise
aşa cum ştia de la doftoroaiele din satul lui, punînd pe locul dureros tot felul de buruieni şi necurăţenii.
Nu mai era timp să fie trimis către cel mai apropiat sat sau la vreun punct sanitar din exploatările
forestiere de la poalele muntelui; infecţia cuprinsese şi antebraţul, ameninţînd destul de grav chiar viaţa
bietului copilandru. Trebuia să intervenim de îndată, cu slabele noastre cunoştinţe medicale, ca
nişte,,felceri" improvizaţi pe moment, în mijlocul pustietăţii muntelui.
Zis şi făcut. Baciul plecase cu turma adunată laolaltă, ca să-l lase pe copil să zacă pe laviţa din
faţa bordeiului. Bucuros să se vadă scăpat din primejdia pe care i-am înfăţişat-o în puţine cuvinte,
oarecum înfricoşat de cele ce i s-ar putea întîmpla dacă ar mai întîrzia, copilul s-a lăsat cu totul în
seama noastră, după ce şi-a primit dojana aspră pe care o merita. Fără să murmure, face tot ce-i
poruncim: atîta focul, spală bine ceaunul de mămăligă, fierbe apă în clocot, în vreme ce noi aducem din
cort cele necesare: vată, pansament, rivanol, alcool, praf de sulfamidă, dar mai ales o lamă de ras bine
ascuţită şi pe care am făcut-o nevăzută.
Cea mai grea muncă a fost pînă am dat la o parte stratul de necurăţenii care se întărise ca o
crustă pe locul dureros; palma mîinii drepte s-a ivit curată cum nu mai fusese de foarte multă vreme,
dar pielea era întinsă ca o tobă pe umflătura roşie ce cuprinsese şi încheietura mîinii, urcînd în sus pe
braţ. Cînd am socotit că lama de ras stătuse de ajuns în apa clocotită, ne-am spălat şi noi mîinile ca
nişte adevăraţi chirurgi, apoi tovarăşul meu, mai tînăr şi mai emotiv, s-a aşezat cu spatele către mine
cuprinzînd cu putere mîna copilului în aşa fel, încît să nu-i dea voie să se mişte. Am prins uşor, cu o
mînă, palma inflamată, am mai spălat-o cu puţin alcool, apoi, fără veste, am crestat-o în cruce cu lama
de ras. Un şuvoi gros şi urît, de infecţie învechită, prinse să se reverse din rana deschisă; apoi pe
măsură ce apăsam uşor dinspre încheietura mîinii, puroiul a continuat să se scurgă pînă ce şi-a schimbat
culoarea şi s-a subţiat, amestecat cu sînge. Abia atunci a început să se ducă şi suferinţa care îl chinuise
pe copil atîta vreme; cu lacrimi de durere, dar şi de bucurie, micul nostru pacient a înţeles ce mare bine
i-am făcut, mulţumindu-ne aşa cum se pricepea el.
Celelalte au urmat de la sine: spălarea cu rivanol, aplicarea prafului de sulfamidă, apoi un
pansament uşor şi porunca să nu se murdărească şi să apese cît putea de tare. ca să se scurgă şi cel mai
mic strop de puroi. Seara, cînd ne-am întors la bivuac, copilul era cu totul altul, vesel, cu ochii rîzători,
aşa cum îi sta bine la anii lui; i-am schimbat pansamentul şi l-am lăsat în voie, să mănînce şi pentru
zilele cît fusese suferind şi să doarmă pentru toate nopţile pierdute.
Era ultima noastră noapte la acest minunat bivuac, a doua zi trebuia să ne întoarcem la bază,
ca să pregătim cea de-a doua parte a cercetărilor noastre, în zonele din ce în ce mai înalte ale munţilor
Făgăraşului.

14-15 iulie, înapoi către bază. Pe muntele Mezea, întîlnire cu vechi cunoştinţe.
Recitind cele ce am povestit despre întîmplarea cu care am încheiat şederea noastră la valea
Zîrnei, mi se pare totuşi că am rămas dator cu ceva. atît faţă de dumneavoastră cît şi faţă de micul
nostru pacient; nu v-am înfăţişat nimic despre frămîntările noastre pînă în clipa cînd am luat hotărîrea
să facem operaţia, la gîndul că, din nepricepere, puteam da naştere unei nenorociri şi mai mari; nici
despre suferinţele îndurate de copil sau despre bărbăţia cu care le-a îndurat.
Acum, în zorii zilei de plecare către bază, Ionică s-a înfăţişat din nou, odihnit şi fericit, cu
ochii plini de o mare bucurie, întrebînd dacă putea să se ducă la lucru aşa cum îi poruncise baciul.
Rana era curată, roşeaţa de pe antebraţ dispăruse, nici urmă de infecţie pe palmă, aşa că, după
un nou pansament şi cîteva sfaturi, îl dăm în primire baciului Vasile Lupu şi ne pregătim de drum lung.
Nu înainte însă de a-1 lăsa în seama baciului şi pe studentul care nu-şi terminase stagiul de practică şi
cu care trebuia să ne întîlnim din nou, la întoarcerea noastră de la bază.
Drumul de întoarcere era în aşa fel plănuit, încît să ne dea prilejul să studiem mai pe îndelete
şi ţinutul pe care nu-l putusem cerceta din cauza vremii rele şi a „naufragiului" de pe Berevoescu Mare;
era ţinutul deosebit de interesant de pe versanţii culmii Brătila-Mezea-Oticu 21, cu căldările glaciare de

21
Culmea Brătila—Mezea—Oticu îşi are originea în vf. Brătila (2274 m.) de pe culmea principală a
munţilor Făgăraşului de unde îndreptîndu-se către sud trece prin vîrfurile Căţunu Văii Vladului (2206
la izvoarele Văii Vladului, unde îşi au obîrşia apele bătrînei noastre Dîmboviţe. Popasul de noapte îl
vom face „undeva" pe culmea Brătilei sau la vreun bordei de pe Mezea sau Oticu, şi abia în cea de a
doua zi de drum, după ce vom fi reuşit să ne căţărăm pe stîncăriile Piscului Roşu şi ale Iezerului Mare,
puteam nădăjdui să poposim pînă în seară la Voina şi apoi la Cîmpulung.
Se scurseseră multe ore de la plecare, amiaza trecuse cam de mult, soarele începea să scapete
spre asfinţit, cînd ne-am dat seama că era momentul să lăsăm lucrul prin căldările prăpăstioase ale
Căţunului Văii Vladului şi să ne îngrijim de popasul de noapte, ca şi de masa de seară. Dacă nu ne
grăbeam avea să ne prindă noaptea nepregătiţi, fără adăpost, dar mai ales fără apa atît de necesară la
popas; pe spinările Mezei nu cunoşteam nici un izvoraş, iar ca să coborîm la stînele ce se înşirau pe
coastele muntelui, nici vorbă nu putea fi, am fi pierdut ore preţioase din puţinele pe care le aveam la
îndemînă.
Căutam cu înfrigurare în jos şi în sus, la dreapta şi la stînga, împinşi de la spate de înserarea
care se as temea cu paşi repezi, cînd, în depărtare, mi se păru că văd pe cineva, păstor de bună seamă,
stînd aplecat ca şi cînd ar fi aşteptat să i se umple ciubărul cu apa unui izvoraş. Simţise şi omul nostru
apropierea unor străini şi, ridicîndu-se, ne pîndea liniştit; bucuria noastră se dezlănţui zgomotoasă cînd,
în lumina cenuşie a amurgului, recunoscurăm pe „Vente", vechea noastră cunoştinţă de la stîna mare
din Oticu. Norocul, care nu-i părăseşte niciodată pe drumeţii în suferinţă, ni-l scosese în cale pe bunul
nostru prieten; ne-am strîns mîinile şi am încercat să-l facem să înţeleagă ce aşteptam de la el în acel
ceas al serii, aflaţi la mare strîmtoare.
Cu aceeaşi privire limpede, plină de bunăvoinţă, pe care i-o cunoşteam, omul veni în
întîmpinarea dorinţei noastre îngăimînd, aşa cum putea, vorbe menite să ne liniştească şi să ne redea
încrederea în steaua noastră. Se găsea, trimis de baciul Neculai Popescu, la bordeiul de pe Mezea, unde
îl ajuta, pe cine credeţi ? — pe moş Bucur, dat jos din băcia lui necurată de la stîna din Groapele şi
pedepsit să pască o turmă de miei şi berbecuţi tocmai aici în pustietatea Mezei. Ne-am cam încruntat
cînd povestirea repezită şi ciuntită — cu cuvinte pe jumătate rostite — a lui Vente a pomenit şi numele
baciului Bucur, cu care aşadar aveam acuma ghinionul să ne întîlnim din nou. Ghicind nemulţumirea
pe care o vădeam la auzul acelui nume de om rău, argatul îşi dădu toată osteneala să ne liniştească,
arătînd, mai mult prin semne decît prin cuvinte legate între ele, că moşul ispăşeşte o pedeapsă şi nu mai
are nici o putere.
Şi ca să ne dovedească temeinicia spuselor sale, ne pofti în bordeiul prăbuşit pe o coastă, ca
toate bordeiele ciobăneşti de pe vîrfuri de munte, scoase o măsură de mălai despre care ne spuse că era
ultima pînă a doua zi la amiază, puse ceaunul pe foc, mai găsi şi un dărab de brînză şi ne pofti la masă
cît ai bate din palme, trăgîndu-se apoi deoparte, respectuos faţă de oaspeţii săi.
Încă o dată „dramul de noroc" al drumeţilor îşi spunea cuvîntul. Eram înfometaţi peste
măsură, nu ne mai rămăsese mai nimic prin saci, aşa că am cinstit cum se cuvenea ospitalitatea
prietenului nostru Vente, fără să ne gîndim că mai erau două guri flămînde la bordeiul de pe Mezea.
— Dar bătrînul ? dau să întreb pe Vente şi răspunsul vine aspru: o mînca şi el mîine, acum să rabde aşa
cum i-a făcut pe alţii să rabde de foame cît a fost baci, înţeleg cu greu din cuvintele nedezlegate ale
prietenului nostru atît de îndatoritor.
După care, obosiţi dar cu stomacul bine aşezat, ne tragem către fundul bordeiului şi ne
întocmim un culcuş pentru noaptea care se lăsase, tocmai cînd în cadrul uşii se ivi şi umbra
mătăhăloasă a fostului baci, cu dulăul lîngă el, noi prefăcîndu-ne că nu-l vedem, el prefăcîndu-se că nu
ne cunoaşte, cu toate că între el şi argat se încinsese o „discuţie" cam aprinsă în legătură cu găzduirea,
dar, mai ales, cu ospătarea străinilor, cu cele din urmă rămăşiţe de mălai şi brînză.
Atunci mi-am luat inima în dinţi şi — ieşind din culcuş, l-am întrebat pe moş Bucur dacă nu
doreşte — cumva — să ne cerceteze şi acum hîrtiile, ca la nişte străini primejdioşi, aşa cum a făcut cu
vreo cîtăva vreme în urmă la stîna lui din Groapele, unde stăpînea ca un tiran. Bătrînul a înţeles că pe
dreptate îl mustram, a lăsat ochii în pămînt, şi-a tras căciula peste frunte şi s-a dus să-şi păzească turma,
afară, în tîrla, în vreme ce prietenul nostru Vente şi-a strîns trupul într-o miţoasă şi s-a tolănit lîngă
vatra unde flăcările încălzeau din ce în ce mai slab.
Şi din nou tăcerea şi liniştea, marea tăcere şi atotcuprinzătoarea linişte a muntelui, au pus
stăpînire pe plaiuri şi păşuni, pe stîne şi pe bordeie, pe oameni ca şi pe animale, aducîndu-le odihna de
care aveau atîta nevoie. A fost pentru noi un somn de numai cîteva ceasuri, chinuiţi în strîmtoarea
spaţiului îmbîcsit de fumul ce se răspîndea prin toate ungherele. Ne-am trezit în zorii cei dintîi ai
dimineţii mai obosiţi decît fusesem la sosire, astrucaţi într-un ungher al bordeiului, cu genunchii la
gură, cu încheieturile înţepenite, dar bucuroşi că nu petrecusem noaptea sub cerul liber, la voia
întîmplării, lipsiţi de apă, de foc şi de-ale gurii.

m.), Mezea (2135 m.) şi Oticu (2044 m.), oprindu-se în punctul cel mai coborît : Curmătura Oticului
(1863 m.), la picioarele abruptului stîncos al Piscului Roşu (2469 m.), din munţii Iezerului.
 O strîngere de mînă, un „pac" de tutun, din cel bun, de la oraş, dăruit lui Vente, apoi nu ne-am
mai oprit decît pe pajiştea înflorită şi însorită din Curmătura Oticului, tocmai la ceasul cînd soarele,
ridicat de vreo două suliţi pe cerul fără nori, începea să încălzească, făgăduind o meritată odihnă unor
drumeţi ce-şi petrecuseră noaptea într-un bordei prăpădit. Odihna noastră a durat doar atît cît a fost
nevoie ca să ne împlinim somnul şi să ne refacem încheieturile; eram din nou gata să luăm în piept
stîncăria întunecată şi deloc îmbietoare care se ridica în faţa noastră, pe mai bine de cinci sute de metri,
pînă la piscurile Roşului şi Iezerului Mare.
Nu sînt mulţi cei ce-şi rătăcesc paşii prin aceste ţinuturi dosnice ale munţilor Iezerului,
călătorind pe cărările ciobăneşti ce dau ocol muntelui din stînă în stînă. Cei mai mulţi dintre drumeţi
pornesc de la cabana Voina, de pe Rîul Tîrgului, şi poposesc la refugiul alpin de la Iezer, avînd mereu
înaintea ochilor plaiurile înalte, dar domoale, ale Iezerului Mare sau ale Păpuşii, cu pante ce urcă
treptat către cununa de coame care împresoară întinsele izvoare ale apelor Rîului Tîrgului şi
Argeşelului. Dar veniţi, vă rog. numai o singură dată dinspre munţii Făgăraşului, coborînd vîrtos în
lungul culmii Brătila-Mezea-Oticu, şi opriţi-vă în Curmătura Oticului, sub pereţii prăpăstioşi ai
Piscului Roşu; veţi spune, ca şi mine, acum, că nu este de glumit cu ceea ce vi se înfăţişează dinaintea
ochilor: o lume de ţancuri înălţată ameninţător pe cîteva sute de metri, unică în sălbatica ei măreţie pe
tot cuprinsul munţilor Iezerului, pe care dintr-un entuziasm poate cam necontrolat m-am încumetat să-i
recomand drept „buni pentru toate anotimpurile".
Poposind la picioarele abruptului, pe punctul de a încheia încă o etapă din cele însorise în
programul nostru de lucru, ne bucuram totuşi ca nişte copii, uitînd de toate necazurile, de vrăjmăşiile
vremii şi chiar de suferinţele prin care trecusem, fără să uităm, însă, că avusesem parte şi de acel „dram
de noroc" de care are nevoie orice drumeţ în clipe de cumpănă. Vreme de o lună de zile ne-am aflat zi
de zi şi ceas de ceas în luptă cu greutăţile de tot felul, care, poate, pe alţii i-ar fi descurajat.
Despovăraţi de bagajele grele pe care le purta-sem atîta amar de vreme, zeci de kilograme de
alimente, cortul şi multe altele, bine odihniţi în mireasma pajiştilor din Curmătura Oticului, care se
întindeau în soare cît vedeai cu ochii, ne-am strecurat cum am putut mai bine printre dărîmăturile
Piscului Roşu, am trecut fără să ne mai oprim pe ţancurile Iezerului Mare, apoi, prinzînd cărarea care
coboară neîntrerupt de-a lungul munţilor Căţunu şi Văcarea, am întins pasul şi am poposit, obosiţi,
flămînzi, însetoşaţi, dar fericiţi, în pridvorul cabanei Voina.
Aflînd cine eram şi ce aşteptam de la el, tînărul şi chipeşul cabanier, de curînd sosit la casa de
adăpost de pe malul Rîului Tîrgului, a reuşit să preschimbe doi drumeţi înfometaţi şi peste măsură de
obosiţi, în doi oameni mulţumiţi care au recunoscut că nu totdeauna „civilizaţia" înseamnă egoism şi
răutate, aşa cum avuseseră prilejul să constate într-o întîmplare mai veche, petrecută la aceeaşi cabană
şi că oamenii care trăiesc în pustietatea munţilor sînt pilde de omenie, de cele mai multe ori.
Aici se încheie încă un capitol al lungului nostru periplu în lumea munţilor Iezerului şi
Făgăraşului. Vom relua firul povestirii după cîteva zile, pornind la drum de unde am rămas, după ce ne
vom fi întîlnit din nou cu baciul Vasile Lupu, cu ortacul său mai tînăr, pacientul nostru, ca şi cu
studentul pe care îl lăsasem zălog la bordeiul din valea Zîrnei.
 De la Urlea la lacul Bîlea

Capitol în care veţi află cum am reluat firul drumului şi al

povestirii noastre, din altă parte decît cea unde le-am întrerupt, precum şi
ce am avut de pătimit de pe urma unui cal de povară neînvăţat cu drumurile
de munte; veţi afla, de asemenea, cum a fost vremea la bivuacul de sub
piscul cel mare al Moldoveanului şi cît de duşmănos s-a purtat ea cu noi,
înainte de a ne putea adăposti la cabana Podragu.
Cu zilele frumoase de la bivuacul de pe malul lacului Bîlea
încheiem acest capitol, fără să bănuim ce primejdie ne pîndea în căldările
Călţunului, peste cîteva zile.

23—24 iulie, înapoi spre culmile Făgăraşului. Un cal de povară mă lasă păgubaş de cîteva
instrumente foarte preţioase
După o săptămînă de alergături cu diferite treburi administrative în canicula bucureşteană,
poposim spre seară în satul Breaza 22, după o zi lungă de vară cumplit de fierbinte, petrecută într-un
vagon de tren supraîncălzit şi apoi într-un autobuz căruia îi zornăia fierăria, cutremurîndu-se din toate
încheieturile şi zdruncinîndu-ne fără milă, pe o şosea plină de hîrtoape.
Am coborît, în sfîrşit, în gara Făgăraş şi am străbătut, cu bagajele în spate, străzile prăfuite ale
oraşului, grăbind paşii spre staţia autobuzului care avea să ne poarte pînă în satul Breaza, de unde
trebuia să urcăm, încă nu ştiam cum şi pe care din drumurile ce ne stăteau la îndemînă, spre ţinuturile
înalte ale Urlei şi Zîrnei, unde întrerupsesem pentru cîteva zile lunga noastră drumeţie pe culmile
Făgăraşului.
Eram, acum, trei oameni în echipă. Ni se alăturase, cu tot entuziasmul, cunoscutul dascăl de
geografie Misu Constantinescu care, atunci cînd s-a hotărît să ne însoţească, de bună seamă că nu
bănuia prin cîte întîmplări îi era sortit să treacă în tovărăşia noastră. Cu împovărătoarele bagaje
instalate în autobuzul care ne hurduca peste gropi şi bolovani, spre cel dintîi popas de noapte, nu aveam
alte subiecte de conversaţie decît acelea care ne preocupaseră în tot timpul zilei: unde vom înnopta, ce
fel de oameni or fi locuitorii din Breaza Făgăraşului, unde vom află un cal de povară cu care să ne
transportăm bagajele către un ţinut de munte nu chiar aşa de uşor de atins.
Vorbeam între noi cu glas tare, în vacarmul pe care îl făceau motorul îmbătrînit şi zornăiala de
fier vechi a autobuzului. Unul din călători se aşeză lîngă noi şi, în cuvinte simple, ne dădu lămuriri atît
despre consătenii lui din Breaza, cît şi despre calul de povară de care aveam mare nevoie. Din vorbele
lui am înţeles că brezenii ori sînt plugari, ori sînt lucrători la pădurile de la poalele Făgăraşului; foarte
puţini sînt oieri, cu toate că aşezarea lor stă ascunsă în umbra culmilor măreţe ale munţilor Făgăraşului.
De găzduit, am putea găzdui chiar la dînsul acasă, dacă am avea buna plăcere, de îndată ce vom coborî
din „maşină"; cît despre mult doritul cal de povară, s-o găsi şi acesta, că nu i-or fi mîncat „lupchii" pe
toţi caii din sat. E drept că nu va fi atît de uşor să-l aflăm, căci caii brezenilor sînt folosiţi fie la muncile
cîmpului, care erau acum în toi, ducînd sau aducînd bucatele şi alte poveri, fie la pădure, unde rămîn tot
anul, vara ca şi iarna. Nu ne rămînea altceva de făcut decît să căutăm, dacă-i vom găsi şi pe acesta, un
cal învăţat doar să tragă la ham şi nu să urce încărcat cu poveri, pe aspre cărări de munte.
O curăţenie desăvîrşită domnea în gospodăria noului nostru prieten brezean, Gheorghe Vulcu,
aşezată în capul de sus al satului; oamenii erau îndatoritori, prietenoşi şi bucuroşi de oaspeţi în familia
aceasta, pe care am mai vizitat-o şi în anul următor cînd, odată cu caii de povară, l-am angajat şi pe
unul din feciorii gazdei, ca însoţitor. În cele din urmă, „dramul de noroc" ne-a ajutat şi de astă dată, aşa
încît seara tîrziu batem palma cu săteanul ce se învoia să ne ducă bagajele cu calul său, către cabană şi
mai departe, în munte, la Urlea. Cunoştea locurile ? Le cunoştea. Putea merge cu calul său pînă unde
aveam noi nevoie ? Putea. O singură întrebare am uitat să-i punem şi de aici aveau să ni se tragă multe
necazuri şi o mare pagubă: a mai umblat calul său pe la munte, sau nu ?
Iată sosit, în sfîrşit, şi ceasul plecării; dis-de-dimineaţă, în curtea gospodăriei lui badea Vulcu
aştepta calul. Dar cine să aşeze bagajele pe,,tarniţă", pe „samar", cum se mai spune ? Omul nostru,
neumblat cu astfel de treburi deosebit de iscusite, ridică din umeri. Mi-am amintit, atunci, de
caravanele cu unu, doi şi chiar trei cai pe care le condusesem, cîţiva ani la rînd, în munţii Retezatului,

22
Satul Breaza (610 m. alt.), aparţinînd comunei Lisa (jud. Braşov), este o aşezare situată la poalele
versantului de nord al munţilor Făgăraşului, la marginea cîmpiei fertile ce se întinde pe partea stîngă a
cursului mijlociu al Oltului şi care este cunoscută sub numele istoric de „Ţara Făgăraşului". Satul
Breaza este legat de oraşul Făgăraş prin curse de autobuze care circulă pe şosele astăzi modernizate.
în-văţînd de la localnici cum se aşază pe samar poverile pentru ca transportul să se desfăşoare fără
întîmplări neplăcute. Am reuşit, în cele din urmă, să cumpănesc pe spatele calului sacii noştri
supraîncărcaţi, în vreme ce stăpînul calului şi gazdele şedeau deoparte şi mă priveau plini de mirare: un
orăşean să vină şi să le arate lor cum se strînge chinga unui cal de povară, cum se aşază tarniţa de lemn
aşa ca să nu rănească spinarea calului, cum se cumpănesc bagajele şi cum sînt legate între ele, ca să nu
se răstoarne în timpul mersului şi aşa mai departe...
Calul era blînd, mult mai blînd decît mulţi dintre cei cu care avusesem de-a face în caravanele
mele din trecut, animale de povară mult mai şirete sau mai îndărătnice, dar şi mult mai destoinice la
drum greu. Abia scos de la hamul la care era învăţat să tragă cît era ziua de lungă, calul nostru zdravăn
închingat şi împovărat s-a purtat bine, pe întinsul drum de ţară care se desfăşoară lin pe malul stîng al
rîului Breaza, născut la poalele muntelui din unirea apelor înspumate ale Brezioarei şi Pojortei, care
coborau vijelios dinspre căldările înalte şi sălbatice ale Mogoşului şi ale Urlei.
Dar cînd am lăsat în urmă şesul şi am pătruns în pădurea deasă străbătută de apele zgomotoase
apa Brezioarei, au început şi necazurile; calul nostru, care nu călcase niciodată pe o cărare de munte,
îngustă şi plină de bolovani şi nu păşise niciodată peste un podeţ strîmt şi şubred, pe sub care se avîntă
apele vijelioase ale unui pîrîu de munte, începu să se neliniştească, să ciulească urechile, speriat de cele
ce vedea şi auzea, gata să sară alături de drum cu bagaje cu tot. Tremura din tot trupul, plin de sudori şi
de spume, se înţepenea pe picioarele dinainte şi nu se hotăra să calce pe îngusta punte închegată din
bîrne slab încheiate între ele, prima din cele mai mult de zece punţi ce sunt înşirate pe cursul
Brezioarei.
La fiecare vîrtej al apei, la fiecare punte, la fiecare cot al potecii care se afunda tot mai mult în
inima codrului, trebuia să-l tragem cu nădejde de căpăstru, să-i astupăm ochii şi urechile şi numai aşa,
asudînd noi mai mult decît el, să-l facem, să treacă peste primejdii închipuite şi să ne scoată, în cele din
urmă, după multe ceasuri de strădanii, în poiana din faţa casei de adăpost Urlea 23, unde am făcut un
popas mai prelungit.
Eram bucuroşi că vremea ţinea cu noi; un soare cald umplea de lumină întreaga poiană.
Tolăniţi pe iarba fragedă, ne odihnim după truda care părea că nu se va sfîrşi; calul, despovărat şi lăsat
slobod, păştea liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat doar cu o oră-două mai devreme. Priveam cu
plăcere, dar şi cu îngrijorare, dîra alburie a drumului ciobănesc care îşi continua urcuşul mai departe
spre piscurile Urlei, ieşind din perdeaua de pădure care nu se mai întindea mult, pe Piscul Moşului 24 în
sus. Mă gîndeam cu teamă la urmările încurcăturii în care ne vîrîsem cu bună ştiinţă, primind să iîe
folosim de un animal de povară atît de neajutorat. Cum ne vom descurca mai departe, pe grelele pante
ale urcuşului, pe o cărare prăpăstioasă, pieptişă, pînă cînd vom ieşi la loc liber, la golul de munte ?
Socotind că popasul la cabana Urlea durase destul de mult, pornim din nou la drum, cu inima
strînsă dar nădăjduind totuşi că vom ieşi cu bine şi din această nouă încurcătură; din nefericire nu a fost
aşa cum doream noi, nu plătisem încă greşeala săvîrşită, parte din nepricepere, parte din nevoia de a ne
sluji de un animal de povară, bun sau rău.
Întîmplarea neplăcută s-a petrecut tocmai pe porţiunea cea mai grea a urcuşului, acolo unde
poteca trece peste un şir de lespezi lustruite de apele ploilor, de asprimea vînturilor şi de copitele
turmelor ce urcă şi coboară pe aici, de sute de ani. îndemnam cu blîndeţe calul, îl lăsam să-şi aleagă
singur locul cel mai potrivit, îl ajutam să nu-şi descumpănească samarul, încercînd prin toate mijloacele
să împiedic ivirea unor necazuri mai mari. Luptîndu-mă cu locurile rele, alături de animalul de povară,
mă întorceam cu gîndul la caii pe care îi folosisem în Retezat: cum urcau ei, încărcaţi peste măsură,
bărbăteşte, printre ţancurile şi bolovanii de sub piscul Bucura, cum săltau ca nişte capre, singuri, fără
ajutorul oamenilor, peste treptele de sub Curmătura Bucureii, cum suflau scuturîndu-şi coamele cînd se
vedeau poposind cu bine pe tăpşanul de iarbă de pe Custura Bucurei...
Deodată, fără să prind de veste, calul de lîngă care nu mă îndepărtasem în tot timpul urcuşului,
alunecă pe o coastă, povara se descumpăni şi, odată cu ea, animalul se prăvăli peste mine, prinzîndu-
mă sub el; în zbaterea lui ca şi a mea ca să ne punem din nou pe picioare, m-am lovit tocmai în locul
unde ţineam laolaltă busola şi altimetrul şi, bineînţeles, le-am făcut de nefolosit pentru tot restul zilelor
pe care aveam să le petrec în lungul culmilor făgărăşene.
De data asta, în adevăr „dramul de noroc" nu mai fusese de nici un ajutor; mai aveam cîţiva

23
Cabana Urlea (1533 m.) este una din cele mai vechi case de adăpost din munţii Făgăraşului, situată
în mijlocul pădurii de molizi de la poalele muntelui Piscul Moşului, la adăpostul unui monticul numit
„Colţul Curmăturii".
24
Piscul Moşului este prelungirea nordică a masivului Urlea, cuprinsă între izvoarele Brezioarei (cu
valea Mogoşului) şi vasta căldare glaciară a Urlei, cu valea Pojortei; înălţimea pînă la care urcă acest
munte se apropie de 2300 m — 2400 m, cărarea trecînd pe rînd, pe sub vf. Moşuleaţa (2261 m.), Piscul
Moşului (2273 m.) şi Piscul Somnului (2387 m.), înainte de a atinge Vf. Urlea (2473 m.).
zeci de metri şi poteca pardosită cu lespezi ar fi luat sfîrşit, făcînd loc unui „şleu", drum larg, bine croit,
care străbătea domol pajiştile ce îmbrăcau din belşug coastele muntelui, pînă departe spre vîrful
întunecat al Urlei. Nu s-a mai întîmplat nimic deosebit în ceasurile următoare, calul s-a liniştit, a întins
pasul şi s-a purtat aşa cum se cuvenea, simţind pămîntul moale şi iarba deasă sub copite. În curînd, a
sosit şi clipa cînd a trebuit să părăsim spinarea din ce în ce mai înaltă a muntelui şi să dăm de vale, pe
pante cu iarbă, către fundul căldării Urlea, unde se zărea un bordei singuratic, ţinta drumului nostru
pentru ziua de azi. Acolo ne-am oprit, am descărcat bagajele, am plătit gospodarului din Breaza ceea ce
îi datoram, ne-am despărţit ca nişte buni prieteni şi apoi am răsuflat uşuraţi, trecînd la celelalte treburi !
Era destul de tîrziu către seară, cortul nostru rămăsese la bordeiul din valea Zîrnei, unde mai
lăsasem în grija baciului Vasile Lupu şi alte lucruri de ale noastre, împreună cu studentul venit la
practică. Peste măsură de obosit, şi pe bună dreptate necăjit de paguba suferită, nu am mai aflat puterea
de a face drumul de o oră-două pînă la vechiul nostru bivuac. Hotărîrăm, deci, să meargă pînă acolo cel
mai tînăr dintre noi, urmînd să se întoarcă a doua zi, dis-de-dimineaţă, cu cortul şi celelalte lucruri; mai
vîrstnicii săi tovarăşi de echipă rămîneau la bordei, cu toate bagajele adunate grămadă, în aşteptarea
întoarcerii solului, pe care îl şi văzurăm urcînd voiniceşte spre fostul nostru loc de popas de la izvoarele
Zîrnei.
Transcriind acum aceste rînduri, grele de amintirea necazurilor şi pagubei pricinuite de calul
năzdrăvan din Breaza Făgăraşului, mi-am adus aminte cu mult mai multă plăcere de întîmplările din
anul următor, cînd am urcat cu o caravană de cai, plecînd tot din curtea gospodarului Gheorghe Vulcu.
Eram şase oameni în acel grup, căci la echipa noastră de bază se alăturaseră patru specialişti în
păşuni de munte; între noi le mai ziceam şi „păşunişti" — (ei se intitulau „pratologi") — dar asta nu ne-
a împiedicat să fim buni prieteni şi tovarăşi de drum, făcînd împreună casă bună, bărbaţi şi femei, în
corturi sau în bordeie ciobăneşti, în cabane sau în cantoane silvice, de la Urlea pînă departe la Suru,
vreme de o lună de zile.
În acest al doilea an, expediţia noastră s-a desfăşurat fără nici o întîmplare deosebită şi multă
vreme după aceea mi-am adus aminte cît de încîntătoare fusese ziua şi ce privelişti se perindaseră prin
faţa ochilor noştri. Cum, peste valea adîncă a Pojortei se zărea, „printre brazi", drumul de lespezi de pe
Piscul Moşului unde îmi pierdusem busola şi altimetrul. Şi ce încîntare să vezi cît de liniştit urcă, pe
Plaiul Hermeneasa, în lungul spinării muntelui Scărişoara Brezei, o adevărată caravană cu cai bine
încărcaţi, mînaţi de doi însoţitori în urma cărora se înşirau „păşuniştii" noştri, culegînd de zor tot soiul
de plante.
Nu mă mai lăsasem păcălit de data asta; angajasem cu multă grijă cai de stînă, cum se spune,
învăţaţi cu drumurile grele din munte; aveam şi un însoţitor, pe Viorel Vulcu, flăcăul cel mic al lui
badea Gheorghe din Breaza, tocmit să ne întovărăşească nu numai pînă sus, la popas, împreună cu
stăpînul cailor, un cioban cît un munte care avea treburi la o stînă de prin partea locului, dar şi pe mai
departe, după cum îi va fi voia. Iar ca să dovedesc că, uneori, învăţăm chiar şi din propria noastră
experienţă, alesesem un drum de urcuş mult mai potrivit şi pentru cai şi călăuze, ca şi pentru specialiştii
care ne însoţeau; mergeam fără grijă pe însoritul plai al Hermenesei, cu dese opriri în poienile însorite
şi pline de flori, spre bucuria şi spre folosul noilor noştri tovarăşi de drum, avînd ca singură sarcină să-i
călăuzesc şi să le înfăţişez locurile în cuvinte cît mai apropiate de realitate.
Străbăteam de prima dată înaltul ţinut de la izvoarele Pojortei, rar umblat de drumeţi, în afară
de ciobanii ce-şi au stînele pe acolo; îmi afundam picioarele în iarba grasă, aproape neatinsă, care
îmbrăca din belşug coastele văilor pustii, dar privirile îmi erau atrase, ca de un puternic magnet, de
priveliştea ce se înfăţişa dincolo de valea adîncă a Pojortei, spre izvoarele Urlei pe unde hălăduisem în
urmă cu un an. Tîrziu după amiază, după ce am ocolit larga căldare din Fundul Lăngii şi ne-am
aventurat puţin şi prin stîncăriile ce se lăsau abrupte către obîrşiile prăpăstioase ale văii Dejanilor, ne-
am aşezat corturile pe faţa cu soare a muntelui Ludişoru, în mijlocul covorului de iarbă de pe Faţa
Unsă, pe unde trecusem fără să ne oprim cu un un în urmă.
Aici era, cu adevărat, raiul păşuniştilor noştri, pe care nu-i mai vedeam decît seara, la odihnă,
cîte zile a durat popasul de pe Ludişoru; noi, însă, ca mai vechi călători ai acestor locuri, nu am lăsat să
ne scape prilejul de a coborî la bordeiul lui moş Vasile Lupu, de la izvoarele Zîrnei, doritori să mai
Strîngem o dată mîna aspră a celud care ne fusese gazdă şi prieten. Nu l-am mai aflat decît pe Ionică,
cel cu întîmplarea pe care am povestit-o şi care se făcuse un flăcăiaş de toată frumuseţea, mîndru de
meseria lui şi bun de gură; bătrînul baci nu mai era la bordeiul unde slujise an de an, coborîse în
toamnă cu turmele de berbeouţi şi nu mai urcase în primăvară. Anii îşi ceruseră plata şi acum zăcea,
alături de ai săi, în ţintirimul satului de unde pornise, de atîtea ori, cu turmele, la munte...

25—26 iulie. O întîmplare ciudată pe malurile lacului Urlea.

Noaptea a trecut greu. înghesuiţi în strîmtoarea bordeiului ciobănesc unde fusesem găzduiţi cu
multă bunăvoinţă de ciobanii care, oricum, trebuiau să-şi păzească turma adunată în tîrla, stînd de strajă
sub cerul liber, încercasem împreună cu prietenul meu, dascălul de liceu, să facem socoteala zilei care
se scursese cu atîtea necazuri şi pagube; după care, un somn chinuit a încheiat, nu aşa cum am fi dorit
noi, prima din multele.zile şi nopţi ce le aveam de petrecut pînă la capătul drumului.
În zorii zilei, peste pajiştile pline de flori, cu miros pătrunzător de ierburi crude, se aşternu o
ploaie măruntă şi rece, amintindu-ne cît de nestatornică este vremea, cît de scurtă poate fi abia începută
vară a muntelui înalt. Aşteptam întoarcerea tînărului nostru coleg, ca să ne instalăm bivuacul şi să
căpătăm veşti noi despre cei aflaţi dincolo de dunga muntelui, în valea Zîrnei. Nici vorbă să pornim la
lucru pe un teren înmuiat de ploaie; ne vom găsi fiecare cîte ceva de făcut în cort sau în jurul lui, după
ce ne vom desface bagajele şi ne vom gospodări aşa cum era rînduiala.
În primele minute ale dimineţii, întîmpinaţi de ceata de dulăi a ciobanilor ce ne găzduiau,
sosesc în sfîrşit şi oamenii noştri, tovarăşul de echipă însoţit de studentul care îşi terminase practica şi
ne aşteptase, după învoială, la bordeiul lui moş Vasile Lupu. Am ridicat de îndată cortul, grăbiţi să ne
punem la adăpost bagajele încă nedesfăcute, apoi am trecut fiecare la cîte o treabă: întocmirea vetrei şi
aprinderea focului, pregătirea mesei de dimineaţă, desfacerea lucrurilor înghesuite în saci. Ploaia se
subţiase din ce în ce şi în locul ei se pornise o vijelie ce se abătea în vîrtejuri dînd ocol şi hăulind între
pereţii înalţi ai căldării de sub piscul Urlei. După căldura care cotropise locurile în zilele din urmă,
schimbarea vremii nu putea aduce nimic bun, după cum vom constata peste puţin timp. În adevăr, după
încă o noapte, care urinase unei zile cu cer cenuşiu, vîntoase puternice şi puţină activitate, o plăcută
surpriză ne-a întîmpinat cînd, în zori, am ieşit din cort: peste pajiştea înflorită, în mijlocul căreia ne
aşezasem, peste întinsa căldare a Urlei ca şi peste coastele înverzite care ne înconjurau, se aşternuse
peste noapte linţoliul alb al zăpezii proaspete. O zînă din poveşti întinsese o mînă peste nemărginirea
aspră a munţilor, preschimbînd verdele crud al vegetaţiei abia ivite, într-un alb nepătat, haină subţire şi
plăpîndă dar plină de strălucire; dar tot aceeaşi mînă fermecată trăsese la o parte şi perdeaua de nori
plumburii, lăsînd să se strecoare cele dintîi raze ale unui soare încă ascuns în spatele culmilor, printre
colţanii întunecaţi de pe creastă.
Înveseliţi şi învioraţi de întorsătura pe care o luase vremea, n-am mai aşteptat pînă ce soarele
avea să se ridice pe cer pentru a pune stăpînire pe întreaga vale, în imensitatea căreia bivuacul nostru
era doar ca un punct abia vizibil; am plecat să scotocim prin ungherele cele mai ascunse ce se
orînduiesc sub creasta înaltă şi prăpăstioasă a piscului Urlea şi mai ales să cercetăm marele lac 25, pe
deasupra căruia trecusem de atîtea ori, dar care rămăsese ca o făgăduială neîmplinită în carnetele
noastre de însemnări.
Pe cînd umblam pe malurile întinsului iezer de munte, făcînd măsurători şi cercetînd
amănunţit împrejurimile, în calea noastră am început să dăm peste anumite obiecte: foi de hîrtie
împrăştiate în iarbă, capete de frînghie aruncate printre pietre, ba chiar şi o barcă de cauciuc care plutea
departe spre mijlocul lacului. De bună seamă aici s-a petrecut un accident, mi-am spus în gînd,
aducîndu-mi aminte abia atunci că, pe una din uliţele satului Breaza, văzusem un grup de tineri gata de
plecare spre munte. Furtuna din cealaltă zi o fi surprins barca de cauciuc, o fi răsturnat-o, cei ce se
aflau în ea s-or fi dus la fund, iar ceilalţi vor fi coborît să ceară ajutor...
Ce ţi-e şi cu închipuirea, dacă o laşi să zboare în voia ei ! Era să dau de ruşine dacă seara,
întorcîndu-ne la bivuac, nu am fi povestit întîmplarea şi bănuielile noastre ciobanilor de la bordeiul
învecinat. Era adevărat că trecuseră pe acolo nişte studenţi care duceau cu ei o barcă de cauciuc şi
multe instrumente, frînghii şi aşa mai departe; era adevărat că-i prinsese furtuna pe malul lacului, îi
împrăştiase şi îi silise să coboare către sat; trecuseră pe lîngă bordei şi se duseseră la vale, spunînd
ciobanilor că lăsaseră pe apa lacului barca priponită cu o frînghie şi că se vor întoarce cînd se va
îndrepta vremea...

27—29 iulie. Popas sub Fereastra Mare a Sîmbetei.

Zile frumoase, cu cer limpede, cu un soare care nu reuşea să ne dogorească; la înălţimea de
peste două mii de metri, pe unde colindam acum, nopţile erau reci, cu frig pătrunzător. Curenţii care
bîntui-seră culmile cu cîteva zile în urmă spălaseră cerul pînă şi de cea mai neînsemnată pată de nori.
După ce s-a alăturat la grupul nostru şi studentul pe care îl lăsasem în grija baciului din valea
Zîrnei, am părăsit bivuacul de la Urlea urcînd împovăraţi de bagaje, către vîrful Urlea, descurcîndu-ne
fiecare cum putea pe coastele povîrnite, căptuşite cu un strat gros de iarbă aspră, sau pe spinarea din ce
în ce mai stîncoasă care ne scoase lîngă semnalul de vîrf al Urlei. În urma noastră, departe în fundul
căldării, se auzeau glasuri, iar pe oglinda lacului ce strălucea sub razele soarelui se vedea, în cîmpul
binoclului, plutind o bărcuţă de cauciuc împinsă încoace şi încolo de doi „marinari" cu două lopeţi

25
Lacul Urlea (2192 m.) situat într-un ungher al căldării glaciare cu acelaşi nume, sub creasta înaltă şi
stîncoasă care leagă între ele piscurile Dara (2500 m.) şi Urlea, este unul din marile lacuri de origine
glaciară din munţii Făgăraşului.
scurte...
După lungi ceasuri de luptă crîncenă cu panta, începînd din fundul căldării, ca şi cu
bolovănişurile care îmbrăcau piscul cel mare al Urlei, sub săgeţile fierbinţi ale soarelui de amiază,
trecurăm, încovoiaţi, sub povara sacilor, prin larga Curmătură a Mogoşului, 26 lăsînd în urmă ţinutul
Urlei şi pătrunzînd în cel al Bîndii, bucurpşi că marele drum ciobănesc urma acum linia mult mai
domoală a unei culmi ce ne conducea către următorul nostru bivuac. Urcuşurile şi coborîşurile aspre
făcuseră loc unor pante line, pe unde bieţii drumeţi pot să-şi mai tragă sufletul.
Eram la Cheia Bîndii27, la răscruce de drumuri înalte şi ne îndreptam către labirintul ţinutului
Sîmbetei, călcînd fără grabă chiar pe marginea prăpăstioasei căldări superioare a Sîmbetei, spre a cărei
vastă incintă se deschideau ferestre înguste, ca nişte uriaşe creneluri de cetate. Soarele mai avea puţin
de mers pe bolta senină a cerului, pînă să se tragă către asfinţit, în spatele cortinei de piatră închipuită
de colţii sălbatici ai muntelui Gălăşescu.
Trecînd pe sub Colţul Bălăceni, care străjuie ca o santinelă Fereastra Mare a Sîmbetei, 28
nădăjduiam să găsim un loc de popas pe coasta înverzită care priveşte către căldarea Fundul Bîndii, loc
pe care l-am şi aflat, ridicînd de îndată cortul la adăpost de curenţii reci ce se ridicau dinspre căldările
Sîmbetei. Trebuia să mai găsim şi puţină apă pentru ca bivuacul nostru să se poată înfiripa fără nici o
altă grijă; au aflat-o băieţii cei tineri, scurgîndu-se ca un firicel plăpînd şi rece ca gheaţa, dintr-una din
multele „suflaturi" de zăpadă întărită, rămase prin viroage, de la ninsori mai vechi sau mai noi.
Ne aşezasem pe o prispă nu prea lată, cu faţa către soare, la o mică depărtare faţă de cărarea
turistică de pe culme. În amurgul care începea să-şi aştearnă pînzele peste lumea largă, adunaţi în jurul
unui foc zdravăn, uitasem de toate necazurile, de oboseală ca şi de pagube, privind în zare fără să
îndrăznim să spargem tăcerea şi liniştea ce se lăsau, încet, peste tot. O altă lume prindea viaţă în faţa
noastră, pe măsură ce întunericul îmbrăca văile, apoi culmile; era lumea focurilor de stînă, ale căror
lumini licăreau mai departe sau mai aproape, arătîndu-ne că pretutindeni în jurul nostru era viaţă, erau
oameni. Cîţiva paşi mai sus, aşezaţi pe buza Ferestrei Mari, puteam vedea cum se întreceau jucăuşe
luminile ce însemnau, ca pe o hartă nevăzută, aşezări omeneşti răspîndite pe cîmpia Făgăraşului, pînă
la linia întortocheată şi leneşă a Oltului.
Aş vrea să vorbesc, aici, despre un anumit fapt asupra căruia am stăruit, mi se pare, chiar în
primele pagini ale acestui „jurnal de cort": ceea ce încerc să transcriu în acest jurnal nu este un roman
de aventuri senzaţionale şi nici o operă literară de imaginaţie. Cititorul care va căuta în el peripeţii
nemaiauzite, sau numai întîmplări ieşite din comun, să nu fie dezamăgit dacă nu le va întîlni chiar în
fiecare zi, la fiecare cotitură a lungului nostru drum. De cîteva zile ne bucuram de ceasuri liniştite, deşi
destul de grele pe marile înălţimi unde ne aflam; dar asta nu înseamnă că zilele noastre treceau lenevind
la soare sau stînd la taclale în fapt de seară; eram acum patru oameni în echipă şi ne împărţisem în
două: cei tineri se duceau să se caţere pe stînci, scormonind prin coclauri, completînd harta morfologiei
glaciare, cei mai în vîrstă rămîneau să bată locurile mai potrivite, mai uşor de străbătut şi să se
îngrijească de treburile gospodăreşti.
Dimineţile au fost încîntătoare, zilele lungi şi călduroase, serile răcoroase şi odihnitoare, şi
nici nu eram chiar singuri, prin aceste locuri. Nici nu ştiţi cu cîtă iuţeală aleargă veştile prin astfel de
pustietăţi; din om în om, din gură în gură se dusese vestea despre noi pînă jos, la cabana Sîmbăta 29, iar
de acum iată că începeam să avem vizitatori, mai întîi cîte unu-doi, apoi în grupuri, împinşi de
curiozitatea de a vedea nişte oameni năstruşnici care, în loc să se odihnească într-o casă de adăpost, îşi
rupeau oasele într-un cort neîncăpător. Pentru marea majoritate a celor ce vin la munte, aşa ceva nu era
o treabă de oameni cu mintea întreagă; la cabană erai servit, aveai la îndemînă o băutură, dormeai pe un
pat mai moale sau mai tare, dar în nici un caz pe o saltea de cetină, legai prietenii şi aşa mai departe.

26
Curmătura Mogoşului (2344 m.) este o largă înşeuare care se adînceşte pe culmea principală a
munţilor Făgăraşului, imediat la apus de vîrful Urlea, deasupra izvoarelor văii cu acelaşi nume, care
este şi firul de obîrşie al pîrîului Brezioara (Căldările Mogoşului).
27
Cheia Bîndii (2383 m.) este principalul punct mai înalt întîlnit pe culmea Făgăraşului, după ce trecem
de Vf. Urlea; aici ne aflăm la răscrucea unor mari drumuri de transhumanţă pastorală, spre Breaza pe
muntele Trăsnita, spre Sîmbăta pe muntele Pleaşa Sîmbetei, spre Valea Rea prin căldarea Fundu Bîndii
sau spre Pojorta, prin căldarea Urlei.
28
Fereastra Mare a Sîmbetei (2188 m.), cunoscută şi sub numele de „Fereastra bună", este o largă
curmătură de pe culmea principală a munţilor Făgăraşului, în dreptul căldării superioare a văii
Sîmbetei; ea este străjuită de un pisc numit „Colţul Bălăceni" (2268 m.), al cărui nume a fost foarte
multă vreme transcris : „Bolăceni".
29
Cabana „Valea Sîmbetei" (1401 m.), situată pe cursul superior al văii cu acelaşi nume, sub căldarea
superioară („Căldarea mare a Sîmbetei"), este şi ea una din cele mai vechi case de adăpost din munţii
Făgăraşului.
Nouă, ce ne rămînea ? Libertatea de mişcare, liniştea desăvîrşită, aerul curat al înălţimilor şi alte cîteva
„fantezii" de acestea.
Văzînd însă că nu putem scăpa de vizitatorii nedoriţi, cu zecile lor de întrebări şi semne de
mirare, ne-am strîns într-o bună dimineaţă cortul şi ne-am încolonat, cu poverile în spate, către căldarea
Moldoveanului, următorul loc de popas, unde eram siguri că nu vom mai avea musafiri nepoftiţi. Am
hotărît însă să nu folosim ziua numai pentru a ne strămuta de la un loc la celălalt; îndemnaţi şi de
poverile care apăsau cu toată puterea asupra umerilor noştri, am părăsit drumul de creastă care urcă şi
coboară la nesfîrşit printre piscurile înalte şi ferestrele munţilor Gălăşescu şi Galbenele 30, şi am folosit
una din nenumăratele „poteci de oi", hăţaşe naturale care brăzdează faţa dinspre soare a muntelui, ca
nişte brîie ce încing, cît vezi cu ochii, pantele cu iarbă grasă.
Şi astfel, alegînd pe cel mai potrivit dintre aceste nesfîrşite hăţaşe de oi, am coborît mult sub
nivelul crestei, avîntîndu-ne către căldările cu lacuri de la izvoarele Gălăşescului 31, pînă am ajuns
deasupra Văii Rele, unde aveam de gînd să ne aşezăm bivuacul pentru un timp mai îndelungat.
Poposind cu bagaje cu tot pe malul stîncos al încîntătorului iezer Gălăşescu Mare, am îndeplinit şi aici
una din sarcinile principale ale planului nostru de cercetare, studiind de aproape şi adunînd bogate
informaţii despre acest iezer de munte, ca şi despre căldarea adîncă în care se ascundea şi pe unde nu
călcase, încă, nici o echipă de cercetători.
Şi am mai trecut peste o culme, pătrunzînd cu emoţie în ţinutul sălbatic al ,,Budurilor Văii
Rele", locuri pustii, de o frumuseţe rară, în mijlocul cărora, străluceau în lumina generoasă a soarelui
de amiază, ca nişte faţete tăiate într-un diamant oglinzii de apă ale unui prea frumos iezer de munte, pe
ale cărui maluri am făcut un nou popas, hoinărind lungi ceasuri prin ungherele căldării care îl adăpostea
sau cercetînd de aproape atît lacul principat, cît şi alte cinci mai mărunte, care îl însoţeau.
După succesele pe care le avusesem pe toata durata şederii noastre la bivuacul din valea
Zîrnei, cînd, reuşisem să cercetăm cu mult folos ţinutul bogat în lacuri alpine al Hîrtoapelor Leaotei, ca
şi cel din jurul, singuraticului iezer Jgheburoasa, roadele culese de noi în ţinuturile Gălăşescului şi
Budurilor au avut darul să ne încurajeze şi să ne răsplătească, pentru strădaniile la care ne supuneam
colindînd prin pusţietaţile cele mai adînci ale muntelui.
Trecuse de mult amiaza, cînd ne-am dat seama că ziua se apropia cu paşi repezi de capătul ei
şi că, dacă nu grăbeam pasul, ne va prinde înserarea prin coclaurile Budurilor, fermecătoare în
sălbăticia lor, dar cu totul nepotrivite pentru a adăposti un bivuac; uitasem ca orele trec în fugă tocmai
atunci cînd ai dori ca timpul să stea pe loc, aşa că am întins şi noi pasul pe cît ne mai ajutau puterile şi,
deodată, ne-am aflat faţă în faţa cu măreaţa piramidă de stînci abrupte a celui măi înalt pisc din Carpaţii
noştri, la picioarele căruia se întindea o largă căldare împodobită de un frumos iezer de munte.
Ţinutul de basm al Moldoveanului32 ni se înfăţişa în toată măreţia lui, sălbatic şi pustiu, gata să
adăpostească patru drumeţi fonti de oboseală, şi căutînd cu înfrigurare un colţişor mai retras unde să-şi
înfiripeze tabăra. L-am aflat nu chiar aşa de uşor pentru că l-am dorit cît mai lăturalnic; cît ai clipi,

30
Muntele Gălăşescu, cu cele două piscuri gemene : Gălăşescu Mare (2470 m.) şi Gălăşescu Mic (2410
m.), împreună cu muntele Galbenele (2456 m.), acoperă cu masiva lor alcătuire întreaga zonă dintre
Fereastra Mare a Sîmbetei şi următoarea înşeuare de pe această creastă : Portiţa Viştii Mari (2310 m.);
întreaga zonă de altitudine este o obositoare succesiune de piscuri şi ,,ferestre", pe care poteca turistică
le urmăreşte deaproape.
31
Izvorul Gălăşescu Mare şi Izvorul din Buduri sînt două din numeroasele fire de vale udate de
torentele alpine care brăzdează feţele sudice ale culmii Făgărâ$ului, între Fereastra Mare a Sîmbetei şi
Portiţa Viştii Mari. Primul este un afluent al Izvorului Bîndea, care traversează prelunga căldare Fundu
Bîndii; el adăposteşte, într-o căldare adîncită sub culmea Făgăraşului, frumosul lac de origine glaciară
Iezerul Gălăşescu Mare (2170 m. alt). Cel de al doilea este un afluent al Izvorului Văii Rele şi
adăposteşte, de asemenea, un mic dar frumos lac glaciar denumit Iezerul din Buduri (2210 m. alt.),
denumire legată de faptul că zona de o rară sălbăticie, în cuprinsul căreia se află, se numeşte „Budurii
Văii Rele".
32
Vîrful Moldoveanu (2 543,8 m.) este, în acelaşi timp, piscul cel mai înalt din munţii Făgăraşului ca şi
din întreg lanţul Carpaţilor româneşti. Situat lateral spre sud, faţă de linia de maximă înălţime a culmii
Făgăraşului (pe această linie se află vîrful Viştea Mare, 2527 m, cu care face corp comun), vîrful
Moldoveanu este şi cel mai puternic nod orografic din munţii Făgăraşului, avînd în jurul său, pe
versantul de sud al acestor munţi, numeroase culmi înalte şi văi adînci.
La picioarele Moldoveanului, în vasta căldare de la obîrşia Văii Rele, se află Iezerul din Valea
Rea (numit şi „Iezerul Moldoveanului" sau „Lacul triunghiular"), un foarte frumos lac alpin în trei
colţuri, situat la 2156 m. alt.
De curînd, pe o latură a căldării Văii Rele, la 2200 m. aproximativ pe spaţiul unde am avut noi
bivuacul, a fost instalat un Refugiu alpin de către filiala „Salvamont" Braşov.
iatănne aruncînd de pe umeri sacii şi celelalte poveri, răsuflînd în sfîrşit uşuraţi şi Infigînd ţăruşii
cortului în pămîntul moale al unui tăpşan cu iarbă ce părea neatins de picior omenesc. În faţa noastră,
dincolo de vale, uriaşul adormit îşi arunca umbra sa imensă peste tot cuprinsul.

30 iulie — 2 august. Bivuac sub vîrful Moldoveanu.

Abia a doua zi în zori ne-am dat seama de frumuseţea locului unde poposisem de cu seară,
grăbiţi să ne instalăm, să cinăm, mîncînd şi pentru prînz, apoi să dormim, să dormim...
Ne aşezasem cortul pe un tăpşan încărcat de flori care închipuiau, în jurul nostru, un nesfîrşit
covor multicolor; cîteva pîlcuri de jnepeni alcătuiau în preajma cortului un fel de perdea care îl
adăpostea împotriva vînturilor, dar şi a unor musafiri nepoftiţi. În imediată apropiere am descoperit, cu
mare bucurie, un vechi bordei ciobănesc nefolosit, unde şi-au aşezat lucrurile cei doi tineri membri ai
echipei, aşa încît am reuşit să dezlegăm şi greaua problemă a dormitului. Vremea dădea semne de
stabilizare la „frumos", ceea ce ne insufla şi mai multă îndrăzneală în alcătuirea programului de lucru
prin abrupturile sălbatice, peste crestele înalte sau pe plaiurile cele mai îndepărtate dimprejurul piscului
predominant al Moldoveanului.
Ce puteam să dorim mai mult decît vreme frumoasă, linişte, bună înţelegere între noi şi „un
dram de noroc", aşa cum îşi doreşte orice drumeţ rătăcit în marele univers de piatră al muntelui înalt...
Împărţiţi din nou în două echipe, ne-am întins cercetările pînă departe către izvoarele
Vîlsanului trecînd peste colosalele perdele de piatră ale munţilor Galbenu şi Scărişoara Mare, prin
căldările pline de nenumărate iezere de munte ale Galbenului, printre, “Budurii" de sub piscul
Moldoveanului, pe întinsele plaiuri şi păşuni alpine de pe munţii Maliţa şi Pojarna 33; nu am uitat să-i
facem o vizită de prietenie şi buna vecinătate baciului de la stîna mare din Valea Rea 34, pe al cărui
teritoriu de păşunat ne aşezasem bivuacul şi de care ne despărţea o diferenţă de altitudine de vreo şapte
sute de metri, lucru de cel puţin patru ceasuri dus şi întors !
În pragul acestei primitoare aşezări păstoreşti aveam să poposesc şi în anul următor, cu
caravana cea mare cu care plecasem tot din satul Breaza; aveam planuri mari, atît noi, cei doi mai vechi
călători ai acestor locuri, cît mai ales “păşuniştii", cărora le înfăţişasem în culorile cele mai vii cîmpul
de activitate care îi aştepta pe înaltele plaiuri din împrejurimi. Aş putea spune, însă, că din toate cele ce
s-au întîmplat atunci, nu mi-au rămas în amintire decît cele vreo zece zile cît am fost oaspetele baciului
de la stîna din Valea Rea, zile negre în care nu a încetat să cadă o ploaie rece, deasă şi măruntă, aşa
cum sînt ploile ciobăneşti.
Pînă la urmă rămăsesem singur cu baciul, stînd ore întregi cu ochii aţintiţi pe cer sau la sfat cu
gazda şi ortacii lui, lîngă focul din vatră. Cel dintîi care a dat bir cu fugiţii a fost feciorul lui badea
Vulcu din Breaza, care s-a simţit foarte bine lîngă noi cît a fost vremea bună pe muntele pe care nu mai
umblase niciodată, dar cînd s-au pornit ploile şi-a cerut plata şi s-a întors la el în sat. Apoi au plecat
„păşuniştii", dacă au văzut că nu au vreme bună de lucrat pe teren şi ne-au aşteptat la cabana Podragu;
a plecat pentru cîteva zile şi tovarăşul meu de nădejde şi s-a întors tocmai cînd vremea a început să se
schimbe în bine. Împreună cu baciul şi cu ciobanii, timp de atîtea zile şi atîtea nopţi, rămăsesem să
aştept de unul singur întoarcerea vremii bune şi a tovarăşilor plecaţi.
Şederea noastră la bivuacul din căldarea Văii Rele, în cele patru zile cît a durat, a fost o bătălie
înverşunată cu orele, încheiată cu belşug de informaţii şi o nemăsurată mulţumire. Către seară, cînd ne
întorceam la „căsuţa” noastră agăţată undeva pe pripoarele căldării, ascunsă vederii oamenilor, cei ce
soseau mai întîi aveau grijă ca şi sarcinile gospodăreşti să fie îndeplinite precum cele de pe teren: focul
ardea cu putere pe vatra de bolovani, oalele şi crătiţile cu mîncare aşteptau cuminţi într-un cotlon al
vetrii, apa de ceai dădea în clocot, masa era întinsă la adăpostul cortului. Iar serile se petreceau liniştite,
cu povestiri despre cele în-tîmplate în timpul zilei, cu planuri pentru ziua următoare, dar şi cu clipe de
visare, pline de regretul că astfel de momente sînt sortite să se ivească numai rareori în viaţă.

3 august. Grindină şi ploaia rece la Podragu.

33
Am amintit mai sus că Moldoveanu este cel mai puternic nod orografic din munţii Făgăraşului. În
timpul şederii noastre în căldarea Văii Rele, am cercetat, împărţiţi în două grupe de cîte două persoane :
izvoarele văii Vîlsanului şi văii Buda-Moldoveanu, cu căldările Scărişoarei, apoi vastele căldări ale
Galbenului, unde am identificat, măsurat şi cercetat zece lacuri alpine, printre care marele lac Galbenu
(2170 m. alt.), lacuri despre care nu se cunoştea altceva decît existenţa lor prin aceste locuri; munţii
Galbenu (2412 m.) şi Scărişoara Mare (2495 m.); abruptul muntelui Roşu (2465 m.), numit şi „Budurii
Moldoveanului"; munţii Pojarna (2170 m.), şi Maliţa (2151 m.) cu vastele lor păşuni alpine.
34
Stîna din Valea Rea se găseşte pe cursul izvorului principal al Văii Rele, la circa 1500 m. alt. sub
abruptul numit „Zbuciumatu" (de la denumirea înaltei cascade a Zbuciumatului, a cărei apă provine din
iezerele Galbenului), ca şi sub impresionantele trepte, înalte de 500—600 m, ale Văii Rele.
 Au trecut patru zile, ca tot atîtea ceasuri, şi acum în zori de zi, iată-ne din nou gata de drum,
pregătiţi sufleteşte să ne batem cu înălţimile, neavînd la îndemînă altceva mai bun de făcut decît să
trecem cum vom putea peste piscul semeţ al Viştii Mari 35, care îşi desfăşura măreţia acolo unde culmea
munţilor închidea zarea ca o cortină de granit.
Era o dimineaţă de vis, limpede şi răcoroasă; augurii ne prevesteau o zi tocmai potrivită pentru
un drum tot atît de lung pe cît era de greu. Părăseam locul taberei cu părerea de rău că nu putusem
adăsta mai multe zile şi parcă nu ne hotărâm să ne despărţim de micul nostru paradis pămîntesc. Cum
ne-am descurcat pînă în vîrful Viştii Mari, care se arăta atît de greu de atins ? Fiecare după puteri, pe
unde i s-a părut locul mai potrivit, cu opriri dese pînă la cel dintîi popas mai lung, în Portiţa Viştii Mari,
unde poverile au fost aruncate de pe umeri într-un oftat de uşurare, ieşit din patru piepturi deodată;
amiaza ne-a prins la mijloc de drum, pe cînd soarele revărsa asupra noastră valuri de căldură
mistuitoare, împotriva căreia nu puteam afla nici cel mai neînsemnat colţ de umbră, pe creasta golaşe
unde poposisem, tolănindu-ne pe iarba aspră şi deasă, încinsă şi ea de vipie.
Am crezut că ne vom topi cu totul de căldură pînă cînd ne-am văzut adunaţi lîngă semnalul de
vîrf al Viştii Mari, privind cum se cască în jurul piscului solitar hăurile adinei şi prăpăstioase.
Coborîrea de pe vîrf pînă în şaua de apus, cea dinspre ţinutul Ucii Mari 36, a fost mai chinuitoare chiar
decît urcuşul; poverile care ne trăgeau înapoi la urcuş voiau acum să pornească înaintea noastră,
silindu-ne să ne punem la grea încercare puterile sleite de căldură. Şi aşa, tot urcînd şi coborînd în
lungul culmii, cu opriri deasupra căldărilor dinspre miazănoapte ale Ucii Mari şi ale Ucişoarei, unde
numeroase ciopoare de capre negre se vedeau păscînd liniştite prin unghere ferite, ceasurile s-au înşirat
cuminţi unul după altul, ca nişte mărgele pe firul timpului.
Un popas mai îndelungat în Şaua Podragului37, cu privirile aţintite asupra căldării pustii şi
sălbatice din Podu Giurgiului; la picioarele noastre se deschidea largă, parcă aşteptîndu-ne, întinsa
căldare a Podragului38, în mijlocul căreia se zărea o frumoasă casă de adăpost. Ar mai fi durat cel mult
un ceas pînă să ne vedem ajunşi acolo jos şi să ne aşezăm bivuacul pe un tăpşan cu iarbă moale... dacă,
deodată, nu s-ar fi stîrnit o vîntoasă care aducea din fundul văilor neguri întunecate, învăluind într-o
clipă, în pînza lor cenuşie, munţi, văi, oameni şi silindu-ne să ne precipităm, cu bagaje cu tot, printre
lespezi şi steiuri de piatră, mereu mai jos şi mai repede, către adăpost.
Numai că, pe măsură ce coboram, vijelia venea tot mai aprigă drept spre noi din adîncurile
muntelui, sunînd din toate surlele şi trîmbiţele şi încercînd din răsputeri să ne arunce înapoi, de unde
veneam; o ploaie torenţială se porni să ne potopească, azvîrlind asupră-ne valuri peste valuri de apă din
ce în ce mai rece. Poate că ne-am fi descurcat şi sub loviturile de ciocan ale uraganului şi am fi ieşit la
liman fără alte necazuri dacă, deodată, în jurul nostru, nu s-ar fi stîrnit puternica darabană a miilor de
boabe de grindină, amestecată cu spicuri de gheaţă, care au luat locul valurilor de ploaie.
Şi tot ferindu-ne de loviturile de bici ale grin-dinei şi acelor de gheaţă, ne-am pierdut unii de
alţii risipindu-ne printre steiurile de piatră, fiecare pe unde vedea cu ochii, dacă mai vedea. Cine a mai
putut surprinde cîte un semn de marcaj prin pînza deasă care ne împresura a putut să se orienteze ieşind
cu bine la liman. Numai eu, abătîndu-mă prea mult către dreapta, înşelat de locurile ce mi s-au părut
mai puţin prăpăstioase, am pierdut orice putinţă de a regăsi drumul, descoperind prea tîrziu că mă
găseam singur pe o coastă ierboasă îmbibată de apă; tot încercînd să mă descurc am alunecat pe iarbă
cu bagaje cu tot şi m-am oprit cu picioarele afundate piuă mai sus de glezne într-o mlaştină de pe mnlul
lacului cel mare al Podragului !...

4—7 august. Zile însorite în ţinutul Podragului.

35
Vîrful Viştea Mare (2527 m.) este corespondentul de pe linia crestei principale a munţilor Făgăraşului
al vîrfului Moldoveanu, cu care face corp comun prin „Cioaca Moldoveanului", o creastă stîncoasă şi
foarte „aeriană", vizibilă de la mari depărtări şi devenită „emblema" Moldoveanului.
36
Ucea Mare (2434 m.) este unul din cele mai înalte şi mai cuprinzătoare ţinuturi alpine făgărăşene, în
limitele căruia intră şi piscurile : Ucişoara (2414 m.) şi Corabia (2407 m.), precum şi vastele căldări
nordice cu aceleaşi denumiri, ca şi cele de pe versantul sudic, cu numele generic de „Orzănele".
37
Şaua Podragului (2307 m.) este cel mai potrivit loc de pe culmea Făgăraşului de unde putem avea o
vedere completă atît asupra întregului ţinut alpin al Podragului — spre nord — cît şi asupra vastelor
căldări înalte ale Moldoveanului şi Scărişoarei, spre sud — sau către văile largi şi adînci Podu
Giurgiului, Izvorul Moldoveanului şi Buda.
38
Podragu (2462 m.) este piscul care domină ţinutul alpin ce se întinde la apus de Ucea Mare, pînă
către căldarea Podu Giurgiului, pe versantul de sud şi căldarea Arpaşului, pe cel de nord.
Piscul cel mai proeminent de pe creasta principală a Făgăraşului este Tărîţa (2414 m.), care străjuieşte
nemijlocit vasta căldare a Podragului, cu marele ei lac de origine glaciară şi numeroase alte iezere mai
mărunte.
 Iată încă patru zile care s-au scurs tot atît de repede ca şi patru clipe, fără ca viaţa noastră să nu
fie tulburată de vreuna din întîmplările acelea care ne ieşiseră în cale. Năvălisem pe uşa cabanei
Podragul39 goniţi de urgia ce se dezlănţuise învîrtejind văzduhul pe tot întinsul căldării; ploaia şi
grindina ne bătuseră fără milă, eram uzi pînă la piele, obrajii ne usturau sub loviturile de bici ale acelor
de gheaţă care se aliaseră cu boabele de grindină pentru ca suferinţa să ne fie cît mai mare. Nici vorbă
să instalăm cortul în preajma cabanei; totul de jur-împrejur mustea de apă, pe unde nu era acoperit de
grindină; de bună seamă că şi sacii de dormit se umeziseră, aşa încît cel dintîi lucru pe care l-am făcut a
fost să ne luăm în primire locurile de dormit în cabană, cît mai aproape de sobă şi să încercăm să ne
dezmeticim. Şi pentru că locurile erau călduţe, iar chinurile îndurate fuseseră prea mari, am rămas sub
acoperişul cabanei pînă la plecare.
În dimineaţa celei dintîi zile ca şi a celor ce au urmat, ne-a întîmpinat din fericire o vreme
încîntătoare, cu cer senin, limpezit de vîntoasa din ajun şi cu un soare ce ne făgăduia zile bune de lucru.
Ca şi cum stihiile ce se dezlănţuiseră asupra noastră ar fi vrut să-şi răscumpere vrăjmăşia cu care
loviseră în nişte bieţi drumeţi ce nu aveau altă vină decît că îndrăzniseră să li se împotrivească.
Cheltuindu-şi în ajun întreaga lor putere pe stîncăriile aspre şi în funduri de căldări, ne răsplăteau,
acum, cu zile de o neaşteptată frumuseţe, fără cel mai neînsemnat nouraş pe cerul albastru şi fără cea
mai slabă adiere de vînt.
Au fost zile de muncă plină de roade, în timpul cărora ne-am putut îngădui trasee din ce în ce
mai lungi şi mai grele, prin locuri de o neasemuită frumuseţe, unele mai greu de străbătut de unii dintre
noi care nu erau destul de obişnuiţi cu muntele, iar altele oare ne-au pus la încercare chiar şi slabele
noastre însuşiri de alpinişti ocazionali. Urcînd uşor pînă în Curmătura Calea Carelor 40 şi străbătînd, pe
îndelete, creasta înaltă a Muchiei Tărîţa, ne-am desfătat cu rara privelişte a hăurilor fără fund, pline de
grohotiş şi stîncărie golaşă, din căldările largi şi adînci ale Ucii Mari, asupra cărora se înalţă, ca o
imensă cortină de piatră, muntele sălbatic al Gîrdomanului.
Ne-am avîntat, apoi, spre îndepărtatele locuri dinspre Fundu Caprei şi de pe coastele
Arpaşului Mic, pe brîne înguste şi înalte, unde am stîrnit fără să vrem ciopoare bogate de capre negre,
cu puii după ele; am cercetat pustietăţile Rîiosului 41 şi am poposit pentru o clipă de odihnă pe malul
încîntătorului şi singuraticului iezer din căldarea văii Buda, La poalele Arpaşului Mare 42; de asemenea,
n-am lăsat nici un colţisor necercetat din jurul iezerului Podrăgel sau din cuprinzătoarea căldare a
Arpaşului.
Şi pentru că ţinutul alpin al Rîiosului ne-a apărut ca o lume plină de întrebări, în anul următor,
cînd am reluat de la un capăt la celălalt lungul nostru drum al Făgăraşului, am colindat mai îndeaproape
această lume alpină cu o mare bogăţie de peisaje, pe unde nu se rătăcesc paşii drumeţilor grăbiţi şi unde
singurele semne de viaţă sînt doar ciopoarele de capre negre pe stîncării şi turmele de oi pe pajiştile
mai joase cu iarbă mereu proaspătă.

8 august. La drum spre lacul Bîlea.

Ne obişnuisem, în aceste zile de popas la Podragu, să colindăm prin coclauri fără să simţim în
spinare povara bagajelor; acum, ne hotărîm cu multă greutate să trecem din nou pe după umeri curelele

39
Cabana Podragu (2136 m. alt.), situată în centrul căldării cu acelaşi nume, pe malul marelui lac de
origine glaciară Podragu (2090 m. alt.), este una din cele mai încăpătoare şi mai bine întreţinute case de
adăpost din munţii Făgăraşului.
40
Curmătura Calea Carelor (2173 m.), situată pe Muchea Tărîţa, la poalele piscului cu acelaşi nume
(2414 m.), care a figurat multă vreme sub denumirea de „Vf. Conradt", este cel mai potrivit loc, de
trecere dintre căldările Podragului şi Ucii Mari.
Muchia Tărîţa, care desparte bazinul văii Podragu de valea Ucea Mare, atinge înălţimea de 2196 m. în
vîrful Prelucilor.
Muchia Gîrdomanu, este un voluminos şi înalt „picior de munte" care se desprinde din Vf.
Ucea Mare (2434 m.) şi desparte văile Ucea Mare şi Ucişoara, atingînd punctul cel mai înalt la 2199 m.
41
Rîiosu este denumirea generală a unui alt vast ţinut alpin de pe versantul sudic al munţilor
Făgăraşului, foarte puţin cercetat de specialişti şi aproape deloc cunoscut drumeţilor, datorită sălbăticiei
şi izolării sale, între văile Buda şi Capra, unde atinge înălţimi de 2131 m. în vf. Buda, de 2395 m. în Vf.
Rîiosu, de 2448 m. în Vf. Muşeteica şi 2408 m. în Vf. Robiţa.
42
Arpaşu Mare sau Vîrtopu (2468 m.) este unul din piscurile importante de pe culmea principală a
Făgăraşului; pe versanţii săi se adîncesc cîteva din cele mai adînci şi mai sălbatice căldări glaciare din
aceşti munţi şi anume : cea de la obîrşia văii Arpaşului Mare cu mai multe compartimente (unul din ele
adăposteşte lacul glaciar Podrăgel (1993 m. alt), cea de la izvoarele văii Podu Giurgiului, de asemenea
cu Iezerul Podu Giurgiului (2270 m. alt.), considerat pînă recent drept cel mai înalt lac alpin din munţii
Făgăraşului, şi căldarea Buda, cu frumosul ei lac (2050 m. alt.).
sacilor tot grei cu toate că proviziile de alimente erau pe terminate. Ne pregăteam să părăsim locurile
unde ne-am simţit atît de bine, cu aceeaşi părere de rău pe care o încercam de cîte ori ne despărţeam de
oricare din numeroasele noastre popasuri.
Soarele urcase simţitor pe albastrul neîntinat al cerului, prevestind o zi de vară toropită de
căldură. înşiraţi unul după altul, luăm drumul Podrăgelului, urcînd şi coborînd cele cîteva picioare de
munte care despart firele de obîrşie ale văii Arpaşul Mare; ne îngăduim un popas mai îndelungat lîngă
şuvoiul de apă al Arpaşului, unde aruncăm de pe noi, în iarba înflorită, bagaje şi îmbrăcăminte, apoi,
sub arzătoarele raze ale soarelui de amiază, ne scufundăm cu o nespusă plăcere în vîltorile torentului,
simţind cum pătrundea în toată fiinţa noastră răcoarea binefăcătoare.
Cu puterile refăcute, luăm în piept şi bolovănişul infernal din ultima căldare a Arpaşului, cea
de sub Vîrtopelul Albotei şi de sub Portiţa Arpaşului 43, poposind ca să ne tragem sufletul pe feţele
dinspre soare de deasupra Fundului Caprei 44, în mijlocul unei uluitoare grădini înflorite, cum rareori se
mai poate întîlni prin locuri atît de des străbătute de caravane de drumeţi; o puzderie de flori minunate,
în mii de nuanţe de culori, mixan-dre, albăstrele, campanule cu cupele mari şi albastre, românite cu
parfumul aspru, garofiţe violacee, flori albastre de ochii şarpelui cu miezul gălbui, degetăruţi mărunţei,
clopoţei primăvăratici cu florile alb-albăstrui preschimbau un întreg versant de munte într-un întins
covor pe care ne era milă să călcăm şi care îşi datorează viaţa doar faptului că poteca turistică nu trece
chiar prin mijlocul lui şi că drumeţii sînt totdeauna grăbiţi.
Cînd soarele se pregătea să treacă în spatele înaltei şi sălbaticei creste, plină de primejdii dar şi
de farmec, a Vîrtopelului Albotei, ne hotărîm şi noi să ne desprindem din vraja „grădinii minunate",
strecurîndu-ne cu grijă pe poteca turistică, pe unde ne încrucişăm cu grupuri tot mai numeroase de
drumeţi. Tîrziu către seară poposim, în sfîrşit, pe malul lacului Bîlea, grăbindu-ne să aşezăm cortul şi
să ne gospodărim cît mai era lumină de la soarele care ajunsese, acum, aproape de capătul drumului său
pe firmamentul încins de căldură. Nu ne-am mai oprit la iezerul cel mare al Caprei, în ale cărui ape
liniştite se oglindesc piscurile întunecate care îl adăpostesc, întrucît una din zilele următoare trebuia să
o petrecem colindînd întregul ţinut de la izvoarele pîrîului Capra.
Odată cu instalarea bivuacului pe malul lacului Bîlea se încheia încă o etapă din programul
nostru de lucru, o etapă care durase şaptesprezece zile şi în care străbătusem as putea spune pas cu pas,
fără să coborîm sub două mii de metri, acea parte a culmii Făgăraşului care închidea, între Urlea şi
Bîlea, înălţimile cele mai mari de pe toată întinderea ei binecunoscută, cu abateri atît cît ne-a îngăduit
timpul, spre ţinuturile alpine de pe versantul de nord, dar mai ales spre cele de pe versantul sudic, care
au fost cu precădere cercetate aşa cum fusese hotărît în planul de lucru.
Înainte de a ne avînta către necunoscutul care ne aştepta în cea de a patra şi ultima etapă a
drumeţiei noastre de anul acesta (şi cît de aspru avea să fie cu noi acest necunoscut!), trebuia să luăm
unele măsuri de aprovizionare cu alimente, să ne revizuim echipamentul şi să ne odihnim, fără să
nesocotim însă sarcinile ce ne stăteau în faţă. Aveam înaintea noastră un ultim asalt, cel al Negoiului,
după care urma lungul drum de culme pînă la Cîineni, în defileul Oltului; nu trebuia să greşim lăsînd la
voia întîmplării micile amănunte ale pregătirii de la care ni se puteau trage necazuri mari.

43
Portiţa Arpaşului (2175 m.) este o îngustă şa după modelul „ferestrelor" său celorlalte „portiţe" de pe
culmea munţilor Făgăraşului, marcînd punctul cel mai coborît dintre piscurile Arpaşului şi Vîrtopelul
Albotei şi înlesnind — astfel — trecerea dintr-o parte în alta a acelei culmi (pe versantul nordic :
Căldarea Arpaşului; pe cel sudic: Căldarea Fundu Caprei).
Puţin deasupra punctului de trecere se deschide o interesantă arcadă săpată în calcarele Vîrtopelului
Albotei, cunoscută sub denumirea de „Fereastra Zmeilor".
44
Fundu Caprei este una din cele trei căldări în care îşi are obîrşia rîul Argeş (celelalte două fiind
Capra şi Paltinu); incinta ei largă şi adîncă se sprijină pe cortina de piatră a Vîrtopelului Albotei,
precum şi pe versanţii abrupţi şi stîncoşi ai piscului Arpaşul Mic (2459 m.).
Vîrtopelul Albotei (2385 m.) este denumirea ce se dă celei mai înalte zone a ţinutului alpin al Albotei, o
muchie de o rară măreţie şi sălbăticie, cuprinsă între căldarea Arpaşului Mare şi ulucul scurt dar adînc
al văii Arpăşelului. Abruptul dinspre sud al acestui ţinut alpin, foarte puţin accesibil, domină cu cîteva
sute de metri căldarea Fundu Caprei, pe unde se strecoară şi poteca turistică dintre Podragu şi Capra-
Bîlea.
 De la Bîlea, la Cîineni

În acest ultim capitol al jurnalului ne vom lua rămas bun de la

culmile înalte ale Făgăraşului, nu înainte de a mai trece o dată printr-o
grea încercare, cînd ne vom afla în mare primejdie în străfundurile pustii
ale Călţunului, la picioarele Străjerului munţilor Făgăraşului: Negoiu.
Scăpaţi ca prin minune din greaua cumpănă, ne-am refăcut la
primitoarea casă de adăpost de sub Negoiu şi am pornit din nou, la drum
lung, spre Suru, Tătaru şi Cîineni.

9—12 august. Zile şi nopţi la Bîlea.

În cele patru zile de bivuac pe malul înflorit şi însorit al lacului Bîlea 45, a fost mai întîi ceasul
despărţirilor: inimosul nostru student, al cărui nume am uitat să-l însemnez alături de al celorlalţi
tovarăşi ai mei de drum (şi care a devenit peste puţini ani destoinicul profesor de geografie Cornel
Picu), ne părăsea întorcîndu-se acasă. Ne însoţise pînă aici nu din vreo obligaţie, deoarece îşi terminase
practica de teren încă de la bivuacul din valea Zîrnei, ci dintr-o mare dragoste faţă de natură şi de
munţi, dovedind tot timpul frumoase însuşiri de cercetător şi un deosebit simţ geografic; îşi îndeplinise
cu sîrg partea lui de munci gospodăreşti, purtase în spate poverile cele mai grele, fusese gata oricînd să
facă un serviciu, spre binele echipei în rîndurile căreia se simţise mîndru că face parte. Aş fi bucuros
dacă, printr-o fericită întîmplare, rîndurile de faţă i-ar cădea sub ochi: ele ar putea fi o răsplată modestă
şi tîrzie a modului desăvîrşit în care s-a comportat în tovărăşia noastră. Şi ca să ne lase o amintire şi
mai plăcută, nu şi-a luat rămas bun de la mai vîrstnicii săi tovarăşi de drum decît după ce a mai făcut o
cursă pînă la cabana Bîlea-Cascadă, de unde s-a întors către amiază cu sacul încărcat cu alimentele de
care mai aveam nevoie pentru următoarele zile.
A fost apoi ceasul aducerilor aminte, încă din ajun, pe cînd coboram scurta pantă din Şaua
Caprei46 pînă la malul lacului Bîlea, mi-au revenit în memorie anii mai vechi cînd, pe locul frumoasei
cabane construită pe insuliţa de pe lac, te întîmpina o căsuţă de piatră cu numai două încăperi, atît de
măruntă, încît de departe credeai că este un stei de piatră ceva mai voluminos. Cîte zile şi nopţi
petrecute între cei patru pereţi ai odăii cu priciuri, în înghesuială, frig şi mirosuri ! Prin ce mijloace
reuşeam să intrăm, neavînd la îndemînă altceva mai bun, în toamnele tîrzii, cînd cabanierul se retrăgea,
lăsînd căsuţa încuiată şi ferestrele zăvorite ! Nu o singură dată m-am aflat aci, în tinereţile mele, numai
cu un tovarăş de nădejde, singuri într-o lume pustie, aproape moartă, care aştepta, ca în fiecare toamnă,
să se aşeze asupra ei linţoliul alb al zăpezilor.
Nu era forfota de drumeţi de acum, nici înghesuiala din sala de mese plină de fum şi
vociferări, de care noi, cei instalaţi în bivuac, am fost scutiţi. Aşezîndu-ne cortul în vederea cabanei,
dar nu prea aproape de ea, printre flori de toate culorile şi cu toate parfumurile din lume, la adăpostul
unor stînci prăvălite, cine ştie cînd, din pereţii abrupţi, noi ne-am văzut în linişte de treburi.
Şi au fost, în sfîrşit, lungile ceasuri de umblet neobosit prin împrejurimi, hoinărind cît era ziua
de lungă pînă departe către lacurile din Valea Doamnei 47, sau căţărîndu-ne pînă în vîrful Vînătoarea lui
Buteanu48, pe creasta ascuţită a Văiugii: de bună seamă că una din aceste zile am rezervat-o cercetărilor

45
Bîlea este numele generic sub care este cunoscut unul din cele mai vaste şi mai complexe ţinuturi
alpine din munţii Făgăraşului, cuprinzînd piscuri înalte şi prăpăstioase precum : Piscu! Bilii 2301 m.;
muntele Paltinu 2399 m. ai cărui pereţi domină lacul Bîlea; Muchia Netedului, 2351 m.; Văiuga 2443
m. cu o altă serie de pereţi abrupţi, (care ascund căldarea înaltă a Văiugii), căi şi lacuri de origine
glaciară; Valea Bîlii cu căldarea ei superioară, în mijlocul căreia se află lacul Bîlea (2034 m. alt.), cel
mai întins lac alpin din munţii Făgăraşului (4,5 hectare). Pe o insuliţă de pe lacul Bîlea se găseşte casa
de adăpost Bîlea-Lac (2034 m.), iar pe cursul văii, sub marea cascadă a Bilii, se află un complex
turistic alcătuit din vechea cabană Bîlea-Cascadă, noul hotel Bîlea-Cascadă şi Staţia telecabinei dintre
Bîlea-Cascadă şi Bîlea-Lac (toate la 1234 m.).
46
Şaua Capra sau Curmătura Iezerului (2315 m.) este locul cel mai coborît dintre masivele Paltinu şi
Văiuga, pe unde se trece dinspre căldarea lacului Capra spre căldarea lacului Bîlea.
47
Valea glaciară a Doamnei se află la apus de valea Bîlii,, de care o desparte Muchia sau Piscul Bîlii;
În căldarea inferioară a acestei văi, se află un grup de lacuri alpine mici, cel mai însemnat fiind lacul
Doamnei (1854 m. alt.). Prin căldarea sa superioară, profundă şi prăpăstioasă, valea Doamnei se
plasează între masivele Paltinu şi Lăiţa.
48
Vînătoarea lui Buteanu (2507 m.) este unul din cele mai puternice noduri orografice de pe culmea
principală a munţilor Făgăraşului, dominînd prin voluminosul său pisc ţinuturile alpine învecinate :
şi măsurătorilor pe malurile lacului Bîlea, iar altă zi am rezervat-o lacului mare al Caprei 49 şi căldărilor
de la obîrşia pîrîului din care ia naştere Argeşul. La vremea aceea nu i-ar fi trecut nimănui prin gînd că
pe sub muntele Paltinu, unde se oglindeau la soare, printre flori, micile lacuri din Căldăruşa lungă, va
trece cîndva un tunel şi că o şosea cu zeci şi zeci de turnante ameţitoare, se va avînta din valea
monumentală a Bîlii spre izvoarele Argeşului, strecurîndu-se prin acest tunel. După cum. iarăşi, nimeni
nu s-ar fi gîndit că va veni o vreme cînd vei putea să urci numai în cîteva minute... cu telefericul un
drum care îţi cere cîteva ore pe poteca dintre cabana Bîlea-Cascadă şi cabana Bîlea-Lac.
Şi aşa, lăsînd să se scurgă zi după zi, a venit şi vremea să ne amintim că nu eram nişte drumeţi
obişnuiţi, care se pot opri oriunde ar vroi. care pot rămîne într-un loc sau pot pleca mai departe, după
dorinţă. Supuşi unui program dinainte stabilit şi pe care ne angajasem să-l respectăm, nu ne era
îngăduit să rămînem mai mult acolo unde ne-ar fi plăcut în mod deosebit, dar nici să părăsim înainte de
soroc locurile care nu ne-ar fi fost pe plac. Trebuia, deci, să ne pregătim de plecare, cu aceleaşi păreri
de rău cu care părăsisem şi alte bivuacuri unde am fi dorit să rămînem cît mai mult timp, dacă ar fi fost
posibil...

13—14 august. La drum către Negoiu. În grea cumpănă pe malul lacului Călţun.
Cînd am dat la o parte uşa cortului, afară ploua mărunt. În timpul nopţii picături rare bătuseră
o tamburină discretă pe pînza întinsă a firavului nostru adăpost, dar am nădăjduit că pînă la ziuă ploaia
se va duce către alte plaiuri. De jur-împrejur se aşezase o ceaţă străvezie, care nu dădea semne să se
desprindă din încleştarea ei cu stîncile întunecate. Trebuia să pornim la drum, în nădejdea pe care o
nutreşte orice drumeţ că — poate — în cursul atîtor ore de mers vremea se va schimba în bine. La urma
urmei, nu era nici prima nici ultima ploaie sub care aveam de străbătut un drum de munte; eram sigur
că în căldările Călţunului, unde trebuia să rămînem cîteva zile, timpul ne va fi favorabil şi vom trece cu
bine prin cea din urmă încercare mai grea care ne stătea în faţă: Negoiu.
Prin ceaţa care îmbrăca munţii într-o haină mohorîtă, făcînd din ei nişte umbre dintr-o altă
lume, ne-am căţărat fără grabă pe prispa de deasupra căldării prăpăstioase a Doamnei, fără să putem
vedea mare lucru din pereţii ce se ridicau peste vale, în piscul ascuţit al Laiţii 50. Un scurt popas pe larga
spinare a Paltinului, apoi ne încolonăm din nou ca să trecem cu bine, încărcaţi de poveri, cele cîteva
sute de metri de potecă îngustă şi spînzurată pe deasupra pantelor abrupte ale Laiţii şi Lăiţelului, unde
pe atunci nu aveam la îndemînă cablurile de oţel, ce vor fi fixate mult mai tîrziu, pentru uzul
caravanelor de turişti.
Bucuroşi că ne apropiam de locul viitorului nostru bivuac, coborîm atenţi pe poteca
bolovănoasă de pe piscul Lăiţelului6 şi poposim pe malul lacului Călţun 51, ridicînd în mare grabă cortul

Bîlea, Arpăşel, Vîrtopel, Capra. Accesibil mai ales de pe versantul sudic, pe pantele muntelui Văiuga,
piscul Vînătoarea lui Buteanu poate fi atins şi dinspre nord, mult mai dificil, fie direct pe creasta
Văiuga, fie prin căldarea înaltă a Văiugii.
49
Capra este numele generic .dat ţinutului alpin de la izvoarele Argeşului şi care cuprinde : trei căldări
de origine glaciară (Fundu Caprei, Capra şi Căldăruşa lungă);
Ansamblul de circuri şi piscuri din Podu Giurgiului, văzut din şaua înalta a Podragului.
De pe vîrful Arpaşului Mare, spre răsărit, se desfăşoară în toată măreţia ei mulţime de piscuri şi creste,
dominate de Cioaca Moldoveanului.
Vechea casă de adăpost Bârcaciu stă singuratică în marginea unei minunate poieni.
încîntătorul ,,ochi de mare" al iezerului Avrig, adăpostit de perdeaua întunecată a piscului Ciortea.
două lacuri alpine În căldarea principală (lacul Capra, 2230 m. alt. şi lacul Căpriţa, 2210 m. alt.)
precum şi alte cîteva, mai mici, în Căldăruşa lungă; o suită de piscuri şi muchii abrupte (Văiuga, 2443
m. alt.; Capra, 2494 m.; Vf. Iezerului, 2417 m., Muchia Buteanu, Muchia Capra sau Lepşiţa).
Actualmente, pe sub muntele Paltinu şi Căldăruşa lungă, ca şi pe firul principal al izvorului Capra,
trece marele tunel, iar mai jos, pe vale, se încolăcesc serpentinele „Transfăgărăşanului", cea mai
importantă şosea alpină din ţara noastră, care străpunge culmea principală a Făgăraşului pe la înălţimea
de 2055 m.
50
Lăiţa (2397 m.) şi Lăiţelul (2390 m.) sînt două importante piscuri de pe culmea Făgăraşului, situate
pe distanţa dintre muntele Paltinu şi ţinutul Negoiului.
51
Călţunu este numele generic al unui ţinut alpin de pe versantul sudic al munţilor Făgăraşului, la
izvoarele Argeşului, dominat de piscul Călţun—Lespezi (2522 m.); în căldarea afundă de sub acest
pisc, care se învecinează cu Negoiu, se află lacul de origine glaciară Călţun (2135 m. alt.) situat la
originea pîrîului Călţun, care împreună cu pîraiele Paltinului, formează cel de al doilea izvor al
Argeşului (Căldările Paltinului).
Actualmente, pe malul lacului Călţun, foarte aproape de locul bivuacului nostru, a fost instalat un
Refugiu alpin de către filiala „Salvamont" Sibiu. Citind istoria întâmplărilor noastre din zilele de 13—
într-un loc cît mai ferit, în spatele unor steiuri de piatră de cîteva ori mai mari decît micul nostru
adăpost. încă de pe drum, ploaia începuse să se subţieze, iar acum stătuse îngăduindu-ne să aprindem,
după cîteva încercări nereuşite, un mic foc la care am izbutit să ne pregătim masa. Eram încredinţaţi că
şi ceaţa se va risipi, aşa că, a doua zi, vom putea ieşi pe teren, la lucru.
Adunaţi toţi trei sub acoperişul cortului, lăsăm să treacă timpul odihnindu-ne şi făcînd planuri
pentru următoarele zile, cînd cerul se va însenina, soarele va lumina şi va încălzi din nou întunecaţii
pereţi de stînci golaşe ai căldării Călţunului, deasupra cărora se profila partea de sus a înaltei cortine a
piscului Lespezi. În cel mai rău caz, dacă vremea nu s-ar îmbunătăţi pînă a doua zi, mai putem rămîne
pe loc încă o zi, în nădejdea că ne vom putea împlini, măcar în parte, cercetănile.
Ne simţeam bine în cort, strînşi unul lîngă altul, Vîrîţi în sacii de dormit, cu uşa cortului bine
închisă, în căldura plăcută răspîndită de o mică spirtieră la care pregăteam ceaiul de seară. N-a observat
nimeni că, în jurul nostru, se aşternuse o negură ca smoala şi poate ani fi adormit neştiutori dacă, dintr-
o dată, cortul nu ar fi fost zguduit de o vijelie care se pornise să bîntuie peste întregul ţinut. Nu mai era
una din acele vîntoase cu care eram obişnuiţi, ci o bruscă prăbuşire a unei uriaşe mase de aer care
începu să facă ocolul căldării, lovindu-se cu furie dintr-un perete în altul.
Afară întuneric ca noaptea, deşi mai erau cîteva ceasuri bune pînă să apună soarele; oglinda
lacului nu se mai vedea prin pîcla deasă care se aşezase de jur-împrejur; pereţii căldării gemeau cu
ecouri înfundate, ca şi cum ar fi fost gata să se prăvălească peste noi. Unde să te refugiezi din i'aţa
urgiei ce se abătuse fără veste, În pustietatea acestor locuri, lipsite de orice adăpost ? În plină
singurătate, la peste două mii de metri înălţime, închişi fără nici o speranţă între pereţii de stîncă, golaşi
şi negri, ai căldării Călţunului, adăpostiţi sub o foaie subţire de cort care se zbătea din toate fibrele
încercînd să ţină piept vijeliei, ce puteam face altceva decît să aşteptăm în linişte, cu voinţa încordată,
gata pentru orice împrejurare.
Nu aveam voie să intrăm în panică şi să pornim, val-vîrtej, pe firul apei Călţunului în jos, spre
locuri mai adăpostite; se află pe undeva un bordei ciobănesc, dar cine l-ar fi putut ghici în vîltoarea
uraganului, prin ceaţa groasă care ne înconjura. Odată ieşiţi de sub cort, ne vom pierde unul de altul,
vom rătăci printre steiurile Călţunului şi vom fi o pradă sigură pentru stihiile ce se dezlănţuiseră (a cîtă
oară ?) peste noi.
Încet-încet, simţeam prin negură cum venea noaptea, o noapte despre al cărei sfîrşit nu ne
puteam face nici cea mai slabă idee. Eram mulţumiţi că firavul cort ţinea piept cu bărbăţie urgiei de
afară, zbătîndu-se oa prins de friguri şi zbîrnîind din toate corzile întinse ea nişte strune. Ne pierise
graiul şi urmăream, cu auzul încordat, desfăşurarea cumplitei vijelii care nu dădea nici un semn de
oboseală, ci parcă dimpotrivă se întărea pe măsură ce intram în noaptea neagră. Cînd unul din noi s-a
strecurat afară din cort ca să slăbească puţin corzile şi să mai întărească ţăruşii, veni cu vestea că vijelia
se preschimbase în viscol, cu o zăpada care se şi aşternuse în strat de jur-împrejur; nu după multă
vreme am auzit bătăi tari în pînza cortului, bătăi repezite care se făceau din ce În ce mai violente,
ameninţîndu-ne cu o nouă primejdie care ne-ar fi fost fatală; sfîşierea pînzei subţiri sub care ne
adăposteam.
Cînd am mai ieşit o dată afară din cort, n-am putut vedea la doi paşi: noaptea se lăsase cu toată
puterea peste noi; la lumina lanternei am găsit cîţiva ţăruşi smulşi din pămînt pe care abia am reuşit să-i
fixez la loc sub grindina cît bobul de mazăre, ce se năpustea de undeva, din necunoscutul negru ca
păcura, unde se adunaseră toate „furiile" pămîntului, împotriva unor bieţi drumeţi lipsiţi de apărare, în
mijlocul unui iad întruchipat din stînci şi prăpăstii.
În noaptea aceea nu a dormit nimeni. Strînşi unul în altul, ca să nu pierdem căldura, ascultam
înfioraţi uaietul sinistru al vijeliei trecînd peste creste sau lovindu-se crunt de pereţii căldării, sunetele
de tobă ale grindinei pe acoperişul cortului, cîntecul jalnic al corzilor ce abia se mai ţineau să nu
plesnească. În fiece minut ni se părea că prindem din auz un semn că urgia începea să-şi domolească
violenţa, dar nu erau decît speranţele noastre care se spulberau pe dată. Visăm acum o dimineaţă
liniştită, frumoasă, cu cerul curat, limpezit şi cu un strat subţire de zăpadă care sa îmbrace întreaga
împrejurime... Dar pe măsură ce timpul părea că se dilată şi orele se făceau veşnice, ceea ce nu doream
să se întîmple s-a întîmplat, totuşi; vijelia a izbutit să răzbească înăuntrul cortului şi, odată cu ea, a
pătruns în noi frica, la gîndul că fragilul adăpost ar putea fi ridicat în sus ca un balon şi purtat prin
văzduh, lăsîndu-ne cu totul lipsiţi de apărare, încet-încet, grindina începea să-şi facă loc în cort,
adunîndu-se grămăjoare şi aducînd cu ea frigul de afară.

15 august. Retragerea.
Nici nu ne-am dat seama cînd a început să se lumineze de ziuă, o zi care nu făgăduia nimic

15 august, ne dăm seama cît de necesare sînt aceste refugii, instalate În punctele cele mai primejdioase
ale unui ţinut alpin.
bun. Venise ceasul hotărîrilor şi ne dădeam seama că do felul cum vom duce la bun sfîrşit hotărîrea pe
care o vom lua, atîrna poate chiar fiinţa noastră. Era, de bună seamă, vorba de o retragere din faţa unui
duşman neîndurător, dar trebuia să fie o retragere bine gîndită, fără acea panică de care se poate lăsa
cuprins orice muritor, în ceasurile hotărîtoare. Retragerea noastră din faţa stihiilor trebuia să fie,
totodată, o izbîndă a judecăţii limpezi; nici vorbă nu putea fi să ne întoarcem de unde am plecat,
drumul era mult mai greu şi mai primejdios, decît cel care ne-ar fi dat prilejul să mergem înainte după
ce vom fi părăsit paraginile Călţunului.
Odată ce am hotărît tustrei că vom merge înainte, rămînea să aşteptăm momentul cel mai
potrivit, nădăjduind că poate totuşi ceva se va schimba în desfăşurarea infernalei descăatuşări a
puterilor unei naturi ce-şi pierduse cumpătul. Vîrîţi în sacii de dormit, cu mîinile îngheţate, asaltaţi
mereu de stratul de grindină ce se îngroşa văzînd cu ochii, încercam să ne hrănim cu ce găsim mai la
îndemînă, cu gîndul la un ceai fierbinte şi binc îndulcit; apoi, cu inima strînsă, dăm glas goarnei de
plecare. Adunăm aşa cum se putea sărmanul nostru cort, îndesăm totul în saci şi pornim cu băgare de
seamă, călcînd cu grijă printre sau peste lespezile şi steiurile de piatră care, pe măsură ce înaintam, se
îmbrăcau într-o haină tot mai groasă de omăt. Eram, acum, răspunzător faţă de ceilalţi doi însoţitori, ca
mai bătrîn în ale muntelui, trecut prin mult mai multe încercări decît ei.
N-am fost niciodată, în cei peste cincizeci de ani de drumeţie de munte, ceea ce se numeşte un
„drumeţ de iarnă", dar nu aş putea spune că nu m-am întîlnit deloc cu acest anotimp al muntelui, cel
mai hain, mai neiertător; de cîte ori am dat piept cu el, am avut la îndemînă, însă, mijloacele cu care l-
am putut stăpîni ferindu-mă de primejdia în care ne aflam acum, lipsiţi de orice mijloc de apărare.
Urcuşul pînă la Portiţa Negoiului52 s-a desfăşurat fără nici o piedică, deşi din faţă viscolul
venea nu numai cu grindină, dar şi cu spice de gheaţă. În faţa noastră, peisajul se desfăşura fără nici o
speranţă: toată partea de sus a căldării Laiţii, pe unde urma să trecem, era acoperită de albul nepătat al
zăpezii ce se aşternuse liniştit, la adăpostul cortinei de stînci întunecate a Negoiului 53, iar piscul
acestuia se ridica semeţ, deasupra capetelor noastre, împodobit cu o cuşmă nouă de zăpadă proaspătă.
Cît despre vestita Strungă a Dracului, omătul care se strânsese pe treptele ei şi stratul gros de grindină
pe care îl ghiceam dedesubt ne-au retezat orice nădejde.
Doar vîntul cu spice de gheaţă nu ne-a mai supărat după ce am coborît cîţiva zeci de metri şi
ne-am adăpostit la picioarele întunecatei perdele de piatră a Negoiului, începeam să ne simţim mai
bine, mai uşori, ca şi cum am fi păşit într-o altă lume, şi priveam în depărtare către Strunga Ciobanului,
singura noastră nădejde de a ieşi cu faţa curată din cumplita încleştare.
Un scurt popas la piciorul Strungii Dracului, un mic „instructaj" în legătură cu drumul ce
trebuia urmat fără nici o abatere, cu atenţia încordată, ca să nu dăm naştere la vreun accident; apoi din
nou încolonîndu-ne unul după altul, păşesc în frunte şi deschid drumul căutînd să ghicesc, din
memorie, trecerile cele mai uşoare peste nesfîrşitele lespezi care îmbracă partea cea mai de sus a
căldării Laiţii. Zăpada mare în care ne îngropam pînă la genunchi lucra în folosul nostru, ferindu-ne de
primejdia alunecării şi dîndu-ne, oarecum, încredere în încercarea noastră de a ieşi la liman; găsind, în
sfîrşit, intrarea către Strunga Ciobanului, ne angajăm pe hornul acesteia într-un urcuş scurt din care —
însă — rămînînd la urmă, ca să închei grupul, nu scap fără o straşnică lovitură la un picior. Cel ce se
găsea în faţa mea, descurcîndu-se mai greu din cauza bagajelor voluminoase, s-a zbătut puţin căni tare
ca să iasă din strînsoare, a alunecat şi s-a prăvălit peste mine, lăsîndu-mi pe picior o vînătaie cît toate
zilele de mare.
Sus, în strungă, o nouă privelişte se desfăşura în faţa ochilor noştri, cu toate că nu prea aveam
nici vreme, nici dispoziţie să contemplăm frumuseţile sălbatice ale ţinutului; în Căldarea Sărăţii 54

52
Portiţa Negoiului (2229 m.) este şaua prin care se face trecerea din căldarea Călţunului în căldarea
Laiţii, de unde începe ascensiunea piscului Negoiu, fie direct prin Strunga Dracului, fie ocolit prin
căldarea Laiţii—Strunga Ciobanului şi căldarea Sărăţii; prin această din urmă căldare trece, în
continuare, şi drumul către cabana Negoiu.
53
Negoiu (2535 m.) este al doilea pisc ca înălţime din munţii Făgăraşului, ca şi din restul Carpaţilor
româneşti. El marchează ultimul „pion" al crestei alpine a Făgăraşului, centrul unui vast ţinut montan
care se întinde pe ambele versante ale culmii şi care, pe versantul nordic, mai poartă încă vechea
denumire de : Muntele Tunsu sau Piatra lui Tunsu.
Drumul turistic principal trece peste Negoiu, urcînd din căldarea Laiţii prin Strunga Dracului, o
spărtură de cîteva sute de metri înălţime, cu trepte şi cabluri; piscul Negoiului poate fi — însă — ocolit,
trecînd prin Strunga Ciobanului (sau Strunga Negoiului — „Bergerscharte", 2378 m.) şi coborînd direct
prin căldarea Sărăţii, către cabana Negoiu.
54
Căldarea Sărăţii este vecină cu căldarea Laiţii, de care o desparte o culme pe a cărei porţiune
superioară se adînceşte Strunga Ciobanului; în punctul numit „Piatra Prînzului", la circa 2000 m.
traseul care trece peste piscul Negoiului se întîlneşte cu cel care trece prin Strunga Ciobanului,
ningea cu fulgi mari şi umezi, locurile erau şi aici îngropate sub un strat gros de omăt. Coborîm din
strungă cu multă atenţie, trecînd bagajele din om în om pînă la piciorul hornului, apoi ne grăbim către
văile, urmărind tot pe ghicite drumul cel mai potrivit pînă la încrucişarea binecunoscută cu poteca mare
oare coboară dinspre piscul Negoiului. Aici, la Piatra Prînzului, în scurta clipă de popas pe care ne-am
îngăduit-o, eram siguri că ieşisem cu bine din bătălia pe viaţă şi pe noarte, în care luptasem trei oameni
lipsiţi de puteri împotriva muntelui neîndurător.
La poalele Negoiului, în valea Sărăţii, pe Şerbota şi pînă jos, către cabana Negoiu 55, altă
vreme, altă lume, alte locuri; vîntul abia se simţea, zăpada se subţia văzînd cu ochii, iar la orizontul de
apus, soarele se trudea să se arate de după perdeaua de nori. Cînd, în sfîrşit, am trecut pragul bătrînei
cabane, uzi pînă la piele, cu degetele îngheţate, cu picioarele amorţite, cu bagajele grele ca plumbul, în
spate, părea că tot ce se întâmplase nu fusese decît un vis urît, de care nu mai voiam să ne amintim.

16—18 august. În refacere la cabana Negoiu.

Noaptea a trecut repede, în căldura molcomă a unui pat moale şi curat, înveliţi cu cîte trei
pături, după ce fusesem puşi pe picioare de stăruitoarea îngrijire a cabanierului şi a soţiei lui, oameni cu
suflet de care am rămas multă vreme legaţi şi pe care i-am aflat în acelaşi loc şi în anul următor.
Dimineaţa, cu cortul instalat într-o poieniţă din apropierea cabanei, ani trecut la revizia
bagajelor, dar ceea ce am descoperit în saci erau doar ruinele unor alimente purtate cu grijă pe umeri şi
din oare nu am mai putut salva decît cutiile de conserve; restul: zahăr, biscuiţi, pîine, pesmeţi şi cîte
altele se prefăcuseră într-un amestec ce semăna cu un enorm burete îmbibat cu apă.
Vremea se schimbase iarăşi în bine şi dădea senine că va rămîne aşa şi pe mai departe, dar nici
vorbă nu putea fi să ieşim pe teren; eram în refacere, hotărîţi să ne odihnim şi să ne hrănim. Pentru
distracţie ne rămîneau treburile gospodăreşti, în primul rînd zvîntarea cortului, a sacilor de dormit şi a
lucrurilor de îmbrăcăminte, între-timp, printre atîtea ocupaţii mai găseam răgaz şi pentru contemplarea
naturii; imaginea care domina peste întregul ţinut era aceea a Negoiului înălţîndu-se solitar, în mijlocul
unui şir de piscuri ce încununau o creastă zimţată ca o pînză de ferăstrău, tronînd măreaţă pe deasupra
căldărilor sălbatice ale Sărăţii. Priveam şi nu puteam crede că prin îndepărtatele paragini din jurul
măreţului pisc, trei oameni obişnuiţi, care nu erau nişte „aşi" ai turelor de iarnă, devenite în zilele
noastre încercări de mîna întîi în alpinism, s-au zbătut timp de două zile şi o noapte, într-o luptă inegală
cu natura dezlănţuită, reuşind în cele din urmă să se smulgă din încleştare şi să iasă la liman.
După ce am început să lucrăm, zilele s-au scurs mult prea repede. Colindam prin Larga
căldare a Şerbotei56, pînă sus la creasta Mîzgavului şi la Puha, urcam şi coboram încîntătoarea muchie a
Şerbotei, printre jnepeni, tufe de smirdar, ienuperi şi mii de flori de toate culorile, pînă în piscul ei înalt
de unde se deschide, către miazăzi, priveliştea cea mai cuprinzătoare asupra căldărilor Negoiului
dinspre Argeş şi Topolog, pînă departe spre satele argeşene de la poala muntelui.

19—20 august. Din nou la drum. Zile fericite la lacul Avrig.

Din nou gata de drum. Am mai fi rămas aici, lîngă bătrîna casă de adăpost, în tovărăşia unor
adevăraţi prieteni, cum s-au dovedit a fi cabanierul Coca şi soţia lui; nu eram însă stăpîni pe timpul
nostru, alte locuri ne aşteptau să le străbatem, aşa că la un ceas mai potrivit al dimineţii ne luăm rămas
bun de la gazde şi de la loturi şi păşim pe larga potecă a Bârcaciului. către punctul final al călătoriei
noastre de azi: lacul Avrig, unde plănu-iam să ne aşezăm din nou bivuacul, la poalele pereţilor stîncoşi
ai Ciortei, cel din urmă pisc de peste două mii patru sute de metri înălţime, din aceste părţi apusene ale
munţilor Făgăraşului.
Umblam, acum, prin locuri mult mai coborîte şi mai lipsite de primejdii, decît cele prin care
călătorisem pînă aici; marea teamă care ne stăpînise şi pe noi, ca pe oricare alţi drumeţi ce s-ar fi aflat
în locul nostru, nu mai avea nici un temei să ne tulbure voia bună şi plăcerea, rar întîlnită pînă acum, de
a păşi pe un drum turistic larg şi bine bătut, cu bagajele mult uşurate şi cu puterile restabilite. Pădurea
deasă ne îmbrăţişa cu răcoarea ei binefăcătoare, doar prin luminişuri se mai făcea simţită căldura de

îndreptîndu-se laolaltă către cabana Negoiu.

55
Cabana Negoiu (1546 m.), situată pe piciorul împădurit al Şerbotei, era şi ea, la vremea cînd s-au
petrecut evenimentele din „Jurnal", una din cele mai vechi case de adăpost din munţii Făgăraşului;
actualmente, pe locul cabanei vechi a fost construită o modernă cabană-hotel.
56
Şerbota este numele generic al unui încîntător ţinut alpin de pe versantul de nord al munţilor
Făgăraşului, cuprinzînd vasta căldare a Şerbotei, străbătută de un pîrîu ale cărui ape dau naştere unei
frumoase cascade, nu departe de cabana Negoiu; Muchia Şerbotei, care desparte căldările Sărăţii, de
sub Negoiu, de căldarea Şerbotei, culminînd cu piscul Şerbota (2331 m.); alte piscuri care domină
căldarea Şerbotei sînt Mîzgavul (2277 m.) şi Puha (2177 m.), între ele situîndu-se Şaua Scara (2146
m.), pe unde se face trecerea de pe versantul de nord spre cel de sud, la izvoarele Topologului.
august, care înfierbînta plaiurile însorite.
Pe la amiază, un scurt popas în poiana Bârcaciului îmi stîrneşte vechi amintiri din vremea cînd
mă adăpostisem,.alungat de o ploaie cu spume, între pereţii vechii cabane Bârcaciu 57, pe care acum nu
o mai aflam. Ce soartă ciudată a avut şi aceasta casă de adăpost ! În plină vară a anului 1940, după cum
îmi spun notele mele de drum, într-o vară fierbinte şi dureroasă, am călcat prima dată pragul cabanei şi
m-am bucurat să aflu aici liniştea care începuse să fie tulburată prin oraşele şi satele Transilvaniei. Dar
nu mult după acel an, cabana a fost desfăcută şi dusă jos la Avrig. Mai tîrziu, îmi pare că povestea s-ia
mai repetat, casa de adăpost a fost şi iar nu a mai fost. Abia acum, cînd scriu aceste rînduri, cabana
Bârcaciu este din nou bine înfiptă pe tălpile ei de lemn şi piatră, în marginea unei încîntătoare poieni
însorite; din pridvorul ei, dincolo de valea superioară a Avrigului, vezi cum se înalţă culmile pleşuve şi
stîncoase ale Vîrtopului Roşu, cu clinurile îmbrăcate, începînd de prin iunie, într-o hlamidă stacojie de
flori de smirdar, ce dăinuie pînă prin august. Numai piscurile prăpăstioase ale Ciortei nu se văd,
ascunse fiind după perdeaua pereţilor Avrigelului, pe sub care se strecoară mai departe, spre lacul
Avrig, poteca noastră, ieşind definitiv din umbra pădurii.
La stîna mare de la izvoarele Avrigului nu întîlnim nici oameni, nici cîini, cu toate că nu
venise vremea ca turmele să coboare către sate; aflăm însă, mai departe şi mai sus, sub buza lacului
Avrig, un ciobănaş care veghea, purtîndu-şi turma de miei prin larga căldare plină de bolovani a
Avrigului. Intrăm în vorbă cu micul nostru tovarăş de singurătate şi ne lăsăm convinşi să aşezăm cortul
lîngă bordeiul său, ca să mai aibă şi el cu cine să schimbe o vorbă.
Era un loc tocmai bun pentru nişte visători, nu pentru nişte oameni ai pămîntului, cum eram
noi; era una din acele greu de închipuit „guri de rai" pe care le cîntă poeţii, în mijlocul căreia
poposisem în această după-amiază călduţă. De jur-împrejur flori, belşug de flori de munte, de toate
culorile şi cu toate miresmele din lume, izvodite parcă anume pentru încîntarea noastră de aceeaşi
darnică natură care, pe negîndite, putea să se prefacă într-o maşteră: cimbrişorul şi menta sălbatică
predominau cu mirosurile lor aspre, de ierburi de leac, panseluţe în culori catifelate, clopoţeii şi ochii
şoricelului aşterneau în jurul nostru un nemaipomenit covor.
Două nopţi am petrecut în acest loc de popas, două nopţi liniştite, fără vînturile reci de pe
culme, nopţi de odihnă şi întremare, după întîmplările care îşi puseseră pecetea pe întreaga nOiastră
fiinţă. Am avut, de asemenea, la dispoziţie două zile bune de lucru în jurul încîntătorului „ochi de
mare" al Avrigului,58 ca şi pe crestele şi printre Colţii Ciortei, care privesc întotdeauna încruntaţi către
podoaba de oglinzi a iezerului de la picioarele întunecatului pisc. Un pod de zăpadă întărită ne
întîmpină pe una din laturile frumosului iezer, dovadă nu numai a adăpostului faţă de soare pe care îl
face piscul cel mare al Ciortei, dar şi a puterii cu care a bîntuit, şi prin locurile astea, viscolul năprasnic
împotriva căruia ne-am războit şi noi, în căldările Călţunului şi prin părţile Negoiului, cu cîteva zile în
urmă.
Terminînd lucrul pe malurile iezerului, am trecut mai departe, peste Curmătura Avrigului,
coborînd la micul, dar încîntătorul iezer al Budislavului, cel din urmă pe care îl vom mai întîlni, din atît
de bogatul şirag de lacuri de munte ce se înlănţuie ca două coliere de perle la gîtul unei femei
frumoase, pe cele două versante ale munţilor Făgăraşului; bine ascuns la piciorul celei mal abrupte feţe
a Ciortei, la izvoarele văii Boia Mică, pe unde vom umbla în anul următor, lacul este ştiut de foarte
puţini drumeţi, a căror cale largă trece mult pe deasupra lui, bine tăiată în stîncă.
Coborîm către seară de pe piscurile gemene ale Ciortei şi, trecînd prin Curmătura Gîrbovei, ne
întoarcem cu tolba plină, după o zi spornică, la micul nostru bivuac, urmărind de departe cu binoclul,
cum trebăluia de zor, prin faţa cortului, dascălul de geografie, întors şi el din drumurile lui solitare şi
aflat astăzi de serviciu la bucătărie.

21 august. La drum către cabana Suru.

O nouă plecare, penultima, cu părerile ei de rău, cu despărţirea de oameni pe care nu-i vom
mai vedea, poate, niciodată. Desfacem, aşadar, încă o dată sălaşul pe care ni-l întocmisem ca buni
gospodari, ca şi cum am fi rămas pe loc cine ştie cîtă vreme. Ne vom strămuta către locuri din ce în ce
mai joase, unde vîntoasele îşi vor toci ascuţişul săbiilor frecîndu-le de perdeaua pădurii sau de spinările

57
Cabana Bârcaciu (1550 m.), situată în poiana cu acelaşi nume de pe muntele Scărişoara şi accesibilă
prin punctul Poiana Neamţului, a fost de cîteva ori desfiinţată şi reconstruită, deşi prezenţa ei pe
drumul spre Negoiu sau lacul Avrig este deosebit de necesară.
58
Lacul Avrig (2011 m. alt.) este ultimul iezer de munte de pe versantul de nord al munţilor
Făgăraşului, la capătul de apus al acestora; de o rară frumuseţe, lacul Avrig este ascuns într-o cută a
versantului, la obîrşia apelor Rîului Mare al Avrigului, fiind dominat de piscul Ciortei (2422 m.), el
însuşi reprezentînd ultima înălţime de peste 2400 m. de la acest capăt al munţilor Făgăraşului. Recent,
pe malul lacului, a fost instalat un refugiu alpin — ridicat de Secţia „Salvamont" din Sibiu.
boltite ale plaiurilor şi unde soarele va încălzi molcom, ca în preajma toamnei.
Poverile pe care le purtam în spate se făceau din ce în ce mai puţin apăsătoare, aşa cum spune
o vorbă înţeleaptă: de unde iei şi nu mai pui la loc... Urcam domol ca să ieşim pe buza căldării lacului
Avrig, asupra căruia aruncarăm o ultimă privire, oglindindu-ne în apele lui limpezi. Numai după
trecerea prin Curmătura Avrigului puteam nădăjdui ca drumul nostru să se facă din ce în ce mai plăcut;
dădurăm ocol spinărilor înalte ale Budislavului, Vîrtopului Roşu şi Racoviceanului, fără să uităm să
aruncăm priviri cercetătoare către afundele căldări care despart aceşti falnici munţi, pe faţa dinspre
miazănoapte.
Către miazăzi, un alt orizont se desfăşura prin faţa noastră, cu totul altul, mai odihnitor, mai
prietenos decît pînă acum. Străbătusem pas cu pas, zi de zi, ţinuturile cele mai înalte şi mai sălbatice ale
acestor munţi şi părăseam acum locurile aspre unde privirea se lovea numai de zidul copleşitor al unor
pereţi de stîncă întunecată, care închideau zarea de jur împrejur. Păşind către părţile din ce în ce mai
coborîte de la acest capăt apusean al munţilor Făgăraşului, era ca şi cum am fi călcat pe un drum al
eliberării din strînsoarea muntelui; de acum înainte puteam arunca liber privirile, fără să fie oprite de
vreun obstacol, către întinsa lume ce se desfăşura pînă departe, unde cerul se sprijinea pe pămînt.
Vom mai trece şi în anul următor prin locurile i acestea nespus de frumoase din jurul iezerului
Avrig, cu caravana de cercetători ai păşunilor de munte despre care am mai pomenit; dar atunci va fi cu
totul alta drumeţia noastră pe munte. M-am oprit, şi atunci, pe locul înalt de deasupra lacului, privind
cu înfiorare către stîncăriile Ciortei şi cu melancolie către locul unde, un an mai devreme, fusese aşezat
cortul nostru alb, ca un mic semn de viaţă în pustiul de piatră. Veneam după un drum lung, cu opriri
dese pentru studierea plantelor de către cei pe care îi însoţeam; străbătusem căldările Paltinului şi ale
Călţunului pe o vreme cu soare, care nici pe departe nu semăna cu crîncenă dezlănţuire de stihii prin
care ne fusese dat să trecem, cu un an mai înainte.
Poposisem în faptul unei seri molcome, la stîna model de pe muntele Podeanu, unde fusesem
găzduiţi şi ospătaţi. Negoiu şi Călţunu (care aici se numeşte Lespezi) erau numai la un ceas-două de
urcuş, aşa că am cutreierat o zi întreagă prin paraginile pline de bolovănişuri de pe spatele acestor
munţi, reuşind să privim către iezerul Călţunului dintr-un unghi care ne-a dezvăluit întreaga lui
frumuseţe, cu oglinda apelor sale nemişcate.
Am ieşit apoi către părţile Avrigului abia după ce ne-am limpezit ochii în apa înspumată a
Topologului şi am luat în piept marele drum de ciobani de pe muntele Stîna Mare, trecînd printr-o
pădure de molizi pe care poteca o străbate cu lungi şi dese încolăciri, pînă cînd iese la lumină, sub
feţele de miazăzi ale Ciortei, pe plaiurile întinse şi însorite ale Olanului, căzînd apoi repede la nivelul
iezerului Budislavu de la izvoarele văii Boia Mică, despre care am mai amintit.

22 august. Scurt popas la cabana Suru.59

Instalasem cortul mai mult din obişnuinţă decît, dintr-o nevoie anume pe un tăpşan înverzit, la
cîţiva metri deasupra cabanei, ale cărei paturi nu ne oprea nimeni să le folosim: apoi, aşezaţi cu spatele
către muntele pe care îl biruisem, am stat mult timp unul lîngă altul, aproape tăcuţi, pînă tîrziu în
noapte, privind cum se desfăşura prin faţa ochilor noştri dornici de imagini mai puţin copleşitoare, mai
puţin măreţe, mai dulci şi mai odihnitoare, o ţară întinsă ca o tipsie, străbătută de panglica îngustă şi
des încolăcită a bătrînului nostru Olt, ale cărui ape le ştiam liniştite, dar adînci.
Odată cu înserarea, începeau să sclipească, la început rare, apoi tot mai dese, luminile
nenumăratelor aşezări făgărăşene şi sibiene, ce se ghiceau ascunse în lunca largă a rîului sau mai
departe, printre dealurile Hîrtibaciului.
Era ultima noastră zi de convieţuire în trei; peste cîteva ceasuri ne va părăsi profesorul, bun
prieten şi tovarăş de drum, care la mijlocul vieţii îşi împlinise cu multă tragere de inimă toate
îndatoririle de părtaş atît la bucuriile, cît mai ales la neplăcerile unui mod de viaţă aspru, necruţător, cu
care nu era obişnuit. Iată-l acum, în primele ore ale dimineţii, cu bagajele făcute, gata de plecare către
casa şi oraşul de care se despărţise cu o lună de zile în urmă; strîngeri de mînă, îmbrăţişări, apoi îl
urmărim cu privirea pînă departe, coborînd pe Fruntea Moaşei către perdeaua de pădure care, în curînd,
îl va despărţi de ceilalţi doi tovarăşi ai săi de suferinţe şi de bucurii, rămaşi să mai călătorească, încă, pe
plaiurile domoale ale Făgăraşului, pînă cînd le va sosi şi lor ziua şi ceasul întoarcerii către casă 60.

59
Curmătura Suru (2133 m.) este un punct important de pe culmea principală a munţilor Făgăraşului,
întrucît pe aici trece drumul turistic (şi pastoral) care se îndreaptă cu o ramură în coborîre către Cabana
Suru (1450 m.), ea însăşi ultima casă de adăpost de la capătul apusean al munţilor Făgăraşului; o altă
ramură trece, în continuare, pe culme, spre defileul Oltului.
60
Fruntea Moaşei este numele piciorului de munte pe care se află cabana Suru, străbătut de un mare
drum pastoral şi turistic care conduce, în jos, spre satul Sebeşul de Sus; acest picior de munte este
delimitat la apus de valea Moaşa Sebeşului, pe al cărei curs superior se înşiră Cascadele de marmură
 Ne-am petrecut cele cîteva ceasuri libere din această zi de odihnă coborînd poteca povîrnită
care duce către izvoarele văii Sebeşului, ascunse în bogat veşmînt de codri, în bungetul cărora se înşiră
albele şi lucioasele trepte de calcar ale „Cascadelor de marmură", alcătuind jgheaburi alunecoase ce se
înlănţuie pe cîteva sute de metri.

23 august. Ultima zi pe culmile Făgăraşului.

Dintr-o obişnuinţă care dăinuia de la începutul neobişnuitei noastre drumeţii, mă pregăteam să
încep şi însemnările acestei ultime zile, ale acestei ultime plecări la drum. cu cuvintele:.,ridicăm cortul
dis-de-dimineaţă..." Dar mi-am adus aminte că ultima noastră noapte pe culmile Făgăraşului o
petrecusem într-o încăpere a cabanei Suru, în paturi moi, cu aşternutul proaspăt. Micul şi plăpîndul
nostru adăpost de pînză albă ne părăsise odată cu profesorul şi se află în drum către locul lui, în
rafturile unei magazii. Nu mai aveam nevoie de el şi, ca orice lucru care nu mai e folositor, trebuia să
se întoarcă în lumea lui, pînă cînd altcineva sau poate tot unul dintre noi, va avea nevoie din nou de el.
Se împlineau şaptezeci de zile de trudă, din care şaizeci de zile de viaţă trăită în mijlocul unei
naturi sălbatice, de cele mai multe ori neprietenoasă, ca să nu spun vrăjmaşă, printre ciobani şi cîini de
stînă, mai buni sau mai puţin buni, avînd drept tovarăşi de singurătate doar stelele nopţii şi „blîndă
lună" a poeţilor sau soarele arzător, cînd nu se ascundeau printre nori ameninţători. Iar acum, în această
ultimă zi de lungă drumeţie făgărăşană, luam calea care ne ducea către lumea civilizată, cu toate
binefacerile ei, printre care cele ce aveau întîietate în faţa noastră erau: un pat moale şi curat în locul
stratului de cetină bine mirositor dar tare, pe care ne-am odihnit truditele noastre mădulare vreme de
peste şaizeci de nopţi, apoi o mîncare gustoasă, pe placul fiecăruia din noi şi care să nu miroasă a fum,
un ziar chiar vechi de o săptămînă, ca să nu mai aduc vorba şi de o baie caldă sau de foarfecele unui
frizer.
Drum lung de la cabana Suru pînă la Cîineni, pe Olt, dar nici pe departe atît de greu pe cît
fusese oricare din lungile noastre etape de pînă acum, pe culmea Făgăraşului. Scutiţi de a mai purta
grelele poveri ce ne apăsaseră umerii prin locurile cele mai aspre ale muntelui, urcam fără grabă pe
poteca largă a Surului, din nou numai în doi, iar gîndurile noastre adunate de-a lungul atîtor zile şi
nopţi începeau să bată cu putere la poarta amintirii acum. la capătul trudei.
Tot aşa urcasem, în pas măsurat, într-una din zilele de început de iulie, pe întinsul plai al
Lerescului şi Comisului, cu soarele dimineţii în stînga noastră şi cu belşug de cîntece de ciocârlii
deasupra capului, luînd cu asalt cele dintîi mari înălţimi ale Făgăraşului, din nenumăratele piscuri pe
care le lăsam acum în urina noastră; ne aflam, atunci, în primele zile ale unei veri alpine repede
trecătoare, ca şi iluziile pe care ni le făceam adesea, iar acum toamna pusese stăpînire pe munţi şi văi,
pe plaiuri ca şi pe culmile înalte.
Am trecut, fără să ne oprim, prin larga curmătură a Surului, îndreptmd capul-compas, ca marii
navigatori, direct către apus, spre punctul final al lungii noastre călătorii. Vremea părea că ţine cu noi,
după ce de atîtea ori, în această lungă călătorie făgărăşană, ni se arătase numai în înfăţişarea ei cea
urîtă; era o zi de toamnă montană liniştită, cu o slabă adiere de vînt, atît cît să răcorească frunţile
încălzite ale drumeţilor şi cu un soare încă dulce, care nu-şi va arată puterea de foc decît tîrziu în cursul
zilei, cînd vom fi părăsit de mult culmile, cu modestele lor înălţimi61.
Şi, tot schimbînd între noi gînduri şi amintiri, făceam scurte opriri prin locurile cu orizontul
larg, de unde privirile pot să alerge libere fie către lunca întortocheată a Oltului, cu încolăciri conturate
de dunga neagră a perdelelor de sălcii pletoase, fie către îndepărtata „Ţară a Loviştei", ale cărei
pămînturi se ghiceau în ceaţa fumurie, avînd drept străjer muntele Cozia, înălţat ca o umbră la orizontul
de miazăzi.
Un popas mai îndelungat s-a cuvenit să facem la „Apa cumpenită" 62, loc ideal pentru un
bivuac la cort, recomandabil celor ce ar dori să-şi prelungească plăcerile vieţii în cantonament, cu încă
o zi sau două, pe culmile Făgăraşului. Aici, lîngă izvoraşul cu un nume aşa de potrivit, am întîrziat mai
mult decît la un popas oarecare, pentru masă şi o scurtă odihnă; sosise ceasul să luăm o hotărîre asupra

(vizitabile de la cabana Suru), iar la est de valea Moaşa Avrigului, un afluent al Rîului Mare al
Avrigului.
61
La extremitatea apuseană a culmii principale a munţilor Făgăraşului se înşiră înălţimi din ce în ce
mai reduse, printre care Cocorîciu sau Moaşa (2062 m.), Tătaru (1890 m.), Chica Fedeleşului (1819
m.), Chica Pietrelor (1606 m.), după care pantele masivului se precipită fie pe versantul de nord, spre
comuna Turnu Roşu (Porceşti), fie pe cel vestic sau sudic, către defileul Oltului, la Valea Fratelui sau
la Cîineni.
62
Apa cumpenită (1807 m. alt.) este denumirea dată unui izvor de pe culmea Făgăraşului, în zona
muntelui Tătaru, care prezintă interesantul fenomen al dirijării apelor sale în două direcţii opuse, atît
către versantul nordic, cît şi către cel sudic; locul se numeşte „Şaua Cumpenei".
drumului de urmat în continuare şi această hotărîre trebuia luată cu multă chibzuinţă. Din locul unde ne
aflam se ghicea, alunecînd uşor către stînga, urma unui vechi drum care părăsea culmea şi se îndrepta,
lin, către plaiurile din ce în ce mai coborîte şi mai luminoase care sfîrşeau undeva deasupra defileului
Oltului, la Cîineni63. Drumul fusese construit de ostaşii noştri în vremea războiului din 1916—1918, iar
pentru cucerirea sau păstrarea lui s-au dat vestitele lupte de la „Coţi", lupte crîncene cu multe pierderi
de vieţi omeneşti, în toamna întunecată a anului 1916.
Drumul acesta istoric, din care abia dacă mai puteam deosebi urmele cotropite de vegetaţie, se
împarte în două ramuri, într-o măsură mai bine păstrate peste anii ce s-au scurs de atunci: o ramură
coborînd pe Zănoaga Cîinenilor de-a dreptul în Cîinenii Mici (sau Cîinenii de Argeş) de pe malul stîng
al Oltului, alta pe Plaiul Coţilor pînă în satul Grebleşti, vecin cu Cîinenii Mici. Între cele două ramuri
ale drumului de coborîre, noi trebuia să o alegem pe cea care ne-ar fi dus fără ocol către satul Grebleşti,
unde trăgeam nădejde să putem poposi pentru o noapte, în casa unor cunoscuţi ai tînărului meu tovarăş
de drum.
Locuri minunate, cu miresme de fîn cosit, cu păşuni şi pajişti bogate, pe acest „Plai al
Coţilor", cu iz de amintiri istorice, drum ce ni s-a părut că nu va mai avea sfîrşit, sub valurile de căldură
ale unui soare de vară tîrzie; largi şi neaşteptate privelişti se perindau prin faţa ochilor noştri, către
culmile pe care le lăsasem în urmă numai cu cîteva zile mai înainte. Piscul mereu întunecat al Ciortei
răsărea măreţ peste adîncimile şi lărgimile văii Boia Mică, în străfundul căreia se zăreau izvoarele
Budislavului unde ştiam noi un mic lac de munte; iar în faţă, muntele cel mare al Olanului, cu păşunile
sale fără de margini, punctate cu numeroase aşezări păstoreşti.
Locuri încîntătoare pe acest,,Plai al Coţilor", unde am întîlnit tot mai des grupuri de săteni
veniţi,,la coasă", cu întreaga familie, zorind să sfîrşească cositul, uscatul şi strînsul fînului de pe
întinsele fînaţe aflate în plină floare, în aceste zile cînd soarele îşi mai revărsa valurile sale de căldură
înainte de căderea celei dintîi brume de toamnă.
Coboram în pas întins pe plaiul descoperit, care acum se numea,,al Grebleştilor", fără să ne
îngăduim decît scurte popasuri sub umbrarele întocmite pentru odihna cosaşilor şi unde ne udăm buzele
cu apa rece din ulcioarele de lut ale celor ce ne primeau cu bucurie, dar ne priveau cu mirare, neştiind
de unde veneam, ce treburi aveam şi încotro ne îndreptam. Ne lăsam apoi din nou în voia coborîşului,
pentru a poposi, pe la miezul fierbinte al zilei, cînd soarele părea că se oprise deasupra capetelor
noastre, la „Fîntîna Rece", ivită în calea noastră tocmai bine ca să îndepărtăm arşiţa şi să ne înviorăm
cu elixirul ei de viaţă.
Călcînd apăsat, cu zgomote de cuie de bocanci grei, pe uliţele pietruite ale Grebleştilor, ne-am
oprit în fapt de seară în tinda unei case ţărăneşti, întîmpinaţi de gazde primitoare, bucuroase de oaspeţi.
Cît este de generoasă firea omului şi cît de repede sînt date uitării clipele grele prin care trecem, adesea,
ne-a dovedit-o iuţeala cu care am lepădat „stilul de viaţă" al drumeţului de munte, aşa cum lepezi o
haină ce nu-ţi mai este de folos şi am intrat în ritmul vieţii de toate zilele al unor oameni oarecare.
Încheind această ultimă zi a drumeţiei noastre printr-o plăcută plimbare, pe înserat, spre
capătul de jos al satului, pe şoseaua spne Cîineni şi apoi pînă în mijlocul acestei frumoase aşezări de pe
ambele maluri ale Oltului, ne-am surprins unul pe altul, doi vechi tovarăşi de drum şi de cort, alcătuind,
în puterea nestăvilită a obişnuinţei, sau, poate, a pasiunii, planuri pentru anul viitor, în ceasul în care
încă nu pierise din trupurile noastre oboseala adunată timp de mai bine de două luni.

24—25 august. Scurtă drumeţie prin Ţara Loviştei.

Am fi putut încheia aici, la Cîineni, lunga noastră călătorie montană, urcîndu-ne într-un tren
oarecare şi îndreptîndu-ne către oraşul nos'tru de reşedinţă, ca să punem punct unei activităţi pe care ne
străduisem să-o facem cît mai rodnică. Dar morbul drumeţiei nu ne îngăduia să părăsim aceste locuri
fără să ne umplem ochii şi sufletul cu dulcile imagini ale Ţării Loviştei, ţara de poveste despre care ne
vorbise o viaţă întreagă dascălul şi prietenul nostru, omul de carte care a fost profesorul Ion Conea.
Ţara Loviştei64 ne aştepta la cîteva ceasuri de drum, bucuroasă să ne întîmpine cu zile

63
Cîineni (360 m.) este o importantă aşezare rurală din defileul Oltului, pe ambele maluri ale rîului;
aşezarea de pe malul stîng poartă denumirea de Cîinenii Mici (fost Cîinenii de Argeş pe vremea cînd
localitatea se afla pe vechiul teritoriu al judeţului Argeş), iar aşezarea de pe malul drept se numeşte
Cîinenii Mari (fost Cîinenii de Vîlcea).
La Cîineni debuşează şoseaua judeţeană care străbate Ţara Loviştei, după ce a trecut peste valea
Topologului la Sălătruc şi peste pragul de la Clocotici, venind dinspre Curtea de Argeş.
64
Ţara Loviştei, veche vatră de etnogeneză şi de cultură românească tradiţională, ale cărei limite se
suprapun pe cele ale cunoscutei depresiuni intramontane a Loviştei, cuprinsă între poalele versantului
sudic al munţilor Făgăraşului (munţii Olanu şi Frunţi) şi masivul izolat al Coziei; geografic,
depresiunea Loviştei se prelungeşte şi pe cursul inferior al văii Lotrului, dar caracterele de veche vatră
luminoase şi însorite, cu căldura uşor potolită de vecinătatea muntelui înalt, cu încîntătoarele ei coline
pline de rod adunat în nesfîrşitele livezi de pruni şi meri, ce se întind cît vezi cu ochii şi mai ales cu
ospitalitatea de veacuri nedezminţită a localniciloi, mulţi dintre ei urmaşii îndepărtaţi ai celor ce
luptaseră, cîndva, împreună cu Basarab Voevod, în bătălia de la Posada, pe aici prin împrejurimi.
Am trecut mai întîi cu piciorul de la Grebleşti în sus, pe Boişoara, prin locurile străbunei
„Posade", pe unde îşi vor fi frînt oasele oştenii lui Carol Robert de Anjou, copleşiţi de bolovanii şi de
trunchiurile de copaci ce cădeau ca ploaia şi grindina, de pe ţancuri odinioară pustii. Apoi, după ce am
fost găzduiţi şi ospătaţi la o casă de prieteni din Titeştii Loviştei, am trecut cu piciorul prin Pe-rişanii
Loviştei şi peste prislopul de la Clocotici, coborînd în pas domol către valea plină de cîntece a
Topologului, pe aici bogată în ape învolburate şi zgomotoase, nu aşa cum ni se înfăţişase, cîndva, la
obîrşie, ca un firişor plăpînd de apă rece şi limpede.
Iar de la Sălătrucul cu casele înşirate pe apa Topologului, iată-ne hurducaţi pe spinarea unui
camion încărcat cu „lemne de metru", cum li se spune în graiul pădurarilor lemnelor' de foc, păşind
triumfători în marginea orăşelului drag nouă tuturor celor ce avem în vine o cît de mică picătură de
sînge muscelean: Curtea de Argeş.
Povestea noastră s-a terminat, aici, dar nu în sală de aşteptare a gării înălţată ca o mică
bijuterie la poalele aşezării, ci în pragul unei frizerii, sub foarfecele şi briciul unui „Figaro" localnic...

istorică, etnografică şi folclorică sînt specifice numai compartimentului propriu-zis al Ţării Loviştei.
 Cuvînt de încheiere

Tot ceea ce am povestit pînă acum au fost fapte, întîmplări, evenimente, simţăminte, bucurii
sau necazuri, ceasuri grele, clipe de neuitat, adunate pe răbojul unor zile de pomină, înşirate din
primăvara pînă în toamna unui singur an. Neuitata noastră drumeţie de-a lungul culmilor Făgărăşului
s-a repetat şi în anul următor, dar zilele s-au scurs aproape fără întîmplări deosebite: o îmbolnăvire,
din fericire de scurtă durată, o vreme rea cu ploi reci şi ceţuri groase, care ne-a răpit mai bine de zece
zile preţioase, blocîndu-ne la o stînă din străfundul muntelui şi alte cîteva evenimente fără o
semnificaţie deosebită.
S-ar cuveni să dau un răspuns la o întrebare întemeiată: de ce acest „jurnal de cort" este
scris în cea mai mare măsură la modul plural, ca şi cum ar fi un jurnal colectiv ? într-adevăr este
vorba de un jurnal colectiv deoarece, în afară de redactarea textului, care aparţine unui singur autor,
tot ceea ce cuprinde jurnalul, pînă la cele mai neînsemnate reacţii omeneşti în faţa diferitelor
evenimente evocate, reflectă o sincronizare de atitudini, de gînduri, de reflecţii cum rareori se poate
realiza între doi sau trei oameni de vîrste diferite, cu caractere diferite, dar cu atît de multe lucruri
comune.
Am mai trecut prin unele din locurile evocate în jurnalul de mai sus, după cele povestite.
Viaţa, care curge ca o Dunăre nestăvilită, m-a pus în faţa unor fapte noi, a unor schimbări pe care mă
simt dator să le consemnez. Urcînd, de pildă, în anii din urmă, pe plaiurile Iezerului, m-am bucurat
din toată inima cînd m-am putut adăposti din nou sub acoperişul unui refugiu de piatră şi metal,
ridicat de inimoşii salvamontişti cîmpulungeni, cu munca şi contribuţia lor, ca şi a organelor locale şi
a cîtorva mii de braţe muncitoreşti; ceea ce nu m-a împiedicat să mă întristez — totuşi — constatînd
că şi pe acest nou refugiu îl ameninţă soarta celui vechi, ruinat pînă la distrugere, semn că pe tărîmul
educării noilor generaţii de drumeţi mai avem încă multe de făcut.
La vîrsta de 70 de ani am urcat din nou pe vîrful Moldoveanu, înconjurat de căldura
tinerească şi respectul unor echipaje de pionieri inimoşi; împreună cu „Marşul Victoriei", ediţia 1974,
am trecut cu amintirile pe la izvoarele Vîlsanului, ca şi pe deasupra prăpăstiilor Moldoveanului şi
Scărişoarei; la vechea noastră „Cumpănă", de la izvoarele Argeşului, am căutat În zadar cheile
înguste prin care abia îşi făcea loc un trenuleţ forestier tras anevoie de o locomotivă cît o jucărie.
Totul era acum doar o amintire, îngropată sub milioanele de metri cubi de apă ale lacului de
acumulare „Vidraru" de pe Argeş născut din cerinţele vieţii noi, ale vremurilor noi, ale imensei
„desfăşurări" care a cuprins ţara întreagă.
Mergînd, în alt an, la Bîlea şi la Capra, cu un grup de naturalişti şi pratologi, am rămas uimit
de marea putere de înfăptuire pe care ne-o demonstra tehnica românească modernă, nu numai prin
excepţionala realizare a „Transfăgărăşanului", panglică albă împletită în zeci de funduliţe, trecînd
fără teamă printre munţi, dar şi prin străpungerea muntelui Paltinu printr-un tunel de aproape un
kilometru, ca şi prin înălţarea peste prăpăstiile Bîlei a liniei telefericului cu cabină, semn al noului
curs pe care îl va lua turismul în această parte a Făgăraşului.
Oprindu-mă încă o dată între Bîlea şi Negoiu, pe malurile iezerului Călţun, am admirat noul
refugiu instalat aici, de curînd, dar gîndul mi s-a întors înapoi peste ani la acea zi, şi mai ales acea
noapte în care am trecut prin cea mai grea cumpănă a vieţii mele de drumeţ şi om de munte, mai grea
pentru că era mai plină de primejdii în faţa unui vrăjmaş care avea de partea lui toate şansele, mai
grea pentru că nu era vorba numai de viaţa mea, ci de a încă doi oameni faţă de care aveam o mare
răspundere.
Cît de simplu s-ar fi scurs evenimentele evocate, dacă refugiul de pe malul Călţunului ar fi
existat încă de pe atunci...
Înainte de a încheia aceste cîteva rînduri pe care le-am socotit necesare, ca şi cuvîntul de
început, în scopul realizării unei mai bune înţelegeri a sensului celor povestite în acest „Jurnal de
cort", as vrea să aduc în discuţie un anumit aspect al întregii povestiri, aspect despre care şi-au spus
părerea şi unii dintre cei ce au avut prilejul să cunoască, anticipat, textul povestirii. Este vorba de o
evidentă predominare a unor evenimente care au pus într-o lumină mai puţin îmbietoare muntele,
despre care se spune, În general, că este prietenul nostru, iar nu un posibil adversar, cum ar putea să
apară după lectura jurnalului.
Consider că s-a făcut o mare greşeală încurajîndu-se făurirea unei imagini idilice a muntelui,
a drumeţiei de munte însăşi, ajungîndu-se cu naivitatea sau optimismul pînă la confuzia dintre o tură
pe munte, oricît de uşoară, de simplă ar fi ea, şi o excursie oarecare. Consecinţele acestei erori sînt
accidentele pe care le consemnăm, din nefericire, în majoritate în rîndurile tinerilor îndrăgostiţi de
munte, dar conduşi mai mult de entuziasm, decît de raţiune.
 Muntele are „legile" lui, în cea mai mare parte nescrise, iar pînă cînd aceste legi nu vor fi
aşternute clar, meticulos şi obiectiv pe hîrtie şi popularizate cu eficienţă, numai experienţa, acest
incomparabil apanaj al vîrstei, va putea fi în măsură să le ţină locul. Este de la sine înţeles că
încălcarea acestora ne va pune în conflict nemijlocit cu muntele, iar concluzia nu poate fi alta decît
aceea care rezultă din lectura numeroaselor întîmplări neplăcute povestite în jurnalul nostru de cort şi
din care am reuşit să ieşim cu bine datorită numai experienţei pe care o acumulasem şi respectării
legilor aspre ale muntelui.
Aş vrea să închei amintindu-vă că, pînă în anul cînd s-au petrecut cele povestite în jurnalul
nostru, nu aveam la îndemînă nici una din lucrările de îndrumare şi orientare care au apărut mai
tîrziu, atît despre munţii Iezerului, cît şi ai Făgăraşului. Experienţa personală, a mea şi a însoţitorilor
mei, a ţinut loc de orice alt instrument de informare practică, în afară de materialele cartografice de
care dispuneam pentru cercetările de teren; avem toate motivele să fim mîndri că ne-am descurcat,
oricum, onorabil.
Poate la aceste împrejurări s-a gîndit vechiul meu tovarăş întru drumeţia de munte, maestrul
emerit al sportului şi antrenorul emerit de alpinism de mai tîrziu: Emilian Cristea, cînd a scris pe
prima pagină a lucrării sale despre munţii Făgăraşului, apărută în colaborare cu alţi doi coautori,
următoarele cuvinte care mi-au mers la inimă: „Cînd am contractat această modestă lucrare, am
regretat că editura nu a repartizat-o mai vîrstnicului meu prieten, nenea Iancu Dunăreanu, cunoscător
necontestat al munţilor Făgăraş".
Sînt, de bună seamă, cuvinte destinate să facă plăcere unui vechi şi pasionat drumeţ; dar cine
poate avea curajul de a se considera un „cunoscător necontestat?"...

Cuprinsul
Cuvînt înainte
Călătorie în jurul unui munte
Primăvară capricioasă pe culmile Făgăraşului
De la Urlea, la lacul Bîlea
De la Bîlea, la Cîineni
Cuvînt de încheiere

REDACTOR: ARIE MATACHE TEHNOREDACTOR: MIHAIL CARCIOG

BUN DE TIPAR: 10.12.1979 TIRAJ: 10.000 EX. COLI DE TIPAR: 5,5.
Tiparul executat sub cd. 272 la I. P. „Filaret" str. Fabrica de chibrituri nr. 9—11
Bucureşti Republica Socialistă România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Sergiu Babei.