Custura Sărăţii

OCTAVIAN FRATU

La vest de Vîrful Negoiu, creasta principala făgărăşană îşi menţine pe o distanţă de multe sute
de metri caracterul stîncos şi accidentat. Din Vîrful Negoiu (2 535 m) ea trece prin trei vîrfuleţe
ascuţite, de altitudine din ce în ce mai mică, din primul — Vîrful Negoiu Mic (2 485 m) —
desprinzîndu-se spre nord Piscul Sărăţii. Aceste vîrfuleţe sînt urmate de un povîrniş ce ia sfîrşit în Şaua
Cleopatrei (2 355 m), puţin adîncă, dar importantă prin bifurcaţia de poteci existentă aici. Astfel, din
traseul crestei principale făgărăşene, marcat cu bandă roşie, se desprinde spre nord poteca de coborîre
spre cabana Negoiu (l 546 m), marcată cu triunghi albastru, iar spre sud poteca pe Valea Negoiului,
marcată cu triunghi roşu. La cîteva zeci de metri vest de Şaua Cleopatrei se ridică o stîncă masivă, ce
domină dinspre sud marea căldare glaciară a Sărăţii : este Vîrful Săraţii (2 365 m). Porţiunea de creastă,
cuprinsă între acest vîrf la est şi Vîrful Şerbotei (2 331 m) în vest, este cunoscută sub numele de
Custura Sărăţii. Este o şa dublă foarte stîncoasă. Un ţanc (2 213 m) desparte şaua estică (2 196 m) de
cea vestică (2 176 m), mai joasă. Custura Sărăţii desparte marea căldare centrală a Negoiului (Căldarea
Pietroasă), aflată spre sud.
Cu toate dificultăţile ce le prezintă, Custura Sărăţii este străbătută de un traseu avînd marcajul
turistic al crestei principale făgărăşene — Căldarea Sărăţii, ce se adînceşte spre nord. De la aceasta din
urmă îşi trage şi numele.
Încă în primele scrieri unde se fac referiri la această porţiune de creastă (Ioan Turcu,
Escursiuni pe Munţii Ţărei Bârsei şi ai Făgăraşului) este subliniat aspectul sălbatic ce descurajează pe
mulţi excursionişti. Se pare că primul care a parcurs-o a fost A. B. Szalay din Sibiu, după toate
probabilităţile înainte de 1914.
De aceea mulţi turişti o consideră ca fiind inclusă în traseul crestei principale. Consecinţa
neplăcută a acestui fapt este că nu toţi cei care o abordează îi apreciază corect dificultăţile faţă de
propriile forţe şi experienţă, mai ales dacă greutatea rucsacului este mare, lucru care nu de puţine ori a
dus la accidente grave. În aceste situaţii, este preferabilă parcurgerea traseului de ocolire a Custurii
Sărăţii, marcat cu bandă albastră, ce străbate porţiunea superioară a Căldării Pietroase a Negoiului pe
sub peretele stîncos.

TRASEUL DE CREASTA
Grad de dificultate : 1 A ; Marcaj turistic: banda roşie ;
Materiale tehnice: o coardă, utilizabilă în condiţii nefavorabile.
Timp necesar : 1½ — 2 ore.

Traseul se desfăşoară în general pe creastă, între Şaua Cleopatrei (2 355 m) şi Vîrful Şerbotei
(2 331 m). În Şaua Cleopatrei se poate ajunge fie la cabana Negoiu (l 546 m) în cca 2 1/2 ore, urmînd
în urcuş poteca marcată cu triunghi albastru. De asemenea, se poate ajunge şi de la refugiul Călţun (2
135 m) în cca 1 3/4 oră, urmînd spre vest traseul de creastă marcat cu banda roşie, peste Vîrful Negoiu
(2 535 m).
Din Şaua Cleopatrei pornim spre vest—sudvest pe poteca marcată cu bandă roşie şi, după
cîteva zeci de metri, ajungem la baza blocului de stîncă ce formează Vîrful Sărăţii, pe care îl ocolim
prin partea nordică. Revenim în creastă pe un mic platou înierbat şi înclinat, pe care îl străbatem în
direcţia vest—sud-vest, apoi coborîm în aceeaşi direcţie printr-un horn pămîntos. Mai jos, creasta este
mult mai bine conturată, presărată cu bolovani, dar nu este foarte ascuţită. Coborîm mai departe şi, la
cca două treimi de la horn şi o treime de la punctul cel mai de jos al şeii estice, observăm pe un bolovan
rotunjit o săgeată desenată cu albastru, însoţită de inscripţia „Vf. Şerbota l h", care marchează
ramificaţia traseului de ocolire a Custurii Sărăţii, traseu ce coboară spre sud. Traseul de creastă
continuă pînă în punctul cel mai de jos al şeii estice, după care face o buclă spre nord pentru a ocoli
cîteva stînci proeminente. De altfel, terenul este foarte accidentat în această zonă. Revenim rapid în
creastă — dar puţin mai la vest — după ce ocolim cîteva ace de piatră, facem o nouă buclă spre nord
— de data aceasta mai lungă — şi depăşim un pinten stîncos. Aici, mai mult ca în oricare alt punct al
traseului, ne putem da seama de imensitatea lumii minerale în care ne găsim. Abrupturi de stîncă
cenuşie se prăvălesc într-un haos de bolovani în adîncurile Căldării Sărăţii şi doar departe, jos, zărim
păşunea înverzită sau pădurea falnică de brad. Pentru turistul puţin obişnuit cu stînca, traseul ridică
numeroase probleme, atenuate doar de imaginea reconfortantă a semnului de marcaj, parţial şters de
numeroasele furtuni ce se abat asupra muntelui.
Revenim în creastă şi depăşim treptat, în direcţia vest—sud-vest, stîncăriile din partea de jos a
şeii vestice. Treptat, creasta cîştigă din ce în ce mai mult în înălţime. Ocolim pe versantul sudic,
înclinat dar înierbat, mergînd aproape orizontal. După cîteva zeci de metri, ne apropiem la 15 m de
poteca de ocolire, în care putem intra aproape fără să ne dăm seama şi datorită căreia putem evita
urcuşul direct pe creasta, dificil şi expus. Traseul de creastă coteşte aici la dreapta şi revine în muchie
prin serpentine scurte. Escaladăm ultima porţiune a crestei, abruptă, şi ajungem în cîteva minute pe
Vîrful Şerbotei (2 331 m).
De pe Vîrful Şerbotei se poate urma fie poteca de creastă spre Şaua Scara, marcată cu bandă
roşie, fie traseul ce ne conduce după 2 1/2 ore de coborîre pe Piscul Şerbotei, la cabana Negoiu (marcaj
bandă albastră).

TRASEUL DE OCOLIRE
Nu prezintă dificultăţi majore;
Marcaj : bandă albastră;
Timp necesar: 1 — 1 ¼ oră.

Pînă la punctul de ramificaţie al traseului de ocolire, aflat în estul Şeii estice a Sărăţii (2 196
m) se urmează timp de cca 20 minute, începînd din Şaua Cleopatrei, traseul de creastă marcat cu bandă
roşie. Punctul de ramificaţie este marcat de inscripţia „Vf. Şerbota l h" şi de o săgeată trasată cu vopsea
albastră pe un bolovan. Săgeata indică un horn ierbos ce coboară spre sud, În Căldarea Pietroasă a
Negoiului. Ne lăsăm prin acest horn, iar în locul unde acesta se deschide spre căldare, cotim la dreapta,
spre vest, şi coborîm pe la baza stîncilor, pînă la limita superioară a grohotişului (Atenţie ! La 50 m est
de baza hornului susură apa unui izvoraş). După ce traversăm căldarea în urcuş uşor printre peretele de
stînci şi pînzele de grohotiş, urcăm în direcţia vest—nord-vest prin păşunea alpină din apropierea
peretelui stîncos. Poteca este puţin vizibilă şi trebuie urmărită cu atenţie.
După cîteva serpentine ne apropiem dinspre sud, la 15 m de poteca marcată cu bandă roşie ce
străbate Custura Sărăţii. Mulţi trec aici dintr-o potecă în alta, astfel că, în continuare, poteca de ocolire
este mult mai bătută. Cotim la stînga şi, după ce mai mergem puţin pe curba de nivel, urcăm în
serpentine scurte pe deasupra unui scoc pămîntos. Acesta coboară din sudul Vîrfului Şerbotei spre
Căldarea Pietroasa a Negoiului şi descrie un arc larg, cotind treptat spre sud, fiind un element
caracteristic al terenului ce poate fi remarcat de departe. Ne îndreptăm în direcţia generală vest—nord-
vest, pe faţa din dreapta. Curînd intrăm chiar în scoc şi urcăm cca 30 m pe firul lui, apoi îl părăsim
pentru a urma alte patru serpentine scurte, tot pe faţa înierbată din dreapta. Ajungem dinspre nord-est
pe creasta piciorului Muntelui Negoiu, ce se desprinde din Vîrful Şerbotei spre sud. Acest picior separă
Căldarea Pietroasă a Negoiului (est) de Căldarea Mieilor (vest). Parcurgem 25 m pe creastă, spre nord,
pentru a ajunge pe vîrf, unde reîntîlnim traseul de creastă ce străbate Custura Sărăţii.