Gînduri despre turism

şi despre Ceahlău

Firul potecilor de
munte, văile apelor,
şoselele şi drumurile sînt
străbătute astăzi
neîntrerupt de nenumăraţi
oameni ai muncii. Tot mai
mulţi sînt acei care îşi
petrec timpul liber în mod
plăcut, în mijlocul naturii,
cunoscînd nemijlocit
frumuseţile patriei, locuri
şi monumente istorice,
bogăţiile acestui pamînt,
realizările zilelor noastre,
viaţa nouă a oamenilor
constructori ai societăţii
noi, socialiste.
Turismul este şi un
preţios mijloc de întărire
a sănătăţii, de dezvoltare
a rezistenţei şi de
alungare a oboselii.
Practicînd turismul,
dobîndim calităţi
preţioase ca: prezenţa de
spirit, curaj, disciplină,
iniţiativă, inventivitate
etc., atît de folositoare în
muncă şi în viaţă.
Învingerea obstacolelor
care stau în cale, mai ales
pe potecile aspre ale
muntelui, cunoaşterea
orientării cu harta şi
busola sînt cel mai
potrivit mijloc de
verificare a multor
calităţi, precum şi a unor
slăbiciuni. Nu trebuie să
uităm că mediul
înconjurător şi cadrul
natural stimulează prin
factori naturali sistemul
nervos şi înviorează
activitatea centrilor
cerebrali, de unde rezultă
o regenerare rapidă a
organismului şi o
înviorare a acestuia.
Satisfacţiile pe care ţi le
dă o excursie de cîteva
zile şi cu atît mai mult un
concediu petrecut la
munte, la mare, în Deltă
sau în alt colţ de ţară sînt
greu de egalat. Bogăţia
sentimentelor trăite,
admirînd peisajele
minunate ale locurilor
vizitate, cunoştinţele noi
căpătate, optimismul pe
care-l dă cunoaşterea
izbînzilor vieţii noi,
vigoarea trupească sînt
toate un cîştig de preţ pe
care ni-l oferă cu dărnicie
turismul.
Cu astfel de gînduri
despre turism, să ne
apropiem de ţinutul
turistic al Neamţului, de
Carpaţii moldoveneşti, în
cuprinsul cărora se află
Ceahlăul. Cu astfel de
gînduri am scris şi
paginile acestei cărţi,
îndreptar de drumeţie,
urmărind să adunăm în
ele un îndemn la drum şi
un sprijin celor ce se
hotărăsc să folosească
potecile şi cadrul natural
al muntelui, ca un mijloc
de cunoaştere a
frumuseţilor ţării şi de
întărire a sănătăţii.
 Muntele acesta nu este
numai rocă şi vegetaţie,
numai formă şi peisaj; pe
aceste meleaguri întîlnim
o îmbinare armonioasă a
geografiei cu poezia, a
legendei cu istoria, a
omului cu natura. Din
această contopire s-a
zămislit „Mioriţa" cu
versurile ei armonioase.
Şi tot aici, în Ceahlău,
fiecare izvor duce cu el,
pînă în vale, trilurile
vestitei melodii populare
„Ciocîrlia", zămislită şi
ea pe aceleaşi meleaguri.
In Ceahlău, unde fiecare
piatră, fiecare izvor are
un tîlc tălmăcit şi povestit
din gură în gură, de la
străbuni la nepoţi, simţi
la tot pasul cum poezia şi
cîntul popular izvorăsc şi
azi în forme mereu noi şi
mereu mai frumoase.
Poate că multe s-au uitat,
poate că altele s-au
schimbat trecînd prin
mintea şi închipuirea a
sute de povestitori şi
cîntăreţi, dar fiecare
acord a pornit cîndva de
la un sîmbure de adevăr,
de la o bucurie sau o
suferinţă, de la un dor
ascuns de Măria Corbiţa,
de frumoasa fată
Panaghia sau de viteazul
căpitan de oaste al cărui
nume îl poartă Turnul lui
Budu. Pînă şi legendara
Dochia şi-a căutat un
ascunziş în cutele
Ceahlăului, preferind să
se facă una cu stîncile,
murind o dată cu
libertatea poporului dac.
Iar azi, pe lîngă turma
împietrită a Dochiei, „se
strecoară fantomele
bourilor domneşti, şoapta
amintirilor pierzîndu-se
lin peste cetina codrilor
1
seculari."
Literatura noastră
istorică este presărata cu
numeroase tablouri din
Ceahlău, zugrăvite în cele
mai alese culori. Dimitrie
1
M. Sadoveanu, Bistriţa şi Ceahlăul - Turismul Popular, nr. 8, 1949.
Cantemir l-a văzut
purtînd veşnica diademă
de ninsoare cu care îşi
închipuia că e acoperit
muntele, iar Bălcescu a
strîns în fraze de o
frumuseţe uimitoare
mîndria Moldovei şi dorul
de libertate. Vasile
Alecsandri a ţesut o
intrigă în Despot Vodă pe
culmile Ceahlăului, la
adăpostul tufelor de
ienuperi, înveselită de
gîndirea hazlie a lui
Ciubăr Vodă şi de
filozofia înţeleaptă a lui
Limbă-Dulce.
Delavrancea a dus pe
Ştefăniţă Vodă - Viforul -
din trilogia sa, pînă sub
ţancurile muntelui de pe
care a făcut să se prăvale
în hăurile fără fund
feciorul cel mare al
bătrînului Arbore.
I-a fost hărăzit
Ceahlăului să simtă la
1848 pasul grăbit al
progresiştilor moldoveni,
care au reuşit să scape
din mîinile lui Sturza,
furişîndu-se pe la Hangu
pînă la Bucureşti. Tot pe
aici a trecut Alecu Russo,
culegînd de pe Obcinile şi
bîtcile Ceahlăului
crîmpeie din „Cîntarea
Romîniei". La începutul
secolului nostru, Vlahuţă
a dat un culorii nou
Ceahlăului, prin stilul său
amplu şi realist, culegînd
de pe potecile Durăului şi
de pe Piciorul Humăriei
sau de la Vezuri imaginile
măiestrit prezentate în
„Romînia Pitorească".
Numai Mihail Sadoveanu
a putut întrece pana
predecesorilor, în serile
de veghe de la cabanele
din vale.
Dar geografia scrisă a
Ceahlăului se deosebeşte
mult de geografia pe care
o trăieşte turistul în inima
Ceahlăului. De-abia cînd
începi urcuşul, cunoşti
Ceahlăul turistic. De-abia
cînd ajungi lîngă
Detunate, la Piatra-cu-
Apă, la Piatra-Sură,
începi să înţelegi marea
viaţă a codrului, începi să
simţi cu adevărat
prospeţimea aerului
înviorător, încerci să
cunoşti pietrele cu forme
curioase din Claia lui
Miron sau să afli taina
Căciulii Dorobanţului.
Cauţi să cuprinzi cu
privirile poienile
acoperite de policromia
covorului de flori
înmiresmate, să asculţi
concertul gîzelor în faptul
înserării. Atunci înţelegi
doar cîntul lin al vîntului
care, alergînd printre
milioanele de ace de
brad, filtrează aerul prin
desişul ozonat, întăritor,
lipsit de impurităţi.
Iar cînd treci pe lîngă
Poliţele cu crini sau urci
pieptiş pe sub Turnul lui
Budu, simţi taina zidului
de piatră, drept şi curat.
Cu faţa frămîntată şi
aspră, stîncile acestea ţin
la zi povestea muntelui
înscrisă ca într-un hrisov,
pe care din loc în loc
vîntul şi ploaia şi-au pus
peceţile. Dinspre valea
unde Pîrîul Izvorul
Muntelui îşi aduce
prinosul apelor lui
Bistriţei, se ridică, în
zilele noastre, alte şi noi
acorduri ce se împletesc
cu simfonia firii. Ele
marchează un început de
eră nouă.
În faţa apelor Bistriţei
s-a ridicat din fier şi
beton un alt Ceahlău.
Prin îndrăzneala minţii
lor, oamenii au încins
poala muntelui, atît cît
ochiul poate cuprinde de
pe munte înspre geana
răsăritului, cu un brîu
larg de ape. În aceste
ape, bătrînul Ceahlău îşi
oglindeşte măreţul
contur. Alături de
Ceahlăul munte,
desăvîrşită creaţie a
naturii, va sta şi Ceahlăul
construcţie, minunată
creaţie a omului. Această
forţă a vremurilor noi se
măsoară pretutindeni, în
patria noastră, prin
îndrăzneală, măreţie şi
frumuseţe. Şi aici, la
poalele Ceahlăului, ca
pretutindeni, frumuseţea
şi măreţia s-au îmbinat cu
utilul. Apele zăgăzuite
poartă în ele lumini de
luceferi şi izvor de belşug.
Va fi oare turist care să
nu se emoţioneze numai
la gîndul ca pripoarele
Ceahlăului sînt scăldate
de ape pe o întindere de
34 km ? Lată pe alocuri
de 2 km, oglinda calmă a
apelor este brăzdată de
şalupe şi remorchere, iar
bărcile cu vele îşi desfac
pînzele în adierea vîntului
de munte. Complexitatea
şi frumuseţea
Obiectivelor au
transformat Ceahlăul
într-un centru turistic de
mare atracţie.
Primăvara admirăm pe
Ceahlău tabloul
strălucitor al poienilor de
pe bordura lacului
dimprejurul masivului.
Viaţa ţîşneşte
pretutindeni. Fructele de
merişor scînteiază în
soare, alături de peticele
de omăt care au mai
întîrziat pe platou. Pe
stîncile dezgolite apar
colonii întregi de
saxifrage roşii. La fiecare
pas descoperi privelişti
neaşteptate. Acest
sentiment îl va trăi fiecare
turist care, după ce
parcurge spre Ocolaşe
potecile împădurite, pline
de bolovani şi pietriş, va
trece în ţinutul păşunilor
alpine.
Există în Ceahlău şi o
sărbătoare a muntelui. În
mijlocul verii, după
secerişul grîului, la 6
august, tineri şi bătrîni,
femei şi copii din toate
satele vecine urcă de cu
seară potecile muntelui.
Ei rămîn peste noapte sub
cetina brazilor sau prin
poieni, unde aprind
focuri, cîntă şi se
ospătează. În zorii zilei,
se îndreaptă cu toţii spre
Toaca, în aşteptarea
răsăritului de soare.
Nimeni nu cutează să
tulbure liniştea pînă cînd
zorile nu prind a miji la
răsărit. Toţi aşteaptă în
tăcere să zărească
soarele. Imensul nimb
apare curînd, ca de
obicei.
Bătrînul Ceahlău se
înalţă şi el încet, tăcut şi
semeţ din marea de ceţuri
retrasă tot mai adînc în
văile din jur. Pe fruntea
lui brăzdată se odihnesc
astfel primele raze ale
soarelui, ieşit din
abureala dimineţii,
trezind la viaţă toată
firea. De neuitat vor
rămîne în amintire
turiştilor care au urcat pe
Ceahlău răsăritul şi
asfinţitul soarelui.
Complet izolat de ceilalţi
munţi, Ceahlăul domină
de jur împrejur întreaga
zare. Scrutînd zarea, te
umpli de măreţie, ţi se
pare că întreaga fiinţă
capătă forţe noi trase din
seva bătrînului Ceahlău,
această cetate străveche
şi mîndră.
 Parcă niciunde, ca pe
Ceahlău, tabloul
vegetaţiei bogate pe
timpul verii nu are atîta
armonie, cum niciunde ca
pe Ceahlău, toamna nu
întîlneşti o simfonie mai
amplă a nuanţelor ei
specifice. La poale,
pădurile de fag foşnesc în
rugina de toamnă, în timp
ce sus, pe Poliţe şi în
balcoanele de pe abruptul
Ocolaşului Mic, crinii se
pregătesc pentru marea
sărbătoare a culorilor. In
acele zile Ceahlăul
înfloreşte, parcă se
împodobeşte pentru
ultima oară înainte de
sosirea zăpezilor.
Iarna cuprinde în
împărăţia tăcerii sale
pădurile nămeţite, apele
se furişează sub gheţuri,
iar glasul firii
încremeneşte. Urşii au
pornit de mult spre
bîrlogul din care nu vor
ieşi decît o dată cu
venirea primăverii.
Numai ciutele îşi fac loc
pe potecile turiştilor, din
Piciorul Răchitiş spre
conurile de brad
preferate din pădurile de
conifere. Dar iată că din
nou glasul piţigoilor
prevesteşte venirea
primăverii; din nou
cocoşii de munte vin la
„bătaie" în tîrlele de pe
Ocolaşul Mic. Din nou
primăvara se aşterne în
glasul apelor, în ciripitul
păsărilor, în coloniile
primelor flori din Poiana
Stănilelor, de pe stîncile
Ocolaşului şi de pe
vîrfurile Toaca, Panaghia
şi Piatra Lată.
Acum turiştii împînzesc
potecile care în timpul
iernii au fost umblate de
grupuri de schiori sau de
turişti temerari ai
muntelui.
*
* *
In dorinţa de a oferi
amatorilor de turism un
ghid practic, sistematic şi,
în limita posibilităţilor,
complet, am structurat
materialul după cum
urmează:
Cadrul natural al
muntelui îl prezentăm în
prima parte a cărţii. Sînt
cuprinse şi îndrumări
pentru pregătirea
excursiei, cunoştinţe
necesare drumeţului
pentru a se putea înţelege
cu muntele, cu capriciosul
Ceahlău. Această parte te
va ajuta pe munte, să poţi
delega multe probleme de
floră şi faună, vei înţelege
vîrsta şi obîrşia pietrelor,
a stîncilor, a calcarului, a
conglomeratelor şi a
celorlalte roci.
In partea a doua sînt
arătate căile de
apropiere, pornind din
cele patru unghiuri de
ţară. Şi pe parcursul lor
am indicat tot ceea ce ar
interesa pe un călător,
dîndu-i posibilitatea să-şi
înmulţească cunoştinţele.
Partea a treia începe
cu o prezentare a
cabanelor Ceahlăului şi
cuprinde în continuare
descrierea potecilor
grupate pe versante în
ordinea nord-est-sud-vest.
Descrierea aceasta nu
este amplă, lăsînd
fiecărui turist libertatea
să culeagă singur
impresii. Prinzînd firul
potecilor care duc spre
locurile cele mai
frumoase ale muntelui,
turiştii se vor descurca
uşor, avînd la îndemînă
scurtele îndrumări din
cuprinsul acestei cărţi.
Spre sfîrşitul lucrării,
amintim şi de cîteva
trasee tehnice alpine, cele
mai cunoscute şi mai
atractive.
In încheierea lucrării,
adresăm viitorilor
drumeţi cîteva sfaturi
care au ca scop să facă
excursiile cît mai izbutite
şi să-i ajute pe turişti să
guste cît mai deplin
farmecul drumurilor din
Ceahlău.
Fiind conştienţi de
faptul că nu am reuşit să
satisfacem toate
exigenţele, sperăm totuşi
că am alcătuit o lucrare
care să fie de folos
iubitorilor de turism.
 PARTEA I

SCURTĂ
PREZENTARE
GEOGRAFICĂ

Carpaţii romîneşti îşi

unduiesc culmile pe
teritoriul ţării, în chipul
unui arc de cerc,
închizînd la mijloc
podişul Transilvaniei.
Această centură muntoasă
carpatică, după poziţia ce
o are faţă de podişul
transilvan, se împarte în
trei ramuri: Carpaţii
Orientali său Răsăriteni,
continuaţi cu Carpaţii
Meridionali sau Sudici,
iar în vest, Carpaţii
Occidentali care
completează şirul acesta
muntos. Cea mai întinsă
arie muntoasă din cele
arătate mai sus o
alcătuiesc Carpaţii
Orientali. Ei îşi
desfăşoară culmile din V.
Tisei pînă în V. Prahovei,
pe o lungime de peste 400
km. Orientaţi mai întîi de
la nord-vest la sud-est,
pînă în munţii Vrancei, ei
îşi schimbă brusc direcţia
în continuare spre vest,
pînă ce întîlnesc Prahova.
Pe toată întinderea lor,
Carpaţii Orientali îmbracă
aspecte din cele mai
variate. De la nord la sud,
ei se despart în trei grupe:
grupa nordică pînă la
curmătura Bîrgău-Dorna-
Mestecăniş; de aici, spre
sud, pînă în V. Oituzului,
se întinde grupa centrală,
cunoscută şi sub numele
de Carpaţii Moldovei, iar
ultima grupă, pînă în V.
Prahovei, o alcătuiesc
Carpaţii de curbură.
Ceahlăul aparţine grupei
Carpaţilor moldoveneşti.
El reprezintă masivul cel
mai înalt din această
parte, al cărui vîrf „parcă
ar fi mai înalt decît norii",
cum arăta Dimitrie
Cantemir, cu două veacuri
şi jumătate în urmă.
Ocupînd partea loc
centrală, Ceahlăul ocupă
centrul de comandă al
turismului moldovenesc,
pe locul unde se întretaie
cele mai importante
drumuri transcarpatice,
unele care urmează V.
Bistriţei, iar altele care
vin, fie pe V. Bicazului,
de la Gheorghieni, fie pe
V. Bistricioarei, dinspre
Borsec - Topliţa, trecînd
1
prin pasul Tulgheş . De o
1
C. Giurcăneanu, Cîteva aspecte ale turismului în R.P.R., Natura, nr. 3, 1956.
parte şi alta, Ceahlăul este
deservit şi de două căi
ferate, una care vine pînă
la Bicaz şi cealaltă prin
Gheorghieni-Topliţa.
Dacă mai adăugăm şi
faptul că el se află în
apropierea altor obiective
turistice de mare
însemnătate ca: staţiunile
Lacul Roşu şi Borsec,
precum şi cunoscutele
Chei ale Bicazului, ne
dăm seama că puţine
masive se bucură de
avantaje de poziţie atît de
favorabile.
Poziţia masivului
Ceahlău este determinată,
cu aproximaţie, de
următoarele coordonate
geografice: 25°50' long.
est. şi 46°56' lat. boreală.
În ansamblul
Carpaţilor Moldovei,
Ceahlăul se
individualizează perfect
nu numai prin înălţimea şi
masivitatea sa, ci şi prin
limitele sale geografice
care îl desprind precis de
munţii vecini. Trei văi
adînci şi late încing
Ceahlăul din trei părţi:
Bistricioaira, Bistriţa şi
Bicazul, iar V. Pintecului
şi V. Bradului închid
centura la apus. În sud,
Pîrîul Bicazului şi Pîrîul
Bradului, pe valea căruia
urcă poteca marcată cu
bandă albastră, pînă la
confluenţa cu Bistra
Mare, despart masivul
Ceahlău de munţii
Tarcăului. Spre vest, către
Culmea Giurgeului, limita
ar putea fi stabilită pe V.
Bistra Mare (pînă la
confluenţa cu Bistra
Mică), iar de aici peste
curmătura Pintecului,
culmea Chicera (1324 m)
şi pe Pîrîul Pintecul pînă
la confluenţa cu
Biistricioara. V.
Bisitricioarei desparte
Ceahlăul de masivul
Grinţieşului. În fine,
limita de nord-est şi est o
alcătuiesc apele lacului de
acumulate al
hidrocentralei şi V.
Bistriţei de la Călugăreni
pînă la Bicaz. Patru poteci
marcate urcă Ceahlăul din
V. Bistriţei şi se îndreaptă
spre cele trei cabane
ridicate pe versantul nord-
estic. În această parte,
Ceahlăul se învecinează
pe partea stăngă a lacului
cu Culmea Stînişoara.
Fig 01
 Limitele de mai sus
cuprind într-o centură
suprafaţa masivului de
2
250 km , conturîndu-i o
formă circulară de cetate,
din mijlocul căreia se
înalţă cîteva stînci, care
alcătuiesc de fapt punctul
de convergenţă a
itinerariilor peste munte,
fiind piscurile cele mai
semeţe ale acestuia. Aşa
răsare, „ca din pamînt",
înălţimea cea mai mare,
Vf. Toaca (1904 m), apoi
Vf. Panaghia, Vf.
Ocolaşul Mare (1857 m),
Ocolaşul Mic şi alte
vîrfuri şi ţancuri a căror
înălţime medie nu
depăşeşte 1820 m. De aici
îşi trag izvoarele toate
văile care taie radiar
masivul. Ceahlăul
alcătuieşte o perfectă
individualitate
hidrogeografică.
Din cele relatate mai
sus, reţinem faptul că, în
ansamblu, masivul
Ceahlăului este construit
din două nivele de relief:
unul inferior, care ocupă
cea mai mare parte a
muntelui şi care se
menţine la o altitudine de
1200-1350 m şi unul
superior, care se înalţă cu
500-600 m deasupra. În
chipul unor povîrnişuri
abrupte, stîncoase,
ocupîrui, cum am văzut,
centrul masivului.
Culmea Ceahlăului o
formează un pod vălurit la
circa 1700-1800 m alt.
Spre sud, aceasta e
dispusă în două trepte
formate de Ocolaşul Mare
şi Ocolaşul Mic. Pe rînd
apar vîrfurile mai răsărite
ale muntelui: Toaca,
Panaghia, mai măruntă,
Lespezi, Bîtca
Ghedeonului şi Ocolaşul
Mare. Vf. Toaca (1904 m)
şi Vf. Ocolaşul Mare
(1857 m) sînt cele două
puncte mai înalte ale
Ceahlăului. De lîngă ele,
privirile se pierd peste
valurile munţilor care se
ridică şi se lasă în
ondulări domoale.
Privit de pe oricare
drum de acces, Ceahlăul
impresionează prin cele
două vîrfuri mai răsărite.
Deasupra acestor vîrfuri
poposeşte adesea cîte un
nor călător. Este cel mai
obişnuit tablou al
masivului văzut de la
distanţă. Chiar în cele mai
senine zile, fruntea
bătrînului Ceahlău este
învelită în perdeaua de
argint a ceţurilor. La sud
de Toaca se întinde
platoul acoperit cu păşuni
alpine, pînă în marginea
pridvorului Ocolaşului
Mare. Terasele
Ocolaşelor par două
trepte uriaşe din care se
desprinde, pe la mijlocul
lor, treapta intermediară,
precum şi Colţul din
Ocolaşul Mare, numit „La
Pavilion", care se vede de
la mari depărtări.
Din curmătura Pietrei
Late sau din muchia
Ocolaşului Mare, de pe
Detunate, de pe Piciorul
Şchiop, priveşti cînd
tabloul sever şi
înfricoşător al
afundurilor, cînd profilul
blînd, plin de lirism şi
poezie, al acelor statui
dăltuite de vreme, care şi-
au ales drept soclu
covorul odihnitor al
păşunilor alpine. Pe
platou zăreşti urmele
luptei îndîrjite dintre rocă
şi agenţii externi (ploaia
şi vîntul), încrustate adînc
pe fiecare stîncă răzleaţă.
Ceahlăul este neîntrecut
prin frumuseţea formelor
arhitectonice care
predomină în tot locul.
Între Toaca şi Ocolaşe se
află „Fîntîna", de care
trebuie să amintim,
deoarece e centrul turistic
al masivului Ceahlău, nu
de ieri, de azi, ci de foarte
multă vreme1. Aici este
răscrucea tuturor
drumurilor care urcă pe
Ceahlău, iar dacă unele
poteci nu ajung direct
pînă în acest punct, la
„Fîntîna Rece", cum i se
spune, ele se unesc cu
altele mergînd spre acest
loc de popas.
Fig 02..06
Dar tot aşa cum
privirile aleargă de pe
1
In anul 1906, marele admirator al Ceahlăului, Gh. Panu, a ridicat o colibă lîngă
Fîntîna Rece. E primul adăpost turistic construit pe Ceahlău.
culmea muntelui pînă în
Transilvania ori
Bucovina, pînă la Piatra
Neamţ şi Roman, tot
astfel şiroaiele de apă au
pornit într-o zi prin cutele
ieşite din zbuciumul
pămîntului. Transformate
în torenţi, au adîncit
„jgheaburile" care
coborau de sub buza
platoului, dintre care
„Jgheabul lui Vodă",
„Jgheabul Armenilor",
„Jgheabul cuTurnu",
„Jgheabul cu Hotaru" etc.
sînt destul de des întîlnite
în literatura turistică a
Ceahlăului, între văile
care se deschid radiar,
coborînd către centura
muntelui, sînt prinse apoi
culmi numite „obcine",
nişte spinări de munte cu
pantă domoală, proptite
de „picioare", care, ca
nişte contraforturi de
cetate, sprijină muntele
coborînd relativ iute spre
baza lui.
De sub Piatra Lată, către
nord, porneşte o muchie
numită „Bîtca
Fîntînelelor"; pe versantul
ei estic se află cabana „7
Noiembrie". Bîtca
Fîntînelelor se continuă
cu Piciorul Humăriei, care
se sprijină cu partea lui
inferioara tocmai în V.
Bistriţei. Această culme
este cuprinsă între valea
Pîrîului Schitu, o vale
puternic aluvionată şi
valea Pîrîului Răpciuni.
 Coborînd către nord-
est, dar plecînd tot de sub
Piatra Lată se desprinde
Obcina Ţiflicului, care se
continuă cu Piciorul
Ţiflicului, conturat de
Pîrîul Şasea şi Pîrîul
Ţiflicului; Piciorul Lat e
între Pîrîul Ţiflicului şi
Pîrîul Ciribuc. Mai
departe, Bîtca Ciribuc
(1160 m) se continuă la
nord-est cu Bîtca
Strigoaei (1072 m) şi apoi
cu Obcina şi Piciorul
Verdelui care se propteşte
în marginea lacului de
acumulare. Către sud-est,
desprinzîndu-se dintre
Piatra Lată şi Panaghia,
coboară Piciorul
Sihastrului pe stînga
Pîrîului Izvorul Alb. Din
Piciorul Sihastrului se
ramifică apoi, către est,
Piciorul Piatra Lupilor şi
Piciorul „În Cioate",
tăiate la mijloc de Pîrîul
Piatra Lupilor. Mai la sud,
pornind din dreptul
Lespezilor (cabana
Dochia) şi mergînd către
est, se află platforma
Detunatei, care coboară
pe o altă „treaptă" - Piatra
cu Apă - legată prin
Piciorul Răchitiş cu Şaua
Baicului (Curmătura
Lutul Roşu). Această să
separă V. Izvorul Alb de
V. Izvorul Muntelui.
Din Şaua Baicului -
Curmătura Lutul Roşu -
se îndreaptă către est
Bîtca Chica Baicului, care
se continuă cu Piciorul
Baicului şi mai departe cu
Piciorul Secu. Tot de aici
se desprinde Obcina
Horştei care desparte V.
Pîrîului Secu de V.
Izvorul Muntelui. Dintre
Ocolaşul Mare şi
Ocolaşul Mic, coboară
către est Piciorul Scurt
între Pîrîul Izvorul
Muntelui şi Pîrîul
Armenilor sau al
Maicilor, cu pitorescul
Jgheab al Armenilor.
 De sub Ocolaşul Mic
porneşte tot către est
Piciorul Maicilor, şi mai
departe, Bîtca Popii şi
Piciorul Popii; această
culme separă V. Izvorul
Muntelui de V. Pîrîului
Furciturei. Către sud, de
sub Turnul lui Budu,
masivul stîncos se
continuă prin Poiana
Văratec cu Vf. Văratec
(1363 m), de unde terenul
coboară prin Piciorul
Negrei pînă în Pîrîul
Neagra Mare. Din
Văratec către sud-est se
ridică Obcina Pietrei
Arse, care separă V.
Pîrîului Furciturei, de V.
Pîrîului Neagra Mică.
Obcina Pietrei Arse se
întîlneşte în Vf. Secuiesc
(1236 m) cu dealul
Duboasa (1047 m), care
porneşte direct dinspre
sud, din V. Bicazului.
Acest deal desparte V.
Negrei de V. Taşca.
 Din Vf. Secuiesc se
întind către nord-est o
serie de culmi care separă
Obîrşia Văii Taşca şi
Hamzoaia de V.
Furciturei şi de V. Izvorul
Muntelui. La un moment
dat, aceste culmi îşi
schimbă brusc orientarea,
îndoindu-se cu 90° în
direcţia sud-est şi se
continuă cu Muntele Sima
(1147 m), pînă în V.
Bicazului prin stînga
Pîrîului Hamzoaia. Între
Pîrîul Hamzoaia şi Pîrîul
Taşca se ridică Dealul
Runcu - (978 m).
De sub Turnul lui
Budu, se îndreaptă către
sud-vest Bîtca Neagră
(1389 m) şi Obcina
Chiliei. Obcina Chiliei se
întinde mult către sud,
pînă în Vf. Verde (1304
m), de unde coboară mai
multe „picioare", fie către
est în V. Negrei, fie către
sud în V. Bicazului său a
Chişirigului, fie către sud-
vest în V. Bradului. Din
Ocolaşul Mare porneşte
spre sud-vest Piatra Sură
(1352 m), separată de
Bîtca Neagră prin Pîrîul
Stănilelor; se continuă cu
Piciorul Piatra Sură care
este legat printr-o şa de
Piciorul dintre Bistre
(1274 m). Acesta, aşa
cum arată de altfel
numele, separă cele două
Bistre: Bistra Mică la sud
şi Bistra Mare la nord.
 La vest de Ocolaşul
Mare coboară Jgheabul
lui Vodă pînă în
Curmătura Stănilelor,
apoi urmează şaua care
desparte Bistra Mare de
Pîrîul lui Martin. De aici,
tot către vest, între Bistra
Mare şi Pîrîul Larg se află
Piciorul cu Strungile
(1327 m). Din şaua care
desparte Bistra Mare de
Pîrîul lui Martin (la vest
de Curmătura Stănilelor),
către nord-vest, se
continuă Obcina Lacurilor
(1328 m) din care se
desprind mai multe
ramuri: la sud-vest
Obcina Tablei (1261 m),
între Pîrîul Bistra şi Pîrîul
Călugărului; la vest
Dealul Tîrşoasa (1198 m)
şi Piciorul Tîrşoasei, între
Pîrîul Călugărului şi
Pîrîul Suricu; la nord
Piciorul Calului între
Pîrîul lui Martin şi Pîrîul
Slatinei.
 Din Dealul Tîrşoasa
către nord, pînă în Bîtca
Plopilor (1168 m), se
întinde Obcina Tîrşoasei;
din Bîtca Plopilor către
nord-est, prin Leurdiş şi
Rotunda (1168 m), se
continuă Obcina Boiştei,
care se termină deasupra
satului Bistricioara, cu
Vf. Muntelui (1078 m).
Această culme, de la
Tîrşoasa la Vf. Muntelui,
separă V. Bistricioara de
V. Slatinei, continuată cu
Pîrîul Schitu de care am
amintit. La nord-vest de
Ocolaşul Mare, prin
Sănuni, coboară Piciorul
Şchiop (1693 m), între
Pîrîul lui Martin şi Pîrîul
Rupturii. Pe Pîrîul
Rupturii se află cascada
Duruitoarea, punct de
atracţie pentru turişti.
La sud-vest de Vf.
Toaca, spre apele
Duruitoarei, se ridică
Piatra Ciobanului. Tot din
Toaca, dar spre nord-vest,
paralel cu Piciorul
Şchiop, coboară Piciorul
Crestăturii care se pierde
în vale prin Piciorul
Pocnii şi Piciorul lui
Bucur. Din Piatra Lată
către nord-vest coboară,
la fel de zimţat ca şi
Piciorul Crestăturii,
Piciorul Pietrei Late care
se continuă în partea
inferioară, de-a lungul
Pîrîului Nicanului, către
mănăstirea Durău, cu
Piciorul Odăii.
 Se încheie aci scurta
prezentare a muntelui pe
care îl vei cunoaşte
amănunţit urmînd potecile
răsfirate peste toate aceste
obcine, bîtci, picioare şi
văi pe care numai le-am
amintit acum. E
caracteristic faptul că firul
aceleiaşi ape pe lungimea
lui poartă numiri diferite
(Pîrîul lui Budu se
continuă cu Pîrîul Neagra
Mare), sau de la
confluenţa a două pîraie
diferite pîrîul unit poartă
în continuare cu totul alt
nume (Pîrîul Slatinii se
uneşte cu Pîrîul Martin şi
formează în jos Pîrîul
Schitului).
De asemenea, este
caracteristică în Ceahlău
terminologia geografică
populară şi o toponimie
de multe ori ciudată. Să
nu mai amintim de bîtcile
Ceahlăului, acele vîrfuri
rotunjite, să nu mai
revenim nici asupra
obcincilor şi picioarelor.
Şaua unui deal sau munte
e recunoscută de localnici
mai uşor cînd le vorbeşti
de curmătură. Cascada e
mai degrabă „duruitoare",
iar jgheabul e cunoscut
sub numele de „jigău".
În partea inferioară a
Obcinei Horştei se află
Piciorul Ciuncilor, un
nume rar întîlnit.
Localnicii numesc „dune"
sau „ciung" dealul fără
vîrf, iar ciungar arborele
fără vîrf său frînt de
vînturi. Toate aceste
curiozităţi fac parte şi ele
din comorile Ceahlăului,
puţin cunoscute, pe lîngă
care nu trebuie să treci
nepăsător.

SCURTĂ
PREZENTARE
1
GEOLOGICĂ

Urcînd potecile
Ceahlăului, drumeţul are
prilejul să admire
1
Capitol întocmit de prof. I. Băncilă.
priveliştea care se
deschide larg peste munţii
din jur şi posibilitatea de
a observa alcătuirea
internă a muntelui. În
adevăr, această alcătuire
apare în nenumăratele
spinări de piatră care
răzbat printre ierburi şi
copaci, în pereţii abrupţi
şi goi care mărginesc
platoul înalt; apare în
stîncile albe care se înşiră
la baza platoului, ca
podoabele pe un brîu, şi
în jgheaburile adînci pe
care pîraiele le-au săpat.
Ce tipuri de roci sînt
acestea pe care le
întîlneşti la tot pasul,
datorită căror procese s-
au strîns ele într-o
cantitate aşa de mare şi s-
au dispus într-o ordine aşa
de strînsă; ce fel de
materiale compun
muntele în adîncime,
dincolo de partea expusă
vederii şi ce se poate şti
despre etapele prin care s-
a ajuns la relieful
impresionant de azi ? în
isfîrşit, ce legătură este
între masivul înalt al
Ceahlăului şi munţii mai
mărunţi din jur şi care
este particularitatea lui în
vasta întindere muntoasă,
care îl înconjoară ?
La astfel de întrebări şi
la altele asemănătoare,
care se pot naşte firesc în
mintea iscoditoare a
omului, poate dă răspuns
geologia, ştiinţa care
cercetează mineralele şi
rocile din care este
formată scoarţa
pămîntului şi care caută,
totodată, să stabilească
evenimentele care s-au
petrecut la suprafaţa şi în
interiorul acesteia, de la
formare şi pînă azi.
Timpul în care se cuprind
diferitele evenimente s-a
dovedit a fi foarte lung,
de ordinul sutelor de
milioane de ani, dar, pe
baza urmelor lăsate de
organismele vechi
(fosile), el a putut fi
împărţit în ere - perioade -
epoci, cu durate mai mici.
Acestea ne ajută să fixăm,
cu relativitatea inerentă,
unele evenimente înaintea
sau în urma altora.
Plecînd de la
considerentele de mai sus,
să părăsim, pentru
moment, orizonturile
largi, atrăgătoare, ale
Ceahlăului şi să privim la
unele amănunte legate de
structura lui.
Rocile care alcătuiesc
masivul Ceahlău sînt
variate, dar toate se
cuprind în aceeaşi
categorie mare de roci
sedimentare, iar dintre ele
predomină rocile
sedimentare detritice,
adică născute prin
redepunerea unui material
care a fost ros din alte
roci, preexistente
(detritus). După
dimensiunile
sfărîmăturilor, rocile
detritice cuprind marne,
argile, gresii,
conglomerate. Marnele şi
argilele sînt constituite
din fragmente prea mici
pentru a se distînge cu
ochiul liber. În marne se
cuprinde un procent mai
mare de carbonaţi şi
pentru aceasta fac
efervescenţă cu un acid.
Argilele au procent mic
de carbonaţi şi nu fac
efervescenţă. Gresiile sînt
constituite din fracţiuni
mai mari, care se simt la
pipăit şi uneori se pot
vedea cu ochiul liber şi
totdeauna cu lupa.
Conglomeratele sînt
constituite din fracţiuni
mai mari de 2 mm şi care
pot ajunge uneori
Ia metri. Fiecare fragment
este bine rotunjit, poate fi
desprins şi studiat separat.
Legătura dintre fragmente
este făcută printr-un aşa
numit ciment, care de fapt
este o gresie, marnă,
argilă sau depunere de
CO3Ca. În totalitate,
conglomeratul se
aseamănă cu un beton rău
sortat.
Rocile detritice, cu
numeroase variaţii de
aspect, au răspîndire mare
nu numai în Ceahlău, ci în
toţi Carpaţii Răsăriteni,
unde constituie o zonă
continuă din Bucovina
pînă în Muntenia. După o
expresie utilizată în Alpi,
s-a adoptat pentru aceasta
numele de zona flişului1.
Ceahlăul este situat în
jumătatea vestică sau
internă a flişului din
bazinul rîului Bistriţa. În
partea mai joasă a
masivului, care poate fi
observată spre fundul
văilor Schitul, Izvorul
Alb, Izvorul Muntelui,
Neagra, predomină
marnele de culoare
cenuşie cu intercalaţii de
1
De la expresia Fliess-stein = pietre care curg.
gresii fine, de aceeaşi
culoare.
În partea mijlocie a
masivului, pe care o poţi
observa mai bine pe
interfluviile văilor
deschise spre Bistriţa,
predomină gresiile cu
bobul mare şi cu mulţi
fluturaşi de mică
(muscovit).
În partea mai înaltă a
Ceahlăului, care începe
cam de la 1400 m,
predomină
conglomeratele, care pe
alocuri au bobul mic, iar
pe alte locuri, mare sau
foarte mare, formînd
bancuri de mai mulţi
metri şi avînd tare
intercalaţii grezoase.
Conglomeratul constituie
pereţii abrupţi care
înconjoară spre E şi S
cele două trepte ale
masivului, denumite
Ocolaşul Mare şi
Ocolaşul Mic, Tot ele
constituie cele două
proeminenţe denumite
Toaca şi Panaghia, cum şi
micul masiv Piatra Sură,
situat în partea de sud-
vest a masivului (vezi
schiţa geologică).
Dispoziţia în etaje,
adică marne cu gresii,
gresii şi apoi
conglomerate, este
caracteristică nu numai
masivului Ceahlău, ci şi
altor masive din zona
internă a flişului, cu care
Ceahlăul este frate bun:
Hăghieşul şi Stînişoara de
la S şi N de V. Bistriţei,
Giucaş - Zăganul de la SE
de V. Buzăului, Pentru
toate aceste masive,
prezenţa mai întinsă a
conglomeratelor
constituie nota
caracteristică. Datorită
conglomeratelor, relieful
devine impunător, trecînd
mult peste înălţimile din
jur. În aceste condiţii, o
analizare mai de aproape
a conglomeratelor ne
poate ajuta să înţelegem
natura geologică a
Ceahlăului.
Fig 07
Într-adevăr, se poate
constata că fragmentele
din conglomerate sînt
constituite din roci
variate, între care:
calcare, dolomite, gresii,
şisturi cristaline şi chiar
roci eruptive (diabaze şi
graniţe). Un observator cu
mai multă experienţă şi
care a cercetat mai
îndelung alcătuirea
geologică a Carpaţilor
Răsăriteni, îşi poate dă
uşor seama că toate aceste
roci îşi au originea în
partea centrală a acestor
munţi, în regiunea
Tulgheş - Cheile
Bicazului. Rotunjirea, în
general bună, a
fragmentelor ne arată că
ele au fost cărate de ape,
iar dimensiunile, în
general, mari ne arată că
distanţa de transport nu a
fost totuşi prea depărtată.
Alterarea relativ uşoară a
cimentului care reuneşte
diferitele fragmente de
roci face ca bancurile de
conglomerate să fie roase
adînc şi să dea loc la
pereţi abrupţi, care de
departe şi de aproape dau
măreţie peisajului din
Ceahlău şi semenilor lui
amintiţi.
O particularitate
importantă a
conglomeratelor este că,
spre partea bazală,
cuprind mai multe stînci
mari de calcar alb. Pe
locurile unde
conglomeratele au fost
mai intens erodate,
calcarele au rămas în
relief, ca nişte turnuri de
cetate adînc roase de
vreme. Între acestea este
şi bine cunoscuta Piatră
cu Apă, pe lîngă care
trece poteca nr. 10,
marcată cu bandă
albastră, care din Izvorul
Muntelui - peste Lutul
Roşu - urcă spre cabana
Dochia. Cercetări
migăloase au dovedit că
în stîncile de calcar se
găsesc resturi ale unor
organisme marine,
obişnuite să trăiască în
îngrămădiri mari, în
condiţii asemănătoare
1
recifelor actuale. În afară
de schelete de corali, în
calcare s-au mai
identificat resturi de
1
Recife - formaţie de stînci submarine clădite de organisme (corali, alge etc.), care
trăiesc sub formă de colonii în apele mărilor calde şi care secretă carbonat de calciu.
scoici, melci şi crustacee
(raci).
Considerate în
totalitate, conglomeratele
evoca condiţiile unei mări
în care, într-o zonă mai
scufundată, se strîngeau
mari cantităţi de
pietrişuri,şi bolovănişuri
şi în care, pe locuri mai
ferite, se dezvoltau tufe
(pîlcuri) de corali, iar
printre ele şi în jurul lor,
scoici şi melci cu ţesutul
gros, în timp ce
sumedenie de crabi îşi
procurau hrana pe seama
celor mai slabi său din
cadavre. Părţile tari,
calcaroase, secretate de
aceste animale
îngrămădite de sute de
mii de ani, au fost
îmbrăcate, în cele din
urmă, în masele crescînde
de pietriş şi bolovani, s-au
compactizat prin apăsare,
dizolvare şi redepunere,
pentru a forma stîncile de
calcar, pe care, după o
lungă serie de prefaceri,
eroziunea le-a scos la
iveală.
Prezenţa
conglomeratelor ne mai
dă posibilitatea să
separăm zona geologică a
Ceahlăului de cele care se
situează la est şi vest.
Astfel, la est de o linie
care trece în direcţia NS,
prin curmătura Lutul
Roşu (situată între
pîraiele Izvorul Muntelui
şi Izvorul Alb),
predomină marne cenuşii
şi gresii, cum sînt cele din
dealurile Ciribuc, Baicu şi
Sasu, iar pe o fîşie
îngustă, situată chiar pe
curmătură, apar mame şi
argile roşii, de unde vine
şi numele curmăturii -
Lutul Roşu.
În partea opusă, la vest
de o linie care trece tot în
direcţia N-S de curmătura
La Lacuri (situată între
fundul Pîrîului Martin şi
fundul Pîrîului Bistra),
predomină gresiile
calcaroase, marnele şi
marno-calcarele. Acestea
din urmă constituie o
materie primă penbru
ciment şi sînt exploatate
în acest scop într-o carieră
mare la Ţepeşeni, pe V.
Bicazului. Ele fac parte
din aşa-numltele straturi
1
de Sinaia , care sub forma
unei fîşii neîntrerupte se
întind din Bucovina pînă
în Muntenia, în imediata
vecinătate a sîmburelui de
1
Stratele de Sinaia şi-au luat numele de la localitatea unde sînt mai dezvoltate.
şisturi cristaline, care
constituie axa centrală a
Carpaţilor Răsăriteni.
După cum am amintit,
Masivul Ceahlău,
împreună cu regiunile
învecinate la vest şi est, se
cuprinde în zona internă a
flişului carpatic. Spre vest
de această zonă terenurile
sînt constituite mai ales
din şisturi cristaline, peste
care stau petice de
dolomite, calcare,
conglomerate ş.a., adică
întreg ansamblul de roci
care apare în regiunea
Dămuc-Bicaz-Chei-
Gheorghieni. Linia care
desparte şisturile
cristaline de fliş taie V.
Bistricioarei în dreptul
satului Grinţieşul Mic şi
V. Bicazului, puţin mai la
vest de Gura Dămucului.
Spre răsărit, flişul
intern este mărginit de o
fîşie îngustă, orientată N-
S, în care apar argile
şistoase negre, gresii tari
megre şi, mai rar, argile
roşii şi verzi. Acestora li
s-a dat numele de strate
de Audia sau, mai simplu,
şisturi negre. Ele intră în
regiune pe la gura văii
Hangu şi coboară spre
Secul-Buhalniţa. Aci fac
o retragere bruscă de cca.
4 km spre V, după care se
continuă către S, peste
Izvorul Muntelui spre V.
Bicazului, la Hămzoaia.
De la retragerea din V.
Secul, de sub şisturile
negre, se iveşte o zonă
geologică caracteristică,
constituită mai ales din
gresii. Pe această zonă s-a
construit barajul
hidrocentralei „V. I.
Lenin" de la Bicaz.
Cele de mai sus ne
lămuresc în linie generală
ce tipuri de roci iau parte
la alcătuirea masivului
Ceahlău, ca şi a regiunilor
imediat vecine, pe care
drumeţul este totdeauna
nevoit să le străbată,
pentru a ajunge pe platoul
înalt al muntelui. Astfel,
plecînd prin V. Izvorul
Muntelui, poteca nr. 10,
se merge cca. 7 km prin
regiunea cu gresii de
Tarcău, apoi 100-200 m
prin şisturi negre şi argile
roşii; urmează 3-4 km de
argile şi gresii cenuşii
pînă la Lutul Roşu, unde
apare o fîşie de cca. 200
m de argile roşii. La cca.
300 m de acestea, urcînd
pe piciorul muntelui, apar
gresii în straturi groase,
apoi, de la cota 1400,
conglomerate, la început
cu rare stînci de calcar
alb, între care am amintit
Piatra cu Apă, şi după
aceea, numai
conglomerate, pînă la
vîrful cel mai înalt (1904
m).
Coborînd spre Durău,
poteca nr. 2,
conglomeratele se menţin
pînă spre cota 1000, unde,
după o foarte îngustă fîşie
de gresii, întîlneşti
deodată strate de Sinaia.
Dacă cobori spre V.
Bistrei, fîşia de gresii se
lărgeşte şi straturile de
Sinaia apar abia la
confluenţa Văii Bistra
Mare cu Bistra Mică,
poteca nr. 23. Aceasta a
făcut să se dea numele de
strat de Bistra
complexului grezos şi
grezos-marnos, care apare
în V. Bistrei şi se
continuă spre sud, către
Chişirig. Aceeaşi lărgire a
straturilor de Bistra se
face şi spre N, către V.
Schitului şi Bistricioara
(vezi schiţa geologică).
Dacă în loc de Izvorul
Muntelui urci Ceahlăul
din V. Negrii (poteca nr.
20), traversezi
formaţiunile geologice pe
direcţia lor de dezvoltare
şi variaţia este mai mică.
Astfel, de la gura Negrii
treci prin gresii în
alternanţă cu marne pînă
spre fund, unde găseşti
rare petice de argile roşii.
Trecînd şi de acestea, intri
şi în regiunea cu marne şi
gresii de Ceahlău, apoi de
la cota cunoscută de 1400
m, apar conglomerate.
Privite din avion,
conglomeratele din
Ceahlău apar ca o farfurie
întinsă, cu marginile
zdrenţuite şi abrupte.
Aceste margini eşti nevoit
să le treci neapărat, de
oriunde ai veni şi de
aceea, numai pe anumite
poteci, te poţi urca pe
platou, De o parte şi de
alta, fundamentul
conglomeratelor este însă
diferit. Astfel, în timp ce
pe povîrnişul vestic treci
repede în straturi de
Sinaia, care sînt straturile
cele mai vechi din zona
flişului intern, pe
povîrnişul estic întîlneşti
argile roşii, care sînt
straturile cele mai noi din
această zonă.
 Din modul de
prezentare s-au constituit
dovezi pentru a se afirma
că, în faţa de est a
Ceahlăului, s-a produs -
cu multă vreme în urmă -
o mare ruptură, pe
suprafaţa căreia baza
formaţiunilor din
Ceahlău, purtînd în
spinare conglomerate, a
alunecat spre est,
acoperind o parte din
sedimentele
compartimentului din
faţă. Linia care marchează
la suprafaţă această
alunecare a fost denumită
linia Lutul Roşu, întrucît,
de regulă, în faţa ei apar
argile roşii.
Recunoaşterea pe teren
a diferitelor zone şi tipuri
de roci devine mai uşoară,
după examinarea schiţei
geologice pe care o
anexăm şi care se referă
la regiunea cuprinsă între
văile Bistoricioara, Bicaz
şi Bistriţa.
 Evoluţia geologică a
regiunii. Din cele de mai
sus reiese că Ceahlăul are
o alcătuire internă relativ
simplă. Istoria lui
geologică este totuşi
complicată, începutul
formării acestui munte, ca
a întregului lanţ al
Carpaţilor Răsăriteni, în
care se cuprinde, se aşază
în ultima perioadă a erei
mezozoice, numită
perioada cretacică, adică
într-un timp pe care cele
mai noi metode de
stabilire a vîrstei pe baza
radioactivităţii
elementelor din roci, ni-l
arată a fi de cca. 200
milioane ani. Cifra
aceasta impresionează şi
totuşi, prin comparaţie cu
alţi munţi, cum ar fi cei
din Dobrogea, Ceahlăul
este un munte tînăr !
Relativa tinereţe se face
evidentă prin înălţimea şi
prospeţimea reliefului, ca
şi prin păstrarea pe o
grosime respectabilă a
materialelor ce-l compun.
La începutul perioadei
cretacice, pe locul
munţilor de azi, se
întindea o mare avînd
spre est un ţărm variat şi
accidentat, iar spre vest
un număr de insule. Unele
din aceste insule se
eşalonau pe direcţia
generală NV - SE şi erau
alcătuite din roci mai
vechi, formate încă din
timpul erei paleozoice şi
mezozoice vechi, între
ţărmul de E şi reliefurile
insulare principale din
vest se găsea o zonă de
slabă rezistenţă, care în
cursul timpului s-a
scufundat treptat şi a
primit o mare cantitate de
materiale provenite în
primul rînd din
distrugerea coastelor şi, în
al doilea rînd, din
îngrămădirea unor
schelete de animale
marine. Zona Ceahlăului
cădea mai ales sub
influenţa reliefurilor
insulare, de unde apele
rodeau şi transportau
cantităţi mari de
sfărîmături mai fine sau
mai grosiere, care stau la
originea marnelor,
argilelor, gresiilor şi
conglomeratelor.
În prima parte a
perioadei cretatice, fundul
mării era destul de liniştit
şi de neted, astfel că pe
întinderea lui se depuneau
cantităţi mai mari de
nămoluri şi nisipuri fine.
Numai rareori se
acumulau pietrişuri
mărunte. Pe alocuri se
dezvoltau însă recife pe
care apele le spălau şi le
distrugeau, redepunîndu-
le sub forma unui nămol
calcaros foarte fin. Din
toate acestea a luat
naştere complexul de roci
care constituie straturile
de Sinaia.
 In timpul următor
(denumit în cronologia
geologică Baremian-
Apţian), fundul mării a
început să se mişte, iar, ca
urmare, să apară o serie
de creste şi albii
secundare. Crestele au
intrat sub acţiunea
distructivă a mării, iar
albiile au devenit locurile
de acumulare mai intensă
a fracţiunilor mici sau
mari, rupte din ţărmuri
sau din crestele
submarine. în acest timp a
luat naştere complexul de
roci care constituie
straturile de Bistra.
Într-un timp mai nou
(denumit Apţian-Albian),
deformarea bazinului
marin s-a accentuat şi în
acelaşi timp relieful
insular din vest s-a mai
înălţat. În aceste
împrejurări, eroziunea s-a
intensificat şi a făcut să se
transporte cantităţi mai
mari de nisipuri, pietrişuri
şi bolovănişuri. În acest
timp a luat naştere
complexul de roci care
constituie straturi din
Ceahlău.
Faza de acumulare
corespunzătoare zonei
Ceahlău s-a încheiat cu
depunerea
conglomeratelor. Faptul a
urmat atît din cauza
volumului mare de
imaterial depus - cca.
2500 m în grosime
normală - cît şi din cauza
unui proces de ridicare,
care a influenţat sectorul
vestic al marii carpatice
din acel timp. Datorită
acestei ridicări, apele au
fost împinse spre răsărit,
iar axa de maximă
adîncime s-a mutat din
zona Ceahlăului către
răsărit. În această albie
deplasată şi într-un timp
ceva mai nou decît cel
corespunzător
conglomeratelor de
Ceahlău (denumit în
geologie Vraconian-
Cenomanian) s-au
acumulat depozite în
general mai fine:
nămoluri calcaroase şi
argiloase, nisipuri şi
foarte rar pietrişuri
mărunte. Ele au dat
naştere grupului de roci
situate la est de Ceahlău,
pînă la fîşia de şisturi
negre. Spre sfîrşitul
acestei faze, cînd relieful
insular din V se erodase
mai mult şi cînd clima
pare să fi fost caldă şi
uscată, în bazinul marii s-
au transportat nămoluri
roşii. Un rest al acestora îl
găsim în argilele de la
Lutul Roşu.
Cu depunerea argilelor
roşii s-a ajuns la sfîrşitul
perioadei cretacice
(denumită senonian). Cu
încetul, fundul mării se
mută mai spre E, în timp
ce zonele vechi ele
acumulare ale flişului
intern se alătură în parte
regiunilor insulare mai
vechi.
Dacă omul ar fi existat
în acest timp al
Cretacicului şi ar fi putut
cerceta mai atent marea
carpatică, ar fi constatat
că în jumătatea de răsărit,
din cauza lipsei
curenţilor, apele erau
otrăvite şi pe fundul mai
întins se depunea un
nămol negru, asemenea
celui care se aşază azi pe
fundul Mării Negre sub
adîncimea de 180 m; din
acel nămol s-au născut
şisturile negre. Ca vîrstă,
acestea sînt paralele cu
straturile de Sinaia,
straturile de Comarnic şi
straturile de Ceahlău.
Deosebirea de aspect (în
termen propriu de facies)
este însă foarte mare şi se
datoreşte condiţiilor
complet diferite care au
existat în cele două
sectoare de mare. De o
parte, marea flişului
intern deschisă, aerată şi
afectată de mişcări ample,
de alta, marea şisturilor
negre, aproape închisă şi
lipsită de curenţi. Spre
sfîrşitul Cretacicului
domeniul flişului intern -
în care se situa regiunea
Ceahlău - este în cea mai
mare parte ieşit din apele
marine, în timp ce
domeniul flişului negru
tinde să devină sediul
unor mari prefaceri, care
ies însă din cadrul de care
ne ocupăm acum.
Modul de aşezare al
straturilor şi formarea
muntelui. Materialele
transportate în marea
cretacică, urmînd legile
gravitaţiei, s-au depus în
ordinea greutăţii. Cele
mai mari şi mai grele
înaintea celor mai mici şi
mai uşoare, în modul
acesta, pe fund s-au
format pachete mai mult
sau mai puţin omogene,
cărora li s-a dat numele
de straturi. Cum puterea
agenţilor de transport şi
starea de agitaţie a mării
au fost inegale în timp,
faze mai liniştite fiind
urmate de faze mai
agitate, depuneri de
materiale mai fine,
nămoluri, au alternat cu
depuneri de materiale mai
grosiere, nisipuri, uneori
pietrişuri şi bolovănişuri,
în mici cicluri care s-au
putut repeta de
nenumărate ori, pentru a
constitui stive de straturi,
cu grosimi de sute şi mii
de metri, aşa cum le
vedem azi în numeroasele
rosături care brăzdează
masivul Ceahlău. Prin
uscare şi presare,
materialele la început
inelegate s-au cimentat şi
au trecut în rocile pe care
acum le cunoaştem.
Fig 08 .. 13
Deşi aşezarea
straturilor a fost iniţial
orizontală, aproape
oriunde avem prilejul să
le examinăm, constatăm
că au o poziţie înclinată,
de obicei spre vest. În
părţile mai joase, pe
Izvorul Muntelui, Neagra,
Schitu, înclinările sînt mai
mari, peste 45°, iar în
părţile mai înalte,
descoperite, pe marginea
Ocolaşului Mare şi Mic,
ca şi pe platou, înclinările
sînt mai mici, de 15° -
25°. În alte locuri, cum
este la gura Văii Neagra,
straturile se prezintă cu
înclinări contrarii,
formînd un frumos
anticlinal, iar în alte
locuri, înclinările sînt
concentrice, formînd
sinclinale. Cel mai mare
sinclinal ocupă chiar
masivul propriu-zis al
Ceahlăului. Acesta nu
poate fi constatat de la
prima vedere, dar
examinat de pe una din
culmile mai îndepărtate,
de la sud şi mai ales
urmărind de jur împrejur
masa de conglomerate, se
constată că straturile se
ridică în aer din toate
părţile şi că nu au o
continuare în adînc.
Forma sinclinală a fost în
mare măsură deranjată
din cauza împingerilor
care au avut loc şi care au
făcut ca jumătatea de vest
să se aplece uşor peste
aceea de est.
 Un sinclinal mai mic,
puternic strîns, în care
straturile au ajuns aproape
verticale, îl formează
conglomeratele din Piatra
Sură. Acest masiv mic,
situat spre colţul de S-V
al Ceahlăului, se bucură
mai puţin de atenţia
turiştilor, totuşi
străbaterea lui prin torenţi
care cad spre V. Bistrei
poate constitui o probă de
răbdare şi îndrăzneală.
 Uneori, deranjamentul
straturilor este foarte
puternic, acestea
prezentîndu-se cu
numeroase îndoituri şi
rupturi. Asemenea situaţii
înfăţişează straturile de
Sinaia dintre gura Pîrîului
Dămucu-Chişirig, din V.
Pîrîului Schitu sau din V.
Bistricioarei.
În sfîrşit, în scria de
straturi apar pe alocuri
plane de ruptură - falii -
datorită cărora unele
pachete sînt mai ridicate,
iar altele mai coborîte.
Anterior, am amintit
despre falia care rupe
flancul de vest al
masivului la baza pantei
spre Durău şi datorită
căreia straturile de Sinaia
acoperă straturile de
Bistra. Am amintit de
asemenea falia care se
situează pe flancul de est,
pe direcţia curmăturii
Lutul Roşu şi datorită
căreia zona Ceahlăului
acoperă zona situată spre
est.
Diferitele
deranjamente ne dau
cheia explicării formării
muntelui. In adevăr, este
uşor de închipuit că,
trecînd de la poziţia
orizontală la cutări şi
falieri cu încălecare,
straturile s-au şi înălţat, şi
aceasta cu atît mai mult
cu cît forţele de acţiune
terestră au fost mai mari
şi depunerile din faza
marină mai groase. În
urma încreţirii, straturile
au răzbătut mult peste
suprafaţa apelor, le-au
îndepărtat şi au creat în
locul lor un relief, la
început mic, dar cu timpul
din ce în ce mai înalt.
Despre acest proces vast
ne încredinţează resturile
de vieţuitoare care se
găsesc uneori în straturi şi
care sînt totdeauna din
neamul celor pe care le
cunoaştem că trăiesc azi
în mediul marin. Astfel,
pe platoul Ceahlăului, în
apropierea cabanei
Dochia, s-a găsit urma
unui amonit, animal
1
asemănător cu nautilul de
azi; în straturile de la baza
Ceahlăului, pe Pîrîul
Bdcaz şi pe Pîrîul
Bisitricioarei, s-au găsit
urme clare de
foraminifere2; în calcarele
din Piatra cu Apă s-au
1
Nautil (Nautilus pompilius) - moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o
scoică împărţită în mai multe încăperi.
2
Foraminifere (Orbitalina lenticulans d'Orb) - nume dat unui ordin de animale
unicelulare din încrengătura protozoarelor, care au corpul acoperit cu o secreţie
calcaroasă şi trăiesc în apele marine.
găsit urme de corali,
scoici, melci şi crabi.
Trecerea prin cutare de
la faza marină, de
depunere, la faza de uscat,
n-a fost operă de o zi-
două, ci s-a desăvîrşit
într-un timp foarte lung,
de milioane de ani.
Asupra bolţii relativ
uniformă, ridicată de sub
apele marine, a început
imediat acţiunea
distrugătoare a agenţilor
externi, aceştia au creat
un relief de eroziune, care
s-a desăvîrşit paralel cu
ridicarea generală şi pînă
la stadiul actual. In felul
acesta, totalitatea
muntelui este opera mării,
în timp ce amănuntele din
relieful lui sînt opera
eroziunii prin ape
curgătoare, vînt, diferenţa
de temperatură, rădăcini
de plante etc. În cele din
urmă, prin defrişări
întinse, omul a contribuit
la creşterea acţiunii
erozive şi asprirea
reliefului.
Astfel de mişcări şi
eroziuni, care conduc la
formarea de munţi, se
petrec şi azi, dar nu pot fi
percepute direct, căci nu
au fost construite încă
aparate de înregistrare.
Totuşi sînt dovedite clar
prin natura rocilor
dispoziţia straturilor şi
resturile de organisme.
Muntele în viitor. În
natură, materia sub
formele ei de prezentare
este în continuă
schimbare, dar legile
fundamentale ale acestor
schimbări rămîn aceleaşi,
conducînd la efecte
asemănătoare. Această
constatare ne permite să
spunem că în urma
atacului continuu al
agenţilor modificatori
externi, cantităţi noi de
materiale se vor
dezagrega şi vor fi
transportate pe locuri mai
joase şi în final în mare,
unde va începe un ciclu
nou de transformări.
Procesul de eroziune
va cuprinde întregul lanţ
de munţi, care nu va mai
fi mereu tînăr, ci se va
apropia lent de forma unei
cîmpii (peneplenă).
Prefacerea se va întinde
însă pe o foarte lungă
perioadă de vreme.
Turistul care din timp în
timp îşi va aduce aminte
de muntele drag şi-i va
urca din nou cărările, abia
va observa unele rozături
noi, neînsemnate, sau
desprinderi de pietre.

MERSUL VREMII
PE CEAHLĂU

Ceahlăul, prin
suprafaţa mare pe care o
ocupă, prin altitudinea şi
izolarea să în mijlocul
regiunii muntoase
moldoveneşti, precum şi
prin sistemul de văi ce-l
înconjoară sau pătrund
adînc în inima lui, are o
climă deosebită de clima
regiunilor vecine.
La rîndul lor, se înalţă
obcinele, acoperite de
păduri care-şi ridică
liziera superioară pînă la
1700-1800 m, ajungînd
lîngă temelia Panaghiei.
Umbra codrului păstrează
umiditatea, iar
temperatura e mai
moderată pe văi, atît iarna
cît şi vara. Brizele de aer
cald urcă în timpul zilei
din vale, dar în faptul serii
coboară aducind cu ele
aerul rece al înălţimilor.
Răcoarea serilor de vară,
mai ales, se simte cum
alunecă pe firul văii pînă
la 10-15 km depărtare de
la poalele muntelui. În
schimb, iarna, viscolul
este mai potolit aici şi
drumul de munte pe
potecile care urmează
firul văii este cel mai
potrivit.
 Mai sus de liziera
pădurilor, în scurta zonă
alpină a Ceahlăului, care
de abia cuprinde 200 m
altitudine, vremea se
schimbă. Iarna devine mai
aspră şi zilele de vară sînt
mult mai însorite, mult
mai călduroase. Ceea ce
rămîne ca un fenomen
permanent în această
zonă, variind numai în
intensitate, este vîntul
care suflă din toate
direcţiile, neavînd un
paravan de care să se
lovească. Arbuşti
piperniciţi, cu ramurile şi
vîrfurile rupte, arată
semnul hărţuirii vîntului
dominant, îndreptîndu-se
tîrîş în direcţia în care îi
mînă forţa acestuia.
Temperatura medie
anuală a Ceahlăului este
de 7°, o temperatură mult
mai ridicată decît a
Bucegilor, aflaţi mai la
sud, dar mai înalţi şi mai
ridicată decît a Rarăului,
aflat mai la nord, însă mai
scund (1653 m). Numai în
V. Bistriţei, la Piatra
Neamţ, temperatura
medie anuală este de 8°C.
Este explicabil, deoarece
izoterma anuală de 8°
trece pe la vest de Piatra,
îndreptîndu-se spre nord,
pe la poalele Ceahlăului.
De la început, Ceahlăul
apare ca un masiv prielnic
turismului, dacă-1 privim
sub prisma aceasta,
raportat la masivii
pierduţi în depărtare sau
la localităţile din vale.
Pe Ceahlău, sezonul
turistic începe primăvara,
încă din primele zile ale
lunii aprilie. De
asemenea, sezonul de
toamnă poate fi prelungit
pînă în noiembrie. Luna
cea mai friguroasă din
Ceahlău, care cere
turistului un echipament
mai gros, o şapcă cu clape
pentru acoperit urechile,
mănuşi de lînă îmbrăcate
în pînză impermeabilă şi
ochelari de soare, este
luna ianuarie. Frigul în
această lună este mai
mare decît în Bucegi său
Rarău. În schimb, dacă în
Bucegi şi pe Rarău
temperaturile mijlocii
lunare se menţin sub zero
grade şi în aprilie, în
Ceahlău, ele au încetat
din luna martie. Zilele de
iarnă, adică zilele în care
temperatura maximă a
aerului rămîne sub zero
grade, încep pe Ceahlău
din luna octombrie şi
continuă cu mici
întreruperi pînă în martie,
în ultimii şapte ani (1952-
1959), lunile cu
temperatura cea mai
scăzută au fost decembrie
şi ianuarie, iar cea mai
multă zăpadă a căzut în
lunile februarie şi martie.
Abia în aceste două luni
masivul geme greu sub
zăpadă.
 Lunile de vîrf pentru
turism în Ceahlău sînt
iulie şi august, două luni
în care turismul de munte
se practică mai intens
peste toate culmile şi
poienile înflorite, pe la
toate stînele, pe poliţele
cu crini şi ariniş şi, în
general, peste toate
colinele şi culmile
Ceahlăului. Dar în
Ceahlău sînt şi zile
tropicale, adică zile în
care temperatura maximă
absolută a atins său a
depăşit 30°. Astfel de zile
încep să apară din luna
aprilie, mult mai devreme
decît la Piatra Neamţ, în
această lună, genţiana,
ghinţura, cum îi spun
localnicii, duce vestea
primăverii pînă în zona
alpină a Ceahlăului.
Numărul cel mai mare de
astfel de zile a fost
înregistrat tot în luna
august, lună care capătă
din ce în ce mai mult
caracterul de luna de vîrf
a turismului pe Ceahlău.
Numai vîntul este mai
capricios în trecerea lui
peste Ceahlău. Găsind
muntele fără nici un
adăpost, vîntul îl biciuie
din direcţii nehotărite.
Crivăţul bate vara şi
iarna. Dacă vara el suflă
ca un vînt secetos, iarna,
mai ales în cursul lunii
ianuarie, bate ca un vînt
rece care „crapă pietrele",
în ordinea frecvenţei
urmează vîntul dinspre
vest şi vîntul de la nord-
vest, toate aceste vînturi
în munte urmează cursul
văilor, care taie masivul,
îndeosebi afluenţii
Bistriţei pe care se
canalizează, curenţii de
aer (Bistricioara, Schitu,
Izvorul Alb, Izvorul
Muntelui, Bicaz).
Jocul curenţilor, furia
lor şi mai ales
frămăntarea din văi o poţi
urmări uneori în timpul
zilei, dar mai ales în
faptul dimineţii, la
răsăritul soarelui, cînd
vîntul luptă să scoată
dintre cutele muntelui
vălătugurile de neguri.
Sus pe şaua muntelui, pe
lîngă Piatra Lată, printre
Ocolaşe, sau pe porţiunea
dintre Toaca şi Lespezi
vîntul este mai puternic. E
uimitor să priveşti furia
vîntului care destramă
ceţurile prinse în abisul
jgheaburilor, le întoarce
din cale, le aruncă tot mai
adînc în hăurile fără fund.
Poate că Ceahlăul fără
vînturi ar pierde mult din
farmecul peisajului
turistic cu care natura l-a
împodobit. În adevăr nu
durează mult frămîntările
şi cortina negurilor trasă
ca de o mînă nevăzută
descoperă privirilor
adîncurile colorate într-o
strălucită limpezime.
Pînă şi încleştarea
aceasta între vînt şi norii
cuibăriţi pe văi este o
caracteristică a
Ceahlăului, rar întîlnită
aiurea sub acelaşi
pitoresc. Ca maestru al
statuilor care împodobesc
muntele, vîntul a
contribuit şi la cizelarea
pieselor răspîndite în
diferite colţuri pe care le-
a săpat sau le-a făţuit în
Lespezi, pe Detunate, în
jurul Panaghiei sau al
Ocolaşelor. Urmele
eoliene mai accentuate
indică totdeauna direcţia
din care bate vîntul
dominant.
Zilele cu adevărat
senine sînt puţine pe
Ceahlău, în medie cam 67
zile într-un an, cele mai
numeroase fiind în lunile
august-septembrie.
Meteorologia populară şi-
a spus cuvîntul la alegerea
zilei de 6 august, ca dată a
sărbătorii tradiţionale a
muntelui. Sînt zile senine
şi în lunile ianuarie,
martie şi octombrie, dar
alternează cu un număr
prea mare de zile
acoperite. Ploile sînt în
general reduse pe
Ceahlău, cantitatea medie
anuală fiind în jurul a 700
mm. În comparaţie cu
Bucegii (1082 mm) şi
Rarăul (814 mm), acest
masiv nu face impresia că
ar fi inundat de potop. Pe
Ceahlău, e drept, cad mai
puţine ploi şi faptul acesta
se datoreşte asc/ării
masivului în calea
vîntului secetos de est.
Cele mai puţine ploii
cad în luna august şi
septembrie, iar cele mai
multe în iulie. Primăvara
şi toamna cad două treimi
din precipitaţiile
atmosferice cuvenite
Ceahlăului pe un an de
zile. Sezonul turistic de
vară poate fi astfel
continuat pînă toamna
tîrziu.
 Iarna, grosimea
mijlocie a stratului de
zăpadă este de 55,7 cm,
dar vîntul o spulberă şi o
repartizează inegal.
Pantele de schi din jurul
cabanelor adăpostite de
obcine sau liziera
pădurilor, atrag în timpul
iernii numeroşi schiori,
îndeosebi pe V. Pîrîului
Schit, la Durău, pe
poienile din jur său la
Izvorul Muntelui întîlneşti
iarna grupuri de schiori
care folosesc terenul şi
zăpada favorabilă pentru
schi. Pe aceste locuri,
grosimea medie a zăpezii
în lunile decembrie,
ianuarie şi februarie este
de 16,3 cm, ceea ce
permite practicarea în
bune condiţiuni a
schiului. De fapt zilele de
iarnă cu zăpadă încep de
la sfîrşitul lui noiembrie şi
se continuă pînă în luna
aprilie.
 Uneori în lunile de
vară peste zona alpină, de
altfel destul de redusă,
cade lapoviţa care se
topeşte foarte repede.
Pînă la 200 m
altitudine, socotind de la
baza muntelui,
temperatura scade cu 1°,
iar de la 200 la 400 m cu
încă 1,5° devenind mai
constantă pentru fiecare
sută de metri. În Ceahlău,
diferenţa de altitudine
dintre baza masivului şi
zona alpină este de
aproximativ 1200 m, de
unde rezultă că sus pe
platou, la cabana Dochia,
temperatura este cu 9°
mai scăzută decît în vale
la baza masivului. Uneori,
în miezul verii, mai ales
seara, temperatura scade
în vale pînă la+ 8°. Atunci
pe lîngă Toaca şi
Panaghia, la cabana
Dochia scade la - 1°, cînd
apa ar putea să îngheţe,
înlesnind şi formarea
lapoviţei.
De altfel, calculul de
mai sus poate fi, cu
aproximaţie, un mijloc de
a deduce starea
temperaturii pe platou în
momentul plecării de la
baza de ascensiune. Cu
aceste cunoştinţe, legate
de mersul vremii, e mai
uşor să eviţi fenomenele
meteorologice
neprielnice, alegînd
timpul cel mai favorabil şi
luna cu fenomenele cele
mai potrivite.
Sumarele însemnări
din acest capitol au rolul
de a caracteriza climatul
capricios al Ceahlăului, în
linii mari, după datele
obţinute prin observaţiile
staţiunilor meteorologice
din jurul muntelui.
Turismul a folosit şi
foloseşte din ce în ce mai
activ la noi în ţară
sfaturile unor buletine
meteorologice special
întocmite, ale căror
previziuni au înlăturat
multe neplăceri şi
accidente. Cei aflaţi la
com. Ceahlău, înainte de
a porni pe drumul spre
munte, pot cere relaţii
suplimentare staţiunii
meteorologice din această
localitate.

FLORA

Flora Ceahlăului este

strîns legată de formele de
relief, de climă şi de sol.
Omul nu a intervenit
pentru amenajarea păşunii
şi pajiştii, lăsînd muntelui
caracteristica patriarhală.
Ceahlăul a putut să-şi
menţină neştirbit peisajul
său caracteristic, cu aerul
curat, cu poieni mai
frumoase ca oriunde,
îmbălsămate de mireasma
celor mai plăcute şi mai
parfumate flori.
Pădurile încep din V.
Bistriţei şi urcă pînă la
zona păşunilor alpine.
Cele două subzone ale
pădurilor: sub-zona
pădurilor de foioase (fag,
stejar, carpen etc.) şi
subzona pădurilor de
conifere sînt împînzite de
poieni şi „luminişuri"
acoperite de verdele
covorului de ierburi şi
flori de tot soiul, care,
acolo unde lumina poate
pătrunde, se ţes şi pe sub
arbori în interiorul
codrului.
 Numai în etajul
superior al muntelui, în
zona cu vegetaţie alpină,
care începe de la 1700 m
altitudine, ierburile şi
plantele încep să apară ca
o vegetaţie caracteristică
acestei zone. E interesant
să poţi găsi pe teren limita
acestor zone de vegetaţie
din Ceahlău. Trecerea de
la pădurile de conifere la
zona păşunilor alpine o
descoperi pe teren prin
fîşia îngustă a jnepilor şi a
ienuperilor, tîrîndu-se la
faţa pămîntului pentru a
scăpa de urgia vîntului,
care îi hărţuieşte aproape
necontenit. Cînd ai întîlnit
această vegetaţie pe
Ceahlău, înseamnă că te
afli la baza Vf. Panaghia,
sub Ocolaşe sau sub alt
punct din marginea
platoului, de pe traseul pe
care ai pornit la drum. Pe
timp de ceaţă, cu busola,
dacă vremea s-a înrăutăţit,
poţi spera să ajungi la
cabana Dochia în cel mult
una-două ore, din orice
punct de pe această
centură. Un ajutor pe care
vegetaţia ţi-l oferă pentru
a te descurca în momente
critice.
Dar ce nu ne poate
oferi Ceahlăul în fiecare
lună şi în fiecare sezon,
răsplătind eforturile
cerute de drum pentru a
străbate culmile şi
plaiurile cele mai înalte ?
Ca într-un parc botanic s-
au strîns în Ceahlău cele
mai variate specii din
Carpaţii Orientali, pe care
trebuie să le cunoşti pe
adevăratul lor nume
pentru a putea răspunde la
întrebările curioase ale
unor turişti, veniţi pentru
prima oară să facă
cunoştinţă cu muntele.
De la sfîrşitul lunii
aprilie şi pînă tîrziu în
octombrie apar treptat
cele mai gingaşe flori.
Ceahlăul nu depăşeşte
2000 m, de aceea zăpezile
se topesc pînă la sfîrşitul
lunii mai. Vegetaţia,
adaptată condiţiilor
climatice de altitudine,
este în plină eflorescentă
la sfirşitul lui iunie, în
iulie şi august. În primele
zile ale lui martie său cel
mai tîrziu la sfîrşitul
acestei luni, viaţa renaşte,
începînd de sub centura
pădurilor de foioase, din
partea inferioară a acestor
păduri, urcîndu-se treptat
spre vîrful muntelui.
Primele firicele de iarbă
din rarişti, de pe marginea
potecilor şi din poieni
abundă cu florile alb-roz,
numite „bănuţei" sau
„părăluţe", cum li se mai
spun prin alte părţi. Tot
pe sub poala pădurii
întîlneşti „toporaşii" şi
„viorelele". Ghiocelul
lipseşte cu desăvîrşire din
Ceahlău, aşa că nu trebuie
să te miri dacă nu-i vei
întîlni.
 Pătrunzînd pe cărările
umede, pline încă de
zăpadă, care duc spre
inima muntelui, întîlneşti
printre brazi, la margini
de tufişuri, un arbust cu
flori roz prinse direct pe
ramuri, cîte trei la un loc.
E „tulichina" său „liliacul
sălbatic". Frunzele lui
apar mai tîrziu, după ce
floarea, minunat
parfumată, se trece.
Planta este de origine
mediteraneană şi primeşte
denumirea ştiinţifică de
„Daphne", de la frunzele
foarte asemănătoare cu
„dafinul". Rămurelele cu
muguri pot fi culese chiar
de sub zăpadă de drumeţii
care ajung pînă la ele pe
schi, prin Fundul
Ghedeonului şi pe liziera
pădurii. În plină iarnă
(ianuarie), aceste ramuri
ţinute în cameră, la
căldură, înfloresc. Timpul
normal de înflorire în
pădure este luna laprilie.
Pe sub Piatra Ciobanului
şi Piatra Lată, deci la
peste 1500 m, „tulichina"
se mai găseşte înflorită în
mai şi chiar la începutul
lui iunie. Floarea de
„tulichina" sau „liliac"
apare ca un simbol de bun
rămas spus zăpezilor
alungate de venirea
primăverii. Lemnul de
tulichimă este însă
otrăvitor şi îşi găseşte
întrebuinţare în farmacie.
O altă plantă ce inundă
păşunile Ceahlăului
primăvara este „genţiana"
sau „ghinţura", cu mai
multe varietăţi, care
înfloreşte în tot timpul
verii şi pînă toamna tîrziu.
Caracteristică este floarea
genţianei de culoare
albastru închis-catifelat.
Căpriorul o priveşte vesel
şi adună cu mult nesaţ din
potirul petalelor ei rouă
proaspătă, semn al primei
dimineţi de primăvară.
Potirul genţianelor -
albastru închis-catifelat e
una din nuanţele care
ţintuieşte privirile,
fascinează şi dă glas celor
mai sincere şi entuziaste
manifestări faţă de
frumos. Atunci cînd o
rupi, farmecul ei dispare
şi floarea se închide,
moare. Pe platoul
Ceahlăului întîlneşti
genţiana pînă în august,
iar pe lîngă Turnul lui
Budu, situat la
extremitatea cea mai
însorită din partea de sud
a platoului, noi am
întîlnit-o chiar şi în luna
noiembrie. Deci peste tot
în Ceahlău, de-a lungul
potecilor, în fîneţe, pe
platoul din jurul
Ocolaşelor, pe sub
Stănile, întîlneşti cele mai
variate specii ale acestei
flori minunate.
O dată cu „genţiana"
întîlneşti prin fineţe şi
păşuni, ,,ciuboţica
cucului", cunoscută în
exemplare bogate în flori
de astă dată de un galben-
viu. Pînă la 1000-1200 m
se mai găseşte şi
varietatea „Cortusa
mathioli", cu flori ceva
mai mari şi de un roşu
purpuriu, căreia i se mai
spune „ciuboţica ursului".
Această floare creşte în
întregime în tot etajul
subalpin. Pe măsură ce
timpul se încălzeşte şi
pîraiele tulburi duc apele
zăpezilor de pe
jgheaburile de sub
Panaghia, de pe Toaca şi
de pe Ocolaşul Mare,
zilele devin mai lungi, iar
soarele dă viaţă tuturor
plantelor, încetul cu
încetul, flori multicolore
împînzesc toate poienile
şi fîneţele sau se ascund
pe sub coroana pădurilor
de foioase.
Dacă vrei să prinzi
numai un crîmpei din
frumuseţea muntelui în
plină primăvară, trebuie
să rămîi o noapte de
început de mai la cabana
Durău. Dimineaţa în zori,
ieşind pe terasa acestei
cabane, poţi asculta miile
de păsări, trilul
iprivighetoriloir, strigătul
gaiţelor şi cîntecul
piţigoilor. Toate acestea
vestesc priveliştea pe care
o poţi vedea pe Ceahlău
la răsăritul soarelui,
îmbălsămată de mireasma
florilor cu un parfum
caracteristic în aceste
locuri.
Pornind apoi pe
cărările străvechi ale
muntelui, înţelegi din
priviri prospeţimea
culorilor de primăvară.
Simţi pulsul înnoitor al
vieţii în tot ce te
înconjoară, în aerul
dimineţii, în iarba moale a
păşunilor de munte,
presărată cu flori de toate
culorile.
 La poalele muntelui
rătăceşti prin păduri dese
şi umbroase, printre care
recunoşti uşor „bradul
argintiu" (Abies alba),
amestecat cu „molidul"
(Picea excelsa) şi „pinul"
(Pinus silvestris).
Caracteristic în Ceahlău
1
este „zada " sau
„laricele", „crinul", cum i
se mai spune în partea
locului. De aici şi
denumirea de Poliţele cu
1
Zada (Larix decidua) de pe Poliţele cu Crini, este protejata de Comisia pentru
ocrotirea monumentelor naturii.
Crini, care sînt dispuse
radiar în Fundul
Ghedeonului la o
altitudine de 1200 m.
„Laricele" - „zada" sau
„crinul" - este singurul
conifer din Carpaţi cu
frunze căzătoare. Se
remarcă prin eleganţa şi
gingăşia ramurilor sale
foarte elastice, pe care
frunzele de un verde
fraged sînt aşezate în
smocuri dese. Lemnul
este foarte tare şi trainic;
de aceea arborele se mai
numeşte şi „stejarul
muntelui".
Spre zona alpină, şi în
general pe tot platoul
muntelui dai de pîlcuri
întinse de jnepeni,
amestecaţi cu tufişuri de
ienuperi, apoi „afinul",
„merişorul" şi alţi arbuşti
de aceeaşi categorie şi
talie. Pe vîrfurile înalte
ale Ocolaşelor, pe Toaca,
întălneşti răspîndit un alt
arbust numit „Pinus
montana" şi „ienuperul
pitic" (Ienuperus
sibirica). Stîncile din
partea superioară a
masivului (1500-1900 m)
şi pereţii de conglomerat
ai vîrfurilor Toaca,
Panaghia şi ai Ocolaşelor
sînt inundate din
abundenţă în lunile mai-
iunie de „saxifraga-roşie"
(Saxifraga oppositifolia).
o plantă mică cu flori
violete care creşte în
grupuri, prinsă în fisuri de
stîncă. Ea dă o notă veselă
stîncilor şi încîntă
privirile cu această
schimbare de decor. Tot
pe pereţii stîncoşi spre
culme sau pe sub Ocolaşe
creşte o floare
asemănătoare cu „nu-mă-
uita". Ea răspîndeşte un
parfum plăcut, este rară şi
poartă numele de „Ochii
şarpelui", înfloreşte în
lunile mai-iunie.
În vară, poienele şi
păşunile de la poalele
masivului par adevărate
grădini cu flori. O dată cu
lunile iulie şi august intri
în împărăţia orchideelor
de diferite specii printre
care „orhideea" propriu-
zisă cu flori violacee şi
„limbă cucului"
împînzesc pajiştile. În
poienele Durăului, în
Padina Fîntinelelor, în
fîneţele de pe Chica
Baicului, Piciorul Secului,
Izvorul Muntelui, peste
tot, culorile lor, de la alb
trecînd la roz-violaceu
pînă la mov, domină
pajiştele în timpul
înfloririi. Ca varietate
mult căutată de turişti
pentru parfumul deosebit
este „orchideea" de
culoare alb-gălbuie1 care
se găseşte îndeosebi prin
poienile de pe Izvorul
Muntelui, prin Poiana
Ciribuc şi chiar pe sub
pripoarele Ocolaşului
Mare şi în fisurile de la
baza acestuia.
1
E cunoscută cu numele de „stupiniţa".
 Prin aceleaşi fîneţe şi
poieni, alături de
„orchidee", întîlneşti
„margarete" şi „gladiola
sălbatică", „săbiuţa", cum
i se mai spune prin partea
locului, după frunza în
formă de sabie. Ele cresc
în voie pînă la brîu,
împlinind podoaba
multicoloră a covorului
verde din pajiştile
montane. La fel creşte şi
„crinul de pădure" cu flori
roşiatice.
 Cei care au avut
curiozitatea să cerceteze
de aproape flora
Ceahlăului, menţionează
drept caracteristice multe
din plantele acestor poieni
ca: „iarba cailor" (Holcus
lanatus); „liliuţa" său
„păianjenul" (Anthericum
ramosum); „crinul vînat"
sau „gladiola sălbatică";
„schinducul", căt şi
numeroase specii de
orchidee printre care
,,poroinicul alb" sau
„stupiniţa" cu flori albe,
plăcut mirositoare. Atrag
în mod deosebit privirea
culorile vii ale plantei
numită „ghiocul" său
„slăvocul" (Centaureea
plumosa), cu flori roşii,
violete, dar mai cu seamă
„papucul doamnei",
precum şi „căldăruşa", cu
flori albastre-liliachii.
Deosebit de frumoasă este
floarea numită „sîngele
voinicului", din familia
orchideelor, cu florile
strînse în vîrful tulpinei,
într-un ghem oval de
culoare roşie-purpurie
întunecată. Răspîndeşte
un puternic parfum de
vanilie. Culegerea
nemiloasă a dus la
dispariţia ei pe anumiţi
versanţi. De aceea este
pusă sub ocrotirea legii.
Cu cît urci mai sus, pe
marginea cărărilor,
privirea este atrasă de
albastrul ce-l dau tufele
de „clopoţei" de toate
varietăţile, agăţate de
stîncile de conglomerat.
Se remarcă „clopoţeii
pitici" de stîncă cu tulpina
scurtă şi flori alb-albastre
şi „clopoţeii de munte".
Minunată prin fineţe şi
gingăşie este „gairofiţa de
stîncă". Florile albe sau
roz palid, cu petalele
crestate şi foarte plăcut
mirositoare, stîrnesc
adesea admiraţia
drumeţilor ce trec peste
Poliţele cu Crini prin
iulie-august. Dar şi între
flori se rătăcesc unele urît
mirositoare, care încearcă
să alunge călătorul, avînd
poate rolul de paznici ai
peisajului. Între acestea
este „năprasnicul", o
plantă cu un miros
neplăcut. Ca plantă
medicinală, e folosită la
oprirea sîngelui şi în
unele forme de diaree,
datorită calităţilor sale
astringente.
 Ciupercile sînt şi ele
nelipsite de pe Ceahlău,
începînd de la sfîrşitul
primăverii şi pînă toamna
tîrziu, le întîlneşti în tot
locul, reprezentate prin
nenumărate soiuri. Roşul
pătat cu puncte albe e al
„ciupercilor otrăvitoare"
(Amanita muscaria) şi
atrage mai mult atenţia
drumeţului decît nuanţele
şterse ale ciupercilor
comestibile ca: „bureţii
galbeni" (Cantharellus
cibarius); „rişcovul"
(Lactarius deliciosus);
„hribul" sau „mînătarca"
(Boletus edulis); „creasta
cocoşului" (Clavaria
flava), mai rar
„zbîrciogul" sau
„ciuciuletele" (Morchelia
esculenta).
În zona subalpină sînt
mulţi arbuşti care cresc în
rarişti, poieni său
amestecaţi cu coniferele.
În afară de „tulichinul",
care înfloreşte o dată cu
topirea zăpezii, e demn de
remarcat „socul de
munte" (Sambucus
racemonsa), plin de flori
roşii; „plătitorul" sau
„pomuşoara" (Ribes
rubrus); „agrişul sălbatic"
(Ribes grosularia);
„cotoneasterul" sau
„bîrcoacele", ale cărui
fructe de un roşu aprins
pot fi mîncate. Cel mai
frumos arbust este
„curpenul de munte" cu
flori mari albastre,
nelipsit îndeosebi din
jurul cascadei Duruitoarea
şi zona foarte umedă şi
umbroasă din fundul
Ghedeonului.
Plantele care
împodobesc pădurile şi
poienile, stăncile şi
păşunile sînt amestecate.
Unele coboară din
regiunea alpină, altele se
ridică din cea montană.
Astfel, mai sus de 1300
m, găsim pe toate stîncile
şi jgheaburile diferite
specii de „campanule",
„sugătoarea", o plantă
care are în loc de frunze
nişte solzi gălbui. Printre
păşunile presărate cu
pietre, privirile
drumeţului sînt atrase de
o plantă turtită, păioasă,
spinoasă, cu un aspect de
rozetă. Înfloreşte în iulie-
septembrie, iar spre
toamnă, cînd se usucă, ea
capătă o culoare sidefie-
lucioasă. Este extrem de
decorativă, cu coroana
strălucitoare şi de aceea
mult căutată de turişti; se
închide noaptea şi pe
vreme de ploaie. Poartă
numele de „ciurul
zonelor" sau „turtă". O
altă plantă vivace este
„arnica", uşor de
recunoscut prin galbenul
închis al florilor ei. O
întîlneşti prin păşunile şi
fîneţele umede şi prin
pădurile montane şi
subalpine. Asemănătoare
cu „arnica", creşte pe
stînci în locuri uscate şi
însorite „vulturica de
stîncă". Ea înfloreşte în
luna iulie-august. În
Ceahlău a împînzit
abruptul Poliţelor cu
Crini.
Dar ca să-ţi dai seama
de bogăţia florei
Ceahlăului, să mergi pe
sub Ocolaşul Mare, pe
sub Stănile, prin păşunile
alpine din jurul Turnului
lui Budu, prin Văratec sau
să escaladezi pereţii
Pietrei Sure. De la 1500
m alt. întîlneşti pe toate
platourile, în lunile iulie-
august cele mai frumoase
exemplare de
„albumeală", cum îi spun
moldovenii, „floarea de
colţ"1 (Leontopodium
alpinum). Creşte din
abundenţă, dar este
distrusă de către ciobani
şi mai ales de unii turişti
care nu respectă
frumuseţile naturii şi, an
1
Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii a luat măsuri pentru interzicerea
distrugerii şi comercializării „florii de colţ".
de an, o culeg fără milă.
O salvează doar faptul că
ştie să se prindă în cele
mai înalte fisuri, sau pe
cele mai înguste poliţe,
unde mînă neiertătoare nu
ajunge cu prea multă
uşurinţă! Creşte în
buchete de 3-8 exemplare
mari la un loc, unele cu
codiţă lungă de 10-30 cm
şi cu diametrul florii care
uneori atinge 8 cm. După
forma florii şi a felului în
care sînt dispuse braţele,
recunoşti varietăţi diferite
ale acestei flori cu
denumiri sugestive, date
de localnici său de turişti:
„ochi de şoim", „ace de
gheaţă", „steaua sudului",
„crucea voinicului" etc.
Această plantă este un
minunat exemplu de
adaptare zonei alpine,
pregătită să reziste cu
uşurinţă la uscăciune,.
vînturi, frig şi schimbări
bruşte de temperatură.
 În treacăt amintim de
tundrele uscate sau de
tundrele umede pe care le
va întîlni drumeţul ajuns
în depresiunea dintre
Bîtca lui Ghedeon şi
Ocolaşul Mare. Unele au
un aspect ondulat, iar
printre ele paşii
drumeţilor au croit cărări.
Aceşti muşchi au în zona
alpină şi un rol de
regulator pentru apa care
cade din abundenţă.
Atunci cînd se află pe
marginea cărărilor,
împiedică formarea
torenţilor. Muşchii
aceştia, aici pe munte, îi
aduc puţine foloase direct
omului. Tundrele umede
cu tulpinele lor, chiar de o
jumătate de metru
înălţime, formează aşa-
numitul „bugeag". El
serveşte pentru aşternut
ciobanilor în stîne, aşa
cum altădată ţinea loc de
saltea pe paturile cabanei
Dochia, situată în
imediata vecinătate a
acestor tundre. În general,
plantele alpine au o viaţă
scurtă. Unele înfloresc în
mai, altele în iunie sau
august, iar în octombrie
se usucă din cauza
frigului din timpul nopţii,
a căldurii mari şi a
luminii intense din timpul
zilei, cît şi din cauza
vînturilor puternice care
suflă aproape continuu.
Florile din zona alpină
sînt însă mai intens
colorate pentru a putea
atrage insectele,
asigurîndu-şi astfel
fecundaţia; au frunze
pufoase său cărnoase,
suculente, pentru ca să nu
piardă apă multă.
O altă plantă mai
răspîndită, care merită
atenţia drumeţului, este
„omagul" (Aconitum
moldavicum). O întîlneşti
înflorită prin august-
septembrie. Este
rezistentă şi vivace.
Floarea este decorativă şi
are o culoare albastru-
violet.
Pe stîncile de
conglomerat din zona
alpină răsare în calea
drumeţilor „iarba
surzilor", cu flori delicate
albe sau punctate cu roz.
De asemenea întîlnim
„cujda galbenă" care
creşte prin crăpăturile
stîncilor umezite şi
umbroase. O dată cu luna
septembrie, frunzele
pălesc şi iarba păşunilor
de munte începe să se
usuce. Dintre flori mai
rezistă numai „clopoţeii",
„omagul" şi „floarea de
colţ", care împodobesc
cununa toamnei pe
Ceahlău.
„Merişorul" şi
„afinele" oferă drumeţului
fructele strînse în
bucheţele de boabe roşii
şi vinete.
În zilele de toamnă,
ochiul turistului se va opri
pe roşul intens al fructelor
de „cotoneaster", care
creşte în jgheaburile
Stănilelor şi ale
Ocolaşului Mic. Frunzele
copacilor, cu mii de
nuanţe de toamnă, de la
galbenul cel mai deschis
pînă la roşul însăngerat,
dau un colorit specific
decorului. Toamna apare
pe Ceahlău drept o
încununare a culorilor în
mii de alte nuanţe
deosebite de cele de vară
şi din primăvară.
E drept că după ce
stînele s-au retras, tot mai
rari sînt drumeţii care
urcă Ceahlăul. Dar cei ce
nu pregetă vor fi răsplătiţi
de astă dată de coloritul
pîlcurilor de crini (Larix
decidua) de pe
balconaşele Ocolaşului
Mic sau din Poliţele cu
Crini.
Vine apoi iarna şi
viscolul rece troieneşte
zăpada peste tot.
Sălbăticiunile îşi caută
hrana spre poala
muntelui, departe de
crestele viscolite. Ici,
colo, sub brazi, drumeţul
întîlneşte resturi de conuri
care se amestecă cu
urmele găinuşelor şi ale
cocoşilor de munte. Timp
de 4-5 luni, totul parcă
doarme sub zăpadă. Iar
turismul se practică prea
puţin în acest timp.
Viscolul poate fi învins
numai cînd drumeţul este
un încercat al muntelui,
deprins cu dificultăţile
turismului de iarnă.
Cercetătorii, ca şi
drumeţii obişnuiţi ai
muntelui, afirmă că flora
Ceahlăului e mult mai
bogată şi mai interesantă
decît a munţilor din jur. În
Ceahlău se găsesc
amestecuri de specii din
Carpaţii Nordici şi
Carpaţii Sudici. Totuşi, în
masivul Ceahlău lipseşte
cu desăvîrşire una din
cele mai frumoase flori
alpine - „bujorul de
munte" - „rododendronul"
sau „smirdarul". În
schimb, flora Ceahlăului
excelează prin frumuseţea
exemplarelor de genţiene,
campanule, amice,
saxifraga, orchidee de
diverse specii şi îndeosebi
„floarea de colţi" sau
„albumeala."
Sfîrşitul lunii iunie este
perioada cea mai indicată
pentru a prinde, în zona
alpină, parcul floristic al
Ceahlăului în plină
dezvoltare, iar iulie şi
august sînt lunile cele mai
potrivite cînd flora alpină
poate fi admirată şi chiar
studiată de pasionaţii
muntelui.
„În mîndria florilor de
munte" - scrie Zaharia
Panţu -„Ceahlăul nu are
pereche printre Carpaţii
de Răsărit. Pernele de
muşchi şi de afini,
păduricile de zadă, ca cea
de pe Poliţa cu Crini,
orchidee rare în zona
subalpină sau mai sus;
floarea de colţi, alături de
plante rare ca: Pinguicula
alpina (La Fîntîna Rece),
Silene Zavatki,
Gypsophila petraea,
Airtemisia Baumgarteni,
Crystopteriis etc.,
alcătuiesc una din cele
mai atrăgătoare flore din
munţii noştri". Aşa a
văzut grădina Ceahlăului
neobositul drumeţ care a
dedicat multe studii florei
acestui munte.

FAUNA

Legate şi ele de climă

şi de vegetaţie,
vieţuitoarele, această
podoabă a muntelui, îşi
caută loc pe Ceahlău în
colţurile liniştite şi
neumblate, prin
luminişurile poienilor sau
între hăurile adînci. Peste
tot mişună o lume
întreagă, începînd de la
melc, cărăbuş, fluturi şi
nenumărate insecte,
trecînd la păsări de tot
soiul şi apoi de la ciute
pînă la voinicul, dar
greoiul urs. În drumurile
pe munte întîlneşti adesea
sălbăticiunile de pe culmi
care coboară pînă în
regiunile mai joase, sau
pe cele care-şi au locaşul
în regiunea dealurilor,
suind la munte. Printre
aceşti „turişti" care
circulă pe Ceahlău, pe
drept cuvînt, ca la ei
acasă, se numără:
„cerbul", „căprioara",
„mistreţul", „lupul",
„iepurele", „vulpea",
„viezurele", „pisica
sălbatică", „jderul" şi
altele.
Vegetaţia variată a
muntelui, masivitatea
stîncilor şi adîncul
hăurilor întunecate de sub
streaşină culmilor lui
hrăneşte şi adăposteşte cu
uşurinţă această faună
deosebit de bogată.
Printre păsările cunoscute
de toţi vei întîlni: „gaiţa
de munte", „cojocoaia",
„forfecuţa", „măcleanul"
şi altele. Nu lipseşte nici
„cocoşul de munte", cel
mult căutat şi dorit de
vînători. Acesta îşi duce
viaţa de sihastru deasupra
pădurilor de răşinoase, la
marginea golurilor de
munte, căutînd cele mai
singuratice locuri. Cînd e
stîngherit de zgomotul
lucrătorilor forestieri sau
de veselia prea
zgomotoasă a turiştilor,
părăseşte în grabă locul,
spre a căuta cea mai
deplină linişte a
brădetului. Cocoşul de
munte este deosebit de
atent şi prudent, dar îşi
pierde aceste calităţi în
cursul lunilor aprilie şi
mai. În zori, atunci cînd
încă luceafărul nu s-a
stins de tot şi înspre
răsărit se trage uşor geana
zilei, uită de orice
primejdie şi, orb la orice
pericole, îşi revarsă prin
cînt tot dorul strîns într-un
an de tristă şi tainică
singurătate. În aceste luni,
cu gîtul întins şi cu aripile
puţin deschise, îl poţi
vedea cum se roteşte,
trimiţînd găinuşei,
ascunsă undeva pe-
aproape, cîntecul lui. În
aceste luni de primăvară
poţi să te apropii mai mult
de curiosul romantic al
munţilor.
În Ceahlău, pe cărările
abia mijite ce duc spre
Poliţele cu Crini, deseori
poţi avea norocul să
surprinzi culorile
lucitoare ale penajului său
închis, în timp ce taie în
zbor firul potecii. Mai
poate fi întîlnit pe
versantul vestic al
muntelui, prin pădurile
întunecoase de sub Piatra
Ciobanului. Aşa-zisele
„locuri de bătaie" sau
„tîrla cocoşilor", unde se
adună în perioada
împerecherii, se află mai
ales pe marginea de est a
Ocolaşului Mic. Cocoşul
de munte se vînează între
10 aprilie-15 mai, dar este
oprită împuşcarea
găinilor. Epoca de
vînătoare cea mai
potrivită este pe la
mijlocul lunii aprilie, cînd
e posibilă o apropiere
pînă la distanţa bătăii unei
arme cu alice. În afară de
luna aprilie, „cocoşul de
munte" trăieşte răzleţit, se
hrăneşte cu afine,
merişoare şi cu frunzele
lor, cu zmeură şi diferiţi
gîndaci, iar iarna, mai
ales, cu ramuri tinere de
molid.
Găinuşele pot fi
întîlnite în stoluri, iarna,
prin poienile de sub
Stănile, pe Piatra Sură, pe
cărările care merg de la
cabana „7 Noiembrie" la
Toaca sau pe platoul
Ocolaşului Mic. Uneori,
în liniştea caldă a zilelor
senine de vară, drumeţul
obosit, aşezat alături de
poala unui brad, e trezit
de zborul repezit al
„ieruncii", cu ochelari albi
şi moţ pe cap. Aceste
păsări cu penaj frumos şi
carne dulce se descoperă
singure prin resturile
meselor copioase pe care
le lasă la poalele brazilor,
ale căror conuri au fost
rupte bucăţică cu
bucăţică, în căutarea
seminţelor.
Printre păsările
cîntătoare care dau
pădurilor farmec, vei
întîlni destul de des
„mierla", „sturzul",
„cucul", „privighetoarea",
fiecare uşor de recunoscut
după penaj, dar mai ales
după cîntec. Cerbul,
socotit drept „cavaler al
munţilor", trăieşte în cea
mai deplină libertate.
Rărit în Ceahlău, mai
poate fi totuşi întîlnit pe
versantele dinspre Izvorul
Alb, sub Ocolaşul Mic,
precum şi pe Bîtca
Neagră şi pe Obcina
Lacurilor. Sfîrîie pămîntul
sub copita lui în perioada
împerecherii, cînd îşi
caută „ciutele". Pentru
cîştigarea lor, cerbul este
nevoit să dea o luptă
crîncenă cu alţi semeni,
precedată de mugete
(boncănit) care se aud
cum încing pădurea, îi
umplu văile în răcoarea
nopţilor. În clipele de
furie, cerbul loveşte şi
brăzdează pămîntul cu
coarnele. În goana lui prin
pădure rupe crengile
copacilor pe care le ia în
coarne. Primăvara îşi
leapădă coarnele,
podoaba capului, pe cărări
neumblate. Vînătoarea de
cerbi (tauri) este permisă
numai cu autorizaţia
ministerului. Este oprită
împuşcarea ciutei tot anul.
Cerbul se vînează la pîndă
sau la apropiat şi mai ales
pe timpul boncănitului.
În masivul Ceahlău,
cam prin aceleaşi locuri,
îşi plimbă paşii sprinten
uneori şi ursul carpatic,
brun. Este cel mai temut
vînat atunci cînd l-ai
întărîtat sau l-ai rănit. În
astfel de împrejurări
capătă curajul disperării şi
poţi plăti scump cutezarea
nedibace de a fi încercat
să-l dobori. Altfel, este
liniştit, gînditor, dornic de
otăvioară, iarba fragedă
din poieniţe şi de
„dulciurile" pîlcurilor de
fragi, zmeură sau de
mierea scorburilor de
albine.
Cînd prinde gustul
cărnii, ursul devine
stricător, atacă oi şi vite
mari. Un asemenea obicei
îşi făcuseră cîţiva urşi de
sub Piatra Lată din
Ghedeon, care atacau şi
omorau vitele de la stînă,
de pe Ocolaşul Mic, ale
căror hoituri neputîndu-le
devora deodată, le mutau
din loc în loc, de la o zi la
alta, acoperindu-le cu
crengi. Chiar şi aceşti urşi
ucigaşi de vite nu sînt
periculoşi pentru om, ci
fug dacă nu le cauţi harţă.
Ursul rămîne animalul
cel mai puternic din
Ceahlău, cu blana de
culoaure diferită, după
individ, anotimp şi vîrstă.
Bîrlogul şi-1 face în
jgheaburile neumblate, în
zonele păduroase
superioare de sub
Panaghia, pe Jgheabul cu
Turnul pe sub Piatra Lată
din Ghedeon, în fundul
Ghedeonului sau pe sub
Piatra Ciobanului. Uneori
vine drum lung dinspre
Bistra său Pintec, întrucît
se orientează foarte bine
atît ziua cît şi noaptea.
Părăseşte bîrlogul la
sfîrşitul lui februarie şi
caută feţele însorite ale
muntelui cu ierburile
proaspăt încolţite. Spre
sfîrşitul lui octombrie,
drumeţul îl poate zări în
zona alpină, unde caută şi
el, ca atîţia turişti, afinele
şi merişoarele. Deseori
urmele lui pot fi observate
pe prima zăpadă, chiar pe
platoul dinspre Lespezi
sau Bîtca Ghedeonului.
Coboară apoi în zona
inferioară a masivului, la
jir, iar cînd temperatura
scade, intră în hibernare,
neîndrăznind să mai
părăsească bărlogul.
Ursoaica naşte prima oară
la vîrstă de patru ani, în
ianuarie sau februarie,
unul sau doi pui, şi-i
ocroteşte pînă la 14 luni.
Blana ursului este
apreciată de vînători în
octombrie şi atinge
apogeul la începutul
primăverii, cînd animalul
părăseşte bîrlogul, atunci
fiind cea mai frumoasă.
Ursul poate fi vînat între
1 martie şi 15 ianuarie.
Vînătoarea ursoaicei cu
pui este oprită. Vînătoarea
se poate face numai cu
aprobarea ministerului.
La vînătoarea de urşi se
folosesc numai arme cu
gloanţe.
Mistreţul, strămoşul
porcului domestic, e şi el
un locuitor al pădurilor
umede şi al poienilor prin
care face întinse arături cu
colţii lui mari. Este des
întîlnit de-a lungul
pîraielor, pe la Bîtca
Neagră, Poiana Maicilor,
pe Izvorul Alb, Răpciuni
şi Ţiflic, Datorită colţilor
săi puternici scurmă cu
uşurinţă solul umed,
căutînd rădăcini de plante
cu care se hrăneşte. Cele
mai bătrîne exemplare
ating greutatea de 2-300
kg. De obicei, mistreţii
stau ziua ascunşi prin
desişuri şi numai noaptea
ies prin poieni, căutîndu-
şi hrana. În astfel de
condiţii, nu prezintă un
pericol pentru drumeţi.
Masculul adult trăieşte
mai tot anul singur pînă în
octombrie, scroafele
umblă în cîrduri, cu
veşnica lor grijă pentru
godacii lor vărgaţi.
Mistreţul e sfios şi fuge
de om, dacă nu e întăritat
sau dacă nu tragi în el fără
a-l dobori, în caz că te
întîlneşti cu el, cel mai
bun lucru pe care îl poţi
face este să nu arunci cu
pietre, ci să-l eviţi, să-l
ocoleşti, cu un cuvînt -
„să nu-i vezi". Mistreţul
se vînează la pîndă, la
goana şi cu cîini special
dresaţi. Se foloseşte
numai arma cu glonte,
deoarece este un vînat cu
mare vitalitate.
Rîsul, animal de pradă,
tigrul ţărilor noastre cu
climă temperată, duce
viaţa izolat, într-o veşnică
hoinăreală pe vîrfuri cît
mai înalte, agăţat de
crengile copacilor. Posedă
vedere de vultur, este şiret
şi sare ca un tigru, pe
neaşteptate, în spinarea
căpriorului sau ciutei.
Crud şi lacom fără
pereche, este un frate bun
al felinelor de la tropice.
În Europa se mai găseşte
în ţările balcanice şi în
Polonia. Blana lui e mult
preţuită, dar se dobîndeşte
foarte anevoie. E un
animal extrem de
mlădios, îndrăzneţ,
curajos, duşman al
cocoşilor de munte şi al
căprioarelor. Deşi greu de
vînat, se răreşte în
pădurile Ceahlăului. De
aceea, vînătoarea lui este
permisă numai cu
aprobarea ministerului.
Rîsul are doi ciucuri la
urechile-i ascuţite, ochii
rotunzi, fosforescenţi în
întuneric, o coadă scurtă
şi groasă, iar labele îi sînt
extrem de puternice. Este
cel mai dăunător răpitor al
vînatului; un carnivor prin
excelenţă. Pe om nu-i
atacă niciodată, deci
turiştii pot fi liniştiţi la
vederea lui.
Poveştile spun că una
din dihăniile periculoase
pentru om este „lupul". În
mod sigur este cea mai
stricătoare fiară din
regiune, viclean, rudă cu
cîinele de casă. Stă vara
lîngă lupoaica sa, în
cotloanele pădurii, de
unde iese la vînat, făcînd
pagube în rîndul oilor şi
vitelor mari. Pe om îl
atacă numai cînd lupii
umblă în haită; cînd este
singur, atacă numai dacă
este turbat sau cînd îl
găseşte pe turist, iarna,
obosit de drum, cuprins
de ger său îngheţat. Iarna
nu am întîlnit lupul decît
la poalele muntelui, dînd
tîrcoale satelor în căutarea
hranei. În Ceahlău, lupii
sînt foarte numeroşi, iar
vara atacă stînele, dar
numai stînele, şi sfîşie
cîiinii rătăciţi prin pădure.
Acest animal poate fi
vînat în orice loc şi în
orice timp.
Pitulat pe creanga
vreunui copac, „jderul",
atent, ager, dintr-o
săritură se încinge ca o
curea de gîtul
căprioarelor, le sfîşie
arterele şi le suge sîngele
cald, sau prinde pe
nesimţite pasărea în
somn. Blana de culoare
maron-lucioasă, cu coada
stufoasă, este foarte
valoroasă. În Ceahlău a
fost vînat fără socoteală.
Exemplare rare se mai
găsesc pe V. Pîrîului
Chiliei, pe sub Bîtca
Neagră, Tîrşoasa etc.
Jderul este unul din cele
mai şirete şi inteligente
animale de pradă. Urma
jderului se recunoaşte cu
uşurinţă pe zăpadă, mai
ales la coborîşul pantelor,
prin aceea că picioarele
din spate îşi imprimă
urma înaintea celor din
faţă. De multe ori se suie
pe brazi şi atunci îl poţi
vedea cum sare din unul
în altul. Din această
cauză, o urmărire se face
cu mare greutate.
Mănîncă exclusiv ceea ce
vînează. Nu poate fi
momit cu carne pusă de
vînător, de aceea nu poate
fi prins în cursă, îi place
mult mierea din stupii
sălbatici. Poate fi vînat în
tot cursul anului.
La cel mai mic trosnit
de cracă, ai prilejul uneori
să vezi sărind, de la o
mică distanţă, iepurele,
care o zbugheşte, gonind
nebuneşte, în salturi mari.
Vînătoarea iepurelui este
permisă de la 1 octombrie
la 31 ianuarie. Se vînează
individual, la sărite sau la
picior, putîndu-se
întrebuinţa şi un cîine de
aret, precum şi în colectiv
prin organizare de
vînători cu gonaci.
Vulpea o întîlneşti vara
rătăcind cu paşi rari,
meditînd la o ispravă
şireată, chiar sus pe
platourile Ocolaşului
Mare sau ale Ocolaşului
Mic; dar de cele mai
multe ori, ca şi lupul, dă
tîrcoale satelor de la
poalele munţilor, dornică
de a vizita coteţele cu
găini şi gîşte. Vulpea se
poate vînă „Ia pîndă", cu
cîinele de vizuină, cu
gonaci şi cu ţipătoare,
imitînd strigătul iepurelui
prins, chemarea unui ied
de căprioară, a unui cocoş
de alun sau chiţăttul de
şoareci. Vulpea poate fi
vînată tot anul.
Nu lipseşte din
Ceahlău nici agera şi
jucăuşa „veveriţă" pe care
turistul o întîlneşte mai
des şi pare de multe ori că
îl priveşte din vîrful
brazilor cu obrăznicie.
Sînt ani cînd mişună în
cîrduri prin toate pădurile
de la poalele masivului.
Ciudate par urmele aşa-
zisului „sfat al
veveriţelor" la care ele se
adună în jurul unui brad,
curioase să afle parcă ce
mai e nou prin pădure şi,
aşezîndu-se fiecare pe cîte
un bolovan, ronţăie de zor
conurile de brad, privind
una la alta. Urmele unui
asemenea sfat al
veveriţelor le-am întîlnit
pe porţiunea dintre
cascada Duruitoarea şi
Padina Duruitoarei, unde
un cîrd de veveriţe parcă
s-a adunat anume să
„bîrfească vieţuitoarele
pădurilor".
Vipera comună atît de
periculoasă pentru turişti
o întîlneşti numai în
Piatra Sură. Se recunoaşte
uşor după forma capului
care este lat, iar între ochi
apare punctată cu negru
litera V. Vipera, în
general, nu atinge
dimensiuni mari. Cele pe
care le-am întîlnit nu
aveau mai mult de 40-50
cm. Pe burtă, pielea lor
are o culoare argintie, iar
spinarea este punctată cu
solzi negri. O recunoşti
uşor şi o poţi ocoli după
aceste semnalmente,
deoarece nu atacă dacă nu
este întărîtată. Pe
drumurile de apropiere de
sub masivul Ceahlău poţi
întîlni şi o specie de
salamandră care trăieşte
în văile umede.
„Salamandra pătată" -
cum i se mai spune - are
corpul negru, lucios, pătat
cu galben sau portocaliu,
este mai mare decît
şopîrla. Merge leneş şi
chiar în faţa primejdiei se
mişcă greoi.
În apele pîraielor
limpezi şi reci din codrii
Ceahlăului vei găsi şi
mult apreciaţii „păstrăvi".
Deseori îi vezi săgetînd în
susul pîrîului, îmbrăcaţi în
haina lor lucioasă stropită
cu puncte roşii. Timpul
cel mai favorabil pentru
pescuitul păstrăvilor
începe pe la mijlocul lunii
mai, o dată cu primele
zile mai calde de la
munte. De fapt, pînă în
mai, păstrăvii nici nu sînt
buni de mîncat. Slabi,
lungi şi subţiri ca nişte
ţipări, nu ai ce alege din
ei. Luna iunie,
supranumită „dricul
păstrăvilor", este cea mai
potrivită. Păstrăvii sînt
acum graşi şi mai leneşi,
deci uşor de prins.
Pescuitul păstrăvilor se
face numai după ce
soarele s-a ridicat
deasupra muntelui sau în
amurg, pînă se înserează
complet. Pe Pîrîul Martin
se află o păstravărie care
merită să fie vizitată atît
vara cît şi iarna. Ajungi la
această păstravărie pe
traseul nr. 5. Acolo poţi
urmări creşterea şi
dezvoltarea acestui
delicios peşte, începînd de
la cu la puiet şi
păstrăvioară, cu care mai
tîrziu sînt populate
pîraiele.
În încheiere, să
amintim de unele specii
de fluturi pe care îi
întîlneşti mai des în
Ceahlău. Astfel, fluturii
de genul „Papilio" îi vei
întîlni cu cele două specii
relativ rare: “machaonul”
(Papilio Machaon) şi
„coada rîndunicii"
(Papilio Podalirius), de
culoare alb-gălbui. Pe
aripile dinapoi, alungite şi
ascuţite mult spre coadă,
au un punct negru. În zbor
planat ori vioi, îi vezi
adesea pe Poliţele cu
Crini, poposind cu
gingăşie pe florile de
„garofiţă de munte" sau
înviorînd cu nuanţele
aripioarelor pajiştile de
flori multicolore.
Vizitatorii de
predilecţie ai „primulelor"
sînt „satiridele" şi anume
genul „larage", care au
capul extrem de mare şi
ochii îmblăniţi. Ei zboară
îndeosebi seara. Diverse
alte genuri de lepidoptere
vei întîlni pe văile de sub
masiv, prin poienile
codrilor şi chiar pe
coastele stîncoase ale
muntelui. Nu mai
amintim de acele „gîze
mici" pe care, dacă nu le
vezi, le simţi prezenţa în
concertele nocturne ce se
pot asculta în poienile
Durăului, la cabana „7
Noiembrie", la Izvorul
Muntelui sau cabana
Dochia.
În faptul dimineţii,
cînd porneşti la drum,
ciripitul păsărilor alungă
singurătatea, iar ca să fii
nestîngherit, celelalte
vieţuitoare ca: porcii
mistreţi, urşii şi lupii de
care te sperii, s-au retras
de mult în desişurile
sălbatice, de nepătruns,
prin hăurile şi corhănile în
care nici o potecă nu
încearcă să pătrundă. Asta
e legea muntelui, pe care
o înveţi şi în Ceahlău ca
în oricare alt masiv, o
dată cu atîtea alte reguli
de care trebuie să ţii
seama.
 PARTEA a II-a

CIRCULAŢIA
TURISTICĂ ÎN ZONA
CEAHLĂULUI -
CĂILE DE
APROPIERE

Cînd simţi nevoia unei

odihne active, nu pregeta
nici o clipă, ci pregăteşte-
ţi cele necesare şi
porneşte la drum spre
culmile Ceahlăului.
Oriunde te-ai afla, în
nordul Moldovei său la
sudul Carpaţilor, în Lunca
Siretului sau în Podişul
Transilvaniei - privirile
vor întîlni, sub stavila
albastră a azurului, silueta
bătrînului Ceahlău.
„Acest munte te
cheamă, te atrage de la
depărtări de sute de
kilometri: din inima
Transilvaniei, de pe
munţii Vrancei, de pe
meleagurile laşilor, ca şi
de pe culmile
Călimanului şi în
chemarea lui este atîta
vrajă şi ademenire, că
cele mai slăbănoage
picioare capătă aripi şi
însufleţire de drum. Atîta
farmec şi măreţie îţi
împărtăşeşte acest munte
încît aş putea spune că
cine nu l-a urcat într-o zi
senină, nu ştie ce înţeles
cuprinde cuvîntul:
sublim" 1.
Şi drumurile pe care
poţi să ajungi la una din
1
C. Mătase, Călăuza Judeţului Neamţ, Piatra Neamţ, 1929.
bazele de ascensiune pe
Ceahlău sînt multe. Iată-le
pe cele mai principale:
1. Dacă alegi drumul
de fier plecînd din
Bucureşti (Bucureşti-P.
Neamţ 363 km), de la Iaşi
(Iaşi-P. Neamţ 209 km)
sau din oricare altă
localitate de la sudul şi
estul Carpaţilor, ajungi
mai întîi la Bacău, apoi la
Piatra Neamţ, importantă
bază turistică, de unde
poţi continua ruta spre
Bicaz-Izvorul Muntelui.
Din Piatra Neamţ mergi
cu trenul sau cu
autobuzele I.R.T.A.
numai pînă la Bicaz, iar
mai departe pe jos,
străbaţi V. Izvorul
Muntelui trecînd prin
satul cu acelaşi nume,
răspîndit de-a lungul văii
pînă în apropierea cabanei
„Izvorul Muntelui". Alte
drumuri care se apropie
de Ceahlău vin de la
Suceava, fie prin
Cîmpulung-Vatra Dornei-
Broşteni, fie prin
Fălticeni-Borca-Galu-
Bistricioara. O dată cu
apariţia noului lac de la
Bicaz, a căpătat o
importanţă turistică
pentru legătura dintre
Bacău-Durău, drumul
prin Bacău-Roman-Tg.
Neamţ-Poiana Largu, sau
varianta mai scurtă
Bacău-Piatra-Neamţ-Tg.
Neamţ-Poiana Largu-
Bistricioara-Durău.
Acesta din urmă se
apropie de monumente
istorice importante. Trece
şi prin apropierea satului
de pe apa Ozanei,
străbătînd regiunea din
care Ion Creangă şi-a
cules neuitatele „Amintiri
din copilărie".
2. Dacă porneşti la
drum din Ardeal, poţi
ajunge la poalele
Ceahlăului prin
Gheorghieni, continuînd
itinerariul spre Lacul
Roşu-Cheile Bicazului-
Bicazul Ardelean-Neagra-
Chişirig-Taşca-Bicaz
(Gheorghieni-Bicaz = 60
km).
3. Cînd eşti mai
aproape de Topliţa,
drumul prin Tulgheş, pe
V. Bistricioarei pînă la
com. Ceahlău, este cel
mai potrivit (Topliţa-
Ceahlău = 68 km).
4. Din regiunea
Dornelor ai la îndemînă
 1
drumul de apă al
Bistriţei, plecînd de la
Vatra Dornei sau de la
Broşteni, călătorind cu
pluta pînă la Poiana
Largu; mai departe pînă la
Durău mergi pe şoseaua
care se construieşte pe
malul drept al Bistriţei
pentru a face legătura cu
Durăul. Toate aceste căi
de apropiere duc la
poalele muntelui unde
turistul găseşte baze de
1
Călătoria cu pluta e recomandabilă în timpul verii. Timpul de parcurs este 12-13
ore între Dorna şi Poiana Largu. Mai departe începe lacul de acumulare de la barajul
hidrocentralei „V. I. Lenin".
ascensiune bine
organizate astăzi, pentru a
putea oferi un popas
odihnitor în cele mai bune
condiţii.
Fig. 14
Oricît ai cutreierat
ceilalţi munţi, Ceahlăul,
prim măreţia şi bogăţiile
lui, îţi va lăsa o amintire
deosebită, începînd chiar
de la trecerea prin
numeroase sate, tîrguri şi
oraşe înşirate ca
mărgelele pe văile
ospitaliere. Pentru a-i
gusta deplin frumuseţea,
nu trece nepăsător şi nu
compara Ceahlăul prea
uşor cu ceilalţi munţi pe
care i-ai văzut. Toţi
masivii din Carpaţii noştri
au crîmpeie care seamănă
şi deseori vei întîlni un
abrupt care să-ţi
amintească de un altul sau
un grup de stînci care să
fie surori cu altele aflate
cale de cîteva zile mai la
miazănoapte sau la
miazăzi. Dar nicăieri nu
vei întîlni „turnuri" ca ale
Ceahlăului, „obcine" şi
„bîtci", „poieni" şi
„poliţe" dăltuite atît de
măiestrit şi împodobite
neasemuit de frumos, ca
cele pe care natura le-a
creat şi desăvîrşit pe tot
cuprinsul masivului.

1. Bacău - Piatra
Neamţ – Bicaz - Cabana
Izvorul Muntelui
 Ceahlăul se află situat
în cuprinsul regiunii
Bacău, iar drumurile de
apropiere care îl
înconjoară au avut, din
cele mai îndepărtate
timpuri, un rol hotărîtor în
dezvoltarea vieţii
economice pe meleagurile
din această parte a ţării.
Drumul turistic de azi
care suie V. Bistriţei spre
Bicaz, drumul de pe V.
Bistricioarei, ca şi cel de
pe V. Bicazului au fost
importante căi comerciale
care legau regiunile de la
vestul Carpaţilor cu cele
din V. Siretului. Tîrguri şi
oraşe importante au
răsărit, în lungul acestor
drumuri şi între ele
Bacăul şi Piatra sînt cele
mai mari şi mai frumoase.
Bogăţiile naturale ale
solului şi subsolului au
atras capitalul străin din
primii ani ai secolului al
Ă-lea. Petrolul şi
cărbunele din V.
Trotuşului, apoi lemnul
pădurilor, care acoperă
44% din suprafaţa
regiunii Bacău, au fost
crunt exploatate.
Exploatarea lemnului
mai ales a început o dată
cu dezvoltarea unei
industrii casnice. In anii
regimului nostru
democrat-popular lemnul
e prelucrat în unul din
cele mai mari şi mai
moderne combinate
forestiere din ţara noastră,
instalat la Vaduri.
Industria a căpătat un nou
impuls în regiunea Bacău,
ca urmare a valorificării
resurselor hidroenergetice
pe care Bistriţa le-a
ascuns pînă acum cu
multă zgîrcenie. În treacăt
amintim de industria
metalurgică a regiunii
Bacău, de existenţa unei
industrii a materialelor de
construcţii şi de o
industrie alimentară care
se dezvoltă la Bacău,
Piatra Neamţ etc.
Industria chimică,
dezvoltată de asemenea în
anii regimului nostru,
foloseşte în mare parte
gazele de la cracarea
petrolului. Drumurile
noastre care duc la
poalele Ceahlăului,
străbat în bună parte
centrele principale în care
s-au aşezat, dezvoltîndu-
se din ce în ce mai mult
principalele fabrici, uzine
şi întreprinderi.
Pornind din Bacău,
oraşul de reşedinţă al
regiunii cu acelaşi nume
şi important nod de cale
ferată, numai în două ore
ajungi la Săvineşti, unde
cele două combinate: unul
de fibre sintetice cu
uzinele „RELON" şi
„ROLAN", iar altul de
azotoase, completează
noua imagine a Moldovei
de azi. Uzinele de
azotoase vor produce
uriaşe cantităţi de
îngraşăminte care vor
asigura îmbunătăţirea
solului în scopul unei cît
mai ridicate
productivităţi.
Te îndrepţi spre Piatra,
unul dintre cele mai
pitoreşti oraşe din
Moldova; este aşezat între
munţii: Pietricica, Cozia
şi Cernegura. Localitatea
prezintă un deosebit
interes istoric, geografic
şi arheologic. Este un oraş
regional, reşedinţă a
raionului Piatra Neamţ,
un raion de munte a cărui
economie se bazează
îndeosebi pe exploatările
forestiere şi industria
lemnului. În afară de
însemnătatea industrială,
mai ales prelucrarea
lemnului, fabricarea
celulozei şi fabricarea
hîrtiei, oraşul este şi o
însemnată staţiune
climaterică. Ca tîrg, este
cunoscut încă din secolul
al XV-lea, cînd purta
numele de Piatra lui
Crăciun sau Camena. Mai
întîi a fost o mică aşezare
de tăietori de lemne, care
s-a dezvoltat cu timpul
ajungînd un centru
industrial şi comercial
important.
Ştefan cel Mare avea
„curte" la Piatra şi a
înălţat biserica Sf. Ion
(1497), un monument
arhitectonic despre care
specialiştii spun că este o
excelentă pildă de raţiune
şi de adevărat bun gust,
de care au dat dovadă
arhitecţii din vremea lui
Ştefan cel Mare. O
construcţie elegantă în
simplitatea ei de linii şi de
mijloace decorative, fără
nici un artificiu înşelător,
totul potrivit cu clima
ţării.
La Piatra a trăit
Calistrat Hogaş, iar casa
scriitorului turist, retrasă
în strada Ştefan
Gheorghiu nr. 1, a fost
declarată monument
istoric; de asemenea şi
mormîntul scriitorului.
Hoinărind prin Piatra, vei
întîlni în Str. Maxim
Gorki nr. 3 (în faţa şcolii
medii) un monument cu
basoreliefurile lui C.
Hogaş, I. Negrea şi N.
Stamatiu, executat de M.
Onofrei. Este un
monument de artă
plastică. Alt monument de
artă plastică mai este în
Piatra şi statuia lui
Kogălniceanu, opera lui
W. C. Hegel, aşezată în
piaţa Karl Marx; cîteva
clădiri sînt declarate
monumente de
arhitectură. Vom aminti
aci: Hanul de la Valea
Viei (Str. Maxim Gorki
62); Hanul Nemţenilor
(str. Ana Ipătescu 70);
Casa Paharnicului (str.
Paharnicului 3); Spitalul
de Stat nr. 2 (str. Maxim
Gorki 23) şi altele.
Muntele formează
cadrul acestui colţ
pitoresc; spre apus
mohorîtă Cernegura -
numai păduri, dinspre
răsărit Cozia şi Pietricica;
către nord drumul aşezat
al Bistriţei, farmecul
oraşului, deschide zarea
pînă în inima Carpaţilor.
„Din grădiniţa publică,
numai brazi priveşti fără
să te saturi spre Ceahlăul
mîndru, străjerul
Moldovei" 1. Parcă te
cheamă în împărăţia lui,
şi uitînd de toate celelalte
comori care se mai află în
Piatra, multe din ele
scoase din adîncurile
pămîntului, şi
colecţionate cu grijă în
Muzeul arheologic, prin
truda unor neobosiţi
cercetători, mulţi din
localitate, porneşti la
drum. Dar pînă să ajungi
la Ceahlău, ţinutul Neamţ
1
I Simionescu, Popasuri prin ţară, Buc. 1935.
îţi scoate în cale alte
comori care răsar la tot
pasul. Numai în drumul
ce vei parcurge din Piatra
Neamţ şi pînă la Ceahlău,
vei avea prilejul să afli
nepreţuite adevăruri
istorice, între care cel mai
strălucit şi mai măreţ act
este acela pe care-l trăim
şi pe care l-au desăvîrşit
în piatră şi beton
constructorii
hidrocentralei de la Bicaz.
 La 8 km de Piatra
Neamţ, pe şoseaua care
urcă în susul Văii
Bistriţei, întîlneşti
mănăstirea Bistriţa, veche
construcţie, care datează
din 1402 şi care păstrează
mormintele lui Alexandru
cel Bun (1432) şi al soţiei
sale, doamna Ana (1418).
Turnul clopotniţei, de la
Ştefan Vodă, a fost clădit
în anul 1498 şi are forma
unei prisme simple cu
baza pătrată, dar în
interior vei observa
boltiri, goluri şi arcuri
pentru dirijarea în mod
special a undelor sonore
produse de clopote.
Biserica a fost refăcută şi
împrejmuită cu ziduri de
Petru Rareş şi apoi de
Alexandru Lăpuşneanu.
Este interesantă sculptura
de la uşi, alături de alte
comori de artă pe care le
păstrează în interior. La
Bistriţa a fost întocmit cel
dintîi letopiseţ scris în
Ţările Romîne.
Mănăstirea cu întregul
complex de clădiri a fost
declarată monument
arhitectonic, în anul 1955.
Mai departe, în
apropiere de locul unde se
varsă pîrîul Secu în
Bistriţa, pe haina
întunecată a pădurilor, se
profilează ordonat,
strălucind în bătaia
soarelui, blocurile
muncitoreşti de la Vaduri,
care a devenit în ultimii
ani unul din cele mai
importante centre
forestiere din Moldova şi
despre care am amintit în
paginile precedente.
Continuînd drumul, din
Şesul Pîngăraţilor, pe
dreapta, zăreşti în
mijlocul codrilor seculari,
sanatoriul preventiv
Bisericani. Ţinînd linia
muntelui de-a lungul Văii
Bistriţei, după 12 km de
la Piatra Neamţ ajungi în
1
localitatea Pîngăraţi , o
1
Pîngăraţi (comună, sat) în raionul Piatra Neamţ, regiunea Bacău.
localitate climaterică.
Pîngăraţii este încă una
din vechile aşezări de pe
V. Bistriţei, care datează
de prin secolul al XlV-lea
sau al XV-lea. Localitatea
este vestită şi prin
mănăstirea cu acelaşi
nume, ctitorie a lui
Alexandru Lăpuşneanu
(1560), situată la 2 km de
comună, pe M. Pîrîu, în
apropierea Pîrîului
Pîngăraţi, care-şi adună
apele din văile
Botoşanului. Mănăstirea
aceasta are o vechime de
peste 500 de ani. Sihăstria
a fost fondată prin 1462,
pe timpul domniei lui
Ştefan Vodă, rezidită pe
la 1560 de către
Alexandru Lăpuşneanu,
iar la 1642 refăcută de
Dumitru Şoldan,
vistiernicul. Este
împrejmuită de ziduri, cu
un singur turn. Şi această
mănăstire cu întregul
complex a fost declarată
monument de arhitectură.
Din şoseaua care
însoţeşte V. Bistriţei, mai
departe şi tot pe dreapta,
se zăreşte satul Straja,
aşezat la închiderea văii.
Numele atît de
semnificativ al satului -
1
Straja - ca şi cel de
„Cetăţuia", cum i se
spune dealului înalt care
străjuieşte localitatea, se
leagă de faptul că de aici
1
Straja se numea în trecut paza ostăşească de la poarta cetăţii sau a curţii domneşti,
iar străjerii de pe dealul Cetăţuia, folosind configuraţia terenului, apărau curtea
domnească de la Piatra,
înainte V. Bistriţei se
închide mult. Pe vremuri,
aşezarea însăşi străjuia
această poartă de cetate
naturală a văii, din faţa
„curţii" lui Ştefan cel
Mare, de la Piatra. Astfel
s-a statornicit mai tîrziu
satul Straja, format de
urmaşii vechilor străjeri
de odinioară ai lui Ştefan
cel Mare.
Înainte însă de a intra
în această străveche
aşezare, pe partea dreaptă,
la Stejaru - întîlneşti
construcţiile centralei
hidroelectrice. Aceasta va
furniza 210.000 KWh iar,
din lacul de acumulare se
vor putea iriga 300.000 ha
în regiunile secetoase.
Rodul muncii vii,
creatoare a înviorat
liniştea şi pacea
patriarhală din acest colţ
de ţară. Astfel, la poalele
muntelui Botoşanu
dinspre sud-est, s-a
construit în temelii de
beton uriaşa uzină ale
cărei turbine sînt puse în
mişcare de apele Bistriţei,
aduse prin tunelul de
aducţiune care străbate
inima muntelui.
De la localitatea Straja,
valea se îngustează tot
mai mult. Deodată, fără
veste, bolborosind
gălăgios, Pîrîul Tarcău
năvăleşte în apele
Bistriţei. După cotul ce-l
face firul apei, întreaga
vale şi împreună cu ea
şoseaua şi linia ferată se
îndreaptă spre nord-vest.
După ce laşi în urmă
1
satele Capsa şi Ciungi ,
ajungi în comuna Bicaz,
localitate climaterică,
situată la 432 m
altitudine. La intrarea în
comună, pe stînga, se
deschide V. Bicazului
care-şi strînge apele
cristaline din Munţii
Gurghiului - Lacul Roşu,
Cheile Bicazului şi V.
Cupaşului, adunate apoi
1
Au fost încorporate oraşului Bicaz.
cu cele ale Dămucului,
Brăteiului, Negrei, Taşca,
Secului şi Hămzoaiei.
Bicazul şi-a schimbat
azi decorul. Cu ani în
urmă un pumn de case
adăposteau oamenii
acestei localităţi - oameni
care duceau o viaţă fără
rost şi sens. Dar suflul
înnoitor al construcţiei
vieţii noi a desmorţit
Bicazul din toropeala în
care lîncezea. Astfel, la
început, peste tot în Bicaz
cuvîntul şi l-au spus
jaloanele. Ele au fost
vestitorii noilor blocuri
muncitoreşti de pe
platforma Mărceni; tot ele
au fost vestitorii
impozantei Fabrici de
Ciment „Congresul al
XIX-lea" precum şi a
Fabricii de Azbociment;
tot jaloanele au marcat
drumurile noi asfaltate,
care s-au desfăşurat în
locul celor pline de colb
şi bolovani. Toate aceste
construcţii şi-au spus
cuvîntul la actul de
naştere al oraşului Bicaz.
Azi, noul restaurant din
Bicaz este considerat
drept cel mai modern
utilat şi mai elegant din
regiune. La aproape 2,5
km în sus de la confluenţa
Pîrîului Bicaz cu Bistriţa,
urcînd pe V. Bicazului, se
vede lîngă şosea o stîncă
cenuşie, înaltă şi
colţuroasă, care stă
semeaţă în drumul apelor
înspumate. Astăzi, trupul
acestei stînci este străpuns
de tunelul liniei ferate
industriale. În jur sînt
case aliniate frumos; pe
şosea forfotesc camioane
cu materiale de
construcţie, iar în spate se
înalţă spre cer cele trei
coşuri care fumegă zi şi
noapte, deasupra fabricii
de ciment. Stînca cenuşie
pare şi fără rost azi în
mijlocul acestui şantier
uriaş, dar localnicii tot îi
mai spun pe vechiul nume
- „Piatra Corbiţei" - în
amintirea Măriei
Corbului, una din eroinele
legendelor de prin partea
locului.
Bătrînul Corbu,
plăieşul care ridicase aici
o căsuţă mică, îşi ducea
tihnit viaţa, cu singura lui
copilă Măria. Dar,
năvălind turcii în
Moldova, logodnicul
Măriei a plecat „la vale"
să lupte cu ei, şi nu s-a
mai întors. Năvălitorii,
ajungînd la casa
bătrînului Corbu, l-au ucis
şi pe acesta, voind să
prindă pe Măria. Fata a
fugit însă ca o ciută
speriată, urmărită de
aproape; s-a aruncat între
ţancurile ascuţite ale
stîncilor din V. Bicazului
pentru a scăpa de
urmăritori. Apele
învolburate, înroşindu-se
de sînge, au acoperit
trupul credincioasei
logodnice. Pe timpul
fragilor vin fetele din
satele apropiate, se aşează
în cerc şi cîntă povestea
Măriei Corbiţa, apoi
împletesc cunune de flori
pe care le aruncă în apele
învolburate. În timpul
nopţilor de primăvară,
prin ceţurile uşoare care
plutesc deasupra codrului
li se năzare ciobanilor, cu
imaginaţia aprinsă de
legendă, o umbră sus pe
stîncă; ei spun că au văzut
pe Măria Corbului.
Din Bicaz1, unde
ajungi cu trenul sau cu
maşina, drumul poate fi
continuat spre Ceahlău,
de astă dată chiar pe jos
pînă la cea mai apropiată
bază de ascensiune care
este la cabana Izvorul
Muntelui. Din gara Bicaz
pînă la cabana aşezată sub
versantul estic al
Ceahlăului faci cel mult 3
1
Prin Decretul nr. 229 din 27.VIII. 1960 com. Bicaz a fost declarată oraş de
subordonare regională.
ore (14 km). În drum spre
cabană, după 10 minute
de mers din gară, paralel
cu firul Văii Bistriţa, în
susul apei, la cotul pe
care-l face atît şoseaua cît
şi Bistriţa înspre nord,
întîlneşti „Vadul Lupilor",
la poalele muntelui
Neagu. Înainte vreme,
cînd muntele nu era prea
populat, la acest cot se
adunau lupii pentru a bea
apă, pădurile care coborau
pînă în marginea pîrîului
apărîndu-i de vederile
vînătorilor. Direcţia de
mers e indicată mai
departe de marcajul cu
bandă roşie care începe
din faţa gării Bicaz.
Continuînd drumul,
întîlneşti oraşul care nu
există pe hartă, cum este
numită colonia
muncitorească din
Dodeni.
Colonia Dodeni, un
model de grup social,
locuită de harnicii
muncitori de la
hidrocentrală, este
mărginită în partea de
nord-est de V. Cojuşnei,
care coboară din M. Sima,
iar spre sud-est de
şoseaua principală şi de
albia Bistriţei. O poziţie
din cele mai pitoreşti.
Aici drumul naţional
Bacău-Piatra-Bicaz e
despărţit de malul apei
printr-un frumos parapet
care îi tiveşte bordura pe
distanţă de zeci de km.
Mai sus de Dodeni vei
ajunge în faţa celor doi
munţi: Gicovanu şi
Obcina Horştei, care şi-au
dat mînă prin zăgazul pe
care oamenii l-au ridicat
în calea apelor Bistriţei.
In stînga, privind prin
gura văii Izvorul
Muntelui, orizontul se
deschide ca într-un
adevărat decor de teatru;
vei zări iar Ceahlăul care
parcă îşi propteşte în
înaltul cerului crestele lui
pleşuve. Din acest punct
apar Panaghia în dreapta,
iar la stînga Toaca, cel
mai înalt pisc al
Ceahlăului. Aici, la
confluenţa Pîrîului
Izvorul Muntelui cu
Bistriţa, întălneşti alt stîlp
de marcaj cu bandă roşie,
un bun şi sigur indicator
al drumului spre cabană
pînă la care mai ai de
mers două ore. Pînă
aproape de cabană drumul
este accesibil maşinilor
desfăşurîndu-se în lungul
satului Izvorul Muntelui
pe valea pîrîului cu
acelaşi nume. Astfel,
urmînd marcajul ajungi la
cabana care cu decenii în
urmă era numai o
modestă casă de pădurar,
cu tindă şi două camere.
De fapt puţini erau atunci
vizitatorii şi mai ales
turiştii care urcau muntele
pe aici, parcurgînd un
drum neîngrijit, ros de
ape şi fără poduri. Azi, în
locul casei de pădurar, se
ridică o cabană spaţioasă
cu etaj, avînd o capacitate
de aproape 80 locuiri,
devenind neîncăpătoare
mai ales în lunile de
sezon —
iulienseptembrie.
Pe distanţa Piatra
Neamţ-Bicaz (26 km)
circulă zilnic, pe lîngă
trenurile obişnuite, două
autobuze I.R.T.A., iar un
autobuz special face curse
regulate între gara Bicaz
şi lacul de acumulare.
Aceasta este calea de
pătrundere în Ceahlău
prin V. Bistriţei pentru cei
ce vin dinspre Piatra
Neamţ. În continuare pe
vechea vale a Bistriţei,
toată lungimea drumului
de la Izvorul Muntelui la
comuna Galu este
acoperită de lacul de
acumulare format de
barajul hidrocentralei „V.
I. Lenin" de la Bicaz.
Drumul naţional care
trece peste coronamentul
barajului va fi construit în
anii următori pe malul
stîng al lacului: va merge
pînă la Galu, de unde va
continua prin ramificare.
O parte se va îndrepta pe
V. Bistriţei spre Broşteni,
iar cealaltă parte va ocoli
coada lacului şi pe V.
Bistricioarei se va
îndrepta spre Tulgheş.
Din gura văii Bistricioara
şi pînă la Durău sînt
aproximativ 11 km.
 O dată cu formarea
lacului de acumulare,
traseele 13 şi 14 au rămas
izolate, îmtrucît şoseaua
trece pe partea opusă a
lacului. Turiştii pot face
însă călătoria cu şalupele
pînă la Secu şi Izvorul
Alb, de unde încep aceste
trasee. Pe terasele
marginale ale lacului vor
răsări porturi mîndre, cale
ferată, staţiuni climaterice
şi balneare, cazinouri şi
case de odihnă din cele
mai moderne; iar în
ceasurile apusului, umbra
măreţului Ceahlău va
prinde contururi clare,
frămîntate în unduirile de
mătase ale apelor.
Peisajul turistic al
Ceahlăului capătă tot mai
multă măreţie.

2. Căi de apropiere
dinspre Ardeal

Turiştii care vin din

Ardeal pot ajunge la
poalele Ceahlăului pe una
din următoarele căi:
1. a - Gheorghieni-
Lacul Roşu-Bicazul
Ardelean-Neagra-
Chişirig-Bicaz-
Izvorul Muntelui,
dacă alegi ca bază
de plecare
Gheorghieni;
2. b - Topliţa-Pasul
Tulgheş-V.
Bistricioarei-
Bistricioara-Durău,
dacă baza de plecare
 este de astă dată
Topliţa.
2 - Gheorghieni
(Gyergyoszentmiklos) este
oraşul raional reşedinţă al
raionului Gheorghieni,
din Regiunea Mureş-
Autonomă Maghiară; are
staţie de cade ferată pe
linia principală Bucureşti-
Braşov-Deda-Satu Mare.
De asemenea e legat cu
Tîrgul Mureş (prin Deda)
şi cu Oradea şi Clujul
(prin Dej). Convieţuind
de veacuri pe aceste
locuri, romînii şi ungurii
şi-au împrumutat
obiceiurile, portul,
arhitectura, meşteşugurile
şi au luptat împreună
împotriva exploatării.
Pădurile, o bogăţie a
regiunii, căzuseră pradă
lăcomiei capitaliştilor.
Regiunea dispune de
multiple resurse naturale,
care numai în anii
regimului nostru
democrat-popular şi-au
găsit o justă preţuire.
Raionul Gheorghieni
cuprinde, pe lîngă munţi,
şi părţi din depresiunile
intracarpatice; totuşi
rămîne un raion cu ramuri
ale industriei forestiere.
De la Gheorghieni,
drumul spre Ceahlău trece
prin Cheile Bicazului, o
regiune turistică de toată
frumuseţea. Ca mijloc de
transport din Gheorghieni
la Chei şi de aici la Bicaz-
Chei-Bicazul Ardelean-
Neagra-Chişirg-Bicaz, iar
în prelungire pînă la
Piatra Neamţ pot fi
folosite autobuzele
I.R.T.A.

Distanţele
aproximative pe şoseaua
Gheorghieni-Bicaz sînt
cele din tabloul următor:

D G V L C Bi Bi N
e he f. ac he ca ca ea
la or Pî ul ile z zu gr
/ gh ng R Bi C l a
L ie ăr oş ca he A
a ni aţi u zu i rd
lu el
i ea
n
G - 17 25 31 37 42 48
he
or
gh
ie
ni
V 17 - 8 14 20 25 31
f.
Pî
ng
ăr
aţi
L 25 8 - 6 12 17 23
ac
ul
R
oş
u
C 31 14 6 - 6 11 17
he
ile
Bi
ca
zu
lu
 i
Bi 37 20 12 6 - 5 11
ca
z
C
he
i
Bi 42 25 17 11 5 - 6
ca
zu
l
A
rd
el
ea
n
N 48 31 23 17 11 6 -
ea
gr
a
T 53 36 28 22 16 11 5
aş
ca
Bi 60 43 35 29 23 18 12
ca
z

Din Bicaz, itinerariul

de apropiere se
racordează celui
precedent (nr. 1) care vine
de la Piatra. Drumul din
Gheorghieni se desfăşoară
mai întîi de-a lungul unei
văi (10 km) şi apoi se
angajează în serpentine
urcînd mereu. Sus pe
culme peisajul pe care-l
străbate are în totul un
caracter montan şi se
desfăşoară pe o parte şi pe
alta a soselii. Drumul
coboară apoi în V.
Bicazului. De la
Gheorghieni la Lacul
Roşu sînt 25 km pe şosea,
dar poţi scurta calea dacă
ai plecat la drum pe jos,
abătîndu-te pe o potecă
ce-o întîlneşti la începutul
serpentinelor. Drumul,
foarte mult umblat, este
uşor de găsit; în schimb
vei întîmpină toate
greutăţile pe care le poate
ridica o pantă de munte
cu urcuş anevoios şi
dificil; singurul avantaj
este micşorarea timpului
de mers, scurtînd astfel
calea. Lacul Roşu este
situat la 980 m altitudine.
În anul 1838, din cauza
unui cutremur şi a ploilor,
un munte întreg s-a
desprins din locul lui
prăbuşindu-se în vale.
Fantastica avalanşă a
stăvilit dintr-o dată cursul
apelor şi astfel a luat
naştere Lacul Roşu; drept
mărturie a acelor vremuri,
se văd şi astăzi ieşite din
apă trunchiurile frînte ale
brazilor surprinşi de
cataclism.
Numirea de Ghilcoş
adoptată de ţăranii secui
înseamnă ucigaş, şi pare
să se tragă de la muntele
din care a pornit năruirea
ce a dat naştere lacului.
Numele vechi dat de
ţăranii ardeleni e simplu:
Tăul său Tăul Roşu, după
acela al unuia din pîraiele
pe care le primeşte (Pîrîul
Roşu), nume care de altfel
e întrebuinţat şi de primii
geografi şi geologi,
cercetători ai regiunii.
Drumul care trece prin
staţiunea Lacul Roşu,
îndreptîndu-se spre est, te
conduce în Cheile
Bicazului. Sub acest
nume este cunoscută
trecătoarea care străbate
Carpaţii şi prin care Pîrîul
Bicaz trece din
Transilvania în Moldova,
deschizînd una din căile
turistice neîntrecută în
frumuseţi. Priveliştea este
minunată, iar peisajele ce
se înfăţişează ochilor nu
pot fi găsite în alte părţi
din lanţul carpatic,
înălţimi de-a dreptul
impresiomante se ridică
ameninţătoare dte o pante
şi de alta a drumului.
Şoseaua străbate mai întîi
un mic tunel, perforat în
stîncă, şi după aceea intră
în Cheile Bicazului
propriu-zise, de o
frumuseţe rară. De îndată
se înalţă pe stîngă pilonul
îndrăzneţ al Pietrii
Bardosului (Pietrei
Altarului) 1120 m care
domină întregul peisaj, iar
după ce parcurgi
serpentinele care coboară
ameţitor într-o neîntrecută
încumetare, apare pe
dreapta Pîrîul Bicăjel.
Mai jos de punctul de
înfrăţire al Bicăjelului cu
Bicazul se ridică
monumental, aidoma
zidurilor unei imense
cetăţi de piatră, pereţii
care formează Gîtul
Iadului, partea cea mai
impresionantă din Cheile
Bicazului. De altfel,
Cheile Bicazului pe o
lungime de cîţiva
kilometri îţi oferă cea mai
pitorească privelişte din
cîte poţi vedea străbătînd
trecătorile naturale din
lanţul principal al
Carpaţilor. Ele sfîrşesc de
cealaltă parte a Carpaţilor,
în Moldova, într-o vale
împădurită.
 Mai departe şoseaua
este însoţită de apele, cînd
înspumate, cînd cristaline,
ale Bicazului, care trece
sprinţar peste stîncile de
calcar ce-i apar în cale.
Înainte de a ieşi din chei,
la stînga, pe Pîrîul Şugău,
se văd Cheile Şugăului
sau Cheiţele, mai mici,
cărora turiştii deprinşi cu
stîncile masive, nu le mai
acordă prea mare atenţie,
cu tot pito/rescul lor. Pe
înălţimile de la intrarea în
Cheiţe se află cîteva
stînci, cărora imaginaţia
călătorului le poate atribui
contururile unor ciudate
statui dăltuite de vreme.
Dar să continuăm drumul
spre înălţimile
Ceahlăului.
Ieşirea din Cheile
Bicazului se face printre
Piatra Panţirenilor sau
Pinteştenilor (847 m) pe
stînga şi Piatra Arşiţei
(835 m) pe dreapta.
Urmînd firul văii
Bicazului, în numai cîteva
minute ajungi în satul
Bicaz-Chei, înşirat în
lungul văii pe
aproximativ 7 km, după
care urmează satul
Bicazul Ardelean. Aceste
două sate sînt despărţite
de valea Pîrîului Dămuc,
un afluent pe partea
dreaptă a Pîrîului Bicaz.
Ca şi satul Bicaz-Chei,
Bicazul Ardelean este şi
el răsfirat pe aproximativ
6-7 km în lungul şoselei.
Aproape că nu ştii unde
începe şi unde se sfîrşeşte
un sat. În mijlocul satului
Bicazul Ardelean, la 50 m
de confluenţa Pîrîului
Bradului cu Bicazul,
întălneşti pe stînga, cînd
cobori, primul marcaj cu
bandă albastră, pe care
poţi ajunge, după 10 ore
de mers, la cabana
Dochia, străbătînd cea
mai frumoasă vale de pe
versantul sud-vestic al
Ceahlăului, V. Bistrei.
Direcţia drumului o arată
săgeata indicatoare, iar
mai departe, marcajul
care se succede din
distanţă în distanţă.
La 9 km de gura Văii
Bradului în sus, pe malul
drept, se află peştera
Toşorog, numită
„Jgheabul cu Gaură". Este
o peşteră cunoscută, în
care privirile întîlnesc la
lumina torţelor frumoase
bolţi ornate cu stalactite.
Nu cuteza să te avînţi fără
călăuză în acest labirint,
deoarece te poţi rătăci
uşor pe coridoarele
întortocheate. S-au făcut
aci multe cercetări
ştiinţifice, peştera
încadrîndu-se în peisajul
carstic din apropierea
Ceahlăului.
Din Bicazul Ardelean,
şoseaua continuă în josul
Văii Bicazului. După
puţin timp treci Pîrîul
Chişirig şi ajungi în satul
cu acelaşi nume, iar în
imediata lui apropiere
întălneşti satul Neagra.
Aproape de confluenţa
Pîrîului Neagra cu Pîrîul
Bicaz, vei întîlni, chiar
lîngă şosea, stîlpul de
marcaj purtînd semnul
traseului. Este marcajul
nr. 20 — Cruce albastră -
care urcă pe V. Negrei, o
altă minune a naturii de la
poalele muntelui, care
deschide drum spre
culmile Ceahlăului,
trecînd peste Vf. Văratec,
prin Poiana Maicilor şi
Ocolaşul Mic, pentru a se
opri la cabana Dochia (5-
6 ore de mers).

b) Al doilea drum de
apropiere pornind din
Ardeal trece prin Topliţa
şi străbate Pasul Tulgheş;
se continuă pe V.
Bistricioarei, pînă la
Bistricioara, de unde se
îndreaptă spre cabana
Durău pe V. Schitului sau
spre cabana „7
Noiembrie", trecînd peste
Pic. Humăriei.
Fig 15 .. 20
Topliţa (Marosheviz),
oraş raional, reşedinţă a
raionului cu acelaşi nume,
este situată într-o
minunată poziţie din
defileul Mureşului, la o
altitudine de 667 m.
Topliţa este o bază
turistică din care se poate
pleca spre Munţii
Călimani, Harghita şi
Giurgeu. Prin forma să
bizară, „Curmătura" este
pentru versantul apusean
al Carpaţilor
moldoveneşti ceea ce este
Ceahlăul pentru versantul
răsăritean. Cu acest
minunat tablou, în
mijlocul căruia continuă
să se afirme tot mai mult
Topliţa, să pornim la
drum spre clina
răsăriteană a Carpaţilor,
spre Ceahlăul
moldovenesc.
 Distanţele care despart
Topliţa de staţiunile de la
poalele Ceahlăului sînt
cele din tabloul care
urmează:

Topliţa Bilbor
Borsec Capul
Corbului Corbu
Tulgheş
Topliţa — 12 26 33
33 46
Bilbor 12 — 14 21
26 34
Borsec 26 14 — 7
12 20
Capul Corbului 33 21 7
— 5 13
Corbu 38 26 12 5
—8
Tulgheş 46 34 20 13
8 —

De la Tulgheş, un
drum se îndreaptă spre V.
Bradului trecînd prin
Chişirig-Neagra (38 km)
pentru a putea ajunge la
Bicaz (50 km). În cale
întîlmeşti două baze de
ascensiune: la Bradu (pe
V. Bistrei) poteca marcată
cu bandă albastră, nr. 23.
Al doilea dtrum se
îndreaptă pe V.
Bistricioarei spre
Ceahlău. Este recomandat
drumul pe V.
Bistricioarei, mai ales
pentru autovehicule. De la
Tulgheş pînă la Ceahlău
poţi folosi autobuzele
întreprinderii I.R.T.A.,
care fac o cursă pe zi.
Deci continuînd drumul
de la Tulgheş pe această
rută, după ce treci de
Poiana Tulgheşului, pe V.
Bistricioarei întîlneşti
satul Pintec, aşezat în
dreapta la confluenţa
Pîrîului Pintec cu
Bistricioara. Un stîlp de
marcaj cu triunghi roşu
indică poteca pe Pîrîul
Pintecului în sus (traseul
nr. 26). Această potecă
marcată cu triunghi roşu
se strecoară în susul văii
avînd în dreapta culmea
Hăghieşului (1505 m), iar
în stînga Obcina Tîrşoasei
cu Piciorul Suricul şi
Piciorul Tîrşoasei; urcă
apoi Curmătura Pintec
între Dealul Tabla (1144
m) şi Dealul Chicera
(1324 m) peste care trece
coborînd în V. Bistrei.
Aici întîlneşti traseul nr.
23, marcat cu bandă
albastră verticală, care
vine de la Bicazul
Ardelean prin V. Bistrei
şi urcă pe Ceahlău
îndreptîndu-se către
cabana Dochia. Dar să
revenim la locul de unde
am părăsit drumul pe V.
Bistricioarei, pe care să-l
continuăm spre com.
Bistricioara şi com.
Ceahlău.
Părăsind baza de
ascensiune de la Pintec,
drumul întîlneşte
numeroase sate. În dreptul
Obcinei Boiştea apare
localitatea Grinţieşul
Mare, aşezată la
confluenţa Pîrîului
Grinţieşul cu Bistricioara.
De aici şi pînă la
confluenţa cu Bistriţa, V.
Bistricioarei este
împînzită de casele
locuitorilor din Grinţieşul
Mic şi apoi cu cele din
Bistricioara, risipite în
lungul văii.
Din satul Bistricioara
mai mergi cale de numai
2 km pe malul lacului de
acumulare pînă la gura
Pîrîului Schitul, unde
întîlneşti capătul potecii
nr. 8 peste Piciorul
Humăriei, marcat cu
triunghi albastru sau
capătul potecii nr. 1
marcată cu bandă roşie,
care suie spre Ceahlău
trecînd pe la cabana
Durău şi cabana „7
Noiembrie", prelungindu-
se pînă la cabana Dochia.
Acestea sînt cele două
drumuri clasice ale
Ceahlăului pe care în
trecut au urcat Vasile
Alecsandri, Alexandru
Vlahuţă şi alţi scriitori.

3. Din Vatra Dornei -

prin Broşteni - la Poiana
Largu

O altă cale de
apropiere, şi încă una din
cele mai pitoreşti, este
calea apei, pe Bistriţa, cu
plutele, între Dorna şi
Ceahlău. Această cale,
neîntrecută prin bogăţia
priveliştilor şi varietatea
lor, poate fi socotită una
dintre cele mai interesante
călătorii pe care nu o poţi
face în multe părţi din
ţară. O dată cu ridicarea
barajului de la Bicaz,
calea plutelor s-a scurtat
oprindu-se acum la
Poiana Largu, puţin mai
la nord de Bistricioara. În
medie, o plută alunecă pe
Bistriţa cu o viteză care
nu depăşeşte 8 km pe oră,
un rol important avîndu-l
şi cantitatea de ană sau
„haitul1" pornit din
stăvilarele de la Dorna.
Distanţa Dorna-Biroşteni
poate fi străbătută în 7-8
ore, iar mai departe, pînă
la Poiana Largu, mai sînt
necesare 5-6 ore.
V. Bistriţei oferă
turistului impresii de
neuitat. Apele bătrînului
rîu curg astăzi pînă în
lacul de acumulare de la
Bicaz. Codrii îi străjuiesc
1
Hait - apele care pornesc din ecluzele ce se deschid atunci cînd nivelul Bistriţei
este scăzut
milenarul drum, satele
înşirate de-a lungul
malurilor povestesc istorii
şi legende trăite odată de
vitejii moldoveni, iar
plutaşii în drumul lor pe
solzii de argint îi doinesc
de dor.
Cu izvoarele sub
Prislop (masivul Rodnei),
un semen al Incului,
Bistriţa a pornit în lume
pe un drum tăiat într-o
rocă auriferă, grohotişul şi
colbul auriu purtîndu-l la
vale pe undele ei din cele
mai străvechi timpuri. De
aici numele de Bistriţa
Aurie. Mărturie pînă în
zilele noastre au rămas
din vechile exploatări de
aur movile din nisipul
care pe atunci era spălat
pentru a i se culege
pulberea preţioasă. În
cursul său, Bistriţa
primeşte succesiv apele:
Cîrlibabei, Dorinei, apoi
Neagra Şarului, Barnarul,
Neagra Broştenilor,
Bistricioara, toate rîuri de
munte. Din Vatra Dornei,
important centru
industrial şi staţiune
balneo-climaterică,
drumul plutelor se
maturizează, Bistriţa
devenind o adevărată cale
de apă, amenajată cu
praguri, îndiguiri şi
1
parapete . Turiştii
folosesc şi ei această cale
de transport.
Despre Vatra Dornei se
spune că este locul unde
1
Parapete - un fel de chei făcut din buşteni.
odinioară Dragoş Vodă
venea lîngă mormîntul
fetei pe care o iubise şi pe
care din greşeală o
săgetase cu arcul. Este
aşezată la confluenţa
Dornei cu Bistriţa Aurie,
între dealuri acoperite cu
cetini, la o altitudine de
802 m. Oraş raional,
centru al raionului cu
acelaşi nume, Vatra
Dornei face parte din
vestul regiunii Suceava.
Economia îi este axată în
primul rînd pe
exploatarea pădurilor, iar
în anii regimului
democrat-popular s-a
adăugat prelucrarea
lemnului şi creşterea
intensivă a vitelor. Cele
mai importante fabrici de
cherestea ale regiunii
Suceava sînt la Vatra
Dornei, unde a intrat în
funcţiune de curînd şi o
importantă fabrică de
utilaj forestier. De
asemenea funcţionează
aici o fabrică de
prelucrarea laptelui, din
care ies produse de
calitate superioară,
cunoscute în toată ţara.
Vatra Dornei se dezvoltă
însă şi ca o staţiune
balneo-climaterică.
Localitatea dispune de
numeroase izvoare
minerale, sanatorii,
cluburi muncitoreşti; are
legătură directă cu Clujul
prin Ilva Mică, cale pe
care o pot folosi turiştii
din centrul Ardealului
pentru a se apropia de
poalele Ceahlăului,
venind pe cea mai
încîntătoare vale a
Moldovei.
Urcîndu-te pe plută la
Dorna, rămîi fermecat de
senzaţia nemaiîntîlnită pe
care ţi-o dă alunecarea
legănată a acesteia. De
obicei, atunci cînd te urci
pe plută, mai ales cînd
trebuie s-o prinzi din
mers, e bine să ai mîinile
libere şi în afară de
rucsacul bine fixat în
spate să nu mai porţi alt
bagaj, care te poate
încurca în momentul
urcării. Puţin înainte de
apropierea plutei, strigă
cîrmaciului care te va
îndruma spre punctul
unde să intri în apă. E
bine să fii desculţ său cu
pantofi de tenis; bocancii
îi vei agăţa la rucsac.
Plutaşul va cîrmi puţin
pluta spre mal, în timp ce
te vei îndrepta pe direcţia
cursului apei şi oblic spre
plută. Alergi puţin prin
apă şi după ce ai atins
buşteanul lateral cu
mîinile vei face un salt pe
el. Dacă încercarea nu
reuşeşte să nu
deznădăjduieşti. Vei
repeta-o la acelaşi buştean
- dacă mai ai timp - sau
treci la următoarea tăblie
din plută. Nu uita că
viteza cu care alunecă
pluta pe Bistriţa e
aproximativ de 8 km pe
oră.
Dacă grupul din care
faci parte e mare, trebuie
să vă răsfiraţi, atacînd cel
mult 5-6 o tăblie din
plută. Şi astfel porneşti
mai departe la drum pe
spinarea nărăvaşului rîu,
care-şi poartă apa
şerpuitoare pe albia de
sub centura pădurilor, la
umbra codrului.
Hainele, dacă s-au
udat, le poţi usca
 1
aşezîndu-le pe serder , iar
dacă vrei să afli
meşteşugul cîrmaciului,
2
apropie-te de buzar şi vei
vedea cu cîtă măiestrie
3
merge el spre strungă !
În drumul lor, plutele
culeg turiştii care coboară
de pe Rarău (1653 m) pe
versantul lui sudic, prin
satul Chirii, aşezat în
dreptul Pietrosului (2305
m), precum şi turiştii care
vin spre Ceahlău, fie
1
Sercier - ţăpuşă înfiptă în plută pentru aninat hainele.
2
Buzar - partea dinainte a plutei.
3
Strungă - braţul rîului bun de plutit.
plecînd de la Dorna, de la
Broşteni, fie că se urcă
din mersul acestora,
atunci cînd pluta îi ajunge
din urmă. Încet rămîne în
urmă culmea golaşă a
Giumalăului (1857 m) şi
mai apoi pe partea dreaptă
culmea Pietrosului; te
apropii de satul Crucea,
de unde se vad încă o dată
înălbind în zare Pietrele
Doamnei (1647 m) din
Rarău. De asemenea se
mai vede încă
impresionanta despicătură
a Pietrei Zimbrului, în
care, povestesc localnicii,
zimbrul urmărit de
Dragoş ar fi căzut,
prăbuşindu-se în
prăpastie. Dar pluta a
sosit la Toance, unde
apele Bistriţei se
năpustesc cu furie peste
stîncile din fundul albiei,
iar Cotul Dracului pune
totdeauna la grea
încercare măiestria
cîrmacilor şi a
dălcăuşilor1 lor.
Astăzi, Toancele au
pierdut mult din faima
lor. Omul devenind tot
mai stăpîn peste munca
sa, nu mai vrea să-şi pună
viaţa în cumpănă pentru
un capriciu al naturii. Cu
dinamita au fost rupţi
colţii care sfărîmau
altădată plutele şi
sfîrtecau trupurile
plutaşilor. Apele
zbuciumate ale Bistriţei
1
Dălcăuş - ajutorul cîrmaciului care veghează la partea dinapoi a plutei.
se înroşeau de sînge
omenesc, iar codrul şi
prundişurile erau singurii
martori ai acestor drame
cumplite. Dincolo de
Toance, apele Bistriţei,
obosite, parcă, se
domolesc. Albia rîului
devine mai largă. Peste
puţin timp te întîmpină
Broştenii, aşezat la
capătul nordic al muntelui
Grinţieşul, Broştenii lui
Creangă, cunoscut din
minunatele lui poveşti,
Broştenii unde marele
nostru povestitor a venit
de la Pipirig peste munte,
să înveţe carte.
Aici, la locul de
acostare a plutelor, albia
Bistriţei este deosebit de
largă şi apele ei sînt atit
de potolite, încît îţi face
impresia unui imens lac.
Pînă noaptea tîrziu,
forfota ţapinarilor şi
plutaşilor nu mai
conteneşte. Animaţia din
locul de acostare se
potoleşte abia cînd
ultimele plute plecate din
Dorna au ajuns aici.
Turiştii care poposesc în
Broşteni găsesc adăpost la
localnici, care sînt
deosebit de primitori.
In zorii zilei următoare,
pregătite de drum, plutele
pornesc în a doua etapă
spre Poiana Largu. În
lunecarea lor lină se
îndreaptă mai întîi spre
Borca, Fărcaşa, Galu şi
trec uşor pe lîngă Piatra
Teiului zisă şi Piatra
Dracului. O lume
legendară începe să răsară
din fiecare stîncă, din
fiecare colţ de munte şi te
fură vorba blîndă de
povestitor a unui bătrîn
aflat întîmplător pe plută.
Colo e Piatra Teiului,
vitejia diavolului, cînd s-a
apucat să iezească Bistriţa
şi a prăvălit pînă aci stană
de piatră din creştetul
Ceahlăului. Dar tocmai
cînd să stăvilească apa şi
să înece ţinuturile,
cocoşul a vestit revărsatul
zorilor, iar dracul a fugit.
A rămas stînca pe deal,
iar peste cîtăva vreme, un
cioban a înfipt o cracă de
tei în vîrful pietrii, să fugă
pentru totdeauna diavolul.
Mai tîrziu a răsărit un tei
acolo şi Piatra Teiului i-a
rămas numele pînă azi, în
loc de Piatra Dracului.
Dar Piatra Teiului este şi
piatră de hotar între
legendele dornenilor şi
legendele izvorîte din
inima Ceahlăului.
Piatra Teiului, înaltă de
17 m, se vede ridicîndu-
se, aşa cum a zărit-o şi Al.
Russo, cu multe decenii
în urmă, „ca un turn
singuratic care pare că
răsare din poiană şi se
avîntă spre cer". Turnul
este fixat pe o bază
sferică, încît pare a fi o
construcţie antică. În vîrf
se înalţă un copăcel sfrijit.
Această Piatră a Teiului
străjuieşte acum lacul de
acumulare. Pe apele
zăgăzuite ale Bistriţei,
plutele nu-şi mai pot
continua singure drumul.
Ele vor fi trase de
remorchere pînă aproape
de baraj în dreptul
comunei Poteci.
Aici s-a construit un
plan înclinat pe care va
circula un cărucior tras de
un troliu. Cu acest
dispozitiv, tăbliile de
plute vor fi ridicate pe o
platformă la marginea
şoselei de unde vor fi
încărcate în remorci şi
transportate mai departe
pe şosea. Aşadar, turiştii
care pleacă din Dorna,
vor folosi drumul de ape
al Bistriţei, venind pe
plute pînă la Poiana
Largu, de unde îşi pot
continua drumul spre
Durău, pe şosea. În
imediata apropiere de
Piatra Teiului apare satul
Călugăreni, iar după 2 km
şi jumătate, satul
Bistricioara, aşezat în
lungul văii Pîrîului
Bistricioarei, pînă în
apropierea vărsării
acestuia în lacul de
acumulare din V.
Bistriţei.
De aici, Ceahlăul te
întîmpină ridicînd falnic
Piatra Lată, după care,
orînduite într-o adîncă
perspectivă, se înşiră
Panaghia, Toaca şi Piatra
Ciobanului. Tabela cu
marcaje aşezată la loc
vizibil cuprinde potecile
pe care poţi ajunge în
masiv pe V. Schitului sau
pe Piciorul Humăriei. Mai
sînt 9 km de mers pînă la
Durău, pe drumul ce urcă
valea Pîrîului Schitu. Pe
Piciorul Humăriei, în 3-4
ore, ajungi la cabana „7
Noiembrie", care are o
capacitate de aproximativ
112 locuri, un adevărat
hotel de altitudine, cu
bufet, iar în sezon e
prevăzută şi cu cantină.
Dar drumurile
Ceahlăului sînt multe şi
unele vin de departe, de la
Cluj, de la Iaşi său de la
Suceava. Altele vin mai
de aproape, de la
mănăstirile din Neamţ şi
dinspre Pipirig. Parte din
ele se adună la cabana
Durău, unde poposim
peste noapte. O dată cu
apariţia lacului de
acumulare de la Bicaz,
circulaţia pe şoseaua
Piatra Neamţ-Bicaz-
Broşteni a fost întreruptă
pe porţiunea dintre
coronamentul barajului şi
Poiana Largu. Acest
sector a intrat sub apă, iac
viitorul traseu, după ce va
trece peste coronamentul
barajului, va urma o linie
convenabilă, destul de
sinuoasă, pe partea stîngă
a Văii Bistriţa.
Fig 21 .. 26
 Pînă la terminarea
lucrărilor, ruta de legătură
poate fi pe lacul de
acumulare cu bacurile său
şalupele sau cu
autobuzele din Piatra
Neamţ pe la Crăcăoani -
Tg. Neamţ - Vînători -
Călugăreni. În jurul
oraşului Tg. Neamţ sînt o
mulţime de monumente
istorice şi de artă plastică
demne de vizitat. Ocolul
este un prilej de a-ţi
îmbogăţi cunoştinţele, de
a străbate regiuni care se
întrec în frumuseţe. Pe
această rută se face acum
legătura între P. Neamţ şi
cabana Durău sau „7
Noiembrie", dat este mai
scurt şi mai plăcut peste
lacul de acumulare.
I.R.T.A. şi N.A.V.R.O.M.
şi-au organizat în aşa fel
cursele, încît de două ori
pe zi, înainte de prinz şi
seara, se traversează lacul
cu bacuri, avînd legătură
cu coada dacului cu
autobuze pentru două
direcţii: spre Borsec şi
spre Buşteni. „De la
cabană porneşti în zori de
zi, urci şi d-ta, domol, pas
cu pas, treaptă cu treaptă.
Laşi regiunea brazilor şi
a zmeurei, te ridici pînă
unde cresc afinele, pînă
la jnepeni, şi mai sus,
pînă la jepi. Acolo începe
să se simtă între stînci
adierea cea fără hodină.
Prin limpezime cunoşti
ţara pînă la nişte
depărtări de aburi - sate,
oraşe, ape, - tîrgul
Pietrei, tîrgul Ieşilor.
Întorcîndu-te către tine
însuţi din acea depărtare,
te regăseşti singur într-o
tăcere luminoasă.
Dedesubt în prăpăstii şi
codri abia bănuieşti
sunete de vînt or de
cascade. Acvile în
ţancuri, e sălaşul urşilor
şi al cerbilor"...
„Opreşte-te acolo sus şi
fii fericit o clipă" (M.
Sadoveanu).

PARTEA a III-a

CABANELE ŞI
POTECILE
CEAHLĂULUI

Ţinta drumeţilor ajunşi

la poalele Ceahlăului este
de a atinge culmile cu
vîrfurile cele mai înalte.
Toate potecile din Valea
Bistriţei, a Bistricioarei,
sau din Valea Bicazului
se îndreaptă spre platoul
vălurit, cu o altitudine
medie de 1820 m. Acolo
sus e răscrucea tuturor
drumeţilor, iar în
păienjenişul potecilor se
află cel mai înalt adăpost
de pe Ceahlău, Cabana
Dochia, situată la 1820
m. În trecutul mai
îndepărtat - cu o jumătate
de secol în urmă - a fost
ridicată o colibă în
apropiere de Fîntîna Rece,
dar nu a rezistat
furtunilor. Mai tîrziu a
fost construit un alt
adăpost - de astă dată o
căsuţă acoperită cu
scîndură, dar nici soarta
acesteia nu a fost mai
bună. Azi, cabana Dochia
complet refăcută are 120
locuri pentru turişti, o sală
de mese foarte frumoasă,
sală de intrare şi depunere
a schiurilor, a bagajelor,
bucătărie, cămară,
magazie etc. În camere au
fost montate sobe de
teracotă. Mobilierul
constă în paturi noi,
covoare, perdele,
cearşafuri etc. Cabana
Dochia este acum la
nivelul celorlalte cabane
ale Ceahlăului.
Cabana Durău este
situată la 780 m
altitudine, pe versantul
vestic, în calea potecii nr.
1 marcată cu bandă roşie;
are o capacitate de 40
locuri şi este prevăzută cu
bufet. O minunată bază de
ascensiune. Turistul sosit
de la drum pe una din
căile de apropiere care vin
de la Vatra Dornei, de la
Gheorghieni, de la
Topliţa, poate poposi la
poalele Ceahlăului, în
ospitaliera cabană Durău,
continuîndu-şi drumul
spre culme în zorii zilei
următoare.
Cabana Izvorul
1
Muntelui , situată pe
1
Izvorul Muntelui este una din localităţile componente ale orasxului Bicaz.
valea pîrîului cu acelaşi
nume, la 800 m altitudine,
este accesibilă pe traseul
nr. 10 care începe din
gura văii Izvorul
Muntelui (drumul
naţional nr. 15). Pînă la
cabană se poate ajunge cu
maşina sau cu căruţa;
drumul străbate satul
Izvorul Muntelui cu
căsuţele risipite uneori la
distanţe mari una de alta.
Clădirea cu etaj, situată
sub versantul estic al
muntelui, este o
construcţie recentă
prevăzută cu cantină în
lunile iulie-septembrie,
iar restul anului numai cu
bufet. Poate adăposti
aproximativ 73 persoane.
Contează ca bază bine
organizată la poalele
Ceahlăului, pe acest
versant unde poposesc
turişti dornici să urce
muntele pe traseele 10 şi
16, sau pe alte variante,
menţionate pe hartă.
În jurul cabanei şi din
apropierea ei se desprind
multe poteci, unele
străbătînd peisaje de un
pitoresc rar întîlnit; altele
bătute de tălpile
ciobanilor sau de localnici
care taie drumul cel mai
scurt spre stînă sau spre
locurile unde păşunează
cirezile de vite.
Cabana „11
Noiembrie" este cea mai
mare construcţie cu care
se făleşte Ceahlăul; un
adevărat hotel de
altitudine. Situată la 1220
m alt., are o capacitate de
112 locuri. Ca şi la
cabana Izvorul Muntelui,
turistul, obosit de drumul
de apropiere, va găsi în
perioada iulie-septembrie
o cantină mulţumitoare
din toate punctele de
vedere, iar în timpul iernii
un bufet bine
aprovizionat. Poteca nr. 8,
marcată cu triunghi
albastru, te conduce pe
Piciorul Humăriei pînă la
cabană, unde poţi ajunge
după aproximativ trei ore
şi jumătate de mers. Alte
poteci o leagă cu poteca
spre Duruitoaire şi apoi
spre creste sau direct cu
cabana Dochia, prin
poteca nr. 1 marcată cu
bandă roşie.
Alte adăposturi mai
mici, ca Fîntînelele ş.a.
rămîn de domeniul
trecutului, vechi piese de
muzeu, cînd pe munte o
cabană nu putea avea mai
multe camere, excursiile
unui an în Ceahlău
numărîndu-se adesea pe
degetele măinilor.

Trasee pe versantul
nord-vestic al
Ceahlăului.
Baze de plecare:
Ceahlău — Schitu —
Durău

1. Drumul Durăului
sau Drumul lui Baciu
 Marcaj: bandă roşie.
Timp de parcurs: Com.
Ceahlău (0,00 h) -
Durău (2,30 h) -
cabana „7 Noiembrie"
- (3,40 h) - Piatra Lată
- (4,50 h) - Panaghia -
(5,30 h) - Toaca - (5,40
h) - cabana Dochia -
(6,30 h).

Fie că ai sosit cu pluta,

venind dinspre Vatra
Dornei, fie că ai venit prin
Tulgheş, pe V.
Bistridoarei, dinspre
Topliţa, fie că drumul ales
a pornit de la Piatra
Neamţ prin Bicaz peste
lacul de acumulare sau
din Tg. Neamţ, toate
aceste căi se întîlnesc în
com. Ceahlău, una dintre
principalele baze de
ascensiune. Se adună în
această comună, la
poalele muntelui, trei
drumuri venind din
Moldova, Transilvania şi
Bucovina. De la primii
paşi, tablele indicatoare
de marcaj te îndrumează
către cele două poteci de
munte, din care una
(porneşte spre Durău
trecînd prin satul Schitu,
iar cealaltă se îndreaptă
spre cabana „7
Noiembrie", urmînd calea
pe Piciorul Humăriei
(traseul nr. 8 marcat cu
triunghi albastru).
Drumul spre cabana
Durău începe de pe
marginea lacului de
acumulare, după cum
indică de altfel şi săgeata
de pe stîlpul de marcaj,
îndreptîndu-se înspre sud,
fiind marcat cu bandă
roşie. După aproximativ
800 m întîlneşte Pîrîul
Schitu care duce spre
bazinul lacului, apele
pîraielor: Slatina, Martin,
Rupturi şi ale Durăului.
Numai din punctul de
confluenţă cu Pîrîul
Durău, apele acestor
pîraie înfrăţite primesc
numele de Pîrîul Schitu şi
sub acest nume ajung pînă
la confluenţa cu Bistriţa,
pierzîndu-şi numele şi apa
în lacul de acumulare
format de barajul
Hidrocentralei „V. I.
Lenin" de la Bicaz.
Fig 27
Pe valea Pîrîului
Schitu, în sus, apar la
fiecare pas din frunzarul
de mesteceni şi răchite
gospodăriile localnicilor.
După puţin timp, pe
dreapta, întălneşti o
potecă ce urcă numai
cîţiva metri pînă pe o
platformă de un pitoresc
deosebit, ce domină
valea. Aici se văd ruinele
unor turnuri de cetate.
Sînt urmele „Palatului
cnejilor", mărturie a vieţii
deosebit de zbuciumate,
vreme de mai multe sute
de ani, a cîtorva familii
domneşti şi mai ales a
familiei Cantacuzinilor
din Moldova. Erau o
ramură a celorlalţi
Canitacuzini din
Muntenia, înrudiţi de
aproape cu Vasile Lupu
prin Tudosca Doamna.
Prin 1813, Gh.
Cantacuzino, după o
şedere îndelungată în
Rusia, s-a întors în ţară cu
titlul nobiiliair de
„cneaz". În familia lui se
vorbea mult ruseşte.
Astfel din 1813 şi pînă în
zilele noastre vechii cetăţi
cu biserica dinaintea ei şi
ruinelor care se mai văd
le-a rămas numele de
„Palatul cnejilor"1. Vreme
de aproape 400 ani,
zidurile acestui palat au
ascultat necontenit
susurul adormitor al
Pîrîului Schitu, în timp ce
arşiţa şi vînturile au purtat
spre zările cerului
pulberea zidurilor lui.
Astăzi, din „Palatul
cnejilor" n-a mai rămas
decît puţinul pe care-l
1
Ruinele palatului cnejilor au fost declarate monument de arhitectură prin H.C.M.
nr. 1160/Z3 iunie 1955. Biserica a fost restaurata şi reparată în iunie 1958.
vezi şi zidul din poarta
vechii cetăţi. Bolta porţii
este construită din gresia
de Kliva care nu se
găseşte în apropiere. Se
presupune că a fost adusă
din Piatra Neamţ sau
chiar din V. Trotuşului.
Cele patru turnuri ale
căror bolţi au fost
măiestrit arcuite vor mai
dura secole. Turiştii vor
opri curînd în apropierea
cetăţii bărcile cu motor;
vor sosi aici, pe undele de
cristal ale lacului, în
ceasurile cînd ruinele
cetăţii prind glas, în
ceasurile de veghe cînd
amurgul învăluie fruntea
Ceahlăului. Atunci turiştii
vor asculta - ca şi noi
acum - poveştile
domniţelor din neamul lui
Vasile Lupu, care,
speriate de urgia luptelor
din văi, se închideau cu
teamă în vechiul palat, iar
dacă bătăliile
înspăimăntătoare
ajungeau pînă sub zidurile
lui, ele porneau în
bejenie, peste apa
Bistricioarei, trecînd
munţii pe la Prisăcani în
ţara Ardealului.
Construită în prima
jumătate a sec. al XVIl-
lea, într-un stil simplu,
1
fără abside laterale sau
pridvoare, caracteristice
arhitecturii epocii şi
stilului „moldovenesc",
biserica a fost reconstruită
1
Abside - părţile laterale, sinurile, de obicei rotunde, din nava bisericii. Termenul se
întrebuinţează şi pentru altar - absidele altarului.
prin anul 1823, iar în
iunie 1958 i s-au făcut
reparaţii. Este un
monument de arhitectură
caracteristic epocii, demn
de a fi cercetat.
Dar să ne întoarcem la
drumul ce urcă pe Pîrîul
Schitu. Pînă la Durău
parcurgi acest drum în
aproape două ore. Pîlcuri,
pîlcuri, mesteceni visători
ţin tovărăşie drumeţului
pînă dincolo de moara
îmbătrînita şi gîrbovită de
pe apa Pîrîului Schitu. La
km 7 laşi în urmă şopotul
pîrîului şi te strecori pe
sub arcadele măiestrit
ţesute de crengile
copacilor, apucînd la
stînga. Din dreptul săgeţii
indicatoare, de sub
poalele pădurii, în 30 de
minute ajungi la cabana
Durău. Poteca
ademenitoare te poartă
printr-o pădure de brazi
seculari, a căror linişte e
tulburată pe alocuri de
neastîmpărul apelor
Pîrîului Durău, care
izbesc zgomotos
bolovănişul albiei şi
malul din dreapta văii.
Drumul din comuna
Ceahlău pînă la Durău se
desfăşoară între Obcina
Boiştei cu Vf. Muntelui
(1078 m), Vf. Rotunda
(1110 m) şi Vf. Leurdiş
(1168 m) pe partea
dreaptă; şi Piciorul
Humăriei pe stînga. Este
accesibil maşinilor care
pot urca pînă în faţa
cabanei Durău1. În
vecinătatea cabanei se
2
află mănăstirea Durău cu
biserica zidită în anul
1835, împodobită cu
pictură bizantină
restaurată în 1920, de o
echipă de tineri pictori
condusă de N. N. Tonitza.
În curtea bisericii se
înaltă doi „crini" seculari
(Larix decidua) sau
1
Cabana Durxxu este aşezată într-o largă poiană de sub creasta muntelui, pe drumul
ce urcă la mănăstire.
2
Durău-Schit - şi-a luat numele de la cascada de sub munte, căreia poporul îi spune
„duruitoarea", numită astfel din cauza zgomotului sau „duruitului" apei în cădere.
Mănăstirea Durxxu (cu tot complexul de clădire) a fost declarată monument de
arhitectura prin H.C.M. nr. 1160/23.VI.1955.
„zade". În apropiere se
înalţă casa de odihna a
Academiei R.P.R.1
De aici de la Durău,
din poala muntelui,
privind spre creastă, vei
putea distînge, în conturul
masivului, vîrfurile:
Piatra Lată, Panaghia,
Toaca şi Piatra
Ciobanului, rînduite în
ordine, care parcă te
cheamă, încercînd să
1
Mulţi scriitori şi ziarişti au trecut pe aici, sau au petrecut vara la Durxxu şi toţi au
găsit cuvinte de laudă frumuseţilor regiunii. Gîrleanu a scris aici despre: „Potecile
Ceahlăului", Vlahuţă a descris admirabil o excursie pe Ceahlău, dar mai ales
Duruitoarea, în „România Pitorească''. Şi Alecsandri a rătăcit pe Ceahlău, descriind
cu mult haz drumurile sale, cît şi viaţa călugărilor de la sihăstria Durăului; apoi Al.
Russo, Gh. Panu, Galaction, M. Sadoveanu şi alţii.
ascundă toate greutăţile
drumului de munte. De
astă dată nu numai flora
bogată, multicoloră şi
variată te opreşte să o
priveşti, dar şi marnele şi
gresiile şistoase, peste
care vrei să treci poate
nepăsător, opresc paşii
geologului sau omului
împrietenit cu rocile,
pentru a-i arăta că au
rubedenii tocmai pe la
Sinaia, că altele aparţin
stratului de Comarnic.
Apoi, în trecere, îţi ies în
cale şi alte roci, cum ar fi
gresiile micacce, care pun
în pietre mii de nestemate
(fulgi de mică), cu
intercalaţii înguste de
marne.
Din dreptul stîlpului cu
săgeată, aşezat în faţa
porţii mănăstirii Durău,
prinzi poteca nr. 1,
marcată cu bandă roşie,
care trece pe la cabana „7
Noiembrie" îndreptîndu-
se apoi spre crestele
Ceahlăului pînă la cabana
Dochia. Pe drept cuvînt s-
ar putea numi poteca
celor trei cabane pe care
le leagă cu cel mai
pitoresc traseu. Pe acest
versant a urcat Vlahuţă,
purtat de cai de munte,
pentru a culege o parte
din frumuseţile fără de
care nu putea concepe
„Romînia Pitorească."1. Şi
tot aici, Alecsandri a scris
frumoasele pagini ale
1
Al. Vlahuţă - Romînia Pitorească, Ed. Tineretului 1959. Cap, „In munţii
Neamţului" descrie această potecă şi ne dă multe amănunte asupra modului cum se
practica turismul în Ceahlău, la începutul acestui secol.
„Ceahlăului", călăuzit pe
munte de un
neîndemănatic călugăr,
care îl convinsese că o
excursie pe munte, fără să
te rătăceşti, „e ca o nuntă
fără lăutari". Azi, poteca
bine întreţinută şi bine
marcată te conduce prin
păienjenişul de cărări ce
străbate Ceahlăul în toate
direcţiile.
Poteca trece mai întîi
prin capătul de vest al
Bitcii Durăului, pe lîngă o
fîneaţă bogată şi
înmiresmată în care se
desfăşoară policromia
minunată a nesfîrşitului
covor de fiori. Aci, în
plină zi sau în fapt de
seară, greierii şi cosaşii,
neobosiţi trubaduri, se
desfată prin cîntecc pe
întinsa pajişte. Însoţit încă
de concertul acestor gîze
intri într-o alee naturală
care se îndreaptă pe sub
bolta întunecată a pădurii
de brad. Poteca largă,
bine marcată, te angajează
50-60 de minute pe o
pantă pe care trebuie să
urci pieptiş. La capătul
acesteia, în micul luminiş
ce se arată te aşteaptă o
bancă pentru odihna
binemeritată. După alte
două serpentine decorul
se schimbă; spre sud apar
formele bizare ale
straturilor geologice
prinse în Piciorul
Crestăturii, coborîtor din
Vf. Toaca. Mai departe,
în ultimul plan, Piciorul
Şchiop îşi înclină lin
culmea împădurită spre
Pîrîul Slatina. Cu ultimele
serpentine pe care le
calci, ajungi la cabana „7
Noiembrie". Deseori
adierea vîntului aduce din
hăurile şi văile din
dreapta, de după perdeaua
neclintită a pădurii,
zvonul şuvoaielor de apă
care aleargă sprintene şi
neobosite spre V.
Nicanului, apoi prin V.
Durăului, mai departe în
Pîrîul Schitu.
Cabana “7 Noiembrie",
aşezată pe un platou, sub
Bîtca Fîntînelelor, din
care porneşte spre nord
Piciorul Humăriei, este o
cabană modernă, bine
amenajată şi bine
aprovizionată. Timpul de
parcurs de la Durău pînă
la cabana „7 Noiembrie"
este de cel mult o oră şi
jumătate. Imediat la
marginea pădurii, în
partea de jos a aceluiaşi
platou, se află adăpostul
„Fîntîmelele", o clădire
mai mică, avînd numai
două camere. De lîngă el
izvorăsc tumultuoase
două şuvoaie de apă care
aleargă grăbite la vale
pentru a ajunge din urmă
Pîrîul Nicanului. Cu apa
lor limpede şi rece se
îndestulează turiştii, dar
se aprovizionează şi
cabana „7 Noiembrie".
 De la cabană, urmînd
mai departe marcajul cu
bandă roşie verticală, te
îndrepţi spre pădurea
bătrînă de brazi. În
şerpuiri domoale, poteca
te scoate pe rînd către alte
luminişuri. Din marginea
acestora, cu cît sui mai
mult pe panta muntelui,
privirile vor întîlni
abrupturile frumoase care
se zăresc spre Piatra Lată
şi spre Toaca (1904 m). În
vale, spre vest, mănăstirea
cu toate clădirile din jur
picoteşte parcă în
marginea poienei
Durăului. Eşti angajat pe
panta care duce spre
cuibul de refugiu al
legendarei Dochia, spre
vîrfurile Ceahlăului. Faţă
de urcuşul de la Durău la
cabana „7 Noiembrie",
care este mai iute,
porţiunea dintre cabana
„7 Noiembrie" şi cabana
Dochia are o înclinare
mai lină. De la primul
luminiş mergi
aproximativ 20 minute
pînă în curmătura Pietrei
Late. Treptat orizontul de
gresie dispare o dată cu
altitudinea şi-i ia locul
stînca mai aspră şi
neregulată a
conglomeratelor pe care
le vei întîlni de acum mai
des în toată partea
superioară a Ceahlăului,
frumos modelate de
unealta măiastră dar
nevăzută a vîntului.
 Din curmătura Pietrei
Late direcţia drumului,
care pînă acum era sud-
est, se schimbă spre sud;
lăsăm în urmă Căciula
1
Dorobanţului , o stîncă de
conglomerat. Privită pe
trei sferturi din spate,
stînca arată un chip de om
îngîndurat, cu mustaţă,
purtînd o căciulă înaltă de
dorobanţ şi pe umăr o
puşcă din care se distînge
bine un capăt de ţteavă.
Tot pe aci, în stîngă, vei
1
I se mai spune şi Cuşma Dorobanţului.
vedea Jgheabul cu Turn şi
Turnul Sihastrului, acesta
din urmă fiind interesant
prin asemănarea lui cu
turnul unei cetăţi. De
lîngă Căciula
Dorobanţului ai prima
perspectivă largă asupra
lacului de acumulare care
încinge cu o bandă
argintie poalele
masivului. De aici înainte,
din orice punct de pe
culmea muntelui, vei
vedea minunata înfăptuire
a oamenilor muncii din
patria noastră.
Trecînd de Piatra Lată,
poteca urcă uşor printr-o
pădure pipernicită, roasă
de vînturile care suflă
aproape fără încetare
dinspre vest. Ai ajuns în
şaua muntelui. Te afli în
plină zonă alpină cu
vegetaţie şi aspect
caracteristic. Şi, fără
veste, mergînd prin
tufişurile de jnepeni, îţi
apare în faţă o stîncă a
cărei formă dăltuită în
conglomerat se aseamănă
cu un pion de şah: este
Panaghia. Pînă la ea
drumul de platou urcă o
pantă lină, trecînd peste
lespezi de gresie.
Panaghia se ridică cu mai
bine de 70 m deasupra
platoului. Dinspre Toaca,
pe versantul sudic poate fi
urcată pînă la jumătate.
Văzută de la poalele
muntelui, mai cu seamă
cînd ceţurile aleargă şi
întind năframele lor albe
peste culmile crestate,
stana de piatră parcă
învie, în vremea noastră
gîndurile zboară la
minunile înfăptuite de
mînă omului nou, dar cu
veacuri în urmă gîndurile
multora erau furate de
vraja unor lumi
închipuite, de farmece şi
de încredere în „minuni".
În ceasurile lungi de iarnă
sau în tihna nopţilor cu
lună, voci scăzute
depănau tainic cele
năzărite în pustietatea
muntelui, ori auzite din
bătrîni, care şi ei la rîndul
lor le-au cules de la alţii
mai bătrîni. Astfel, cine
ştie în mintea cărui baci,
oştean sau sihastru din
apropierea Ceahlăului s-a
zămislit pentru întîia oară
povestea Panaghiei.
Calistrat Hogaş1, într-o
„Amintire" despre
oamenii şi meleagurile
moldovene de la
1
Calistrat Hogaş - Opere - E.S.P.L.A., 1958
începutul secolului
nostru, scrie că
„Panaghia n-a fost
totdeauna o stîncă de
piatră rece, fără inima şi
suflet...". Şi legenda
continuă cu o desfăşurare
demnă de cele mai
celebre opere ale
mitologiei antice.
“Panaghia era o fată
frumoasă... Ursitoarele,
cînd au dăruit-o la
naştere, una a luat
întuneric din întunericul
cel mai de nepătruns al
unei nopţi fără lună,
adînc din adîncurile
mărilor fără fund, foc şi
lumină din lumina şi focul
luceferilor celor mai
strălucitori... şi de-a pus
pe toate în privirile ei;
alta a rupt crinilor
frăgezia şi albeaţa, iar
trandafirilor rumeneala
lor şi le-a pus pe faţa. ei;
a treia i-a tors din caiere
de neguri fire subţiri de
umbră neprihănită şi i-a
pus pe cap podoaba de
păr negru şi bogat, iar
zeii au rupt din inima şi
sufletul lor părticica cea
mai aleasă şi i-au dat
Panaghiei suflet şi inimă.
Şi, pentru ca să nu fie
pîngărită de priviri
muritoare, au dus-o
ursitoarele pe înălţimile
cele mai de sus ale
Ceahlăului, dincolo de
împărăţia norilor şi au
aşezat-o în peştera
pustnicului Ghedeon, -
albinele din sihăstrii au
hrănit-o cu mierea lor,
iar nopţile senine au
scăldat-o în rouă de flori
mirositoare...
Şi Panaghia a crescut
mare... Soarele a văzut-o,
şi Panaghia a văzut pe
Soare... şi ceasuri întregi
se oprea Soarele din
calea lui. Şi pînă într-atît
s-a mărit ziua, iar
noaptea aşa de tare s-a
scurtat, că mai pe ce să-şi
dea amurgul mînă
zorilor...
Şi s-a tînguit noaptea...
şi a fost pedepsit Soarele
să nu mai răsară de-acum
înainte decît împodobit de
neguri, spre a nu mai
ispiti cu farmecul tinereţii
sale sufletele slabe ale
muritoarelor...
Iar Panaghia n-a mai
văzut de aici înainte pe
Soare în puterea tinereţii
şi... jalea a cuprins
sufletul şi inima ei, şi zile
întregi şi nopţi întregi,
fără de somn, lacrimile
nu i se mai uscau de pe
obraji... şi a venit un vînt,
unul dintre vînturile cele
mai dulci şi mai uşoare
dintre vînturi, spre
culmile Ceahlăului şi spre
codrii ce umplu ca o
negură prăpăstiile lui
adînci.
Şi deodată glasuri se
urcară din văi pînă la
Panaghia şi-i îmbătară
auzul... Erau şoaptele
vîntului cu frunzele, erau
adierile răsăritului şi ale
apusului, ce veneau
încărcate de miresmele
depărtate ale cîmpiilor
înflorite... Iar cînd dădu
să coboare înapoi spre
peşteră, Panaghia simţi
că picioarele ei
prinseseră rădăcini în
pamînt şi nu se mai putu
urni. Voi să ridice mîinile,
dar mîinile ei rămăseseră
lipite de trup, cuprinse şi
ele de recea lui
încremenire de stîncă. Iar
cînd voi să îndrepte iarăşi
ochii ei spre ceruri, spre
Soare, pleoapele îi căzură
grele peste luminile lor şi
un întuneric nemărginit o
cuprinse... Panaghia se
prefăcuse în stană de
piatră. Se zicea însă că
inima ei nu s-a împietrit
şi că - împietrită cum este
şi acum - se îmbată totuşi
de razele Soarelui, de
strălucirea florilor, de
lunecarea norilor pe
aripile lor albe, de
vînturile dulci şi
mîngîietoare ale
răsăritului şi ale
apusului...

Oamenii de prin partea

locului cunosc şi o altă
poveste, în care numele
stîncii se leagă într-un
mod mai firesc de
zbuciumul unor fiinţe
odată vii, care au iubit, au
urît şi s-au răzbunat. Dar
mai avem şi alte drumuri
de umblat pe Ceahlău şi
desigur ca pe potecile
muntelui vei auzi şi
această povestire.
Fig 28 .. 30
De aceea, mergînd mai
departe, dacă te abaţi
puţin din drum, spre
dreapta, după ce vei trece
pe o potecuţă care se
deschide la baza acestei
stînci, zăreşti deschizătura
văii Panaghiei ce porneşte
de sub Toaca, între
Panaghia la dreapta şi
Piciorul Crestăturii la
stînga. Păşunea şi
vegetaţia alpină, jnepenii
(Pinus silvestris) şi
ienuperul pitic (Junuperus
sibirica) dau acestei văi
un colorit de acuarelă, în
timp ce Piciorul
Crestăturii îşi profilează
abrupturile pe zarea
luminoasă a cerului. Tot
de aci vei vedea, privind
în vale, în dreapta,
odihnind pe tăpşanul
verde, cabana „7
Noiembrie".
Continuînd drumul pe
platou, te îndrepţi spre
versantul estic al vîrfului
Toaca. La stînga,
perspectiva rămîne
deschisă pînă departe, în
valea Bistriţei, iar în
dreapta se ridică peretele
Vîrfului Toaca. După
cîteva minute, în faţă,
apare măreţ platoul
masivului care trece peste
Lespezi pînă în Ocoiaşul
Mare. În partea de sud-est
a Vîrfului Toaca, prin
Jgheabul cu Hotarul, se
deschide în jos V.
Izvorului Alb.
Dacă vrei să urci Vf.
Toaca, te abaţi din drum
şi prinzi poteca pieptişă
care se întoarce în direcţia
nord-vest. În faţă, primul
perete de stîncă ce apare
ca un contrafort al vîrfului
poartă numele de
Scăldătoarea Vulturilor:
în acest perete se pot
vedea şi azi doua grote
mici în care strălucesc în
lumină ochiuri de apă. În
zilele însorite, vulturii se
adunau în rotiri domoale
ca să se scalde, lăsînd în
urma lor penele
netrebuitoare. Poteca
largă marcată cu bandă
roşie, tăiată în ultimii ani,
te scoate într-o mică şa de
pe care urci treptele de
conglomerat ale vîrfului.
Toaca are 1904 m
altitudine şi este cel mai
înalt vîrf al Ceahlăului.
De pe Toaca privirile
pornesc nestăvilite în
zările necuprinsului, spre
sud, peste muchia
Ocolaşului Mare (1857 m
alt.) care poate fi asemuit
cu capul unui miriapod,
ale cărui nenumărate
picioare răsar din
adîncuri. În zare apar apoi
munţii Tarcăului, cu
vîrfuri care mai rar
depăşesc 1600 m; spre
sud-vest creasta
Hăşmaşului Mare (1793
m alt.), la vest peste apa
Bistricioarei, Pietrele
Roşii (1510 m). Dar mai
aproape decît Pietrele
Roşii apare întunecată
Măgura (1551 m), la
poalele căreia se zăreşte
satul Grinţieşul Mic,
risipit în lungul
Bistricioarei. Spre nord-
vest apare Călimanul, iar
în zilele cu vizibilitate
clară, în depărtare pe
orizont, spre nord, se
profilează Rarăul (1653
m). Relieful tuturor
munţilor, atît cît ochiul
poate cuprinde, se
depărtează ondulîndu-se
în zare. Muntele cel mai
înalt din lanţul Carpaţilor
Orientali - Ceahlăul -
predomină regiunile
vecine pînă în
Transilvania, pînă spre
Vatra Dornei, pînă în
cîmpia Siretului. Spre est
şi nord-est, poala
Ceahlăului este acum
păzită de oglinda argintie
a lacului de acumulare al
hidrocentralei şi de
culmile dealurilor
subcarpatice ce se pierd
spre lunca Siretului. Aici,
pe Vf. Toaca se spune că
în adîncul vremurilor era
o toacă din fier, drept
clopot al muntelui care
vestea sihastrilor ceasul
de rugăciune.
De pe Toaca, vei vedea
răsărituri şi apusuri de
neuitat. Căci, aşa după
cum pe Toaca strălucesc
primele raze ale soarelui,
trezind muntele din
adîncul somnului, tot
astfel ultimele lumini ale
asfinţitului lasă pe fruntea
Ceahlăului ciudate jocuri
de umbre şi închipuiri.
Întors de pe Toaca la
drumul care merge spre
cabana Dochia, treci prin
punctul numit Coşere,
indicat şi pe stîlpul de
marcaj. În dreapta vezi o
altă stîncă în forma de
turn, ce poartă numele de
Piatra Ciobanului. Poteca
îşi face mai departe loc
printre jnepii şi lespezile
de gresie spre vîrful numit
Lespezi. Acesta e un banc
masiv de gresie, format în
masa conglomeratului. De
aici nenumărate cărări
numite „hăţaşuri de oi",
duc la „Fîntîna Rece",
aşezată sub muchia
nordică a platoului.
„Fîntîna Rece" nu-şi
dezminte numele, apa ei
fiind neînchipuit de rece.
De la Lespezi, poteca
marcată cu bandă roşie
verticală, pe care ai venit
de la Durău, îşi
desfăşoară ultimii 200 m
ce mai ai de parcurs pînă
la cabana Dochia. În
timpul iernii este prudent
ca depăşirea Vf. Panaghia
şi a Vf. Toaca să se facă
pe versantul vestic (1 b),
nu pe cel estic, pe unde se
află poteca marcată cu
bandă roşie. Traseul
marcat este aproape tot
timpul iernii troienit,
drumul devenind uneori
aproape imposibil de
parcurs. Un ocol pe la est,
bineînţeles cu oarecare
atenţie, poate oferi
turistului surpriza unui
traseu mai puţin acoperit
cu zăpadă, indicat pe
hartă cu 1 b, sau, de multe
ori, lipsit şi de acest
linţoliu. Abaterea e scurtă
şi vei proceda astfel:
 Imediat ce ai ajuns în
faţa Panaghiei, traseul
obişnuit de vară se
îndreaptă către stînga; nu
mai urmezi acest traseu,
ci te abaţi la dreapta,
mergînd spre Jgheabul lui
Toader dintre Piciorul
Piatra Lată şi Piciorul
Crestăturii. Jgheabul lui
Toader începe de sub
Panaghia şi de sub Vf.
Toaca, ieşind în poiana
Nicanului. Prin hăţaşurile
de oi bine conturate care
merg în brînă ca un uşor
urcuş spre Pic.
Crestăturii, uşor de
recunoscut după forma
crestată, în 10-15 minute
ajungi lîngă Crestături, pe
care le escaladezi fără
mare greutate şi chiar fără
pericol. În continuare
urmezi hăţaşurile oilor
care se îndreaptă spre sud,
coborînd în pantă lină pe
şaua muntelui care se
conturează între Toaca şi
Lespezi. Aici întîlneşti
din nou traseul întrerupt,
marcat cu bandă roşie.

2. Poteca Duruitoarei
Marcaj: cruce roşie.
Timp de parcurs:
Durău (0,00 h) -
Vezuri (1,30 h) -
Cascada Duruitoarea
(2,30 h) - Poiana
Scăiuşului (3,30-4,00
h) - Poliţa Ariniş (4,00-
4,30 h) - Curmătura
Pic. Şchiop (4,30-5,00
 h) - Cabana Dochia
(5,00-5,30 h).

I s-a dat numele de

Poteca Duruitoarei,
deoarece trece pe la
cascada cu acelaşi nume,
un punct turistic
important pe traseul spre
Dochia. Porneşti la drum
din faţa mănăstirii Durău,
urmărind marcajul
însemnat cu o cruce roşie
şi treci pe lîngă gardul
mănăstirii, pe marginea
unei rîpe, printr-un teren
mocirlos. În dreapta se
aştern fîneţele
îmbălsămate de florile
multicolore. Minunea
pajiştei umede pe lîngă
care treci o desăvirşesc
„orchideele de munte" în
lunile mai-iunie.
Frumuseţea lor te
ademeneşte şi stîrneşte
entuziasmul tuturor celor
care trec pe acolo. O
floare des întîlnită prin
fîneţele Durăului este
„limba cucului" cu frunze
lunguieţe de un verde
brumat, stropite cu puncte
de culoare roşu-închis.
Florile sînt violete.
Ocoleşti această fîneaţă
prin partea ei superioară,
după care urmezi poteca
spre est, angajîndu-te în
urcuşul fără serpentine, pe
o rîpă argiloasă, croită de
un torent ce coboară din
Poiana Vezuri. Pădurea
este rară, iar urcuşul
acesta în pantă se termină
la punctul numit
„Vezuri", în jurul căruia
se resfiră nenumărate
luminişuri. De aici te
îndrepţi spre sud. Prin
partea de nord a poienii
Vezuri intră poteca nr. 3,
marcată cu triunghi
galben, care vine de la
cabana „7 Noiembrie".
Cele două poteci se
contopesc urmînd mai
departe marcajul cu
„cruce roşie".
 Dar din Vezuri - pentru
a ajunge la Duruitoarea
— trebuie să te îndrepţi
mai întîi spre sud. Drumul
devine uşor, presărat ici-
colo cu suişuri şi
coborîşuri scurte.
Traversează cîteva şipote
de apă, care se furişează
tăcute spre văile din
dreapta, în timp ce din loc
în loc întîlneşti
nenumărate blocuri de
conglomerat îmbrăcate în
muşchi, desprinse de sus
din abrupturile de sub
Toaca şi Piatra
Ciobanului. Pădurea este
umedă şi răcoroasă, iar
din cîteva puncte, printre
ramurile copacilor
răzleţiţi, falnică, Piatra
Ciobanului pare că
ameninţă să se
rostogolească şi ea în
vale, peste pădure.
Pe nesimţite cobori
ajungînd în Pîrîul Rupturi,
care-şi aleargă gălăgios
apele în albia ce
şerpuieşte printre tufe şi
arbori bătrîni. Numai din
loc în loc, razele de soare
pot face să strălucească
argintul apelor lui, care,
mai ales după ploi mari,
devin un adevărat torent
vijelios. Continuă să
mergi pe lîngă firul apei
în sus. Prin şuvoiul
undelor încărunţite de
spumă, prin învolburarea
apelor, pîrîul vesteşte că
nu mai e departe cascada
Duruitoarea. Zgomotul
apelor e tot mai mare,
vuietul lor tot mai intens
şi o dată cu aceasta creşte
şi nerăbdarea fără margini
a drumeţului de a ajunge
cît mai repede. Dar
cascada întîrzie să apară,
o cauţi din ochi în fiece
cută a stîncilor, auzi
„duruitul" apelor ei care
se aseamănă cu al unei
uzine în plină producţie şi
treci peste pietrele din
Pîrîul Rupturi; ieşi într-un
luminiş îşi deodată
privirile se opresc uimite
spre dreapta. Tabloul e
minunat.
Din creştetul peretelui
de stîncă, un şuvoi bogat
se prăvale de la înălţimea
celor 20 de metri,
lovindu-se într-un prim
prag; aici apele se adună
cu aceeaşi învolburare şi
se reped din nou în jos,
răsfirindu-se într-un fuior
de argint peste o stîncă de
vreo 5 m. Scăpate din
acest joc periculos, firul
de argint viu se
dezmeticeşte parcă din
primejdia prin care a
trecut şi fuge speriat la
vale.
Savurezi cu nesaţ
priveliştea frumoasă de la
cascada Duruitoarea al
cărui „duruit" se aude
pînă departe şi a cărui
înălţime de la care cad
apele te impresionează.
Muchia de sus a stăncii,
peste care vin ele, parcă
se îmbină cu cerul. Locul
de unde priveşti este
destul de strîmt şi totuşi
vrei să te apropii mai mult
de apele învolburate.
Ridicîndu-te pe scara de
lemn fixată în peretele din
dreapta cascadei, poţi
urca pe primul prag, unde
te întîmpină curentul
puternic şi umed produs
decăderea apelor.
Pulberea rece de stropi îţi
opreşte respiraţia. Privind
copca în care cad apele şi
se frămîntă neobosite,
zăreşti firavele buchete de
„nu-mă-uita" (Miozotis
aipestris) şi ferigile care
se leagănă într-una sub
suflul cumplitei sfărimări
a apelor.
Te desparţi de acest
peisaj şi continui drumul
marcat, lăsînd
„Duruitoarea" în dreapta
ca să te urmărească cu
cîntecul ei, însoţindu-te
mult timp. Panta este
foarte iute. După o oră de
mers pe un urcuş greu
ajungi în Poiana
Scăiuşului, iar după alte
30 minute ajungi pe o
poliţă mai ridicată numită
Poliţa cu Ariniş. Un loc
de popas. Aruncînd
privirile spre vale ai
prilejul să contempli unul
din cale mai frumoase
tablouri care se
conturează spre Durău.
Mai departe, făcînd un
ultim efort, traversezi
despicătura văii ce
porneşte din platoul
masivului şi apoi părăsind
pădurea, ieşi la luminiş, în
curmătura Piciorului
Şchiop (1700 m alt.),
unde se deschid alte
perspective pe un orizont
mult mai larg spre vest şi
nord.
Urmăreşti stîlpii de
marcaj în direcţia sud-est
pînă ce întălneşti poteca
nr. 23 marcată cu bandă
albastră, care urcă din V.
Bistrei prin Jgheabul lui
Vodă. Întîlnirea celor
două drumuri este
însemnată printr-un stîlp
cu săgeţi indicatoare. De
aici drumul se îndreaptă
către stînga (nord-est),
urcînd domol spre cabana
Dochia. Străbaţi poteca de
creastă trecînd pe lîngă
Piatra Lăcrămată şi
ocolind grupul „Babelor"
din Ceahlău, modelate în
gresie de vînturile care
suflă necontenit peste
şaua muntelui.
 În dreapta laşi Bîtca
Ghedeonului şi continui
drumul spre sud, admirind
pajiştea înverzită a
Ocolaşului Mare. Ajuns
pe culmea muntelui,
urmezi mai departe
poteca pe o pantă care
începe să coboare lin,
urmînd versantul estic; în
cîteva minute apare
cabana Dochia, adăpostită
după un mal, sub vîrful
Lespezi.
 3. Poteca Nicanului
Marcaj: triunghi
galben. Timp de
parcurs: Cabana „7
Noiembrie" (0,00 h) -
Poiana Nicanului (0,40
h) - Poiana Vezuri
(0,55 h) -Duruitoarea
(2,00-2,30 h).

Această potecă leagă

traseul nr. 1 marcat cu
bandă roşie, care începe
de la Durău şi se
îndreaptă spre cabana
Dochia, trecînd pe la
cabana „7 Noiembrie", cu
traseul nr. 2 marcat cu
cruce roşie, care pleacă de
la Durău la cabana
Dochia, trecînd pe la
Duruitoarea. Traseul, de
curînd marcat (în anul
1957), începe de lîngă
izvoarele din apropierea
cabanei „7 Noiembrie",
numite Fîntînelele.
Poteca, larg croită la
început, coboară o pantă
lină. Tot drumul se
desfăşoară prin pădure
peste un teren umed, pe
alocuri noroios. După 30-
40 minute ajungi în
Poiana Nicanului, poiană
ce se vede clar de la
cabana „7 Noiembrie".
Din această poiană mai
mergi încă 10-15 minute
pînă în Poiana Vezuri, de
astă dată pe un drum
îmbrăcat în muşchi şi pe
sub brazi falnici şi stînci
rostogolite şi înverzite de
vreme, care dau un
farmec deosebit acestei
porţiuni de traseu.
În poiana Vezuri
întîlneşti stîlpul de marcaj
al potecii nr. 2 cu o cruce
roşie, care urcă de la
Durău spre cabana
Dochia. Te vei angaja pe
acest drum şi în timp de
cel mult o oră şi jumătate,
de la Vezuri vei ajunge la
cascadă. Traseul poate fi
continuat spre cabana
Dochia, ducînd tot prin
cele două poiene
succesive, Poiana
Scăiuşului şi Poiana cu
Ariniş.

O altă potecă face

legătura între cele două
trasee principale 1 şi 2,
dar care se desfăşoară la o
cotă superioară; aceasta
este „Poteca Scăiuşului",
pe care o vom parcurge în
itinerariul următor.

4. Poteca Scăiuşului
 În jurul cabanei „7
Noiembrie" există multe
locuri de excursie
interesante prin formele
de relief caracteristice şi
prin ansamblul vegetaţiei
care îmbină peisaje
splendide. Un drum la
Poiana Scăiuşului este o
plimbare fără prea multe
dificultăţi. Cei ce se
opresc mai multe zile la
cabană găsesc timpul
necesar pentru a parcurge
acest traseu, care se
desfăşoară pe versantul
vestic al Ceahlăului,
trecînd peste mai multe
poliţe la limita între
pădure şi stîncă. Acelaşi
drum face legătura între
poteca marcată cu bandă
roşie care urcă de la
Durău (tr. 1) şi poteca
marcată cu cruce roşie ce
începe tot de la cabana
Durău, însă urcă spre
cabana Dochia pe la
Duruitoare. Porneşti la
drum de la cabana „7
Noiembrie" pe marcajul
cu bandă roşie care urcă
la cab. Dochia. După 20-
30 minute ajungi în
punctul unde se desparte
către dreapta o potecă
vizibilă. De aici, drumul
marcat cu bandă roşie
urcă un pripor iute
continuîndu-se înainte, pe
cînd poteca noastră se
abate către dreapta. După
cîţiva paşi parcurşi,
zăreşti pe un bolovan un
vechi marcaj însemnat cu
vopsea neagră sub formă
de săgeată. În apropiere,
poteca se bifurcă: una
coboară către Poiana
Nicanului, pentru a
ajunge la poteca nr. 3, iar
alta urcă, formînd traseul
pe care îl vom descrie.
Direcţia generală, la
început, a ambelor
variante este aceeaşi,
deosebindu-se numai prin
diferenţa de altitudine.
Dacă apuci pe prima
variantă care duce la
traseul nr. 3, poteca
coboară la un moment dat
pe o pantă foarte înclinată
şi ieşi în curînd în Poiana
Nicanului. În această
poiană întîlneşti traseul
nr. 3 marcat cu triunghi
galben. Poiana Nicanului
se află în fundul
Jgheabului lui Toader,
care coboară între Toaca
şi Panaghia. Poiana oferă
o impresionantă vedere
spre Vf. Toaca şi
Panaghia. Din Poiana
Nicanului, direcţia
drumului se schimbă şi
apuci spre nord-vest pe
drumul marcat cu triunghi
galben (traseul 3), iar
după 10 minute ieşi în
Poiana Vezuri, unde
întîlneşti drumul 2,
Durău-Duruitoarea-
Cabaina Dochia, marcaj:
cruce roşie.
Perspectiva se deschide
adînc spre nord-vest peste
Obcina Boiştei.
 Continuînd, dacă apuci
pe a doua variantă, poteca
de sus te poartă pe alte
balconaşe şi alte poliţe.
De remarcat este faptul că
pe acest versant lipseşte
cu desăvîrşire zada său
crinul, atît de abundentă
pe versantul estic al
masivului. Dar şi decorul
este mereu altul. Cînd
direcţia potecii se
schimbă spre sud, poliţele
dispar, aspectul se
schimbă, vegetaţia
dispare şi ea. Brîna
traversează mai multe văi
care vin din creasta
muntelui formînd
nenumărate jgheaburi. Pe
această porţiune te afli
între Piciorul Crestăturii
ce coboară din Vf. Toaca
şi Piatra Ciobanului,
traversezi o vale plină cu
grohotiş. După ce ai
trecut acest grohotiş,
trebuie să fii atent
deoarece poteca îşi
schimbă brusc direcţia,
întorcîndu-se aproape
înapoi pentru a cobori
prin pădure. De obicei,
după ce ai traversat
grohotişul, parcă ceva te
mînă să mergi înainte,
fără să observi că poteca
coboară imediat după ce
ai traversat.
După 30 de minute de
mers din acest loc, ieşi în
Poiana Scăiuşului, la fosta
berbecărie, unde se mai
cunosc urmele stînei. Aici
întîlneşte stîlpul de
marcaj - cruce roşie - din
poteca nr. 2, care urcă de
la Durău la cabana
Dochia, pe la cascada
Duruitoarea. Poiana
Scăişului este situată
deasupra Duruitoarei. De
aici poţi urca în
aproximativ 2 ore la
cabana Dochia. Vei întîlni
mai sus o altă poiană
asemănătoajre, numită
Poliţa cu Ariniş1, de unde
urci apoi spre curmătura
1
Poliţele - aceste terase pe care le intîlneşti urcînd pe Ceahlău poartă uneori numele
vegetaţiei care predomină: Poliţa cu Crini, Poliţa cu Ariniş etc.
Piciorului Şchiop.
Drumul de la cabana „7
Noiembrie" la Poiana
Scăiuş îl parcurgi în
aproximativ 3 ore; este un
drum uşor şi plăcut,
oferindu-ţi mereu alte
privelişti. Din Poiana
Scăiuşului te poţi
îndrepta, pe poteca
marcată cu cruce roşie, fie
spre cabana Dochia, fie
spre cabana Durău sau te
înapoiezi la punctul de
plecare de la cabana „7
Noiembrie".

5. Drumul
Păstrăvăriei

E un drum larg de care

pornind din satul Schitu,
pe valea pîrîului cu
acelaşi nume; el duce la
Păstravărie Ocolului
Silvic Ceahlău. Laşi pe
stînga poteca marcată cu
bandă roşie care duce la
Durău şi continui în susul
văii pînă la confluenţa
celor două pîraie care dau
naştere Pîrîului Schitu şi
care se numesc: Pîrîul
Slatina şi Pîrîul Martin,
urmînd drumeagul care
apucă spre stînga pe Pîr.
Martin ajungi pînă la
păstravărie. E un drumeag
accesibil şi vehiculelor
care, destul de des, se
îndreaptă spre acest
centru experimental.
Drumul este deosebit de
frumos şi poate fi parcurs
iarna pe schi, iar vara
străbate un şir de poiene
înflorite.
După o oră şi jumătate
de la drumul Durăului ai
ajuns şi la păstravărie, un
teren amenajat special cu
mici iazuri pe braţele
rîului, impresionant prin
pitoreasca lui aşezare.
Aici poţi urmări
dezvoltarea păstrăvului de
la ou pînă la dimensiuni
de 30-50 cm. Sînt mulţi
curioşi de a urmări
această dezvoltare şi
mulţi excursionişti care
dacă merg la Durău sau la
Dochia, nu scapă prilejul
de a se abate din drum,
pentru a vizita
păstrăvăria, întoarcerea de
la păstrăvărie la Durău se
poate face pe drumul pe
care am venit sau,
traversînd o curmătură
peste Piciorul Poienei,
revenim la Durău,
închizînd astfel un circuit.
Pentru a traversa
curmătura amintită vei
merge înainte pe Pîrîul
Martin pînă la confluenţa
cu Pîrîul Rupturi. Vei
continua drumul, de data
aceasta pe Pîrîul Rupturi
şi anume pe malul lui
drept (pe stînga cum urci)
mergînd în susul pîrîului
cca. 10-15 minute. După
aceea părăseşti vadea
Pîrîului Rupturi, urcînd
pieptiş malul pe care îl ai
în stînga; străbaţi o
pădure rară şi frumoasă
pe hăţaşuri de oi,
traversezi şaua
(curmătura) dealului şi
prinzi spre coborăre o
vale largă, care te duce
pînă la Durău.

6. La Cascada
Duruitoarea — pe la
Păstravărie

De la Păstravărie se
poate ajunge la
Duruitoare (traseul 2)
mergînd pe o potecă
paralelă cu Pîrîul Rupturi.
Traversezi valea Pîrîului
Rupturi şi prinzi poteca
care începe să urce domol
o muchie de deal. Urmînd
poteca vei întîlni cîteva
pieptişuri care se succed
pe muchia de deal
paralelă cu acest pîrîu.
După aproximativ o
oră de urcuş greu ajungi
în Poiana său Padina
Duruitoarei; în cîteva
minute de aici, pe o
potecă ce coboară uşor,
ajungi în valea Pîrîului
Rupturi, la o mică
distanţă în aval de
cascada Duruitoarea, al
cărui zgomot (duruit) îl
auzi. Din Poiana
Duruitoarei se desfăşoară
o minunată privelişte spre
Piatra Ciobanului, care
pare că domină întreg
masivul şi dă, în acelaşi
timp, o notă cu totul
aparte acestui versant.
 7. Poteca pe Piciorul
Şchiop

Tot de la Păstravărie
poţi ajunge la cabana
Dochia pe Pic. Şchiop
unde întîlneşti poteca nr.
2 (marcaj - cruce roşie).
Pleci ca şi pentru traseul
precedent, pe Pîrîul
Rupturi, traversezi acest
pîrîu, dar în loc să prinzi
poteca care merge către
stînga pe muchia de deal
spre Duruitoarea, apuci o
potecă spre dreapta, la
început destul de bună.
Fig 31 .. 35
Sui printre brazii
răsturnaţi şi stînci
acoperite cu muşchi, care
dau locului un aspect de
sălbăticie, spre o mică
„poliţă" cu pereţii
stîncoşi, abrupţi, pe care
se mai văd urmele unui
vechi adăpost. Mai
departe întîlneşti un şipot
numit „Fîntîna
Călugăriţei", după care,
printre tufe dese de
„ienuperi", „afine" şi
„merişor", pe cărări
şerpuite, în 2 ore ajungi
sus pe Piciorul Şchiop.
De aici zăreşti stîlpii de
marcaj ai potecii nr. 2
care vine dinspre
Duruitoarea. Intri în
marcajul cu cruce roşie,
după care ajungi la
cabana Dochia într-o
jumătate de oră. De pe
Piciorul Şchiop
priveliştea se deschide
spre Durău, satul
Răpciumi, V. Bistriţei şi
peste Obcina Boiştei, spre
Grinţieş şi Pietrele Roşii.
O privelişte minunată se
deschide pînă departe,
dincolo de apele noului
lac de acumulare al
hidrocentralei electrice de
la Bicaz.

8. Poteca pe Piciorul
Humăriei
Marcaj: triunghi
albastru. Timp de
 parcurs: Com. Ceahlău
(0,00 h) - Pic.
Humăriei (0,20 h), -
Poiana Coacăzului
(2,00 h) - Poiana
Fîntînelele (3,00 h) -
cabana „7 Noiembrie"
(3,20 h).

Poteca ce duce pe
Piciorul Humăriei este un
drum de legătură între
comuna Ceahlău, ca bază
turistică, şi cabana „7
Noiembrie", la care ajungi
direct, fără a mai trece pe
la Durău.
Din comuna Ceahlău,
din dreptul tablei pe care
sînt însemnate marcajele,
aşezată ca un „mers al
trenurilor" într-o gară
principală, porneşte spre
cabana „7 Noiembrie"
poteca însăilată pe
Piciorul Humăriei.
Numai după 15 minute de
la plecare, începi pieptiş
urcuşul pe Piciorul
Humăriei. Caracteristic
acestei porţiuni, pînă la
intrarea în pădure, este
lutul de culoare roşie
peste care treci. Gropile
pe care le vezi sînt săpate
de oameni pentru a scoate
lutul necesar lipitului
caselor, de unde şi
numele de Humărie.
Drumul larg, bine
marcat, intră acum în
pădure, iar după două ore
de la plecare ajungi în
luminişul catifelat al
Poienii Coacăzului,
întinsă spre est, Poiana
Coacăzului coboară
înspre Piciorul Ţiflicului.
Din vale se ridică purtat
de vînt susurul Pîrîului
Răpciuni, care îşi duce
apele spre V. Bistriţei în
lacul de acumulare al
hidrocentralei. Din Poiana
Coacăzului, poteca se
afundă din nou în umbra
pădurii. Aici, ca şi în
toate zonele de atingere a
pădurilor de fag şi brad,
întîlnim primăvara,
timpuriu, şiragul diafan al
florilor de „tulichină".
Prin culoare, miros şi
formă ele seamănă cu
liliacul şi de aceea
localnicii le-au numit
„liliac sălbatic". În susul
florilor de „tulichină" -
chiar atunci cînd zăpezile
întărzie să plece - vei
încerca prima bucurie de
bun sosit a primăverii.
Mai departe, poteca
urcă spre Padina
Fîntînelelor şi străbate un
şir de poieni împrejmuite
cu garduri din bîrne
despicate, numite în
1
partea locului răzlogi . În
plină primăvară (aprilie-
mai) pîlcuri de „violete"
şi „toporaşi" brodează
covorul de iarbă în
întrecere cu galbenul
florilor de „ciuboţica
cucului". Mai tîrziu,
florile de „orchidee", care
în aceste poieni au un
colorit intens violet şi alb,
1
Răzlogi - trunchiuri despicate de brazi cu diametrul de cca. 18-20 cm. din care se
fac garduri la munte.
cresc în exemplare
deosebit de mari, în iunie
şi iulie luînd locul
„toporaşilor". Toamna
presară peste aceste
poieni culoarea violet
deschis a „brînduşelor" de
toamnă. Din Padina
Fîntinelelor, pînă la
cabana „7 Noiembrie",
mai mergi aproape 20
minute prin pădure.
Poteca este preferată
de cei ce sosesc cu plutele
la Poiana Largu sau cu
şalupele pe lacul de
acumulare, de cei ce vin
dinspre Ardeal prin
Tulgheş, prin V.
Bistricioarei şi de cei care
vin dinspre Tg. Neamţ.
Ajunşi la cabană, o
clădire modernă de
proporţiile unui mic hotel
de munte, găsesc un loc
de popas pentru a putea
începe, de obicei,
ascensiunea în zorii zilei
următoare. De altfel, o
noapte de vară la cabana
„7 Noiembrie" este un
adevărat prilej de
reconfortare în mireasma
care se ridică din padinile
înflorite, de prin
apropiere. În ziua
următoare plecarea se
programează dis-de-
dimineaţă pentru a putea
cunoaşte cu adevărat
începutul unei zile pe
munte, mai ales dacă
aceasta începe cu un
răsărit de soare fără nor
sau ploaie.
 9. Cabana Izvorul
Muntelui — Cabana „7
Noiembrie" — Cabana
Durău

O excursie de legătură
între cabanele de la
poalele muntelui. O dată
cu umplerea lacului de
acumulare porţiunea de
şosea dintre Bicaz şi com.
Ceahlău a dispărut de pe
partea dreaptă a Bistriţei
fiind inundată de ape.
Trecînd peste
coronamentul barajului,
această şosea va urma
marginea lacului pe
partea stîngă, străbătînd o
regiune mai înaltă cu
frumoase privelişti, mai
ales asupra imensei
oglinzi de apă adunată la
poalele Ceahlăului.
Legătura între Cabana
Izvorul Munitelui - V.
Schitului -Cab. Durău se
poate face şi fără a trece
peste Ceahlău, ci
menţinîndu-te pe poteca
ce străbate versantul
dinspre lac. Pornind de la
Cabana Izvorul Muntelui,
în 30-40 minute ajungi la
curmătura Lutul-Roşu pe
poteca nr. 10, în
continuare, pe sub
Piciorul Sihastrului, sau
pe V. Izvorul Alb, te
îndrepţi spre Ciribuc.
Continui drumul,
traversînd Piciorul Lat şi
Obcina Ţiflicului;
mergînd mai mult pe
brîna împădurită, ieşi
puţin mai jos de cabana
„7 Noiembrie", unde
îmtîlneşti drumul
Humăriei. Timpul de
parcurs este de 3-4 ore şi
nu depăşeşte timpul ce ar
fi necesitat parcurgerea
distanţei pe şoseaua
dispărută. În plus e un
traseu minunat, umbros şi
cu aspecte deosebite, faţă
de culmile golaşe său
acoperite de rarişti ale
bîtcilor, obcinelor şi
picioarelor. Traseul poate
fi practicat şi în sens
invers, cu plecarea din
poteca de pe Piciorul
Humăriei. Este o potecă
folosită mai mult de
localnici, dar care, o dată
cu apariţia lacului, a
căpătat şi o importanţă de
drum turistic.
Trasee pe versantul
estic al Ceahlăului Baza
de plecare: Bicaz —
Cabana Izvorul Muntelui
— Secu — Izvorul Alb
(marginea lacului de
acumulare al
Hidrocentralei „V. I.
Lenin")

10. Drumul
Răchitişxului
Marcaj: bandă roşie pe
drumul de apropiere
Bicaz-Cabana Izvorul
Muntelui, punct
albastru, de la Cabana
Izvorul Muntelui-Lutul
Roşu, bandă albastră,
de la Lutul Roşu-
Cabana Dochia. Timp
de parcurs: satul
Izvorul Muntelui
(barajul hidrocentralei)
(0,00 h) - Cabana
Izvorul Muntelui (2,00
— 2,30 h) - Curmătura
Lutul Roşu (2,45 - 3,15
h) - Răchitiş (3,15 -
4,15 h) - Piatra cu Apă
(4,15 - 4,45 h) -
Detunate (4,50 - 5,20
h) - Cabana Dochia
(5,30 - 6,00 h).
 În gura văii Izvorul
Muntelui, în punctul de
confluenţă a Pîrîului
Izvorul Muntedui cu
Bistriţa, se află o tablă
indicatoare, aşezată pe
stîlpul de marcaj, cu
următorul text: „Spre
Ceahlău - Cabana Dochia,
timp de mers pe jos 6 ore
şi jumătate". Aproape o
oră şi jumătate un drum
de care străbate V.
Izvorul Muntelui, spre
cabana cu acelaşi nume,
strecurîndu-se între
Obcina Horştei în dreapta
şi Culmea Coşuşnei din
Muntele Sima pe stînga.
Spre deosebire de V.
Pîrîului Schitul, V.
Izvorul Muntelui este cu
mult mai închisă, pădurile
coborînd pînă în marginea
satului, înşirat de-a lungul
pîrîului pe pantele
Horştei, ale Coşuşnei, pe
Piciorul cu Răchiţi sau pe
Piciorul dintre Jgheaburi.
Fig 36
 Încă de la începutul
drumului vei zări, prin
unghiul ascuţit al văii,
Toaca, Panaghia şi Bîtca
Ghedeonului, profilate în
depărtare. Dar şi acestea,
pe măsură ce te apropii,
se ascund după culmea
Horştei (1052 m), lăsînd
loc Ocolaşului Mare
(1857 m), Turnului lui
Budu1 şi liniei crestate a
Ocolaşului Mic. Direcţia
de orientare a drumului pe
V. Izvorul Muntelui este
1
Localnicii îi spun „Turnul Budei".
de la est la vest. Înainte
de a ajunge la Pîrîul
Furciturei întîlneşti iar
şisturile negre de Audia,
într-o fîşie îngustă
1
caracteristică .
La confluenţa celor
două pîraie, Pîrîul
Furciturei cu Pîrîul
Izvorul Muntelui, se află
un stîlp de marcaj cu
indicator. Laşi în stîngă
Pîrîul Furciturei, care
coboară între Bîtca Popii
şi Obcina Pietrii Arse şi o
1
Prof. I. Băncilă: Geologia Carpaţilor răsăriteni. Editura Ştiinţifică, 1958.
apuci către dreapta, pe V.
Izvorul Muntelui, între
Vf. Horştei (1052 m) pe
dreapta şi Piciorul Popii
pe stînga. Pe pantele
domoale ale acestor culmi
cresc fîneţe înmiresmate
şi flori care se întrec în
gingăşia şi frumuseţea
culorilor lor. De cu
primăvară, cînd zăpezile
se furişează spre văi, şi
pînă în zilele lui
septembrie, cînd toamna
pune beteală de aur în
frunza mestecenilor, pe
pajiştile acestea se face o
minunată risipă de flori;
sînt nelipsite „ciuboţica
cucului", fermecătoarele
„genţiene" şi nobilele
„margarete". Tot din
această vale începe şirul
nesfîrşit al
„orchidaceelor" caire se
înşiră şi ele pînă sus, pe
abruptul Ocolaşului Mare.
In mai puţin de 40 minute
de la Pîrîul Furciturei,
ajungi la cabana Izvorul
Muntelui, situată pe
versantul estic al
Ceahlăului.
În fiecare sămbătă şi
duminică zeci de
muncitori de la marile
întreprinderi din Bicaz
populează cabana Izvorul
Muntelui, aşezată într-un
loc pitoresc, cu o
frumoasă perspectivă
asupra culmilor din jur.
Prin faţa cabanei trece
bolborosind, ameţit de
rostogolirea prin cele
două cascade din Fundul
Ghedeotiului, Pîrîul
Izvorul Muntelui.
Izvoarele acestuia sînt
deasupra unor pereţi de
stîncă din preajma
Poliţelor cu Crini.
Firavele şuviţe de apă, din
clipa naşterii lor, îşi
rostogolesc argintul peste
stîncile înverzite de
umezeală, strecurîndu-se
cu greu spre V. Bistriţei.
Atît din Fundul
Ghedeonului, cît şi din
Curmătura Lutul Roşu,
pot fi amenajate pîrtii de
schi, cu coborîre în
imediata apropiere a
cabanei Izvorul Muntelui.
De la cabană, traseul se
bifurcă. O potecă marcată
cu punct albastru,
însemnată de noi pe hartă
cu nr. 10, merge pînă la
Lutul Roşu, unde face
legătura cu poteca nr. 13,
marcată cu bandă
albastră, care vine de la
Izvorul Alb, de pe
marginea lacului de
acumulare al
hidrocentralei, urcînd pe
Obcina Baciului şi se
îndreaptă spire cabana
Dochia. Cel de al doilea
traseu, nr. 16, merge prin
Poiana Maicilor la cabana
Dochia, fiind marcat cu
bandă roşie (vezi traseul
nr. 16).
Poteca de la cabană
pînă la curmătura Lutul
Roşu, marcată cu punct
albastru, trece la început
printr-o pădure, apoi -
aproape de Lutul Roşu -
iese în curmătură la loc
despădurit. Drumul, pînă
aici, se orientează de la
sud la nord. De la Pîrîul
Furciturei pînă în
curmătura Lutul Roşu,
vom întîlni depunerile
geologice caracteristice
de gresii în straturi
înguste alternînd cu
marne şistoase, argile
roşii şi verzi.
 Pe porţiunea dintre
cabana Izvorul Muntelui
şi Lutul Roşu creşte o
vegetaţie bogată. Aproape
în tot cursul drumului
vom întîlni adevărate
păduri în miniatură de
„coada calului". Pe
potecă, nu rareori, îţi vor
tăia drumul, în fîşîit de
aripi şi ţipete stridente,
nenumărate „gaiţe", iar
„ciocănitoarele" le poţi
urmări cum se luptă să
facă linişte, bătănd ritmic
în scorţa copacilor. Din
această cumpănă de ape
(Lutul Roşu), săgeata
indicatoare arată că
direcţia de mers se
îndreaptă spre vest,
schimbîndu-se şi
marcajul; vei merge mai
departe pe traseul nr. 13
marcat cu bandă albastră.
Acest traseu vine de pe
marginea lacului de
acumulare al
hidrocentralei şi altădată
pornea din mijlocul
fostului sat Izvorul Alb.
Urmînd mai departe
această potecă,
serpentinele devin din ce
în ce mai repezi şi drumul
tot mai greu. Simţi nevoia
să te opreşti tot mai des în
loc cîteva secunde, „ca
să-ţi tragi sufletul", fără a
te aşeza jos. Nu e precaut
să faci o oprire mai lungă
pe pantă.
Poteca este încă
deschisă şi trece prin
bogate tufe de zmeuriş. În
40 minute după plecarea
din Curmătura Lutul
Roşu, ajungi la marginea
pădurii, iar după cîteva
serpentine şi după ce ai
întîlnit în dreapta prima
stîncă de calcar cu
vegetaţia alpină, treci pe
versantul nordic al
Piciorului Răchitiş. De
aici încolo, vei vedea în
drepta V. Izvorul Alb. De
la Lutul Roşu pînă la
Detunate, cerbii şi
căprioarele bat poteca în
lunile de iarnă, căutînd
hrană. E demn de
remarcat că aceste
animale străbat distanţa
spre Lutul Roşu, cu mici
excepţii, numai pe poteca
marcată pe care o folosesc
turiştii. Căprioarele şi
cerbii deschid pîrtie prin
troienele de zăpadă de pe
acest traseu, uşurind
efortul turiştilor care urcă
iarna spre culme.
După cîteva serpentine,
urmează un crîmpei de
potecă mai dreaptă de pe
care se deschide privirilor
o frumoasă perspectivă
spre Vf. Toaca şi Vf.
Panaghia. Mai totdeauna
simţi adierea unui vînt
răcoros care aduce din
vale, o dată cu aerul rece,
şi susurul apelor care se
adună în Izvorul Alb. De
la curmătura Lutul Roşu
începe zona propriu-zisă a
Ceahlăului. Un semn
caracteristic îl găseşti în
straturile de gresii
micacee, adesea fin
conglomerate, cu
intersecţii de marne. Cu
cît te ridici mai sus,
întîlneşti tot mai des
gresia şi apoi
conglomeratele de
Ceahlău în care apar,
răspîndite într-o anumită
ordine, klippele de calcar,
despre care Dimitrie
Cantemir a crezut că sînt
un imens şi veşnic brîu de
zăpadă în jurul muntelui.
 După cca. o oră şi
patruzeci de minute de
mers de la cabana Izvorul
Muntelui, ajungi în
Poiana Răchitiş. Dacă din
Poiana Răchitişului te
abaţi din drum spre sud-
est, vei ieşi în prima
Poliţă cu Crini. Pe această
poliţă şi pe altele înşiruite
spre Fundul Ghedeonului,
cresc crinii (zada său
laricele), singurul conifer
cu frunze căzătoare care
se găseşte în Carpaţi. La
noi în ţară, zada creşte în
pîlcuri mici în Apuseni-
Maramureş, în munţii
Sibiului şi, în sfîrşit, pe
Ceahlău— unde formează
caracteristicile „poliţe de
crinii". Lemnul era mult
căutat, în trecut, la
construcţii hidraulice şi
pentru susţinerea unor
galerii la exploatările
miniere, fiind foarte
rezistent. Cheresteaua de
zadă este mult apreciată şi
la lucratul mobilei, dînd
prin lustruire tonuri
frumoase, începînd cu
brun-roşcat la centru şi
deschizîndu-se treptat
spre periferie.
Schimbările de decor
sînt tot mai dese şi
privirile stăpînesc tot mai
mult văile şi culmile. De
pe Poliţa cu Crini,
abruptul pereţilor este
deosebit de impresionant.
Jos se deschide V. Izvorul
Muntelui, pe care o poţi
urmări pînă departe, în
gura văii, unde M.
Botoşanu de peste V.
Bistriţei pune stavilă
privirilor, La sud Piciorul
Scurt, cu uriaşa lui
crestătură, stă proptit într-
o pînă în pridvorul
Ocolaşului Mic. Mai sus,
Ocolaşul Mare (1857 m)
veghează într-o ciudată
neclintire prăvălirea de
veacuri a stîncilor din
muchia lui, care au rămas
şi astăzi într-o haotică
răvăşire. Cu mii de ani în
urmă, muntele s-a
încruntat şi s-a
cutremurat, iar stîncile din
marginea platoului s-au
prăvălit în neorînduială
peste pădurile din
Ocolaşul Mic.
Întorcîndu-te de pe
prima poliţă cu crini la
poteca marcată, în scurt
timp ajungi la un punct
unde se formează pe
stînga, în jos, un drum
spre stîna din apropiere,
drum care duce în
Ocolaşul Mic. Continuăm
calea pe poteca marcată
care se abate la dreapta.
Din acest loc traseul te
scoate în marginea unei
poieni, închisă spre nord-
est de o masivă klippă de
calcar, numită Piatra cu
Apă (1334 m). Drumul
continuă mai departe,
paralel cu ea, şi duce pînă
în partea de vest a acestei
stînci albe şi strălucitoare,
pe care întîmplarea a
scos-o în lume atît de
răzleaţă între
conglomeratele
masivului, iar natura i-a
imprimat forme
colţuroase, deosebite de
ale stîncilor din jur.
După ce ai urcat pe
drum deschis şi cele
cîteva serpentine, iată că
ai ajuns în marginea de
vest a uriaşului bloc. Aici
se vede o mică adîncitură
în stîncă de cca. 3-4 m, ca
o grotă, în care picură
ritmic stropi reci de apă,
formînd în fundul acesteia
un ochi cristalin de apă.
Acest ciudat fenomen a
dat stîncii numele de
Piatra cu Apă. Te abaţi
din drum şi urci pe Piatra
cu Apă. Poţi ajunge sus,
pornind de la grotă spre
vest către poteca marcată;
mergi cîţiva paşi de la
grotă pînă întîlneşti o şa
frumoasă în partea de vest
a masivului. Pe aici urci
îndreptîndu-te spre est. O
mică potecă duce la
început peste stînci de
calcar, dar numai în
cîteva minute ai ajuns
deasupra Pietrei cu Apă.
De pe platoul Pietrei cu
Apă se vede Bîtca Chica
Baicului - Lutul Roşu,
apoi Poliţele cu Crini; la
sud apare Ocolaşul Mic,
Piciorul Scurt, Ocolaşul
Mare, Piatra Lată din
Ghedeon. Dar mai ales
privirile se îndreaptă spre
V. Izvorului Alb. In
apropiere se înalţă falnic
Pietrele Detunate, iar mai
sus, în stînga, pe platou,
cabana Dochia, străjuită
de Vf. Lespezi şi Bîtca
Ghedeonului. Piatra cu
Apă oferă drumeţilor un
fragment interesant din
bogata colecţie de
leontopode a Ceahlăului.
„Floarea de colţi" este o
podoabă a întregului
masiv. Nu uităm însă că o
protejează Comisia de
ocrotire a monumentelor
naturii.
 Revenind în poteca
marcată, după cîteva
serpentine prin pădure,
ajungi la poalele Pietrelor
Detunate (1650 m). Din
grupul acestora se
desprinde ameninţător o
stîncă în formă de sabie
gigantică, care pare că
atinge cu vîrful
nemărginitul cerului
albastru. Tabloul
Detunatelor aminteşte de
poveştile din copilărie în
care uriaşii sălăşluiau pe
culmile munţilor,
răvăşind la nesfîrşit
bolovanii, printre care cu
greu îţi faci acum drum,
calcînd cu grijă şi privind
spre locul de unde acestea
au fost desprinse cu atîta
furie.
Adevărata poveste a
Detunatei o ştiu ciobanii,
care îţi vor spune clar şi
limpede cum trăsnetul s-a
năpustit odată cu furie în
aceste stînci,
împrăştiindu-le. În
haotica detunare, vulturii
au ţipat pătrunzător,
ciutele au săgetat speriate
spre adîncurile codrilor,
muntele a gemut. Era
durerea sfîşietor de grea a
Ceahlăului pentru rana
care i-a lăsat-o în trup
străfulgerarea de o clipă a
trăsnetului.
Fig 37 .. 41
De sub Pietrele
Detunate pînă la cabana
Dochia, mai ai de mers
aproape ½ oră. Poteca
face o buclă mare spre
dreapta, pînă în
apropierea unei stîni, de
unde se îndreaptă spre
sud. După un urcuş domol
ieşi în faţa cabanei. Dacă
pe ultima porţiune de
drum, în lunile de vară, te
vor prinde umbrele
înserării, ţi se va părea că
pe tăpşanul înclinat din
faţa cabanei cerul şi-a
răfrînt oglinda stelelor.
Vei trăi clipele de neuitat
în care licuricii îşi aprind
tainic luminile, dăruind
pămîntului vraja
poveştilor încă negrăite.

11. Brîna Ocolaşului

Mic

De la cabana Izvorul
Muntelui pe traseul nr.
10, îţi trebuie numai două
ore de drum pînă la Piatra
cu Apă; de aici alte două
ore îţi sînt necesare mai
departe pentru a parcurge
brîna Ocolaşului Mic.
Poteca începe din traseul
marcat cu bandă albastră,
de la punctul Răchitiş; se
desfăşoară pe versantul
estic al Ceahlăului,
menţinîndu-se între 1350-
1450 m alt., terenul fiind
în majoritate împădurit.
Face legătura între traseul
10 ce se desfăşoară pe
Piciorul Răchitiş şi traseul
16 de pe Ocolaşul Mic,
marcat cu bandă roşie.
Poteca este bună şi o
folosesc ciobanii care
merg spre stînele de vite
şi de oi din jurul
Ocolaşului Mic.
Pornind de la punctul
Răchitiş, din traseul 10,
marcat cu bandă albastră,
însemnată pe stîlpul de
marcaj aflat în acest loc,
urmezi încă puţin poteca
pînă unde întîlneşti o
bifurcaţie. Părăseşti
traseul care duce la Piatra
cu Apă, lăsîndu-l spre
dreapta şi urmezi poteca
ce coboară o pantă
domoală. Numai după
cîteva minute, în faţă,
apare stîna din Piatra cu
Apă. Ea este aşezată pe
una din Poliţele cu Crini.
Abrupturile „poliţei" sînt
la est de stînă.
Exemplare splendide
de zadă cresc pe această
poliţă. De la stînă te
îndrepţi pe potecă spre
sud-sud-est. Cobori puţin
la început, ocoleşti cîteva
rîpe, apoi continui drumul
pe brînă la diferenţe de
nivel mici. Peste cîteva
minute traversezi valea
rîpoasă pe care urcă un alt
traseu nemarcat, venind
de la cabana Izvorul
Muntelui prin Fundul
Ghedeonului. De aici în
colo brîna are o oarecare
pantă care urcă treptat,
ocolind întregul bazin cu
obîrşia Izvorului
Muntelui. Găseşti cu
uşurinţă, după zgomotul
apei în cădere, chiar mai
jos de potecă, creştetul
cascadei pe unde ies la
lumină apele acestui pîrîu.
Cascada nu o poţi vedea,
pereţii fiind foarte
abrupţi, însă, cu puţină
osteneală şi prudenţă,
găseşti locul potrivit ca să
o poţi privi în întregime.
Apa cade de la mare
înălţime, totuşi cascada
nu este spectaculoasă,
deoarece firul de apă este
firav.
Continuînd apoi
drumul pe potecă, urci
domol şi după puţin timp
traversezi gardul specific
limitelor de păşune. De
aici pădurea se răreşte.
Cîte un copac falnic
împodobeşte ici, colo,
frumoasele pajişti. Ajungi
într-o poiană largă, la o
stînă mare aflată în
dreapta drumului, la
marginea de vest a
poienii, adăpostită sub
liziera pădurii de brazi.
Este stîna de vite din
Ocolaşul Mic.
 Mergînd către sud,
ajungi pînă la marginea
unei mari rupturi; prin
fundul acestei văgăuni
iese în Ocolaşul Mic
traseul care urcă pe
Piciorul Scurt. Te menţii
în continuare pe poteca ce
tiveşte marginea păşunilor
de deasupra prăpăstiilor,
pînă ajungi în crestătura
pe care o formează
Jgheabul Armenilor. De
aici o potecă largă se
abate de pe marginea
abrupturilor, purtîndu-te
pe o pantă domoală către
Ocolaşul Mic. Urci un
tăpşan bogat în iarbă, şi
treci pe lîngă o stîncă
mare de calcar, aflată în
dreapta; la capătul pantei
întîlneşti poteca şi stîlpul
indicator de pe traseul 16,
marcat cu bandă roşie.
Numai la cîţiva paşi spre
sud, găseşti un şipot cu
apă, frumos amenajat.
De la stîna din Piatra
cu Apă pînă aici, la
marcajul de pe Ocolaşul
Mic, faci aproximativ
două ore. Drumul este
foarte uşor şi nu prezintă
nici o dificultate. El se
strecoară mai tot timpul
prin păduri umbrite şi
umede, printre blocuri
uriaşe de stîncă,
îmbrăcate în muşchi, în
liniştea desăvîrşită şi
poezia poienilor şi
pajiştelor însorite.
Perspectiva de pe
Ocolaşul Mic înspre
Ocolaşul Mare, la nord-
vest, este interesantă prin
măreţia treptei acestuia.
Apoi, rotind ochii către
nord, vei zări cum se
înşiră cuminte, în aceeaşi
ordine, spinarea domoală
a Bîtcii Ghedeonului, care
parcă ocroteşte Piatra
Lată din Ghedeon. Mai
departe se vede Vf.
Lespezi, străjuit în spate
de Vf. Toaca. Din Vf.
Lespezi coboară două
terase: prima, Detunatele,
sobră, prăpăstioasă,
întunecată, datorită
jnepenilor care o acoperă
în întregime pe partea
superioară; a doua este
Piatra cu Apă, ceva mai
jos, veselă, strălucind în
bătaia soarelui, albă, cu
formele ascuţite ascunse
pe alocuri în vegetaţie.
Peste pădure, în dreapta,
Obcina Verdelui fură
privirile îndreptîndu-le
spre larga cîmpie a
Hangului de pe V.
Bistriţei, unde acum lacul
de acumulare are cea mai
mare lăţime. Spre est,
privirile se opresc în V.
Bistriţei care a înghesuit
parcă, sub noi, Obcina şi
Bîtca Chica Baicului,
Curmătura Lutul Roşu,
Bîtca şi Obcina Horştei.
De la obîrşia Izvorului
Muntelui, valea poartă
privirile o dată cu firul
apei spre gura văii, la
locul unde se ridică
colosul de conglomerat
artificial al barajului
hidrocentralei „V. I.
Lenin." La sud-est,
dincolo de muntele Sima,
se înalţă molcomi, în dîre
subţiri şi albe, fuioarele
de fum din coşurile
fabricii de ciment de pe
V. Bicazului, îţi dai
seama că peisajul este
mereu altul, în fiecare
perioadă a istoriei.
Peisajul realist al
Ceahlăului de azi este o
urmare a noilor relaţii
dintre om şi natură, cînd
contemplaţia de altădată
s-a transformat în acţiuni
energice asupra naturii.

12. Poteca prin

Fundul Ghedeonului
Timp de parcurs:
Cabana Izvorul
Muntelui (o,oo h) -
Stîna Ghedeon (0,30-
0,35 h) - Cascada
Izvorul Muntelui
(1,00-1,10 h) - Stîna
din Piatra cu Apă
 (2,15-2,45 h) - Piatra
cu Apă (2,25-3,00 h).

Între cabana Izvorul

Muntelui şi platoul
propriu-zis al Ceahlăului
se află de asemenea
numeroase locuri de
excursie. Ele ascund
peisaje de un pitoresc
neînchipuit. Este
neîntrecută arhitectura
reliefului pe care forţele
naturii au creat-o la
obîrşia izvoarelor său în
văile acestora, modelînd
roci de densităţi diferite.
Neîntrecute rămîn
cascadele izvoarelor cu
nota de măreaţă
severitate, dar şi de o
atracţie deosebită. De
asemenea neîntrecute sînt
şi poienile suspendate
deasupra văilor, cu cele
mai minunate grădini, în
care cromatica vegetaţiei
este diferit nuanţată de
ansamblul florilor. O
şedere numai de cîteva
zile la cabana Izvorul
Muntelui poate fi cel mai
fericit prilej pentru o mai
bună cunoaştere a
bogăţiilor şi frumuseţilor
patriei, pe lîngă care alţii,
grăbiţi de a ajunge cît mai
sus pe munte, le-au ocolit
sau nu le-au acordat
atenţia binemeritată. O
excursie prin Fundul
Ghedeonului, la cascada
Izvorul Muntelui şi la
Piatra cu Apă îţi va
răsplăti efortul făcut.
 Acest traseu, o potecă
destul de umblată, îl
parcurgi în cea mai mare
parte pe firul văii Izvorul
Muntelui, vale cuprinsă
între Piciorul Răchitiş şi
Piciorul Scurt. Cu cît
înaintezi, valea se
îngustează şi îşi iuţeşte
panta în special sub Piatra
Lată din Ghedeon.
Orientarea generală a
traseului este de la est la
vest şi cade perpendicular
pe direcţia principală a
liniei masivului. Drumul
pînă la cascada Izvorul
Muntelui este uşor şi
plăcut, considerat pe drept
cuvînt o plimbare
atrăgătoare pentru cei
care stau la odihnă în
cabana Izvorul Muntelui.
Iarna poate fi folosit ca un
drum frumos de schi.
De la cascadă, care
este pe un fir secundar în
stînga văii privită în
amonte, revii în valea
principală şi te îndrepţi
către poteca de picior, pe
care o găseşti cu uşurinţă
printre vegetaţia
abundentă. Pereţii abrupţi
şi capricios modelaţi de
izbeliştea vînturilor
mărginesc de o parte şi de
alta valea pe care o urci.
Ei sînt formaţi în
întregime din
conglomerate specifice
Cehlăului. În partea
inferioară a traseului, de
la stînă pînă la cascadă,
întîlneşti cîteva
formaţiuni de gresii cu
straturile lor aranjate
ordonat.
Interesant este că pe
această vale, cît şi pe V.
Pîrîul Maicilor, se găsesc
urmele unor cuptoare
ţărăneşti de ars varul,
indiciu al unei vechi
îndeletniciri a locuitorilor
din partea locului. Piatra
de var (calcarul), care
formează materia primă,
provine din marile klippe
de calcar ce se găsesc în
Piatra cu Apă. Sfărîmături
din acest masiv sînt
purtate la vale de apele
vijelioase din timpul
ploilor torenţiale. Astfel
se explică prezenţa
depozitelor bogate de
grohotişuri calcare pe
unele văi, fără să avem în
imediată vecinătate stîncă
de calcar.
Urci firul văii umbrită
şi răcoroasă, dar după
puţin timp poteca se abate
şi intră pe o altă vale către
dreapta. De fapt, în acest
loc firul principal se
desface în mai multe văi
în formă de evantai;
urmează poteca pe valea
din dreapta. Urcuşul
devine din ce în ce mai
pieptiş, tot mai anevoios,
prin pădure, într-o oră, o
oră şi un sfert, de mers de
la cascadă ieşi la o potecă
bună, care traversează
valea pe unde ai urcat.
Noua potecă ce se
continuă atît în dreapta cît
şi în stînga este pe brîna
Ocolaşului Mic. Ea poartă
nr. 11 în harta noastră şi
face legătura între
Ocolaşul Mic şi traseul de
pe Răchitiş nr. 10. Pentru
a nu te rătăci şi a nu te
înfunda pe una din
nenumăratele căi care se
deschid în stînga şi în
dreapta, e bine să păstrezi
cu multă atenţie poteca
cea mai vizibilă, cărarea
bătută, ea fiind drumul
obişnuit al ciobanilor
între stîna din Fundul
Ghedeonului şi stîna de la
Piatra cu Apă.
Stîna din Piatra cu Apă
este aşezată pe una din
Poliţele cu Crini, la
poalele stîncii de calcar
numită Piatra cu Apă.
Pajiştea de pe această
„poliţă cu crini" se întinde
mult către est de stînă,
pînă în marginea
prăpăstiilor adînci prin
fundul cărora ai urcat cu
cîteva ore mai înainte.
Vederea se pierde asupra
întregii văi a Izvorului
Muntelui.
În partea de nord-est a
acestei poliţe se află o
formaţie geologică de
gresie frumos modelată.
Curios este faptul că
aceste gresii se găsesc
aici, cînd tot restul
masivului pe care te afli
este conglomerat; aceeaşi
formaţie o găseşti şi pe
Vf. Lespezi (traseul 1),
lîngă care este aşezată
cabana Dochia. Pe întreg
şirul Poliţelor cu Crini vei
găsi în zilele de vară mult
preţuita frumuseţe a
leontopodelor („floarea de
colţi"). Nelipsite sînt de
pe poliţele cu crini şi
„garoafele de munte", a
căror prezenţă umple
inima de o tainică
admiraţie.
Urmînd poteca ce
pleacă de la .stînă în pantă
lină (direcţia nord-est),
după 5-10 minute de
mers, ieşi în traseul nr. 10
marcat cu bandă albastră,
puţin înainte de a ajunge
sub Piatra cu Apă. La
înapoiere, timpul de mers
pînă la cabană se reduce
simţitor.

13. Drumul Baicului

Marcaj: bandă albastră.
Timp de parcurs:
Marginea lacului de
acumulare (0,00 h) -
Piciorul Secu (0,25 h) -
Obcina Chica Baicului
 (1,50 h) - Curmătura
Lutul Roşu (3,00 h).

O altă variantă care

duce la Curmătura Lutul
Roşu este poteca nr. 13
care începe de pe
marginea lacului de
acumulare şi trece pe
Obcina Chica Baicului, de
unde şi numele de
Drumul Baicului.
A fost odată un sat la
capătul acestui drum de
munte şi satul se numea
Izvorul Alb, iar din
mijlocul satului pornea un
drum, marcat cu bandă
albastră, care se îndrepta
spre apus... Aşa îţi va
începe povestea o călăuză
sfătoasă, ce te va însoţi
din marginea lacului pe
poteca ce duce la
Curmătura Lutul Roşu.
Azi, de pe marginea
lacului de acumulare te
îndrepţi spre Piciorul
Secului pe o pantă
împădurită şi domoală,
din ce în ce mai iute.
Parte din locuitorii satului
Izvorul Alb şi-au mutat
gospodăriile pe Piciorul
Secului sau pe Chica
Baicului, pînă aproape de
cetatea Ceahlăului. În
noua lor aşezare, ei vor
învăţa în viitor
meşteşuguri noi. Tăietorii
1
de pădure, corhănitorii
sau plutaşii din Izvorul
Alb şi din celelalte sate de
pe V. Bistriţei, vecine
Ceahlăului, vor învăţa să
1
Corhănitori - muncitori de pădure care transportă lemnul la locul de încărcare.
brăzdeze în lung şi în lat
apele lacului de
acumulare, cîrmind de
astă dată bărcile grele de
povara peştelui.
Apele au ascuns o
parte din poteca a 13-a,
care urca din satul Secu
pe versantul sudic al
Piciorului Secu şi care se
întîlneşte pe obcină cu
poteca marcată, ce urcă
din Izvorul Alb. Traseul
13, care începea la
Izvorul Alb, nu şi-a
pierdut însă din
importanţă deoarece
şalupele, brăzdînd apele
lacului de acumulare al
hidrocentralei, aduc
turiştii la capătul văii,
unde un debarcader,
special amenajat,
contribuie la
intensificarea circulaţiei
turistice. Astăzi turiştii
pot debarca din bacuri sau
şalupe la capătul
Piciorului Secului care
intră în lac ca o peninsulă.
Aici se face debarcarea
atît pentru comuna Secu,
cît şi pentru comuna
Izvorul Alb. De aici
începi să urci panta
dealului şi vei ieşi în
curînd în poteca marcată
cu bandă albastră care te
va duce spre Curmătura
Lutul Roşu. Odată ajuns
pe Piciorul Secu, te
aşterni la drum peste
Obcina Chica Baicului.
Drumul de obcină,
odihnitor şi plăcut, este
deschis şi oferă o
perspectivă minunată atît
spre Valea Izvorului Alb,
care se deschide la
dreapta, cît şi spre V.
Pîrîului Secul în partea
stîngă. Obcina Chica
Baicului îşi întinde
culmea pe circa 4 km şi
urcă domol pînă în bîtca
Chica Baicului. Paralel cu
ea, pe partea cealaltă a
Văii Izvorul Alb o
însoţeşte Obcina Verdelui
cu plaiurile ei luminoase
şi păşuni care îşi îmbină
linia lor dreaptă cu
pripoarele de sub Turnul
Sihastrului.
Între Obcina Chica
Baicului şi cea a Verdelui
se strecoară apele limpezi
ale Pîrîului Izvorul Alb,
care mai poartă încă în
unda lui urmele rocii de
calcar din care îşi află
obîrşia. În apropierea
izvoarelor, pe fundul
apelor se zăresc urmele de
calcar, pe care
rostogolirea continuă le
fărîmiţează şi le poartă
kilometri întregi către
vale, dînd apelor
înspumate culoarea albă-
străvezie, de unde şi
denumirea de Izvorul Alb.
Pîrîul Izvorul Alb îşi are
obîrşia chiar sub Ceahlău,
din klippele de calcar ale
orizonturilor de
conglomerate. În
apropierea confluenţei cu
Bistriţa (Ia circa 3 km)
traversează o fîşie
îngustă, de 1 km, de
gresie şi cuarţite negre, de
argile negre, formînd
toate complexul
„şisturilor negre", sau asa-
numitelor „straturi de
Audia"1.
În partea stîngă a
Obcinei Chica Baicului
curge către est Pîrîul
Secu, care şi-a ascuns
izvoarele sub Culmea
Chica Baicului. Izvorul
Alb şi cel al Secului curg
paralel, avînd direcţia
1
Audia-sat, Comuna Hangu, Raionul Piatra Neamţ, Regiunea Bacău.
generală de la vest la est.
Obcina Chica Baicului
porneşte de sub streaşină
muntelui şi coboară mult
departe la vale, pe
nesimţite, pînă în apa
lacului de acumulare. Încă
de la început, din gura
Văii Izvorul Alb sau cea a
Pîrîului Secu meterezele
Ceahlăului apar trufaşe;
Toaca şi Panaghia stau
neclintite, impunătoare.
După ce ai trecut de
Piciorul Secu şi ajungi pe
Obcina Baicului, poteca
te duce printr-o pădure,
care creşte într-un teren
umed şi noroios. Această
porţiune delimitează zona
straturilor negre de Audia,
după care ieşim într-o
frumoasă pajişte. De aici
încolo, pînă în Chica
Baicului, poienile se
înlănţuiesc. Peste această
neasemuită tălăzuire de
poiene, care se întrec în
frumuseţi, plopii aştern
umbre lungi, iar
mestecenii unduiesc în
văzduh transparenţa şi
gingăşia stindardelor lor
verzi.
Aproximativ într-o oră
şi jumătate de mers din
vale, de la gura Izvorul
Alb, cînd drumul începe
să se abată uşor spre
direcţia sud-vest, ajungi
în Poiana Chica Baicului,
o minunată poiană în care
mestecenii parcă visează,
ori spun poveşti brazilor
de pe marginea potecii.
De aici vei avea surpriza
celei mai frumoase
perspective din tot
parcursul drumului,
privirile pierzîndu-se de
sub streaşină Ceahlăului
pînă departe asupra
ţinuturilor înconjurătoare.
În vest, se desfăşoară
în toată splendoarea lui
Masivul Ceahlăului, care
pare că s-a aliniat ca să te
primească, de la Turnu lui
Budu (extremitatea de
sud) pînă la Piatra Lată
(extremitatea nordică).
Astfel se conturează clar
toată linia superioară a
masivului, cu uriaşa
streaşină a Ocolaşelor,
ridicătura din Bîtca
Ghedeon cu Pietrele
Detunate în faţă, apoi
unghiul larg ce-l
formează Toaca, aidoma
unui vulcan, după care,
Panaghia care se lungeşte
spre cer, vrînd să ajungă
în înălţime Vf. Toaca. Din
Panaghia porneşte şaua
muntelui care se termină
în Piatra Lată. În lungul
Obcinei Chica Baicului se
desfăşoară tot drumul,
însoţit de gospodăriile
locuitorilor, pierdute
printre rarişti de plopi şi
mesteceni.
În Padina Chica
Baicului, spre nord, apare
peste tălăzuirea pădurilor
Obcina Verdelui, iar spre
sud Vf. Horştei din care
porneşte spre est Obcina
Horştei, de-a lungul
căreia curge Pîrîul Secu.
Urci o bună parte din
Bîtca Chica Baicului pe
care o laşi în stînga şi de
îndată ce ai depăşit Chica
Baicului direcţia drumului
se schimbă spre vest. În
acelaşi timp începe un
coborîş lin care duce după
vreo 15 minute în
Curmătura Lutul Roşu, la
stîlpul de marcaj care
arată întretăierea dintre
drumul nr. 10 şi drumul
13, cel pe care ai urcat din
 1
V. Izvorul Alb . Ajuns în
curmătură, poţi urca la
cabana Dochia după
semnul bandă albastră
(continuarea traseului 13
care vine de la Izvorul
Alb) sau poţi cobori spre
sud la cabana Izvorul
Muntelui, pe acelaşi
traseu nr. 10, marcat de
astă dată cu punct albastru
pe porţiunea cabana
Izvorul Muntelui -
Curmătura Lutul Roşu.
1
Vezi la traseul nr. 10 amănunte asupra potecii.
 Din localitatea Bicaz
se pot face plimbări pe
schi, pornind pe V.
Izvorul Muntelui pînă la
cabana cu acelaşi nume,
A doua zi urci în
Curmătura Lutul Roşu, pe
drumul nr. 10 marcat cu
punct albastru, de unde,
mergînd spre est - marcaj
bandă albastră - ajungi în
şaua de sub Chica
Baicului. Drumul pînă în
şa îl faci pe poteca
bătătorită de cerbi şi
căprioare. O dată ajuns în
şa, schimbi direcţia spre
nord şi intri în poteca
largă ce coboară spre
Obcina Chica Baicului.
De aici, urmînd spinarea
obcinei, cobori peste
poienile de pe obcină în
Piciorul Secu, care te
scoate în V. Bistriţei de
unde, pe marginea lacului
de acumulare, în mai
puţin de o oră te înapoiezi
la Bicaz.
 14. Poteca
Ciribucului

De la vărsarea
Izvorului Alb în lac mai
pleacă încă două trasee
spre culmile Ceahlăului:
unul (14), pe Obcina
Verdelui, trecînd pe lăngă
Bîtca Strigoaiei, ajunge la
ruinele schitului Ciribuc,
de unde se continuă spre
culme, pînă lîngă Piatra
Lată; celălalt (15) urcă pe
V. Pîrîului Izvorul Alb,
trece de izvoarele
Izvorului Alb, intră în
Jgheabul cu Hotaru şi iese
pe culme lîngă Vf. Toaca,
unde întîlneşte traseul
potecii nr. 1 (Cab. „7
Noiembrie"-Cab.
Dochia).
Să urmăm mai întîi
traseul potecii nr. 14,
Poteca Ciribucului va
căpăta în curînd o
importanţă mai mare, o
dată cu transformarea
cantonului silvic de la
Ciribuc în cabană
turistică. Porneşte din
marginea lacului, unde
turiştii vor veni cu bărci,
pentru a sui apoi pe
culmi, la coborîre vor
continua călătoria lor cu
barca sau cu şalupa spre
una din bazele turistice
din apropiere. Este un
traseu pe culme, urcă mai
întîi pe Piciorul Verdelui,
urmînd linia de cumpănă
a apelor pe Obcina
Verdelui, Bîtca Strigoaiei
şi Bîtca Ciribuc. În
Poiana Ciribuc vei întîlni
cantonul silvic care
urmează să se transforme
în scurt timp în cabană
turistică. Marcajul de pe
acest traseu - negru-alb
vertical - deşi se mai
desluşeşte din loc în loc,
trebuie însă refăcut.
Numai de o jumătate de
oră ai nevoie pentru a
ajunge sus pe Obcina
Verdelui, trecînd pe lîngă
Bîtca Mălai. Obcina
Verdelui este despădurită;
privirile se pierd departe
peste întinsul lacului, la
nord şi la sud, şi dincolo
de lac în munţii care
formează versantul de
vest al Văii Bistriţa. De
asemenea, pe parcurs,
întîlneşti privelişti
minunate spre vîrfurile
muntelui care se
profilează pe albastrul
cerului; zăreşti în
depărtare silueta bine
conturată a Vf. Panaghia;
identifici de asemenea cu
multă uşurinţă formele
caracteristice ale Vf.
Toaca, iar mai departe
treptele Ocolaşului Mic şi
Ocolaşului Mare. Dar de
pe Obcina Verdelui, treci
pe Obcina Strigoaiei. Aici
creşte din abundenţă
planta de la care îi vine
numele: „strigoaia"
(Veratrum album) cu
frunzele mari, ovale,
plasate, de un verde
fraged şi cu fiori albe
verzui. Această plantă
este foarte otrăvitoare,
creşte mult în apropierea
stînelor, iar ciobanii
folosesc lichidul stors din
„strigoaie" împotriva
paraziţilor vitelor şi a
căpuşelor oilor.
În continuare, drumul
atinge Bîtca Ciribuc
(1160 m), după care
coboară printr-o pădure
de o rară vigoare şi
frumuseţe, în Poiana
Ciribuc, unde întîlneşte
drumul care a urmat
Izvorul Alb şi Piciorul
Ciribuc. Aici există o
cabană de vînătoare a
Ocolului silvic, care în
curînd va fi transformată
în cabană turistică. Puţin
mai jos de această cabană,
sub un brad cu o bogată
coroană, se zăresc cîteva
cruci mici, putrede şi
strîmbe, urme ale unui
vechi cimitir. Alături se
văd resturi de fier forjat,
care alcătuiau cîndva
ornamentele clădirii
schitului Ciribuc. Este
atîta linişte şi nemişcare,
încît îţi vine să evoci cu
glas tare legenda acestor
locuri în care au trăit cu
sute de ani în urmă atîţia
oameni, eroi cunoscuţi
sau uitaţi, din istoria
zbuciumată a Moldovei.
Prin 1704, schitul
Ciribuc a fost dărîmat de
o avalanşă care s-a
desprins de sub Detunate.
Se spune că tot atunci
avalanşa a sfărîmat capul
şi umerii stîncii „Dochia".
Într-o altă legendă,
numele schitului Ciribuc
se leagă de un anume
Ciripuha, pisar şi cleric,
învăţat la Kiev, care trăia
la curtea domnească a lui
Vasile Lupu, pe lîngă
hatmanul Timuş.
Mai tîrziu, schitul
Ciribuc a fost refăcut pe
Obcina Verdelui, în
poiana care îi poartă
numele. Azi se mai văd
doar nuinele tocite de
vreme. În Poiana Ciribuc
poţi să ajungi pe un drum
mai scurt, cca. 2 ore de la
marginea lacului de
acumulare, urcînd V.
Izvorul Alb - traseul 15 -
pe un drum de care pînă
la un canton forestier de
unde de altfel drumul se
şi îngustează. Aici te afli
în apropierea Pîrîului
Plopilor care curge între
Obcina Ciribuc şi Obcina
Strigoaiei, fiind un afluent
al Pîrîului Izvorul Alb pe
partea lui stîngă.
O potecă foarte bună şi
largă urcă pe partea
dreaptă a Pîrîului
Plopilor, deci pe versantul
Ciribucului; pe această
potecă ţăranii trag fînul de
pe bogatele fîneţe aflate
pe obcinile amintite.
Poteca te va scoate chiar
la cantonul Ciribuc, unde
întîlneşti traseul 14 care
urcă pe Obcina Verdelui.
 Din Coama Ciribuc te
îndrepţi spre stînga şi
cobori uşor într-o vîlcea.
Acolo dai de un loc umed
în care şuşoteşte un izvor
cuminte în liniştea
desăvîrşită. De la izvor
urci puţin şi te îndrepţi
spre stînga în pădure, pe o
cărare abia vizibilă; treci
pe lîngă o stînă şi continui
prin pădure „de-a coasta"
pînă ajungi într-o
poieniţă, unde cărarea se
desparte în două, o arteră
coborînd spre stînga,
peste cîteva obcini şi văi
adînci, pe un drum greu,
spre obîrşia Pîrîului
Izvorul Alb. Pentru a
ajunge însă în creastă, te
îndrepţi din poieniţa în
care te afli pe o a doua
potecă spre dreapta şi ea
te va scoate într-o rarişte
de brazi, în faţa piciorului
care se prelungeşte din
Turnul Sihastrului.
Urcuşul e greu şi trece
mai întîi prin pădure, apoi
peste grohotiş, după care
vei ieşi prin jgheabul de
lîngă Căciula
Dorobanţului, în şaua
muntelui la Piatra Lată.
Aici întîlneşti marcajul cu
bandă roşie a traseului nr.
1 (Durău - Cabana „7
Noiembrie") care te
conduce pînă la cabana
Dochia, pe o potecă bună,
bine marcată şi foarte
frecventată de turişti.
 15. La Izvoarele
Izvorului Alb
Timp de parcurs:
Marginea lacului de
acumulare (0,00 h) -
Cantonul de pe V.
Izvorul Alb (0,30 h) -
izvoarele Pîrîului
Izvorul Alb (1,30-2,00
h) - Jgheabul cu Hotar
(3,00-3,30 h) - Toaca
(3,30-4,30 h).

Urmărind firul Văii

Izvorul Alb în direcţia Vf.
Toaca, poţi pătrunde
adînc în coasta muntelui,
parcurgînd cel mai scurt
şi mai direct drum către
acest vîrf. Drumul de-a
lungul Pîrîului Izvorul
Alb este bun, în cale fiind
exploatări forestiere; în
mare parte, pînă la Pîrîul
Plopilor, după cum am
arătat la traseul anterior
(14) poate fi parcurs cu
căruţa. De aceea descriem
drumul începînd din
Curmătura Lutul Roşu, de
la cel mai apropiat traseu
marcat.
Din Curmătura Lutul
Roşu, care separă bazinul
Pîrîului Izvorul Alb de
bazinul Pîrîului Izvorul
Muntelui începe de la
stîlpul cu indicator o
potecă care coboară pe
versantul nordic al
curmăturii. Poteca se
îndreaptă printr-o pădure
spre firul Văii Izvorul
Alb, unde întălneşti,
aşezate într-o poiană, o
stînă şi un canton silvic.
În dreptul cantonului
traversezi pîrîul şi prinzi
poteca ce urcă de-a lungul
lui.
Poteca este largă şi
bine croită, deoarece
servea la exploatarea
pădurilor. De altfel, ca şi
altele, este calea
localnicilor, tăietori de
lemne în pădure, sau
drumul de legătură al
ciobanilor de la stîni cu
satele de baştină.
 Drumul te poartă
printr-o pădure, care
formează o adevărată
boltă de frunziş pe sub
care te strecori, iar alături
te însoţeşte cu voioşie
Pîrîul Izvorul Alb, ale
cărui ape gonesc peste un
pat de nisip alb. De la
început, culoarea acestui
pîrîu te impresionează
prin limpezimea şi
reflexele lui argintii, pe
care i le dă terenul
calcaros peste care curge.
Această porţiune a Văii
Pîrîului Izvorul Alb pînă
la izvoare se desfăşoară
pe un urcuş domol şi nici
nu ştii cum trece timpul.
Deodată poteca intră într-
un luminiş, de-a
curmezişul căruia străjuie
o stîncă de culoare alb-
cenuşie. Un vuiet surd şi
neobişnuit îţi atrage
atenţia. Te apropii mult
de stîncă şi vezi cum de
sub ea ţîşneşte Izvorul
Alb prin trei şuviţe de
apă. Una dintre ele, foarte
bogată, formează la baza
stîncii un ochi de apă atît
de limpede, încît nu-i poţi
ghici suprafaţa de cleştar.
Te întorci în anii
copilăriei şi ţi se pare că
toate minunile sînt cu
putinţă aici, în faţa stanei
de piatră. Priveşti stînca
înaltă, despre care
legenda spune că a fost
odată mîndra fiică a lui
Decebal. Închipuirea te
poartă cu aproape două
mii de ani în urmă. Vezi
umbrele geto-dacilor
alergînd printre brazi şi
stînci, cu hotărîrea morţii
în ochii adînci, minaţi de
dorul libertăţii şi al
răzbunării împotriva
cotropitorilor. Ce va fi
adevărat din legendele
ajunse pînă în ziua de azi,
este greu de spus, dar
trebuie să se fi petrecut o
dramă cumplită odată în
acel miez de noapte,
pentru ca poporul să nu fi
uitat timp de aproape
două milenii !
Închipuirea te poartă
spre anul sîngeros 106 al
erei noastre, cînd,
cucerind prin foc şi sabie
ţinuturile dacice, după
lupte crîncene, armatele
romane au ajuns să
împresoare cetatea
Sarmisegetuza. Într-o
dimineaţă, spune legenda,
cînd puhoiul năvălitorilor
era deosebit de puternic şi
căderea cetăţii părea
sigură, pe zid se ivi o fată
tînără, cu părul strălucind
ca aurul, îmbrăcată în
haină albă, cu arcul şi
săgeţile în mînă. Li se
părea romanilor că văd
aievea pe zeiţa războiului,
zeiţa apărătoare a dacilor,
şi nu îndrăzneau să lupte
împotriva ei.
Pînă la căderea nopţii,
cetatea rămase în mîinile
dacilor, dar în cîteva
locuri zidurile ei erau
şfărîmate, porţile grele de
stejar abia se mai ţineau.
În această ultimă noapte a
Sarmisegetuzei libere,
apărătorii s-au adunat la
sfat. Unii au băut otravă
pentru a nu cădea vii în
mîinile duşmanilor, alţii
au dat foc palatului,
turnurilor de apărare şi
tuturor clădirilor. Pe cînd
flăcările se urcau pînă în
înaltul cerului, Decebal şi
mica lui oaste au ieşit
printr-o galerie subterană
în spatele armatei de
încercuire. Neînfricatul
Decebal voia să fugă în
munţi şi să adune alte oşti
pentru a continua lupta.
Romanii însă au prins de
veste şi începură
urmărirea. Rînd pe rînd
cădeau vitejii. Văzînd că
nu mai are nici o scăpare,
Decebal chemă pe fiica
lui şi-i porunci să lepede
hainele regeşti, să pună
straie de ciobănită şi să
fugă noaptea spre soare-
răsare, ţinînd mereu calea
pădurii, pînă va ajunge în
muntele Cogheonul,
locaşul zeului Zalmoxes.
Împăratul se mînie tare
auzind că fiica lui
Decebal i-a scăpat din
mîini. Dădu poruncă
straşnică unui centurion
să răscolească ţara în lung
şi în lat, dar să nu vie
înapoi fără Dochia. Aşa
se făcu că alerga fiica
regelui dac prin pădure,
ca o ciută speriată, iar în
urma ei, haita de lupi se
apropia din ce în ce.
Astfel ajunse Dochia la
poalele muntelui
Cogheonul. Începu să
urce grăbită spre piscurile
învăluite în ceţuri.
Pădurea se rărea, brazii
erau tot mai mici şi mai
chirciţi de puterea
vînturilor. Stînci
colţuroase stăteau să se
prăvale peste cutezătorii
care ar fi vrut să pătrundă
în locaşul zeului
Zalmoxes. Printre ceţuri
apăreau şi dispăreau
vulturii în rotiri largi şi
vîntul părea o suflare rece
a morţii. Pas cu pas, pe
urmele Dochiei se ţineau
urmăritorii. Dochia se uită
în sus la stîncile cenuşii şi
moarte, la ceţurile triste şi
la vulturii dornici de
sînge.
- Mai bine rămîn
pentru totdeauna cu voi,
să mă fac una cu stînca
rece, dar numai să scap de
ruşinea sclaviei, grăia
Dochia. Tu, Zalmoxes,
zeul cerului şi al
fulgerului, primeşte-mă
ca o mică pietricică la
temelia altarului tău: nu-
mi va părea rău niciodată
că am pierdut viaţa. Un
tunet înfiorător se auzi din
piscurile ascunse în nori.
Centurioni întinse braţul
ca s-o cuprindă pe Dochia
cînd tunetul se repetă. Se
auzi limpede cum se
prăvăleau de sus stîne
sfărîmate de trăsnet.
Curgeau la vale bolovani,
lespezi cădeau trunchiuri
de brazi, pîrîia înfiorător
trupul copacilor şi la fel
trosneau oasele rupte ale
romanilor. După cîteva
clipe nu mai rămăsese
nici o fiinţă vie. Furtuna
trecuse.
Vulturii se roteau
lacomi deasupra
trupurilor însîngerate.
Numai Dochia nu se zărea
nicăieri, afară doar dacă
n-o fi fost prefăcută în
stînca aceea singuratică,
albă, ce-i poartă şi azi
numele.

Între Piatra Detunată

Şi-al Sihastrului Picior
Este-o stîncă ce-a fost
fată
1
De un mare domnitor.

Aşa a localizat Asachi

în patru versuri stînca
Dochia, descrisă cu mai
multe amănunte de
Cantemir în a să
1
Gh. Asachi, Scrieri alese, voi. II, pag. 169, E.S.P.L.A., 1957
„Descriere a Moldovei".
Împrejur o mulţime de
pietre albe, împrăştiate pe
mătasea verde a ierbii.
Localnicii le numesc „oile
Dochiei" şi le găsim
amintite într-o altă
legendă, publicată de Gh.
Asachi în 1881. Mai
priveşti o dată stînca din
care cu greu poţi distinge
ceva asemănător cu trupul
sfărîmat, se zice, de
avalanşa din 1704, care a
distrus şi schitul Ciribuc.
De la izvoare, poteca se
strecoară pe lîngă stînca
mare de calcar şi de aici
în sus drumul este mult
mai greu. Pîrîul a rămas
în urmă. Se mai preling
doar şuviţe subţiri de apă,
adunate de prin cotloanele
umede ale văii. Panta se
iuţeşte din ce în ce. Este
surprinzătoare cantitatea
mare de stîncă de calcar
risipită pe această vale. Pe
dreapta întîlneşti o
streaşină largă de calcar,
sub care te poţi adăposti
comod în caz de ploaie.
Pădurea se răreşte,
dispare cu fiecare efort
făcut pentru a urca. Te
întîmpină stîncile de
conglomerat, specifice
crestelor înalte din
Ceahlău. Pe cer se văd
profilate ţancurile ascuţite
la care trebuie să ajungi
cu răbdare şi în pas
domol, urcînd încet. În
stînga noastră încep să se
contureze parte din
stîncile Pietrei cu Apă, ale
cărei prelungiri ajung
departe în albia Pîrîului
Izvorul Alb. Mai sus, cu
greu poţi distinge
rupturile din Detunate,
acoperite pînă deasupra
de o perie deasă de
jnepeni. În dreapta, peste
cîteva culmi împădurite,
distingi Piciorul
Sihastrului ce porneşte de
sub Piatra Lată, prin
Turnul Sihastrului.
Urmezi firul văii. Deodată
ţi se deschide către
dreapta valea largă de sub
Vf. Toaca.
Ţancuri sălbatice, luînd
forme diferite, străjuiesc
valea. Te afli în Jgheabul
cu Hotar. În dreapta,
tăpşane de iarbă formează
din loc în loc adevărate
terase naturale, susţinute
de ţancurile pe sub care ai
trecut mai înainte, numite
Poliţele lui Duman. În
lunile de vară, totdeauna
întîlneşti aici, hoinărind
cu turmele, ciobani
moldoveni pe care - dacă-
i provoci la vorbă - poţi
asculta graiul lor dulce,
atît de pitoresc nuanţat.
Din Jgheabul cu Hotarul,
de sub Vf. Toaca, ţinînd
direcţia către culme,
trebuie să întîlneşti traseul
nr. 1, marcat cu bandă
roşie verticală, care vine
de la Durău. Mergi pe faţa
din dreapta văii avînd
pantă mai mică, pe unde,
de altfel, este şi poteca
ciobanilor. Acest traseu
este un drum al
ciobanilor, astfel încît se
distinge destul de uşor pe
teren, fiind mult umblat,
pierzîndu-se numai ici,
colo unde sînt pietre
răsturnate sau buşteni
căzuţi.
Ca linie de orientare
generală, trebuie păstrat
firul principal al văii,
făcînd numai ocolurile
impuse de accidentele de
teren. Drumul este sigur,
fără nici un pericol şi
relativ uşor în ansamblul
lui. Partea de jos pînă în
punctul „La Izvoare"
poate constitui chiar o
plimbare pentru cei ce se
odihnesc la cabana
Izvorul Muntelui, care pot
folosi traseul de legătură
nr. 10. Partea superioară
este mai grea la urcuş, dar
pentru un turist cu
oarecare experienţă în
orientare şi cu
antrenament nu prezintă
nici o dificultate,
eforturile fiind răsplătite
pe deplin de frumuseţile
ce le oferă, fapt pentru
care nu l-am ocolit.

16. Poteca prin

Poiana Maicilor
Marcaj: bandă roşie.
Timp de parcurs:
Izvorul Muntelui (0,00
h) - Cabana Izvorul
Muntelui (2,00-2,30 h)
- Jgheabul Armenilor
(2,30-3,00 h) - Poiana
 Maicilor (3,00-3,40 h)
- Ocolaşul Mic (4,00-
4,30 h) - Cabana
Dochia (5,15-6,00 h).

De la cabana Izvorul
Muntelui poţi ajunge la
cabana Dochia şi pe un alt
traseu, care trece pe la
Jgheabul Armenilor, prin
Poiana Maicilor şi pe
lîngă Vf. Ocolaşul Mic.
Este un traseu mai lung în
comparaţie cu traseul nr.
10 (prin Lutul Roşu), dar
are un caracter turistic cu
totul deosebit.
În general, poteca
aceasta de care vom vorbi
este mai deschisă şi cu o
perspectivă mult mai
impunătoare. Străbate la
început V. Pîrîului
Maicilor, un colţ al
Ceahlăului de toată
frumuseţea. Impresionant
apare peretele Ocolaşului
Mic privit de pe această
potecă e plin de lumină şi
jocurile de culori fac să
scînteieze stînca, mai ales
dacă începi ascensiunea
într-o dimineaţă de vară,
inundată de soare. Razele
aurii dau viaţă pajiştilor şi
formelor din jurul
abrupturilor sălbatice. Din
dreptul cabanei, poteca
traversează Pîrîul Izvorul
Muntelui şi urcă domol
printr-o rarişte de arbori
viguroşi ale căror ramuri
se apleacă în arcade fine
peste firul liniştit al
potecii.
 Nu rareori, din
frunzarul bogat al tufelor
de alun, veveriţe cu ochi
de mărgele descriu în
salturi grăbite ghiduşiile
jocului lor. După o oră de
drum de la cabana Izvorul
Muntelui, ajungi la
Jgheabul Armenilor,
coboritor dintr-o
despicătură a peretelui
Ocolaşul Mic. Traversezi
Pîrîul Maicilor spre sud şi
treci din nou prin rariştea
pădurii, care formează
acum un decor dantelat.
Continuă să mergi pe
acest pitoresc drum. La
vreo 60 m de la Jgheabul
Armenilor întîlneşti,
abătîndu-te puţin spre
stînga, un şipot. Pe aici, în
zilele de vară, cînd
lumina soarelui
străluceşte blîndă şi
odihnitoare peste abruptul
Ocolaşului Mic, unduirile
vîntului aduc un parfum
dulceag de zmeură. Creşte
din abundenţă prin
împrejurimi unde, în zorii
dimineţelor ceţoase,
primii vizitatori sînt urşii,
a căror predilecţie pentru
fructul dulce din zmeuriş
le dă curaj să se apropie
mult de poteca umblată de
oameni.
Mai departe, poteca se
îndoaie în urcuş spre
Poiana Maicilor. Înainte
de a trece printr-un scurt
umbrar de pădure, dacă
priveşti spre nord-vest,
distingi clar Jgheabul
Armenilor, în priponii
Ocolaşului Mic, înghesuit
între pereţii falnicului
pridvor al masivului. Din
acest loc nu mai ai mult şi
ajungi în Poiana Maicilor.
Astfel, în mai puţin de o
oră şi jumătate de mers, ai
străbătut distanţa dintre
cabana Izvorul Muntelui
şi Poiana Maicilor, situată
între muchia de jos a
Piciorului Maicilor şi
Bîtca Popii.
Din Poiana Maicilor, în
imediata apropiere a
semnului topografic,
privirile cuprind alte
peisaje spre nord-vest, în
abruptul Ocolaşului Mic,
cu nenumăratele
balconaşe înverzite, care
dau um farmec atît de
caracteristic întregului
masiv. Pe timp de iarnă,
cît şi primăvara, cînd
zăpezile nu s-au topit de
tot, Poiana Maicilor este
foarte des cutreierată de
nenumărate turme de
mistreţi, care, în goana lor
după hrană, scurmă
noaptea pămîntul căutănd
rădăcini de plante.
De la ivirea zorilor
însă, cînd soarele învăluie
cetatea Ocolaşului Mic cu
cele dintîi raze de lumină
şi cînd luceafărul clipeşte
tot mai rar şi mai palid,
dincolo de turnurile de
stîncă, turmele de oi îşi
înşiră salba de mărgele
albe şi negre pe hăţaşul
din poiană. Tălăngile lor
trezesc din somn întreaga
fire. Ceţurile din văi se
ridică spre înălţimea
Ocolaşului şi treptat se
pierd în adîncul cerului.
Razele soarelui cuprind în
lumina lor catifeaua
păşunilor brumate de
boarea dimineţii. Aceste
ceasuri ale dimineţii
dăruiesc pămîntului
diamantul stropilor de
rouă, în care întrezăreşti
oglinda curată a cerului.
O dată cu aceasta pătrunzi
frumuseţea tainică a
muntelui cu pădurile, cu
ciutele şi gîzele lui. Şi cîtă
mulţumire dă această
clipă a dimineţii celui ce a
pornit la drum să
cunoască, să afle linişte şi
odihnă, să-şi refacă
forţele întăriiîdu-şi
sănătatea.
Stîlpul indicator din
poiană a fost aşezat ca un
vajnic sfătuitor în punctul
de întîlnire a două poteci
marcate: una pe care ai
urcat şi alta care vine din
V. Bicazului prin Neagra-
Chişirig (mr. 20), marcată
cu o cruce albastră. De la
stîlpul indicator, poteca
devine comună pentru
ammdouă marcajele (nr.
16 şi nr. 20), pînă la
cabana Dochia, punctul
terminus al itinerariului.
Dar mai ai încă de mers.
După ce laşi în urmă
Poiana Maicilor, intri în
pădurea pe care poteca o
despică în linie frîntă pînă
sub Priponii Ocolaşului
Mic. Ieşirea din pădure se
face printr-o portiţă de
lemn, construită pentru
delimitarea păşunilor şi
care desparte parcă două
lumi: a pădurilor şi
vieţuitoarelor ascunse în
adîncul lor şi a stîncilor
cu lumea deschisă,
luminoasă, plină de
monumente masive cu
nenumărate forme şi linii.
Din pădure, poteca te
scoate imediat sub
pripoarele stîncilor. În
dreapta ţîşnesc din adînc,
drepte şi ascuţite, două
ţancuri de conglomerat,
aidoma unor căpiţe de fîn
prelungi şi ascuţite, cea
mai mare numită Claia lui
Miron.
Cu mulţi ani în urmă,
un cioban bătrîn de prin
V. Bistriţei îşi păştea oile
prin partea locului. El
poposea deseori lîngă
această stîncă şi cînta din
fluier. Aici venea
ciobanul Miron şi-n serile
cu lună, după ce-şi
încredinţa turma în paza
ciobanilor mai tineri şi
doinea din fluier de-l
ascultau cu luare-aminte
toate vietăţile, stîncile şi
pădurile din vale.
Cîntecul lui Miron picura
clar şi duios pînă departe
peste Poiana Maicilor, în
serile scăldate de razele
palide de lună şi
îmbălsămate de mireasma
finului. În dreptul stîncii,
căreia de atunci i-a rămas
numele de „Claia lui
Miron", întîlneşti
serpentinele potecii foarte
iuţi şi anevoiase. Această
porţiune este
caracteristică potecilor
din Ceahlău care ies pe
platoul muntelui. Tăiată
în păşune alpină, poteca
are traseul pe pietriş
amestecat cu pămînt.
Ultimul cot al serpentinei
te scoate sus, pe terasa
Ocolaşului Mic. În
dreapta laşi vîrful
acestuia, iar în spate
rămîn ţancurile Turnului
lui Budu, pe care cresc
nenumărate exemplare ale
„floarei de colţi" şi „iarba
surzilor", (saxifraga). De
remarcat este creştetul
rotunjit al stîncilor pe care
„timpul" le-a tocit
dăltuindu-le cu uşurinţă,
datorită cimentării slabe a
conglomeratului din care
sînt formate.
 Continuînd drumul
deschis pe platou (de la
sud la nord), curînd îţi
apare în faţă o ridicătură
care este o treaptă
intermediară între cele
două Ocolaşe. Din cauza
acesteia, Ocolaşul Mare
este cu totul acoperit,
nefiind accesibil privirilor
din poteca pe care o urci.
Totuşi, o interesantă
privelişte îţi oferă şi
terasa intermediară. Aici
sculptorul nevăzut al
vremii a dăltuit în stîncă
liniile perfecte ale unei
coloane dorice, care se
profilează pe azurul
luminos al cerului.
Înainte de a intra din
nou în pădure, după ce ai
lăsat în stînga un şipot,
treci pe lîngă o stîncă de
calcar, asemănătoare
Pietrii cu Apă din Piciorul
Răchitiş, dar mult mai
mică. Asemenea blocuri
care apar peste masa de
conglomerate sînt
alcătuite din resturi de
corali şi cochilii de scoici
ce au trăit în cretacicul
inferior. Ele sînt numite
în geologie „klippe de
calcar". În masivul
Ceahlău aceste klippe
răzleţe, dar situate
aproape la acelaşi nivel
(cu o uşoară înclinare spre
nord), au aspectul unei
salbe care împodobeşte
pieptul muntelui.
Fig 43 .. 48
 Intri din nou în pădure.
Poteca coboară pe o
porţiune apreciabilă. La
un moment dat întîlneşti
un grohotiş - urmele unei
vechi prăvăliri din muchia
Ocolaşului Mare după
care, în dreptul unui
jgheab, poteca începe din
nou să urce. Te afli pe
versantul Pietrii Late de
sub Bîtca Ghedeonului. In
mai puţin de 30 minute
vei, ieşi din pădure. De
aici, serpentinele sînt
identice cu cele care te-au
scos în Ocolaşul Mic şi
după un ultim efort,
ajungi pe Piatra Lată,
acoperită de o bogată
pădure de jnepeni.
Continuînd drumul spre
cabana Dochia, vei trece
pe lîngă Bîtca Ghedeon
care rămîne în stînga, iar
după 15 minute vei găsi o
odihnă binemeritată la
cabana Dochia, situată la
mare altitudine pe
Ceahlău. Un loc de popas,
după un drum de şase ore
prin poieni şi pe
povîrnişuri minunate.

17. Poteca prin

Jgheabul Armenilor şi
pe Ocolaşul Mic
Timp de parcurs:
Cabana Izvorul
Muntelui (0,00 h) -
Jgheabul Armenilor
(0,45-1,00 h) -
Ocolaşul Mic (3,00-
3,45 h).
 Nenumărate sînt
plimbările ce se pot
organiza în jurul cabanei
Izvorul Muntelui. Printre
acestea, un drum de
aproximativ trei ore poate
fi făcut spre Jgheabul
Armenilor - o oră de la
cabană şi mai departe,
pînă la Ocolaşul Mic -
încă două ore de mers. În
partea superioară V.
Pîrîului Maicilor, care
adună apele de pe
versantul sud-estic al
Ocolaşului Mic, se
continuă în amonte cu o
despicătură numită
Jgheabul Armenilor. Prin
crestătura lui adîncă,
Jgheabul Armenilor
desparte peretele
Ocolaşului Mic (stînga)
de Piciorul Scurt
(dreapta). Jgheabul
propriu-zis porneşte din
fundul Pîrîului Maicilor,
este pietros, cu pantă iute
şi firul lui coboară în linie
dreaptă din Ocolaşul Mic.
 Plecînd de la cabana
Izvorul Muntelui, te
îndrepţi pe poteca nr. 16,
marcată cu bandă roşie,
care duce în Poiana
Maicilor. După 0,45-1,00
h de mers, ajungi în
punctul unde poteca
traversează Pîrîul
Maicilor, de unde începe
în susul văii Jgheabul
(jigăul) Armenilor;
marcajul este vizibil, iar
denumirea acestui punct
este scrisă pe o piatră. Din
acest loc începe traseul de
care ne ocupăm aci.
Sînt 2 posibilităţi de a
ajunge în Jgheabul
Armenilor şi anume:
Părăseşti poteca
marcată nr. 16 unde
traversează Pîrîul
Maicilor şi urci direct pe
firul pîrîului. Parcursul pe
pîrîu este dificil deoarece
întîlneşti în cale diferite
stînci şi bolovani care
îngreunează mersul. A
doua posibilitate oferă o
potecă mai uşoară, dar
mai ocolită. Dacă te
hotărăşti pentru a 2-a
variantă îţi vei continua
drumul pe traseul marcat
cu bandă roşie (poteca ne.
16) spre Poiana Maicilor,
pînă unde vei întîlni
gardul de răzlogi care
separă păşunea de pădure.
Aici înainte de a depăşi
gardul amintit, părăseşti
marcajul şi prinzi o
potecă bună care duce
către dreapta, de-a lungul
gardului de răzlogi. Mergi
pe această potecă trecînd
pe lîngă un şipot bine
amenajat şi pe lîngă un
locaş de stînă. Poteca face
o buclă ocolind în parte
bazinul superior al Văii
Pîrîului Maicilor,
revenind astfel în partea
superioară a văii pe care
ai părăsit-o jos. Menţinînd
firul acestei poteci, vei
traversa cîteva văi
secundare pînă ce vei
intra în valea principală
denumită Jgheabul (sau
jigăul) Armenilor.
Din pragul rariştelor de
pădure distîngi
deschizătura dreaptă şi
prăpăstioasă cate o
formează „Jigăul"
Armenilor în coasta de est
a Ocolaşului Mic. Ea
coboară drept, iar din
puncte diferite de pe
parcurs, ai impresia că
este perfect verticală.
Ajuns în firul văii,
părăseşti poteca de brînă
şi începi să urci chiar pe
jgheab, unde distîngi bine
poteca.
La început jgheabul are
mult pamînt, dar pentru a-
ţi uşura mersul,
traversează cînd pe o
parte, cînd pe alta a văii
încet, încet, grohotişul ia
locul pămîntului şi mersul
se îngreunează, întregul
jgheab este străjuit de o
parte şi de alta de pereţi
înalţi, care devin tot mai
impresionanţi, ridicîndu-
se vertical pînă în
albastrul cerului.
Spărturile şi coloanele
specifice conglomeratului
care s-au modelat în
ambii pereţi ai jgheabului
îţi vor atrage atenţia.
Pe măsură ce urci,
Poiana Maicilor se arată
tot mai mult privirilor. Se
disting potecile
şerpuitoare, stîlpii de
marcaj, apoi mai departe
se aştern coamele
domoale ale Văratecului,
Vf. Secuiesc şi Vf.
Negrei; în zare, dincolo
de V. Bicazului, plutesc
culmile fumurii ale
munţilor Tarcăului.
Ieşirea din jgheab pe
Ocolaşul Mic se strecoară
într-o tăietură mult
adîncită în coasta
muntelui. Odată ajuns pe
Ocolaşul Mic, te îndrepţi
către vest pe o potecă
foarte bună, care te scoate
lîngă klippa de calcar prin
faţa căreia trece traseul
nr. 16, marcat cu bandă
roşie. De altfel, în dreptul
stîncii de calcar este
acelaşi traseu (nr. 16) pe
care l-am părăsit jos,
înainte de a intra în
jgheabul propriu-zis.
Tot drumul este lipsit
de apă; alimentarea se va
face din punctul unde am
părăsit poteca principală.
Pe Ocolaşul Mic vom
întîlni din nou apă la un
şipot amenajat de ciobani.
Acest traseu, care este o
variantă a potecii nr. 16,
marcată cu bandă roşie,
răsplăteşte din plin efortul
depus, pentru cunoaşterea
jgheabului numit de
localnici „Jgheabul
Armenilor", înapoierea se
poate face la cabana
Izvorul Muntelui, în
aproape două ore, şi peste
Ocolaşul Mic, dacă vei
continua ruta pe marcajul
cu bandă roşie (traseul
16).
 18. Poteca pe Piciorul
Scurt
Timp de parcurs: Stîna
din Fundul
Ghedeonului (0,30 h) -
Cascada Izvorul
Muntelui (1,00-1,10 h)
- Ocolaşul Mic (3,00 -
4,00 h).

De la cabana Izvorul
Muntelui se poate
organiza şi o altă excursie
de 3-4 ore spre stîna din
Fundul Ghedeonului, la
cascada Izvorul Muntelui
pînă sus pe Ocolaşul Mic.
In bună pante, traseul
acesta se desfăşoară pe un
vechi drum de care,
folosit la transportul
lemnelor. De aceea, în
unele locuri mocirloase,
este pardosit cu buşteni,
care înlesnesc circulaţia
turiştilor. De altfel, pe
această cale, locuitorii din
satul Izvorul Muntelui îşi
mînă vitele la păscut în
poienile din jurul Obîrşiei
pîrîului.
Piciorul Scurt, aşezat
între Izvorul Muntelui şi
Pîrîul Maicilor, este
orientat de la est către
vest şi cade perpendicular
pe linia generală a
masivului Ceahlău. Panta
lui începe să se ridice
puţin mai la vest de
cabana Izvorul Muntelui.
La început este domoală
şi împădurită, apoi are o
climă iute, care se termină
cu un mic platou pe care
se găseşte un punct
trigonometric. De aici
înainte predomină ca
vegetaţie „zada" sau
„crinul" Drumul continuă
în cea mai mare parte pe
stîncă de conglomerat.
După cîteva pante iuţi şi
unele escaladări, ieşi
printre doi pereţi stîncoşi
pe un tăpşan, pe care,
dacă urci, ajungi în partea
de est a Ocolaşului Mic.
 Profilul Piciorului
Scurt se vede clar, atît de
pe pantele Răchitişului
(traseul 10), cît şi de pe
drumul care urcă în
Poiana Maicilor (traseul
16). Crestele abrupte ale
Piciorului Scurt le poţi
admira îndeosebi de la
cabana Izvorul Muntelui,
Piciorul Scurt poate fi
urcat pe două părţi: direct
pe muche, traseu puţin
mai dificil, şi pe la
cascada Izvorul Muntelui,
traseu mai lung, dar mai
uşor. Ambele trasee
pornesc de la cabana
Izvorul Muntelui. Laşi în
stînga drumul spre Poiana
Maicilor, marcat cu bandă
roşie, iar spre dreapta
poteca spre Curmătura
Lutul Roşu-Răchitiş,
marcată cu punct albastru
şi te îndrepţi spre Fundul
Ghedeonului, pe poteca
de-a lungul Pîrîului
Izvorul Muntelui.
 Drumul este larg,
frumos şi traversează de
mai multe ori pîrîul,
mărginit de umbra deasă a
copacilor pădurii. În
locurile noroioase este
pardosit cu buşteni aşezaţi
transversal, ceea ce
denotă că nu de mult în
aceste locuri au fost
exploatări de pădure.
Drumul de la cabană pînă
la stînă poate fi parcurs în
30 de minute. Stîna din
Fundul Ghedeonu/lui,
care aparţine
gospodăriilor din satul
Izvorul Muntelui, este
instalată cînd în Fundul
Ghedeonului, cînd pe
Piciorul Popii. De aceea
să nu te miri dacă uneori,
chiar în mijlocul verii, nu
vei găsi pe nimeni aici.
Valea Izvorul
Muntelui, pe marginea
căreia merge poteca, este
cuprinsă între Piciorul
Răchitiş la dreapta,
privind spre urcuş, şi
Piciorul Scurt la stînga.
Pe măsură ce te apropii de
stînă, observi că Piciorul
Răchitiş este mult mai
întins şi complet
despădurit, pe cîtă vreme
Piciorul Scurt urcă mai
iute „În scurt", de unde
poate că i se trage şi
numele. Treci de stînă
urmînd firul văii spre
izvoare; de aici în sus
poteca este mai puţin
dezvoltată, dar totuşi
destul de bună. După 10
minute de mers de la
stînă, pe partea stîngă,
cum urci, intră în valea
principală un pîrîiaş cu
apă foarte puţină, care
curge pe o vale iute şi
rîpoasă. Această vale
rîpoasă se deschide
perpendicular pe V.
Izvorul Muntelui, iar spre
origine se arcuieşte către
partea principală a
masivului, descriind o
curbă largă. Ea pătrunde
adînc în coasta muntelui
şi urcă puternic pînă în
tăpşanul de iarbă dintre
cele două cute amintite -
care formează Piciorul
Scunt. Aşadar, unul din
traseele de pe Piciorul
Scurt porneşte pe această
vale şi are o durată de 20-
30 minute. Urcuşul este
iute şi îl sui chiar pe firul
văii, tăiată într-un
interesant depozit de
gresie.
Ajungi într-o pajişte cu
flori, aşezată pe culmea
care formează partea
inferioară a Piciorului
Scurt. De aici, priveliştea
se deschide asupra celor
două văi ce mărginesc
Piciorul Scurt, precum şi
asupra Poienii Maicilor.
În marginea de est a
culmii se află semnul
trigonometric. Poţi face
un popas înainte de a
începe greul drumului.
Mai departe, urci direct
pe Piciorul Scurt şi laşi
tot timpul valea rîpoasă în
dreapta. Din culmea pe
care te afli, Piciorul Scurt
îşi măreşte simţitor panta
şi poteca porneşte pe
versantul drept (cînd
urcăm). Apare multă
zadă, mulţi crini care
împodobesc decorul. Ca
linie generală, drumul
descris poate fi parcurs
direct pe Piciorul Scurt,
pe care trebuie să ai grijă
să nu-i părăseşti şi să nu
te fure una din brînele ce
te-ar putea trage, fie pe
valea Izvorul Muntelui
(dreapta), fie spre
Jgheabul Armenilor
(stînga). Deci, urcînd pe
Piciorul Scurt, trebuie să
ai tot timpul valea rîpoasă
în dreapta şi vei intra în
ea numai sus de tot, cînd
trebuie să ieşi în Ocolaşul
Mic. Timpul necesar de
parcurs pe traseu de la
prima culme (unde este
semnul trigonometric),
pînă în Ocolaşul Mic -
2,00-2,30 ore.
 A doua posibilitate de
a urca pe Piciorul Scurt
este mai uşoară, în bună
parte traseul avînd poteca
uşor de găsit. De la stîna
din Ghedeon, urci firul
văii Izvorul Muntelui; în
susul ei drumul te scoate
la cascada Izvorul
Muntelui după 40-50
minute, dacă calculezi
timpul de parcurs de la
cabana Izvorul Muntelui.
Aceasta se află pe un fir
secundar în stînga văii
(cum urcăm). Cascada
este bogată în apă numai
în epocile ou multe
precipitaţii; pe timp de
secetă, abia se preling
cîteva picături. Uneori
seacă de tot.
Traseul al doilea pe
Piciorul Scurt pleacă de la
această cascadă şi se
menţine pe versantul
drept al văii Izvorul
Muntelui. Valea rîpoasă,
care a fost punct de reper
în primul traseu, o laşi
mult în urmă şi o vei
întîlni abia sus, la ieşirea
în Ocolaşul Mic, ieşirea
ambelor trasee făcîndu-se
în acelaşi loc. De la
cascadă porneşte înapoi
pe versantul ei drept,
urmărind ca potecă un
hăţaş uşor vizibil, care
merge pe brînă şi ocoleşte
în arc de cerc un pripor;
coboară apoi puţin şi te
scoate într-o vale foarte
bogată în vegetaţie. Urci
apoi versantul opus înspre
peretele de stîncă pe sub
care prinzi din nou
poteca. Traversezi în
acelaşi mod încă o vale
mult mai largă şi după ce
urci poteca de sub
peretele ei sudic, intri
într-o a treia vîlcea pe o
potecă bună. Această
vîlcea este tocmai partea
superioară a văii rîpoase.
Din fundul vîlcelei poteca
continuă pe sub o stîncă
înclinată mult deasupra
drumului ca o streaşină,
care te scoate pe faţa de
est a Ocolaşului Mic. De
aici ai o largă perspectivă
spre Poiana Maicilor şi
Văratec, care răsplăteşte
din plin toată truda
drumului. De la cascadă
şi pînă în Ocolaşul Mic
parcurgi drumul în cca. 3
ore.
Pe feţele însorite ale
văilor ce traversezi
găseşti în anotimpul cald
bogate şi variate specii de
flori, între care predomină
„floarea de colţi". Pe
aceste locuri, „floarea de
colţi" se dezvoltă
nestîngherită, ajungînd la
dimensiuni uimitor de
mari şi de o frumuseţe
neîntrecută. Este oprită
culegerea, oriunde s-ar
afla.

19. Poteca Piciorul

Popii — Poiana
Maicilor
 Traseul 1 = Furcitura -
Poiana Popii - Poiana
Maicilor.
Traseul 2 = Furcitura -
Pîrîul Furciturei -
Poiana Maicilor.

În grupul potecilor de
munte care fac parte din
perimetrul cabanei
Izvorul Muntelui se află
cîteva cărări care fac
legătura între traseele
principale. Ele sînt
folosite de localnici
pentru a scurta drumul şi
de acei turişti care
urmăresc să cunoască
amănunţit muntele. Pot fi
folosite şi de cei care vor
să treacă direct din V.
Izvorul Muntelui -
punctul la „Furcitura" - în
Poiana Maicilor, fără să
se mai abată pe la cabana
Izvorul Muntelui, scurtînd
calea spre culmi.

1. Primul traseu se
desprinde din drumul nr.
10 de la Furcitura, urcînd
pe pajiştea bogată în flori
a Piciorului Popii. Panta
este iute, dar frumoasă;
treci pe la stîna Piciorul
Popii, ocoleşti Bîtca Popii
prin stînga şi ieşi în
Poiana Maicilor. Timp
necesar 2 ore.

2. Al doilea traseu urcă

pe rîul V. Furciturei
mergînd aproape paralel
cu primul, de pe culmea
Bîtca Popii şi ajunge în
fundul văii. Mai departe
cărarea o ia la dreapta şi
urcă spre Poiana Maicilor.
În fundul văii Furciturei
se află cascadele de sub
Vf. Secuiesc. Timp
necesar 1,30 - 2,00 ore.

Trasee pe versantul
de sud al Ceahlăului

20. Poteca Neagra —

Chişirig
Marcaj: cruce albastră.
Timp de parcurs:
 Neagra-Chişirig (0,00
h) - Confluenţa
Negrelor (0,45 h) -
Piciorul Negrei (1,00
h) - Stînele de la Cruce
(1,20 - 1,30 h) -
Văratec (2,30 -3,00 h) -
Poiana Maicilor (2,50 -
3,20 h) - Ocolaşul Mic
(4,00 - 4,30 h) -
Cabana Dochia (5,00 -
5,30 h).

Este una din potecile

importante de ascensiune
pe Ceahlău; începe din
partea de sud a masivului,
din satul Neagra1, situat la
confluenţa Pîrîului
Neagra cu Pîrîul Bicaz.
Poteca marcată cu cruce
albastră pleacă din dreptul
Cooperativei şi Căminului
cultural din acest sat, pe
firul văii Neagra în sus;
stîlpul de marcaj se află
chiar pe şosea.
Autobuzele I.R.T.A.
opresc în dreptul
cooperativei, pe peretele
1
Neagra-sat, Com. Taşca, Raionul Piatra Neamţ, Regiunea Bacău.
căreia este însemnat
vizibil marcajul. Din gura
văii Neagra, de unde
începe drumul, vîrfurile
Ceahlăului se văd sub un
aspect cu totul deosebit.
Abrupturile Ocolaşului
Mic şi Turnul lui Budu
formează o linie crestată,
colţuroasă, care se ridică
maiestuos deasupra
pădurilor din V. Negrei.
Urmezi firul văii; la
început prin satul cu case
frumos îngrijite, ale căror
pridvoare sînt susţinute de
stîlpi măiestrit lucraţi în
lemn, pe care sînt
încrustate bogate motive
decorative; mai apoi satul
se resfiră tot mai mult şi
treptat rămîne în urmă.
Urci în contiinuaire pe
şoseaua pe care ai pornit,
şosea care este accesibilă
maşinilor, şi mergi pe V.
Negrei alături de apele
Pîrîului Neagra. Bogatele
păduri coboară acum pînă
pe malurile pîrîului. După
40—50 minute ajungi la
confluenţa celor două
Negre: Pîrîul Neagra
Mare cu Pîrîul Neagra
Mică.
La punctul de înfrăţire
a celor două Negre,
întălneşti o exploatare
forestieră curioasă pentru
drumeţul care se abate
pentru prima oară pe
aceste meleaguri.
Lemnele sînt aduse din V.
Neagra Mică pe o linie
construită în chip original.
Şinele acestei linii sînt din
lemn de fag lustruit, pe
care circulă nişte sănii,
aidoma unor platforme de
vagoneţi de cale ferată
industrială. Aceste sănii
sînt însă trase de boi, iar
unde panta este mai mare,
alunecă singure. Pe aceste
platfocme-sănii sînt
transportaţi buşteni de
mărimi uriaşe, tăiaţi din
codrii de sub poalele
masivului, de pe Obcina
Pietrei Arse şi de sub Vf.
Secuiesc.
Drumul continuă pe
Pîrîul Neagra Mare,
făcînd o cotitură spre
nord-vest. Pe această
porţiune a văii poţi urmări
straturile de gresie care
ies la iveală frumos şi
uniform orînduite, dînd
impresia unor nesfîrşite
dulapuri de bibliotecă, în
rafturile cărora cărţile sînt
aranjate într-o perfectă
ordine, chiar puţin
înclinate. Valea se închide
mult aici. Dar din această
strîmtoare a văii, poteca
iese încet la larg şi
deodată pădurile se
răresc, în timp ce pe
culmile din dreapta se
ivesc păşunile de munte.
In Pîrîul Neagra Mare
întîlnim linia de
demarcaţie între gresia
frumos aranjată, de care
am amintit şi straturile de
Bistra-Comarnic, formate
dintr-o serie de argile
roşii şi vinete, alcătuind
„Linia Lutul Roşu", de
care am mai vorbit.
Numai după 20 minute
de drum de la confluenţa
celor două Negre ajungi
la stîlpul de marcaj care te
îndrumează să traversezi
pîrîul şi să începi urcuşul
spre punctul numit
„Stînele de la Cruce",
care îşi trage numele de la
o cruce de beton aflată în
apropiere, un bun punct
de reper.
 Fig 50 .. 57
Pînă aici, în cursul
drumului, ai avut pe
dreapta dealul Dubasa
(1047 m), iar în stînga
dealul Curmătura (1008
m). Mai departe poteca te
poartă prin nesfîrşite
poieni împodobite cu
paltini răzleţi şi arini
umbroşi, care cu foşnetul
şi unduirile calme ale
frunzelor te îmbie la
popas. E un loc potrivit
pentru o scurtă odihnă,
deoarece puţin mai sus,
sub Stînele de la Cruce,
găseşti un izvor cu apă
rece. Popasul chiar şi
lîngă acest izvor este
neasemuit de plăcut.
Tălăngile turmelor de la
stînele din apropiere,
adierea domoală a
vîntului, mireasma
poienilor umbrite de
marginea codrilor şi
cîntecul şopotitor al
Pîrîului Neagra oferă
drumeţului clipe plăcute
de odihnă. Pornind din
nou la drum, ocoleşti
stînele prin dreapta şi intri
într-o pădure bătrînă unde
trebuie să treci peste
trunchiuri de arbori
prăbuşiţi de povara
vremurilor, pe care
muşchiul şi feriga cresc în
voie.
Minunată e pădurea
aceasta ! Sub bolta ei te
simţi ca într-un uriaş palat
gotic, impresionant prin
supleţea şi gingăşia
arcadelor lui, făurite din
îmbinarea armonioasă a
ramurilor. Apoi, vegetaţia
bogată a pădurii de pe
Piciorul Negrei ascunde o
întreagă împărăţie de
păsări, iar pe alocuri, prin
bolta pădurii, străbate ca
prin vitraliile unui
aşezămînt fermecat cîte
un snop de raze, în lumina
cărora apar uriaşe pînze
de păianjen. În această
lumină, copacii par nişte
făpturi din lumea
basmelor şi nicăieri nu
există, poate, o mai
armonioasă îmbinare
dintre faună şi floră ca în
acest loc.
Pe măsură ce urci către
Vîrful Negrei, dispare
vegetaţia bogată, iar
atmosfera devine din ce în
ce mai sobră. Ieşi în
poienile aşezate pe
versantul sudic al
masivului, apărate contra
vînturilor nordice de către
Turnul lui Budu şi de
peretele Ocolaşului Mic;
găseşti aici, chiar şi în
zilele de iarnă cu geruri
aspre, o odihnă plăcută,
atunci cînd ai pornit la
drum pe schiuri. Pe drept
Cuvînt numele de
„Văratec" pe care-l poartă
aceste locuri este bine
ales de localnici.
Mai departe, pe urcuşul
domol, ajungi sub Vf.
Văratec (1363 m) peste
care, spre deosebire de
poienile lăsate în urmă, se
frămîntă neobosite
vînturile ce pornesc din
Curmătura Stănilelor său
cele care vin din Poiana
Maicilor. În curmătura
Văratec, sub Turnul lui
Budu, întălneşti un stîlp
de marcaj cu indicatoare.
Din acest punct pleacă în
spre poienile Stănilelor pe
versantul vestic al
Ceahlăului poteca nr, 24,
marcată cu punct roşu,
care face legătura între
traseul nostru (nr. 20) şi
traseul nr. 23 marcat cu
bandă albastră.
Tot din acest punct se
mai despart încă 2 trasee:
- unul care trece
direct peste Turnul
lui Budu (traseul
nr. 21) şi
reîntîlneşte traseele
16 şi 20 pe
Ocolaşul Mic;
- al doilea formează
un circuit de
plimbare pentru
turiştii care stau
 cîteva zile la
cabana Izvorul
Muntelui.
Acest traseu (nr. 22)
ocoleşte Bîtca Neagră şi
Piatra Sură, trece prin
Poiana Pietrei Sure, urcă
curmătura dintre Piatra
Sură şi Piciorul dintre
Bistre, coboară apoi prin
Cheile Bistrei Mari, iese
în Poiana Stănilelor de
unde se înapoiază la
Văratec. De aci, din
Curmătura Văratec poţi
urmări în voie poteca pe
care ai urcat prin V.
Negrei, iar spre vest,
peste creştetul pădurii, se
vede Bîtca Neagră (1389
m), întunecată şi
împădurită pînă în vîrf, de
unde i se trage şi numele.
De asemenea tot spre vest
apar crestele stîncoase ale
Pietrei Sure, pe vîrful
cărora se înalţă cîţiva pini
aidoma unor pene
răsfirate, prinse la pălăria
unui uriaş. Curmătura
Văratecului desparte
Valea Pîrîului lui Budu de
V. Furciturei.
Spre nord se înalţă
impetuos Turnul lui
Budu.
Din curmătura Văratec
şi pînă în Poiana
Maicilor, unde întîlneşti
poteca nr. 16, marcată cu
bandă roşie, parcurgi o
brînă costiş, bine tăiată în
priporul muntelui, înainte
să ajungi în Poiana
Maicilor, sub firul leneş
al potecii se află un izvor,
spre bucuria celor mulţi
cate, trecînd obosiţi pe
lîngă el, au prilej de
popas, potolindu-şi setea.
Continuînd drumul din
Poiana Maicilor spre
cabana Dochia parcurgi
traseele, pe această
porţiune comune, nr. 16 şi
20, pe care le-am descris
la traseul 16.

21. Poteca Turnul lui

Budu — Ocolaşe
Timp de parcurs:
Curmătura Văratec
(o,oo h) - Turnul lui
Budu (1,10-1,20 h) -
Ocolaşul Mic (1,20-
1,40 h) -Ocolaşul Mare
(terasa intermediară:
1,35-1,55 h) - Hornul
Ocolaşului Mare (1,45-
2,05 h) - Ocolaşul
Mare (2,00-2,20 h) -
Bîtca Ghedeon (2,20-
2,40 h) - Cabana
Dochia (2,30-2,50 h).
 În general, drumul
acesta este de un pitoresc
rar întîlnit.
Din Curmătura
Văratic, de unde Turnul
lui Budu se ridică
sumbru, aidoma ruinelor
unei cetăţi proptită în
coasta Ceahlăului, firul
potecii urcă pe pajişte
pînă lîngă stîncile
acestuia chiar pe tăpşanul
înclinat care formează
piciorul turnului. Nu
există o potecă bine
bătută, dar dacă mergi în
serpentine, vei urca destul
de uşor. Alege în aşa fel
traseul, încît să ajungi în
partea dreaptă a turnului.
La poale, turnul este
încins de o brînă pietroasă
cu grohotiş provenit din
sfărîmarea
conglomeratului, iar în
partea de est se află un
mic intrînd în stîncă,
adăpost pentru două-trei
persoane în caz de ploaie.
 Mai totdeauna pe
tăpşanele din jurul
Turnului lui Budu vei
întîlnit o mulţime de
găinuşe care zboară în
stoluri, făcînd un zgomot
surprinzător de puternic.
Ajuns lîngă Turnul lui
Budu, stîncile apar mai
impresionante în
neclintirea lor, neclintire
pe care, spun bătrînii, că
stihiile şi vrăjitoarele au
dat-o unor fiinţe
pămînteşti.
 Budu a fost căpitan în
oastea lui Alexandru cel
Bun şi el s-a îndrăgostit
de Domniţa Ana, una din
fetele domnului. Oştean
de frunte, Budu a plecat
să lupte cu duşmanii
cotropitori şi nu s-a mai
întors. Mult l-a jelit Ana
şi neînduplecată a rămas
la toate cererile în
căsătorie... Vrăjitoarele i-
au adus năluca
logodnicului şi împreună
şi-au luat zborul peste văi
şi munţi, pe la Piatra
Teiului, spre curţile lui
Budu de pe Ceahlău. În
zorii zilei, tocmai cînd
ajunsese deasupra
muntelui, în faptul
dimineţii, au cîntat
cocoşii. S-a produs o
detunătură înfricoşătoare
şi s-a cutremurat tot
muntele, iar fugarii s-au
prăbuşit prefăcîndu-se în
stîncă şi stînca au numit-o
urmaşii, Turnul lui Budu.
 Treci de Turnul lui
Budu propriu-zis, care
rămîne în stînga şi urci pe
dreapta lui, unde se
deschide un jgheab larg.
Panta se desfăşoară în faţă
ameninţător de iute, dar
suişul nu este anevoios,
datorită potecii pe
tăpşanul păşunii, în care
s-au format adevărate
trepte. Nerăbdarea de a
ajunge cît mai iute la
creastă învinge oboseala.
Apoi deodată, fără veste,
către nord, ca pe un ecran
în care se potriveşte o
imagine, apare puţin cîte
puţin impresionantul
tablou al Ocolaşului
Mare. De aici stîncile lui
predomină întreg masivul.
Laşi în urmă stîncile
Turnului lui Budu, care
îşi deapănă trista lor
poveste şi intri într-o
potecă care ocoleşte
cîteva ţancuri. La
picioare, între noi şi
Ocolaşul Mare, se întinde
o imensă şa. Mai jos în
partea de sud a şeii
porneşte un coborîş iute
cu o păşune bogată care
se continuă pe Ocolaşul
Mic, unde întălneşti
drumul 16, marcat cu
bandă roşie, care urcă
prin Poiana Maicilor.
Partea nordică a şeii este
formată de ridicarea
treptei intermediare între
cele două Ocolaşe. Ea se
distinge greu de la această
distanţă, părînd o fîşie de
stîncă cenuşie la baza
Ocolaşului Mare. Dacă
vei privi atent, observi că
versantul nordic al acestei
şei este frumos marcat în
partea lui inferioară de o
serie de klippe de calcar,
care se disting ca mici
turnuleţe înşirate în linie
curbă de la un capăt la
altul al depresiunii.
După ce intri în drumul
nr. 16, în dreapta, spre
est, se înalţă acum domol
Vf. Ocolaşului Mic,
acoperit de iarbă, purtînd
un semn topografic.
Urmăreşti poteca marcată
care traversează Ocolaşul
Mic pînă în dreptul
klippei de calcar, în faţa
căreia întîlneşti un stîlp de
marcaj. Din acest punct
părăseşti poteca marcată
şi începi să urci treapta
intermediară. De obicei,
această treaptă poate fi
urcată prin partea estică,
unde există o potecă
destul de bună. Pe măsură
ce te apropii, din treapta
intermediară se
conturează pe fondul
auriu o coloană dorică de
care am amintit la poteca
nr. 16. Această parte are
înfăţişarea unei cetăţi
ruinată de vreme.
Şi aşa cum se întîmplă
în toate drumurile de
munte, fiecare pas aduce
ceva nou. Nu apuci să
descifrezi pe deplin
frumuseţile stîncilor lîngă
care te afli, că privirile
sînt furate de
impetuozitatea şi
neclintirea pe care
peretele Ocolaşului Mare
şi-a durat-o. Într-adevăr,
din întreaga parte
superioară stîncoasă a
Ceahlăului, Ocolaşul
Mare, privit de la sud spre
nord, îşi expune abruptul
cel mai spectaculos. În
înălţimea lui, el pare că
stăpîneşte întreaga fire,
care a devenit
neînsemnată, inexistentă
aproape, faţă de
uluitoarea lui măreţie.
Continuînd drumul înspre
nord pe treapta
intermediară te apropii de
peretele Ocolaşului Mare.
Drumul îl faci pe partea
estică a treptei care este
mai înaltă, avînd o uşoară
înclinare către vest, spre
Poienile Stănilelor. Pe
această parte a treptei
găseşti o potecă destul de
bătută. După puţin timp
(cca. 10 minute de urcuş
uşor), întîlneşti
numeroase stînci
răsturnate, dintre care, în
stînga, se ridică un ţanc
drept ca un obelisc
retezat, numit Colţul din
Ocolaşul Mare. El se vede
din mari depărtări înfipt
în faţa Ocolaşului Mare.
De aici, coborînd puţin,
prinzi o potecă la poalele
peretelui sud-estic al
Ocolaşului Mare, pe care
o urmezi strecurîndu-te
după ţancuri de
conglomerat pînă ce ieşi
în faţa unui horn (jgheab).
Acesta este străjuit în
partea dreaptă de o
coloană de piatră de o
formă caracteristică,
avînd în capul ei un fel de
căcioilă numită „Coloana
cu căciulă".
Cum vii pe poteca
descrisă, ai jgheabul în
stînga, iar Coloana cu
Căciulă în faţă. Direcţia
jgheabului este de la est la
vest. Rîpos, cu iarbă
numai în partea de jos, pe
măsură ce urci devine mai
rîpos, dar fără să prezinte
pericol. Ieşirea se face
prin faţa lui dreaptă,
lăsînd în stînga firul
propriu-zis, care este mai
greu de urcat. Pentru
turiştii încercaţi această
porţiune cu caracter alpin
este una din cele mai
interesante. În acelaşi
timp, prin parcurgerea
traseului prin jgheab, se
face o apreciabilă
economie de timp faţă de
traseul marcat cu bandă
roşie care traversează o
porţiune prin pădurea de
pe Ocolaşul Mic, taie apoi
un grohotiş şi urcă peste
Piatra Lată din Ghedeon.
Timpul mediu în care
poate fi parcurs urcuşul
prin jgheab este de 15
minute de la bază pînă la
platou, iar pericol de
prăbuşire nu este. Urcuşul
prin jgheab oferă turiştilor
privelişti deosebit de
pitoreşti. De sub muchia
Ocolaşului Mare privirile
domină partea de est a
masivului cu Piatra Lată,
Pietrele Detunate şi Piatra
cu Apă, iar în fundalul
perspectivei apare
măreaţa cupolă a
Ceahlăului: Toaca (1904
m). Prin jgheabul pe care
ai urcat ieşi pe platoul
Ocolaşului Mare, de unde
se desfăşoară o privelişte
largă spre corpul
masivului, întinsul
platoului măsoară pînă în
Toaca aproximativ 5 km2.
Punctul cel mai înalt al
Ocolaşului Mare are 1857
m deasupra nivelului
marii. Măreţia abruptului
Ocolaşul Mare, care
domină întreg orizontul
pînă peste zeci şi sute de
km, este dintre cele mai
rar întîlnite la noi în ţară.
De pe Ocolaşul Mare,
privirile se pierd adînc
înspre sud peste Creasta
Hăşmaşului, care se
topeşte în zarea
albăstruie. Apoi, în
nenumărate planuri se
înşiră Withausul cu vîrful
crestat, Suhardul, şi ceva
mai aproape, Hăghieşul
cu uriaşa căldare înverzită
în care se unduieşte
catifeaua nesfîrşitelor lui
păşuni. Sub noi se
deschide hăul prăpăstios
al celor peste 650 m, care
alunecă pînă în poienile
Stănilelor, peste care
penelul naturii a risipit
verdele într-o bogăţie de
nuanţe, de la verdele
închis pînă la verdele cel
mai proaspăt şi crud.
Priveliştea de pe
Ocolaşul Mare va rămîne
pentru totdeauna vie în
mintea oricărui turist.
Oricît de lipsit de fantezie
ar fi călătorul care s-a
oprit în marginea de sud a
Ocolaşului Mare, ochii lui
vor privi cu înaintare
poienile Stănilelor sau
Gardul Stănilelor, poarta
în „V" pe care o deschide
Bistra Mare sau
legendarul Turn al lui
Budu. Rămîi vrăjit de
frumuseţe, de bogăţia şi
diversitatea formelor şi
culorilor din această parte
a muntelui. Fiecare terasă
din Stănile evocă o
poveste pe care
închipuirea o plăsmuieşte
uşor, liberă, nestăvilită.
Fiecare poiană e plină de
poezie şi fiecare piatră are
o poveste, o legendă.
 Într-o ciudată
inspiraţie, natura a creat
treptele Ocolaşului Mic -
aşezate la mijlocul
distanţei din adîncimea
celor 650 m - care se
înlănţuie la acelaşi nivel
şi dau toate la un loc
înfăţişarea unei poliţe
uriaşe, ale cărei margini
sînt tăiate în semicercuri
egale. Pe aceste
semicercuri veai
măiestrite parcuri
naturale, mai frumoase
decît le-ar fi putut crea cel
mai iscusit grădinar. Cît
de gingaş au fost
armonizate aici pe
covorul crud al păşunii
tufele de ienuperi,
adevărate boschete de un
verde şters, prăfuit, din
mijlocul cărora ţîşneşte
cîte un trunchi de brad,
împodobit cu cetină de
culoarea verdelui
întunecat al iezerelor fără
fund.
 De aici, de sus, vedem
dar forma interesantă a
treptelor (rupturilor) pe
care le formează
Ocolaşele, împrejmuite ca
o cetate. Mai apoi, după
poienile Stănilelor, se
ridică un ultim zid
împrejmuitor al cetăţii:
Bîtca Neagră, Piatra Sură
şi Piciorul cu Strungile,
despărţite prin două porţi
deschise de pîraiele
Stănilelor şi Bistra Mare.
 În ceasurile apusului,
pe Ocolaşul Mare
poposesc cei mai mulţi
vizitatori. De aici pot fi
admirate jocurile razelor
asfinţitului care colorează
cerul şi pămîntul în mii de
nuanţe. Imediat mai jos,
stîncile lui Budu par
incendiate de razele
purpurii ale apusului. Din
înălţimea Ocolaşului
privirile domină spre est
şirul domol al colinelor
care se tălăzuiesc pînă în
fundul zării peste apele
Siretului; tot din înălţimea
lui priveşti spre vest
geana strălucitoare a
soarelui care se stînge
departe, peste creştetul
Călimanilor. Atunci
tălăngile turmelor din
Poienile Stănilelor răsună
mai plin şi mai limpede.
Umbrele înserării cuprind
văile împădurite, vîntul
aduce frînturi din şopotul
Bistrei Mari. Iar
Bistricioara pare o dungă
de argint viu ce şerpuieşte
printre păduri întunecate;
astfel, în ceasurile
asfinţitului, Bistricioaira,
luminoasă şi vie, poate fi
numită pe drept un pîrîu
al soarelui.
În acest timp, în
Poienile Stănilelor bacii
şi-au adunat turmele la
stînele pe care afundul
văii te opreşte să le
zăreşti. Cînd şi cînd, un
chiot urcă pînă spre vîrful
Ocolaşului Mare, dar
privirile caută
neputincioase la voinicul
care l-a trimis şi oricît te-
ai forţa să-l vezi, adîncul
şi depărtarea te vor face
să renunţi a-l mai găsi.
Din vîrful Ocolaşului
Mare cobori spre cabana
Dochia, pe o potecă
bătută, ce se deschide prin
muşchiul moale al
platoului, în care paşii se
afundă ca într-un covor.
Este un muşchi deosebit
de înalt, crescut în colonii
care par nişte perne verzi-
roşcate1. Toată spinarea
Ocolaşului Mare şi o bună
parte din platoul
Ceahlăului sînt căptuşite
cu această haină groasă,
pe care muntele a
îmbrăcat-o pentru a păstra
reveneala şi umiditatea
solului şi a reţine mai
mult zăpada, într-adevăr,
foarte rar iarna platoul
Ceahlăului reuşeşte să
păstreze un strat mai gros
1
La cabana Dochia de altădată, o saltea de muşchi a fost în trecut singurul confort
pe care-l găseau turiştii.
de zăpadă pe toată
întinderea lui. Vîntul o
spulberă încontinuu,
arundnd-o peste văi.
Cărarea coboară pe
marginea estică a
Ocolaşului Mare, apoi se
îndreaptă către şaua dintre
Ocolaşul Mare şi Bîtca
Ghedeon.
După ce treci de
„Sînuni"1, începi să urci
uşor o brînă pe Bîtca
Ghedeon, pe care o
ocoleşti astfel prin partea
1
Sînuni - locuri special amenajate în care se dă sare la vite sxi la oi.
estică. Bîtca
Ghedeonuilui este un
mamelon aşezat între
Ocolaşul Mare şi Vf.
Lespezi. Sub Bîtca
Ghedeonului, către est, se
află Piatra Lată din
Ghedeon, de sub care îşi
adună apele Izvorul
Muntelui. De aceea,
partea superioară a
Izvorului Muntelui se
numeşte „Fundul
Ghedeonului".
 De pe brîna care
ocoleşte Bîtca Ghedeon
mai străbaţi numai cîteva
sute de metri şi ajungi la
cabana Dochia, pitită sub
malul tăiat în partea de
sud-est a vîrfului Lespezi;
un punct de răscruce în
care potecile se unesc sau
se despart pentru a
împînzi muntele.

22. Poteca prin Cheile

Bistrei Mari
Timp de parcurs:
Văratec (0,00 h) -
Poiana Bîtca Neagră
(stînă: 0,30 h) - Pîrîul
Chiliei (0,50-1,00 h) -
Bourie (1,15-1,30 h) -
Poiana Piatra Sură
(2,25-2,40 h) -
Curmătura Pietrii Sure
(2,40-3,00 h) - Valea
Bistrei Mari (3,30-4,00
h) - Cascada mare a
Bistrei (3,50-4,25 h) -
Stănile (marginea de
 jos a poienii: 4,30-5,00
h).

Acest traseu, prilej

pentru o altă prezentare
descriptivă, începe în
Poiana Văratec, face o
buclă cuprinzînd în ea
Bîtca Neagră (1389 m) şi
Piatra Sură (1352 m) pe
care le ocoleşte formînd
un cerc aproape închis.
Ca bază de plecare e bine
aleasă cabana Izvorul
Muntelui.
 Drumul în întregime se
menţine la altitudine
mică, are însă cîteva
puncte dificile, în special
în partea finală, îl
recomandăm turiştilor
care petrec mai multe zile
în Ceahlău, nefiind un
drum de legătură şi nici o
variantă la traseele
clasice. De aceea trebuie
rezervat special timpul
necesar acestui traseu.
Poate fi parcurs în bune
condiţii dacă turiştii stau
cîteva zile la cabana
Izvorul Muntelui, sau la
cabana Dochia, baze de
pornire pentru acest
traseu.
Ajungi pe unul din
traseele cunoscute, ales de
pe hartă, în Poiana
Văratec, la stîlpul de
marcaj cu indicator şi
cobori în Poiana Bîtca
Neagră (pe traseul nr. 24).
De aici continui drumul
pe o potecă prin pădure
către sud-vest,
înconjurînd Bîtca Neagră
prin sud, lăsînd însă o
vîlcea între noi şi Bîtca
Neagră. După puţin timp
hăţaşurile de oi dispar, iar
poteca devine mai
vizibilă; cobori în pantă
uşoară marginea unei
vîlcele, apoi poteca se
alipeşte pîrîului Chiliei,
imediat după ce faci o
cotitură bruscă la stînga şi
treci cîteva zone
mlăştinoase. De aici
drumul se lărgeşte mult şi
devine foarte frumos,
asemenea unei alei
mărginită cu brazi, de o
parte şi de alta. Se
cunoaşte că pe vremuri a
servit ca drum de
transport la mari
exploatări forestiere.
În mai puţin de o oră
de la Poiana Bîtca Neagră
ieşi într-un luminiş larg,
unde este aşezată o stînă.
Locul se numeşte „Ia
Bourie". Numele acestuia
se trage încă de pe
vremea cînd un bătrîn
unchieş păzea singur o
cireada de 120 de boi.
Aleea pe care ai venit îşi
urmează calea, la fel de
liniştit, către vest, pe
marginea Pîrîului Bistra
Mică, numită astfel din
punctul unde cele două
mici pîraie, al Chiliei, pe
care ai venit, şi pîrîul
Stănilelor, care curge din
direcţia nord, se întălnesc
la „Bourie".
 De la Bourie părăseşti
poteca largă care duce în
V. Bistrelor (foarte
aproape de locul unde
coboară traseul nr. 26 de
pe Obcina Tablei de la
Pintec) şi urci către nord
Pîrîul Stănilelor care te
conduce în poiana întinsă
de la poalele Pietrii Sure -
Poiana Piatra Sură.
Poiana se desfăşoară larg
într-o uşoară pantă pe
versantul vestic al Pietrii
Sure. Pe pajişte pasc în
linişte cirezile de vite, iar
poiana ascultă cîntecul
zbuciumat al Pîrîului
1
Stănilelor care s-a
rostogolit în drumul lui
peste cele 7 cascade
dintre Piatra Sură şi Bîtca
Neagră.
Pîrîul Stănilelor taie
din partea sudică a Pietrei
Sure masivul, care rămîne
izolat între Pîrîul
Stănilelor şi Pîrîul Chiliei,
numit Bîtca Neagră. El
are, de fapt, exact aceeaşi
1
Numit uneori şi Bistruţa.
formaţie geologică ca şi
masivul din care provine.
Piatra Sură, cu toate că nu
depăşeşte 1400 m
altitudine, văzută din
poiană este impresionantă
prin abruptul versantului
vestic. Peretele de stîncă,
aproape golaş, se ridica
impetuos pe o diferenţă
de nivel de cca. 200 m.
Partea superioară,
puternic zimţată,
formează o serie de dinţi
deşi ca de ferăstrău, tăiaţi
în conglomerat mărunt şi
albicios.
Cheile formate pe
Pîrîul Stănilelor între
Piatra Sură şi Bîtca
Neagră sînt sălbatice şi
greu accesibile. Turiştii
care se avîntă în această
regiune trebuie să aibă
neapărat coardă şi piroane
pentru a putea escalada
cele 7 cascade ale Pîrîului
Stănilelor.
În partea nordică,
Piatra Sură se continuă cu
Piciorul Pietrei Sure care
se curbează către vest,
apoi se prelungeşte de-a
lungul Bistrei Mari în
direcţia sud-vest şi se
uneşte printr-o curmătură
cu piciorul dintre Bistre.
Piatra Sură se prelungeşte
dincolo de Bistra Mare,
pe o mică porţiune, cu
Piciorul cu Strungile. Din
Poiana Pietrei Sure, pe
care o parcurgi în
întregime de la sud către
nord, urci domol şi nu
mai întălneşti potecă, ci
numai hăţaşuri de oi. Din
partea nordică a poienei
intri într-o pădure care
acoperă panta pe care
trebuie s-o parcurgi pînă
la curmătura ce leagă
Piatra Sură cu Piciorul
dintre Bistre. Panta fiind
iute şi neavînd potecă,
înaintezi greu. Ţii tot
timpul firul vîlcelului pe
care urci. După o oră de
la plecarea din poiană,
ieşi în curmătură, începi
să cobori pe versantul
celălalt printr-o pădure
atît de bătrînă şi cu atîţia
copaci prăbuşiţi, încît ai
impresia că treci printr-un
cimitir al pădurii. Aici,
copacii prăbuşiţi au
devenit morminte de
putregai, îmbrăcate în
licheni. Mătreaţa
bradului, în chip de
linţoliu, fîlfîie trist şi
întregeşte decorul straniu
din această pădure. De
prin coloanele stîncilor
din dreapta aştepţi ca la
fiecare pas să apară un urs
pentru a privi la nepoftiţii
care au îndrăznit să-i
calce împărăţia.
Panta ce o cobori este
repede. Nu o parcurgi
direct, ci oblic către
dreapta, traversînd cîteva
viroage. Fiecare creangă
geme sub pasul turistului.
Din această lume
sălbatică, care pare
neatinsă de picior de om,
în care fiecare pas se
afundă în putregaiul
învelit într-o pătură
elastică de muşchi, treci
în lumea plină de viaţă ce
o aduce Pîrîul Bistra
Mare, pe care deocamdată
îl auzi abia susurînd
printre tufe. Din
curmătură ajungi în firul
Văii Bistrei Mari, în cca.
45 minute.
Aspectul şi vegetaţia
sînt cu totul altele pe
marginea apei. Natura şi-a
revenit, a înviat parcă, în
comparaţie cu pădurea
prin care ai venit.
În lungul pîrîului
mijeşte un soi de potecă
ce vine din josul apei.
Urmezi drumul în dreapta
în susul ei. Treci prin
vegetaţia abundentă de pe
marginea pîrîului care te
sileşte să-l traversezi de
mai multe ori, de pe un
mal pe altul.
Intri într-un defileu
care se deschide
neaşteptat în faţă.
Curiozitatea nestăvilită îţi
dă imbold şi puteri.
Printre cei doi pereţi
conglomeratici care urcă
vertical spre înălţimi,
Pîrîul Bistrei Mari şi-a
croit dîrz drumul spre
vale. Cu multă băgare de
seamă înaintezi prin
defileul desferecat de
forţa nebănuită a pîrîului -
căci pe alocuri te vezi silit
a păşi chiar în creasta
valurilor înspumate.
Cascade mărunte cu
multe praguri pun la
încercare răbdarea şi
priceperea pentru a le
traversa. Ceva mai sus,
pîrîul face o buclă bruscă
spre dreapta. Te avînţi în
noua direcţie, dar repede
cazi pe gînduri în faţa
unei cascade mari care se
aruncă peste un perete
abrupt de stîncă. Studiind
traseul, găseşti
posibilitatea de a ocoli pe
peretele stîng (cînd urci).
Te catari pe o pantă
înclinată mult, dar bogată
în vegetaţie, astfel încît
eşti bine asigurat. Ajuns
în creastă, cobori pe
partea cealaltă pe firul
văii. Clina pantei fiind
mare, coborîrea se face
anevoie, trebuind să te
ajuţi de crengile tufelor.
Ajuns în firul văii,
continuă drumul în susul
apei şi după ce mai treci
cîteva praguri, ieşi în
pădurile frumoase din
partea de nord a poienilor
Stănilelor. Ai trecut astfel
prin cheile Bistrei Mari,
cunoscute de foarte puţini
turişti.
De la cascada mare
pînă aici faci cca. 40
minute. Pentru a prinde
poteca traseului, parcurgi
o porţiune de pădure către
sud-est şi în curînd
întîlneşti poteca şi
marcajul. După o oră şi
15 minute de adevărată
plimbare prin poienile
Stănilelor, te înapoiezi în
Curmătura Văratec,
punctul de la care ai
plecat, iar de aci pînă la
cabana Izvorul Muntelui
mai calci un drum încă o
dată pe atîta trecînd prin
Poiana Maicilor. Este o
excursie de o zi plină,
făcută cu multă
chibzuinţă, pentru a nu
intra în noapte. Sînt
peisaje minunate, care te
pot opri din drum să le
priveşti mai mult. Timpul
planificat pentru această
rută devine o necesitate
de care trebuie să ţii
seama, calculînd şi
distanţa pînă la baza de
retragere pentru înnoptat
sau pînă la baza de
plecare.

Trasee pe Versantul
Vestic al Ceahlăului
Baze de plecare:
Bicazul Ardelean,
Tulgheş, Pintec.

23. Poteca pe Bistre

 Marcaj: banda
albastră. Timp de
parcurs: Bicazul
Ardelean (Ţepeşeni:
0,00 h) - Bistra Mare
(1,00 h) - Piciorul cu
Strungile (3,30 h) -
Curmătura Stănilelor
(5,00 h) - Jgheabul lui
Vodă (6,00 h) Cabana
Dochia (7,00-7,30 h).

Poteca începe din

şoseaua ce leagă Cheile
Bicazului cu localitatea
Bicaz. Porneşti la drum
din centrul satului Bicazul
Ardelean în direcţia nord,
după cum arată săgeata de
pe stîlpul de marcaj,
urmînd şoseaua care se
îndreaptă spre Tulgheş.
Mergi astfel cale de 3 km
pînă la confluenţa Bistrei
cu apele din V. Bradului.
În dreptul bisericii, un alt
stîlp de marcaj indică
drumul de urmat de-a
lungul Bistrei, deci te
abaţi la dreapta părăsind
şoseaua Tulgheşului.
Fig 58
Dacă ai însă timp şi
eşti dornic de a cunoaşte
toate frumuseţile şi
comorile regiunii prin
care treci, poţi continua
drumul dincolo de
confluenţa Bistrei, încă 2
km pe şoseaua
Tulgheşului, pentru a
vizita peştera Toşoroc. Nu
însă fără un însoţitor.
Ajuns în dreptul peşterii
Toşoroc său Jgheabul cu
Gaură, după cum îi mai
spun localnicii, te abaţi la
stînga spre sud-vest,
trecînd prin zmeuriş şi o
vegetaţie foarte deasă.
Panta e destul de aspră,
iar în apropierea peşterii
străbaţi un teren cu
grohotiş - semn că te
apropii. Minunăţiile
frumosului castel din
basme, imaginea
fermecată a bolţilor,
splendoarea minunilor
aflate, frumuseţea
coloanelor sînt elemente
demne de văzut. Privirile
aleargă acum lacome să
cuprindă lumina soarelui
şi gingăşia florilor. Sorbi
cu mult nesaţ aerul curat.
Cauţi cu privirile crestele
înalte ale Ceahlăului, cu
dorinţa nestăvilită de a
ajunge cît mai iute acolo
sus, cît mai sus, în
lumină, spre soare. Te
înapoiezi la confluenţa
Bistrei cu V. Bradului, de
unde ai întrerupt traseul şi
urmăreşti acum marcajul
care se îndreaptă spre
nord. Mergi mai întîi pe
şoseaua peste care apele
Bistrei au cărat prundiş
din belşug. Drumul trece
de nenumărate ori de pe
un mal pe altul, iar după
ce ai lăsat în urmă şi
ultimele case grupate pe
V. Bistrei, intri într-o
minunată alee de brazi.
După o oră de mers pe
V. Bistrei, ajungi la
întretăierea dintre poteca
nr. 26 care vine de la
Pintec, marcată cu
triunghi roşu şi poteca pe
care mergi mai departe,
marcată cu bandă
albastră. Pe nesimţite intri
în pădure. Cărarea largă
urcă domol printre poiene
înflorite şi brădet tînăr,
pînă cînd o vale
luminoasă arată locul
unde cele două Bistre,
Bistra Mare şi Bistra
Mică, îşi împletesc apele
culese de prin văgăunile
ştiute şi neştiute ale Bîtcii
Negre şi din Piatra Sură.
De la confluenţă, valea se
strîmtează şi are
orientarea de la sud-vest
spre nord-est.
Pe salba de argint a
rîului se înşiră poieni
îmbălsămate de mireasma
florilor peste care privirile
uimite lunecă domol,
cuprinzînd cu nesaţ tot
ceea ce se poate numi
podoabă a pămîntului;
pîrîul aleargă voios şi
murmură cine ştie ce
frîntură de poveste adusă
de prin hăurile
Ceahlăului; pe pajiştea cu
iarbă crudă cresc mii de
„părăluţe" şi „iarba
ciutei", flori comune, dar
pe care le vezi cu alţi
ochi, pentru că abia aici
descifrezi adevărata taină
a frumuseţii lor. Şi nu o
dată ai impresia că urci
prin aleile unui parc. Din
aceste poieni vezi
ridicîndu-se în faţă parte
din Ocolaşul Mare.
În întregime, V. Bistrei
Mari, privită îm amonte, e
străjuită în lung de
Piciorul dintre Bistre
(1274 m alt.) pe dreapta şi
Obcina Tablei (1261 m
alt.) în stînga. După ce ai
străbătut cale de un ceas
printre minunăţiile de pe
V. Bistrei Mari, ajungi la
confluenţa acesteia cu
Pîrîul Larg, un afluent pe
dreapta Bistrei. Aici se
află o poiană deosebit de
întinsă, „Poiana Largu".
Drept din faţă, pe
marginea poienii, vine
Pîrîul Largu, care se varsă
în Bistra Mare, după care
apele fac un cot către
dreapta. Traversezi
poiana împrejmuită cu
răzlogi şi apuci la dreapta,
avînd în fund silueta
dantelată a Pietrii Sure.
Cînd părăseşti poiana,
poteca marcată începe să
urce domol pe Piciorul cu
Strungile, lăsînd la
dreapta V. Bistrei Mari.
Pe tot traseul, pînă în
Curmătura Stănilelor, prin
luminişuri, vei vedea din
cînd în cînd creasta
dantelată a Pietrii Sure.
Piciorul cu Strungile,
aşezat între V. Bistra
Mare şi V. Pîrîul Largu,
urcă pînă sub streaşină
muntelui. In punctul cel
mai înalt (1327 m alt.),
direcţia drumului se
schimbă brusc spre
răsărit. Tot aici întîlneşti
cărarea care vine de pe
Obcina Lacurilor. Este o
potecă desprinsă din
poteca nr. 5 în dreptul
confluenţei Pîrîului
Slatinei cu Pîrîul Rupturi.
După ce urcă pe Piciorul
Calului, urmînd cumpăna
apelor, ajunge în Obcina
Lacurilor şi apoi în
Piciorul cu Strungile.
Piciorul cu Strungile
apare în ansamblul
reliefului făcînd parte din
şirul de crenele care
înconjoară partea
inferioară a Ceahlăului. El
este rănduit în linia Bîtcii
Negre şi a Pietrii Sure,
fiecare în parte sugerînd
cîte un turn din zidul ce
înconjoară masivul
propriu-zis în partea lui
vestică. Sînt turnurile care
păzesc închipuita cetate a
Ceahlăului.
De la Bicazul Ardelean
pînă în culmea Piciorului
cu Strungile, poteca
străbate în întregime roci
caracteristice, denumite
„Straturi de Sinaia", care
au în complexul lor:
calcare vinete compacte,
calcare marnoase, argile
marnoase şi gresii
calcaroase. Un aspect
deosebit îl dau fisurile
umplute cu calcit,
formînd o reţea de vine
albe.
Urmînd firul potecii
peste Piciorul cu
Strungile, ajungi după
aproape un ceas în
Curmătura Stănilelor. Cu
puţină atenţie vei putea
observa că de aici înainte
poteca se desfăşoară în
depunerile
conglomeratului de
Ceahlău, dînd un aspect
deosebit rocii pe care
calci, aspect caracteristic
acestui masiv.
Prin şaua din Curmătura
Stănilelor se face legătura
dintre zidul exterior care
înconjoară masivul şi
partea superioară a
Ceahlăului. Pe această
cumpănă de ape a fost
aşezat un indicator cu
două săgeţi: una arată
spre stînga drumul ce vei
urma spre cabana Dochia,
iar cealaltă spre dreapta,
la vale (marcajul potecii
nr. 24 punct roşu), arată
una din cele mai frumoase
poteci peste poienile
Stănilelor care leagă
drumul nostru (al Bistrei),
pe care te afli, cu drumul
ce urcă de la Neagra (nr.
20 marcat cu cruce
albastră) prin Poiana
Văraticului, spre cabana
Dochia.
Din Curmătura
Stănilelor, privirile pot
cuprinde toată faţa sud-
vestică a Ceahlăului cu
jgheaburile abrupte, care
adună în ansamblul lor,
pînă la Tumul lui Budu
frumuseţi nebănuite,
dăltuite în pereţii aibrupţi
de sub care porneşte brîul
pădurilor de brad. La
marginea inferioară a
brîului se aştern tăcute
poienile Stănilelor.
Sus, peste ţancurile de
stîncă, ţîşneşte spre
limpezime muchia
prăpăstioasă a Ocolaşului
Mare (1857 m). Din
Curmătura Stănilelor,
mergi pe sub poale de
pădure, ţinînd direcţia
spre nord, dar după cîteva
serpentine cărarea trece
peste şaua numită „La
Scaune", pentru a urca în
zig-zag alte serpentine.
Unghiul de înclinare a
pantei e din ce în ce mai
mare, dar încet ajungi la
marginea Jgheabului lui
Vodă, pe care-l treci de-a
curmezişul. Poteca
urmează o curbă de nivel,
cam la mijlocul pantei
peretelui drept al
jgheabului, şi trece prin
desişuri de tufe de
„afine", „merişori" şi
„ienuperi". Uriaşa căldare
a Jgheabului lui Vodă se
deschide între Piciorul
Şchiop şi partea nordică a
Curmăturii Stănilelor.
Faţa nordică a Jgheabului
lui Vodă se deschide între
Piciorul Şchiop şi Gardul
Stănilelor.
Serpentinele scurte se
îndreaptă acum spre
platoul Piciorul Şchiop,
unde un stîlp de marcaj cu
trei săgeţi vesteşte că te
afli iar la o răscruce de
drumuri: cruce roşie -
marcajul potecii nr. 2 spre
Duruitoarea (nord), bandă
albastră - marcajul potecii
nr. 23 spre cabana Dochia
(est), iar cea de a treia
săgeată arată direcţia
înapoi a potecii pe care ai
urcat. De aici, marcajele
înmănuncheate pe aceeaşi
potecă merg pînă la
cabană.
Odată ajuns pe Piciorul
Şchiop, înseamnă că ai
trecut în zona cu floră
alpină, unde întîlneşti o
vegetaţie caracteristică.
De aici, privirile domină
întreaga parte din vestul
Ceahlăului; se desprind
limpede culmile
Hăghieşului (1505 m),
Piatra Roşie (1510 m) şi
Măgura Grinţieşului
(1551 m), după care
depărtările se închid în
zarea ceţoasă cu lanţul
viguros al Călimanilor, cu
înălţimi care depăşesc
2000 m.
 Te afli acum pe platoul
masivului. În drum spre
cabană, la stînga, se ridică
mîndra cupolă a Vf.
Toaca (1904 m). Treci
printr-un grup de stînci
din gresie între care
distingi unele avînd
înfăţişarea unor „babe",
iar alta în formă de cub,
numită „Piatra
Lăcrimată". Te strecori
printre aceste stînci şi urci
foarte uşor în tăpşanul
Ocolaşului Mare. Treci pe
marginea de nord a Bîtcii
Ghedeonului şi numai la
2-300 m în faţă apare
cabana Dochia. În jurul
cabanei care poartă
numele frumoasei fete a
lui Decebal, rătăcită prin
hăurile Ceahlăului, vei
zări ca în vis legendele
acestui munte, legenda
Panaghiei, a lui Budu, dar
mai ales a Dochiei,
împietrită undeva pe la
obîrşia Izvorului Alb.
 Priveşte dar muntele cu
stîncile lui, cărora un
popor cu o imaginaţie atît
de bogată le-a dat un
nume, le-a creat o origină
înflorită în legende pe
care le ştiu povesti atît de
frumos bătrănii din partea
locului.

24. Poteca prin

Poienile Stănilelor
Marcaj: punct roşu.
Timp de parcurs:
Poiana Văratec
 (curmătura - 0,00 h) -
Poiana Bîtca Neagră
(0,30 h) - Poiana
Stănilelor (0,45 h) - V.
Bistrei Mari (1,15 h) -
Curmătura Stănilelor
(i,45 h).

Pentru cel care l-a

străbătut, acest drum va
rămîne drept amintire a
cine ştie cărei ţări
minunate, cu păduri şi
poieni fermecate. Nu e
uşor să uiţi frumuseţea
poienilor de sub
pripoarele Stănilelor, cum
nu e uşor să uiţi nici vraja
pădurilor de pe
povîrnişurile lor.
Spre această împărăţie
a poienilor şi stînelor, a
izvoarelor şi florilor te
îndrepţi din Curmătura
Văratic, unde ai ajuns
venind de la Neagra pe
poteca nr. 20, marcată cu
cruce albastră, sau din
Izvorul Muntelui, prin
Poiana Maicilor, pe
traseul nr. 16 marcat cu
bandă roşie. De aici poţi
prinde două poteci care te
scot în Poiana Bîtca
Neagră. Prima potecă
pleacă sub formă de brînă
pe versantul nord-vestic
al tăpşanului de sub
Turnul lui Budu pînă ce
intră în pădure. Aceasta
este de altfel poteca
marcată. Ea coboară uşor,
trece peste o vale în care
s-a prăvălit din muchia
înaltă a muntelui
grohotişul mărunţit de
ploile şi vînturile ce bat
din nord-vest. Străbaţi
apoi o poiană şi intri din
nou într-o pădure, în care
„mătreaţa bradului" şi-a
aninat fuioarele gri-
verzui, fîlfîind jalnic la
adierea vîntului. Sub
această boltă înfiorător de
cenuşie nu se aud nici
triluri de păsări, nu se văd
nici urme de ciute. Numai
mistreţul şi-a găsit un
adăpost, de dragul
poienilor umede din
apropiere, care îi oferă
sucul hrănitor al
rădăcinilor, după care
scurmă cu lăcomie
pămîntul în toate nopţile.
După această porţiune de
pădure, ajungi la lumină
în Poiana Bîtca Neagră, în
dreptul stînei de oi.
Cea de a doua potecă
din Văratic te scoate tot în
Poiana Bîtca Neagră. Din
Curmătura Văratic se
îndreaptă spre vale în
direcţia nord-vest şi intră
pieziş în pădure; trece
printr-o rarişte de brazi şi
traversează în ocol, prin
partea superioară, valea
Pîrîului lui Budu. La
stînga, în jos, se deschide
V. Negrei Mari străjuită şi
ea pe stînga de Piciorul
Negrei, iar în dreapta de
Obcina Chiliei, care se
prelungeşte cu Vf. Verde
(1304 m) şi Vf. Arşiţei
(1293 m).
 După ce ai traversat
Pîrîul lui Budu, drumul
coboară uşor; intri din
nou în pădure şi după
aproximativ 10 minute
ajungi în Poiana Bîtca
Neagră. Aici exista un
stîlp de marcaj. Din
dreptul acestuia porneşti
în direcţia nord-nord-vest
şi va trebui să ţii poteca
pe lîngă liziera pădurii
pînă ce vei fi străbătut
întregul şir al Poienilot
Stănilelor, care se pierd în
pădurea ce coboară din
Curmătura Stănilelor spre
V. Bistrei Mari. Vei evita
să cobori în fundul văii şi
vei ocoli valea
îndreptîndu-te către est,
pe o potecă de brînă
trecînd pe versantul ei
nordic. Urci apoi drumul
frumos împădurit cu brad
tînăr şi după 1,30-1,45 h
de la plecarea din Văratic,
ieşi în Curmătura
Stănilelor, Aici întîlneşti
drumul nr. 23 ce urcă pe
V. Bistrei şi stîlpul de
marcaj cu cele două
săgeţi.
Aşa cum am amintit
mai sus, drumul prin
Poienile Stănilelor rămîne
unul dintre cele mai
pitoreşti, prin farmecul
peisajului acestor poieni
aşezate în depresiunea
dintre masivul Ceahlăului
şi Piatra Sură. Aici, pasul
turistului se înfundă în
covorul moale al ierbii,
privirile sînt vrăjite de
crenelurile Pietrei Sure
sau de conglomeratul din
pereţii Ocolaşelor. Inima
se umple de bucuria
liniştii. Această pace este
tulburată numai de şipotul
pîraielor care se
rostogolesc prin văile de
sub abrupţi său de
murmurul pădurilor din
jur. Toate laolaltă
întregesc parcă simfonia
nescrisă a naturii, pe care
sufletul sensibil al
îndrăgostitului de munte o
simte vibrînd pînă în cele
mai adînci cute. Peste
creştetul pădurilor se
aliniază ţancurile
Ocolaşului Mic, iar
deasupra domină
maiestuoasa orga
Ocolaşului Mare.

25. Poteca pe Brîna

Ocolaşului Mare
Timp de parcurs:
Cabana Dochia (0,00
h) - pe poteca nr. 23 -
Intrarea în Jgheabul lui
 Vodă (capul brînei
Ocolaşul Mare: 0,30 -
0,35 h) - Treapta
Ocolaşului Mare (1,00
- 1,20 h) - Ocolaşul
Mic (poteca nr. 16:
1,20 - 1,45 h).

Un alt traseu de
legătură între poteca 23 şi
poteca 16 pe Ocolaşul
Mic îl formează brîna
Ocolaşului Mare. Acest
traseu constituie de altfel
o frumoasă excursie în
''apropierea cabanei
Dochia pentru cei care fac
un popas mai lung la
această cabană. Este cel
mai frumos dirum care
leagă platoul masivului cu
Ocolaşul Mic. Traseul
poate fi parcurs în
întregime pe o brînă ce se
află pe versantul vestic al
Ocolaşului Mare. Drumul
este sigur şi constituie o
plăcută plimbare şi în
acelaşi timp un traseu
scurt .pentru a ajunge în
Ocolaşul Mic. Nu se
recomandă acest traseu
celor care nu suportă
drumurile de brînă.
De la cabana Dochia te
îndrepţi pe poteca nr. 23,
marcată cu bandă
albastră, care coboară prin
Jgheabul lui Vodă către
Bicazul Ardelean pe V.
Bistrei. Traversezi
Jgheabul lui Vodă ce se
desface între Piciorul
Şchiop şi Curmătura
Stănilelor, după care
ajungi pe o să la
extremitatea căreia se află
un semn trigonometric.
Poteca marcată trece
muchia şi începe să
coboare către Jgheabul lui
Vodă. Din acest punct
distingi spre est o altă
potecă mai puţin
pronunţată care se întinde
pe sub abruptul
Ocolaşului Mare.
Părăseşti astfel poteca şi
te angajezi pe drum de
brînă format din hăţişuri
de oi. Poteca parcurge în
general teren cu iarbă şi
ici-colo porţiuni de
grohotiş.
Traversezi cîteva rîpi
rupte de torenţi şi poteca
începe să urce pe sub
impresionantul perete
abrupt al Ocolaşului
Mare. Panta este însă
domoală. Aproape de
ieşirea din brînă laşi
peretele de stîncă şi
ocoleşti pe tăpşanul de
iarbă printre jnepeni, o
muchie de stăncă, după
care ieşi pe treapta
intermediară între
Ocolaşul Mare şi
Ocolaşul Mic. Dacă vrei
să ajungi sus la Colţul din
Ocolaşul Mare, te menţii
pe marginea peretelui,
urci şi traversezi muchia
de stîncă amintită mai
sus, după care continui să
urci către stînga un tăpşan
frumos care te scoate
chiar la Colţul din Ocolaş.
 Brîna propriu-zisă, de
la capul ei pînă la treapta
intermediară, poate fi
parcursă în 30-45 minute,
fără nici un efort. Traseul
se desfăşoară deasupra
Poienilor Stănilelor şi sub
abruptul Ocolaşului Mare,
ceea ce tocmai constituie
măreţia ei. La stînga
contempli peretele de
conglomerat, prăpăstios şi
ameninţător, iar la
dreapta, josr peste
prăpăstiile adînci care
pornesc chiar de sub
picioare se înalţă miile de
suliţi ale pădurilor de
brad. Blînde şi liniştitoare
se aştern în vale Poienile
Stănilelor. Dincolo, spre
vest, se înalţă zidul
format de la nord către
sud de Piciorul cu
Strungile, Piatra Sură şi
Bîtca Neagră, care
împrejmuieşte imensa
cetate a Ceahlăului.
De aici, de pe brîna
Ocolaşului Mare, privirile
ajung însă şi mai departe,
către Podişul
Transilvaniei, întins ca o
imensă hartă în relief.
Perspectiva aceasta
măreşte şi mai mult
valoarea turistică a
potecii. Din brîna pe care
ai venit, poţi urca prin
cîteva jgheaburi sus, pe
Ocolaşul Mare sau poţi
cobori în Poienile
Stănilelor. Aceste
escaladări sînt foarte iuţi
şi periculoase, de aceea
nu le recomandăm decît
turiştilor încercaţi, pe
unele porţiuni fiind
necesară coarda. Traseul
pe brîna Ocolaşului Mare,
ca orice drum cu vedere
deschisă, este unul dintre
cele mai pitoreşti din
Ceahlău; el poate să fie
făcut de toţi turiştii care
vor să coboare de la
cabana Dochia prin
Poiana Maicilor către
Izvorul Muntelui sau
Neagra. Timpul parcurs
este acelaşi ca şi pe
poteca nr. 16, marcată cu
bandă roşie, care însă nu
are perspectivă, deoarece
drumul marcat trece prin
pădure. Evident că
drumul de brînă nu se
poate face decît pe vreme
frumoasă, în nici un caz
iarna, pe vreme de furtună
sau pe ceaţă.

26. Drumul
Pintecului
 Marcaj: triunghi roşu
Timp de parcurs:
Tulgheş (o,oo h) -
Pintec (1,00 h) - Tabla
(3,30 - 4,00 h) - V.
Bistrei (4,00 - 4,30 h)

Acest drum leagă V.

Bistricioarei cu V.
Bistrelor şi este la
îndemîna drumeţilor care
vin dinspre Borsec,
Tulgheş sau Topliţa,
apropiindu-se de baza de
ascensiune de la Pintec.
 La început, direcţia
generală de orientare a
drumului este de la vest
către est. Din Pasul
1
Tulgheş , porneşti pe
şoseaua care merge pe
partea dreaptă a Rîului
Bistricioara. Pe prispa
văii, la poalele codrilor,
se înşiră satele Poiana
Tulgheşului şi Prisăcani,
străjuite spre sud de
culmea Hăghieşului (1505
m), iar la nord de Pietrele-
Roşii (1510 m alt.). După
1
Tulgheş - comună, Raionul Gheorghieni. Regiunea Mureş-Aut. Maghiară.
o oră de mers din Pasul
Tulgheş, ajungi la
confluenţa Pintecului cu
Bistricioara, loc însemnat
cu un stîlp de marcaj cu
săgeată indicatoare. Din
acest punct,, direcţia
potecii se schimbă spre
sud-est. Lăsînd în urmă
V. Bistricioarei care
merge la Grinţieş şi la
Bistricioara, te îndrepţi
spre V. Pîrîului Pintec.
Urmăreşti astfel Pîrîul
Pintecului în amonte.
Drumul este bătut de
căruţe şi umblat de
muncitorii de la
exploatările forestiere.
Treci pe sub măguri
împădurite, fără să-ţi dai
seama că dintr-o parte şi
alta, Obcina Tîrşoasei
(stînga) şi culmea
Chicerei (dreapta) strîng
tot mai mult V. Pîrîului
Pintec. În dreptul Chicerei
(1324 m alt.) începi să
urci intens. Aici părăseşti
Pîrîul Pintec. Urci către
curmătura dintre Chicera
Mică (1295 m alt.) şi
Dealul Tablei (1144 m),
numită Curmătura Pintec,
şi traversezi cumpăna de
ape spre V. Bistrelor.
Drumul marcat coboară şi
te scoate puţin mai jos de
confluenţa celor două
Bistre care-şi unesc apele
aduse de pe faţa de vest a
Ceahlăului.
Pe tot parcursul lui,
drumul din V.
Bistricioarei şi pînă în cea
a Bistrei trece prin poieni
înflorite de primăvara
pînă toamna tîrziu, alături
de firul de cristal al
Pîrîului Pintec; poienile
umbrite şi răcoroase sînt
odihnitoare pe timp de
vară, iar în zilele de iarnă
schiorii trăiesc clipe de
adevărate satisfacţii pe
pantele laterale ale
culmilor. Ajungînd în V.
Bistrei, întîlneşti drumul
care vine de la Bicazul
Ardelean, cu nr. 23,
marcat cu bandă albastră.
Pe acest traseu, de care
am vorbit în paginile
precedente, continuă să
mergi spre cabana
Dochia, de care te mai
despart 4 ore de drum.
Drumul pe Pîrîul
Pintec, din punct de
vedere geologic,
urmăreşte aproape pe
toată lungimea lui linia
vestică de demarcaţie a
zonei flişului „linia
centrală". Formaţiunile
din această zonă vestică a
flişului au la bază
depuneri calcaroase
neomogene, foarte
impurificate, alternînd cu
argile şi marne de diferite
tipuri. Totul este puternic
încreţit şi traversat de
fisuri umplute cu calcit
alb. Cele mai frecvente
formaţiuni sînt: calcare
vinete compacte, calcare
marnoase, argile
mannoase şi gresii
calcaroase; tot complexul
formează aşa-numitele
„straturi de Sinaia".

PARTEA a IV-a

TRASEE TEHNICE
ALPINE

Considerăm alpinismul
ca o treaptă superioară
turismului. Această
ierarhizare este justă,
deoarece muntele cere în
orice împrejurare mult
curaj celor ce vor să-şi
dezvolte forţa şi
îndemînarea.
Dacă turismul în
Moldova s-a dezvoltat cu
adevărat în ultimii 10 ani,
despre practica
alpinismului nu se poate
vorbi propriu-zis decît de
puţin timp. Masivul
Ceahlău, cu
conglomeratul său
caracteristic, friabil, supus
acţiunii distrugătoare a
agenţilor atmosferici, dă o
mare nesiguranţă
alpinistului, cere muncă
susţinută pentru continua
curăţare a traseului de
pietrişul rotund, uşor
detaşabil. Dorinţa omului
îndrăgostit de munte este
să atingă cu piciorul său
cele mai înalte şi
inaccesibile vîrfuri, să le
cerceteze şi apoi să
privească de sus, să
cucerească ceea ce îi
oferă muntele ca
recompensă a eforturilor
curajoase.
Ani de-a rîndul, mulţi
turişti au cercetat cu
privirile Panaghia, pereţii
Ocolaşului Mare şi Mic,
Turnul lui Budu sau Claia
lui Miron: Printre
cutezătorii veniţi se
numărau alpiniştii de la
Voinţa şi Dinamo
Bucureşti, dar mai cu
seamă tinerii constructori
ai hidrocentralei „V. I.
Lenin" de la Bicaz, care,
rotindu-şi privirile în
clipele de odihnă, le-au
oprit pe Ceahlău, falnicul
munte al Moldovei.
Pe platoul de cca.
1700-1800 m, răsar cîteva
vîrfuri mai însemnate,
mai ameninţătoare: Toaca
(1904 m), Panaghia (1880
m); mai mărunţi puţin:
Ocolaşul Mare (1857 m),
Ocolaşul Mic (1710 m),
apoi Turnul lui Budu,
Claia lui Miron şi
Detunatele (1650 m).
Formele de turnuri, pereţii
cu aspect de întărituri
medievale au atras pe
tinerii alpinişti. Şi în
serile de veghe de la
cabane, povestea stîncii
Panaghiei a aprins
curiozitatea celor mai
îndrăzneţi turişti, i-a
îndîrjit şi mai mult. Tot ce
îngăduie Panaghia,
spunea o călăuză, este să
o admiri de departe. Pe
piscul ei inaccesibil
păstrează ca o comoară
din basme, pentru
norocosul ei biruitor,
taina unui farmec
neînchipuit de vederi noi
asupra lumii
înconjurătoare.
Cutezătorii încep să se
ivească rînd pe rînd la
„Picioarele Panaghiei", ca
şi lîngă celelalte „turnuri"
şi „clăi" din Ceahlău.

1. Traseele alpine din

Panaghia
 Traseul I. Prima
ascensiune a fost realizată
la 21 august 1950,
înaintea escaladării
acestui turn masiv,
tatonîndu-se cu prudenţă
terenul pe hornul din
peretele estic, apoi pe
deschiderea peretelui
sudic, s-a ajuns la
concluzia că cea mai
acceptabilă escaladă s-ar
putea face prin peretele
sudic. În 21.VIII.1950, zi
senină, călduroasă,
ascensiunea a început cu
materiale mai puţin
corespunzătoare; mai ales
carabinierele erau lucrate
din material slab. La 10
dimineaţa, coechipierii au
bătut primul piton
deasupra brînei unde
peretele e uşor
surplombat şi acesta,
odată depăşit, îngăduia
pătrunderea în fisura clară
ce se deschide numai la
cîţiva metri peste
surplombă. Aci s-a făcut
prima regrupare. A fost
urmărită fisura în sus, pe
care au străbătut-o în
două ceasuri,
întrebuinţănd trei pitoane.
La orele 12,30, grupul
ajunge pe creastă. Echipa
stă o oră în repaus, lăsînd
o însemnare pe o piatră.
Coborîrea se face în trei
rapeluri a 20 metri, pe
direcţia aceleiaşi fisuri.
Este prima escaladă, şi o
dată cu aceasta, începutul
alpinismului tehnic pe
Ceahlău. Traseul e
neomologat; ar putea fi
catalogat de gr. II.
Diferenţa de nivel este de
80 m. Durata ascensiunii
2,30 h.
Traseul al II-lea pe
hornul nordic a fost
executat în iulie 1953. E
un horn larg, întrerupt la
aproape 40 m de o
platformă în dreapta, unde
s-a făcut regruparea. Se
continuă cu o scurtă
surplombă, mărginită pe
stînga de fisură. Deasupra
surplombei, fisura se
deschide mult şi iese în
creastă. Grupul a realizat
acest traseu în 3 ore.
Diferenţa de nivel 100 m
(gradul III A). Traseul a
fost omologat în 1956.
Traseul al III-lea pe
versantul estic al
Panaghiei a fost executat
în premieră de echipa
alpiniştilor de la D.G.H.
Bicaz; este bine şi destul
de des pitonat, rămînînd
cel mai indicat traseu
pentru escaladare. În
prima parte a traseului se
face căţărătură pe stîncă,
folosind prizele,
asigurarea fiind făcută
prin pitonare şi coardă
dublă. S-a înaintat astfel
pînă la o mică grotă
deasupra linei brîne
înguste, care permite o
regrupare. Pînă aici s-a
întins o lungime de
coardă. Trecerea mai
departe prezentînd
dificultăţi, grupul a
renunţat să meargă mai
departe. Aceeaşi echipă a
revenit mai tîrziu şi în a
doua etapă a continuat şi
a terminat traseul început.
După ce .au trecut de
grota amintită, care i-a
obligat să iasă din fisură,
au ajuns pe un perete
drept (înclinat de 80°) pe
care l-au urcat în mici
traverse la stînga şi la
dreapta, ajutaţi de
piroane. Aproape de vîrf,
a apărut din nou fisura
care i-a scos în jnepeniş
sus, la punctul terminus al
traseului.
Traseul este acum
pitonat şi pentru
escaladarea lui au fost
necesare 20 carabiniere şi
6 piroane. Diferenţa de
nivel 80 m, dificultate gr.
III A - neomologat.
Traseul al IV-lea, pe
partea sud-vestică a
Panaghiei, considerat ca
un traseu mai uşor decît
precedentul şi apreciat ca
dificultate de gr. II A, o
singură lungime de
coardă (40 m), este bine
pitonat şi bine curăţat.
Intrarea în traseu se face
de pe şaua dintre Toaca şi
Panaghia, atacîndu-se
direct peretele care are o
înclinare de aproximativ
75°. Mergi tot timpul pe
peretele drept, fără nici o
dificultate, bazat pe
pitoane. Tot traseul s-a
pitonat în 2 ore, în aprilie
1954.

2. Claia lui Miron

Este situată pe peretele

estic al Ocolaşului Mic,
lîngă poteca marcată ce
duce de la Izvorul
Muntelui, prin Poiana
Maicilor, la Dochia,
aproape de ieşirea pe
terasa Ocolaşului Mic.
Aşa cum o arată
denumirea, are forma unei
clăi de fîn şi e învecinată
spre nord cu o altă „claie"
de dimensiuni reduse la
jumătate. Escalada în
premieră, executată la 24
august 1958, a început la
ora 9 dimineaţa.
Coechipierii au intrat pe
brîna ierboasă dintre clăi,
cu o traversare la dreapta
de 15 m, după care au
executat escalada vertical
pe 12 m la perete. Traseul
e marcat printr-un piton la
intrare, 2 pe traversare şi
3 pe perete, pînă la o mică
platformă. La primul
punct de regrupare este
bătut un piton cu inel.
Traseul nu se poate
continua decît printr-o
nouă traversare la dreapta,
de unde se poate prinde o
fisură de cca. 40 m, clară,
ce necesită baterea a 8
pitoane. Se merge pe ea
pînă la atingerea celui de
al doilea punct de
regrupare, o mică brînă
unde asigurarea se face cu
2 pitoane vecine. In
continuare, ultimii 20 m
sînt parcurşi vertical, la
perete, folosind
numeroasele prize ce
trebuie atent controlate şi
curăţate cu multă răbdare.
Ajungînd pe vîrf, grupul a
găsit o îngrămădire
naturală de pietre de
structură calcară înfipte
iîn conglomerat. Aspectul
vîrfului este tot o creastă
îngustă dirijată est-vest.
După ce echipa a lăsat un
mesaj pentru cei ce vor
mai urca „claia", a coborît
tot pe direcţia traseului
urcat, în rapele a 40 metri.
Diferenţa de nivel 90-
100 metri; durata
ascensiunii 3 ore.
Distanţa de la cabana
Izvorul Muntelui 2 ore -
grupe 2-3 persoane;
material: 2 coarde, 10-12
pitoane, dificultatea gr. ni
A, neomologat. Traseul
clasic care prezintă un
interes alpin, dar stînca
friabilă trebuie bine
curăţată.

3. Turnu lui Budu

Situat la sud-vestul
Ocolaşului Mic, domină
panorama poienilor de
sub Văratec-Neagra şi a
crestelor detaşate din
Piatra Sură şi Bîtca
Neagră. Are aspect de
turn, pereţi verticali spre
sud şi vest. Peretele sud-
vestic prezintă fisuri
verticale şi oblice cu
platforme mici ierboase.
La acest nivel, echipa
Ghiţescu, în august 1955,
a făcut prima escaladă în
8-9 ore. Nu posedăm nici
un material documentar.
Dificultate de gr. IV A.

4. Peretele Ocolaşului
Mare

Peretele Ocolaşului
Mare ce priveşte spre sud,
situat între Jgheabul lui
Vodă spre vest şi colţul
„La Pavilion” spre est,
este partea din Ceahlău
care prezintă un
conglomerat mare, mai
rezistent, îmbinat cu
straturi de gresie. Ar fi cel
mai indicat pentru
practica alpinismului şi ar
constitui cel mai propice
loc pentru o şcoală de
alpinism. Situat foarte
aproape de cabana
Dochia, se pretează la
trasee variate, cu fisuri şi
surplombe diferite, cu o
brînă discontinuă ce
încinge tot peretele pe
cca. 1 km lungime, chiar
la mijloc, brînă ce ar
impune încercarea unei
traversări de la vest la est.
Traseele sînt de gr. III-V.
Două trasee neomologate
sînt descrise după
efectuarea lor de alpiniştii
de la Dinamo Bucureşti,
în revista Dinamovistul,
din septembrie 1956, de
către Gh. Roşculeţ.
 5. Pe Ocolaşul Mic

Pe cît de maiestuos
aipare în răsărit de soare,
pe atît de abrupt şi întins
este peretele Ocolaşului
Mic ce priveşte spre sud-
est. Aşezat între Piciorul
Scurt şi Turnul lui Budu,
este încins de brîne
înguste, presărate cu
iarbă, flori, exemplare de
brazi şi zadă, grupate pe
nenumărate balconaşe.
Diferenţa de nivel a
peretelui abrupt este
calculată între 180 şi 250
m şi prezintă hornuri
înguste, văi alpine scurte
presărate cu toată flora
alpină, în care predomină
floarea de colţi. Peretele
Ocolaşului Mic a fost
cercetat pînă în prezent pe
trei trasee alpine.

6. Piatra Ciobanului
 Interesant din punct de
vedere alpin se prezintă
turnul de conglomerat
denumit Piatra
Ciobanului, situat între
Toaca şi Lespezi, pe
versantul vestic al
masivului, terminat cu un
platou mic de aproximativ
20 m pătraţi, plin de desiş
de jnepeni. Acest turn de
conglomerat este încins
pe la jumătate de un brîu
ierbos lat de peste 1 m, în
care cresc tufe de ienuperi
şi jnepeni. Pereţii ce
pornesc de sub acest brîu
- mai ales peretele nord-
vestic - prezintă trasee
extrem de variate, cu
fisuri mai adînci sau
superficiale, cu
surplombe enorme. Cu
toate acestea nu s-a
realizat pînă în prezent
nici un traseu, deşi din
punct de vedere alpin
prezintă mult interes.

7. Piatra Sură
 Detaşat de masivul
propriu-zis al Ceahlăului,
de care este despărţit
printr-un şir de poiene -
masivul Piatra Sură pare
de pe terasele Ocolaşului
Mic sau ale Ocolaşului
Mare fără nici un interes
turistic sau alpin.
Coborînd însă din terasele
Ocolaşelor printr-unul din
sălbaticele şi neumblatele
jghiaburi dintre Stănile şi
traversînd poienile de jos,
ajungem la poalele Pietrei
Sure.
Jumătatea masivului
dinspre Bîtca Neagră e
mai impresionantă. Pereţii
înalţi de 80-100 şi 120 m,
netezi, înguşti de 20-30
cm la creastă, se termină
fie în dinţi neregulaţi de
ferăstrău, fie în piramide
pe care cresc nişte pini
degeneraţi, piperniciţi de
vînturile dinspre nord-
vest.
 Între pereţi se
desfăşoară o pantă
abruptă ca un larg
bulevard, lat de 80 m, cu
iarbă mare, arbuşti rari şi
puzderie de flori.
Insuficient explorat, am
rămas totuşi cu impresia
că acest masiv oferă
aspecte originale pe care
nu le întîlnim în alţi
munţi.
Totuşi, în încercările
de a cunoaşte această
creastă, am ajuns, fără a
escalada toţi colţii, la un
pîrîu. E pîrîul ce-şi are
originea în firişoarele de
apă care se adună din
jgheaburile umede dintre
Stănile. Acest pîrîu al
Stănilelor trece între
masivul Piatra Sură şi
Bîtca Neagră şi formează
o înşiruire de obiective de
interes turistic. Sînt cheile
înguste pe alocuri de
numai 1 m, cu pereţi
netezi, pe unde nu se
poate trece decît prin apă
său în ramonaj deasupra
apei. Din aceste chei, la
circa 200-300 m în aval,
dăm de o înşiruire de 7
cascade, dintre care una
are un deosebit aspect.
Printre pereţii laterali
verticali apa trece peste 2
praguri cu o diferenţă de
nivel de cca. 30 m,
curgînd în spirală, încît
sapă un locaş spiralat în
pereţii laterali, cît şi în
pragurile peste care trece
cu mare viteză. În fiecare
prag sînt săpate băi sau
dulbine de 2-4 metri
adîncime. Trecerea în
susul lor am făcut-o pe
peretele stîng, ajutaţi şi
asiguraţi în coardă.
Am înşirat numai
cîteva impresii din ceea
ce ne poate oferi Piatra
Sură din punct de vedere
alpin, dar nu şi date clare
şi precise de trasee.
Realizarea acestor trasee
cere timp şi, în viitor, cei
ce iubesc muntele vor
cerceta colţ cu colţ fiecare
horn şi creastă. Noi
deschidem orizonturile
spre colţurile necunoscute
din Ceahlău, dînd
posibilitate de orientare
alpiniştilor încercaţi să
descifreze şi această
latură a muntelui, puţin
cercetată pînă în prezent,
îngustimea crestelor,
conglomeratul ce se
dislocă extrem de uşor,
vipera care pîndeşte,
şuieră şi ameninţă pe un
teren strîmt, unde nu ai
cum să te învîrteşti,
asigurat numai în piton şi
coardă, impune atenţie,
prevedere şi răbdare. O
dată ajunşi pe colţii şi
crestele Pietrei Sure,
panorama ce se
desfăşoară este măreaţă.
Hăşmaşul şi V. Bicazului,
mult îndepărtatele poieni
ale Stănilelor şi Ocolaşul
Mare spire nord par o
adevărată poveste în zi
senină de vară pentru cel
care priveşte din
crenelurile Pietrei Sure.

O echipă de alpinişti de
la D.G.H. „V. L Leniin"-
Bicaz, între anii 1952-
1958, au executat în
Ceahlău trasee de iarnă ce
se pot parcurge în cursul
unei zile cu revenirea la
casele de adăpost, fără a fi
nevoie de corturi.
Materialul alpin este cel
clasic: piolet, colţari,
pitoane, coardă etc.
 Traseele tehnice de
iarnă se desfăşoară în
general pe hornurile
(jgheaburile) mai lungi.
Astfel pot fi escaladate:
Jgheabul Armenilor
(traseul 17), Jgheabul cu
Hotarul (traseul 15),
Jgheabul lui Toader care
urcă din Poiana Nicanului
la Toaca, precum şi altele
care urcă din Poiana
Stănilelor direct în
Ocolaşul Mare. În Fundul
Ghedeonului sînt o serie
întreagă de jgheaburi care
ies fie în Poliţele cu Crini,
fie în Ocolaşul Mic. De
asemenea, dificile de
escaladat în timpul iernii
sînt traseele pe Piciorul
Scurt, precum şi brînele
care leagă Jgheabul
Armenilor cu Piciorul
Scurt.
Putem spune că
Ceahlăul oferă trasee
tehnice destul de variate
şi unele dintre ele pun
chiar la grea încercare
priceperea alpiniştilor.
Conglomeratul, rocă
curentă în partea
superioară a Ceahlăului,
cere alpiniştilor răbdare,
putere de muncă şi multă
experienţă în pitonarea
traseelor

Încheiere

Pe munte trebuie să fii

cu sufletul liniştit şi cu
inima deschisă, plin de
voie bună şi de blăndeţe
pentru tot ce te
înconjoară; numai astfel
te vei putea apropia de
natură, numai astfel o vei.
putea înţelege, o vei putea
cunoaşte. Din fiecare
excursie în Ceahlău, cît
de mică, cît de
neînsemnată, vei învăţa
ceva nou, poţi află
numele unei flori, numele
unui vîrf sau altitudinea
altuia; vei cunoaşte rocile
pe care calci, numele
pîrîului pe care-l treci din
piatră în piatră; vei
cunoaşte chipul oamenilor
din regiune, portul lor,
ocupaţia lor, felul lor de
trai. La fiecare pas poţi
învăţa ceva.
Fii atent la drumul pe
care-l parcurgi, observă
cu atenţie orientarea lui şi
marcajul, vegetaţia prin
care treci, opreşte-te la
florile ce ţi se par
necunoscute. Nu uita că,
din primăvară pînă
toamna tîrziu, Ceahlăul
este o adevărată seră în
care cresc cele mai variate
specii de flori, în cele mai
nebănuite culori, fii atent
la păsările din pădure, la
fluturii din poieni. După o
odihnă activă, cînd te vei
întoarce acasă, la locul de
muncă, nu vei fi obosit şi
trudit. Muntele răsplăteşte
pe cei care îl cunosc şi îl
iubesc, pe cei care îl
respectă, pe cei care sînt
pătrunşi de legile
muntelui. Dar înainte de a
pleca în excursie, caută şi
citeşte ca să afli cît mai
multe despre munte,
despre traseul pe care îl
alegi. Nu porni cu ochii
legaţi, dus de mînă de
alţii, fără să ştii nimic
despre locurile pe unde
vei trece. Un adevărat
drumeţ, mai ales în
Ceahlău, îşi stabileşte din
vreme itinerariul
excursiei, examinează
cărţi şi hărţi ale legiunii,
întocmeşte schiţe în
carnetul de drum, se
informează în linii mari
de structura geologică şi
de flora regiunii. Reţine
dinainte denumirile
vărfurilor mai importante,
precum şi ale văilor pe
care le va traversa. Este
de neiertat să faci o
excursie din care să nu
înveţi nimic în legătură cu
natura, cu ţara ta.
Alege cu chibzuinţă
rutele pe care vei merge,
cumpănind forţele
tovarăşilor de drum cu
timpul rezervat excursiei.
Nu uita că Ceahlăul este
un munte capricios şi
obcinele lui însorite se
posomorăsc repede sub
apăsarea norilor şi a unei
ploi repezi, înainte de
alegerea unei rute, de
obicei, se întocmesc două
sau mai multe alternative,
în funcţie de starea
timpului. Trebuie
cunoscute bine cabanele,
casele de adăpost, stînele,
bordeiele şi distanţele de
parcurs.
Nu forţa niciodată
ritmul de mers şi nici nu
lungi etapele de parcurs
peste măsură. Fiecare
traseu are porţiuni unde
„poţi lungi pasul", dar şi
locuri unde trebuie să
mergi calm, fără să
vorbeşti şi mai ales fără
să fumezi. După ce au
fost stabilite rutele, de
comun acord cu tovarăşii
de drum, se pregăteşte
echipamentul şi hrana ce
trebuie luată la drum.
Nu trebuie să uiţi că un
echipament bine pus la
punct te fereşte de multe
neplăceri, pe cînd un
echipament slab poate să
strice toată excursia.
Echipamentul turistului
este în general acelaşi,
variind puţin de la un
anotimp la altul.
Nu forţa şi nu merge
nemîncat, organismul se
va resimţi imediat; nu vei
mai fi sigur pe mişcări,
picioarele vor tremura şi
nu vor întîrzia să apară
dureri de cap. Dimineţile
nu pleca la drum
nemîncat; vei lua cel
puţin un ceai sau o ceaşcă
cu lapte şi o gustare la
cabana de la baza de
ascensiune unde ai
înnoptat. Cel mai bun
„combustibil" este zahărul
şi mierea. Se recomandă
să ai într-un buzunar, cît
mai la îndemănă, cîteva
bucăţi de zahăr său alt
dulce concentrat, pe care
îl poţi consuma la nevoie
şi în timpul mersului. La
eforturi mari, în ture
alpine, cei extenuaţi se
vor odihni, vor consuma
dulciuri, nu voi bea apă
multă deodată. Apa prea
rece, băută în cantitate
mare şi imediat ce am
ajuns la popas,
îngreunează digestia,
produce dureri de stomac.
 În excursie, plecarea
trebuie să se facă
devreme, mai ales dacă
avem etape lungi de
parcurs; astfel cîştigăm
timp şi ne asigurăm o
rezervă pentru orice
eventualitate. Ne vom feri
să ne prindă noaptea pe
drumuri pe care nu le
cunoaştem, în special
iarna, cînd zilele sînt
scurte. Plecînd de
dimineaţă putem face
popasuri mai lungi şi vom
putea admira mai
îndelung priveliştile
dimprejurul nostru.
Cînd pleci la drum să
fii plin de voie bună şi
optimist, să nu fii posac
sau să „prevesteşti" vreme
rea, că aduci indispoziţie
celorlalţi tovarăşi. E drept
că sînt luni ploioase pe
Ceahlău şi vîntul
împiedică uneori mersul
liniştit, dar aceasta nu
trebuie să te indispună.
 Ritmul mersului la
plecare trebuie să fie
domol şi uniform. De
obicei potecile Ceahlăului
sînt înşelătoare la început
în pantele lor line. După
cca. 15-20 minute de
mers, faci „halte de
ajustare"; mai scoţi din
haine, aranjezi bocancii
dacă te jenează, potriveşti
sacul etc. Treptat ritmul
se poate iuţi pînă la
normal.
 La urcuş, de obicei, nu
se vorbeşte. Păşeşte încet,
cu călcătură uniformă şi
continuă, avînd respiraţia
reglată cu pasul. In urcuş
iute, cei care se resimt
mai mult, avînd zvîcnituri
în tîmple şi senzaţia „că
nu le ajunge aerul", este
bine să-şi formeze un
sistem de respiraţie, mai
lentă sau mai rapidă, de la
caz la caz, de exemplu o
expiraţie (sau aspiraţie) la
un pas sau la doi paşi. În
drumul pe brînele
Ceahlăului, pe poliţele
sau balcoanele de care am
vorbit în itinerarii, nu
duceţi pe cei care au
vertije (ameţeli).
Pe pantă lină poţi
merge mult timp fără să te
opreşti. Dacă panta este
foarte iute, neuniformă în
înclinare, înzăpezită,
accidentată, vei căuta, pe
cît va fi posibil, să mergi
în serpentine pentru a
menţine uniformitatea
pasului. Totuşi, vei fi
nevoit din cînd în cînd să
te opreşti pentru a te
odihni. Este suficient
pentru aceasta mai puţin
de un minut; o respiraţie
adîncă, întors cu faţa spre
vale, e odihnitoare. Dacă
găseşti un loc potrivit,
poţi rezema sacul; nu este
permis să stai jos.
Recăpătată o dată
respiraţia, porneşti mai
departe.
 Repausul se face din
oră în oră, cîte 5-10
minute. Alegi un loc
drept, unde poţi sta, laşi
sacul jos şi, dacă eşti
transpirat, iei măsuri
pentru a nu răci. Dacă
unul din tovarăşii din
grup nu se simte destul de
odihnit, nu porneşti mai
departe. Repausul va fi
prelungit cu încă 5-10
minute, astfel ca la
plecare toată lumea să fie
odihnită. Pentru ca grupul
să urce compact, laşi în
capul coloanei pe cel care
merge mai încet, după
care ceilalţi îşi reglează,
pasul. O ploaie repede, un
viscol puternic, să
găsească în fiecare
rezistenţa necesară.
Un turist bun ştie să-şi
economisească forţele, nu
şi le risipeşte în zadar;
fereşte-te să urci în trepte
şi să laşi toată greutatea
corpului pe un singur
picior. Cînd ai mai multe
poteci, la urcuş prinde-o
pe cea mai de sus şi la
coborîre procedează
invers.
Nu alerga la coborîre şi
fii foarte atent unde calci,
deoarece cele mai multe
accidente se petrec la
coborîre. Coborîrile de pe
Ceahlău sînt în multe
cazuri mai dificile decît
urcuşurile. O coborîre
pripită face să te doară
genunchii, să-ţi tremure
picioarele şi, dacă nu eşti
antrenat, capeţi febră
musculară timp de 2-3
zile. Apoi, roca,
grohotişurile, covorul
alunecos al ierbii, impun
drumeţului o atenţie
mărită.
Aveţi grijă la urcuş cît
şi la coborîş de turiştii
începători, nu-i lăsaţi în
urmă. Cînd faceţi
repausuri, nu plecaţi cînd
ei abia v-au ajuns. Acest
fapt îi deprimă. Aşteptaţi
să se odihnească şi ei,
apoi porniţi împreună. În
timpul repausului căutaţi
să întreţineţi conversaţii
amuzante cu ei.
La munte, în special
cînd urci, eşti nevoit să te
îmbraci şi să te dezbraci
de foarte multe ori; nu
pregeta să faci această
operaţie. Caută să urci cît
mai uşor îmbrăcat, să
eviţi pe cît posibil
transpiraţia; pierderea
abundentă a apei din corp
oboseşte şi produce sete.
Transpiraţia este foarte
neplăcută şi periculoasă
cînd se răceşte pe corp.
Dacă ai cămaşa udă, la
popasuri mai lungi,
trebuie s-o schimbi
imediat.
Caută să nu ajungi la
capătul drumului epuizat
şi obosit. De obicei acolo
ai cele mai minunate
privelişti, cel mai larg
orizont, deci ai nevoie să
fii odihnit şi dispus pentru
a admira ce-ţi oferă natura
pe Ceahlău. De aceea,
înainte de a ajunge la
capătul drumului, care la
urcuş este mai totdeauna
cabana Dochia, cu 10-15
minute, programează un
repaus în care cei obosiţi
de eforturile depuse îşi
vor reveni, cei transpiraţi
se vor schimba ajungînd
toţi la punctul hotărît
odihniţi şi bine dispuşi.
Pe platou eşti furat de
peisajele care se schimbă
des în razele soarelui şi de
panorama depărtărilor,
aşa că uşor ai uitat că eşti
transpirat. Trebuie să ştii
apoi să te orientezi cu
harta şi cu busola, spre a
te putea descurca dacă
eşti prins de viscol sau
înconjurat de ceţurile care
pe Ceahlău închid zarea
pe neaşteptate.
Turiştii începători
trebuie să meargă pe
drumurile marcate sau pe
poteci bine conturate şi
cunoscute din apropierea
cabanelor de la bazele de
ascensiune: Izvorul
Muntelui, Durău, cabana
„7 Noiembrie" etc. Nu
intra pe drumuri
necunoscute, dacă nu ştii
nimic despre ele: unde
încep şi unde se termină.
La munte drumeţii sînt
deprinşi să-şi dea buna
ziua, chiar dacă nu se
cunosc. Obiceiul de mai
sus arată apropierea care
se stabileşte la munte
între oameni, iubitori ai
naturii. Cu un „bună ziua"
şi o vorbă frumoasă poţi
lega, pe Ceahlău, o
prietenie de care-ţi vei
aminti cu plăcere. Dacă
vremea este neprielnică,
renunţă la o rută grea şi
pleacă pe un drum
cunoscut şi marcat,
începătorii să nu se avînte
pe vreme aspră fără să
aibă drept conducător un
turist încercat; iarna în
special se cere o pregătire
temeinică şi niciodată nu
pleca de unul singur.
Prudenţa trebuie să fie
principalul călăuzitor în
excursiile de munte; nu
subaprecia pericolele şi
nu fii prea încrezător în
forţele tale; nu privi
situaţiile dificile cu
uşurinţă sau neglijenţă şi
din ambiţia ta personală
nu purta pe drumuri
nesigure întreg grupul.
Marea majoritate a
accidentelor la munte se
petrec datorită turiştilor
care nu s-au deprins cu
drumeţia şi nu ştiu încă să
evite dificultăţile.
Turiştii încercaţi nu se
sperie de vremea rea care-
i prinde pe drum şi pot să
umble pe munte pe orice
vreme, fiind siguri de
echipamentul lor şi ştiind
perfect cum să se ferească
de accidente. Ei ştiu că pe
Ceahlău, chiar în timpul
verii, poţi fi cuprins de o
ploaie rece, învăluit în
negură sau de o fulguială
uşoară. Ceahlăul îţi oferă
o serie de frumuseţi, dar
dacă nu ştii să ajungi la
ele luînd toate măsurile de
prevedere, poţi provoca
accidente grave.
Splendidele cornişe de
zăpadă au bogăţie de
nămeţi strălucind cu mii
de diamante în soare;
încîntă privirea, dar ce
periculoase sînt ele cînd
se pun în mişcare,
formînd catastrofalele
avalanşe. Drumurile de
primăvară dau o
satisfacţie negrăită, dar ce
periculoase sînt căderile
de bolovani, după
dezgheţ. Ce fantastic este
un drum pe o vreme de
furtună sau pe o ceaţă
groasă, dar cît de rău te
simţi cînd ai un
echipament prost sau cînd
ai rătăcit drumul. Pentru a
şti să ocoleşti pericolele,
trebuie să ai măcar un
început de „cultură
turistică", deci caută să
citeşti, să te informezi de
tot ce este în legătură cu
turismul.
Mulţi dintre
excursionişti îşi pun
întrebarea care anotimp
este mai bun pentru a urca
pe Ceahlău şi cînd este
mai frumos ? Pe Ceahlău
poţi merge în orice
anotimp şi fiecare din cele
patru anotimpuri are
frumuseţile lui
caracteristice. Culmile
Ceahlăului capătă cu totul
altă înfăţişare iarna, cînd
liniile sînt mai rotunjite,
abrupturile sînt mai
contrastante, distanţele
parcă sînt mai mici. Dacă
traseul ales este bun
pentru schi, turistul este
mult mai mobil decît vara
şi are mai mare viteză la
înaintare. Peisajul de
iarnă are ceva feeric, pare
un decor de basm şi
umple sufletul de o
admiraţie aproape
copilărească.
Excursiile pe schiuri
primăvara pe platourile
înalte au un farmec cu
totul aparte. Cînd te
învăluie o lumină
orbitoare, te mîngîie
adierea uşoară a vîntului
de primăvară, cînd
întălneşti sipetele bogate
cu apă ieşind de sub
zăpada pe care aluneci cu
schiurile, cînd vezi alături
între ochiu-cile de gheaţă
topită răsărind sfioase
floricele, atunci simţi
renaşterea la viaţă a
întregii naturi. Atunci
toată fiinţa noastră se
umple de bunătate şi
înţelegere. Aceste stări
sufleteşti nu se pot
închipui şi nici descrie,
ele trebuie trăite şi atunci
rămîn în tezaurul
amintirilor noastre pentru
totdeauna.
Vara are zile lungi,
stăpînite de o neclintire
impresionantă. Poţi să
guşti din plin odihna şi
repausul în fînul cosit
proaspăt din poienile
Ceahlăului. Stînele sînt în
activitate: bacii şi ciobanii
te primesc cu multă
bucurie, cu cît sînt aşezaţi
mai departe de locurile
umblate. Poartă-te frumos
cu oamenii de la stînă.
Trebuie să fii prietenos
chiar şi cu celebrii dulăi,
care te iau în primire de
cum te apropii de stînă,
vorbeşte cu ei, aruncă-le o
bucată de pîine dacă o ai
la îndemînă; în acest timp
apar ciobanii şi conflictul
se aplanează.
Muntele este inundat
de nesfîrşitele specii de
flori, începînd din
primăvară şi pînă toamna
tîrziu; bogăţia lor cea
mare este însă vara.
Florile sînt frumoase în
încadrarea lor naturală,
acolo unde le-a pus
natura. Nu rupe florile
decît dacă vrei să le
păstrezi; în acest caz le
vei culege la înapoiere
pentru a nu se ofili. Este o
lipsă de bun simţ să
despoi regiuni întregi, mai
ales de florile rare, pentru
a-ţi face tu buchete din
ele. Turiştii, iubitori ai
naturii, culeg ici-colea
cîte un exemplar mai rar,
interesîndu-se de
denumirea florii şi de
caracteristicile ei. Măreţul
parc al Ceahlăului trebuie
protejat.
Nu călca în picioare
fără nici un interes
fîneţele şi poienile. Un
iubitor al naturii va îngriji
şi nu va deranja nimic din
ceea ce a fost creat de ea;
va ocoli cu băgare de
seamă o ciupercă
frumoasă, nu va speria
păsările cu ţipetele lui, nu
va călca (voit) micile
insecte ce îi ies în cale;
toate acestea formează
frumuseţea, farmecul
naturii, şi trebuie să
incinte pe cei care vor
veni pe aceste meleaguri.
Coloritul pe care îl
capătă Ceahlăul toamna
nu poate fi redat de vreo
paletă de pictor. Culorile
cele mai de neînchipuit le
găseşti toamna, de la
galbenul dulce al
frunzelor de fag, care par
o ploaie de aur zvîrlită din
cerul senin şi pînă la
ruginiul roşcat al
frunzelor de stejar.
Galbenul-portocaliu pe
care-l dau frunzele de
zadă înainte de a cădea de
pe ramuri de beteală este
de neuitat. Cel ce îl
întîlneşte în brîul puternic
format la nivelul Poliţelor
cu Crini şi pe versantul
estic al Ceahlăului, nu-i
uită niciodată. Iar printre
verdele sobru al brazilor
îţi ia ochii frăgezimea
poienilor presărate cu mii
de brînduşe violacee.
Toamna, lumina, prin
căderea ei oblică, dă un
farmec şi nuanţări
deosebite, o tonalitate a
culorilor şi un joc al
umbrelor pe care nu-i
întîlnim în alt anotimp.
Serile sînt reci şi simţi
nevoia de a face focul. De
fiecare foc se vor lega şi
gîndurile acelora care au
stat încălzindu-se la el.
Plăcerea de a sta lîngă foc
nu trebuie să se
transforme, din neglijenţa
turistului, în adevărate
catastrofe - incendierea
pădurilor. De aceea
turişti, înainte de a părăsi
locul de popas, aveţi mare
grijă şi stîngeţi cu atenţie
focul pe care l-aţi făcut.
Iar ca încheiere a unor
pagini destinate a uşura
oamenilor muncii o
odihnă plăcută pe
Ceahlău, se recomandă
turiştilor să aibă
totdeauna la ei un carneţel
şi un creion să-şi facă
bunul obicei de a însemna
punctele principale de
drum şi impresiile. Se vor
nota: orele de plecare şi
sosire, intersecţiile de
poteci, locurile
caracteristice, starea
vremii şi orice altă
observaţie găsesc de
cuviinţă, indiferent în ce
domeniu ar fi: flori, roci,
ape etc. Notiţele să se
facă în timpul drumului,
nu amîna pe cînd te vei fi
întors; atunci eşti obosit şi
fără dispoziţie de a scrie,
afară de faptul că nu ţii
minte o parte din datele
importante ale excursiei.
Nu am amintit nimic de
alpinism în aceste rînduri
de încheiere, nu din
neglijenţă, ci voit.
Alpinismul, aşa cum a
luat dezvoltare azi,
comportă o anumită
pregătire şi un
echipament special,
formînd o latură pur
tehnică ce iese din cadrul
obişnuit al turismului.
Pentru a trece de la
turismul, oricit de
îndrăzneţ, la alpinismul
tehnic, este absolut
necesară însuşirea
temeinică şi precisă a
ştiinţei alpinismului, fără
de care rişti accidente
grave.
Condiţia obligatorie
pentru a deveni un
apreciat alpinist este, mai
întîi de toate, aceea de a fi
un „bun turist". Astăzi,
datorită noului îndemn
dat sportului, în ţara
noastră funcţionează şcoli
şi centre de instructaj
special pentru alpinism.

Glosar

1. Bîtcă — vîrf de deal

sau munte, rotunjit
2. Bortă — gaură
3. Brecia— rocă ce
provine din cimentarea
grohotişurilor
4. Banc — strat mai gros
de rocă sedimentară
5. Cată — băţ lung cu un
cîrlig la vîrf, cu care
ciobanii prind oile
6. Cobuz— un fel de
fluier
7. Conglomerate — roci
care provin din
cimentarea prundi-.
şurilor, purtînd denumiri
după natura cimentului
(vezi gresii)
8. Corhăni(a)— a împinge
buşteni la vale pe coaste
iuţi
9. Crin (zada)— conifer
cu frunze căzătoare,
aşezate în mănunchiuri
(Larix decidua L)
10. Curmătură— şaua
unui deal sau munte care
separă de obicei două văi
11. Dalcăuş— plutaşul
din partea dindărăt a
plutei care secondează pe
cîrmaci
12. Duruitoare— cascadă
13. Falie — suprafaţă
de ruptură în scoarţa
pămîntului, de-a lungul
căreia cele două blocuri
separate se deplasează
unul faţă de altul,
realizîndu-se o
denivelare, astfel că
totdeauna există un banc
mai ridicat, iar celălalt
mai coborît
14. Falie de încălecare—
falie în care flancul căzut
se găseşte sub planul de
falie
15. Fliş — ansamblu de
terenuri, constituite din
conglomerate, gresii,
argilă şi marnă
sedimentară într-o mare,
în timpul cînd fundul
acesteia se găsea într-o
continuă ridicare spre a
deveni un lanţ muntos
16. Foraminifere —
animale unicelulare din
încrengătura
protozoarelor, care au
corpul acoperit cu o
secreţie calcaroasă şi
trăiesc în apele marine.
Există roci şi straturi care
conţin foraminifere
17. Gotcă— găinuşă
sălbatică cu gîtul roşu
18. Gresii— nisipuri mai
fine sau mai grosiere,
cimentate ulterior. După
natura cimentului avem:
gresii calcaroase, gresii
silicioase, gresii argiloase
etc.
19. Grohotişuri—
aglomerări de blocuri
nerotunjite la poalele
abrupţilor
20. Hait — apa care
porneşte din ecluze ce se
deschid cînd nivelul apei
e scăzut. Plutele pleacă o
dată cu haitul care are un
nivel mai ridicat.
21. Hăţaş— poteci pe
care umblă de obicei oile;
păstrează acelaşi nivel
22. Jigău— jgheab; horn;
coborîş iute între pereţii
de stîncă
23. Marne— argile în
conţinutul cărora
cantitatea de calcar
(carbonat de calciu)
devine apreciabilă. Roci
sedimentare compuse din
calcar amestecat cu
argilă; se întrebuinţează la
fabricarea cimentului
24. Moluscă—
încrengătură de animale
nevertebrate, cu corpul
moale (închis într-o
cochilie)
25. Nautil— moluscă din
mările calde, cu corpul
închis într-o scoică
împărţită în mai multe
încăperi (Nautilus
pompilus)
26. Obcină— culme de
deal sau munte
27. Odăi — adăposturi
construite din bîrne în
care se adăposteşte fînul
uscat în timpul iernii
28. Orizont— strat sau
ansamblu de straturi de
aproximativ aceeaşi vîrstă
şi de aceeaşi origine,
alcătuit din aceeaşi rocă
29. Padină— poiană
30. Picior— partea de
deal sau munte care
coboară relativ iute
31. Poliţă— partea
superioară a rupturilor
abrupte de stîncă ce
formează un fel de terasă
32. Pripor— drum de
pripor — drum care urca
iute şi prăpăstios
33. Răzlog— tîrnă de
brad din buşteni despicaţi,
utilizată la facerea
gardurilor
34. Recife— formaţie de
stînci submarine clădite
de organisme (corali, alge
etc.) care trăiesc sub
formă de colonii în apele
mărilor calde şi care
secretează carbonat de
calciu.
35. Roci sedimentare —
depozite de substanţe
cristaline sau amorfe,
rezultate din procesele de
distrugere fizică sau
chimică a scoarţei şi a
activităţii vieţii
36. Roci reziduale —
depozite sedimentare care
se pot acumula chiar pe
locul unde iau naştere
substanţele care le
constituie
37. Roci argiloase — roci
constituite în cea mai
mare parte din particule al
căror diametru nu
depăşeşte 0,02 mm şi care
conţin cel puţin 10% oxid
de aluminium (Al2O3).
38. Roci detritice — roci
sedimentare formate din
sfărîmături. Provin din
alte roci printr-o acţiune
de fărîmiţare, datorită
agenţilor externi
39. Strungă— braţul
rîului bun de plutit
40. Ţapină—unealtă
pentru manevrat buşteni,
se bazează pe principiul
pîrghiei
41. Vîrstă geologică —
este împărţită în ere,
acestea în perioade
pămîntului... care la
rîndul lor se împart în
serii (epoci). Erele în
ordinea lor cronologică
sînt: Precambiană,
Primară, Secundară,
Terţiară şi Cuaternară.
Cunoaşterea erei
secundare şi terţiare
interesează pe turişti în
Ceahlău. Era secundară se
împarte în trei perioade:
Triasic, Jurasic şi
Cretacic; era terţiară în
două perioade: Paleogen
şi Neogen.

RĂSĂRITUL ŞI
APUSUL SOARELUI
PE CEAHLĂU

Luna Ziua Ora

răsăritului Ora
trecerii la meridian
Ora apusului

ianuarie 01 7,52
12.18.57 16,46
 15 7,50
12.24.54
17,01
31 7,37
12.29.03
17,23
februarie 15 7,17
12.29.51 17,44
28 6,56
12.28.21
18,01
martie 15 6,29
12.24.49
18,20
 31 6,00
12.20.20
18,41
aprilie 15 5,34
12.15.50 18,59
30 5,03
12.12.53
19,17
mai 15 4,50
12.11.53
19,35
31 4,36
12.13.04
19,51
iunie 15 4,31
12.15.59 20,00
30 4,34
12.18.59
20,04
iulie 15 4,44
12.21.24
19,59
31 5,00
12.21.56
19,43
august 15 5,17
12.20.10 19,22
 31 5,35
12.16.06
18,56
septembrie 15 5,53
12.11.04 18,28
30 6,11
12.05.50
18,00
octombrie 15 6,29
12.01.35 17,33
31 6,50
11.59.18
17,08
noiembrie 15 7,10
12.00.09 16,50
 30 7,30
12.04.05
16,38
decembrie 15 7,45
12.10.29 16,37
31 7,52
12.18.22
16,46
1

Cuprins

1
Ora precisă a răsăritului şi apusului soarelui poate fi cunoscută pentru fiecare zi
din anuarul observatorului din Bucureşti — Ed. Academiei R.P.R., 1959, din care
au fost extrase datele tabloului de mai sus.
Gînduri despre turism şi
despre Ceahlău

PARTEA I
Scurtă prezentare
geografică
Scurtă prezentare
geologică
Mersul vremii pe Ceahlău
Flora
Fauna

PARTEA a II-a
Circulaţia turistică în
zona Ceahlăului—Căi de
apropiere
1. Bacău — P. Neamţ —
Bicaz — Cabana Izvorul
Muntelui
2. Căi de apropiere
dinspre Ardeal
a) Gheorghieni —
Lacul Roşu —
Bicazul Ardelean —
Neagra—Chişirig —
Bicaz—Cabana
Izvorul Muntelui
 b) Topliţa — Tulgheş
— V. Bistricioarei—
Bistricioara—Cabana
Durău — Cabana 7
Noiembrie
3. Din Vatra Dornei prin
Broşteni — Poiana Largu

PARTEA a III-a
Cabanele şi potecile
Ceahlăului
Trasee pe versantul nord-
vestic al Ceahlăului
1. Drumul Durăului sau
drumul lui Baciu
2. Poteca Duruitoarei
3. Poteca Nicanului
4. Poteca Scăiuşului
5. Drumul Păstravărie!
6. La cascada Duruitoarea
— pe la Păstravărie
7. Poteca pe Piciorul
Şchiop
8. Poteca pe Piciorul
Humăriei
9. Cabana Izvorul
Muntelui—Cabana 7
Noiembrie
10 Cabana Durău
Trasee pe versantul estic
al Ceahlăului
10. Drumul Răchiţişului
11. Brîna Ocolaşului Mic

12. Poteca prin Fundul

Ghedeonului
13. Drumul Baicului
14. Poteca Ciribucului
15. La izvoarele Izvorului
Alb
16. Poteca prin Poiana
Maicilor
17. Poteca prin Jgheabul
Armenilor şi pe Ocolaşul
Mic
18. Poteca pe Piciorul
Scurt
19. Poteca Piciorul Popii
— Poiana Maicilor

Trasee pe versantul sudic

al Ceahlăului
20. Poteca Neagra
Chişirig
21. Poteca Turnul lui
Budu — Ocolaşe
22. Poteca prin Cheile
Bistrei Mari

Trasee pe versantul vestic

al Ceahlăului
23. Poteca pe Bistre
24. Poteca prin Poienile
Stănilelor
25. Poteca pe Brîna
Ocolaşului Mare
26. Drumul Pintecului

PARTEA a IV-a Trasee

tehnice alpine
1. Traseele alpine din
Panaghia
2. Claia lui Miron
3. Turnul lui Budu
4. Peretele Ocolaşului
Mare
5. Pe Ocolaşul Mic
6. Piatra Ciobanului
7. Piatra Sură

Încheiere
Glosar
Răsăritul şi apusul
soarelui pe Ceahlău
 Redactor responsabil:
STANCULESCU EMIL
Tehnoredactor: MIHAI
ŞTEFANIA
Dat la cules 14.10.1960.
Bun de tipar 27.02.1961.
Apărut 1961. Comanda
nr. 4767.
Tiraj 12.140 broşate.
Hîrtie semivelină de 59
g/m2, 840X1080/32. Coli
editoriale 13,03. Coli de
tipar 6,5.
Planşe tipar tipo: 18; tipar
of set: 2. A. 05987 1960.
 C.Z. pentru bibliotecile
mici 796 R.
Întreprinderea poligrafică
„13 Decembrie 1918", str.
Grigore Alexandrescu nr.
93-95, Bucureşti, R.P.R.
CARTOGRAFIA: I.
Dobromirescu şi J. Segal

Scanare, OCR şi
corectura : Roşioru Gabi
rosiorug@yahoo.com
Alte titluri disponibile la :
grupul HARTI_CARTI la
http://groups.yahoo.com/