GHERASIM

Florica-Valeria Iacob
 GHERASIM

Gherasim a aparut intr-o toamna in usa gradinitei

singur.Toti copii erau insotitit de mamele lor , ba unii si de
matusici, verisoare si bunici, in jurul lor bucuria plutea ca un
abur cald de paine. Gherasim a intrat singur.Cu haine peticite ,
cu pantofii scalciati , un copil timid care nu vorbea mai mult
decat sa salute si sa se poarte cuviincios. Educatoarea il aseza in
fundul clasei, acolo unde ochii copiilor și ai sai nu se prea
oboseau sa ajunga.Gherasim nu era un copil trist din fire, el era
un copil ca oricare, se juca, vorbea dar era mereu singur.Ceilalti
copii ii puneau piedica, il imbranceau , ba ii detera si o porecla
„Peticila”, de la hainele sale vesnic peticite, curate dar peticite.
La rasul copiilor se alatura si rasul doamnei.Nimeni nu se
intreba de unde vine Gherasim, nici ce hram poarta, mamicile il
priveau cu indiferenta mangaindu-si pe crestet copiii cu infinita
dragoste, asa cum o face orice mamica cu copilul ei.Mamicile le
vorbeau copiilor lor dragastos, ii alintau. Atunci Gherasim
inchidea ochii si isi inchipuia ca si mama lui este langa el, il
mangaia , ii vorbea , si simtea in aer un parfum de piersica
coapta . Era fericit ca stia cum este sa ai o mama.Pe Gherasim
nici nu-l bagau in seama iar cand il bagau isi trageau micutele
odrasle ca nu cumva saracia baiatului sa le atinga odoarele.
Gherasim era un copi ca si oricare.El nu se simtea singur.
Vorbea cu pietrele, cu frunzele, cu arborii, cu oamenii nu se prea
pricepea Gherasim sa vorbesca, dar nici nu suferea ca acestia
nici nu-l bagau in seama.Pentru ei parea invizibil, inexistent.
Nimanui nu-i pasa de el decat atunci cand il impingeau in fundul
clasei, cand ii puneau piedica sau cand ii dadeau cate un
bobarnac.Ii aruncau sepcuta lui peticita sau manusile lui peticite
si le calcau in picioare.
Copiii aceea toti aveau mamici frumoase, care miroseau
frumos, care aveau pe ele haine frumoase si se purtau nespus de
dragostos cu copii lor.Asa trebuie sa se poarte mamicile isi
spunea Gherasim care se bucura privindu-le si apoi lasa
privirea in jos si se aseza pe scaunelul lui si statea acolo uitat .
Doar ca Gherasim nu era un copil nici murdar nici mut , nici
urat, era doar un copil cu care ceilalti copii nu voiau sa aiba de-a
face.Toti aveau alte preocupari care de care mai interesante.Si |
Gherasim le avea pe-ale lui. Ii placea sa scrijeleasca in lemn, isi
facea bate din lemn de alun frumos scrijelite , stia sa faca din lut
pasari cantatoare , stia sa faca o multime de lucruri
fermecatoare dar care nu interesau pe nimeni.Si tot ceea ce
faceau ceilalti copii facea si el cu multa dragoste si placere.Doar
ca la masa lui ochii Doamnei nu aveau timp sa se opreasca.Nici
vorbele mieroase, nici dragalaseniile la masa lui nu mai
ajungeau.Ar fi dorit si el macar un zambet, o privire, o
mangaiere.
Gradinita incepuse si in fiecare zi pe masa copiilor apareau
ba mere, ba nuci , ba alune, ba castane coapte inca calde.Copiii
le serveau, se bucurau de ele dar nimeni nu intreba niciodata
cine le aduce.
Gherasim cel singur si nebagat in seama era un copil nespus
de cuminte.Cand ceilati il inghionteau si-i murdareau hainele el
mergea acasa si singur si le spala cu manutele lui micute in apa
rece a fantanii.Nu povestea bunicului c ei se intampla la
gradinita.La ce sa-l amarasca! Aveau si asa destule necazuri.Nu
avea nici ghete calduroase, nici paltonas de lana. Avea un
cotanas pe care aparea mereu cate un petec dupa fiecare rautate
a copiilor asupra lui. Nu se plangea niciodata, nici nu se mira de
rautatea celorlati deoarece el nu facea rau nimanui si nu stia de
rautate.Asa fac unii oameni se gandea el, nu toti oamenii se
aseamana ii spunea bunicul , nu toti oamenii gandesc si se poarta
la fel. Dar tu nepoate niciodata sa nu uiti de respect si omenie.
Saluta respectos pe toata lumea si se purta mereu civilizat.
Dar cine era Gherasim al nostru ? Gherasim era un copil
orfan, nu stia cand isi pierduse parintii deoarece nici nu tinea
minte macar sa-i fi avut vreodata.Traia langa bunicul sau care il
crescuse frumos si cuviincios si care il iubea ca pe ochii din cap si
toate lucurile pe care le invatase de la viata i le spunea si
baiatului. Petreceau mare parte din vreme vorbind mai ales
iarna la gura sobei. Doar ca si bunicul era batran, cocarjat si de
la o vreme si aproape orbise.El ii carpea baietelului hainele de
aceea petecele lui erau cusute stangaci.Batranul se ingrijea de
copil dupa puterile sale si imparteau si gospodareau putinele
bunuri pe care le aveau.Aveau cateva capre si cateva oi , o livada
mare si din ele isi puteau duce traiul nu indestulator dar le era
indeajuns cat sa nu sufere de frig si foame.Gherasim se imbraca
cu ce-i facea bunicul din hainele vechi gasite prin pod de aceea
avea cele mai nastrusnice si mai colorate hainute.Cum nu mai
vedea bine batranul potrivea culorile cum dadea Dumnezeu , dar
hainele baiatului erau intotdeauna curate si calduroase si
potrivite cu vremea.
Baiatul avea inima tare buna, in fiecare dimineata dadea la
oi si la capre mancare si apa, aducea lemne in casa sa aiba
bunicul totul la indemana cat timp va lipsi.
Auzise el ca vine Mos Nicolae , bunicul ii povestea ca mosul
aduce nuci si mere si alune, le pune in papucei si cum la el
Mosul venea de fiecare data de Mos Nicolae Gherasim umplu
papuceii copiilor de la gradinita cu nuci, mere, pere si alune pe
care acestia le scuturara si le aruncara cat colo cand le
vazura.Gherasim nu se supara , el stia ca Mosul asta aduce si
fiindca pantofiorii lor erau goi dorise sa nu treaca ziua cea
aducatoare de daruri fara ca si prietenii lui sa primeasca ceva.

Veni vacanta de iarna.Copiii plecara la casele lor, Gherasim

statea acasa cu bunicul care ii facu de Craciun un pom mititel
dar plin cu mere si pere , nuci si alune de-ti era mai mare dragul.
Ba ii facuse si niste ghirdande din frunze si fructe uscate de-ti
era mai mare dragul sa privesti bradutul de pe masa.Lumanari
n-avea bradul da noaptea cerul era plin de stele si ele se mutau
pe ramurile bradului prin ferestruica odaii.De colinde aveau
parte ca si bunicul si nepotul aveau glas de ciocarlii.

A trecut vacanta de iarna si cum gradinita incepea abia in

martie cand de sub zapada apareau ghioceii in prima zi de
gradinita Gherasim nu s-a dus cu mana goala.A cautat in locuri
doar de el stiute si pe masuta fiecarui copil aparura ghiocei albi
ca spuna si ochisei galbeni ca soarele. In rest zilele veneau si
treceau , nimic nu se schimbase , doar padurea mai oferea cate o
floare iar Gherasim nu contenea sa le aduca colegilor sai.Le
punea intotdeauna pe masute inainte de sosirea copiilor asa ca
sa-i intampine o bucurie. Copiii se bucurau de fiecare data, ei
credeau ca florile erau aduse de o zana pentru ca ei sa se
bucure.Nici prin gand nu le trecea ca cineva umbla cu mainile in
zapada rece sa caute cuiburile ascunse ale ghioceilor sau bate
padurile in cautare ochiseilor galbeni , a viorelelor sau a
calugarilor uriasi .
La gradinita era la fel , doamna il pusese in fundul clasei si
mai ajungea la masuta lui doar cand isi aducea aminte .
Gherasim nu se supara , desigur ceilali copii trebuiau ajutati mai
mult deoarece pentru el orice lucru pe care il avea de facut i se
parea nefiresc de usor si-l facea cu pricepere Dar nimeni nu se
uita ce iese din mainile lui Gherasim El statea acolo admirandu-
si singur tot ceea ce celorlalti copii doamna le lauda de fiecare
data priceperea.Asa trebuie sa fie se gandea Ghersim , laudele
sunt doar pentru unii si nu ajung mereu la toata lumea.
Veni vremea cireselor, apoi a capsunelor salbatice si a
fragutelor . Ghersasim le aducea prietenilor sai fructe culese de
el din locuri doar de el stiute.Copiii se bucurau si mancau cu
pofta.Credeau ca zanele aduc asemenea bunatati si nici nu se
uitau ca de pe masa lui Gherasim fructele vesnic lipseau.
Veni vara, merele, perele veneau si se asezau pe masute de parca
erau vrajite.Copii se bucurau si nu uitau sa-i mai traga cate un
ghiont lui Gherasim, sa-i mai puna o piedica , sa se mai rada de
hainutele lui ponosite.Acum era vara si Gherasim umbla uneori
descult.Bunicul nu gasise bani de incaltari dar Gherasim nu se
supara.Umbla cu picoarele goale si iarba ii mangaia talpile.
Chiar ii facea placere. Sa umble descult pe pamantul cald.
Venise si vremea sa termine anul de gradinita, se pregatea de
serbare, Gherasim ramase iar pe dinafara. Nimeni nu-l baga in
seama doar rautatile copiilor il ajungeau de fiecare data iar
ochii doamnei parca nici nu-l mai vedeau.Nici nu-i mai
raspundea de o vreme la salut desi copilul o saluta in fiecare zi
tot mai tare ca sa fie auzit.
Copiii trebuia sa cante , sa danseze, sa spuna poezii la
serbare.Copiii invatau toate aceste lucruri, repetau, repetau
intruna . Doar Gherasim uitat in bancuta lui nu canta, nu dansa,
nu spunea nimic.Doar cand ajungea acasa repeta cu placere tot
ceea ce auzise la gradinite.Avea si spectatori oile , caprele, mieii
si iezii care topaiau impreuna cu el sau doar faceau ochii mari.
Dar el ii povestise bunicului ca va avea serbare si toti
parintii vor fi invitati si toata lumea va participa .Gherasim nu-i
spuse bunicului ca el nu avea de facut nimic ca sa nu-l supere.
Nici nu-i povestea despre rautatile copiilor.Bucuros mergea la
gradinita, bucuros se intorcea, niciodata singur ce cu gandurile
lui care vesnic ii tineau de urat.Cum nimeni nu-l intrebase nimic
se gandi el sa-si faca un fluier si isi mesteri o pasare cantatoare
din lut.Tare frumos mai canta Gherasim.Degetele lui vrajeau
lemnul, buzele lui scoateau triluri din pasarea de lut.
Veni si ziua serbari, bunicul Grigorie puse pe el cele mai
bune haine , isi imbrca si nepotul , era si el curios ce invatase
nepotul lui la gradinita din sat asa ca se hotara sa mearga si el la
serbare. Ziua veni si un batana cocosat si aproape orb , cu o
baston in mana intra pe usa gradinitei.Intre doamnele si domnii
frumosi bunicul Grigorie parea o aratare. El se aseza pe locul pe
care i-l arata nepotul sau , acolo in fundul clasei.|Se aseza
cuminte si tacut , privirea lui abia zarea locul unde se afla dar
inima lui era dornica sa vada si sa auda ce invatase nepotul sau.
Educatoarea inmarmuri, abia acum deschise ochii mari si-l privi
pe Gherasim.Serbarea incepu copiii facura tot ceea ce
invatasera. Se descurcara foarte bine si primeau o multime de
felicitari si aplauze.
- Ei nepoate , acum vreau sa te vad si sa te aud si pe tine
ceea ce stii sa faci se auzi glasul bunicului Grigorie adresandu-se
nepotului sau care pierdut printre ceilalti copii nu se pierdu cu
firea. Isi lua fluierul si canta, ii dadu glas si pasarii de
lut.Maiestria baiatului ii lasa pe toti fara glas.Ba la sfarsit
Gherasim recita si o poezie pe care bunicul il invatase si de care
era foarte mandru.Nu uita sa cante si u n cantecel care tare-i
placuse lui. Bunicul il asculta pe nepotul sau si la sfarsit ii
multumi educatoarei pentru tot ceea ce facuse pentru nepotul
lui. Doar ca doamna isi pierduse de tot glasul, isi lasa privirea in
pamant si nu mai stia ce sa faca.Noroc ca vederea batranului nu
putea se vada toate acestea.Un an intreg nici nu il bagase in
seama pe Gherasim.Ce putea sa-i spusna bunicului despre
nepoul lui? Se duse la fisierul de lucru al copilului si abia atunci
privi pentru prima oara ce frumos desena, ce frumos isi lucrase
Gherasim fiecare lucrare pentru care ceilalti copii primisera
mereau laude iar peste ale baiatului ea nici macar nu-si aruncase
privirea.Noroc cu bunicul care abia zarea totul si nu vedea cum
pe doamana o trec toate apele, cum isi pierduse sirul cuvintelor.
Dar Gherasim statea langa bunicul sau mandru si bucuros , la
toamna mergea la scoala si invatase atatea lucuri noi.El ii
multumi doamnei pentru tot ceea ce facuse pentru el, invatase
multe, isi privi cu dragoste prietenii , cu ochii lui iertatori si calzi
de copil.
-Sa nu va suparati doamna ca Gherasim e mai tacut si
hainutele lui sunt mai ponosite, parintii lui au murit si il cresc
eu.Vedeti si dumneavoastra ca batranetile m-au stors de puteri
si mi-e din ce in ce mai greu dar nepotul este mandria mea.In
fiecare zi a coborat dealul pe ploaie, pe soare, pe ninsoare ca sa
poata veni la gradinita.Va multumesc ca ati avut grija de el.
Atunci doamnn tresari si-si aduse pe data aminte de nucile,
de alunele, de merele si perele, de ghiocei si fragute , de cirese si
mure , de toate acele bunatati pe care copiii le gaseau mereu pe
mese si ea nu se intrebase de unde au ajuns acolo.
Isi aduse aminte de ghetutele pline cu mere, nuci si alune pe
care si ea ii intaratase pe copii sa le arunce la gunoi.
Da, baietelul acesta imbracat saracacios avea o inima mare.El ii
privea pe toti cu un zambet de copil care-si implinise fagaduiala
data bunicului de a veni la gradinita pentru a ajunge un om
invatat. Invatase atatea incat acum ii saruta mana doamnei si
saruta si mana bunicului si o pornira amandoi spre dealul care
urca pana la cer. Urcau incet acolo spre varf de unde vine peste
noi toti lumina si intelepciunea, cum spunea facandu-si o cruce
mare bunicul Grigorie.
In urma doamna o lua spre casa cu inima stransa.Nimic
din bucuria zilei nu mai ramasese. Doar lacrimile ii curgeau pe
obraji cand Gherasim urcand dealul alaturi de bunicul sau se
intorcea sa-i faca cu mama.Lumina din ochii copilului si
intunericul din sufletul ei se intalneau pentru prima oara.Doar
ca azi lumina si intunericul nu mai erau dusmani.Erau prieteni!
Isi dadeau mana incercand sa se ierte unul pe altul! Si un gand
incolti in sufletul femeii!

***

Anii au trecut! Anotimpurile s-au cernut unele dupa altele.

In toamna aceasta doi oameni urcau dealul coborat si urcat de
atatea ori de copilul de altadata.Doar ca de aceasta data baiatul
era un tanar frumos si educat . Alaturi de el urca si Doamna.
Urcau amandoi ingandurati, se priveau uneori , intalnirile
privirilor erau acum insa pline de dragoste. Din cand in cand
tanarul se oprea ca batrana doamna sa-si traga rasuflarea.
Se oprira langa o cruce de lemn asezata langa tulpina unui mar
paduret viguros. Era locul unde copil si bunic petreceau in alte
vremuri ceasuri de poveste. Drumetii se oprira.Era crucea
bunicului Grigorie.Toamna o imbracase in aur iar marul
paduret ii umpluse mormantul de fructe. Pasarile coborau din
inalt si veneau ca la un parastas sa ciugulesca fructele acre acum
indulcite de toamna.
Pe obrajii Doamnei curgeau lacrimi stralucitoare precum
diamantele.Copilul i le stergea cu o batista alba.
-Nu plange mama, ii repeta copilul de altadata care
cuprins de durerea Doamnei avea si el ochii plini de lacrimi.
Bunicul ne priveste din cer.Sa nu-l intristam.
Mama si copil isi stergeau unul altuia lacrimile.
Toamna isi scutura ultimele frunze peste un taram al amintirilor.
Intr-un tarziu coborand dealul unul la bratul celuilalt soarele ii
invaluia in lumina rosiatica si calda a apusului.
Trecutul intra in poveste si ziua de maine desigur le va aduce si
celor doi si ne va aduce si noua alte clipe de bucurie sau
tristete.Viata are un drum al ei pe care pasim toti si invatam
mereu pana la capatul drumului.