Un studiu privind rolul părinților în educația copilului

Prisacariu Emanuela-Elisabeth, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, România

calinemanuelaelisabeth@yahoo.com
Abstract
În domeniul pedagogiei, educația reprezintă ramura cea mai discutată și cea mai
abordată dintre toate. Despre aceasta se tot discută de-a lungul anilor, fiind un subiect pe care
practic, îl întâlnim în orice familie cu copii. Educația ridică probleme destul de grave uneori,
la care nici cei mai buni specialiști nu găsesc soluții.
Această lucrare tratează un subiect destul de cunoscut și întâlnit în viața de zi cu zi și
anume, importanța părinților și rolul acestora în educația copilului. Scopul redactării acestui
articol constă în măsurarea nivelului de implicare al părinților în viața copiilor lor și feedback-
ul pe care aceștia îl primesc de la copii săi. Tototdată, aș dori să scot în relevanță și relația
dintre părinți și copii care, după părerea mea, este la fel de fundamentală. Lucrarea este
structurată în trei părți: introducerea, cuprinsul și concluziile.

Cuvinte-cheie: educație, părinți, copii, relație, personalitate.

Introducere
Acest studiu investighează rolul pe care îl au părinții în educația copiilor, legătura dintre
părinți și copii, mediul familial, climatul familial, interrelațiile familiale, exemple și studii de
caz. Folosind analiza de corelație, voi identifica relații unde corelările sunt reale. Scopul
lucrării îl reprezintă stabilirea influenței exercitate de un părinte asupra copilului. Studiul își
propune realizarea unei analize detaliate asupra educației copiilor de către părinți și asupra
rezultatelor educației în societate.
Cuprinsul, de asemenea este distribuit în două părți. Prima parte se intitulează „Părinții
și rolul lor în formarea și dezvoltarea personalității copilului”, iar a doua parte constă în
prezentarea unor studii de caz.

1. Părinții și rolul lor în formarea și dezvoltarea personalității copilului

De la naștere și până în momentul în care poate lua singur deciziile, copilul este supus
influențelor familiale. În perioada copilăriei, principalul mediu de formare al copilului este
familia. Mediul familial ocupă un loc central în evoluția copilului, de la imaturitate și până la
maturitate. Ștefan Ludwig Roth spune că un copil se simte în largul său în momentul în care
este el însuși. Și poate fi astfel, doar atunci când se află în mediul lui familial, obișnuit cu
condițiile sale de viață, cu membrii familiei, cu lucrurile sale (Ionescu, Bocoș, 2009). În
perioada antepreșcolară, copilul depinde foarte mult de părinții săi, astfel că tot ei sunt cei
care conduc copilul spre ceea ce cred ei că e mai bine pentru el. Acțiunile de viață curente ale
unui copil sunt realizate neîncetat de infleunța formativă a părinților. Această influență a
părinților asupra copilului este foarte puternică, deoarece se sprijină pe afectivitatea naturală
dintre aceștia. Un copil se atașează prima dată de părinții lui, de aceea absența lor sau lipsa de
afectivitate, precum și indiferența lor, pot duce la tulburări grave de caracter.
Bineînțeles, părinții sunt primele și cele mai importante persoane care au un rol deosebit
în formarea personalității copilului. Prima persoană intermediară a copilului cu lumea este
mama, a doua fiind tata. În relațiile cu părinții, micuțul cunoaște primele relații umane.
Dragostea parentală se referă la schimbul afectiv între părinți și copii. Dacă dragostea este
insuficientă sau chiar absentă, copilul devine nefericit, închis în sine, rezervat, trist, simțindu-
se abandonat. Dimpotrivă, când dragostea aceasta este în exces sau se prezintă într-o formă
exagerată, ea devine nocivă, iar copilul își însușește atribuții necorespunzătoare: devine mult
prea alintat, schimbându-se rolurile între acesta și părinți, devine mult prea încrezător,
închipuindu-și că părinții lui sunt și eroii lui.
Părinții, și în general familia, reprezentând „sâmburele” societății noastre, are sarcina de
a asigura dezvoltarea morală și fizică a copilului. De părinți nu depinde doar maturizarea
psihică a copilului, ci și felul în care îl educă pe copil, cum îi dirijează viața afectivă și cum va
evolua copilul pe viitor. Educația copilului admite uneori influența ereditară. Pe scurt, acest
lucru ar putea fi înțeles prin exemplul pe care îl oferă Cajal Marco, și anume că un copil
crescut în lipsuri și nevoi, într-un mediu de teroare, nu poate ajunge o persoană plină de curaj,
încredere și inițiativă. La fel se întâmplă și cu un copil crescut „din plin”, căruia i se
îndeplinesc toate dorințele, acesta nu poate intra pe viitor într-un mediu social dependent
normelor sociale elementare. În acest sens, părinții sunt cei care pregătesc copilul pentru
viață. În cadrul familiei se formează principalele deprinderi, primele principii de viață și
cunoștințe asupra realității. În copilărie, cea mai importantă este relația dintre dezvoltarea
limbajului și mediul familial, prin care copilului i se dezvoltă gândirea.
Pe lângă ceea ce îi oferă școala, televizorul, cinematograful, biblioteca, strada, grupul de
joacă, etc., se adaugă și ceea ce primește de la familie, de la părinți și anume, socializarea sau
comunicarea care este un element foarte important. Socializarea acestuia prin familie,
formarea lui pentru adaptarea la viața socială se realizează în corelație cu procesul formării
personalității multilateral dezvoltate, nevoie impusă de trăsăturile societății socialiste în
actuala fază de dezvoltare. Cea mai importantă problemă de educație care realizează formarea
personalității copilului la vârsta copilăriei este cea a autorității. Conform spuselor lui J. M.
Bochenski, autoritatea reprezintă un raport între trei termeni. Aceștia sunt: un purtător, un
subiect și un domeniu. Bochenski explică faptul că purtătorul posedă autoritatea, subiectul
este persoana pentru care purtătorul are autoritatea menționată, iar domeniul este mărginit de
multitudinea de probleme în mijlocul căreia subiectul purtător deține autoritatea în raport cu
subiectul (Stan, 2018). Așadar, putem spune că doar prin autoritate te poți impune în fața unui
copil. Ca și părinte, dăruiești în primul rând dragoste, iubire, înțelegere, dar fără autoritate în
unele situații, nu se rezolvă nicio problemă. Un copil este tentat să-și încerce părintele, să-l
supună la o mulțime de teste, pentru a putea vedea dacă i se acordă libertate totală sau o
libertate cu anumite limite. Atitudinea părinților este ceea care contează la final, pentru că ea
stârnește consecințe asupra formării personalității copilului. Un copil ia aminte din întâlnirea
cu autoritatea părintelui și ajunge la concluzia că părinții sunt cei care îi țin destinul în mâini
și care determină reușita sau eșuarea lui în viață (Stan, 2018). De aceea, sunt tentați de cele
mai multe ori să le imite gesturile, faptele, prin aceasta formându-se adaptarea lor. Pentru că
copilul este foarte receptiv la influențele pozitive și negative care se exercită asupra lui, acesta
are nevoie să fie pregătit și modelat, în mare măsură, în interiorul familiei sale, în special, de
părinții acestuia, care îl ajută să cunoască atât un univers afectiv, cât și unul social. Atunci
când se pune mare accent pe copil, ne gândim că acesta se formează în timpul maturizării sale
(Bocoș, 2013). Iar maturizarea sa are loc când i se oferă o aducație adecvată. Părinții cred că
cea mai bună educație pe care le-o pot oferi copiilor este până la etapa maturizării totale, când
pot lua propriile decizii. De aceea, părinții sunt de părere că dacă copilul este dependent de ei,
îi oferă o educație corespunzătoare. Însă o educație bună nu vizează faptul că un copil trebuie
să facă permanent ceea ce spune tatăl sau mama lui sau să nu realizeze nicio acțiune fără a le
adresa întrebarea: „Pot să...?” (Dolean, 2002). Ceea ce este cu adevărat trist e faptul că
părinții timpurilor contemporane nu se schimbă, nu folosesc metode de educație sau de
creștere diferite, ci pe aceleași din timpurile vechi, folosite de generații întregi. Pentru a primi
o educație bună, un copil are nevoie de ceva nou, de o schimbare, mai ales din partea adulților
ce-l înconjoară. Un studiu din 2006 arată că majoritatea părinților aplică aceleași metode de
pedepse și anume: pedepse verbale, prin ridicarea tonului, ironii sau injurii, ceea ce pentru
copilul anului 2018 ori contează, ori nu contează, pedepse fizice, prin bătăi, trasul de păr sau
de alte componente ale corpului uman, care, după părerea mea mai funcționează doar la
copilul cu vârsta între 3-5 ani. Ori un copil are nevoie de un limbaj de iubire, de răbdare, are
nevoie de încurajări și cuvinte de mângâiere, de timpul acordat lui, de daruri, în locul acestor
lucruri.
Nu trebuie exclus faptul că părinții nu cunosc toate lucrurile cu privire la necesitățile
copiilor și toți au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Părinții care au o
situație financiară foarte bună, apreciază la copilul lor autonomia, creativitatea și marea sa
imaginație, pe când părinții cu o situație financiară mai puțin bună, pun accent la copil pe
ascultare, pe păstrarea ordinii și a curățeniei, respectul pentru cei din jur și respectarea
regulilor de pretutindeni. Însă, indiferent de aspectele acestea, orice părinte trebuie să fie la
curent cu progresele copiilor lor, dar și cu eventualele probleme pe care acesta le întâmpină pe
drumul vieții. De exemplu, au nevoie să fie alături de ei când zâmbesc prima dată, când fac
primul pas, când rostesc primul cuvânt, când merg la grădiniță pentru prima oară, la prima
serbare sau când merg la școală pentru prima dată. De asemenea, trebuie să-i încurajeze atunci
când iau prima notă mai slabă sau când se ceartă prima dată cu colegii. La pubertate, copilul
este într-o continuă transformare, atât fiziologice, cât și psihologice. De aceea, este absolut
necesară prezența părinților, acesta având nevoie de informații, de explicații, de lămuriri și nu
în ultimul rând, de înțelegere. Cu toate că în perioada adolescenței, când se nasc foarte multe
răsturnări de valori, adolescentul nu-și mai consideră părinții singurii îndrumători, părinții
trebuie să rămână în continuare în viața lui, să aibă influențe mari asupra lui. Un alt exemplu
în acest sens este atunci când unii părinți nu mai conștientizează necesitatea îndeplinirii
rolurilor fiecăruia dintre ei, așa cum se întâmplă în foarte multe familii, când tatăl renunță la
autoritate, lăsând-o numai pe mamă să se preocupe de copil. În astfel de cazuri, educația
copilului se resimte. Sunt multe astfel de probleme de dezbătut, însă ceea ce e important e că
părinții trebuie să fie ferm implicați în viața copiilor săi, oferindu-le sprijin și devotament.
În cele ce urmează, aș dori să dau un exemplu în acest sens, deși, în general, nu
obișnuiesc să dau informații de acest gen.
Fiind educatoare, îmi dau seama ce se întâmplă cu copilașii în grădiniță. Un copil
scump, tandru și adorabil pe care eu îl apreciez foarte mult, se numește Tudor. Acest copil îmi
oferă zilnic o lecție de viață și în fiecare dimineață când îl văd, îl strâng în brațe pentru asta.
Acesta are numai patru anișori, însă pentru vârsta lui știe destul de multe. Știe, de exemplu că
mama lui nu îl iubește. De când s-a născut, nu a văzut alt chip decât pe cel al bunicii sale. Ea
este totul pentru Tudor și invers. Tot timpul îmi spune că el nu are mamă ca toți ceilalți copii,
care să vină să-l ia de la grădiniță în fiecare seară sau care să fie în primul rând la fiecare
serbare a lui. El este cel mai sensibil și timid copil dintre toți copiii mei. Îi este greu să se
adapteze și reușește cu greu să facă față situației. De multe ori, l-am simțit absent și trist,
nevrând să-mi spună ce se întâmplă cu el, dar de fiecare dată o aduce în discuție pe mama lui.
Încercând să găsesc o soluție pentru tristețea lui zilnică, mi-am dat seama că acest copil va
rămâne o viață întreagă cu un gol în suflet. Bunica sa îl iubește enorm ca pe copilul ei și este
totul pentru ea. Mi-a povestit că mama copilului este dezinteresată de soarta acestuia și că
atunci când o vede pe cameră că se comportă ca și cum Tudor nu ar exista, îi dau lacrimile.
Cât de important e să ai niște părinți care se preocupă de tine, de soarta ta, de tot ceea ce faci!
Tudor o iubește pe mama lui, chiar dacă nu-și dă interesul și asta este de admirat la un copil
de numai patru anișori!
La fel de importantă ca și implicarea este și cunoașterea individuală a copiilor, în care
se urmărește manifestarea lor în societate, în familie, la școală. Educația oferită acasă se
cunoaște foarte bine în societate. Aici, ne referim cu precădere la cei șapte ani de acasă.
Această expresie depinde foarte mult de părinți, dar și de copii. Se referă la normele de
comportare în familie și în societate. Sintagma „cei șapte ani de acasă” exprimă educația pe
care copilul o primește de la părinți, se referă la copilul acela bine-crescut, deci la asimilarea
unor bune deprinderi.
Principalele deprinderi pe care un copil le poate dobândi sunt deprinderi de ordine,
deprinderi de curățenie, deprinderi de politețe, deprinderi de comportare civilizată, deprinderi
igienico-sanitare care se referă la cele de autoservire, deprinderi de disciplină, etc.
Pentru a se forma aceste deprinderi la un copil este necesar din partea părinților un
echilibru între răbdare, severitate, toleranță și timp. Deși educația pe care le-o oferă părinții
copiilor o să li se pară fără niciun progres la început sau cel puțin, fiind un progres lent,
trebuie să se conștientizeze faptul că progresele lor se adâncesc tot mai mult pe măsură ce
cresc. Oglinda aceasta a educației pe care o oferă părinții copiilor o constituie
comportamentul copiilor în public. Condiția care stă la baza unui comportament adecvat în
public o reprezintă repetarea în mod constant a ceea ce are de făcut un copil. Paul A.
Osterrieth indică faptul că nici o instituție, chiar dacă este de elită, nu este atât de sensibilă
atunci când își exemplifică nevoile, ori când își manifestă slăbiciunile sau potențialul de
dezvoltare al copilului (Osterrieth, 1976). Aceasta se datorează faptului că nici o altă instituție
nu se referă în mod atât de direct și atât de vital la tatăl sau la mama copilului. Un copil se
adaptează cu ușurință în societate doar prin cunoașterea regulilor morale, prin dobândirea
bunelor maniere și mai ales, prin educație. În cei șapte ani de acasă se primește o educație
care depinde foarte mult de relația afectivă dintre copil și părinți, de valorile pe care se
bazează familia și pe care le transmite copilului. Acesta este pregătit și dorește să primească
informații cu privire la călătoria de pe pământ, dar ce contează este și mediul în care sunt
transmise aceste informații, persoana care le transmite și modul în care sunt transmise.
Ne naștem, creștem și devenim părinți. Eh, aici apare cea mai utilizată întrebare pe care
orice părinte și-o adresează: „Cum pot să devin sau să fiu un bun părinte? Cum să fac să fiu o
mamă bună sau un tată devotat”? Când ne gândim la astfel de lucruri, ne referim la o
competență parentală. Aceasta reprezintă un ansamblu de priceperi, deprinderi, capacități,
cunoștințe, abilități care îi permit oricărui părinte să îndeplinească cu succes responsabilitățile
parentale, apărându-l sau prevenindu-l de eventualele situații de criză, pentru o dezvoltare
cognitivă sănătoasă.
Mai jos este reprezentată o schemă. Aceasta explică modelul cognitiv al lui Cottraux și
„simptomele” pe care le putem observa la orice copil, începând cu perioada copilăriei și până
la perioada adolescenței. Apoi, pe scurt, voi explica fiecare schemă, referindu-mă în primul
rând la copil.

Sursa: Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acționăm asupra propriilor gânduri,
Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura Polirom, București, 2003
 Această schemă poate fi explicată în felul următor: un copil poate gestiona dificultățile
cu succes sau transformările ce apar pe parcursul vieții, avându-i ca „suport” pe părinții săi.
Un copil la vârsta de șase-șapte ani deja are sentimente și știe cât de cât ce senzație îi
provoacă orice sentiment. Însă ceea ce contează este că acest ciclu de senzații, sentimente și
gânduri se transmit prin intermediul reacțiilor, impulsurilor sau acțiunilor. Și pentru a se putea
descărca în cazul unei dezamăgiri în dragoste (vorbind despre un copil la vârsta adolescenței),
are nevoie de părinții săi, de sprijinul lor, de cuvintele lor încurajatoare, pur și simplu de
prezența lor. Revenind la ceea ce se numește competența parentală, trebuie adăugat faptul că
sarcinile părinților nu sunt deloc ușoare. De aici și vorba „numai părinte să nu fii...”. A fi
părinte este o „slujbă” foarte grea, deci nu te aștepta să fie totul perfect, așa cum crezi că va fi.
Meseria de părinte este și frumoasă, dar și dificilă în același timp (Dolean, 2002). O numim
„meserie” pentru că, iată, este și aceasta o profesie. Obligația părinților nu se reduce doar la
asigurarea bunurilor materiale care, într-adevăr sunt necesare creșterii copilului, ci se
întregește și cu direcția primmilor săi pași în procesul de cunoaștere a lumii. Acesta îl ajută pe
copil să-și îmbogățească câmpul său perceptual și să-și însușească un anumit sistem de valori.
Cel mai bun răspuns la întrebările: „Cum pot să devin sau să fiu un bun părinte? Cum să fac
să fiu o mamă bună sau un tată devotat”? este următorul: un bun părinte este acela care oferă
copilului său, mai întâi de toate, afecțiune, care este cea mai importantă, părerea mea, în
formarea personalității și apoi, cel care comunică cu copilul său în permanență, care poartă tot
timpul un dialog cu el, care dă totul pentru a încerca să aibă o relație exemplară cu copilul
său, o relație de prietenie, în primul rând. Din păcate, însă, în zilele noastre există foarte puțini
astfel de părinți. Cei mai mulți își ocupă timpul muncind sau se preocupă de problemele
profesionale și de cele gospodărești, petrecându-și din ce în ce mai puțin timp cu copilul său.
Dar, chiar și acel puțin timp pe care îl are la dispoziție pentru a-l petrece cu copilul său, nu
este prețuit destul și copilul, de cele mai multe ori simte asta. Dolean Ioan îi provoacă pe toți
părinții să-și pună o întrebare și să-și răspundă singuri la ea și anume: „Ce am făcut pentru
copilul meu?” (Dolean, 2002).
Orice părinte trebuie să-și cunoască copilul destul de bine, astfel încât să fie la curent cu
dorințele lui, cu obișnuințele lui, cu obiceiurile lui, cu modul lui de a trăi, etc. Ce poate face
un părinte pentru a fi unul bun? Să facă tot posibilul să-i asigure copilului un adăpost, un
acoperiș deasupra capului, mâncare adecvată, controale medicale atunci când semnalează o
situație gravă la copil, să-l asculte la nevoie, folosind cuvinte sau expresii încurajatoare, să fie
un bun exemplu pentru copil, pentru că acesta îl copiază de cele mai multe ori, să fie atent la
etapele dezvoltării copilului pentru a nu avea așteptări prea mari sau prea scăzute de la el, să-l
disciplineze în mod eficace, fără pedepse fizice, să petreacă regulat timp cu copilul, să-l ajute
să facă față suișurilor și coborâșurilor vieții, spunându-i că viața e frumoasă, deși ne mai
încearcă câteodată, să-l învețe să își ceară iertare, să contribuie la nevoie, să coopereze, să
rabde și să aibă considerație, milă pentru ceilalți, să-l încurajeze să pună întrebări și să își
exprime disponibilitatea de a discuta despre absolute orice subiect, să-l încurajeze în ceea ce
vrea să facă sau să devină, dar să-i accepte și limitele, să țină în permanență deschise canalele
de comunicare, să încurajeze copilul să dea frâu liber sentimentelor și să îi respecte alegerile,
să nu compare capacitățile propriului copil cu cele ale altor copii, ci să-i aprecieze unicitatea,
să explice copilului pe înțelesul lui că tuturor ne este teamă de ceva anume , că mai simțim
uneori și furie și durere, să fie încrezători în capacitatea copilului de a se descurca în situații
noi, să-i arate valoarea unei fapte bune săvârșite față de semenii săi și nu numai, etc. Atunci
când un părinte nu se simte capabil să-i ofere copilului său aceste lucruri, fiind lucruri de bază
și este în lumea lui cu ale lui, lăsându-și copilul de izbeliște, este nevoie de intervenția unui
specialist sau a unui terapeut. În astfel de cazuri, părinților li se sugerează să participe cu
interes la diferite programe educațional-terapeutice (Mușu, Taflan, 1997).
 Relația dintre părinți și copii nu trebuie să fie distantă, de dușmănie sau de protocol, ci
dimpotrivă, trebuie să fie una de prietenie, de camaraderie, așa cum am menționat și mai sus
(Bătrînu, 1980). De ce? Fiindcă copiii au nevoie de ajutor, de protecție și de siguranță.
Întrebarea de bază este cine poate să le ofere toate acestea dacă nu părinții lor? Părinții au
datoria să-i vegheze cu grijă, să le întindă mâna la fiecare treaptă care duce spre maturitate și
să fie prezenți pe tot parcursul evoluției lor. Un alt aspect pe care aș dori să-l scot în evidență
este greșeala pe care o fac cei mai mulți dintre părinți și anume, refuză să le acorde o șansă
copiilor lor de a se afirma. Aceasta este una dintre cauzele principale pentru care se nasc,
deseori, conflicte între părinți și copii și de unde ies „învingători” copiii, desigur, rămânând
cu unele sechele periculoase pentru dezvoltarea lor ulterioară. Este important de știut că
pentru a se forma caracterul unui copil, este necesar ca acesta să vadă pe drumul vieții sale o
anumită rezistență și un anumit echilibru între slăbiciunea părinților și autoritatea acestora.
Însă trebuie menționat faptul că slăbiciunea părinților poate încuraja și poate spori capriciile
copilului, iar autoritatea lor exagerată poate zdrobi personalitatea sa. Așadar, un părinte
trebuie să-i acorde copilului său șansa de a se afirma, de a se exprima, de a se manifesta, fiind
ținut sub observare. Iar pentru a fi posibil acest lucru, Emilia Bătrînu precizează că adultului îi
trebuie multă răbdare, multă stăpânire de sine și o permanentă dragoste trează (Bătrînu,
1980).
Voi concluziona prima parte a acestui studiu, prin prezentarea unui citat care îmi place
foarte mult: „Nu cunoaștem dragostea unui părinte până când nu devenim și noi părinți.”
(Henry Ward Beecher)
 2. Prezentarea studiilor de caz

Andrei este un copil în vârstă de șapte anișori, este în clasa întâi și este un copil foarte
studios. Are calificative de foarte bine și îi plac foarte mult benzile desenate. Are o cameră
numai a lui, foarte frumos aranjată și decorată după bunul lui plac. Nu simte lipsa nicunui
obiect, are tot ce își dorește din punct de vedere material. Însă simte lipsa unei persoane, a
mamei lui. Andrei este orfan de mamă de la vârsta de patru anișori și din cauza asta se simte
complexat. Tatăl său lucrează la o companie de construcții, fiind chiar directorul firmei
respective. Având foarte multe îndatoriri, acesta uită de ceva timp de cele mai importante
lucruri pentru Andrei și anume, meciurile de fotbal și antrenamentele sale de înnot. Tatăl lui
Andrei își iubește enorm fiul, așa că obișnuiește ca de fiecare dată când ajunge seara acasă să-
i lase bani pentru a doua zi și bacșiș, în cazul în care mai are nevoie de ceva. Doamna
Veronica are grijă de Andrei de când s-a născut și ține la el ca la un fiu. Din toate punctele de
vedere, Andrei nu ar avea niciun motiv să fie nemulțumit, însă există ceva în sufletul lui ce îi
provoacă o durere de nedescris: faptul că nu petrece timp cu tatăl lui aproape deloc. Copilul
prezintă o sensibilitate crescută, nemulțumire și tristețe profundă. În fiecare seară, înainte să
meargă la culcare, Andrei o roagă pe mama lui din ceruri să-l ocrotească și să-l facă pe tatăl
lui să nu mai uite de el, să se intereseze mai mult de el. Andrei își dorește acest lucru cu
ardoare. Așa cum am mai spus, tatăl îi oferă bacșiș lui Andrei pentru nevoile sau satisfacțiile
sale, dar Andrei nu consumă banii, ci îi strânge. Așa că are economii în valoare de două sute
de lei. Într-o seară, tatăl ajunge destul de târziu de la lucru, foarte obosit de altfel. Este
surprins să vadă că Andrei încă este treaz la ora aia, având în vedere că a doua zi trebuie să
meargă la școală. Copilul îi explică că este treaz pentru că vrea să-i pună o întrebare tatălui
său. Crezând că este vorba despre bani, scoate portofelul și-i întinde o sută de lei, dar Andrei
apleacă capul în jos, trist, acceptându-i totuși banii. Când tatăl își dă seama că nu este vorba
despre asta, îl lasă pe Andrei să-i adreseze acea întrebare pentru care l-a așteptat atât. Andrei
își face curaj și își întreabă tatăl cât câștigă el într-o oră, acesta răspunzându-i că în jur de
cincizeci de lei. Atunci, Andrei urcă în camera lui, își aduce economiile în valoare de trei sute
de lei (o sută de lei fiind cei pe care îi acceptă la începutul conversației) și îi dă tatălui,
spunându-i că vrea să-i cumpere șase ore din timpul lui, pe care să le petreacă împreună. În
acel moment, tatăl său, cade pe canapea, înecat în lacrimi, neputând să-și stăpânească plânsul.
Atunci tatăl îi promite lui Andrei că va face până și imposibilul să ajungă la antrenamentele
sale și la meciurile importante și că cel puțin două ore din timpul său i le va dedica lui,
indiferent de ce se va întâmpla la birou, ceea ce pentru Andrei înseamnă enorm, luminându-i-
se chipul într-o clipă.
Sofia este o fetiță în vârstă de treisprezece ani. Ea este elevă în clasa a VII-a. Are un
frate mai mic în vârstă de opt ani care este la rândul lui elev în clasa a II-a. Ambii părinți
lucrează, având un loc de muncă stabil, un trai decent și o viață modestă. Sofia are relații bune
cu mama sa, considerând-o foarte protectoare. Însă sunt lucruri pe care nu le poate discuta cu
ea din cauza fricii de a nu fi înțeleasă și de a nu o supăra pe aceasta. Se simte neglijată și de
cele mai multe ori, tratată cu indiferență de către tatăl său, cu care nu are o comunicare tocmai
vastă, discuțiile fiind în general, foarte scurte și mai mult formale. Când greșește, nu este
sprijinită de părinți și nici nu i se explică unde greșește, ci este certată și trasă la răspundere.
Petrece foarte puțin timp cu părinții, majoritatea timpului liber petrecându-l cu prietenii.
Apelează foarte rar la ajutorul părinților, în general apelând la prieteni, pentru că este de
părere că pe aceștia nu se poate baza și nu sunt de încredere. Sofia simte că relația dintre
părinții săi nu este tocmai bună, deoarece există certuri frecvente între aceștia, pe seama
consumului excesiv de alcool al tatălui. Vede și aude când mama îi reproșează tatălui destul
de frecvent lipsa interesului și preocupării față de ea și de fratele ei sau de casă. Sofia are o
situație școlară bună, nu foarte bună din cauza neconcentrării. Această neconcentrare se
datorează faptului că aude numai certuri în casă și se simte tristă. Din lipsă de timp, părinții
nu țin legătura cu școala. Din când în când, mama sa o întreabă despre evoluția ei școlară, deși
are încredere în capacitățile ei. Dacă mama o mai întreabă câteodată despre școală, tatăl nu-și
dă deloc interesul. Sofia nu apreciază influența părinților ca fiind una pozitivă, în special a
tatălui, dar speră să nu fie distructivă. Totuși, nemulțumirea față de familie este legată de lipsa
de comunicare, lipsa unui mediu familial bazat pe înțelegere, pe respectarea și îndeplinirea
rolului ce îi revine fiecărui membru. Singurul lucru pe care și-l dorește Sofia este ca familia ei
să fie unită, să fie una în care să existe înțelegere, iubire, pace. Copilul prezintă o sensibilitate
crescută, o oarecare deprimare, neliniște, stare generală proastă, nemulțumire, concentrare
redusă. Este irascibilă în relațiile cu cei apropiați și ușor vulnerabilă la frustrare, prezentând
chiar și un nivel mediu de impulsivitate.
 Concluzii

Prin acest studiu, am încercat să aduc la suprafață cele mai frecvente probleme în relația
dintre părinți și copii, care influențează dezvoltarea unei bune educații la copii. Desigur că ar
mai fi fost lucruri de adus la cunoștință, însă mă rezum doar la ce am spus până acum.
Atitudinea părinților față de copii este cea care determină educația lor, bună sau rea, care
determină un comportament dezagreabil sau exemplar în societate. Stdiul este restrând ca
volum, însă am încercat să amintesc doar cele mai importante aspecte. În cazul copiilor care
trăiesc în medii familiale dezagreabile, cu mame denaturate sau tați violenți, cel mai bine se
recurge la ajutor specializat.
Totodată, prin acest articolul, am încercat să prezint într-o manieră cât mai concentrată
situațiile de viață cu care se confruntă orice părinte. Sper din tot sufletul ca în urma lecturării
acestui articol, fiecare părinte să înțeleagă mult mai bine ceea ce se întâmplă cu copilul
secolului XXI, să-i înțeleagă mai bine comportamentul, să învețe să vorbească eficient cu
copilul, pe de o parte înțelegându-l, iar pe de altă parte explicându-i ce este bine și ce este rău
într-o manieră diferită de cea anterioară. Articolul este adresat tuturor părinților care au copii
de vârstă mică până la vârsta în care devin majori, dar nu numai. Se adresează și celor
implicați în educația copiilor. Cel mai important lucru pentru un copil este ca adultul să
devină ca el, să vadă lumea prin ochii lui. Dacă reușești acest lucru, înseamnă că l-ai cucerit.
Practic, dacă părintele își îndeplinește rolul exemplar, viitorul copilului nu poate să fie decât
strălucit. Desigur, bucuria unui părinte constă în aducerea pe lume a unui copil, însă atunci
când acesta își face un obiectiv din el, nu se poate aștepta la nimic bun. Orice părinte, încă de
la nașterea copilului, își pune mari speranțe în el, își face planuri pentru când va deveni mare,
dar, din păcate, o dată cu trecerea anilor, în majoritatea familiilor se strâng recoltele unor
greșeli. Aceste greșeli constă în fixarea unor obiective cu privire la copil, ceea ce e trist.
Adevăratele obiective ale părinților ar trebui să fie fixarea pe ceea ce simte copilul său, prin
susținerea sa în diferite situații, de exemplu, atunci când decade sau când avansează.
Concluzionând, influența educativă a familiei depinde foarte mult de exemplele vii,
adevărate. Aceasta se întâmplă poate datorită faptului că exemplul este cel mai potrivit mijloc
de educație, mai ales în primii ani ai copilăriei. Această ipoteză a exemplului este confirmată
și de scriitorul și psihologul american, Judith Rich Harris. El susține că scopul unui copil nu
este să fie ca unul dintre părinți, ci să aibă succes. Eu cred că aici depinde de situație.

Bibliografie

Bătrînu, Emilia, Educația în familie, Editura Politică, București, 1980.

Bocoș, Mușata-Dacia, Instruirea interactivă. Repere axiologice și metodologice,
Editura Polirom, București, 2013.
Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acționăm asupra propriilor gânduri,
Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura Polirom, București, 2003.
Dolean, I., Dolean, D., Meseria de părinte, Aramis, Print srl, București, 2002.
Ionescu, Miron, Bocoș, Mușata (coordonatori), Tratat de didactică modernă, Editura
Paralela 45, București, 2009.
Mușu, I., Taflan, A., Terapia educațională integrată, Editura Pro Humanitas, București,
1997.
Osterrieth, Paul A., Introducere în psihologia copilului, Traducere de Constantin Urmă,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.
Stan, Emil, Autoritate și educație, Editura Polirom, Iași, 2018.