Abuzul asupra copilului și neglijarea. Monica L. McCoy, Stefanie M. Keen. Ediția a II-a.

New York: Psychology Press. 2014

Capitolul II. FACTORII DE RISC ÎN ABUZUL ASUPRA COPIILOR

Atunci când avem în vedere cauzele abuzului asupra copiilor trebuie să luăm în
considerare mai mulți factori, nefiind în măsura de a spune că „Dacă x este adevărat, atunci va
fi prezent abuzul”. Dacă am putea determina că x a dus la abuz, munca serviciilor pentru
protecția copilului ar fi cu mult mai ușoară. În primul rând, profesioniștii ar putea acționa în
direcția prevenirii sau remedierii cauzei x. În al doilea rând, dacă profesioniștii ar identifica
prezența factorului x atunci ar ști care copii sunt expuși riscului de abuz.

Rezultatele cercetărilor nu oferă date suficient de clare. Se pare că nu există un factor

care ar provoca sau nu apariția abuzului, în schimb o multitudine de factori crește
probabilitatea ca un anumit copil să devină victima unui abuz.

Conform lui Bronfenbrenner, pentru a înțelege comportamentul uman trebuie avute în

vedere mai multe niveluri de influență. Nu putem privi doar copilul sau doar familia acestuia,
ci trebuie să luăm în considerare și contextele sociale în care aceste familii trăiesc (rolurile în
comunitate, guvernarea, mass-media).

Factorii familiali

Factorii parentali

Cu toate că majoritatea părinților, indiferent de provocările mediului în care trăiesc, nu

își vor abuza copiii, unii părinți cedează unui comportament abuziv. Spre exemplu, părinții
care prezintă depresie, stimă de sine scăzută, abuz de substanțe, sunt instabili din punct de

1
vedere emoțional sau au o capacitate scăzută de autocontrol pot deveni abuzivi într-o măsură
mai mare, la fel și părinții care au fost ei înșiși abuzați în perioada copilăriei.

Sexul părinților

Bărbații și femeile nu sunt în egală măsură susceptibili de a fi abuzivi asupra copiilor.

Când cine vorba de neglijență, femeile sunt mai susceptibile de vinovăție, 86% din totalul
acuzațiilor fiind făcute împotriva acestora. Acest lucru se întâmplă în mare parte din cauza
faptului că în cultura noastră se obișnuiește ca femeile să fie îngrijitorii primari ai copiilor. Pe
de altă parte, 62% din totalul acuzațiilor de abuz sunt împotriva bărbaților și 87% din
acuzațiile de abuz sexual (Sedlack și colab.,2010).

Abuzul de substanțe al părinților

Abuzul de substanțe este frecvent asociat cu toate formele de abuz: aproximativ 80%
din familiile care sunt în atenția serviciilor de protecție a copiilor raportează probleme de
acest tip (Winton & Mara, 2001). Cu toate acestea, relația dintre abuzul de substanțe și
neglijarea copilului este mai strânsă decât relația dintre abuzul de substanțe și alte tipuri de
abuz (M.G. Smith & Fong, 2004).

În rapoartele elaborate de mai multe state, 85% a fost proporția în care abuzul de
substanțe a apărut ca fiind unul dintre primii doi factori care conduc la apariția abuzului,
sărăcia fiind cealaltă cauză principală. De asemenea, abuzul de substanțe a fost observat în
aproximativ două treimi din cazurile care implică maltratarea copiilor.

O altă constatare a fost că un istoric al părinților de consum excesiv de substanțe crește

probabilitatea ca aceștia să devină abuzivi cu copiii (Kelley, 2002). Nu doar că abuzul de
droguri sau alcool inhibă capacitatea părinților de a fi pe deplin prezenți în viața copiilor dar
copiii pot avea acces la substanțele care îi pot pune în pericol.

Scannapieco și Connell-Carrick (2007) au studiat abuzul în familiile din Texas care au

avut cel puțin un copil cu vârsta cuprinsă între 0 și 48 de luni, pe o perioadă de 9 luni. Ei au
descoperit că în familiile în care părinții obișnuiau să consume alcool sau droguri, rata de risc
pentru abuzul copiilor a fost de 52%. Rata în familiile care au consumat alcool sau droguri a

2
fost de numai 23%. De asemenea, au descoperit că copiii care au fost abuzați de părinții care
au avut un istoric de consum al alcoolului sau drogurilor au avut un risc mai crescut de a se
confrunta cu o serie de circumstanțe negative, printre care condiții de viață mai periculoase,
case mai sărace, un număr mai mare de persoane care trăiesc acasă, mai puține resurse
disponibile și abilități parentale mai slabe.

Există o serie de mecanisme prin care abuzul de sudstanțe poate duce la maltratarea
copiilor. În primul rând, efectele directe ale drogurilor sau brusca renunțare la acestea
determină părinții să răspundă din furie sau frustrare. Multe dintre aceste substanțe sunt
recunoscute pentru dezinhibarea impulsurilor agresive. Chiar dacă aceștia nu devin agresivi
atunci când se află sub influența substanțelor, este probabil să arate o judecată afectată în alte
moduri (decizii iraționale, neglijarea nevoilor copilului).

În ceea ce privește mamele, consumul de substanțe poate îngreuna sau împiedica

îndeplinirea acestui rol. Acestea pot avea standarde ridicate pentru creșterea copiilor și
încearcă să își protejeze copiii de dependența lor de substanțe, însă consumul de droguri poate
interfera cu nivelul de atenție pe care îl acordă copiilor și le scade capacitatea de a fi un bun
model pentru aceștia (Kearney, Murphy & Rosenbaum, 1994).

Scannapieco și Connell-Carrick (2007) au identificat un număr mare de factori care

diferă semnificativ între familiile în care părinții consumă substanțe și familiile cu părinți
nonabuzivi. În ceea ce privește caracteristicile locuinței, părinții abuzivi trăiau în medii sărace
și/sau periculoase, cu mai multe persoane în casele lor decât părinții nonabuzivi. Factorii de
îngrijire au diferit, de asemenea, între grupuri. În ceea ce privește caracteristicile sociale,
părinții abuzivi păreau să sufere de izolare socială și să aibă relații interpersonale negative.
Autorii recomandă ca asistenții sociali să evalueze nu numai consumul de substanțe, ci și alți
factori de risc și factori de protecție din mediul copilului.

Bolile mintale ale părinților și trăsăturile de personalitate

Ca grup, persoanele care abuzează copiii sunt mai susceptibile să sufere de boli
mintale decât nonabuzatorii. Sidebotham, Heron și echipa de studiu ALSPAC de la
Universitatea din Bristol (2006) și-au bazat cercetările pe 114.256 de copii. Dintre aceștia,
293 au fost investigați pentru suspiciune de abuz timp de 6 ani. Mamele care au avut
antecedente de probleme psihiatrice au fost de două ori mai susceptibile de a-și abuza copiii.

3
Cu toate acestea, marea majoritate a persoanelor care își abuzează copiii nu îndeplinesc
criteriile pentru o boală psihică majoră. Cea mai puternică relație dintre tulburările psihiatrice
și abuzul asupra copiilor este depresia, în special depresia maternă.

Persoanele care suferă un episod depresiv major prezintă o serie de simptome, inclusiv
o stare depresivă, lipsa de interes pentru majoritatea activităților, pierderea în greutate,
tulburări ale somnului, probleme de concentrare sau gânduri suicidale. Prin definiție, aceste
simptome afectează funcționarea persoanei în plan social. Astfel, este evident riscul crescut de
abuz asupra copiilor acestor persoane.

Rezultatele unui studiu condus de Zuravin, Bliss și Cohen-Callow (2005) au arătat că

mama care sufereau de depresie erau mai puțin implicate emoțional și arătau mai puțină
afecțiune în relația cu copiii lor decât mamele fără depresie. De asemenea, erau frecvent ostile
și foloseau pedepse dure.

Dacă debutul simptomelor depresiei apare în termen de patru săptămâni de la naștere,

descriptorul postpartum se adaugă la diagnostic. Depresia postpartum poate fi sau nu
psihotică. Deși depresia psihotică postpartum este rară (doar una din 500 până la 1000 de
nașteri) este mai probabil dacă mama a suferit anterior de tulburări, inclusiv de depresie
postpartum după o naștere anterioară. În ambele cazuri a rezultat un impact negativ asupra
legăturii dintre mamă și copil (Moehler, Brunner, Wiebel, Reck & Resch, 2006).

Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale, ediția a patra (DMS-IV;

Asociația Americană de Psihiatrie, 1994) constată că orice tulburare de dispoziție maternă
crește riscul de infanticid.

Ca și trăsături, abuzatorii sunt predispuși să aibă stimă de sine scăzută, impulsivitate,

manifestări violente, imaturitate, toleranță scăzută la frustrare și anxietate (Dorne, 2002).
Persoanele care întâmpină aceste trăsături de personalitate sunt adesea în incapacitatea de a
răspunde în mod adecvat nevoilor copiilor lor.

Lipsa pregătirii

Se pare că mulți părinți care își abuzează copiii, pur și simplu nu sunt pregătiți pentru
a-și îndeplini în mod adecvat rolul parental. S-a observat, spre exemplu, că părinții neglijenți
tind să nu aibă abilități de îngrijire de bază, cum ar fi pregătirea alimentelor și întreținerea

4
locuinței care sunt important pentru satisfacerea nevoilor fizice ale copilului. De asemenea,
cunosc puține informații despre copii și dezvoltarea acestora. Această lipsă de cunoștințe
poate duce la așteptări nerealiste cu privire la ceea ce copiii ar trebui să facă de uniii singuri
(Burke, Chandy, Dannerbeck & Watt, 1998). S-ar putea ca o mamă să nu asigure alimentația
sau supravegherea adecvată deoarece nu știe că copilul ei are nevoie de astfel de îngrijire.

De asemenea, este posibil ca unele mame neglijente să nu deprindă abilitățile parentale

de bază deoarece de lipsește motivația maternă și arată mai puțină empatie față de mamele
non-abuzive (Slack, Holl, McDaniel, Yoo & Bolger, 2004). Lipsa de cunoștințe poate duce și
la o dependență excesivă de pedepsele fizice. Dacă părintele nu cunoaște nicio alternativă la
pedeapsa corporală pentru a controla comportamentul copilului, va recurge la pedepse dure,
fizice.

Strâns legată de lipsa pregătirii este observația că atât vârsta mamei cât și nivelul de
educație sunt factori de risc pentru abuzul asupra copiilor. Mamele și femeile tinere cu
niveluri de educație scăzute sunt mai predispuse să își abuzeze copiii decât femeile mai în
vârstă, cu un nivel academic ridicat. S-a descoperit că chiar și atunci când s-au controlat alte
date sociodemografice în studii (de exemplu, sexul copilului, anul nașterii, rasa, ordinea
nașterii) a existat încă o relație semnificativă între vârsta maternă și toate tipurile de abuz
asupra copilului (Lee și Goerge, 1999).

Sidebotham, Heron și Echipa de Studiu ALSPAC (2006) a raportat că părinții tineri au

avut o probabilitate de 3 ori mai mare să-și abuzeze copiii până la momentul în care aceștia
aveau 6 ani și părinții cu un nivel academic scăzut au înregistrat un risc de 5 ori mai mare de
a-și abuza copiii decât părinții cu un nivel educațional mai ridicat.

Transmiterea intergenerațională

La începutul anilor ”70 această idee că fiind abuzat în timpul copilăriei crește riscul ca,
la rândul tău, să îți abuzezi copilul a fost evidențiată în literatura de specialitate; cu toate
acestea rapoartele erau construite pe baza amintirilor adulților care erau deja identificați ca
fiind abuzatori și multe dintre aceste rapoarte s-au bazat pe probe clinice cu grupuri de control
slabe. Pe masură ce studiile au evoluat, a fost identificată o rată de 30% a transmiterii
intergeneraționale. În baza acestui numar s-ar sugera că fiind victima unui abuz în copilărie

5
crește riscul de a deveni abuzator ca adult, însă majoritatea copiilor abuzați nu vor deveni
abuzatori.

Ney (1989) indică faptul că cea mai mare rată de transmitere intergenerațională a fost
înregistrată în cazul abuzului verbal, în timp ce cea mai mică rată a fost pentru neglijența
fizică. Alte studii sugerează că părinții care au suferit un anumit tip de abuz sunt într-un risc
ridicat de a săvârși o altă formă de abuz. Spre exemplu, DiLillo, Tremblay si Peterson (2000)
menționează că femeile care au fost abuzate sexual în copilărie aveau mai multe șanse să îți
abuzeze fizic copiii decât femeile care nu au fost expuse abuzului. Această relație a fost mai
puternică pentru femeile care încă erau furioase pe faptul că au fost victime ale abuzului.

Sunt mai multe motive pentru care o victimă a abuzului poate să se transforme în
abuzator. În primul rând, părintele face ceea ce știe. În mare parte, ceea ce facem ca părinți
provine din exemplul preluat de la parinții noștri. Cercetătorii au observat faptul că la vârsta
de 3 ani copiii interacționează cu rudele într-o manieră similară celei folosite de mamă. Cu
alte cuvinte, copilul învată să fie părinte prin observarea comportamentului mamei (Ney,
1989).

În al doilea rând, fiind o victimă a abuzului, pot rezulta probleme precum: lipsa
empatiei și izolare socială, ceea ce conduce implicit la eșuarea în rolul de parenting. Alt
posibil efect al abuzului asupra copilului este dependența de substanțe a acesutia la vârsta
adultă. În acest ciclu, efectele abuzului asupra copilului devin un factor de risc pentru
generația următoare.

Dixon, Hamilton-Giachritsis și Browne (2005) au condus un studiu care arată ce

factori ar putea media transmiterea abuzului între generații. Au fost implicate 135 de familii
în care unul sau ambii părinți aveau istoric de abuz fizic sau sexual și 4351 de familii în care
niciun părinte nu avea acest istoric. Au fost observate familiile timp de 13 luni de la nașterea
copilului lor. În acest timp 6,7% din familiile care au avut în istoric abuzul au fost sesizate
pentru abuz, comparativ cu doar 0,4% din familiile cu părinți care nu au fost abuzați. A fost
notat faptul că stilul parental deficitar combinat cu alți factori de risc ( părinți sub vârsta de 21
de ani, un istoric de boli mentale și conviețuirea cu un adult care a fost violent) conduc spre
abuz. Cu toate acestea părintele și copilul sunt doar două piese în puzzle-ul abuzului astfel că
trebuie să luăm în considerare întreaga familie.

6
 Structura familiei și factorii de funcționare

Membrii familiilor în care este prezent abuzul raportează relații și interacțiuni pozitive
mai puține și, de asemenea, nivel mai mic de schimb verbal în cadrul familiei (Paavilainen și
colab. 2001). Există, de asemenea, factori familiali specifici, incluzând mono-parentalitatea,
violența domestică, familii de dimensiuni mari care cresc riscul de abuz asupra copiilor.

Familia mono-parentală

Studiul Național de Incidență a relevat faptul că copiii care locuiesc cu părinții lor
biologici căsătoriți au cel mai mic risc de abuz grav (2,6 la 1000). Riscul a crescut
semnificativ pentru copiii care locuiesc cu un singur părinte (11,9 la 1000) și cu atât mai mult
în cazul copiilor care locuiesc cu un singur părinte biologic și partenerul acestuia (20,8 la
1000). Același tipar a fost observat și în cercetările longitudinale. Radharkrisha, Bou-Saada,
Hunter, Catellier și Kotch (2001) au urmărit în cadrul unui studiu copiii aflați la risc de la
naștere până la vârsta de 8 ani. Concluziile arată că mamele singure adaugă un al doilea
factor de risc în viața copiilor lor-prezența unui tată „surogat” (iubiții mamei sau tatăl vitreg).

Brown și colab. (1998) au remarcat că atât implicarea scăzută a tatălui cât și abilitățile
paterne au fost asociate cu un risc crescut pentru abuzul fizic asupra copilului.

Violența domestică

Din păcate, a avea doi părinți nu garantează siguranța în abuzul asupra copilului. Se
estimează că 10 milioane de copii cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani sunt martorii violenței
domestice în fiecare an în Statele Unite. Copiii care cresc în familiile în care un părinte este
violent față de celălalt sunt afectați în mod direct sau indirect de acest tip de comportament. În
unele cazuri, copiii sunt răniți fizic din cauză că sunt „la locul nepotrivit, în momentul
nepotrivit”. În alte cazuri, în încercarea de a proteja părintele abuzat copilul poate fi el însuși
rănit. Chiar dacă nu este afectat fizic, copilul poate fi rănit în plan psihologic. Rezultă în
aceste situații o serie de simptome ale copilului: agresivitate, anxietate, stima de sine scăzută,
dificultăți de învățare și stres (Graham-Bermann, 2002).

7
 Familiile de dimensiuni extinse

Studiul național de Incidență-4 a relevat că în familiile cu mulți membri (familii cu

patru sau mai mulți copii) este prezent un risc crescut pentru abuz comparativ cu familiile cu
mai puțini copii. Cel mai mic risc a fost asociat cu familiile cu doi sau trei copii. Rata de abuz
în familiile cu patru sau mai mulți copii a fost de 21,2 la 1000. Cea mai mică rată a fost în
familiile cu doi copii, de 11,9 la 1000. Familiile cu un singur copil au înregistrat o rată de 17,9
la 1000.

În familiile cu mulți copii există mai multe responsabilități și factori de stres, astfel că
este mai posibil ca cerințele creșterii copiilor să le copleșească resursele disponibile. Pe de
altă parte, copiii singuri la părinți pot fi la risc deoarece părinții nu au experiență în creșterea
lor.

Funcționarea deficitară a familiei

Paavilainen și colab. (2001) au comparat familiile în care se regăsește abuzul și

familiile în care nu există nicio formă de maltratare. Rezultatele au demonstrat că în familiile
în care era prezent un anumit tip de abuz problemele de comunicare erau mult mai evidente și
interacțiunile pozitive dintre membrii acesteia erau într-un număr destul de mic. De asemenea,
s-a remarcat că rolurile în familie erau neclare și instabile, membrii familiei erau mai puțini
flexibili și făceau față cu greu schimbărilor.

Cei doi factori care au fost mai predictivi pentru abuz au fost individualizarea
(dezvoltarea unui sentiment de sine cu o personalitate stabilă separată de ceilalți) și
stabilitatea și securitatea percepute de către familie. Familiile care au avut o bună funcționare
în cele două arii, 91% nu au prezentat forme de abuz. În schimb, 45% din familiile abuzive au
înregistrat scoruri scăzute în cele două zone.

8
 Factorii care țin de copil

Există câțiva factori individuali ai copilului care sunt corelați cu un risc mai mare de a
fi abuzați, spre exemplu copiii de sex feminin prezintă un risc mai mare pentru abuzuri
sexuale decât copiii de sex masculin; copiii mai mici sunt mai susceptibili să devină victime
ale abuzului decât copiii mai mari. Niciunul dintre acești factori nu poate fi schimbat, îndă
fiecare indică un grup care ar avea nevoie de mai multă protecție.

Copiii mici sunt vulnerabili din mai multe motive, inclusiv faptul că sunt mai
dependenți de îngrijitori decât copiii mai mari;părinții pot folosi forța fizică împotriva lor;
sunt în pericol mai mare de a suferi diverse vătămări din cauza dimensiunii și rezistenței lor
mai mici; poate avea dificultăți mai mari în autoreglarea emoțiilor (Belsky, 1993).

Copiii cu dizabilități, cu tulburări psihice sau cu întârzieri în dezvoltare sunt de

asemenea la risc. Dubowitz și colab. (2011) au urmărit pe o perioadă de 10 ani un grup aflat la
risc. Concluziile au arătat că cei care au înregistrat scoruri scăzute la testele cognitive în
primii 3,5 ani de viață au avut un risc ridicat de a fi victime ale abuzului. Acest lucru ar putea
indica faptul că întârzierile minore reprezintă provocări majore pentru părinți și, prin urmare,
crește riscul de abuz.

Factorii extrafamiliali

Pe lângă examinarea copilului, a părinților și a familiei trebuie să luăm în considerare

dacă și ce tip de sprijin primește familia. În ce tip de comunitate trăiește această familie? Sunt
disponibile servicii de asistență? Pot părinții să aibă o pauză?

Lipsa de suport

Părinții abuzivi au adesea foarte puțin sprijin social din partea familiei sau a
prietenilor. Raportează o implicare mai mică în comunitatea din care fac parte și, de cele mai
multe ori, aceste familii sunt descrise ca fiind izolate social. Mamele abuzive sugerează că au

9
puțini prieteni disponibili pentru a le oferi ajutor și au un contact rar cu aceștia, spre deosebire
de mamele nonabuzive. De asemenea, evaluează calitatea sprijinului pe care îl primesc de la
prieteni ca fiind una scăzută (Bishop & Leadbeater, 1999).

Această izolare a familiei poate fi datorată tendinței acesteia de a fi mai tranzitorie

decât familiile normale. Într-un studiu, familiile care își neglijau copiii erau mai probabil să fi
locuit la adresa curentă mai puțin de 1 an decât familiile de control (Zuravin, 1989). Alții
susțin că părinții abuzivi ar evita contactul cu alte persoane în încercarea de a-și ascunde
abilitățile parentale inadecvate. Pe de altă parte, este posibil ca grupul de colegi al mamelor
abuzive să le vadă ca fiind abuzive și să le evite. În cele din urmă, se poate ca mamele abuzive
să caute sprijin la familiile care se confruntă cu aceleași situații de viață stresante, astfel că de
cele mai multe ori aceste încercări eșuează.

William și Borduin (1991) au raportat că mamele neglijente par incapabile să facă față
solicitărilor de zi cu zi și se simt copleșite de responsabilitatea creșterii copiilor. Acest lucru
se datorează și faptului că nu au la cine să apeleze în momentele de nevoie. Pe lângă lipsa
serviciilor de îngrijire a copilului și suportului, pentru a înțelege impactul comunității este
necesar să analizăm ceea ce este oferit ca suport fizic. Există locuri sigure de joacă? Sunt
parcuri unde familiile se pot întâlni pentru a socializa, juca sau pentru a se sprijini reciproc? O
mare parte a acestor factori sunt afectați de statutul socioeconomic al zonei.

Sărăcia

Sărăcia este puternic corelată cu abuzul. Autorii Studiului Național de Incidență au

raportat că starea socioeconomică familială a fost legată de toate categoriile de abuz asupra
copiilor. Se considera că familiile au un statut socioeconomic scăzut dacă oricare dintre
următoarele sunt adevărate: venitul familiei era mai mic de 15.000 USD pe an, părinții aveau
doar studii gimnaziale sau un membru al familiei participa la un program social.

În toate cazurile, statutul socioeconomic mai scăzut a fost corelat cu o incidență mai
mare a abuzului. Rata de abuz în familiile cu statut socioeconomic scăzut a fost de 22,5 la
1.000, în timp ce rata pentru alte familii a fost de 4,4 la 1.000. Această diferență a fost mai
accentuată pentru neglijare (16,1 față de 2,2 la 1.000) decât pentru abuz (7,7 față de 2,5 pe
1.000). Ratele abuzurilor sexuale au fost mai similare (1,7 față de 0,6 la 1000) (Sedlak și
colab., 2010).

10
 Alți cercetători sunt de acord că sărăcia este asociată cu un risc crescut pentru abuzuri
fizice și neglijare, dar nu pentru abuzuri sexuale (J. Brown și colab., 1998). Una dintre cele
mai consistente concluzii este că neglijarea, în special neglijarea fizică, este în mod clar
asociată cu sărăcia. Fișe similare au fost publicate de Lee și Goerge (1999), care au raportat că
copiii din cartiere sărace au fost la un risc de 6 ori mai mare să fie neglijați decât copiii din
cartierele cu un statut socioeconomic crescut.

Deși este posibil ca ratele mai mari de abuz asupra copiilor raportate în rândul celor cu
statut socioeconomic mai scăzut să fie luate în considerare de faptul că copiii săraci sunt mai
susceptibili să fie în contact cu furnizorii de servicii (care ar detecta și raporta abuzul), nu este
întreaga imagine. Chiar și atunci când se controlează contactul cu agențiile, statutul
socioeconomic scăzut este încă un factor semnificativ de risc pentru maltratarea copiilor.

Sedlak și Broadhurst (1996) au menționat că Studiul Național de Incidență se bazează

pe informațiile oferite de serviciile pentru protecția copilului și alți profesioniști care pot
vedea o gamă mai largă de clienți. În plus, raportul folosește informații de la școlile publice,
iar 89% dintre copiii din Statele Unite frecventează școlile publice. Cu alte cuvinte, relația
dintre sărăcie și neglijarea copilului este bine stabilită.

Nu numai că copiii săraci au fost expuși unui risc mai mare de maltratare, conform
NIS-4, dar au fost, de asemenea, mai probabil să fie grav răniți de acest abuz decât copiii din
familiile cu venituri mai mari (Sedlak et al., 2010).

Lipsa de bani contribuie în mod direct la neglijare prin interferarea capacității unei
familii de a oferi copiilor resursele necesare și contribuie indirect la alte tipuri de abuz prin
creșterea stresului și frustrării, în timp ce scad oportunitățile de relaxare și ruperea de la
cerințele parentale.

Dubowitz subliniază că familiile sărace au mai multe șanse să se confrunte cu o serie

de factori care sunt mai puțin obișnuiți printre cei mai înstăriți, cum ar fi stresul extrem,
șomajul, domiciliile instabile, sprijinul scăzut din partea comunitatii, mediul periculos și
accesul minim la sănătate. În multe cazuri, incapacitatea părinților de a face fața tuturor
acestor lucruri îi face să nu poată asigura în mod adecvat satisfacerea nevoilor de bază ale
copiilor lor.

Un program finanțat de guvern în Statele Unite pentru a ajuta femeile însarcinate cu

venituri mici și familiile cu copii până la 3 ani este Early Head Start (EHS). Toate cele 50 de

11
state au programe EHS. Deși programele variază în funcție de stat, toate sunt axate pe
promovarea dezvoltării sănătoase a copilului și a funcționării pozitive a familiei.

Programele EHS sunt concepute pentru a promova dezvoltarea copilului în toate

domeniile: dezvoltarea fizică, socială, emoțională, cognitivă și a limbajului. Un accent major
pentru promovarea dezvoltării copilului este educarea părinților și încurajarea dezvoltării unei
legături pozitive între părinte și copil. EHS lucrează, de asemenea, la dezvoltarea familiilor.

Programul ajută familiile să-și îndeplinească nevoile sociale și financiare. Programele

EHS sunt, de asemenea, orientate către comunitate. Personalul EHS evaluează resursele
comunității și ajută la creșterea accesibilității și a furnizării serviciilor.

În cele din urmă, programele EHS sunt dedicate dezvoltării personalului. Profesioniștii
care lucrează cu EHS sunt bine pregătiți și primesc supraveghere continuă și instruire
ulterioară, după caz.

Strâns legată de săracie este problema șomajului. Pe lângă scăderea veniturilor,

șomajul crește stresul și scade stima de sine, în timp ce adesea îi pune pe părinții șomeri în
contact constant cu copiii lor.

NIS-4 a relevat faptul ca rata de abuz a fost mai mare pentru copiii părinților șomeri
(15,9 la 1000) decât pentru copiii părinților cu un loc de muncă (7,6 la 1000). Copiii părinților
care nu erau în câmpul muncii aveau cel mai mare risc (22,6 la 1000). Aceasta ultimă
categorie a inclus părinții care erau șomeri și nu cautau un loc de muncă, cei care erau
pensionari, casnicii și părinții care erau spitalizați sau în închisoare.

Riscul de abuz asupra copiilor în familiile de militari

În ultimele decenii, a existat un interes foarte crescut din partea mass-media cu privire
la chestiunea abuzului asupra copiilor din familiile de militari. O parte din această atenție este
rezultatul statusului demografic schimbător al soldaților activi. Din punct de vedere istoric,
majoritatea trupelor erau alcătuite din bărbați necăsătoriți care nu aveau copii. În orice caz, în
prezent s-a dovedit că 43% dintre soldații activi au copii (Gibbs, Martin, Clinton-Sherrod,
Walters, & Johnson, 2011). De Pedro și alții (2011) au constatat că între 2001 și 2011,
aproximativ 2 milioane copii au experimentat angajarea unui părinte și că existau 1.2 milioane
copii cu părinți care erau soldați activi în acel moment. Întrebarea iminentă este cum se simt

12
acești copii în comparație cu copiii civililor. În cazul familiilor de militari pot fi observați atât
factorii de protecție, cât și cei de risc.

O multitudine de factori ar putea fi la fel de bine protectori pentru copiii

crescuți în familiile de militari. În primul rând, înainte ca o persoană să poată deveni soldat
activ, i se cercetează istoricul cu privire la tulburări mintale sau comportament infracțional.
Acest lucru elimină unele persoane care ar avea un risc ridicat de a fi abuzivi. S-a constatat că
soldații au o rată mai scăzută de consum ilicit de droguri (3%) decât civilii (12%). În plus, cel
puțin un părinte este angajat cu normă întreagă (în virtutea faptului că este militar), iar 90%
dintre copiii militarilor sunt crescuți de doi părinți căsătoriți (Gibbs și alții, 2011). Alți
cercetători au constatat că cerința educațională minimă (diplomă de liceu sau echivalentă)
pentru soldați este un alt factor de protecție. În plus, familiile de militari au acces la sisteme
de sănătate și de sprijin familial care e posibil să nu fie disponibile pentru familiile de civili
(McCarroll, Ursano, Fan, & Newby, 2004). De fapt, armata oferă programe gratuite menite să
construiască familii puternice.

Armata oferă sprijin pentru a ajuta la construirea de familii puternice, ținând cont de
cerințele profesiei de militar. Un program disponibil oferit de Family Advocacy Program
(Programul de Sprijinire a Familiei) este New Parents Suport Program (Programul de
Sprijinire a Proaspeților Părinți). Acest program este disponibil în majoritatea unităților
militare și este gratuit pentru personalul activ și familiile acestora. Pentru a fi eligibilă, familia
trebuie să fie în așteptarea primului copil sau să aibă un copil cu vârsta sub 3 ani. Programul
de Sprijinire a Proaspeților Părinți oferă sprijin intern de la specialiști instruiți să furnizeze
informații despre parenting și sprijin. Pentru nou-născuți, există posibilitatea ca o asistentă
medicală sau un asistent social să viziteze noua familie în spital pentru a răspunde întrebărilor
despre îngrijirea de bază. De asemenea, programul oferă atât cursuri prenatale, cât și instructaj
cu privire la parenting. Dacă funcționarii din cadrul Programului de Sprijiire a Proaspeților
Părinți observă că unei familii îi este greu, aceștia sunt pregătiți și pentru a le oferi referințe
pentru alte resurse. În cele din urmă, Programul de Sprijinire a Proaspeților Părinți inițiază
grupuri de joacă, acestea având rolul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte din punct de vedere
fizic și social. În timp ce copiii se joacă, părinții pot lega conexiuni cu alte familii tinere. Deși
există familii cărora li se recomandă să se înscrie în Programul de Sprijinire a Proaspeților
Părinți, majoritatea familiilor participă în mod voluntar, așadar nu e nici o rușine faptul că
primesc această asistență (Military One Source, 2013).

13
 Pe de altă parte, s-au constatat unii factori de risc semnificativi în rândul
familiilor de militari. În primul rând, din punct de vedere demografic, avem mai mulți părinți
tineri cu copii tineri decât avem în rândul civililor. De asemenea, numărul de abuzuri cauzate
de soldați este mai mare decât în cazul civililor. Cercetătorii au mai constatat în rândul
soldaților procente crescute ale abuzului de alcool și a violenței domestice infracționale.
Familiile de militari se confruntă de asemenea cu izolarea, cauzată de mutarea frecventă.
Acest lucru poate fi solicitant mai ales pentru familiile care locuiesc în afara Statelor Unite.

Este posibil ca aceste familii să se confrunte cu izolarea culturală, precum și cu accesul

redus la serviciile de protecție a copilului (Chamberlain, Stander, & Merrill, 2003). În cele din
urmă, episoadele de creștere și educare a copiilor de către un singur părinte din cauza
angajării poate crește riscul de abuz asupra copiilor din familiile de militari. De fapt,
angajarea pare să aducă foarte mult stres în familiile de militari, fiind asociată cu o creștere a
divorțului și a violenței conjugale, precum și cu probleme majore de comportament și frică
manifestată la copii (Gibbs și alții, 2008, 2011). S-a constatat că printre alte probleme, copiii
cu părinți angajați prezintă un număr ridicat de toane de izbucniri isterice, acte de sfidare,
încăierare, plâns și probleme cu somnul (Barker & Berry, 2009). Toate aceste comportamente
pot crește nivelul de stres al părintelui care are grijă de copil.

În familiile de militari, actele de abuz asupra copilului sunt soluționate de

Programele de Sprijinire a Familiei și de funcționarii din cadrul Serviciului de Protecție a
Copilului (dacă familia este instalată în Statele Unite). Unii cercetători au constatat un procent
mai scăzut de abuz în rândul familiilor de militari, care poate fi atribuit mai ales procentelor
mai mici de neglijare. McCarroll și alții (2004) au urmărit procentele de abuz în rândul
familiilor de militari și civili din 1995 până în 1999. Aceștia au constatat că neglijarea în
familiile de militari a fost semnificativ mai mică (3.1 per 1000, în comparație cu 6.9 per
1000). Cu toate acestea, alte tipuri de abuz nu au avut procentaje diferite per 1000 (abuzul
sexual – 0.08 pentru militari și 1.3 pentru civili; abuzul fizic: 2.0 pentru militari și 2.5 pentru
civili; abuzul emoțional: 1.0 pentru militari și 0.9 pentru civili).

În orice caz, unii cercetători ne-au avertizat că după angajare poate exista o creștere
semnificativă a procentului de abuz asupra copilului. Rents și alții (2007) au realizat un studiu
în serie cronologică cu privire la abuzurile în Texas din 2000 până în 2003. La aproximativ 12
luni după atacurile din 11 septembrie 2001, numărul de angajări a crescut dramatic. Acest

14
lucru a fost însoțit de o creștere cu 22% a cazurilor fundamentate pe abuz asupra copiilor. În
acest timp, nu a fost observată nici o creștere a procentelor de abuz în rândul civililor.

Factorii culturali

Privind dincolo de comunitate, trebuie să luăm în considerare și societatea vastă. De

exemplu, cât de acceptabilă este o anumită cultură a violenței? Când ascultăm muzica
contemporană, ne uităm la filmele care sunt difuzate pe ecrane și ascultăm show-rile zilnice
de la televizor, ce mesaje primim despre comportamentul violent? Copiii sunt descriși ca fiind
inocenți sau ca ființe sexuale? Ce mesaje sunt transmise despre importanța creșterii și educării
copiilor cu răbdare? Care este nivelul de acceptare pentru pedeapsa corporală aplicată de către
părinți; cât de departe pot merge părinții până să fie considerat necorespunzător
comportamentul lor? Care este climatul politic cu privire la creșterea și educarea copiilor?

Pe plan istoric, Guvernul Statelor Unite a ezitat să interfereze cu caracterul sacru al

familiei, iar această abordare precaută este asociată în mod tradițional cu violența în cadrul
familiei (Gelles & Straus, 1988). Statele Unite tolerează un nivel ridicat de violență. Numărul
de infracțiuni violente este șocant. În 2000, au fost raportate 1.246.248 infracțiuni violente.
Dintre acestea, au fost 14.748 crime, 778.901 atacuri grave și 84.767 violuri cu forța (The
Disaster Center – Centrul de Dezastre, 2012). S-a susținut că acest mediu violent oferă un
cadru pentru acceptarea violenței în sânul familiilor.

De asemenea, americanii acceptă în general pedeapsa corporală. Ceea ce este

interesant este că singurele persoane care pot fi lovite în mod legal în Statele Unite sunt copiii.
Această atitudine probabil apare din concepția prevalentă a societății că copiii sunt
proprietatea părinților lor. Chiar dacă pedeapsa corporală nu este considerată abuzivă în
Statele Unite, s-a constatat că părinții abuzivi au șanse mai mari să folosească în mod frecvent
pedeapsa fizică și afirmarea puterii decât părinții care nu își abuzează copiii (J. Brown și alții,
1998). Deși unele legi și hotărâri judecătorești au contestat acest lucru, mulți încă afirmă că
părinților ar trebui să li se permită să își crească copiii așa cum consideră de cuviință (Belsky,
1993).

15
 Acceptarea pedepsei fizice este doar un exemplu de ceva ce poate varia între culturi.
Oamenii din diferite culturi împărtășesc un set de atitudini, convingeri și comportamente care
sunt transmise de la o generație la alta. Multe dintre aceste lucruri sunt legate de practicile
privind creșterea copiilor. În plus, nu există nici înțelegere universală și trans-culturală despre
ceea ce constituie abuzul asupra copilului (Raman & Hodes, 2012). Se pare că fiecare cultură
vine cu propriile sale idei despre ceea ce este normal sau ceea ce se așteaptă.

Mulți au observat că ratele cazurilor de abuz asupra copiilor, numărul de copii din
centre de plasament și tipul de servicii oferit familiilor variază în funcție de etnie (Elliott &
Urquiza, 2006). Este important să analizăm dacă aceste procente reflectă diferențe reale cu
privire la abuzul asupra copiilor din diferite grupuri, sau dacă acestea indică o abordare
incorectă și insensibilă din punct de vedere cultural a familiilor din diferite grupuri culturale,
rasiale sau etnice.

Atunci când lucrează cu copii din diverse familii, scopul specialistului este de a
recunoaște diferențele culturale, protejând în același în timp copiii (Raman & Hodes, 2012).
Pentru a face acest lucru, specialiștii au nevoie de formare continuă. Deși este adevărat că
munca sensibilă din punct de vedere cultural este dificilă deoarece culturile sunt subiective și
întotdeauna schimbătoare, trebuie încercat. Chiar și atunci când recunoaștem că poate apărea
o mare varietate atât între culturi, cât și în sânul acestora, și că granițele culturale nu sunt
întotdeauna clare, sunt unele lucruri pe care funcționarii le pot face pentru a promova mai
bine serviciile pentru familiile din diverse medii (Hughes, 2006).

De exemplu, agențiile care vin în ajutorul copiilor pot să se asigure că toate indicațiile
și formularele sunt disponibile în limba nativă vorbită de familiile pe care le ajută. Aceștia ar
trebui de asemenea să angajeze persoane care vorbesc limbile pe care le vorbesc clienții, sau
cel puțin să garanteze prezența unor interpreți instruiți. Deși diferențele lingvistice sunt
evidente, specialiștii au nevoie și să fie instruiți cu privire la diferențe culturale mai subtile.
De exemplu, dacă persoanele dintr-o anumită cultură ezită să ceară asistență de la persoane
din afara propriilor familii, acesta este un lucru de care specialiștii trebuie să fie conștienți
înainte de a lua decizii cu privire la nivelul de cooperare al familiei (Fontes, 2008).

Persoanele care lucrează cu copii din diverse culturi trebuie să fie conștiente mai ales
de diferențele culturale cu privire la practicile referitoare la creșterea copiilor. De exemplu,
Fontes (2008) a descris un studiu de caz în care o familie adeptă a religiei Sikh a fost găsită
vinovată de abuz asupra copilului pentru că și-a înfășat bebelușul pentru somn. Asistentul

16
social a crezut că această practică era o formă de constrângere abuzivă. Investigațiile
ulterioare au scos la iveală faptul că această practică era normală și liniștitoare pentru copil. În
plus, toți copiii din casă erau fericiți și sănătoși. Deși au fost cazuri în care înfășarea a fost
folosită peste limită sau a fost prea strânsă, acest lucru nu s-a întâmplat în această familie.

În cele din urmă, asistenții sociali ar trebui să primească instructaj continuu, menit să
identifice și să reducă prejudecățile împotriva altor grupuri și stereotipurile despre persoanele
din alte culturi.

Concluzii

Cu toate cele mentionate anterior, nu avem un model simplu, cumulativ, al abuzului.

Spre exemplu, ne imaginăm că auzim despre un baiat cu dizabilități, de vârstă mică, crescut
de mama sa singură, fără loc de muncă, într-o comunitate săracă și periculoasă unde
pedepsele fizice severe sunt acceptate de norma socială. Putem ști cu siguranță că acest copil
va fi abuzat?

Totuși, pe lângă factorii de risc prezentați sunt, de asemenea, și o serie de factori

protectivi care pot preveni abuzul chiar și în situația în care mai mulți factori de risc sunt
prezenți- de la familia extinsă suportivă la școli bune ori o stare bună a sănătății.

În privința evaluării unui caz particular trebuie să punem în balanță factorii de risc cu
cei protectivi prezenți în mediul copilului. În cazul în care factorii de risc sunt peste măsura
celor protectivi, atunci este mult mai probabil ca abuzul să aibă loc.

17