Universitatea București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Program master MSSS, an II

Diagnoza problemelor sociale

Adopția copiilor cu tulburări de comportament

Student: Antemir Emilia-Simona

PROBLEMA SOCIALĂ

Problematica adopției a copiilor cu tulburări de comportament, sub toate formele ei, este
un domeniu complex de cercetare, privind unul dintre cele mai importante aspecte ale
fenomenului de inadaptare socială. Factorii care determină tulburările de comportament la copii,
dar și efectele adopției asupra acestuia, formează un domeniu de studiu, ce implică colaborarea
specialiștilor din domeniile : asistență socială, sociologie, psihologie, medical, dar și din
domeniul pedagogiei. În societatea noastră, aceste aspecte se află în centrul atenției tuturor
factorilor psihologici, sociali, educativi, care depun eforturi susținute pentru integrarea deplină a
copilului în sistemul normelor și exigențelor, caracteristice vieții noastre sociale.
În modul de a se comporta, copilul, se reflectă în dezvoltarea sa psihosocială, unde
personalitatea acestuia reacționează asupra modului de interacționare cu lumea din exterior, dar
și cu el însuși, de aceea actualitatea problemei nu decurge numai din diversitatea factorilor
etiologici ai acestei tulburări, și a numeroaselor modalități de terapie, ci și din faptul că
investigațiile de teren, realizate în tot mai multe state, relevă o creștere semnificativă a numărului
de copii, care prezintă tulburări de comportament, sub o formă sau alta.

POPULAȚIA AFECTATĂ

Problema socială apare atunci când este conștientizată de o mare parte dintre indivizi, iar
atunci când este o situație dificilă, unde majoritatea indivizilor sunt sau vor fi afectați. Problema
adopției este una ce aparține colectivului, mulțimii, nu este una individuală, unde la baza ei stau
valorile, care din perspectiva oamenilor sunt bune ori rele. Ea apare din cauza atenției pe care
„publicul i-o acordă sau, mai degrabă, în atenția din partea celor care exercită controlul social,
deci reacții sociale la o presupusă cunoaștere a violării unor norma sociale” (Pop, 2002, 674).

Procesul adopției poate fi considerat o problemă socială, deoarece la baza acestui proces
stă un alt proces și anume abandonul copilului, un copil care urmează să fie adoptat trebuie să
aibă statutul de copil abandonat, iar efectele instituționalizării, asupra copilului, sunt unele
indizerabile, negative, ce afectează copilul pe toate planurile : social, emoțional, psihologic, chiar
și în domeniul școlii. Copiii care au tulburări de comportament au mare nevoie de sprijinul unei
familii, să crească într-o familie unde părinții să se ocupe de îngrijirea și educarea lor, deoarece
ei nu sunt bine din punct de vedere emoțional, nu au un comportament și un stil de viață sănătos,
în urma abandonului și a instituționalizării într-un centru. Conform fundației UNICEF, se
consideră că atunci când „cu cât mai mic este copilul și mai îndelungată durata aflării lui în
instituție, cu atât mai mari sunt daunele aduse dezvoltării lui. Lipsa unei familii face ca viața
acestor copii să decurgă într-o lume paralelă, care nu-i poate pregăti pentru viață și pentru o
interacțiune socială adecvată” (http://www.unicef.org).

CAUZELE TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT. EFECTELE ADOPȚIEI

Cauzele apariţiei unei tulburări de comportament la copil sunt multiple. Ipostazele care
conduc la tulburările de comportament sunt de patru feluri:
- tulburări de comportament de tip criză bio-psiho-socială. Aceste tipuri de comportamente sunt
diferite si sunt raportate in anumite etape ale varstei.
- tulburări de comportament de tip carenţial care sunt determinate de carenţe afective sau
materiale. Aceste carențe le provoacă copiilor nesatisfacerea trebuinţelor elementare. Aceste
insuficienţe determină tulburări de comportament.
- tulburări de comportament de tip sociopatic. În acest caz, comportamentul deviant îşi are
originea într-un eveniment extrafamilial cu influenţe asupra individului.
- tulburările de comportament pot apărea cu simple simptome în cadrul unor tulburări psihice
mult mai complexe. (Mitrofan, 2003, 107)
Dacă preferinţa pentru cauzalitatea endogenă, cu sau fără substrat prihopatologic era o
caracteristică a teoriei anilor ’50-’60, astăzi se admite că în geneza tulburărilor de comportament
nu se poate vorbi de o cauză unică, ci de un complex de cauze, care include factori cognitivi,
emoţionali, biologici şi sociali. Nici unul dintre aceşti factori nu este exclusiv şi, atunci când se
constată prezenţa lor la persoane cu funcţionare intelectuală normală, se apreciată că există o
relaţie semnificativă între prezenţa acestora şi posibilitatea apariţiei problemelor
comportamentale (Neamţu, 2003).

Factori biologici:
Studiile de agregare familială arată o concordanţă mare a delicvenţei şi criminalităţii,
ceea ce indică factorii geneteci ca fiind factori de risc în tulburarea de comportament. Mulţi
autori confirmă rolul factorilor genetici în apariţia anomaliilor biologice. Au fost dovedite
anomalii ale neurotransmiţătorilor.Activitatea neorotransmiţătorilor este legată de favorizarea
comportamentelor excitatorii în defavorarea celor inhibatorii. Acestia sunt „copii neastâmpăraţi”,
„neascultători” care au avut de mici hiperactivetate, impulsuvitate, agresivitate.
Relaţia dintre factorii biologici şi cei de mediu este indubitabilă, pentru că se cunoşte deja
că adversităţile din mediu pot produce alterări ale comportamentelor. Multe cercetări consideră
ca având risc crescut pentru tulburări de comportament: copilul maltratat şi abuzat, copii cu
epilepsie sau alte tulburări neurologice.

Factorii psihologici: opinia comună este că în tulburările de comportament există un mecanism

de reţinere şi internalizare a fiecărui eveniment specific. Tulburările de învăţare, lipsa achiziţiilor
şcolare, problemele de concentrara a atenţiei sunt adesea asociate cu tulburări de comportament.
Lateralitatea şi performanţele de limbaj sunt de asemenea modificate. Funcţionalitatea
personalităţii copiilor cu tulburări de comportament este modificată în situaţii complexe; aceşti
copii au puţine răspinsuri adecvate, au puţine abilităţi de negociere a conflictului şi îşi pierd
repede capacitatea de a-şi controla emoţionalitatea (Dobrescu, 2003, 205).

Factorii sociali şi familiali: proasta funcţionare în ceea ce priveşte comunicarea şi în stabilirea

relaţiei cu copilul; agregarea familială a unor tulburări precum: consumul de droguri, alcool,
probleme psihiatrice, dezacord marital, tulburări de personalitate antisocială la unul dintre
părinţi; copilul maltratat, neglijat, abuzat, are un risc crescut pentru a face tulburări de
comportament; există patternuri de comportament ale părinţilor, care contribuie la apariţia
tulburărilor de comportamnet precum: inconsistenţa în aplicarea regulilor, pedepse uşoare, non-
complianţa copilului la atiutudinea coercitivă şi capitularea părinţilor în faţa acestuia, care astfel
rămâne nepedepsit; mediatizarea violenţei şi programele TV contribuie la dezvoltarea
problemelor de comportamnet; de altfel aceşti copii au predispoziţie pentru vizionarea excesivă a
acestor programe TV; dezavantajele socio-economice au, de asemenea, o influentă negativă:
tulburarile de comportament apar mai frecvent în clasele defavorizate, în familiile cu mulţi copii,
cu relaţii dizarmonice, cu o slabă comnunicare şi lipsă de respect pentru ceilalţi (Dobrescu,
2003, 206).
Factori protectivi: factorii protectivi şi care asigură „rezilienţa” au fost bine studiaţi, Steiner,
2000 enumeră următorii factori: un temperament mai puţin puternic, a activitate crescută a
sistemului nervos autonom, abilitatea de a relaţiona cu ceilalţi, arii de competenţă în afara şcolii,
eficacitatea şcolară, înteligenţa bine dezvoltată, o bună relaţionare cu cel puţin unul dintre
părinţi, prieteni cu activitate pro-socială, responsabilitate şi capacitate de autodisciplină,
capacitatea de a selecţiona, de a face alegeri bune, răspuns bun la pedeapsă (Dobrescu, 2003,
207).
Comportamentul unui individ a fost definit ca ansamblul reacţiilor adaptative, obiectiv-
observabile, pe care un individ le execută ca răspuns la stimulii din ambianţă care sunt, de
asemenea, obiectiv-observabili. În tulburărle de comportament individual reacţionează
neaşteptat, dând impresia de nerabdare. Alcătuite din deficit de atenţie şi intelect sau memorie,
tulburările de comportament afectează în final activitatea relaţională, dar nu ating gradul de
afectare al posibilităţilor disarmonice (despre care se poate vorbi abia după vârsta de 18 ani)
(Ciofu, 1998).
Tulburările de comportament implică un dezechilibru constituţional, pierderea
contactului cu realitatea, slăbirea judecăţii şi a autocriticii. Manifestările tulburărilor de
comportament sunt multiple şi ele variază în raport cu vârsta: 1. la copii, ele sunt legate de
întârzierea dezvoltării intelecuale, arieraţiile afective, tulburările caracteriale, perversităţi
instinctuale ( turbulenţe, răutate, inafectivitate, opoziţie, agresivitate).
Înainte să cunoaștem efectele adopției copilului, trebuie să știm de ce copilul ajunge să
fie adoptat, care au fost cauzele care au stat la baza abandonului acestuia, deoarece un copil
adoptat este în primul rând un copil abandonat. Abandonul copilului survine faptului că părinții
au o situație materială precară, iar de cele mai multe ori văd abandonul copilului ca pe o soluție,
consider că prin această modalitate ei cred că ar oferi o viață mai bună propriului lor copil. Alte
probleme care stau la baza abandonului, ar fi lipsa informațiilor cu privire la planificarea
familială, gândul de a avea grijă de un copil cu handicap, un copil provenit din urma unui abuz,
dar și vârsta fragedă a tinerei mame care nu are parte de srpijinul părinților sau din partea
partenerului.
Pe lângă cele mai frecvente cauze ale abandonului, sărăcia, neinformarea și lipsa
educației a viitorilor părinți, lipsa sprijinului din partea familiei ori a comunității, raportul
UNICEF (2006, 16), ne prezintă ca posibile cauze ale abandonului și sarcinile nedorite, greutatea
mică a copilului la naștere, apariția unor dizabilități sau sănătatea nefavorabilă a copilului.
Pe lângă aceste cauze, am mai putea adăuga și cauzele ce aparțin de latura psihologică, ce
constă în frica părintelui de a nu se descurca în creșterea copilului, în „alterarea sentimentelor
parentale împletită cu incapacitatea asumării responsabilității parentale” (Muntean, 2013, 37).
De aceea, importanța adopției este chiar vitală pentru copil, să poată să se dezvolte
normal și să aibă o familie, lucrul de a avea o familie este cel mai important. „Copiii adoptați
reușesc să depășească hățișul birocratic și să ajungă într-o familie cu care-și vor împleti
identitatea. Sentimentele și atitudinile sănătoase ale unui părinte se conjugă cu responsabilitatea
sa, alcătuind fundamentul statutului de părinte” (Muntean, 2013, 40).
În procesul adopției efectele sunt prezente atât în viața părinților adoptatori, cât și în viața
copilului adoptat. Părinții, în urma adopției copilului, pot avea sentimentul de împlinire
sufletească deoarece au în sfărșit cui să-i ofere toată iubirea lor necondiționată, îi poate oferi un
mediu de trai în siguranță, unde copilul să se dezvolte armonios și creativ, un mediu unde
violență nu este prezentă. Părinții care adoptă ar vrea să aibă o relație deschisă cu părinții
biologici, deoarece în acest mod ar putea afla informații corecte despre trecutul copiilor sau
despre mediul de viață în care ar fi putut crește.
Așa cum se precizează în cadrul juridic, efectele adopției se întâmplă la nivelul de
legături dintre familie, rude și copil, dar și sub alte aspecte concretizându-se în „materia dreptului
succesoral și a libertăților sau în materia protecției sociale și a legislației fiscale. Indiferent de
natura efectelor adopției, acestea se produc întotdeauna numai pentru viitor, după încuviințarea
adopției de către instanța judecătorească” (Avram , 2001, 217).
De asemenea, efectele adopției sunt mai mult centrate pe copil. Un efect semnificativ îl
reprezintă legătura de rudenie dintre copilul adoptat și familia extinsă a familiei adoptatoare. Cel
care este adoptat trebuie să fie apreciat și iubit de către rudele familiei adoptatoare astfel încât
copilul să se simtă integrat și acceptat de către toți, cum afirmă și Filipescu „rudenia creată prin
adopție este asimilată cu rudenia firească, iar un text care să prevadă. din acest punct de vedere,
nu există. Prin urmare, descendenții adoptatorului, descendenții adoptatorului sunt rude în linie
directă descendentă” (Filipescu,1998, 66).
Relația dintre copilul adoptat și părinții lui biologici poate reprezenta un efect, deoarece
atunci când se stabilește adopția copilului, orice legătură a acestuia cu părinții ori rudele lui
încetează, astfel încât părinții adoptatori sunt trecuți ca părinți firești ai copilului (Filipescu,
1998, 67).
Cel mai important efect al adopției copilului este acela ce constă în faptul că cel care este
adoptat dobândește un nume, putem spune că dobândește o noua identitate. În urma procesului
de adopție, copilul va prelua numele de familie a părinților adoptatori, atunci când cei doi soți au
același nume de familie, dar în cazul în care soții nu ar purta același nume de familie, se
stabilește de comun acord ce nume va lua copilul (Filipescu, 1998, 73).
Ca un efect în urma adopției, am mai putea adăuga faptul că cel adoptat va avea un
domiciliu stabilit, un cămin unde se poate dezvolta. Un alt efect ar fi de ordinul material, și
anume acesta va fi un succesor al moștenirii familiei adoptatoare, la fel ca și copilul firesc și
copilul adoptat are acest drept, astfel încât copilul are „vocația de a veni, în condițiile legii, atât
la moștenirea adoptatorului, cât și la cea a rudelor adoptatorului” (Avram, 2001, 224).
Pe lângă aceste efecte, putem mai adăuga : indemnizația pentru creșterea copilului sau
îngrijirea copilului bolnav, dar și concediul paternal. Indemnizația pentru creșterea copilului sau
îngrijirea copilului bolnav care constă în indemnizația, în bani, pentru creșterea copilului, aceasta
este dată până la 2 ani, respectiv 3 ani, în privința copiilor cu handicap. Pentru copilul cu
handicap trebuie adus certificatul care să conteste handicapul. De asemenea, pentru copilul
bolnav, care are o vârstă maximă de 7 ani, iar pentru cel care are un handicap, până la vârsta
majoră, adică de 18 ani, unde handicapul copilului se adeverește prin certificatul dat de medicul
de familie (Avram, 2001, 227 ).
Concediul paternal este dat cu scopul ca tatăl să participe la îngrijirea copilului, iar
indemnizația este plătită din fondul de salarii unde părintele lucrează. „Semnificativ este faptul
că, prin Normele metodologice de aplicare a Legii concediului paternal, aprobate prin H. G., nr
244/2000, se prevede că titularul dreptului la concediul paternal, cu durata de 5 zile lucrătoare,
este tatăl copilului nou-născut, care participă efectiv la îngrijirea acestuia, indiferent dacă copilul
este născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat de titularul dreptului” (Avram, 2001,
228).
Pe lângă aceste efecte de ordin juridic, cele mai frumoase sunt cele de ordin emoțional și
afectiv, deoarece adopția este un eveniment unic și complex, este un eveniment care se
concentrează pe emoție și iubire, unde familia adoptatoare îi crează copilului un mediu sigur, un
mediu adecvat nevoilor sale, unde să găsească înțelegere, devotament, dar și timp pentru el,
pentru creșterea lui. Deși unii părinți nu au mai avut copiii, atunci când adoptă un copil au acel
sentiment de „parentalitate instantanee” (Salter, 2013, 45). Am mai putea adăuga ca efecte a
adopției, modalitatea de a socializa cu cei din jur, aceștia preiau din comportamentele familiei.
Aceștia învață să nu fie agresivi, învață să se poarte și să comunice rațional, deoarece în cadrul
familiei, copilul primește o educație, în schimb dacă copilul nu ar fi adoptat și ar rămâne în
centru, consider că acel copil ar copia comportamentele celorlați colegi și ar putea avea un
comportament agresiv, ar putea evita să comunice cu ceilalți, ar putea avea un comportament de
copil introvertit. Un alt aspect, ar fi dezvoltarea emoțională a copilului, acesta într-o familie
deprinde sentimentul de iubire, de atașare de o persoană, ar învăța ce sunt emoțiile și cum să și le
exprime.
În unele cazuri, putem spune că asupra părinților, adopția poate avea și efecte negative,
deoarece părinții se confruntă cu temeri, cu sentimente de vinovăție, în cazul în care copilul nu s-
ar obișnui cu familia, nu s-ar integra și nu ar dezvolta relații de atașament cu membrii familiei
adoptatoare. Părinții adoptativi pot avea stări de anxietate deoarece pot întâmpina diferite
probleme cu care nu s-au mai confruntat, aceștia vor pune sub semnul îndoilelii abilitatea lor de
părinte, se vor simți vinovați din cauza reacțiilor copiilor și se simt nepotriviți pentru a fi un
părinte adoptiv (Salter, 2013, 35).
„Copilul vostru este adoptat și a avut anumite experiențe pe care nu le-ați trăit împreună,
iar acesta este un lucru pe care nu-l puteți schimba niciodată. Adesea, părinții adoptivi ezită să
discute cu copilul despre trecutul acestuia. În special în primele luni după ce copilul este
încredințat în vederea adopției, aveți tendința să uitați cu totul trecutul copilului, pentru a vă
concentra asupra unui viitor comun” (Kolly et all, 2009, 45).
Se pot depăși aceste efecte negative, dacă părinții adoptatori se concentrează mai mult pe
nevoile copilului, în acest mod se va găsi un balans pentru a accepta că nimeni e perfect în
meseria de părinte, că fiecare mai greșește, iar pe măsură ce copilul se atașează mai mult de
familie, el va avea o educație sănătoasă, dar va avea și sentimentul de integrare și de acceptare,
din partea celor din jur.
Teorii explicative în situația „adopției”

În procesul adopției, cea mai importantă teorie este teoria atașamentului, aceasta își are
originile în lucrările lui Bowlby J., în anul 1984, deoarece copilul, pentru a crește într-un mod
sănătos, într-o familie adoptatoare, trebuie să fie atașat de noua lui familie, trebuie să formeze o
legătură. Trebuie ca între copil și mamă, în primul rând, să se formeze o relație bazată pe
afecțiune, unde să învețe amândoi cum să-și exprime emoțiile, sentimentele, unul față de celălalt.
Această relație de atașament, între copilul adoptat și ceilalți membrii ai familiei adoptatoare, se
desfășoară, se realizează treptat, pentru că acesta nu a avut de prima dată o figură paternă, o
figură caldă în viața sa și are nevoie de acomodare, de un cămin cu o atmosferă liniștitoare, unde
să aibă sentimentul de protecție și de confort. Atunci când relația de atașament capătă contur, în
viața copilului adoptat, acesta își dezvoltă structura emoțională, acesta știe că este în siguranță,
capătă încredere în sine, știe că se poate descurca pe cont propriu, în acest mod stima de sine
crește.
Florinda Golu definea atașamentul ca fiind o legătură între două persoane, o legătură la
nivel emoțional, unde copilul caută de la persoana de lângă el, în situațiile de amenințare,
afecțiune, sprijin, starea de siguranță (Golu, 2010, 30). În opinia psihologului John Bowlby,
sentimentul de atașament este o funcție vitală pentru copil, face parte din funcțiile primare ale
vieții, iar această relație de atașament se bazează pe interacțiunea dintre mamă și copil (Bowlby,
2011, 40).
În cazul adopției copilului, teoria atașamentului (Bejenaru, 2011, 133) își are
semnificația în oferirea de răspunsuri pentru a afla care sunt efectele cu privire la separarea
copilului de părinții lui, cum îi afectează dezvoltarea și competența acestuia de a avea o legătură
nou formată de atașament, a copilului adoptat cu părinții adoptivi. „Totodată explică abilitatea
părinților adoptatori de a înțelege și răspunde nevoii de atașament a copilului și de a-i oferi
îngrijirea necesară în condițiile în care au trecut peste o serie de evenimente deosebit de
importante din istoria relației părinte - copil și în special mamă - copil : perioada prenatală și
momentul venirii pe lume a copilului” (Bejenaru, 2011, 134).
Teoria atașamentului este foarte importantă, mai ales, în adopția copiilor cu probleme,
aceștia au și mai mult nevoie de iubire, de afecțiune. Aceștia se integrează mai greu în familie,
deoarece ei nu știu ce înseamnă acest concept, nu au o idee formată, iar cu ajutorul părinților
adoptivi, după o perioadă de timp, ei pot să depășească teama de ceva nou, cu ajutorul lor se pot
integra mai ușor în noul cămin. De cele mai multe ori, copilul se atașează mai întâi de mamă,
deoarece consider că ei se gândesc la faptul că la mamă găsesc sprijin, înțelegere, găsesc acea
senzație de siguranță și că toate nevoile i vor fi satisfăcute.
Privesc acest atașament ca pe o necesitate fundamentală, iar cei care nu sunt adoptați și
trăiesc în instituțiile de ocrotire sunt cumva privați de acest sentiment și „nu trăiește suficient
sentimentul pozitiv al propriei identități, se comportă confuz, se autoprotejează, marginalizează,
își pierde iremediabil stima de sine” (Ștefăroi, 2009, 76).
O altă teorie care s-ar potrivi în procesul adopției ar fi teoria rolului social. Fondatorul
acestei teorii este David Kirk (1964), ce are la bază diferențele dintre părinții biologici și părinții
adoptivi și sugerează că cei care vor să adopte un copil simt că aparțin unui grup minoritar, vor
ca prin acest proces să simtă alienare prin copilul adoptat, aceștia prezintă un așa numitul
„hanicap de rol”. Se consideră că „pentru a face față handicapului de rol și sentimentului de
alienare. adoptă unul dintre cele două mecanismele de coping : de conștientizare și acceptare a
diferențelor, respect de negare și respingere a diferențelor” (Bejenaru, 2011, 117).
Autorul acestei teorii este de părere că părinții, care nu pot avea un copil, au trăiri, emoții
negative, iar tendința acestor părinți este de a adopta un mecanism de respingere, el consideră că
părinții, uneori, pot avea o slabă comunicare, înțelegere în nevoile copiilor ce urmează a fi
adoptați. Pentru ca această bariera să fie depășită și sa nu mai existe în relația părinți adoptatori -
copil adoptat, autorul acestei teorii sugerează să existe o relație strânsă între „comportamentul de
recunoaștere a diferențelor și bunăstarea psihologică a familiei adoptive” (ibidem, 117).
Cea mai importantă este comunicarea, pentru ca acești părinți care vor adopta să fie
deschiși spre acest proces / eveniment din viața lor și să poată să dezvolte o relație frumoasă,
bazată pe armonie și încredere între copil și părinții lui adoptivi.

O altă teorie care se pliază în evenimentul adopției, putem spune că se regăsește în teoria
stresului și a copingului. Această teorie are la bază idei despre stres, evaluare, dar și coping,
concepute de către Lazarus și colegii săi (1984). Aceștia consideră că ideea de stres se referă la
faptul că există o relație între persoană și mediul social, cultural, unde „persoana evaluează
mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii ale individului și amenința starea de
bine”(Bejenaru, 2011, 118). Evaluarea se referă la faptul că în acest proces, la nivel cognitiv, este
permisă acordarea opiniilor despre situațiile personale, pe care le considerăm a fi stresante,
această atribuire mai poate fi numită și evaluarea primară, dar mai putem analiza și acțiunile de
coping, care se concretizează în evaluarea secundară. Această evaluare secundară se referă la
faptul că putem avea control asupra situației întâlnite sau în caz contrar, dacă nu reușim putem să
acceptăm situația și să ne resemnăm (ibidem, 118). Autorul acestei teorii, Lazarus, susține faptul
că evaluarea „este influențată de sistemul de valori, credințe, angajamente, autocontrol, încredere
în ceilalți care conferă o semnificație personală situației în criză, precum și de o serie de factori
contextuali: solicitări, constrângeri, resurse” (Lazarus, 1984, 53).
Această teorie se poate aplica în domeniul adopției copilului deoarece familia, care
adoptă un copil, trece prin diferite stări de criză, stări de stres. Pentru unii părinți care se
confruntă cu infertilitatea, cu neputința de a avea un copil, unele femei care se confruntă cu o
sarconă nedorită ori de ce nu, stresul unui copil abandonat, această teorie poate surveni ideii de a
reduce acest stres, prin ideea că adopția unui copil poate aduce numai bucurii, atât în viața
copilului, cât și în viața părinților.
În procesul adopției, fiecare membru resimte în grade diferite acest stres: „Pe lângă
sursele de stres comune tuturor familiilor : nașterea și creșterea copiilor, menținerea unității
familiale, dezvoltarea personală a fiecărui membru, problemele școlare și profesionale, familia
adoptivă, trebuie să gestioneze situații specifice adopției: relația cu familia biologică sau
asistenții maternali, formalitățile legate de nume, atitudinea membrilor familiei extinse,
atitudinea în general” (Bejenaru, 2011, 120).
În procesul de adopție al copilului, teoria stresului și a copingului încearcă să scoată în
evidență adaptarea la acest proces, îmbinând mai mulți factori, factorii cu privire la contextul
social împreună cu factorii ce presupun dezvoltarea individuală. Cei care sunt adoptați de la o
vârstă mai mică se adaptează, se integrează mult mai repede în familie adoptatoare, în
comparație cu cei care sunt adoptați la o vârstă mai înaintată. Copilul adoptat la o vârstă mai
înaintată își știe trecutul, știe prin ce a trecut, cunoaște sentimentul pierderii și trăiește cu teama
de a nu mai trece prin aceste trăiri. În procesul adopției, adaptarea acestor copii, atât pe termen
lung, cât și scurt, este ajutată de evaluarea „cognitivă a pierderii și de eforturile de coping”
pentru a putea depăși aceste sentimente (ibidem, 123).
În această teorie sunt prezente două variabile, pe lângă cele personale, sunt și cele
biologice și sociale, aceste variabile ajută la procesul de adaptare în adopție. Când ne referim la
variabila biologică, vorbim despre experiența prenatală și istoricul genetic, iar variabila socială
se referă la cererile, obligațiile și resursele disponibile care sunt în strânsă legătură cu atitudinile
din partea celorlalți cu privire la adopție, de asemenea în procesul adaptării în adopție putem
adăuga și istoricul de plasament al copilului (ibidem, 125).

Mai putem discuta despre teoria dezvoltării familiale, autorii teoriei Rodger și White
(2008) unde, în procesul adopției copilului, se referă la schimbările provocate în cadrul familiei,
unde se încearcă să fie explicate și descrise. Aceste schimbări sunt provocate atât pe plan intern,
unde se referă la nevoile biologice, sociale și psihologice, cât și pe plan extern, unde se face
referire la contextul social. Aceste schimbări sunt incluse în niște stadii, unde Duvall încearcă să
le enumere pe aproape toate „stadiul formării copilului, stadiul familiei cu copii nou-născuți,
stadiul familiei cu copii preșcolari, stadiul familiei cu copii școlari, familia cu adolescenți,
familia „ca centru de lansare”, familia cu părinți de vârstă mijlocie, familii cu membrii în vârstă”
( ibidem, 127 ). Chiar dacă familia adoptatoare este una formată din membrii diferiți, mă refer la
legătura de sânge dintre copil și părinți, această familie nu se abate de la aceste stagii, toate
familiile trec prin ele, chiar dacă sunt familii adoptatoare sau cu copiii biologici, atât că familia
adoptatoare trece prin diferite încercări.
Cea mai mare încercare cu care se confruntă părinții este infertilitatea. După această
încercare, părinții trec prin diferite stări, dacă să adopte un copil, trec prin procesul de adopție,
după acest pas, după o anumită perioadă la cei mai mari apare curiozitatea de a afla informații
despre familia biologică, iar cu cei mici urmează să se discute despre faptul că au fost adoptați,
de asemenea copilul trebuie să fie sprijinit pentru „dezvoltarea unei imagini de sine și a unei
identități pozitive a copilului în relația cu adopția și, în anumite cazuri, în special când adoptații
ajung la vârsta adolescenței sau șa vârsta adultă, oferirea de suport în decizia de a-și căuta
familia biologică” (Bejenaru, 2011, 218).

În domeniul adopției copilului, mai putem întâlni teoria care se referă la perspectiva
biologică și la riscurile ce pot apărea în dezvoltarea copiilor adoptați, apărută în lucrările lui
Cadoret (1990). Această teorie se referă la faptul că acești copii adoptați pot avea
comportamente, trăsături, pe care le pot dobândi de la părinții lor biologici, cum și îmbrățișarea
fizică este dobândită genetic, așa cum spun specialiștii, de aceea acești copii pot avea unele
comportamente nefavorabile. În consecință, mediul familial în care ajung copiii adoptați este
foarte important pentru dezvoltarea lor, atât fizică, cât și psihică.
Această teorie are la bază doi factori foarte importanți: mediul și ereditatea, aceștia stau
la temelia dezvoltării copilului. Principalul aspect al acestei teorii este faptul că moștenirea
ereditară este o bază importantă în dezvoltarea și adaptarea individului în mediul social. „Mai
mult decât atât specialiștii în adopție, adepți ai acestor teorii consideră că, vulnerabilitatea
psihologică și riscurile considerate a fi specifice copiilor adoptați (ex consumul de substanțe,
tulburările de natură psihică, etc) sunt determinate de background-ul genetic” (Bejenaru, 2011,
131). S-a demonstrat faptul că genetica are influențe asupra ariilor psihologice ale copilului, are
efecte asupra personalității și a temperamentului, asupra deprinderilor cunoașterii, asupra unor
manifestări cu privire la tulburările psihopatologice, dar și a unor posibile comportamente anti -
sociale. Pe lângă, aceste influențe, mai putem spune că genetica are influențe și asupra educației,
asupra notelor școlare, asupra stimei de sine și intereselor copilului (ibidem, pp. 132-133). Pe
lângă factorul genetic, mai este și factorul ce ține de mediul unde copilul se dezvoltă, unde crește
acesta intră într-un nou mediu, unde poate să dobândească noi atitudini, noi interese.

SOLUȚII

În tot acest proces al adopției copiilor cu tulburări de comportament, aș propune ca , în

primul rând, acești copii să fie protejați și integrați în viața socială, iar nevoile lor să fie bine
înțelese; informarea părinților adoptatori despre necesitățile copiilor pentru a-i ajuta cât mai
mult; stabilirea unor acțiuni de asistență socială pentru ca problemele copiilor să fie rezolvate și
înțelese; dezvoltarea și identificarea a mai multor programe de consiliere și activități cu caracter
non-violent; mediatizarea influenței adopției asupra copilului, avantajele oferite, deoarece
adopția este un proces foarte benefic copiilor abandonați.
 Bibliografie

Avram, M., (2001), Filiația : Adopția națională și internațională, Editura ALL Beck,
București.

Bejenaru, A., (2011), Adopția copiilor în România, Editura Institutul European, Iași.

Bowlby, J., (2011), O bază de siguranță, Editura Trei, București.

Ciofu, C., (1998), Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, București.

Dobrescu, I., (2003), Psihiatria copilului și adolescentului, Editura Medicală, București.

Filipescu, I. P., (1998), Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura ALL
Beck, București

Kolly, Sh., Rădulescu, C., Anghel, M., (2009), Manual de formare a specialistului în
copilăria timpurie, Editura Humanitas, București

Mitofan, N., Zdrenghea, V., Buto, T., (1992), Psihologie judiciară, Editura Casa de
Editură și Presă Șansa, București.
Muntean, A., (2013), Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici,
Editura Polirom, Iași.

Neamțu, C. (coord.), (2003), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași.

Pop, L., (2002), Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București.

Salter, A. N., (2013), Manualul părintelui adoptiv, în Oficiul Român pentru Adopții
(2007), București.

Ștefăroi, P., (2009), Teoria fericirii în asistență socială, Editura Lumen, Iași.
*** http://www.unicef.ro/